Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Viață
Meșteșug
Cântec
O jumătate
de secol
de rapsodie
Maria Aiftincăi
Carte
1. Frumoasă‐i viața la țară
‐ Arad, 2005, Editura Mirador
2. Pământul pe care‐l călcăm
‐ Arad, 2006, Editura Mirador
3. Iarba verde de acasă
‐ Arad, 2007, Editura Mirador
4. Lucrul ce se învață nu se uită pe viață
‐ Arad, 2010, Editura Alt Press Tour
5. Mi‐e dor de satul meu
‐ Arad, 2011, Editura Nigredo
Audio CD
1. Dor de satul meu
‐ 2013, SC Profesional Audio Arad SRL
2. Pe când eu m‐am măritat
‐ 2015, SC Profesional Audio Arad SRL
Viață
Viața este un lac întins, eleganța ei este singura frumusețe care nu
se ofilește. Petalele de lumină răsar pe gardul vieții acum, la acest jubileu
care își are rădăcinile în vechea și străbuna Bucovină. Fiecare am are drep‐
tul de a‐i da aripi memoriei, care scormonește vechi perne de nesomn, pen‐
tru ca noi, iubitorii de frumos nepieritor să ne mai putem bucura. Satul
natal este vatra unde ne‐am spălat covata, satul natal este poarta care ne‐
a deschis calea către alte orizonturi.
Mioritică fiind, am cunoscut‐o pe Maria Aitfincăi demult. Era o
aprinsă și înflăcărată prezență a Cenaclului “Lamura al condeierilor ară‐
deni”, înființat de neobositul îndrumător Teodor Uiuiu.
Chiar dacă nu în permanență, pașii noștri s‐au întâlnit, știam de pre‐
ocupările care o macină, prezența ei fermecătoare, era peste tot acolo unde
este nevoie de dânsa.
Viața, acum când din lungu‐i ghem se desprind fire, este asemenea
unui tuș care tot muiat în pânza ei, a pictat fără încetare o floare frumoasă.
Lungi rugi se ascund într‐un prelung ecou de altar, căci viața Mariei a
fost, este și va fi pentru noi un Altar, la care să ne închinăm cu ochii blajini
și cuminți, alinații și plânșii ei părinți i‐au dat educație aleasă, ca să se în‐
alțe pentru noi ca un triumf, de la tribuna sa, pe care Dumnezeu a înzes‐
trat‐o cu har, cu dar, ca o comoară de preț ce nu va pieri nicicând.
“Maria, Maria”, ce suflet frumos... Ce mult aș vrea să te văd trecând
apa Siretului, că urci Dealul Cudrina și de‐acolo, din zăvoi, să revăd, să
resimt nevoia ta de a veni, aici, la noi, așa cum ai și făcut cu eul tău, lăun‐
tricul suflet să se piardă în apele Mureșului, în care, iată, nu te‐ai rătăcit.
Ființa unui om care se trudește să lase ceva în urma sa, este prizo‐
niera propriei rostiri. Mai întâi în gând, apoi le‐așterne, le toarce într‐un
caier care, peste ani, va deveni un caier cât o viață. De‐acum, aici, cu astfel
de ființe necuvântătoare, o putem citi, o putem privi, o putem răsuci, când
pe față, când pe dos, tot se va numi fir de tors.
Cu o poetică prezentare de început, acum, Maria, în calitate de autor,
își trage limpezimea minții la răspundere, trage linia vieții, cu minuni mari
și planuri, și dă dovada stării, când de joacă, când de lucru, când de odihnă,
I
pentru ca noi să cunoaștem și mai bine traseul trenului vieții. Cu unele
gări, în cunoscuta alegorie, pașii au purtat‐o frumos, tulburător, pe cărări,
care i‐au confirmat și modelat conservarea ca artist și rapsod popular, de o
fermecătoare legănare printre cărți.
Croiește broderii și cusături, care nu ar putut fi înflorite, dacă viața
nu i‐ar fi dat liniștea sufletească necesară și spațiul temporal nu i‐ar fi fost
rafinat de universul cât o pledoarie de o vigilență spirituală de invidiat.
Originalul și autenticul fac parte, oglindindu‐și parcursul de viață,
unde autorul este acum arhetipul evaluării înspre noi, într‐o simfonie de
culori și simboluri, povestiri neșterse din memoria involuntară.
Mi‐o imaginez pe Doamna Maria oglindindu‐și scrisul din noua
carte, ca un foc neîntrerupt de cuvinte, parcă întrebându‐mă:
‐ Te pui cu inima mea?
‐ Nu! Nu mă pun. Însă întrebând‐o ce ar dori să conțină coperta
cărții, mi‐a răspuns ca o frunză în calea vântului:
‐ Scoarța, traista, tricolorul și opincile să stea pe primul loc, să stea
de pază împotriva uitării.
Meșteșug
Trăim într‐o lume în care transformarea a pus stăpânire pe mințile
luminate de altădată, care nu erau învârtite electronic. Ferindu‐se de as‐
peritatea iernii în care trăim, traversăm mai multe etape din viața doamnei
Maria, care a avut frumoase momente, când rânduindu‐și registrele vieții
și le‐a conservat, fie prin scris, fie meșteșugit.
Cu îngerii păzitori, precum ața, acul, iglița, culoarea lânii, furca, răz‐
boiul de țesut, în zumzet de albine și glas de mierlă, Maria nu s‐a crezut în
pustiu. Principalul atribut este originalitatea, fără tipare dinainte presta‐
bilite, esența subiectului a pus stăpânire pe imaginație, care nu și‐a pierdut
din prospețime.
Magic sau miraculos, meșteșugul său se numește artă populară
naivă, cum mai rar se nasc creatori populari.
În dulcele grai bucovinean vorbește și în stilul literaturii scrise. Capi‐
tolul consacrat meșteșugului său de neînlocuit se compensează perfect cu
II
precedentul Viață, motiv pentru a ne produce nouă, cititorilor revelația ui‐
mirii, simbol al legăturii dintre obiceiurile și tradițiile satului bucovinean
de altădată, autorul meșteșugar a devenit în timp, trecând prin toate etapele
învățării. Cu ochi, minte, trup născut din lut, peste care tronează jertfa cu‐
legerii de folclor, obiceiuri și datini.
Doamna Maria a străbătut cu pași, încununată de talent, colțuri de
țară și ale lumii, ducând cu dânsa potențialul de perfectă mamă, neobosit
cărturar, soție, fiică. Interesată de ce i‐a ieșit din tiparele meșteșugului, fie
prin scris, fie prin cântat, croșetat, colecționat, Maria oferă omului corec‐
titudinea. Exemplul personal, adevăratul Muzeu viu, așa cum spunea apos‐
tolul Pavel “dragostea nu i‐a umbrit ceața ochilor”. Meșteșugul său, care
nu prea se poate confunda sau percepe cu al unor firi omenești. I‐a fost și
har și dar, însă și destin, un vechi parfum, scris să împrospăteze lumii idei,
de azi, dintotdeauna.
Ce noroc sau nenoroc, un mesaj cu care s‐a născut este ca o colivie a
sufletului. Deschide uși, ferestre, respiră priviri, conferă imaginație lirică
și oferă registrul pe care nu‐l poate desluși decât specialistul.
Reamintind despre copilărie, maturitate, viață trecută de 50+, Maria
este revenirea rurală de la țară, convertită într‐un fior urban. Muzeul său
este porta‐vocea, care o însoțește peste tot. Răsfățul cu care își pudrează ex‐
presiile, este înlesnit din când în când, de baladă, cu accent pe inocență val‐
orică.
Câtă inspirație în jocul său meșteșugit, patimă și dor!
Cristalizări estetice zac în zestrea sa, cusută cu fir de estetician
aparte. Îmbracă vizitatori, artiști, ziariști, însă când țese descoperă detalii
ascunse în cusături, de parcă ar fi stat o viață în fața camerelor de luat ve‐
deri. Dar acesta este momentul meșteșugului său, de a ști să îmbine es‐
teticul firelor cu al cântecelor și este un promotor în tot ceea ce face.
Meșteșug se numește, actor se cheamă!
Parafrazând textul, putem afirma, fără teamă, viață fără meșteșug
nu există, nici actori fără talent, nici actanți fără costume, nici sate fără
cutume.
III
Cântec
Mi‐a fost atât de dor să scriu despre ce inițial am făcut și eu în viață,
dar nu am atins apogeul autoarei. Eu m‐am zbătut între cruci, răscruci și
pe steaua mea printre nuci m‐a regăsit aleanul, cu frumusețea ei interioară,
alături de rapsozi, cu muzica lor fină, mintea lină, la care ori de câte ori am
avut prilejul, i‐am ascultat cu mare uimire.
Sfinții unor prinți, trecători pe pleoape, încearcă să cadă o lacrimă
decorativă a primei întâlniri cu autoarea acestei cărți, cu aspect de jurnal.
Savurez și acum cântecul de jale, ce potolește răni deschise, iar necunoscu‐
tul captivează vocea unei modeste maestre.
Există și iar există în cântecul Mariei parfum de poveste, ritm des‐
prins dintr‐un cufăr nealterat, din patima versurilor. Refrenele din cânte‐
cele Mariei se deșiră parcă din șirul de căpițe de fân crud cosit, într‐un
mănunchi de sunete ce se împletesc cu pânza de păianjen a vieții sale.
Bucium de zbucium, doine rătăcite în zbor a unei păsări călătoare,
cântecul ei ne dezmiardă cu versuri alese din viața de zi cu zi. Ca un duh
de izvor, cântecele rostit‐scrise, sunt amprentele faptelor pe care le‐a scris
și nu le‐a ucis.
Am văzut‐o de nenumărate ori cântând pe Maria, și te prinde un fior
când o asculți la timpul trecut, prezent, un dor neasemuit.
Vorbele ei sunt compuse în cântece de costume populare, cu ii înflo‐
rate și fote înflorate. Ar fi de reținut cum cântecul popular l‐a însoțit pe
țăranul român peste tot, într‐un parcurs de veac.
Este o datorie morală să scriu aici despre cum cântecul Mariei a
străbătut țări, orașe, promovând autenticul, biografia unui cuprins de carte,
pe care o răsfoim cu sinceritate, aplicabilă pentru evoluția electronică a ge‐
nerației de azi.
Prin cartea Mariei am deslușit ce lipsește literaturii române: “gân‐
direa veselă”. Asta este zestrea exercițiului‐fenomen. Stropi de ploaie, ră‐
mași într‐un colț de Rai și purtat de vântul bucovinean în jumătate de secol
de ogor arădean, frumos, grandios, copleșitor și nu ar fi reușit dacă nu i‐ar
fi ieșit în cale Doamna Muză “călăuză” și oameni de poveste cumpătați,
nu cumpărați pentru zestre.
IV
Este necesar să subliniem aici parcursul autoarei, căreia nu i‐au lipsit
experiențele a două regimuri: a celui trecut și a celui prezent. Și atunci, și
acum, modelul său urmat ca rapsod colecționar, deține cel mai mare Muzeu
de Etnografie privat din Estul Europei. Va rămâne ca textier, meșter pop‐
ular, colecționar, o piesă de rezistență pentru generațiile care vor veni.
Cunoscută între scriitori, între muncitori, numele ei va fi întipărit
în diamante. Un lucru este sigur: nu ar putea obține valoarea cuvenită,
dacă nu ar avea har și dar pentru noi, altfel cititorul acestei cărți împăr‐
tășește reușitele din viață ca om și creație, ca rapsod popular, va produce
oricui o satisfacție și un plăcut confort.
Truda cu care a scris această carte va rămâne în memorie pentru res‐
tul vieții, celor care o vor citi. Este o ofertă pentru noi, această apariție edi‐
torială, cunoșteam încă din luna ianuarie intenția de a scrie această carte
cu greutate, vocație, dinamism, sincope, apariții, dimensiuni, alternative,
meșteșuguri publice cu legitimitate de cititor.
VI
Introducere în lumea satului natal
Această carte doresc să o prezint tuturor celor care doresc să cu‐
noască activitatea mea meșteșugărească, din fragedă pruncie. Eu cred că m‐
am născut cu har de la bunul Dumnezeu, de a îmbina țesutul și cusutul cu
poezia și cântecul popular.
Sunt născută în satul Bălinești (comuna Grămești, județul Suceava).
În satul meu există o Mănăstire din anul 1499, creată de logofătul Ion Tăutu.
În primii ani de școală, pe care i‐am făcut în satul natal, se făcea lucrul de
mână, iar eu, fiind mai zvăpăiată, nu prea eram atentă la învățătoarea mea,
Valeria Cucereanu, care ne arăta cum să coasem pe etamină sau pe pânză
de casă, țesută în război, cum să facem găurele și cum se coseau crucițe pe
acea pânză. Faptul că am primit la palmă, cu nuiaua, ca pedeapsă pentru
că nu am cusut corect, m‐a determinat să‐i pot arăta că știu și eu să cos. Fiind
fiică a acestor locuri, copilăria mea a fost un paradis, de care, sufletește,
m‐am atașat și nu am uitat nimic, odată cu primii pași în viață.
Părinții mei (tata este primul din stânga, iar mama, în centrul imaginii, în
costum de culoare maro), la nunta lui Nicu Goraș cu Lenuța
1
Prin cartea de față, doresc să redau dreptul la memorie, să fac cu‐
noscută generațiilor prezente și celor viitoare, istoria locului unde m‐am
născut și am copilărit, unde am învățat taina lucrului de mână și taina poe‐
ziei populare și a cântecului. Crescută cu el în casă, deoarece și părinții mei
cântau și de la bunica am învățat, de asemenea, să cânt.
Acești ani parcă s‐au înrădăcinat bine și aceste rădăcini nu pot fi
smulse niciodată din memorie. Meritul cel mai mare l‐au avut părinții mei,
Mihai și Eugenia Goraș, care au dorit ca eu să fiu perfectă, în special tata, el
fiind mai perfecționist. Am căutat să mă ridic la înălțimea așteptărilor părin‐
ților mei.
Această iubire a locului natal, unde am văzut lumina soarelui, la 25
ianuarie 1951, locul unde sunt mormintele moșilor și strămoșilor mei, do‐
resc din tot sufletul să o subliniez și, de asmenea, să consemnez multe din
momentele vieții mele, de la mine din sat, care priveau viața, datinile, obi‐
ceiurile, dar și păstrarea și apărarea a acestei zestre strămoșești. Aducerea
aminte a trecutului în care se promova, cu sfințenie, activitatea culturală și
tradițiile populare de la sat.
“Tradiția culturală
Începe de la țară.
Să fie scrisă în carte,
Citită și după moarte.”
Pot să amintesc cu mult drag despre comuna mea, că este situată
într‐o zonă cu multe dealuri, coline și podișuri, este situată pe malul drept
al râului Siret, pe o lungime de 12 kilometri apa Siretului duce prin comună.
Față de reședința de județ, orașul Suceava, comuna Grămești este la o de‐
părtare de 48 de kilometri, iar de orașul Rădăuți la o distanță de 27 kilo‐
metri. Această vale a Siretului este locul de unde oamenii se aprovizionează
cu pietriș și balast, pentru construcții în interesul comunei.
În această comună se află situat și Dealul Cudrina, unde ne suiam,
2
copii fiind, în toiul iernii și ne dădeam cu săniuțele, când strălucitul zăpezii
scârțâia sub picioare, cu obrajii roșii ca focul. Eu nu mă lăsam băieților, fiind
mai băiețoasă, mă suiam până la 400 de metri, după care coboram cu sania.
Dar asta se întâmpla decât în zile bune, când îl primdeam pe tata în toane.
Tot aici, pe acest deal cântam împreună cu fratele meu, care era mai mic
decât mine cu trei ani (Eugen Goraș), când ne trimiteau cu vacile și oile. Am
scos eu o melodie, “Dor de satul meu”, care este titlul primului meu CD
audio.
Anii de școală...
În perioada cât am fost la școală, manualele erau date gratuit către
elevi, dar în școala noastră era ca o lege să mergem “în practică agricolă”,
de la Clasa a V la Clasa a VIII‐a. Perioada claselor I‐VIII l‐am avut ca director
pe profesorul Ion Goraș, neam de‐al nostru, un om exigent, fiind rudă cu
tata. Erau și mulți într‐o clasă, uneori chiar și peste 30 de elevi!
Nu a fost ușor să merg la școală, mai ales în zilele cu ierni geroase,
mai ales că școala ducea lipsă de combustibil pentru încălzire. Îmbrăcămin‐
tea pentru școală era scumpă și nici nu se găsea, alimentația era ceea ce avea
fiecare familie. Acasă se făceau turte coapte pe plită, bolile erau prezente
între copii, acestea fiind tratate, de cele mai multe ori, băbește.
Eu am terminat opt clase, fiind prima promoție care a ținut la absol‐
virea școlii. Trebuiau îndeplinite prevederile programelor școlare la toate
obiectele, cadrele didactice s‐au bucurat de respectul și de stima părinților
noștri.
Cei mai mulți dintre absolvenți au continuat la Școli Profesionale,
5
Licee, mai târziu la Facultăți. Multe persoane din satul meu au ajuns să fie
remarcate, datorită studiilor superioare. Dintotdeauna trebuie recunoscut
faptul că majoritatea oamenilor inteligenți vin de la sat.
Despre profesori, pot să spun că‐i priveam ca niște apostoli, care ne‐
au ținut vie flacăra iubirii de neam și țară, și ei muncind alături de familiile
lor, în mijlocul țăranilor unde își aveau obârșia. Acești profesori ai acestui
neam a îndemnat tânăra generație care le trecea prin mână să‐și iubească
țara, limba, locurile și traduițiile românești și pe cele din satul unde locu‐
iau.
Se organizau programe artistice, eu făcând parte din Cor, Brigada
Artistică, făceam recitări de poezie, prezentam teatru scurt și cântece popu‐
lare.
Vedeți, și atunci erau profesori interesați să organizeze diferite pro‐
grame artistice cu ocazia finalului de an școlar. Și eu făceam parte din pro‐
gramul artistic de la Școală.
Era mult așteptat de către copii filmul care funcționa la un aparat
alimentat de un generator de benzină, care era proiectat pe peretele de la
Căminul Cultural. Chiar și după ce m‐am căsătorit, am găsit timp să merg
la Căminul Cultural, cu ocazia proiectării acestor filme, dar eram alături de
directoarea Marinciuc, cu care participăm la diferitele activități culturale or‐
ganizate.
Cu “Plugușorul” la 9 ani...
Era în anul 1960, prin luna decembrie, când la sfârșitul Sărbătorilor
de Crăciun a venit și ultima zi din An, când trebuia să mergem cu Plugușo‐
rul. Pe la amiază, mama scoase din cuptor nouă tingiri (tăvi) cu colăcei. Tre‐
buie să amintesc că așa țin minte că‐n fiecare an, în acel sfârșit de Decembrie,
mama cocea colăcei și mai făcea și pupeze. Aceasta se făcea din aluat, cu
doi ochi puși din piper și cu coada crestată din cuțit. Copiilor le plăcea foarte
mult aceste pupeze, erau
calde.
În fine, a venit ora
când trebuie să mergem cu
uratul. Totdeauna, tata mă
pregătea pe mine și pe fratele
meu, Eugen Goraș, mai mic cu
trei ani decât mine. Ne punea
tata la clopoțel o lopățică de‐
spicată din lemn, cu busuioc
înfășurată și cu un tricolor ră‐
sucit peste toate. Menționez că
Clopoțelul folosit pe când mergeam cu
clopoțelul nu era deloc mic,
Plugușorul, în Ajun de Anul Nou
era mare și cam greu.
Pornim noi, amândoi, la urat, dar de unde? Tocmai din capărut sa‐
tului, unde noi aveam neamuri. Și le părea tare bine când mergeam cu ura‐
tul. Ajungem amândoi la Vasile Luchean, urăm în cor amândoi odată, ne‐a
poftit în casă, ne‐a dat bani și ne‐a dat colaci, mere, nuci, că de pe loc traista
pe care o avea fratele‐meu era pe jumătate plină. Fratele‐meu spune că dacă
avem bani și avem colaci, să mergem înapoi, acasă, că el era obosit, deja, de
9
la drumul lung străbătut.
Eu nu am vrut să mă întorc, iar el nu a avut încotro și m‐a urmat pe
mai departe. În fine, ajungem noi la o înțelegere, eu având ultimul cuvânt,
că eram mai mare! Cât de mare puteam fi: un ghemotoc de copchilă, dar cu
o minte de om bătrân. Știam ce vroiam și știam ce făceam.
Ne întoarcem către casă, cu uratul. La o casă mergeam, la o alta nu,
după cum îi cunoșteam și mai ales de cum arăta casa pe dinafară. În fine,
ajungem la jumătatea drumului și vedem casa unui neam de‐al nostru, Pa‐
veliuc. Îi spun fratelui meu să mergem și aici, că vom primi bani. Mergem,
poarta era deschisă, intrăm prin cerdac (prispă lată) și, deja, în casă era
lampa aprinsă. Noi, de afară, îi vedeam pe cei din casă, cu mâinile deasupra
plitei (sobă), iar focul se vedea destul de tare.
Începem noi urătura, tot amândoi în cor. După ce am terminat, aș‐
teptăm să vină cineva dinăuntru, să ne cheme, pentru a ne răsplăti pentru
urare. Ei fiind mai bătrâni, ori nu auziseră că le‐am colindat, ori nu vroiau
să iasă, ca să ne dea ceva. Tot am dat eu clopotul și am făcut gălăgie, doară‐
doară va ieși cineva, pentru a ne plăti!
Domnul Paveliuc era un veteran de război, care nu avea un ochi. Îi
intrase o schijă în timpul războiului și fusese operat, iar în locul ochiului
avea o cicatrice închisă.
Avea o pensie frumoasă și avea de unde să dea copiilor bani pentru
urat. Nu știu de ce nu a ieșit să ne dea și nouă... Ori că fuseseră prea mulți
copii înaintea noastră, ori nu auzise că am venit și noi. Eu când am văzut că
nu se mișcă de lângă plită, nici una, nici alta, am dat cu clopotul în geam și
am făcut țăndări întreaga fereastră! Atunci să vezi că a auzit și a ieșit afară
din casă!
Numai că, între timp, atât eu, cât și fratele meu, am ieșit buluc pe
poartă, fără să mai apucăm să ne sfătuim în care parte a satului să o luăm.
Fratele meu a luat‐o înapoi, de unde am venit, nu către casă, iar eu am luat‐
o direct către casă.
Ce să vezi, că bătrânul vedea cu un ochi, așa că stătea la poartă și nu
era sigur după care din noi să alerge primul! Fratele meu era mai mic ca
10
vârstă, dar mai înalt ca statură decât mine. Moșneagul fugi după el, dar tot
nu a reușit să‐l prindă. Ce credeți? Eu am ajuns acasă și fiind întotdeauna
corect cu tata, imediat i‐am spus trăsnaia pe care o făcusem!
M‐a întrebat unde este fratele meu, i‐am povestit cu de‐amănuntul.
Mai târziu apăruse și fratele meu, cu traista, iar tot ce era în aceasta erau
numai firimituri. Din cauză că s‐a ascuns de moșneag pe după fântâni și co‐
paci, prin zăpadă, se sfărâmase tot ce era în traistă!
Eu i‐am povestit tatei că stătuseam jumate de oră la geamul moșului,
dar nu ne‐a băgat deloc în seamă. I‐am spus că i‐am spart geamul cu clopo‐
tul! Am crezut că acuma e acuma, voi primi o bătaie de la tata, că am spart
geamul moșneagului. Dar nu a fost așa. M‐a descălțat, aveam picioarele
ude, de cum intrasem în zăpada mare de prin șanțuri și de după copaci.
Nu a durat mult timp, că la ușa casei noastre a ajuns bătrânul. Acesta
i‐a spus “Bre, Milucă, ce fel de copii ai? Uite, mi‐o spart geamul!”. Tata a
căutat să calmeze problema, reproșându‐i moșneagului că vina era a lui, că
i‐a ținut sub geam mult timp. Dacă nu vroia să mai primească alți copii, tre‐
buia să‐nchidă poarta. Tata a ținut mai degrabă cu noi, decât cu moșneagul!
După care, cei doi s‐au înțeles până la urmă: tata nici nu i‐a dat banii
pentru geamul spart, dar nici pe noi nu ne‐a certat!
13
Câlții ce rezultau de la raghilă se foloseau în industia mobilei, ca ma‐
terial izolator și la fabricarea de saci. Uneori, se puneau și în salteaua patu‐
lui.
Femeile, în nopțile de iarnă, torceau fuiorul pus pe furcă, iar de ră‐
sucit ațele foloseau furca de răsucit sau la grindă.
După Sărbătorile de Iarnă se punea la țesut stativele (războiul de
țesut), ca să țese pânză pentru îmbrăcăminte, cearceafuri, saci, țoale de cor‐
dele sau laiceri de cordele, cu urzeală din cânepă toarsă și apoi răsucită (la
ștergare nu se răsucea).
Vedeți, viața la țară nu este deloc ușoară! Dorința părinților cu stare
era aceea de a avea copiii învățători, preoți, doctori. Asta era un mare ideal
de realizat! Așa că degeaba eu mi‐am dorit cu ardoare să merg la școli. Nu
am reușit decât să învăț tainele unor meșteșuguri, pe care nu le‐am uitat. Și
am încercat, pe parcursul vieții, să le transmit mai departe.
Aventura măritișului
Tata știa familia lui Gheorghe, pentru că viitorul meu socrul era
președinte de C.A.P. (Cooperativa Agricolă de Producție). Ei doi,
înțelegându‐se foarte bine, doreau ca noi să întemeiem o familie. Eu, însă,
nu și nu. Doream neapărat să dau, din nou, la toamnă, examen la Liceul
15
Economic din Botoșani, însă tata mi‐a spus că nu vroia să mă lase să mă duc
la Botoșani, să mă mărit, ca nu cumva să‐l fac de rușine și să‐i fac “copil de
fată” (să mă încurc cu cineva).
Fiind mai slobodă la gură i‐am spus: “Nu o să mă mărit! Ce‐o să‐mi
faci?”. Tata nu a stat mult pe gânduri, s‐a mâniat, a scos cureaua, dar nu a
apucat să dea bine pe spatele meu și am scăpat pe ușă, datorită mamei.
Am fugit și unde credeți că m‐am ascuns? M‐am băgat în parcela de
cânepă, de patru prăjini, care era semănată în grădina din spatele casei. M‐
am ascuns acolo! Cum am procedat?
Am luat de pe cerdacul cu prispă lată un surduc (haină) mai vechi și
gros și o berdă (basma). M‐am băgat în cânepă, cu spatele și am îndreptat
firele călcate, să nu se observe și m‐am așezat în mijlocul parcelei de cânepă.
Datorită polenului din plantă (cânepa era înfrlorită), am adormit. Nu mi‐
era foamei nici sete, dar îmi amintesc că o auzeam pe mama cum mă striga
“Vai, copchila mea, unde ești? Hai la mâncare!”. Ea a fost tare îngrijorată, de‐
oarece credea că eu făcusem un gest necugetat, mergând să mă înec în Siret.
Eu, însă, mă râdeam de ei, cum mă căutat prin păpușoi (porumb). Nu mă
arătam deloc, iar lor nu le‐a trecut prin cap că eu mă ascunsesem în cânepă
și auzeam tot ce se întâmplă!
Într‐un final, așa milă mi‐a fost de mama, care plângea de disperare
în jurul casei, că am decis să ies de acolo, m‐am dus la bunica din partea
mamei, să‐i povestesc toată aventura mea cu măritișul.
A venit bătrâna la tata și i‐a explicat că nu este bine să forțeze pe ci‐
neva la măritat. Ia spus că “la‐nsurat și măritat nu e bine de‐ndemnat”. Dar
tata nu a băgat‐o în seamă și a gonit‐o acasă, iar aceasta, plângând, a revenit
la casa ei, spunând că nu este lucru de șagă cu tata.
Încet‐încet, m‐am întors în casă, dar fără să reușesc ce vroiam să fac.
Cu tata nu era de glumit! Degeaba eu îi tot spuneam lui Gheorghe, că nu
mă voi mărita cu el, dar el făcea în așa fel că iar venea cu tata și discuta și în
cele din urmă ei au hotărât să mă mărit, fără voia mea!
S‐a făcut staroste și țin să amintesc că au venit viitorii mei socri cu o
căruță cu cai. Primul lucru a fost să se uite în casa cea mare, să vadă dacă
16
am zestre, dacă am perne până în tavan. Asta nu duceam eu lipsă, eu fiind
cea mai mare din familie, mama a avut și ea zestre de la bunica. Cum țineam
oi, aveam și noi multe oghealuri (plapume) din lână.
Din acel moment, eu m‐am atașat mult de soacra mea, decât de soțul
meu, ea cunoscând “școala vieții”. A fost omul care a știut, cu multă price‐
pere, să mă capteze în taina lucrului de mână și în tot ce era frumos. Ea din‐
totdeauna știa să deschidă subiecte de discuție pe tema lucrului de mână.
Starostea (logodna) a fost un prilej de discuție între părinți, dar eu
nu ridicam capul sus, fiind cu gândul să se termine cu toată “tărășenia asta”
și nu va fi nimic. Eu nu am fost întrebată dacă vreau să mă mărit sau nu! S‐
au înțeles părinții, ei între ei.
Venise timpul să facem actele pentru cununie. Gheorghe a mers la
dispensar, a dat 50 de lei și a primit toate ștampilele necesare pentru a în‐
ainta actele pentru căsătorie. În termen de două săptămâni trebuia să mer‐
gem la Sfat (Primărie), pentru cununia civilă, dar, cum v‐am spus,
încăpățânată cum eram, refuzam să merg, când venea momentul. Așa că
era nevoie, din nou, de un alt set de acte, pentru care Gheorghe mai dădea
alți 50 de lei!
Așa că tata ne‐a luat pe amândoi, și ne‐a dus cu forța la Primărie!
Chiar dacă este de râs, acesta este adevărul. Dar chiar și atunci, eu nu am
mers alături de Gheorghe, acesta mergea cu tata, iar eu pe marginea șanțu‐
lui. Numai că privirea cruntă a tatei m‐a făcut să nu fac vreo prostie. Am
ajuns, până la urmă, la Primărie, unde am semnat ‐ în sfârșit! ‐ actele și la
întoarcere am venit amândoi, unul lângă altul, tata rămânând la biroul pe
care îl avea în sat.
Cât privește nunta, aceasta a fost fixată pentru ziua de 14 iulie 1968.
Trebuie să amintesc că ne‐a cântat două fanfare, conduse de Ion și Gheorghe
Strafuschi. Erau cunoscuți deoarece erau foarte serioși, erau foarte bine în‐
grijiți, când apăreau în fața lumii, cu trompetele lor, care aveau un timbru
vocal apăsat.
17
O nuntă de poveste
20
Continuând cu povestea, când am văzut acele cămăși cusute și ta‐
blourile, am vrut ca să primesc modelul pentru tabloul cu Domnul Isus, ca
să‐l fac și eu. Degeaba, femeia nu mi‐a dat nici un ruptul capului nici un
model, dar am rămas cu o promisiune că vine la noi la magazin, ca să vor‐
bească cu tatăl meu, de făină.
Când tatăl meu a ajuns acasă, i‐am spus că am văzut niște modele
frumoase și că vreau să le cos. M‐am rugat de el să‐i facă rost de făină, pen‐
tru a primi acele modele. Tata a reușit să‐i facă rost de făină și atunci am
smuls femeii promisiunea fermă că‐mi va da modelele.
Am reușit cu mare greutate să fac rost de ațe de muline sau bobi‐
nuțe, de etamină cu o bătătură mai mică și toate astea tot datorită tatălui
meu, care mi‐a făcut rost de acestea.
Vine ziua să merg să i‐au modelul. Întâi, dorința mea era să‐l cos pe
Domnul Isus. Vedeți, noi de copii aveam credință și nu mergeam la culcare
fără să nu ne facem rugăciunea în genunchi, la o icoană foarte veche din
lemn, pe care abia se mai zărea chipul Maicii Domnului.
În aceeași zi în care m‐am dus să trec apa Siretului prin vad, fiind
foarte tânără nu am realizat că plouase sus, la ruși, și că crescuse debitul Si‐
retului. Am ajuns la locul pe unde treceam prin vad, mi‐am dat jos papucii
din picioare, văd că apa era mai mare de genunchi. Punând picioarele pe
piatra alunecoasă, nu realizam că apa era tulbure și că nu se mai vedeau
scoicile de pe fundul acesteia, ca pe vremuri. Am mers câțiva metri prin apă,
dar mai era foarte mult până să ajung pe malul celălalt.
Mergând prin apa tulbure, aveam privirea îndreptată spre niște ră‐
chite care se aflau pe malul din Bucovina (satul Cândești). Eu spun că o mi‐
nune de la Dumnezeu m‐a salvat, văzând cu câtă ardoare voiam să‐l cos pe
Isus! Vă spun că mergând prin apă, până să ajung la malul celălalt, am reușit
să beau destulă apă!
Pentru că nu mai era vad, apa era, deja, până la gât, dar cu o putere
ieșită din comun am reușit să apuc o creangă de răchită și am ajuns pe mal,
dar fără gumari (papucii), pe care‐i țineam în mână. Mi i‐au luat apa și udă
leoarcă m‐am dus până la femeie, m‐am schimbat cu alte haine, uscate, mi
21
l‐a dat pe Isus și m‐au dus la barcă, pentru a ajunge acasă. Ba mai mult, mi‐
au plătit și costul trecerii cu barca! Vedeți, dacă ai zile de la Dumnezeu!
Atunci am văzut moartea cu ochii!
Am început să lucrez la modelul meu cu Isus și am fost corectă, fiind
punctuală în aducerea tabloului înapoi. După care femeia a avut încredere
în mine și am primit de la aceasta și modele de cămăși naționale, prosoape,
perinuțe, cu modele care nu erau în satul meu. În satul meu, femeile nu erau
așa de doritoare să aibă costume populare, cum era obiceiul în satul vecin.
23
Despre meșteșugul popular
deprins de la tata
Să continui cu meșteșugul
deprins de la tata! Atât de priceput
era, că el nu era nevoit să cumpere
niciodată lucrurile pe care le folo‐
seam în casă. Așa că mergea în
zăvoi, aducea un snop de nuiele și
făcea o coșarcă (coș), până mergea
la servici. Altădată, tăbăcea pieli‐
cele de mieluț și făcea căciuli pen‐
tru iarnă. Mai țin minte că era și
un bun croitor, cosea pantaloni Opinci făcute de mine,
bufanți, cum era moda de atunci. după cele învățate de la tata
24
Mai făcea și opinci, se mai băga la stative (țesea chiar el, deși era bărbat!),
mama fiind mai moale din fire se tot plângea că o dor picioarele, că are pro‐
bleme cu fierea, așa că tata nu se codea să o ajute. Lui nu‐i plăcea ca stativele
să stea prea mult în casă, așa că lucra și el, pentru a elibera casa de acestea.
El mă punea și pe mine să fac țegi (înfășurarea aței pe mosor).
Cred că el furase meseria, nefiind specializat în aceste domenii.
V‐am spus că era președinte de Cooperație, dar în ultimii ani era
vânzător la magazin. Dar când era acasă cosea la fân, tăia lemne pentru
iarnă, le avea în față la sodoală (șură, magazie) așezate frumos, cât pentru
două ierni. Era tare gospodar și tot ce era de făcut, era un bun organizator
și un bun coordonator.
25
câte fire se pune în fiecare ochi la iță.
Pe lângă faptul că lucram la Colectiv, pe diverse funcții, pe bază de
norme transformate în salar, lucram la țesut, cu soacra‐mea, ea îmi făcea
țegi, mâncare și lângă mine era tot timpul, și cu povești de viață mă încuraja,
țeseam și pentru cunoscuți și pentru cumătrii. Nici nu dovedeam toate co‐
menzile primite, dar în felul acesta obțineam bani.
În felul acesta am făcut față la cheltuielile pentru construirea casei.
Ne trebuiau ușile (din lemn de stejar) și geamurile (în trei canate), pentru
care s‐a făcut comandă la tâmplărie, dar cum nu aveam bani să le scoatem,
a pus tata calul la căruță și a pus în coș o parte din zestre, adică laicere din
lână și cordele țesute, diferite carpete cusute pe etamină. Cu acestea ne‐am
dus la Rădăuți, la piață, și le‐am dat ca pâinea caldă, am venit cu banii în
batistă și așa am putut scoate geamurile și ușile.
În cei 15 ani petrecuți în această casă (terminată în 1969), cu fundație
de 140 de centimetri, acoperită cu tablă, mai doream, ca orice familie de gos‐
podari, să mai adăugăm ceva. Am reușit să facem, în fața casei, un gard de
32 de metri, din scândură. Am mai reușit să facem și o sadoală (șură), lungă
de 10 metri. Aveam cam tot ce ne trebuia, fiind o “familie‐model”.
Apar copiii
După ce casa a fost gata, s‐a născut primul copil, la Rădăuți. Am stat
cu apa ruptă de marți până duminică, și atunci am fost ajutată să nasc cu
ajutorul forcepsului. Neprinzându‐i bine capul, doctorul i‐a provocat frac‐
tura craniului, copilul a plâns foarte tare, dar după șapte minute nu l‐am
mai auzit plângând. Copilul murise!
Ca prin vis, îmi aduc aminte că doctorii vorbeau între ei, să mă sal‐
veze pe mine, că mai pot face copii! Placenta era lipită de spatele meu și nu
se putea desprinde. Până la urmă, am fost salvată, dar copilul mi‐a rămas,
pentru tot restul vieții ca o traumă, cu imaginea sângelui care curgea pe par‐
doseala de mozaic a sălii de nașteri.
Pe lângă toate acestea, nici nu vroiau să‐mi dea copilul acasă. Pentru
că soacra mea a făcut mare gălăgie, strigând că le‐au omorât nepotul, dato‐
rită unei erori medicale, ea a ajuns la directorul spitalului, undea primit ac‐
ceptul de a lua copilul acasă, fără să‐l mai incinereze, cum se vroia să se
29
facă! Soacra a cumpărat un sicriu mic, un costumaș frumos, iar de la Rădăuți
la Grămești, pe o distanță de 27 de kilometri, a venit cu sicriul pe spate, pen‐
tru că nimeni nu vroia să o ia cu mașina!
Ajunsă acasă, la cimitirul din sat, lângă neamurile lor, a făcut o
groapă, unde au îngropat copilul. De Bobotează, copilul a fost botezat la
mormânt, deoarece așa era tradiția, pentru un copil care a murit înainte de
a fi botezat în Biserică.
Nu după mult timp, am rămas gravidă, cu băiatul Vasile, care s‐a
33
Activitatea culturală din sat
Prin anul 1978, știu că s‐a dat un anunț mare, prin intermediul afișe‐
lor, care erau puse pe gardul anumitor instituții. Afișul conținea mesajul că
se va ține un concurs pe domenii de agricultură. Doamna Marinciuc mi‐a
spus “Înscrie‐te și tu, Marițuca, pentru că ești inteligentă!”.
M‐am înscris și eu. Au fost 100 și ceva de concurenți, mi‐au căzut
vreo 15 întrebări, la care am știut să răspund, ocupând locul I. A doua zi
ziarul județului a scris că a avut loc, la Grămești, un concurs pe diferite
teme, iar câștăgtoarea concursului urma să participe la un CUASC din Siret.
Concursul următor s‐a ținut drept în ziua de 31 decembrie 1978, când copiii
mergeau prin sat, cu uratul.
Dar din intuiție, am pregătit, acasă, totul pentru noaptea de Revelion
și m‐a ajutat și mama, ca să stea cu cei trei băieți, pentru ca eu să pot merge
la concurs. Acolo, trebuie să recunosc că am fost singura femeie, ceilalți fiind
bărbați, care aveau diferite funcții agricole ‐ șefi de fermă, brigadieri.
S‐a ținut concursul și din 50 de bărbați, eu, singura femeie, am ieșit
pe primul loc! Premiul a constat în 1.000 de lei, iar din acești bani trebuiau
cumpărați ce trebuie câștigătorului pentru casă. Trebuia ca în prezența ju‐
riului să prezint produsele cumpărate cu această sumă.
Un concurs cu bucluc!
Îmi amintesc că inginerul Crăcană m‐a dus cu un ARO (automobil
de teren românesc) la locul de desfășurare a concursului, dar el nu se aștep‐
tase ca și aici să câștig, dintre atâția bărbați!
Omul nici nu a avut bani suficienți pentru plata premiului, așa că a
mers acasă, de unde a luat de la el, urmând ca C.A.P.‐ul să‐i restituie banii
dați pentru mine! Atâta știu că după concurs, el a umblat foarte mult să‐și
recupereze banii. Să nu vă povestesc ce a făcut președintele CUASC cu cei‐
lalți concurenți, aceștia fiind făcuți de ocară că o femeie fără pregătire de
specialitate le‐a luat fața în concurs!
34
Din banii aduși, a trebuit să mergem la magazin, în orașul Siret, de
unde am cumpărat o garnitură de cearceafuri din in, cu toate piesele (6 fețe
de perină, cearceaf de pat și față de plapumă). Pe lângă astea, am mai cum‐
părat un set de farfurii. Cu toate acestea, m‐am prezentat în fața Comisiei.
Se făcuse, deja, noaptea‐târziu. Am ajuns să fac Revelionul, cu familia.
Atunci, ca și acum, au fost guri‐rele și cârcotași, care au spus “ia,
uite‐o și pe asta, că s‐a dus la concurs, în loc să stea acasă, să le facă prăjituri
la copii”. Dar eu am știut de dinainte, data când va fi concursul și m‐am
pregătit cu de toate acasă, pentru Revelion, dar și pentru concurs. Nu am
putut uita cum a strigat președintele CUASC‐ului la ceilalți bărbați.
Pentru acest concurs, eu m‐am pregătit din cărți de Agronomie îm‐
prumutate, am citit, iar practica am asimilat‐o de la soțul meu, care era trac‐
torist. Ideea este că după Anul Nou 1979, au scris ziarele despre acest
concurs, iar cei care erau abonați la acest ziar au putut citit cuvintele de
laudă la adresa mea.
Luând locul I aici, trebuia să ne prezentăm, pentru următorul con‐
curs, la județ, la Suceava, adică după două săptămâni. Sosind ziua când tre‐
buia să merg la Suceava, m‐au dus, iarăși cu ARO, de la CAP, la concurs.
Acolo au fost foarte mulți concurenți, de pe întreg județul. Tot în aceeași zi
era și ședință de partid, la noi în comună, unde era prezent și primarul co‐
munei Grămești, Baciu Dumitru, iar la această ședință trebuie să fiu pre‐
zentă, pentru că, de cele mai multe ori, eu luam cuvântul. Cum toți se fereau
să ia cuvântul, eu eram numită din oficiu să iau cuvântul, iar la aceste ședi‐
nțe ridicam problemele locale din comună.
La concurs, iar am tras bilete și, spre norocul meu, au fost întrebări
ușoare și vă spun și vouă una dintre întrebările pe care le‐am primit:
“Spuneți culturile suplimentare care se cultivă în cultura de porumb”. Vă
dați seama că era o întrebare ușoară pentru mine, la fel ca și celelalte 11 în‐
trebări, că și membrii juriului se distrau pe seama mea, că eu, fiind mai gu‐
ralivă, răspundeam la foc automat. Dădeam răspunsuri la fel cum ar fi
procedat un inginer agronom!
Vă dau răspunsul la întrebarea amintită mai devreme: În cultura de
35
porumb se mai pune, pentru a avea producție suplimentară, fasole, bostani
(dovleac), haldani (semințe de cânepă, pentru ulei).
Am răspuns corect și am impresionat juriul. Aici, la acest concurs,
am luat locul al II‐lea, iar premiul a fost un ceas de mână pentru femei și un
ceas de mână pentru bărbați.
După concurs, am venit repede acasă, la ședința de partid, unde
eram așteptată cu sufletul la gură, curioși să afle ce am făcut. Am fost felic‐
itată de primar și colegi, care erau satisfăcuți pentru succesul obținut, că am
făcut cinste comunei. Iar au scris ziarele despre mine, și așa am intrat în vi‐
zorul celor de la Județeana de Partid.
36
37
Am cununat și am botezat!
Vreau să mai amintesc că nu mă feream de muncă, chiar dacă am
fost șef de fermă. Mergeam la cosit de fân, de‐a valma cu bărbații, că îmi
trebuia mâncare la animale. Mai țineam câte o vacă și nu puteam să‐i dau
doar strunjeni (tulpina de porumb). Uscam fânul cosit, aveam lucernă, mai
strângeam și pleava de la combină, cu opalcă (dispozitiv format din doi pari
și o pânză din cânepă). Tăiam paie la șâșcă (cu care se făceau paiele
mărunte), o pregăteam în ciubăr, cu tărâțe, puneam un pumn de sare cu
care dădeam la animale. Aveam laptele nostru, pe care nu mai trebuie să
dăm banii. Să știți că am știut să și mă bucur și de voie‐bună, nu numai de
lucru. Eram om de cântec, joc și voie‐bună, oriunde mergeam. În acel timp,
cât am fost șef de fermă, am cununat pe mulți și am botezat mulți copii. Se
alegeau nașii nu numai dintre aceia cu bani, ci să și atragă mulți nuntași, să
aibă cine să spună strigături, să facă voie‐bună. La fiecare a doua sau a treia
săptămâni cununam pe cineva și aduceam toată valea la acest eveniment,
oamenii fiind foarte uniți.
41
Tinerii căsătoriți aveau, de la început, banii lor, că se strângeau de
la atâția oameni! Ca membru de partid, nu aveam voie să merg la Biserică,
Borșul acru!
Să vă povestesc o întâmplare hazlie... În fiecare dimineață, când fă‐
ceam planificarea, asta reprezentând tot ceea ce ținea de fermă, mai ales ate‐
lajele de căruțe cu cai (aveam 160 de cai), pe care trebuie să le trimit fiecare
acolo unde trebuia. La acea planificare erau prezenți oamenii de pe acele
atelaje, contabilul fermei, președintele de CAP și ceilalți cu diverse respon‐
sabilități. La acea planificare erau prezenți și combinierii din Arad.
După ce am terminat cu toate programările, un tractorist din Horia
(Matei Boian), cu o voce timidă și cu un glas fără suflu reușește să‐mi atragă
atenția. Dorea să‐și spună oful. Și care era? Mâncarea! La cantina CAP‐ului
din comună era o problemă că tractoriștii nu se puteau adapta cu ciorba
care se gătea la noi. Atunci, Matei a spus că el moare cu mâncarea care să
gătește la noi, ciorbele fiind foarte acre! Ciorbele erau felul întâi, acrite cu
borș de putină. Știam destul de bine că în Banat se fac supe. Atunci am che‐
mat bucătăreasa‐șefă și am dat ordin să nu se mai gătească, pentru tracto‐
riștii din Arad, ciorbe. S‐au făcut numai supe și totul a decurs bine.
Într‐o duminică, l‐am chemat pe Matei și pe încă doi colegi de‐ai lui,
la masă. Vă spun și eu că nu prea știam să fac supă! I‐am spus lui Matei să‐
mi prindă o găină grasă, pe care o voi curăța, iar el să‐mi arate cum să o gă‐
43
tesc. Așa s‐a întîmplat! Zici că erau de când lumea prieteni cu noi! El a
pregătit verdețurile, le‐a pus la fiert, încă am așteptat, că găina era bătrână
și fierbea greu. Dar vă spun că a meritat, că mai fericiți decât ei nu am mai
văzut alți oameni, dar nici eu nu mai mâncasem așa ceva, atât de bun!
Și uite‐așa ne‐am împrietenit și am terminat treieratul, apoi s‐au dus
combinele la trenul de marfă de la Dornești, iar tractoriștii s‐au dus la trenul
de călători, spre Arad.
Între timp, au reușit să‐l convingă pe soțul meu să vină la Arad, că
este mai bine de trăit. Am făcut, noi, acasă, o ședință de familie și ne‐am ho‐
tărât amândoi să venim la Arad, să inspectăm terenul. Dar înainte de a ne
suit am tot analizat lucrurile. Noi aveam o gospodărie destul de frumoasă,
familia, la fel, ce ne trebuie nouă Arad?
Soțul meu a hotărât să venim la Arad. Eu știind că nu era prea des‐
curcăreț, m‐am învoit pentru câteva zile și l‐am însoțit. Aici, am fost așteptați
de Matei, la gară, împreună cu soția lui, ne‐a dus acasă la el, în Horia, unde,
coincidență, șeful de secție a mecanicilor agricoli era domnul Rusu. Tot el
era maistru lui Gheorghiță, la Școala Profesională de la Fălticeni. S‐au bu‐
curat foarte mult de revedere!
A doua zi s‐au făcut toate dermesurile, s‐a dat transferul, am venit
acasă, la Suceava, i‐a fost smenat transferul și imediat s‐a întors la Horia, în
Arad. Eu nu am mai putut venit cu el, pentru că trebuie să închei contractul
cu CAP‐ul, până venea inginerul din stagiatură. Ce să vă spun, acela era
primul moment în care, cu trei băieți, am rămas singură. Băieții erau în
clasele I, a III‐a și a V‐a.
Soțul meu a fost tratat regește de către Aurelia, soția lui Matei, mân‐
care la pachet și o mâncare caldă. Acesta lucra pe un tractor mare la Mân‐
druloc, care ducea șapte pluguri. Pe atunci era greu de comunicat, doar prin
telefon fix și scrisori.
În fine, a venit momentul să dau ferma în primire. Atunci a fost o
mare problemă cu oamenii, pentru că ei nu știau motivul pentru încheiam
contractul. Aceștia strigau să nu mai plec de la fermă, că se obișnuiseră cu
mine. Nu aveam stres, lucram degajat, oamenilor le plăcea să lucreze cu
44
mine și mă respectau pentru asta. De multe ori, veneau de la Partid, în con‐
trol, dar oamenii parcă erau instruiți: săreau cu gura pe acești trimiși și nu
le dădea voie să se mai întâlnească cu mine!
Una peste alta, acesta a fost contractul, am dat în primire ferma și
am venit la Arad. De câte ori mergeam în sat, de atâtea ori oamenii se strân‐
geau în jurul meu și‐mi spuneau că nici până atunci și nici de atunci încolo
nu aveau să câștige la fel de bine. Dar trebuie menționat că au fost ani buni,
în care producția de cartofi a fost mare, la fel ca și cea de porumb.
Așa s‐a făcut că am început să vând animalele pe care le aveam: o
vacă cu lapte, doi tăurași, porcii (pe unul l‐am tăiat și l‐am adus, în mai
multe valize, la Arad).
Ieșirea la pensie...
În anul 2004 am ieșit la pensie, acesta fiind anul în care am pus punct
navetelor între Vladimirescu și Arad. Am ieșit la pensie de la IMAR Arad,
unde am lucrat timp de 22 de ani, după 37 de ani lucrați în total, 15 ani fiind
lucrați și la CAP‐ul din Grămești, despre care am vorbit în paginile ante‐
rioare. Doamne, nu mi‐a venit să cred că am ieșit la pensie! Aveam mai mult
timp pentru activitățile mele: să țes, să cos...
Anii lucrați la fabrică au fost, totuși, ani frumoși, nu pot să neg asta.
Mi‐era drag să merg la servici, unde am lucra chiar și șase ore la strungul
57
de lemn, unde era o activitate grea. Alteori, am lucrat în atlelierul de șle‐
fuit.
Când am ieșit la pensie, am făcut un chef de pomină, alături de co‐
legi și de familia mea (Vasile cu nora Lili și nepotul Daniel, Cătălin cu Da‐
niela și nepoata Anamaria, Ionel cu Iasmina, ei încă nefiind căsătoriți). Masa
și dansul s‐au făcut chiar în incinta fabricii. Am o fotografie cu semnăturile
foștilor mei colegi, care mi‐au scris și compus poezii. Până atunci le com‐
puneam eu lor poezii. Capul de afiș era Elena Mârzan, cu care am lucrat
mai mulți ani împreună și cu care m‐am înțeles foarte bine. Iată ce versuri
mi‐au compus ei: Cât în fabrică ai trăit, / Ai muncit și ai glumit. / De‐acuma
o să ne lipsești, / Altă viață‐ți făurești.
A fost o distracție pe cinste, s‐a mâncat, s‐a băut, s‐a dansat și au fost
prezenta toți oficialii de la IMAR. A fost singura ocazie în care s‐a organizat
un astfel de eveniment la fabrică, pentru că de atunci nu s‐a mai organizat
un asemenea eveniment!
Totdeauna la fabrică am fost corectă, nu am întârziat, nu am lipsit
nemotivat, am fost punctuală. Au fost ani frumoși, așa că și azi încă mai țin
“Dicționar de retorică”
Această carte
este scrisă de Marius
Golea, tipărită la Edi‐
tura Concordia
(Arad), în anul 2009.
Această editură este
înregistrată la Consi‐
liul Național al Cerce‐
tării Științifice din
Învățământul Supe‐
rior. Toți cei care în
acel an, 2009, au fost
prezenți la Cenaclul
“Luceafărul” din
Arad și‐au dat operele
lor tipărite către Ma‐
rius Golea, împreună
cu lucrările altor scrii‐
tori de la alte Cena‐
cluri literare, pentru
ca acesta să scoată un
“Dicționar de reto‐
rică”.
Cu multă răb‐
dare și pricepere, Coperta “Dicționarului de retorică”
59
acesta a scos esența cuvintelor, explicând analitic opera fiecărui scriitor ară‐
dean, care a dorit să fie cuprins în această lucrare. Am avut și eu bucuria ca
din lucrările mele editate până în acel an, să includă în acest “Dicționar...”:
‐ Alegorie: compară semnificațiile faptelor (ex. “să aibă noroc și bine
/ să vină mai des la mine”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Editura
Mirador Arad, 2005, pag.22);
‐ Anaforă: fraze ce reiau aceeași idee, pentru a întări înțelesul (ex.
“să se bucure de viață / să aibă zîmbet cald pe față”, din cartea “Pământul
pe care‐l călcăm”, Editura Mirador Arad, 2006, pag.14);
‐ Comparație: alăturarea a doi termeni care se aseamănă, real‐
izându‐se o claritate (ex. “ca floare în mărăcini”, din cartea “Frumoasă e
viața la țară”, Editura Mirador Arad, 2005, pag.23);
‐ Epitet: obiect scos în evidență, acțiune cu multă expresivitate (ex.
“brad umbros”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Editura Mirador
Arad, 2005, pag.27; “un porumbel cu alb transparent”, din cartea “Pământul
pe care‐l călcăm”, Editura Mirador Arad, 2006, pag.13);
‐ Interogație: se constată una sau mai multe întrebări de la care nu
se așteaptă răspuns (ex. “Ce dorești, tu, oare, bunurile lumii? / Apă fără
ploaie?”, din cartea “Iarba verde de acasă”, Editura Mirador Arad, 2007,
pag.93).
‐ Metaforă: un obiect de comparație cu cuvântul imagine (ex. “satul
e‐o gură de rai”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Editura Mirador
Arad, 2005, pag.6);
‐ Oximoron: un adevăr usturător, sub formă de asociere a doi ter‐
meni contradictorii (ex. “sunt bolnav de sănătate”, din cartea “Frumoasă e
viața la țară”, Editura Mirador Arad, 2005, pag.23);
‐ Paronomază: cuvântul de bază dezvoltat cu scopul de a crea o
imagine, mai ales pentru efectul sonor al expresiei (ex. “toate trec în lume
și tu te treci”, din cartea “Iarba verde de acasă”, Editura Mirador Arad, 2007,
pag.85);
‐ Repetiție: întrebuințarea unui cuvânt de mai multe ori, pentru a
exprima durata, intensitatea sau a sublinia o idee (ex. “străinătate, străină‐
60
tate”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Editura Mirador Arad, 2005,
pag.23; “de spaimă, aleargă și aleargă”, din cartea “Iarba verde de acasă”,
Editura Mirador Arad, 2007, pag.67);
‐ Apocopă: suprimarea unui sunet sau al unui grup de silabe (ex.
“că‐s puțini de‐acu‐nainte”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Editura
Mirador Arad, 2005, pag.29);
‐ Apostrofă: vorbitorul se adresează direct unei persoane sau unul
lucru (ex. “și iar verde de lalea”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Edi‐
tura Mirador Arad, 2005, pag.6; “frunzuliță rug de mure”, din cartea “Fru‐
moasă e viața la țară”, Editura Mirador Arad, 2005, pag.16).
Mulțumesc, Marius Golea! Toată stima și respectul meu, pentru a
scoate în evidență ceea ce scriu eu cu cuvinte în grai și tu ai subliniat o parte
din acele cărți scoase până în acel moment!
Activitate la Centrul de Zi
pentru Vârstnici din Arad
Din anul 2004 am fost
membră al Centrului de Zi pen‐
tru Vârstnici de pa Calea Aurel
Vlaicu din Arad (situată în zona
Mall‐ului Cora) și în limita po‐
sibilităților activam la diferitele
evenimente culturale, cât și la
concursurile pe temă de poezie
și cântec popular.
De cele mai multe ori, la
concursurile organizate, cu
tema “Cine, ce știe”, luam pre‐
miul cel mare, pentru că juriul
analiza și aprecia ținuta mea
scenică (costumul popular au‐
tentic din Bucovina). La con‐
curs, întotdeauna aveam trei obiecte de bază care mă reprezintă: traista,
opincile și scoarța (covorașul). O singură dată am luat locul al III‐lea, în rest
locul I sau trofeul cel mare.
Eu cred că bătrânețea nu este o povară, ci dimpotrivă! În cazul meu,
la bătrânețe poți fi mai creativ. Oricât de greu mi‐ar fi fost să vin de la Vla‐
dimirescu la acest Centru, am văzut prezența la evenimentele de aici ca un
remediu, un motiv de relaxare și o posbilitate de interacțiune cu persoanele
65
de aceeași vârstă. Puteam sta de vorbă unii cu alții, despre una, despre alta.
La acest Centru era editată revista “Armonia”, care trata diverse su‐
biecte: de bucătărie, despre plantele naturiste, un mod de informare diversă.
În paginile acestei reviste au fost publicate și poeziile mele, care erau citite
în grup.
Despre cartea
Pământul
care‐l călcăm
Apariția unei cărți
emoționează întotdeauna, iar
când aceasta este citită, nu
poate decât să aducă o mulțu‐
mire sufletească celui care o ci‐
tește.
Iată, pentru exemplifi‐
care, versurile primei poezii din
această carte, care dă și titlul vo‐
lumului...
Cei ce nu se prăbușesc
Doar pe pământ pășesc.
Cu suflet curat și drag,
Urcă de pe‐un prag pe prag.
67
Despre cartea
Mi‐e dor
de satul meu
Această carte de ver‐
suri populare este valoroasă
pentru mine și pentru cei ce o
citesc, fiecare putându‐se găsi
în versurile poeziilor din acest
volum. Mulțumesc primaru‐
lui Ioan Crișan pentru spri‐
jinul acordat în tipărirea
acestui volum de poezii!
Această carte a ieșit de sub
tipar în anul 2011, la Editura
Nigredo Arad. Vreau să men‐
ționez că coperta a fost reali‐
zată de Rely Tarniceri. Din
această carte, reprezentativă
este poezia care dă titlul acestui volum...
69
Mi‐e dor cu adevărat
De tot de‐n urm‐am lăsat,
De‐nvățătoarea bătrână
Ce mi‐a pus creionu‐n mână
Festivalul
“Victorița
Pescărița”
de la București
La acest festival am fost
invitată să iau parte cu globul
de Crăciun lucrat (croșetat)
manual. Am fost prezentă cu
acest glob, cu diametrul de 50
centimetri, cu 10.000 de ochiuri
croșetate. Un glob de Crăciun
de pus în brad, care a atras ate‐
nția celor prezenți la festival.
Am reprezentat cu cin‐
ste comuna Vladimirescu, dar
atenția oamenilor de pe Aleea
Agronomiei din București (locul de desfășurare a festivalului) a fost captată
și de cântecele autentice pe care le‐am cântat în prezența vizitatorilor. Cân‐
tecele erau din Bucovina. Alături de mine a fost și cunoscuta actriță Ileana
Stamate.
75
Lansarea unui album
de fotografii
În cadrul Complexului Muzeal Arad,
a avut loc lansarea albumului de fotografii al
Taberei Internaționale, în colaborare cu Cen‐
trul Cultural Județean Arad. Am fost invitată
să fac decorul și să demonstrez, la fața locului,
unele meșteșuguri, pentru copiii și adulții pre‐
zenți cu această ocazie.
Directoarea de atunci a Căminului
Cultural din Vladimirescu, Mihaela Medelean,
s‐a ocupat de transport. Cei mai mulți dintre Nelu Scripciuc (în centru)
cei prezenți la această lansare a Albumului de și Andrei Ando (din partea
West TV Regional),
fotografii au fost plăcut impresionați de pre‐
la lansarea albumului
zența meșterilor populari, care i‐au încântat cu de fotografii
ingeniozitatea muncii lor.
77
Carpeta cusută în 1968
Această carpetă am cusut‐o după ce am luat numele soțului meu,
Aiftincăi. După cum se vede, pe această carpetă se deslușește numele și
prenumele, adică părinții mei mă dezmierdau “Marițuca”. Acolo, pe carpetă
este dovada că așa mi se spunea mie. Când am venit în Vladimirescu, veci‐
nele de etnie germană nu puteau să‐mi spună “Marițuca” și a așa a apărut
“Maricica”.
81
Emisiunea TV
“Istoria pe laviță”
Domnul Dan Codre, rea‐
lizatorul emisiunii “Istoria pe la‐
viță”, a venit la Vladimirescu și
a căutat o persoană care să‐l în‐
drume către Muzeul meu de
acasă. A găsit‐o în Piață pe Ana
Telecan, care l‐a îndrumat către
Muzeu.
Aici, acasă, domnia‐sa a
început să filmeze obiectele de
acolo, iar unul dintre acestea i‐a
atras atenția. Era vorba de un Dan Codre (în stânga), realizatorul
“ștergar de nănaș”, foarte lung, emisiunii “Istoria pe laviță”,
care era folosit ca răsplată pen‐ împreună cu Horia Truță
83
Ediția jubiliară a “Târgului
Meșterilor Populari de la Moneasa”
La ediția a X‐a (din anul 2008), am reprezentat comuna Vladimirescu
ca promotor al folclorului autentic românesc. Am reușit cu prietena mea,
Dorica Moise, să amenajăm o casă țărănească. Am atras atenția publicului
care se plimba pe aleea din fața Hotelului unde era amenajat Târgul, din
aceștia făcând parte și turiștii veniți în Stațiune pentru odihnă.
Această casă țărănească era compusă din soț și soție, copii, adică ma‐
nechini îmbrăcați în costume populare. Din casă mai făceau parte războiul
de țesut, valuri de pânză, valuri de laicere de cordele (preșuri), fețe de masă,
lucrate în război cu cipcă, ștergare vârstate, multe cuverturi colorate, trăis‐
tuțe, opincuțe.
Emisiune la Etno TV
Am primit o invitație de la Roxana Vasciuc, de a participa, în luna
noiembrie 2008, la emisiunea “Seară bună, dragi români”, de la Etno TV.
Această emisiune a fost realizată în plină campanie electorală pentru alege‐
rile parlamentare, iar în pauzele în discursurile de promovare ale candidați‐
lor, am cântat pe platou, împreună cu alți artiști din țară.
Tot la acest post TV am participat și la emisiunea matinală a lui Jull.
Fiind o emisiune de gastronomie, am adus cu mine rubarbă, din care s‐a
făcut compot, iar eu am dus dulceață de rubarbă, pregătită de mine.
În bucătăria de la Etno TV
86
87
Diploma primită cu ocazia filmărilor la emisiunea “Mă întorc cu drag în satul meu“
Emisiunea “Mă întorc cu drag
în satul meu”
Nicoleta Pavel este prezentatoarea acestei emisiuni ‐ care acum
poartă numele “Mă întorc cu drag acasă” ‐ care a fost realizată la începutul
lui decembrie 2008 (mai exact la 6 decembrie) în comuna Vladimirescu, mai
exact la Casa Tineretului, imediat după terminarea lucrărilor de renovare a
acestei clădiri.
Mai întâi, Nicoleta Pavel a mers la sediul Primăriei comunei Vladi‐
mirescu, unde a realizat un interviu filmat cu primarul Ioan Crișan (aflat la
începutul celui de‐al doilea său mandat). Discuția s‐a axat în special pe rea‐
lizările Primăriei (Cartierele de locuințe pentru tineri, renovări și utilări ale
Școlilor din comună, renovarea Căminelor culturale din Mândruloc și
Horia, amenajarea terenurilor de fotbal din Vladimirescu, Mândruloc Și
Horia, despre construirea Sălii de Sport din Vladimirescu).
Pentru a da o mai mare valoare emisiunii, echipa de filmare a făcut
câteva înregistrări la obiectivele discutate în interviul cu primarul Ioan
Crișan.
De asemenea, înregistrarea a mai cuprins și întrebări puse unor copii
despre ruinele de la Bazilica Romanică de lângă Biserica Romano‐Catolică
din Vladimirescu, iar aceștia au răspuns la întrebările despre soarta vechii
Cetăți Orod.
Apoi, echipa de filmare s‐a deplasat la mine acasă, la Muzeul de la
subsolul casei mele. Nicoleta Pavel s‐a bucurat foarte mult la vederea opin‐
cilor, pentru că, spunea ea, în toată țara, pe unde a fost, nu a văzut măcar o
pereche. Așa că i‐am făcut eu cadou o pereche din cele pe care le aveam.
Tot acolo, pe o măsuță, se aflau și cărțile publicate de mine până
atunci, iar Nicoleta mi‐a cerut să recit în fața camerei video una din poeziile
din cărți, iar eu am recitat din memorie una dintre acestea. Nicoleta Pavel a
rămas, de asemenea, impresionată de colecția mea de costume populare și
obiecte vechi de artă populară.
88
După realizarea acestei emisiuni, Nicoleta Pavel a continuat (și con‐
tinuă și acum) să‐și facă datoria de a prezenta istoria satelor de altă dată și
de a scoate în evidență originalitatea oamenilor de la sate, cu obiceiurile și
tradițiile lor, moștenite de la înaintașii lor.
De ani buni, Nicoleta Pavel realizează această emisiune în tot județul
Arad, alegând ca locații de filmare vechile vetre unde se cocea pâinea sau
plăcinta cu dovleac, scoțând în evidență că și acum se mai practică aceste
obiceiuri din gospodăria țăranului român. Îi rog pe cititori să nu ia aminte
la stângăciile pe care sunt coștientă că le mai fac, dar scopul meu este acela
de a le crea o imagine de ansamblu a tradițiilor populare autentice româ‐
nești. La acest post de televiziune, TV Arad, am participat și la una din ediț‐
iile emisiunii “Ghilea Show”, împreună cu primarul Ioan Crișan, care era
transmisă în direct în jurul orei 21:00.
90
91
97
Filmul documentar “Muzeul
poetului Maria Aiftincăi”
În primăvara anului
2009, dl. Cociuba și Alina
Bucatos, de la Centrul Cul‐
tural Județean Arad au rea‐
lizat un film documentar la
mine acasă. Acest film l‐au
denumit “Muzeul poetului
Maria Aiftincăi”, iar acest
documentar poate fi văzut
și oricând pe youtube.com.
Prima secvență a documentarului este despre tricolorul țesut la
războiul de țesut. Urzeala din război era de culoarea roșie, galbenă și albas‐
tră, iar produsul rezultat era un brâu tricolor.
Alina și cu mine ne‐am îmbrăcat în costume populare, iar pe banca
de la războiul de țesut am cântat live și am recitat o poezie în grai.
Îmbrăcată cu costum popular de Banat, împreună cu fetele de la Școala de Vară și Dorica Moise,
la evenimentul găzduit de Hotel Continental‐Astoria din Arad
”Sărbătoarea Vinului” la
Hotelul Continental Astoria
În toamna anului 2010 am fost invitată la Hotelul Continental Asto‐
ria din Arad, de către conducerea acestei instituții, pentru a realiza, pe timp
de zece zile, un decor în cadrul “Sărbătorii Vinului”. La intrarea în Hotel,
într‐un hol mic, au fost plasate patru manechine (doi băieși și două fete), pe
care le‐am îmbrăcat cu tot atâtea costume populare tradiționale de Banat.
Apoi, la etaj, am primit un loc într‐un salon imens, unde a fost organizată
această sărbătoare, în prezența invitaților din Europa. În una din seri, era
planificat să fiu prezentă, împreună cu 15 fete de la Școala Gimnazială din
Vladimirescu (împreună cu prof. Ileana Oneț), care participaseră la Școala
de Vară, pe care le‐am îmbrăcat în costume populare. Seara, oaspeții hote‐
lului au venit la locul unde era grupul nostru și făceau multe poze, ca amin‐
tire.
Să nu ne uităm tradițiile
În ziua de 30 mai 2011 am fost anunțată de prof. Carmen Rus că vine
la mine acasă, pentru a vizita Muzeul, cu copiii de la clasa a VI‐a de la Școala
Gimnazială din Vladimirescu. Fiind o profesoară cu suflet cald și bun, era
răbdătoare cu copiii, printre câte îi învață la școală a încercat să le insufle și
despre tradițiile noastre românești, care nu trebuiesc uitate.
Impresiile de după această vizită din pivnița casei mele, unde le‐am
explicat cu multă pricepere și dragoste, au fost acelea că elevii au rămas im‐
presionați de ceea ce au aflat.
După această vizită, copiii și‐au spus impresiile:
‐ că le plac costumele din toate zonele țării;
‐ erau fascinați de războiul de țezut, vechi de peste o sută de ani (de‐
spre care spuneau că au mai văzut așa ceva, la bunicii lor);
‐ uneia din fete i‐a plăcut cusătura unei fețe de masă cu urechea acu‐
lui, nu cu vârful;
‐ unui elev i‐a plăcut ansamblul croșetat “cloșca cu puii”;
‐ o altă elevă a înțeles că era nevoie de un spațiu mai mare pentru
explonatele din Muzeu;
‐ altor doi băieți le‐au plăcut icoanele, spunând că parcă erau la
Mănăstirea Radna.
102
Una peste alta, copiii mi‐au promis că vor mai reveni, și cu alți co‐
legi, lucru care s‐a și întâmplat, spre sfârșitul anului. Îi mulțumesc, pe
această cale, profesoarei Carmen Rus pentru că a adus copiii și a reușit să le
transmită respectul pentru tradițiile noastre populare!
103
Olimpiada Națională de Meșteșuguri
Artistice Tradiționale de la Sibiu
Comuna Vladimirescu a fost reprezentată cu cinste și mare succes
la “Olimpiada Națională de Meșteșuguri Artistice Tradiționale”, care a avut
loc la Sibiu. Organizându‐se, mai întâi, o preselecție la Arad, am obținut
dreptul de a participa la concursul pe țară. Așa că în luna iunie 2011 am fost
prezentă cu două fete de la Școala de Vară (Lidia Vale și Cipriana Zlăgnean),
împreună cu profesoara Antița Vanc, de la Școala Gimnazială Vladimirescu.
Acest eveniment s‐a ținut la Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului (care
este amenajat în aer liber, pe o suprafață de 300 de hectare) și la Casa Artelor
din Sibiu.
106
Eleve de la Școala de Vară prezenți, din nou,
la Târgul Meșterilor Populari de la Moneasa
Cu mare cinste am reprezentat, din nou, comuna Vladimirescu, în
vara anului 2011. La acest regal tradițional am avut mare succes, timpul ți‐
nând cu noi, iar standul fiind amenajat între copaci, cu aer curat, de parcă
n‐ai mai fi plecat de la Târg!Drept vă spun că țara noastră are meșteri iscu‐
siți, dar prea puțin li se face promovarea. Ei, totuși, au fost ajutați să ajungă
la Moneasa, așa că au prezentat, pe viu: tulnice, ciubere, fluiere, făcălețe,
linguri din lemn. Toate acestea au acaparat atenția vizitatorilor.
Nici standul meu nu a fost mai prejos, am țesut și eu la război, am
tors cânepă, am croșetat, iar fetele de la Școala de Vară au făcut, pe etamină,
diferite forme florale sau geometrice. Mă bucur că au învățat să țină acul,
iar azi, undele din ele, fiind, deja, la facultate, cos goblenuri. La această ediție
a Târgului, am fost apreciată de organizatori, fapt care și‐a pus amprenta
pe activitatea mea.
117
usturoi, sare și busuioc. Nu se găsește oriunde acest ritual, ci doar în această
zonă. După sfințire, busuiocul se îngroapă la hotarul parcelei deținute de
fiecare cetățean al comunei.
Admir din tot sufletul meu că mai sunt profesori care se implică
foarte mult în a sădi în sufletul elevilor dragostea pentru țară, pentru fol‐
clorul autentic românesc, pentru valorile lor tradiționale și pentru cei care
se nasc în vatra satului, cu multă iubire de Dumnezeu, de neam și de țară!
Cu primarul Ioan Crișan (în centrul imaginii), prof. Gabriela Buftea (prima din dreapta) și câțiva prieteni apropiați,
la încheierea festivităților de acordare a titlului de “Cetățean de Onoare al comunei Vladimirescu”
Vizita lui Nicolae
Botgros la Arad
La sfârșitul anului 2011, în
fața Primăriei Municipiului Arad,
a avut loc “Ziua Viorii”, în cinstea
lui Nicolae Botgros (din Basara‐
bia). La invitația Centrului Cultu‐
ral Județean Arad (atunci Nicolae Botgros, unul din cei mai
directoare a fost Ana‐Maria Dumi‐ mari maeștrii ai viorii din
trean), am participat la acest eveni‐ Republica Moldova
ment, spectacolul fiind găzduit de a fost oaspetele Aradului
Teatrul Național de Stat “Ioan Slavici” din Arad.
Eu fiind din Bucovina, directoarea C.C.J. Arad m‐a invitat pe mine
să‐l primesc pe distinsul oaspete, în costum popular din acea zonă de refe‐
rință. Nu am respins această invitație, pentru că doream să mă întâlnesc cu
domnul Nicolae Botgros (împreună cu formația sa). La întâlnirea din fața
Palatului Administrativ a fost prezentă o mare mulțime, care era cu greu ți‐
nută pe loc de un cordon de oameni de ordine, pentru a asigura buna des‐
fășurare a ceremoniei de primire.
Când s‐a anunțat sosirea pe podiumul amenajat special pentru
aceasta, Nicolae Botgros a fost primit cu mii de aplauze, iar la terminarea
programului prezentat, împreună cu primarul Aradului, Gheorghe Falcă,
i‐am mulțumit pentru prezența acestuia în orașul nostru, oferindu‐i o traistă
țesută de mine, iar în traistă am pus un colac copt pe vatră, împletit în patru,
câte un exemplar din cărțile scoase de mine până atunci, un tricolor țesut,
opincuțe făcute de mine și o Biblie Ortodoxă, pentru a avea o amintire plă‐
cută din Arad. Am stat de vorbă cu acesta, iar în cadrul dialogului acesta
m‐a invitat să realizăm un negativ cu formația sa (lucru care, din păcate, nu
s‐a mai întâmplat!). Pe platoul din fața Palatului Administrativ, Nicolae Bot‐
gros a fost plăcut impresionat de atmosfera din orașul nostru.
124
Inaugurarea Muzeului de Etnografie și Folclor
de la Casa de Cultură din Vladimirescu
Pivnița de acasă a devenit neîncăpătoare și atunci autoritățile locale,
reprezentate de dl. primar Ioan Crișan, au hotărât să‐mi dea un spațiu la
etajul clădirii Casei de Cultură din Vladimirescu. Clădirea tocmai ce fusese
renovată, în perioada 2010‐2012, după ce mai mulți ani stătuse în paragină.
S‐a investit foarte mult în renovare, iar acuma clădirea arată foarte bine. În
prezent, Sala de Spectacole, cu 200 de locuri pe scaune, beneficiază de un
sistem audio profesional, de instalație modernă de aer condiționat, fiind su‐
pravegheat non‐stop. De asemenea, există și posibilitatea de conectare la in‐
ternet wi‐fi.
Un grup de elevi de la Școala Gimnazială Vladimirescu, împreunăc cu directoarele Prof. Daniela Rus
și prof. Ofelia Kurunczy, la inaugurarea Muzeului de Etnografie și Folclor
colecție sunt donate cu titlu gratuit, iar vechimea acestor exponate fac ca
acestea să aibă o valoare inestimabilă, făcând parte din patrimoniul cultural
al comunei Vladimirescu.
Cât mă vor mai duce puterile, fac acest lucru cu mult drag. Am grijă
de acest Muzeu și ori de câte ori cineva trece pragul acestuia, rămâne im‐
presionat de ordinea de aici. Nu este ușor, în fiecare zi fiind câte ceva de
făcut, de parcă nu se mai termină!
128
Inaugurarea acestui muzeu s‐a făcut în toamna anului 2013, într‐un
cadru festiv, la care au fost prezente autoritățile administrației locale, preoții
celor două Parohii Ortodoxe din Vladimirescu (pr. Petru Bercean‐Negrean
și pr. dr. Dacian Nan), de la Parohia Ortodoxă Mândruloc (pr. dr. Flavius
Ardelean). De asemenea, la inaugurare au participat și colegii mei de la Ce‐
naclul “Luceafărul” din Arad, dar și cetățeni din comuna Vladimirescu. Cu
această ocazie, am oferit și o masă festivă celor prezenți.
Poate că sunt prea perfecționistă, dar eu sunt acel gen de persoană
pentru care un lcuru trebuie să arate impecabil, iar când vine vorba despre
un costum, depun eforturi deosebite pentru păstrarea acestora: este nevoie
de detergent special pentru spălarea costumelor, trebuie călcate, tratate îm‐
potriva moliilor. Este destul de complicat să ai în grijă întreținerea unui
număr de 300 de costume!
Războiul de țesut
130
La acest Atelier de Creație, sfințirea s‐a făcut de către Timotei Sevi‐
ciu, Arhiepiscop la Mitropolia Aradului, acesta fiind foarte impresionat. În
acel moment al sfințirii era perioada “Școlii altfel”, în perioada de dinainte
de Paște, așa că întreaga școală mirosea a ceară pentru încondeierea ouălor.
Pentru Timotei Seviciu, acest moment i‐a readus aminte anii copilăriei și a
fost plăcut impresionat de faptul că cineva mai folosește ceară la înconde‐
ierea ouălor. Una peste alta, mie îmi face o deosebită plăcere că elevii folo‐
sesc acest război de țesut și din când în când țes preșuri din cordele.
Cu grupul de profesori și oficialități locale, la concursul organizat la Școala Gimnazială din Vladimirescu
În timpul acestui eveniment, am învățat copiii participanți să încon‐
deieze ouăle. Obiceiul vopsirii ouălor în culoarea sângelui primește în creș‐
tinism simbolul vărsat pe Cruce, ca preț de răscumpărare a neamului
omenesc de către Fiul lui Dumnezeu.
Bucuria a fost dublată de prezența dr. preot PS Timotei Seviciu, pe
atunci episcop al Episcopiei Aradului, dr. Vasile Pop, consilier cultural, de‐
acon prof. Florin Sirca, inspector prof. Mariana Cismașiu (de la Inspectora‐
tul Școlar al Județului Arad), alături de primarul Ioan Crișan, viceprimarul
Dorel Horga, preotul Petru Bercean‐Negrean (de la Parohia Ortodoxă Vla‐
dimirescu). Înainte de concurs, le‐am arătat tehnica încondeierii ouălor cu
ceară fierbinte, iar copiii erau dornici să mânuiască chișița, instrumentul
tradițional de încondeiere.
La finalul acestui concurs, fiecare elev participant a fost premiat de
către Primăria comunei Vladimirescu, iar pe lângă premiul obținut, elevii
au plecat acasă și cu noile cunoștințe obținute cu această ocazie, învățând
despre tehnica încondeierii ouălor de Paște.
Grupul din Vladimirescu, care a participat la Festivalul “Autentic Fest” de la Șiria, cu un obicei de nuntă.
În dreapta imaginii, sunt eu, îmbrăcată în rolul “miresei urâte”
Din păcate,
între timp, mi‐a decedat
mama, așa că am fost
nevoită să întrerup re‐
petițiile, pentru a‐mi în‐
gropa mama, într‐o zi
de joi. Sâmbătă am
ajuns acasă, pentru că
duminică trebuia să fiu
pe scena de la “Autentic
Fest”, cu cele trebui‐
toare de nuntă, pentru
concurs. Vedeți cum
este viața artistului:
planificarea spectacolu‐
lui fusese făcută, deja,
dar nu și moartea Imagine din spectacolul susținut la finala
mamei. “Autentic Fest” de la Arad
A venit și ziua de concurs, la Șiria. Am intrat în concurs și multă
lume nu m‐a cunoscut, pentru că fusesem deghizată ca “mireasă urâtă”, iar
pe cap aveam usturoi și ceapă. Am obținut calificarea pentru finala de la
Arad, de peste două săptămâni.
La finala de la Arad, de la 26 august, ținută la Ștrandul Neptun din
Arad, Ansamblul“Florile Mureșului” din Vladimirescu a prezentat un obi‐
cei de nuntă, mirele fiind din Șicula, iar mireasa din Podgorie. Eu fiind
“mireasa urâtă”, mă prezentam în fața mirelui și mi‐am jucat rolul, încer‐
când să‐l cuceresc de partea mea, dar nu am avut izbândă, pentru că eram
“urâtă, bătrână, cu cârje și gâbă”.
Un alt ghinion, care, poate, se întâmplă, probabil la o mie de ani: în
săptămâna de dinaintea finalei, mi‐a murit soacra. Marele meu avantaj a
fost acela că înmormântarea fusese programată pentru ziua de vineri, iar
seara m‐am dus la tren, iar Sâmbătă am ajuns acasă, pentru ca Duminică să
138
fiu pe scena de la finala de la Arad. Trebuiau îmbrăcați mirii, nașii, socrii și
pe deasupra mai trebuia făcut și decorul pentru acest spectacol!
Am fost puternic încurajată de colegi, așa că mi‐am făcut cu brio da‐
toria, iar la urmă, juriul ne‐a acordat locul al II‐lea.
Noi am fost mulțumiți, mai ales că în finală am avut de dus o bătălie
cu formații consacrate din județ, cum a fost formația din Pecica (care au pre‐
zentat “Praznicul de pită nouă”), care a fost apreciat de juriu pentru pro‐
gramul prezentat pe scenă.
partea unei familii de etnie maghiară, care m‐a finanțat pentru scoaterea
acestui CD audio. Numele acestei familii nu‐l voi face public, deoarece ei
și‐au exprimat dorința de a rămâne anonimi. Însă nu pot să nu le mulțumesc
din suflet pentru acest ajutor, pentru că doar din pensia mea nu puteam
scoate acest CD audio decât cu foarte mare greutate, iar ajutorul lor a fost
de neprețuit!
Lansarea acestui CD audio am făcut‐o la Cenaclul “Luceafărul” din
Arad, de asemenea, după lansare, am prezentat acest CD audio și la Târgul
Meșterilor Populari de la Muzeul Satului din București.
142
De asemenea, pe platoul de la Hora TV am amintit de lansarea aces‐
tui CD audio, acolo am interpretat șase melodii de la acesta. Melodiile aces‐
tui CD audio ‐ în varianta videoclip ‐ se găsesc și pe youtube.com, iar acestea
sunt: “Și‐am avut și eu drăguț”, “Îs bolnavă și n‐am liac”, “Frunzuliță de
dudău”, “Băiatul mamei, băiat”, “Frunzuliță busuioc”, “Eu cu Ghiorghe ni‐
am vorghit”, “Bat‐o focu lume ră”, “Frunzuliță de mălin”, “Pădurar îți spun
ceva”. Toate aceste melodii sunt orchestrate de Petreu Oloieru din Suceava.
De asemenea, aceste melodii (tot în format videoclip) se găsește și
pe pagina de internet “muzica românului”. Aceste videoclipuri sunt real‐
izate în curtea casei mele și în Muzeul de Etnografie de la Casa de Cultură.
Eu spun că publicului i‐a plăcut aceste melodii (dovadă fiind și ac‐
cesările de pe youtube.com), mai ales că versurile vorbesc despre viața de
zi cu zi a oamenilor. Doresc să le mulțumesc celor cu care am colaborat la
realizarea acestui CD audio, în special profesoara mea de canto, Elisabeta
Rudei, cu care am făcut o echipă foarte bună!
145
Târgul Regional pentru Artizanat
și Meșteșuguri de la Timișoara
Tot așa, am fost chemată la Târgul Regional pentru Artizanat și Meș‐
teșuguri de la Timișoara, în luna septembrie a anului 2014, pentru a amenaja
o casă țărănească și am avut succes, pentru că organizatorii mi‐au oferit un
stand acoperit, în lungime de 8 metri.
Toate acestea s‐au făcut cu sprijinul Guvernului României și s‐a or‐
ganizat la Muzeul Satului Bănățean de la Pădurea Verde din Timișoara.
Mult peste 1.000 de persoane au putut să vadă, la cele 16 standuri
amenajate, cum se lucrează și se realizează obiectele de artizanat, cum se
țese la război, cum se pictează icoane pe sticlă, cum se fac coșurile de nuiele
și alte obiecte decorative.
147
148
Vedere de ansamblu al Casei Țărănești amenajate la Cora
Am avut bucuria ca la standul
amenajat la Cora să vină și soțul
meu, Gheorghe
Demonstrație de
încondeiere a ouălor
de Paște. În medalion,
rezultatul muncii mele
149
Sărbătoarea Sânzienelor
În fiecare an, în ziua de 24 iunie, în religia ortodoxă se sărbătoresc
“Sânzienele”. În această zi de sărbătoare, s‐a născut și nepotul meu Daniel
Aiftincăi, care acum are 17 ani și face voluntariat în limba germană la o Gră‐
diniță din Cartierul “Aurel Vlaicu” din Arad.
În această zi de 24 iunie, a anului 2014, un grup de tineri, băieți și
fete, de la Liecul Tehnologic de Electronică și Automatizări “Caius Iacob”
din Arad, coordonați de prof. Mihaela Cojocaru și însoțite de Anca Demeter,
au fost îmbrăcați în costume populare și am pornit cu o căruță frumos îm‐
podobită cu poneve (cuverturi) spre Pădurea Vladimirescu, pentru a culege
“sânziene”. Am reușit să strângeam îndeajuns de multe pentru a face câte
o cunună pentru fiecare dintre fete din grup. La “sânziene” li se mai spune
și “drăgaică”.
Poza de grup, în care sunt împreună cu tinerii care au participat la Sărbătoarea Sânziene,
împreună cu profesoara Anca Demeter
Din vechime, se spune că fetele care vor să se mărite mai repede,
trebuie să se spele cu rouă de pe “sânziene”. Pentru ca acest ritual să aibă
efect, trebuie să respecte anumite condiții: în zori, în același loc unde sunt
“sânzienele” să nu fie călcat locul, babele strâng roua de pe ele și o pun într‐
o pânză nouă. Apoi, o storc într‐o oală nouă. Spre casă nu trebuie să vor‐
bească cu nimeni. La fel, să nu se întâlnească cu cineva. Dacă se întrunesc
toate acestea, cine se va spăla cu această rouă, este în tot timpul anului sănă‐
tos și îndrăgostit.
Femeile măritate pot face și ele acest ritual, pentru a fi iubite de soți,
aibă copii frumoși și sănătoși.
Fetele din grupul de elevi din Arad, în grădina casei mele, la revenirea
din Pădurea Vladimirescu, împreună cu profesoara Anca Demeter
152
Colaborarea cu revista “Viața arădeană”
Aceasta este o revistă de cultură și performanță, editată de Editura
“Viața arădeană”. În mai multe numere ale revistei am apărut cu interviuri
luate de Lucilia Dinescu. Printre numeroasele întrebări despre meșteșug,
cântec și poezie, trebuie să dau câte un răspuns. Dar ea mai “adăuga” la
răspunsurile mele, că se ajungea ca un interviu să fie publicat pe mai multe
pagini, despre istoria meșteșugului popular, a poeziei populare și a cânte‐
cului popular. De foarte multe ori, Lucilia Dinescu mă chema să fac decorul
pe unde prezenta ea simpozioanele, în calitate de președinte al Asociației
“Pro Basarabia și Bucovina”. De cele mai multe ori, avea simpozioane cu
elevii de liceu și atunci interpretam “a capella”, pentru că nu aveam “nega‐
tiv”.
În scrierile ei din revista “Viața arădeană”, ea îmi mulțumea de
multe ori pentru modul în care eu făceam decorul, cântam și recitam poe‐
ziile, acestea plăcând mult cititorilor. Printre altele, mă descria ca fiind un
reprezentant de frunte al artei populare românești.
Primarul Ioan
Crișan, în dialog
cu Maria Fosticiuc
și Lenuța Julan
154
155
Inițiativa de a le aduce și pe bunicile noastre, de la care am putut învăța multe secrete ale artei tradiționale
românești, a avut succes, mai ales că și cadrul ales a fost unul pe măsură: Muzeul de Etnografie și Folclor
Emisiunea “Audiență generală”,
realizată la Vladimirescu
Postul WestTV Re‐
gional a venit la Muzeul
de Etnografie din Vladi‐
mirescu, pentru a‐mi lua
un interviu în Muzeu.
Tema emisiunii era despre
tradițiile de Crăciun în
vremea tinereții mele. Cu
mare drag am răspuns la
întrebările care mi‐au fost
adresate.
Am trăit clipele
copilăriei, despre cum
mergeam cu Plugușorul,
cu busuioc legat la clo‐
poțel și cu o traistă mare.
Începeam cu uratul din
capătul satului, alături de
fratele mai mic (cu 3 ani),
care era un fel de sprijin
pentru mine. Ne în‐
torceam cu traista plină de
colaci, mere, nuci, pupăze
În timpul interviului pentru postul WestTV Regional
și ceva bănuți, dar puțini,
numai de la unchieși și neamuri mai bune.
Să revin la întrebări. O altă întrebare era “Care este spiritul Crăciu‐
nului?”. Atunci, pe moment, mi‐am adus aminte de cum făcea soacra mea
sarmale din crupe (pisat) albe, din porumb alb, cu ulei de dovleac se olojea
156
(distuia) cu ceapă și erau foarte bune. Nu se punea deloc carne, fiindcă eram
în Postul Crăciunului. Și mai făcea bureți care erau deja uscați din vară.
M‐a întrebat reporterul de oalele și ulcioarele care erau în Muzeu.
Am încercat să‐i amintesc că în oalele mai mari se făceau sarmalele, altădată
lapte‐prins sau iaurt. Ulcioarele erau pentru aducerea apei celor care lucrau
la seceriș, acestea păstrând apa rece.
O altă întrebare este despre cum se păstrau hainele, ca să nu se și‐
foneze. Acestea se puneau pe o bară, deasupra patului, pentru că nu existau
șifoniere, iar pentru ca hainele să stea cum trebuie, erau puse pe aceste bare.
Acolo în Muzeu pot vorbi ore întregi, fiecare obiect de aici având
propria sa istorie. Mulțumesc postului WestTV Regional că și aici apar vi‐
deoclipuri realizate de mine în Muzeul de Etnografie și Folclor! La acest
post sunt cerute, din când în când, melodiile mele.
157
158
Un model de aranjament al sceneri de la Casa de Cultură din Vladimirescu
emisiunii cuprinde instantanee filmate la Muzeul de Etnografie din Vladi‐
mirescu (Colecția “Maria Aiftincăi”).
Tot ea are emisiuni și la postul Radio Arad, cu preferințe muzicale
de cântece populare și acolo ce‐i care îmi apreciază melodiile în graiul dulce
bucovinean, cer de multe ori să se difuzeze aceste melodii.
În Muzeul de Etnografie s‐au realizat multe videoclipuri cu artiști
de muzică populară autentică, acestea urmând să rămână în colecția acestei
televiziuni peste ani. Toată stima pentru prezentatoarea Nicoleta Pavel, pen‐
tru că îmi apreciază munca depusă și eforturile depuse pentru amenajarea
locațiilor unde urmau să se realizeze videoclipurile. Asta mă definește cel
mai bine, când realizez decorul cu lucruri de valoare, mai ales că sunt puțini
cei care mai păstrează obiecte de o asemenea valoare.
Mulțumesc Nicoletei Pavel și Televiziunii Arad pentru filmările rea‐
lizate la Vladimirescu, pentru premiile primite din partea lor, acestea stând
frumos puse la colecție în cadrul Muzeului! Ori de câte ori era nevoie, i‐am
sprijinit și voi continua să o fac, în ceea ce privește amenajarea decorului,
recitări de poezie, interpretare vocală și orice înseamnă arta populară.
Realizatorul emisiunii “În ochii lumii” și primarul Ioan Crișan, în timpul interviului, sub privirile
Ansamblurilor folclorice “Florile Mureșului” Senior și Junior
162
Programul prezentat de Ansamblul folcloric “Florile Mureșului Junior” din Vladimirescu
163
166
Colaborare cu revista “Gutenberg”
167
Dansatorii Ansamblului
“Florile Mureșului Junior” la Căsoaia
Dansatorii de la Ansamblul de Juniori “Florile Mureșului” din Vla‐
dimirescu au fost răsplătiți de către conducerea administrativă a Primăriei
comunei Vladimirescu cu o excursie la Căsoaia, în perioada 29‐31 august
2014.
Directoarea de atunci a Căminului, Mihaela Bedelean, a luat pe ume‐
rii săi responsabilitatea organizării acestei deplasări, mai ales că alții s‐au
codir să‐și ia o asemenea responsabilitate. I‐am propus directoarei să vor‐
bească cu primarul Ioan Crișan și să‐i propună ca deplasarea la Căsoaia să
fie făcută și cu doi din părinții copiilor, pentru un plus de autoritate, pentru
că era păcat să se rateze un astfel de eveniment.
Așa a fost că cele câteva zile petrecute în frumoasa Stațiune Turistică
au rămas de neuitat în amintirea participanților. Copiii au fost cuminți, am
reușit să le câștigăm respectul, mai ales că directoarea s‐a preocupat să‐i
țină conectați pe copii cu diverse activități care le‐a menținut vie interesul.
A organizat piese de teatru, recitări de poezie, iar eu, cu fetele, la umbra co‐
pacilor am cusut, croșetat, împletit, chiar dacă aceștia au fost rupți de mij‐
loacele tehnologice prezente în viața de zi cu zi: internet sau telefonie
mobilă. Semnalul pentru telefonul mobil era doar dacă urcau la înălțime!
Organizarea a fost excelentă, din partea Centrului Cultural Județean,
prin prezența domnului Silviu Laza, care s‐a ocupat de focul de tabără, or‐
ganizarea de mini‐spectacole în fiecare seară, la care mi‐am adus și eu apor‐
tul, prin interpretarea unor melodii din Bucovina. Copiii au încins o horă
în jurul imensului foc de tabără.
Domnul primar Ioan Crișan s‐a declarat mulțumit pentru modul în
care s‐au desfășurat lucrurile la Căsoaia, primind cuvinte de laudă pentru
comportamentul foarte bun al copiilor și pentru implicarea acestora în ac‐
tivitățile organizate.
Faptul că acei dansatori participanți la tabăra de la Căsoaia încă mai
168
Îmbrăcată în costum popular autentic din Bucovina,
lângă focul de tabără de la Căsoaia
169
sunt în activitate, demonstrează seriozitatea acestora în îndeplinirea res‐
ponsabilităților din cadrul Ansamblului, aducând mândrie comunei. Chiar
dacă, datorită faptului că sunt tineri, se mai întâmplă să mai facă și boacăne,
dansatorii sunt ajutați să conștientizeze responsabilitatea care decurge din
reprezentarea comunei Vladimirescu la manifestările culturale la care i‐au
parte. Ei chiar doresc să fie de ajutor comunității și să ducă pe mai departe
tradiția dansului popular autentic românesc.
Peisajul mirific al Stațiunii turistice Căsoaia a fost cadrul excelent pentru ca dansatorii Ansamblului
“Florile Mureșului Junior“ din Vladimirescu să petreacă o săptămână excelentă în mijlocul naturii
Fie că a fost vorba despre interpretarea unor roluri într‐o piesă
de teatru (fotografia de sus) sau de joaca pe terenul de sport din
Stațiune (în fotografia de jos), tinerii dansatori din Vladimirescu
s‐au distrat pe cinste la Căsoaia
172
Colaborare cu Corul Mixt al Bisericii Ortodoxe
“Nașterea Domnului” din Micălaca Veche
Acest Cor Mixt de la Biserica Ortodoxă “Nașterea Domnului” din
Micălaca Veche a fost prezent la un concurs în Riga, capitala Letoniei. În ca‐
drul concertului popoarelor lumii, Corul Mixt al Parohiei Ortodoxe Române
Micălaca Veche II s‐a dovedit a fi culegător, păstrător și creator al acestor
valori și transmițător al acestora în țară și în străinătate. Din activitatea aces‐
tui Cor Mixt amintesc prezența la Ohrid (Macedonia, 2011), Praga (Cehia,
2012) și Graz (Austria, 2013).
Acest concurs din Riga a fost ca o Olimpiadă mondială, la care au
participat 460 de coruri din 73 de țări de pe întreg globul (27.000 de partici‐
panți). Concursul s‐a desfășurat în perioada 14‐21 iulie 2014. De ce amintesc
despre acest eveniment? Pentru că, spre bucuria mea, iile și zadiile mele
populare au fost îmbrăcate de acești mari artiști. Cămășile pentru bărbați,
tricolorul de la brâu (țesut în război) au fost prezente la acest concurs.
174
175
Intrarea amenajată pentru trei din cele patru case tradiționale românești
176
Am avut bucuria de a‐i avea oaspeți la locul amenajat pe Cristian Dohangie (de la
Primăria Vladimirescu), Alexandra Vîrtaci (administratorul Casei Tineretului),
Mihaela Bedelean (directoarea Casei de Cultură Vladimirescu) și cunoscuta
realizatoare de emisiuni radio și TV, Nicoleta Pavel (de la stânga la dreapta)
177
“Șezătoare” la Atelierul de Creație
În decembrie 2014, înainte de Crăciun, am primit un telefon de la
prof. Camelia Iazbinsky, care m‐a întrebat dacă poate veni cu copiii de la
Școala Generală nr. 5 din Arad. Am acceptat să mă ocup de ei, fiind o clasă
cu 33 de elevi. De aceea, am cerut ajutoare, iar acestea au venit din partea
cadrelor didactice de la această școală. Să vă spun ce copii frumoși și educați
au fost. Aceștia au cântat, înainte de începerea lucrului, cântece de rugă‐
ciune, apoi Pricesne și au încheiat cu colinde.
Ajutoare am chemat și din localitate, printre care Dorica Moise și
Ioana Șimon, aceasta venind și cu nepoțica ei. Doamna Ioana Șimon fiind și
pictor profesionist, le‐a arătat copiilor tehnica picturii pe sticlă. Le‐a arătat
și cum se fac coșulețele din revistele de reclame. Copiii au înțeles foarte re‐
pede și s‐au adaptat cerințelor. Vă spun că aceștia au dat dovadă de mult
respect, erau cuminți și, deja, știau să croșeteze, fetele să împletească.
Fotografie de aducere aminte: grupul de elevi de la Școala Generală nr. 5 din Arad, împreună
cu profesoarele, la terminarea Șezătorii de la Atelierul de Creație
Elevii de la Clasa Pregătitoare A,
la Atelierul de Creație, de Dragobete
Prof. înv. primar Elena Sas, de la Școala Gimnazială Vladimirescu,
a participat, de Dragobete, în anul 2015, împreună cu elevii din Clasa Pre‐
gătitoare A, alături de părinții acestora în Atelierul de Creație Populară de
la Casa de Cultură din Vladimirescu.
Mai demult, în ziua de Dragobete, fetele și băieții se adunau în fața
Bisericii, îmbrăcați în costume populare, după care mergeau în pădure pen‐
tru a culege primele flori de primăvară. Așa au făcut și acești copii, au venit
îmbrăcați în costume populare, au pășit cu emoție pragul Muzeului de Et‐
nografie din Vladimirescu, pentru a sărbători românește.
Am reușit să o aduc și pe prietena mea Ioana Șimon, tot meșter po‐
pular, care ne‐a ajutat în munca noastră, cu pricepere și multă răbdare. Țin
să‐i mulțumesc pe această cale că a venit la această manifestare.
183
Invitație la
Biserica din Șega
În aprilie 2015 am fost invitată
de doamna Manea Vasilica la Biserica
Ortodoxă din Șega, un cartier al Ara‐
dului. Sub atenta corodonare a doam‐
nei Emilia‐Georgiana Ursulescu, soție
de preot, care apreciază tot ceea ce în‐
semană tradiția populară autentică, a
mobilizat mai mulți copii care frecven‐
tau Bisericile Ortodoxe din Arad, la
acest edificiu spiritual, pentru a parti‐
cipa la un eveniment cu scopul de a în‐
condeia și vopsi ouă.
Acest eveniment a avut
loc înainte de Paște, iar în
curtea Bisericii este un
Centru Pastoral, unde au
fost montat mai multe
mese, la care au lucrat
copiii.
Doamna Manea
Vasilica a adus cu ea mai
multe oră, care s‐au fiert
pe loc, apoi, cu directa
supraveghere a mea și a
preotesei Ursulescu, co‐
piii au încondeiat cu
Îi învăț pe elevi cum se vopsesc ouăle
chișița cu ceară fierbinte,
folosind un ciorap de nilon și petale de flori,
care se fierb în apă cu coji de ceapă apoi s‐au închistrit (scris)
184
185
Poza de grup, de la finalul activității de la Biserica Ortodoxă din Carierul Șega din Arad
ouăle cu diferite modele,
după inspirația fiecărui
copil. La sfârșit, peste ceara
cu modele s‐au vopsit ouăle
cu roșu. Ca fapt divers, unii
dintre copii nu au mai
ajuns cu ouăle acasă, ci le‐
au consumat acolo!
Însă inițiativa orga‐
nizatorilor a dat roade, co‐
piii fiind deosebit de
creativi, fapt care le‐a adus
mulțumiri din partea preo‐ Elevii au lucrat în Casa Parohială de lângă
Biserica Ortodoxă din Cartierul Șega
tului Aurel Bonchiș și vicar
Tefan Mada. Doresc să le mulțumesc și eu acestor doi clerici, pentru pro‐
movarea atât a tradiției populare, cât și a religiei ortodoxe românești!
Preșcolarii s‐au întrecut între ei, pentru a face cel mai frumos
ou încondeiat
190
La “Paradisul Copiilor”
de la Supermarketul Real...
192
193
202
203
204
I‐am chemat pe cei care‐mi sunt aproape și dragi sufletului meu.
Printre ei a fost și prof. universitară Florica Cândea, cu prietena ei (tot scrii‐
toare), din Viena, doamna Sifora Sava.
La această lansare am interpretat trei melodii și un duet cu Maria
Costache. Trebuie să menționez că acest duat are mare succes, pe aproape
toate posturile de televiziune. Versurile acestor compoziții muzicale sunt
scrise de mine, iar multe persoane se pot regăsi în aceste melodii. Fiecare
melodie are povestea ei, mai sunt și educative, iar cântând în grai, eu spun
că alin durerea celui care mă ascultă. Muzica populară o cântă cel care are
sufletul bun și cald și cu o sensibilitate aparte.
Am dorit să fac și de această dată decorul, și i‐am surprins pe colegii
mei din Cenaclu și cu sarmale moldovenești, iar eu m‐au răsplătit cu flori
multe și un tort foarte mare din partea familiei Mariei Costache.
Artiștii de muzică populară care au fost prezenți la această lansare
de CD au fost: Maria Iordana Popa, Adriana Crișan, Vasi Șecman și Maria
Costache.
206
După mulți ani, ei văzând scoarța găurită de gloanțe, au decis să o
recondiționeze, așa că au plecat la Mănăstirea Șag‐Timișeni, unde măicuțele
de acolo au reușit să o recondiționeze. Și acum, la o privire atentă, se văd
locurile unde scoarța a fost recondiționată, dar partea bună este că acum nu
mai are găurile de gloanțe!
Doresc să‐i mulțumesc pe această cale doamnei Ana Sas, pentru
acest cadou, și doresc să o asigur că este în deplină sigiranță la mine.
Fascinația Universului
și frumusețea tradițiilor populare
În săptă‐
mâna de la sfârși‐
tul lunii Aprilie
2016, în perioada
“Săptămâna altfel:
Să știi mai multe,
să fii mai bun”, a
fost organizată, la
Casa de Cultură
din Vladimirescu
un eveniment la
care au participat
elevi de la Școala
Gimnazială “A‐
Instrumentul cu care elevii au aflat
dam Müller Gu‐
multe dintre secretele Universului
tenbrun” din Arad
și de la Școala Gimnazială din Vladimirescu.
Cu această ocazie, copiilor le‐au fost prezentată tema despre Uni‐
vers, cu mișcarea sa fascinantă, dar și despre arta populară și despre tradi‐
țiile care păstrate cu sfințenie. Colegul Mircea Iovi, de la Cenaclul
207
“Luceafărul” din Arad, a realizat o machetă a sistemului solar, pe care a
prezentat‐o la Casa de Cultură, răspunzând invitației făcute de mine.
Cu multă răbdare și pricepere, a pus în funcțiune macheta Univer‐
sului, iar copiii au putut să vadă mișcarea de rotație a planetelor în jurul
Soarelui. Copiii au profitat de ocazie, pentru a‐i adresa o sumedenie de în‐
trebări, iar Mircea Iovi, cu răbdare, le‐a răspuns pe rând. Au fost prezenți,
din partea școlii din Vladimirescu, elevi din clasele a III‐a B (prof. înv. pri‐
mar Loredana Baciu), a V‐a A (prof. dirigintă Nicoleta Mich), a V‐a B (prof.
dirigintă Artemiza Zlăgnean) și a VII‐a C (prof. diriginte Angela Constan‐
tin).
De asemenea, după terminarea prezentării din Sala de Spectacole,
am urcat în Atelierul de Creație, cu elevii de la Școala din Arad, aceștia fiind
atenți la explicațiile mele despre cum se încondeiează ouăle, dar și foarte
creativi.
214
Cămașa pe care soacra‐mea a cusut‐o la vârsta de 14 ani
și pe care a îmbrăcat‐o în ziua în care a fost mireasă
215
Când a coborât jos, în Muzeul din casă, a văzut pe peretele din
stânga o carpetă pe care erau trecute numele de familie, Aiftincăi, și un alt
nume “Marițuca”, care era numele cu care mă dezmierdau cei de acasă.
Doamna Tătar mi‐a spus. “Doamna Maria, eu vă sugerez ca acest Muzeu
să se numească «Marițuca»”. Eu am ținut minte aceste vorbe, dar până în
acest an nu am dat nume Muzeului din pivnița casei, dar acuma, odată cu
amenajarea într‐o șură a unui spațiu special dedicat Muzeului, unde am
adus din lucrurile aflate jos, în pivniță (pentru a proteja obiectele de acolo),
m‐am gândit să‐i dau și un nume adecvat. Am lucrat foarte mult la această
nouă locație, pentru că șura nu avea nici pereții tencuiți, nici tavan, nici
grinzi, nici podea și lipseau multe cărămizi din perete.
Într‐un final, am scos‐o la capăt, dar vă spun drept că parcă am îm‐
bătrânit cu zece ani, amenajând acest spațiu! Însă nu regret, pentru că am
reușit să amenajez un loc adecvat pentru costume: temperatură potrivită,
lipsă de umezeală și de frig, precum și o iluminare potrivită. Deci, a meritat
orice efort din partea mea!
218
Această veche comună este onorată să aibă o “Carte de Onoare” la
Muzeul de Etnografie și Folclor, în care cei care trec pragul să‐și poată scrie
gândurile și impresiile despre acest Muzeu. Din cei mulți vizitatori care au
trecut pragul Muzeului, o mare parte dintre aceștia au scris în această “Carte
de Onoare”.
219
Din cele menționate aici, vă redau cuvintele unuia dintre vizitatori:
Sunt o fiică a satului, născută în 1950. Am rămas plăcut surprinsă de faptul că un
om care nu este de prin partea locului, ne‐a făcut un dar atât de frumos pentru
satul nostru. Mi‐ar plăcea ca și alți locuitori să ajute la îmbogățirea colecției de la
acest Muzeu, un loc care ne definește pe noi, românii. Îi doresc lui Maricica multă
putere, pentru a duce pe mai departe munca începută, pentru că o face cu multă
pricepere și cu multă dragoste. Cu respect, Ana Mihailaschi.
În această “Carte de Onoare” se va putea citi, peste ani, impresiile
celor care au trecut pragul Muzeului, care au scris cu sinceritate despre cele
văzute aici. Cine dorește, poate citi impresiile din această Carte, mai ales că
unele dintre acestea sunt scrise în mai multe limbi.
220
Nu am făcut umbră pământului degeaba
Chiar dacă mor mâine, în urmă va rămâne cineva, ca să amintească
de ceea ce am lăsat și realizat în domeniul meșteșului popular, în domeniul
poeziei și în domeniul cântecului popular românesc.
În primul rând, bucuria mea cea mai mare sunt băieții mei, nurorile
și nepoții, pe care‐i iubesc necondiționat. Asta‐i cea mai mare realizare a
mea! Dumnezeu m‐a iubit și mă iubește, El a rânduit ca eu să ajung aici și
să sfințesc acest loc.
Așa a fost să fie, să‐mi las satul, să‐mi las familia, o casă, o șură,
o fântână, pe care le‐am construit cu soțul meu și să vin aici, în localitatea
Vladimirescu și să o i‐au de la început, o a doua viață! Nu mi‐a fost ușor,
am făcut acest pas numai pentru băieții mei, ca ei să ajungă oameni mari,
eu vroiam în domeniul medicinii, dar nu a fost așa! Sunt mulțumită că ei
sunt sănătoși și trebuie ca să fie cineva ca să mai lucreze.
*****
În urma mea rămân
cărțile cu poeziile populare.
Eu nu scriu sofiscicat, scriu
pe înțelesul omului de rând,
poezii în care fiecare se poate
găsi în ele. Sunt versuri com‐
puse din suflet, de dor, de
jale, de bucurie, de tot ce ne
înconjoară, fără să copiez pe
nimeni! Eu scriu ce simt și pe
aceste versuri pun melodiile.
Și oricine mă cheamă, ca rap‐
sod popular, ori le cânt, ori le
recit poeziile în grai, cu dia‐
lectul meu.
221
Anul acesta am mers să când pe oriunde am fost chemată, la Pecica,
la Tisa‐Nouă, la Zilele comunei Vladimirescu, la evenimentele culturale de
la Mândruloc și Horia, organizate de Primărie. Îmi place când sunt
chemată și, mai ales, când pot onora invitația, merg cu tot dragul, pentru
că la începutul poeziilor sau melodiilor cântate, încerc să promovez Muzeul
de Etnografie din Vladimirescu.
222
La spectacolul
pe care l‐am
prezentat pe scena
Căminului Cultural
din localitatea
Horia, parteneri
de scenă mi‐au
fost dansatorii
de la Ansamblul
“Florile Mureșului”
din Vladimirescu
la Zilele Comunei Vladimirescu ‐ Ediția 2016,
Cu Maria Costache, cu care am făcut un duet
223
Mai rămân cântecele și asta este un lucru mare, pentru că știu că nu
este ușor să faci o melodie. Cei care sunt “în domeniu” știu câtă muncă se
duce la repetiții, până ajunge melodia să fie pe CD sau la TV.
*****
Sunt convinsă că cine va citi această carte, îi va place despre ce am
scris, despre o parte din activitățile vieții. Nu am putut cuprinde tot, iar
dacă voi fi sănătoasă, voi mai scris o carte, pentru că material este.
Eu nu am mai scris proză, dar vă scriu exact cu cuvintele mele despre
tot ce am făcut și ce fac. Îmi place și aș transmite mai departe tot ce știu
tinerei generații, ca aceasta să poată duce mai departe, pentru că este loc
sub soare pentru fiecare.
*****
În anul 2016 am mers și la București, în primăvara, iar, mai recent,
la o emisiune la Hanul lui Mărin, de la postul TV Inedit. Să știți că am fost
primită cu mult respect de moderatorul acestei emisiuni, Mircea Pelea, în
care am cântat șapte melodii.
225
Fotografii
de la unele
evenimente
de suflet
din viața mea
226
227
La nunta lui Cătălin, băiatul cel mai mic, cu soția sa, Daniela și prietenii din Brașov, Aurica ș
i Nelu Pascu. Nunta a fost organizată în pivnița unde acum am amenajat Muzeul
228
Nunta celui mai mare dintre băieți, Vasile, cu soția Liliana, împreună cu nașii lor
Eu cu Anamaria, nepoata mea, în fața casei,
împreună cu un băiat din vecini
229
Cu colegele mele de muncă, la ieșirea mea la pensie
230
În curtea casei, împreună cu Ionel (în stânga), soțul meu, Gheorghe,
și un prieten de familie, Vasile Mârzan (cu Sergiu, băiatul său),
la sfârșitul unei filmări
231
Împreună cu Mihaela Tatu (în centru) și Dorica Moise, la sfârșitul
unei expoziții care a fost organizată la Expo Arad Internațional,
înaintea începerii dineului oficial
232
233
La Concursul “Cine ce știe?”, care a avut loc la Cantina Municipală Arad, unde am interpretat melodii live
234
Cu colegi de cântec la masa și decorul amenajate la Expo Arad Internațional
Împreună cu o indiancă (măritată cu un român), la standul
amenajat de Primăria Vladimirescu, în cadrul unei expoziții
organizate la Expo Arad Internațional
235
236
Cu membri ai Familei Regale (în centrul imaginii), la un eveniment organizat de Paște
la Expo Arad Internațional
Cei trei băieți ai mei, Vasile, Cătălin și Ionel (de la stânga
la dreapta), la masa festivă ocazionată de ieșirea la pensie
a soțului meu, Gheorghe, care a avut loc pe coridul casei
237
Tot la Cantina Municipiului Arad, la un alt concurs
unde am recitat poezii și am interpretat melodii în grai
238
239
Cu soacra‐mea (în stânga), cu fratele soțului meu, Mihai (în dreapta) și cu verișoarele mele,
la casa din comuna Grămești a soacrei‐mele
240
La București, la Pavilionul Romexpo, unde am amenajat un decor. În fotografie sunt cu
Marinela Petrean, directorul Agro TV, Ioan Banu (primii doi din stânga) și Daniela Popa (în dreapta)
241
Coperta broșurii “Muzeul poetului Maria Aiftincăi”, scoasă cu ajutorul Primăriei comunei Vladimirescu
242
La Atelierul de Creație de la Școala Gimnazială Vladimirescu,
într‐o acțiune de Paște, în care copiii au învățat meșteșugul
încondeierii ouălor
243
Grupul de elevi din clasa a VI‐a de la Școala Gimnazială Vladimirescu (împreună cu prof. Carmen Rus),
la sfârșitul unei vizite făcute la Muzeul de la subsolul casei mele
Pagină dintr‐un număr al ziarului local de Vladimirescu,
care prezintă informații despre participarea mea la Târgul
de Paște de la București
244
Cu Ștefan Diaconița, la spectacolul “De la Vreancea‐n Bucovina”
245
Coperta DVD‐ului cu înregistrarea emisiunii de la Hora TV,
realizată cu o zi înainte de aniversarea zilei mele de naștere
246
Peretele din Muzeul de Etnografie de la etajul Casei de Cultură
a comunei Vladimirescu, pe care sunt înrămate diplomele obținute
cu diferite ocazii
247
248
Prosop vechi de peste 100 de ani, în lungime de 2,50 metri, care se folosește încă la nunți,
fiind îmbrăcat de nănaș, ca răsplată că a cununat mirii
Activitatea de la Atelierul de Creație deschis la Muzeul de Etnografie
a fost reflectată și prin această imagine de pe Calendarul pe 2015
249
250
Casa din 1902, pe care am primit‐o la mutarea în Vladimirescu și în care am amenajat, la subsol, Muzeul