Sunteți pe pagina 1din 261

Maria Aiftincăi

Viață
Meșteșug
Cântec

O jumătate
de secol
de rapsodie
Maria Aiftincăi

Viață. Meșteșug. Cântec.


O jumătate de secol
de rapsodie
De același autor:

Carte
1. Frumoasă‐i viața la țară
‐ Arad, 2005, Editura Mirador
2. Pământul pe care‐l călcăm
‐ Arad, 2006, Editura Mirador
3. Iarba verde de acasă
‐ Arad, 2007, Editura Mirador
4. Lucrul ce se învață nu se uită pe viață
‐ Arad, 2010, Editura Alt Press Tour
5. Mi‐e dor de satul meu
‐ Arad, 2011, Editura Nigredo

Audio CD
1. Dor de satul meu
‐ 2013, SC Profesional Audio Arad SRL
2. Pe când eu m‐am măritat
‐ 2015, SC Profesional Audio Arad SRL
Viață
Viața este un lac întins, eleganța ei este singura frumusețe care nu
se ofilește. Petalele de lumină răsar pe gardul vieții acum, la acest jubileu
care își are rădăcinile în vechea și străbuna Bucovină. Fiecare am are drep‐
tul de a‐i da aripi memoriei, care scormonește vechi perne de nesomn, pen‐
tru ca noi, iubitorii de frumos nepieritor să ne mai putem bucura. Satul
natal este vatra unde ne‐am spălat covata, satul natal este poarta care ne‐
a deschis calea către alte orizonturi.
Mioritică fiind, am cunoscut‐o pe Maria Aitfincăi demult. Era o
aprinsă și înflăcărată prezență a Cenaclului “Lamura al condeierilor ară‐
deni”, înființat de neobositul îndrumător Teodor Uiuiu.
Chiar dacă nu în permanență, pașii noștri s‐au întâlnit, știam de pre‐
ocupările care o macină, prezența ei fermecătoare, era peste tot acolo unde
este nevoie de dânsa.
Viața, acum când din lungu‐i ghem se desprind fire, este asemenea
unui tuș care tot muiat în pânza ei, a pictat fără încetare o floare frumoasă.
Lungi rugi se ascund într‐un prelung ecou de altar, căci viața Mariei a
fost, este și va fi pentru noi un Altar, la care să ne închinăm cu ochii blajini
și cuminți, alinații și plânșii ei părinți i‐au dat educație aleasă, ca să se în‐
alțe pentru noi ca un triumf, de la tribuna sa, pe care Dumnezeu a înzes‐
trat‐o cu har, cu dar, ca o comoară de preț ce nu va pieri nicicând.
“Maria, Maria”, ce suflet frumos... Ce mult aș vrea să te văd trecând
apa Siretului, că urci Dealul Cudrina și de‐acolo, din zăvoi, să revăd, să
resimt nevoia ta de a veni, aici, la noi, așa cum ai și făcut cu eul tău, lăun‐
tricul suflet să se piardă în apele Mureșului, în care, iată, nu te‐ai rătăcit.
Ființa unui om care se trudește să lase ceva în urma sa, este prizo‐
niera propriei rostiri. Mai întâi în gând, apoi le‐așterne, le toarce într‐un
caier care, peste ani, va deveni un caier cât o viață. De‐acum, aici, cu astfel
de ființe necuvântătoare, o putem citi, o putem privi, o putem răsuci, când
pe față, când pe dos, tot se va numi fir de tors.
Cu o poetică prezentare de început, acum, Maria, în calitate de autor,
își trage limpezimea minții la răspundere, trage linia vieții, cu minuni mari
și planuri, și dă dovada stării, când de joacă, când de lucru, când de odihnă,
I
pentru ca noi să cunoaștem și mai bine traseul trenului vieții. Cu unele
gări, în cunoscuta alegorie, pașii au purtat‐o frumos, tulburător, pe cărări,
care i‐au confirmat și modelat conservarea ca artist și rapsod popular, de o
fermecătoare legănare printre cărți.
Croiește broderii și cusături, care nu ar putut fi înflorite, dacă viața
nu i‐ar fi dat liniștea sufletească necesară și spațiul temporal nu i‐ar fi fost
rafinat de universul cât o pledoarie de o vigilență spirituală de invidiat.
Originalul și autenticul fac parte, oglindindu‐și parcursul de viață,
unde autorul este acum arhetipul evaluării înspre noi, într‐o simfonie de
culori și simboluri, povestiri neșterse din memoria involuntară.
Mi‐o imaginez pe Doamna Maria oglindindu‐și scrisul din noua
carte, ca un foc neîntrerupt de cuvinte, parcă întrebându‐mă:
‐ Te pui cu inima mea?
‐ Nu! Nu mă pun. Însă întrebând‐o ce ar dori să conțină coperta
cărții, mi‐a răspuns ca o frunză în calea vântului:
‐ Scoarța, traista, tricolorul și opincile să stea pe primul loc, să stea
de pază împotriva uitării.

Meșteșug
Trăim într‐o lume în care transformarea a pus stăpânire pe mințile
luminate de altădată, care nu erau învârtite electronic. Ferindu‐se de as‐
peritatea iernii în care trăim, traversăm mai multe etape din viața doamnei
Maria, care a avut frumoase momente, când rânduindu‐și registrele vieții
și le‐a conservat, fie prin scris, fie meșteșugit.
Cu îngerii păzitori, precum ața, acul, iglița, culoarea lânii, furca, răz‐
boiul de țesut, în zumzet de albine și glas de mierlă, Maria nu s‐a crezut în
pustiu. Principalul atribut este originalitatea, fără tipare dinainte presta‐
bilite, esența subiectului a pus stăpânire pe imaginație, care nu și‐a pierdut
din prospețime.
Magic sau miraculos, meșteșugul său se numește artă populară
naivă, cum mai rar se nasc creatori populari.
În dulcele grai bucovinean vorbește și în stilul literaturii scrise. Capi‐
tolul consacrat meșteșugului său de neînlocuit se compensează perfect cu
II
precedentul Viață, motiv pentru a ne produce nouă, cititorilor revelația ui‐
mirii, simbol al legăturii dintre obiceiurile și tradițiile satului bucovinean
de altădată, autorul meșteșugar a devenit în timp, trecând prin toate etapele
învățării. Cu ochi, minte, trup născut din lut, peste care tronează jertfa cu‐
legerii de folclor, obiceiuri și datini.
Doamna Maria a străbătut cu pași, încununată de talent, colțuri de
țară și ale lumii, ducând cu dânsa potențialul de perfectă mamă, neobosit
cărturar, soție, fiică. Interesată de ce i‐a ieșit din tiparele meșteșugului, fie
prin scris, fie prin cântat, croșetat, colecționat, Maria oferă omului corec‐
titudinea. Exemplul personal, adevăratul Muzeu viu, așa cum spunea apos‐
tolul Pavel “dragostea nu i‐a umbrit ceața ochilor”. Meșteșugul său, care
nu prea se poate confunda sau percepe cu al unor firi omenești. I‐a fost și
har și dar, însă și destin, un vechi parfum, scris să împrospăteze lumii idei,
de azi, dintotdeauna.
Ce noroc sau nenoroc, un mesaj cu care s‐a născut este ca o colivie a
sufletului. Deschide uși, ferestre, respiră priviri, conferă imaginație lirică
și oferă registrul pe care nu‐l poate desluși decât specialistul.
Reamintind despre copilărie, maturitate, viață trecută de 50+, Maria
este revenirea rurală de la țară, convertită într‐un fior urban. Muzeul său
este porta‐vocea, care o însoțește peste tot. Răsfățul cu care își pudrează ex‐
presiile, este înlesnit din când în când, de baladă, cu accent pe inocență val‐
orică.
Câtă inspirație în jocul său meșteșugit, patimă și dor!
Cristalizări estetice zac în zestrea sa, cusută cu fir de estetician
aparte. Îmbracă vizitatori, artiști, ziariști, însă când țese descoperă detalii
ascunse în cusături, de parcă ar fi stat o viață în fața camerelor de luat ve‐
deri. Dar acesta este momentul meșteșugului său, de a ști să îmbine es‐
teticul firelor cu al cântecelor și este un promotor în tot ceea ce face.
Meșteșug se numește, actor se cheamă!
Parafrazând textul, putem afirma, fără teamă, viață fără meșteșug
nu există, nici actori fără talent, nici actanți fără costume, nici sate fără
cutume.

III
Cântec
Mi‐a fost atât de dor să scriu despre ce inițial am făcut și eu în viață,
dar nu am atins apogeul autoarei. Eu m‐am zbătut între cruci, răscruci și
pe steaua mea printre nuci m‐a regăsit aleanul, cu frumusețea ei interioară,
alături de rapsozi, cu muzica lor fină, mintea lină, la care ori de câte ori am
avut prilejul, i‐am ascultat cu mare uimire.
Sfinții unor prinți, trecători pe pleoape, încearcă să cadă o lacrimă
decorativă a primei întâlniri cu autoarea acestei cărți, cu aspect de jurnal.
Savurez și acum cântecul de jale, ce potolește răni deschise, iar necunoscu‐
tul captivează vocea unei modeste maestre.
Există și iar există în cântecul Mariei parfum de poveste, ritm des‐
prins dintr‐un cufăr nealterat, din patima versurilor. Refrenele din cânte‐
cele Mariei se deșiră parcă din șirul de căpițe de fân crud cosit, într‐un
mănunchi de sunete ce se împletesc cu pânza de păianjen a vieții sale.
Bucium de zbucium, doine rătăcite în zbor a unei păsări călătoare,
cântecul ei ne dezmiardă cu versuri alese din viața de zi cu zi. Ca un duh
de izvor, cântecele rostit‐scrise, sunt amprentele faptelor pe care le‐a scris
și nu le‐a ucis.
Am văzut‐o de nenumărate ori cântând pe Maria, și te prinde un fior
când o asculți la timpul trecut, prezent, un dor neasemuit.
Vorbele ei sunt compuse în cântece de costume populare, cu ii înflo‐
rate și fote înflorate. Ar fi de reținut cum cântecul popular l‐a însoțit pe
țăranul român peste tot, într‐un parcurs de veac.
Este o datorie morală să scriu aici despre cum cântecul Mariei a
străbătut țări, orașe, promovând autenticul, biografia unui cuprins de carte,
pe care o răsfoim cu sinceritate, aplicabilă pentru evoluția electronică a ge‐
nerației de azi.
Prin cartea Mariei am deslușit ce lipsește literaturii române: “gân‐
direa veselă”. Asta este zestrea exercițiului‐fenomen. Stropi de ploaie, ră‐
mași într‐un colț de Rai și purtat de vântul bucovinean în jumătate de secol
de ogor arădean, frumos, grandios, copleșitor și nu ar fi reușit dacă nu i‐ar
fi ieșit în cale Doamna Muză “călăuză” și oameni de poveste cumpătați,
nu cumpărați pentru zestre.
IV
Este necesar să subliniem aici parcursul autoarei, căreia nu i‐au lipsit
experiențele a două regimuri: a celui trecut și a celui prezent. Și atunci, și
acum, modelul său urmat ca rapsod colecționar, deține cel mai mare Muzeu
de Etnografie privat din Estul Europei. Va rămâne ca textier, meșter pop‐
ular, colecționar, o piesă de rezistență pentru generațiile care vor veni.
Cunoscută între scriitori, între muncitori, numele ei va fi întipărit
în diamante. Un lucru este sigur: nu ar putea obține valoarea cuvenită,
dacă nu ar avea har și dar pentru noi, altfel cititorul acestei cărți împăr‐
tășește reușitele din viață ca om și creație, ca rapsod popular, va produce
oricui o satisfacție și un plăcut confort.
Truda cu care a scris această carte va rămâne în memorie pentru res‐
tul vieții, celor care o vor citi. Este o ofertă pentru noi, această apariție edi‐
torială, cunoșteam încă din luna ianuarie intenția de a scrie această carte
cu greutate, vocație, dinamism, sincope, apariții, dimensiuni, alternative,
meșteșuguri publice cu legitimitate de cititor.

50 de ani ‐ o carte cât o rapsodie...


Să scrii o carte la împlinirea a 50 de ani de activitate meșteșugărească,
nu este o aventură. În timp ce lucra, cu vocea ei cânta, iar cu creionul scria.
Invocarea familiei ‐ părinți, soț, copii, apropiați ‐ șefi de partid, munca în
echipă, confidențele, împăcările cu soarta, pragurile copilăriei, adolescența,
tinerețea, apropierea zăpezii din iarna vieții, “logodna”, cu marile temeri
de‐a trece prin viață, măritișul, botezul, socritul, tăgășitul, vopsitul, mâ‐
natul, lucratul tradițional, sunt, practic, cuvinte ce nu amână mintea, ci o
redă cu lacrimi de bucurie.
Este în această carte‐document o altă lume: a bucuriilor, a păstrărilor,
a faptelor dragi.
Încetul cu încetul, Maria s‐a transformat într‐o Amintire. Este aura
ei, ce nu i‐o luăm drept leit‐moștenire pentru neamurile ce vin, ca un po‐
vestitor la persoana întâi. Din straița ei, au rezultat călătorii oneste de cu‐
vinte, lecții cu și despre oameni.
De un real patriotism, arhaismele bucovinenilor, expresiile specifice
îi conferă cărții oralitate. Stilul folosit de autor este unul fluid, specific ar‐
V
tiștilor populari care nu sunt zgârciți la vorbe, nici la fapte.
Sunt pomeniți în carte oameni de artă, istorici sau de cultură, care i‐
au călcat pragul cunoașterii. Portretul care se desprinde cu ușurință din
acest album, este o creație ce este preluată, parcă, dintr‐o scenă cu frag‐
mente de pânză cinematografică.
Firul vieții curge, se scurge și alunecă pe scoarță momente de o deli‐
catețe aparte. O ușoară nostalgie se desprinde din firul narativ, cum este și
firesc.
Tehnica narativă este simplă, autoarea a avut menirea de nostalgic
povestitor, pentru a‐și renaște memoria și putere pentru a urca precum o
torță, ca o lavă, care nu arde, ci se topește sub rânduirea capitolelor. Flacăra
încă vie a exprimării este prezentă în dialogul care vorbește cu intensitate
deosebită și o tehnică bună a narațiunii.
Maria Aiftincăi este asemănătoare povestitorului din “Hanul An‐
cuței”, o hangiță chibzuită, bună și pricepută. Este un om original, în pro‐
pria poveste. Desprinsă parcă din fotografia vieții, cu intâmplări care sunt
dovezi grăite și sunt expuse în jumătate de veac.
Autoarea manifestă o simpatie față de propria ei viață trăită, pe care,
iată, s‐a hotărât să și‐o expună, ca o rapsodie după 50 de ani bătuți pe cul‐
mea nativă. Încă avem nevoie de astfel de mărturii, ca limba lor să rămână.
Lansarea cărții ne va obliga să recunoaștem în autor și proba sa, iniț‐
iatică un maestru la superlativ, în fața noastră, de nota 10, care filmează
propria mărturisire. O luptă ieșită din interior, care se forțează să strălu‐
cească în calitate de rapsod, într‐o rapsodie care este desprinsă din viață,
poezie, meșteșug, cântec. Ne face o mare onoare, uitându‐ne ca într‐o
oglindă în cartea vieții 50+.

Florica Ranta Cândea

VI
Introducere în lumea satului natal
Această carte doresc să o prezint tuturor celor care doresc să cu‐
noască activitatea mea meșteșugărească, din fragedă pruncie. Eu cred că m‐
am născut cu har de la bunul Dumnezeu, de a îmbina țesutul și cusutul cu
poezia și cântecul popular.
Sunt născută în satul Bălinești (comuna Grămești, județul Suceava).
În satul meu există o Mănăstire din anul 1499, creată de logofătul Ion Tăutu.
În primii ani de școală, pe care i‐am făcut în satul natal, se făcea lucrul de
mână, iar eu, fiind mai zvăpăiată, nu prea eram atentă la învățătoarea mea,
Valeria Cucereanu, care ne arăta cum să coasem pe etamină sau pe pânză
de casă, țesută în război, cum să facem găurele și cum se coseau crucițe pe
acea pânză. Faptul că am primit la palmă, cu nuiaua, ca pedeapsă pentru
că nu am cusut corect, m‐a determinat să‐i pot arăta că știu și eu să cos. Fiind
fiică a acestor locuri, copilăria mea a fost un paradis, de care, sufletește,
m‐am atașat și nu am uitat nimic, odată cu primii pași în viață.

Părinții mei (tata este primul din stânga, iar mama, în centrul imaginii, în
costum de culoare maro), la nunta lui Nicu Goraș cu Lenuța

1
Prin cartea de față, doresc să redau dreptul la memorie, să fac cu‐
noscută generațiilor prezente și celor viitoare, istoria locului unde m‐am
născut și am copilărit, unde am învățat taina lucrului de mână și taina poe‐
ziei populare și a cântecului. Crescută cu el în casă, deoarece și părinții mei
cântau și de la bunica am învățat, de asemenea, să cânt.
Acești ani parcă s‐au înrădăcinat bine și aceste rădăcini nu pot fi
smulse niciodată din memorie. Meritul cel mai mare l‐au avut părinții mei,
Mihai și Eugenia Goraș, care au dorit ca eu să fiu perfectă, în special tata, el
fiind mai perfecționist. Am căutat să mă ridic la înălțimea așteptărilor părin‐
ților mei.
Această iubire a locului natal, unde am văzut lumina soarelui, la 25
ianuarie 1951, locul unde sunt mormintele moșilor și strămoșilor mei, do‐
resc din tot sufletul să o subliniez și, de asmenea, să consemnez multe din
momentele vieții mele, de la mine din sat, care priveau viața, datinile, obi‐
ceiurile, dar și păstrarea și apărarea a acestei zestre strămoșești. Aducerea
aminte a trecutului în care se promova, cu sfințenie, activitatea culturală și
tradițiile populare de la sat.

“Tradiția culturală
Începe de la țară.
Să fie scrisă în carte,
Citită și după moarte.”
Pot să amintesc cu mult drag despre comuna mea, că este situată
într‐o zonă cu multe dealuri, coline și podișuri, este situată pe malul drept
al râului Siret, pe o lungime de 12 kilometri apa Siretului duce prin comună.
Față de reședința de județ, orașul Suceava, comuna Grămești este la o de‐
părtare de 48 de kilometri, iar de orașul Rădăuți la o distanță de 27 kilo‐
metri. Această vale a Siretului este locul de unde oamenii se aprovizionează
cu pietriș și balast, pentru construcții în interesul comunei.
În această comună se află situat și Dealul Cudrina, unde ne suiam,
2
copii fiind, în toiul iernii și ne dădeam cu săniuțele, când strălucitul zăpezii
scârțâia sub picioare, cu obrajii roșii ca focul. Eu nu mă lăsam băieților, fiind
mai băiețoasă, mă suiam până la 400 de metri, după care coboram cu sania.
Dar asta se întâmpla decât în zile bune, când îl primdeam pe tata în toane.
Tot aici, pe acest deal cântam împreună cu fratele meu, care era mai mic
decât mine cu trei ani (Eugen Goraș), când ne trimiteau cu vacile și oile. Am
scos eu o melodie, “Dor de satul meu”, care este titlul primului meu CD
audio.

Viața în cadrul familiei...


Părinții mei aveau și mult zăvoi (loc cu răchită, ulmi, aluni, arini și
iarbă pentru păscutul animalelor), unde era amenajată și stâna. Acesta l‐au
primit de la bunici, fiind locul unde duceam vacile și oile la păscut.
Nu am uitat că pe când aveam 13 sau 14 ani, reușeam să‐mi ajut pă‐
rinții cu ce puteam. V‐am spus că apa Siretului trece pe la noi prin sat. Pe
acea vreme se colectau carapacele de scoici. Erau scoici din apa Siretului,
dar în anumite locuri le găseam mai multe, pentru că părinții știau locul
unde se adunau mai multe. Când aveam nevoie de bani, mergeam în pe‐
rioada de vară (când apa Siretului era caldă), adunam scoici, le aduceam
acasă și le puneam în apă fiartă. Scoicile se deschideau, iar carnea din aces‐
tea se consuma fiartă cu usturoi sau erau tocate mărunt. Când era prea
multă carne de la scoci, mama o dădea la porci. Apoi, saci întregi de cara‐
pace de la scoici duceam la Centrul de Colectare, fiind bucuroasă de banii
câștigați cu acea ocazie.
Mai vreau să mai amintesc că părinții mei au fost oameni gospodari,
care ne‐a crescut pe noi, cei patru copii, eu fiind cea mai mare, Gelu fiind al
doilea, Nicu al treilea și sora mea Elena era cea mai mică dintre noi. Nicu
ne‐a părăsit la vârsta de 53 de ani, iar sora mea Elena s‐a născut în 1967, cu
un an înainte ca eu să mă căsătoresc. În acel moment, la vârsta de 16 ani, eu
aveam, deja înclinație spre poezia populară.
3
La școala din sat am fost o elevă silitoare, nefiind prima, dar nici cea
din urmă; fiind cel mai mare copil din familie aveam multe responsabilități.
să am grijă de frații mei și de animale, să gătesc, iar iarna se puneau stative
(război de țesut). Era un obicei să ai stative în casă. Dar pentru a pune stative
trebuia materia primă, cânepa. Eu știu tot traseul cânepii, pentru că am
prins acest moment.
De altfel, eu am scris o carte “Lucrul ce se învață, nu se uită pe
viață”, unde am inclus și cultura cânepii, pentru că eu am prins tot traseul
acesteia, de la semănat până când se face ștergarul (prosopul).
Cum spuneam, iarna și în Postul Paștelui se țesea. Dacă nu aveau
stative coseau palitar (carpetă de perete) pe țuhal (adică un material format
din cânepă), se cosea cu lână sau penea (ațe). Nu pot să uit de harnicele și is‐
cusitele mâini ale femeilor din sat, care, tot în această perioadă a anului, lu‐
crau și la încondeierea ouălor de Paște, împletirea de colțuni (ciorapi) din
lână, pulovere din lână. Noi aveam multă lână, deoarece creșteam oi, iar
lâna trebuia lucrată. Se torcea, se făceau laicer (carpetă), în patru ițe și cine
era mai înstărit vopsea lâna albă, de la oaia țurcană, cu fir lung, tors în casă,
se vopsea și în multe culori vii și se folosea la țesut de scoarțe, cu motive flo‐
rale. Pe alocuri, în alte părți, se foloseau motive geometrice.
De la tata am învățată cum să cos căciulă din piele de mieluț, pe care
o purtau bărbații. Această piele trebuia prelucrată din mielul tăiat la patru
zile de la fătare, pentru ca pielea să aibă calitatea necesară pentru da, din
punct de vedere estetic acea formă “cu valuri”, specifică locului. Tot de la
tata am învățat și cum se tăbăcește pielea, procedeu necesar pentru a evita
stricarea pielii.
Această îndeletnicire de creștere a oilor era din tată în fiu, pentru ca
familia să‐și ducă traiul decent, având laptele, brânza, carnea și lâna. Când
oile se tundeau, se alegea lâna cea mai frumoasă, pentru a fi toarsă, vopsită
și, apoi, țesută la scoarțe.
Îmi amintesc cum aerul era umed, cu pâclă (ceață) până la amiază,
în special primăvara târzie și toamna timpurie. De cele mai multe ori, verile
erau calde și ploioase, iar iernile erau reci, cu aer rece uscat, de Siberia.
4
Tot acasă, tata, pe lângă serviciul pe care îl avea, mai repara pantofi
și bocanci, făcea opinci, hamuri la cai. Era tare priceput în toate și cânta
foarte frumos.
Melodia “Să‐mi cânți, cobzar bâtrân” ne‐a cântat‐o tata, pentru că el
făcuse armata la Alba‐Iulia, în perioada 1949‐1952. În acest timp, el a fost și
la popota unității militare și, mândru din cale‐afară, ne povestea că a fost
ales de Maria Tănase să cânte într‐un spectacol pentru toată unitatea.
Trebuie să precizez că tatăl meu a fost orfan de ambii părinți, încă
de la vârsta de 2 ani (fiind crescut de un unchieș de‐al lui), era înalt de sta‐
tură și avea un glas cu care cânta foarte frumos nouă, copiilor. Printre me‐
lodiile pe care le cânta, amintesc “Ionel, Ionelule”, “Zărzărică, zărzărea”,
“Să‐mi cânți, cobzar bătrân ceva”. Această ultimă melodie am imprimat‐o
și eu pe un CD audio, ca o răsplată pentru modul în care el ne‐o cânta. Tata
s‐a stins la vârsta de 62 de ani, suferind de o boală de stomac necruțătoare.

Anii de școală...
În perioada cât am fost la școală, manualele erau date gratuit către
elevi, dar în școala noastră era ca o lege să mergem “în practică agricolă”,
de la Clasa a V la Clasa a VIII‐a. Perioada claselor I‐VIII l‐am avut ca director
pe profesorul Ion Goraș, neam de‐al nostru, un om exigent, fiind rudă cu
tata. Erau și mulți într‐o clasă, uneori chiar și peste 30 de elevi!
Nu a fost ușor să merg la școală, mai ales în zilele cu ierni geroase,
mai ales că școala ducea lipsă de combustibil pentru încălzire. Îmbrăcămin‐
tea pentru școală era scumpă și nici nu se găsea, alimentația era ceea ce avea
fiecare familie. Acasă se făceau turte coapte pe plită, bolile erau prezente
între copii, acestea fiind tratate, de cele mai multe ori, băbește.
Eu am terminat opt clase, fiind prima promoție care a ținut la absol‐
virea școlii. Trebuiau îndeplinite prevederile programelor școlare la toate
obiectele, cadrele didactice s‐au bucurat de respectul și de stima părinților
noștri.
Cei mai mulți dintre absolvenți au continuat la Școli Profesionale,
5
Licee, mai târziu la Facultăți. Multe persoane din satul meu au ajuns să fie
remarcate, datorită studiilor superioare. Dintotdeauna trebuie recunoscut
faptul că majoritatea oamenilor inteligenți vin de la sat.
Despre profesori, pot să spun că‐i priveam ca niște apostoli, care ne‐
au ținut vie flacăra iubirii de neam și țară, și ei muncind alături de familiile
lor, în mijlocul țăranilor unde își aveau obârșia. Acești profesori ai acestui
neam a îndemnat tânăra generație care le trecea prin mână să‐și iubească
țara, limba, locurile și traduițiile românești și pe cele din satul unde locu‐
iau.
Se organizau programe artistice, eu făcând parte din Cor, Brigada
Artistică, făceam recitări de poezie, prezentam teatru scurt și cântece popu‐
lare.
Vedeți, și atunci erau profesori interesați să organizeze diferite pro‐
grame artistice cu ocazia finalului de an școlar. Și eu făceam parte din pro‐
gramul artistic de la Școală.
Era mult așteptat de către copii filmul care funcționa la un aparat
alimentat de un generator de benzină, care era proiectat pe peretele de la
Căminul Cultural. Chiar și după ce m‐am căsătorit, am găsit timp să merg
la Căminul Cultural, cu ocazia proiectării acestor filme, dar eram alături de
directoarea Marinciuc, cu care participăm la diferitele activități culturale or‐
ganizate.

Cum se făceau pionierii...


Mai trebuie să amintesc despre cum se făceau pionierii pe timpul
comunismului, până să ajungi în UTC (Uniunea Tineretului Comunist).
Acești copii care deveneau pionieri, trebuie să aibă vârsta cuprinsă între 8
și 14 ani. Cei care erau primiți în rândul pionierilor primeau o cravată de
culoare roșie, cu marginile tricolore. Această cravată trebuia purtată în per‐
manență de elevi, pe timpul școlii. Pe lângă aceasta, elevii trebuieu să poarte
și uniforma școlară standard (pentru fete și băieți). Pionierii care învățau
foarte bine, aveau funcții de conducere, adică erau comandanți de grupă,
6
de detașament și de unitate.
Prima funcție, cea
de comandant de grupă,
era semnificată prin epoleți
de culoare albastră și un
șnur de aceeași culoare. Co‐
mandantul de detașament
avea șnurul de culoare gal‐
benă, iar comandantul de
unitate (pe școală), avea
șnurul de culoare roșie.
Pentru rezultatele bune la
învățătură, elevii pionieri
mai erau recompensați cu
diferite distincții, indivi‐
duale și colective.
În afara orelor de
Model de uniformă pentru pionieri, aflată în
curs, pionierii erau angre‐
colecția Muzeului de Etnografie și Folclor
nați și în diverse activități
practice (muncă patriotică). Cei mai mari plantau pomi fructiferi, iar cei mij‐
locii curățau cu săpăliga, în mod organizat, câte 50 de hectare de imaș. Toate
aceste activități practice erau menționate în ziarul “Zori noi”.
Să vă spun o povestioară care mi s‐a întâmplat, pe vremea aceea,
pentru că nu eram cuminte... Tot timpul se ocupa mama de mine, când ve‐
neam de la școală. Mă punea să mă spăl pe mâini, să mănânc și să‐mi fac
repede temele.
Asta din clasa a II‐a. Tot timpul îmi reproșa că nu scriu frumos și că
nu mă încadram în spațiul din caiet. Pe atunci aveam un toc cu o peniță și
o călimară cu cerneală. Într‐una din zile, l‐am urmărit pe colegul meu,
Asandi Liviu. Când am mers afară, în reacreație, fiind ultima oră, cea de
Educație Fizică și nu mai trebuia să folosesc tocul cu penița, m‐am furișat
în clasă și i‐am furat penița din ghiozdan!
7
El era primul în clasă și scria foarte frumos. Eu mi‐am spus că penița
mea este de vină, pentru că nu scriam frumos, de aceea am decis să o i‐au
pe a lui, pentru a scrie și eu la fel de frumos!
Am ajuns acasă cu penița, m‐a pus mama să scriu, dar ea nu a ob‐
servat că eu scriam mult mai frumos. Pe seară, când tata a ajuns acasă, a se‐
sizat asta și m‐a chemat la el. Eu, deja, tremuram de frică, pentru că știam
ce urmează. Nici un, nici alta, am spus de unde am luat penița!
Vai de mine, ce să vă spun! Nu puteam să‐l mint, pentru că tatei îi
plăcea să fii corect. Nu am negat, am spus că am furat penița de la Liviu, el
fiind vecin cu noi.
Tata m‐a scos în plină iarnă în colțuni (ciorapi de lână), mi‐a dat
penița în mână, m‐a trimis la Liviu să‐mi cer iertare și să‐i înapoiez penița!
Am ajuns cu picioarele înțepenite de ger la mama lui Liviu, însă el nu era
acasă, fiind plecat la săniuș. Mama lui a deslușit, din plânsele, mele ce cău‐
tam eu acolo. Mi‐a pus picioarele în apă rece, m‐am încălzit și i‐am spus de
ce am venit, că mă trimisese tata să‐i aduc penița furată de mine la școală.
Ea a venit cu mine acasă, l‐a certat pe tata, că nu trebuia să procedeze
în acest mod, ca pedeapsă, dar tata, cum era el mai autoritar, mi‐a tras o
curea pe spate, dar fiind surducul gros, nu am simțit nimic.
Tata mi‐a spus, atunci, niște vorbe apăsate, care mi‐au rămas întim‐
părite în mintea mea de copil, pe care le‐am ținut minte pentru totdeauna.
Aceste vorbe le‐am povestit și copiilor mei ceea ce mi‐a spus tata atunci:
“lucrul ce nu‐ți aparține, să nu pui mâna pe el”. Atunci am primit o lecție
de viață, chiar dacă a fost dură. Am învățat să nu mai pun mâna pe ceea ce
nu este al meu!
S‐a aflat, a doua zi, despre isprava mea, și învățătoarea, drept pe‐
deapsă că am furat penița, mi‐a luat cravata de pionier, pe care o primisem
cu două săptămâni în urmă. Doamne, Dumnezeul meu, cât am putut
plânge, că aveam ochii cât cepele, de atâta plâns!
În fiecare zi de școală, timp de două săptămâni, primeam pedeapsă.
Ajunsesem să spăl podelele în clasă, numai ca să primesc cravata înapoi!
Într‐un final, am primit cravata înapoi, dar m‐a avertizat că dacă mai fac o
8
asemenea boacănă, mi‐o va lua definitiv! De atunci, am decis să fiu un exem‐
plu bun de urmat și pentru ceilalți colegi de‐ai mei, că am reușit, într‐un
final, să ajung în U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist).

Cu “Plugușorul” la 9 ani...
Era în anul 1960, prin luna decembrie, când la sfârșitul Sărbătorilor
de Crăciun a venit și ultima zi din An, când trebuia să mergem cu Plugușo‐
rul. Pe la amiază, mama scoase din cuptor nouă tingiri (tăvi) cu colăcei. Tre‐
buie să amintesc că așa țin minte că‐n fiecare an, în acel sfârșit de Decembrie,
mama cocea colăcei și mai făcea și pupeze. Aceasta se făcea din aluat, cu
doi ochi puși din piper și cu coada crestată din cuțit. Copiilor le plăcea foarte
mult aceste pupeze, erau
calde.
În fine, a venit ora
când trebuie să mergem cu
uratul. Totdeauna, tata mă
pregătea pe mine și pe fratele
meu, Eugen Goraș, mai mic cu
trei ani decât mine. Ne punea
tata la clopoțel o lopățică de‐
spicată din lemn, cu busuioc
înfășurată și cu un tricolor ră‐
sucit peste toate. Menționez că
Clopoțelul folosit pe când mergeam cu
clopoțelul nu era deloc mic,
Plugușorul, în Ajun de Anul Nou
era mare și cam greu.
Pornim noi, amândoi, la urat, dar de unde? Tocmai din capărut sa‐
tului, unde noi aveam neamuri. Și le părea tare bine când mergeam cu ura‐
tul. Ajungem amândoi la Vasile Luchean, urăm în cor amândoi odată, ne‐a
poftit în casă, ne‐a dat bani și ne‐a dat colaci, mere, nuci, că de pe loc traista
pe care o avea fratele‐meu era pe jumătate plină. Fratele‐meu spune că dacă
avem bani și avem colaci, să mergem înapoi, acasă, că el era obosit, deja, de
9
la drumul lung străbătut.
Eu nu am vrut să mă întorc, iar el nu a avut încotro și m‐a urmat pe
mai departe. În fine, ajungem noi la o înțelegere, eu având ultimul cuvânt,
că eram mai mare! Cât de mare puteam fi: un ghemotoc de copchilă, dar cu
o minte de om bătrân. Știam ce vroiam și știam ce făceam.
Ne întoarcem către casă, cu uratul. La o casă mergeam, la o alta nu,
după cum îi cunoșteam și mai ales de cum arăta casa pe dinafară. În fine,
ajungem la jumătatea drumului și vedem casa unui neam de‐al nostru, Pa‐
veliuc. Îi spun fratelui meu să mergem și aici, că vom primi bani. Mergem,
poarta era deschisă, intrăm prin cerdac (prispă lată) și, deja, în casă era
lampa aprinsă. Noi, de afară, îi vedeam pe cei din casă, cu mâinile deasupra
plitei (sobă), iar focul se vedea destul de tare.
Începem noi urătura, tot amândoi în cor. După ce am terminat, aș‐
teptăm să vină cineva dinăuntru, să ne cheme, pentru a ne răsplăti pentru
urare. Ei fiind mai bătrâni, ori nu auziseră că le‐am colindat, ori nu vroiau
să iasă, ca să ne dea ceva. Tot am dat eu clopotul și am făcut gălăgie, doară‐
doară va ieși cineva, pentru a ne plăti!
Domnul Paveliuc era un veteran de război, care nu avea un ochi. Îi
intrase o schijă în timpul războiului și fusese operat, iar în locul ochiului
avea o cicatrice închisă.
Avea o pensie frumoasă și avea de unde să dea copiilor bani pentru
urat. Nu știu de ce nu a ieșit să ne dea și nouă... Ori că fuseseră prea mulți
copii înaintea noastră, ori nu auzise că am venit și noi. Eu când am văzut că
nu se mișcă de lângă plită, nici una, nici alta, am dat cu clopotul în geam și
am făcut țăndări întreaga fereastră! Atunci să vezi că a auzit și a ieșit afară
din casă!
Numai că, între timp, atât eu, cât și fratele meu, am ieșit buluc pe
poartă, fără să mai apucăm să ne sfătuim în care parte a satului să o luăm.
Fratele meu a luat‐o înapoi, de unde am venit, nu către casă, iar eu am luat‐
o direct către casă.
Ce să vezi, că bătrânul vedea cu un ochi, așa că stătea la poartă și nu
era sigur după care din noi să alerge primul! Fratele meu era mai mic ca
10
vârstă, dar mai înalt ca statură decât mine. Moșneagul fugi după el, dar tot
nu a reușit să‐l prindă. Ce credeți? Eu am ajuns acasă și fiind întotdeauna
corect cu tata, imediat i‐am spus trăsnaia pe care o făcusem!
M‐a întrebat unde este fratele meu, i‐am povestit cu de‐amănuntul.
Mai târziu apăruse și fratele meu, cu traista, iar tot ce era în aceasta erau
numai firimituri. Din cauză că s‐a ascuns de moșneag pe după fântâni și co‐
paci, prin zăpadă, se sfărâmase tot ce era în traistă!
Eu i‐am povestit tatei că stătuseam jumate de oră la geamul moșului,
dar nu ne‐a băgat deloc în seamă. I‐am spus că i‐am spart geamul cu clopo‐
tul! Am crezut că acuma e acuma, voi primi o bătaie de la tata, că am spart
geamul moșneagului. Dar nu a fost așa. M‐a descălțat, aveam picioarele
ude, de cum intrasem în zăpada mare de prin șanțuri și de după copaci.
Nu a durat mult timp, că la ușa casei noastre a ajuns bătrânul. Acesta
i‐a spus “Bre, Milucă, ce fel de copii ai? Uite, mi‐o spart geamul!”. Tata a
căutat să calmeze problema, reproșându‐i moșneagului că vina era a lui, că
i‐a ținut sub geam mult timp. Dacă nu vroia să mai primească alți copii, tre‐
buia să‐nchidă poarta. Tata a ținut mai degrabă cu noi, decât cu moșneagul!
După care, cei doi s‐au înțeles până la urmă: tata nici nu i‐a dat banii
pentru geamul spart, dar nici pe noi nu ne‐a certat!

Despre colectivizarea agriculturii...


Îmi aduc aminte despre părinții mei c‐au suferit foarte mult, pe vre‐
mea când s‐a început “colectivizarea”. Pământul trebuia să fie lucrat în
comun, pe echipe și brigăzi. Erau lucrări pe care părinții mei le făceau cu
un plug tras de cai, dar când a trebuit să dea caii și căruța la colectiv, multe
vorbe cu suspin auzeam. Mama blestema, că autoritățile vroiau să ia și vaca
din curte.
Lucrările care să făceau la câmp erau: aratul, semănatul, grăpatul,
iar plantatul cartofilor se făcea manual, cu sacul în spate.
La recoltat de grâu se folosea coasa cu hreapcă (dispozitiv montat pe
coasă, cu care se așeza brazda). Iar secara se secera cu secera, se lega în
11
snopi, iar recolta era așezată în clăi sau în jumătăți, apoi erau transportați
la ariile de treierat și făcuți stog. Eu am secerat grâu cu mama. Aceasta se
trezea dimineața, pe la 3, fiind grâul cu rouă, care făcea să se lege snopii
mai ușor.
Se treiera grâul cu batoza, motorul acesteia acționând cureaua care
treiera grâul. Apoi era dus la magazie, paiele se făceau stog, iar pleava se
proteja bine de ploi și iarna era împărțită țăranilor, în funcție de zilele lucrate
la Colectiv. Cei care erau harnici și făceau multe norme, primeau și câte 80
de kilograme de zahăr.
În 1966 se puneau bazele irigației. Acolo a lucrat și soțul meu, înainte
de a ne căsători. El terminase Profesionala la Fălticeni și a fost angajat în
satul lui, la irigații. Apoi, după ce ne‐am căsătorit, el a trecut la Mecanizare,
lucrând pe tractor.

Despre cultura cânepii din acea perioadă...


În acea perioadă, în aproape toate gospodăriile țărănești se cultiva
cânepa. În anii pe care i‐am petrecut în sat, am lucrat mult la cânepa și știu
ce importanță a avut această plantă. Am să încerc să detaliez modul de pre‐
lucrare al cânepii, până să ajungă să se facă pânză sau ștergar...
Din firele de cânepă cu o rezistență deosebită, se făceau funii, saci,
sfoară, curele, unelte de pescuit (cum erau volocul sau crâsnicul), hățuri la
cai, pe care tatăl meu știa să le facă. Durata de vegetație a culturii de cânepă
era de 100‐120 de zile. Pentru a se face sămânța, durata era mai lungă, când
haldanii aveau multe ramuri, cu o înălțime între 1,50 și 3,00 metri și destul
de gros (de 30 milimetri).
Cânepa se semăna primăvara, timpuriu, la temperatura de 2‐4 grade
Celsius. Această cultură se semăna în aproape toate satele românești, fiind
o necesitate, reprezentând materia primă la țesut. Locul în care se semăna
cânepa se numea cânepiște. Culturile de grâu, cartofi și trifoi, puse în locul
unde se cultivase cânepa, ieșeau cu rod mai bogat, pământul fiind mai odih‐
nit și propice acestor culturi.
12
Cânepa se recolta după înflorire. Îți dădeau seama de asta, dacă
smulgeai un mănunchi și nu se scutura polenul. Atunci era bună de recol‐
tare. Dacă recoltarea se făcea mai târziu, cânepa putea deveni periculoasă
pentru om, polenul acesteia atacând ochii și organismul.
Recoltarea se făcea manual, se strângea în mănunchi de 10‐20 centi‐
metri grosime, se așeza la uscat în formă de X (sau foarfecă), se urca timp
de 4‐6 zile, se băteau frunzele uscate și rădăcinile groase, apoi se duceau la
murat, în apă curgătoare (râu sau pârâu).
Se așezau mănunchii unul lângă altul, pe marginea apei, se puneau
pietre deasupra, pentru a rămâne scufundate în apa caldă, iar după două
săptămâni, cânepa era topită. De multe ori, când ploua la ruși, venea apa
mare și ne lua cânepa la vale, făcând degeaba munca noastră! Așa că trebuia
controlată des cum stătea în apă, pentru că era pagubă mare dacă se pierdea
recolta.
Dacă totul era bine, se spăla, se usca, se transforma în fuior, cu aju‐
torul melițoiului. Aceasta era prima etapă. A doua, era în meliță, fără puzdele.
Fuiorul era dat prin raghilă (piaptăn special) și un alt piaptăn special.

Melițoiul care se găsește în Muzeul de Etnografie și Folclor

13
Câlții ce rezultau de la raghilă se foloseau în industia mobilei, ca ma‐
terial izolator și la fabricarea de saci. Uneori, se puneau și în salteaua patu‐
lui.
Femeile, în nopțile de iarnă, torceau fuiorul pus pe furcă, iar de ră‐
sucit ațele foloseau furca de răsucit sau la grindă.
După Sărbătorile de Iarnă se punea la țesut stativele (războiul de
țesut), ca să țese pânză pentru îmbrăcăminte, cearceafuri, saci, țoale de cor‐
dele sau laiceri de cordele, cu urzeală din cânepă toarsă și apoi răsucită (la
ștergare nu se răsucea).
Vedeți, viața la țară nu este deloc ușoară! Dorința părinților cu stare
era aceea de a avea copiii învățători, preoți, doctori. Asta era un mare ideal
de realizat! Așa că degeaba eu mi‐am dorit cu ardoare să merg la școli. Nu
am reușit decât să învăț tainele unor meșteșuguri, pe care nu le‐am uitat. Și
am încercat, pe parcursul vieții, să le transmit mai departe.

Responsabilitate în cadrul U.T.C.


În anul 1967 am fost aleasă secretară de U.T.C. (Uniunea Tineretului
Comunist) în satul natal, iar în această calitate într‐un Cămin Cultural or‐
ganizam, în afara ședințelor, baluri, iar aici l‐am cunoscut și pe viitorul meu
soț, Gheorghe Aiftincăi. Acesta, tocmai ce trecuse în rezervă din armată,
fiind un om de statură mică, un tânăr foarte frumos, cu ochi verzi, păr creț.
Ne‐am împrietenit repede, dar în ciuda insistențelor tatei, care dorea ca eu
să mă mărit cu el, eu nu doream să fac acest pas în acel moment, pentru că
vroiam să urmez școala mai departe.
Din acel moment, pot să spun că a început activitatea mea de meșter
popular, deoarece tata mi‐a cerut, cu insistență, să țes o scoarță, pentru că
eu trebuia să mă mărit, iar aceasta trebuia să facă parte din tradiție. Am cre‐
zut că pică cerul pe mine, atunci când tata i‐a cerut mamei să punem stative,
pentru a țese în afară de aceea ce știam eu, altceva mai greu, adică scoarță.
Cum mama nu ieșea niciodată din cuvântul tatei, zis și făcut. Am
tors fuiorul, am răsucit în două fire de cânepă întoarsă, am urzit și am pus
14
în stative. Având în față modelul, am început după el. Încet‐încet, m‐a băgat
și pe mine mama la stative, nu ajungeam bine la talchici (pedale), dar ușor
făceam câte doi centimetru pe zi și de multe ori lucram la lampa de pretrol,
până către vară, când am scos stativele din casă. Atunci am terminat și scoa‐
rța.
Tata fiind președinte de Cooperație, era unul din oamenii cei mai de
frunte ai comunei, tot timpul îmi spunea “ai grijă să nu te dai bătută dacă
ai început un lcuru, să nu‐l lași făcut pe jumate, să fii o luptătoare cu tine
însuți și să dovdești că în urma ta rămâne ceva”.
Era mândru de mine și mă lăuda c‐am reușit să fac această scoarță și
îmi spunea “nimeni nu te va întreba în cât timp ai făcut‐o, dar cine o va
vedea, va întreba CINE a lucrat‐o”. El mai spunea că cu această scoarță tre‐
buia să mă cunun, iar el va fi mândru de mine. Era o tradiție la noi, ca o fată
să se cunune pe scoarța pe care a făcut‐o.
Am continuat prietenia cu cel care avea să fie soțul meu, dar în acel
timp nici un moment nu doream să fac acest pas, deși era frumos, era și
foarte timid. Am văzut în el un om bun, dar fără autoritate. Eu îmi doream
un alt gen de om, mai “vulcanic” ca și mine, dar tatăl meu mi‐a impus să
mă căsătoresc cu el, cu toate că, așa cum am amintit mai sus, eu doream să
urmez Liceul.
Am dat la Liceul Economic din Botoșani și am ieșit pe ultimul loc
promovabil, cu media 5,50, la egalitate cu un al băiat, dar el având media
generală mai mare la școală a intrat în locul meu, eu fiind căzută la examen.
Atunci tata a fost furios pe mine și mi‐a spus să mă mărit și să‐l iau pe Ghe‐
orghe, “că‐i băiat bun” și că voi conduce eu casa, dacă el este mai timid.

Aventura măritișului
Tata știa familia lui Gheorghe, pentru că viitorul meu socrul era
președinte de C.A.P. (Cooperativa Agricolă de Producție). Ei doi,
înțelegându‐se foarte bine, doreau ca noi să întemeiem o familie. Eu, însă,
nu și nu. Doream neapărat să dau, din nou, la toamnă, examen la Liceul
15
Economic din Botoșani, însă tata mi‐a spus că nu vroia să mă lase să mă duc
la Botoșani, să mă mărit, ca nu cumva să‐l fac de rușine și să‐i fac “copil de
fată” (să mă încurc cu cineva).
Fiind mai slobodă la gură i‐am spus: “Nu o să mă mărit! Ce‐o să‐mi
faci?”. Tata nu a stat mult pe gânduri, s‐a mâniat, a scos cureaua, dar nu a
apucat să dea bine pe spatele meu și am scăpat pe ușă, datorită mamei.
Am fugit și unde credeți că m‐am ascuns? M‐am băgat în parcela de
cânepă, de patru prăjini, care era semănată în grădina din spatele casei. M‐
am ascuns acolo! Cum am procedat?
Am luat de pe cerdacul cu prispă lată un surduc (haină) mai vechi și
gros și o berdă (basma). M‐am băgat în cânepă, cu spatele și am îndreptat
firele călcate, să nu se observe și m‐am așezat în mijlocul parcelei de cânepă.
Datorită polenului din plantă (cânepa era înfrlorită), am adormit. Nu mi‐
era foamei nici sete, dar îmi amintesc că o auzeam pe mama cum mă striga
“Vai, copchila mea, unde ești? Hai la mâncare!”. Ea a fost tare îngrijorată, de‐
oarece credea că eu făcusem un gest necugetat, mergând să mă înec în Siret.
Eu, însă, mă râdeam de ei, cum mă căutat prin păpușoi (porumb). Nu mă
arătam deloc, iar lor nu le‐a trecut prin cap că eu mă ascunsesem în cânepă
și auzeam tot ce se întâmplă!
Într‐un final, așa milă mi‐a fost de mama, care plângea de disperare
în jurul casei, că am decis să ies de acolo, m‐am dus la bunica din partea
mamei, să‐i povestesc toată aventura mea cu măritișul.
A venit bătrâna la tata și i‐a explicat că nu este bine să forțeze pe ci‐
neva la măritat. Ia spus că “la‐nsurat și măritat nu e bine de‐ndemnat”. Dar
tata nu a băgat‐o în seamă și a gonit‐o acasă, iar aceasta, plângând, a revenit
la casa ei, spunând că nu este lucru de șagă cu tata.
Încet‐încet, m‐am întors în casă, dar fără să reușesc ce vroiam să fac.
Cu tata nu era de glumit! Degeaba eu îi tot spuneam lui Gheorghe, că nu
mă voi mărita cu el, dar el făcea în așa fel că iar venea cu tata și discuta și în
cele din urmă ei au hotărât să mă mărit, fără voia mea!
S‐a făcut staroste și țin să amintesc că au venit viitorii mei socri cu o
căruță cu cai. Primul lucru a fost să se uite în casa cea mare, să vadă dacă
16
am zestre, dacă am perne până în tavan. Asta nu duceam eu lipsă, eu fiind
cea mai mare din familie, mama a avut și ea zestre de la bunica. Cum țineam
oi, aveam și noi multe oghealuri (plapume) din lână.
Din acel moment, eu m‐am atașat mult de soacra mea, decât de soțul
meu, ea cunoscând “școala vieții”. A fost omul care a știut, cu multă price‐
pere, să mă capteze în taina lucrului de mână și în tot ce era frumos. Ea din‐
totdeauna știa să deschidă subiecte de discuție pe tema lucrului de mână.
Starostea (logodna) a fost un prilej de discuție între părinți, dar eu
nu ridicam capul sus, fiind cu gândul să se termine cu toată “tărășenia asta”
și nu va fi nimic. Eu nu am fost întrebată dacă vreau să mă mărit sau nu! S‐
au înțeles părinții, ei între ei.
Venise timpul să facem actele pentru cununie. Gheorghe a mers la
dispensar, a dat 50 de lei și a primit toate ștampilele necesare pentru a în‐
ainta actele pentru căsătorie. În termen de două săptămâni trebuia să mer‐
gem la Sfat (Primărie), pentru cununia civilă, dar, cum v‐am spus,
încăpățânată cum eram, refuzam să merg, când venea momentul. Așa că
era nevoie, din nou, de un alt set de acte, pentru care Gheorghe mai dădea
alți 50 de lei!
Așa că tata ne‐a luat pe amândoi, și ne‐a dus cu forța la Primărie!
Chiar dacă este de râs, acesta este adevărul. Dar chiar și atunci, eu nu am
mers alături de Gheorghe, acesta mergea cu tata, iar eu pe marginea șanțu‐
lui. Numai că privirea cruntă a tatei m‐a făcut să nu fac vreo prostie. Am
ajuns, până la urmă, la Primărie, unde am semnat ‐ în sfârșit! ‐ actele și la
întoarcere am venit amândoi, unul lângă altul, tata rămânând la biroul pe
care îl avea în sat.
Cât privește nunta, aceasta a fost fixată pentru ziua de 14 iulie 1968.
Trebuie să amintesc că ne‐a cântat două fanfare, conduse de Ion și Gheorghe
Strafuschi. Erau cunoscuți deoarece erau foarte serioși, erau foarte bine în‐
grijiți, când apăreau în fața lumii, cu trompetele lor, care aveau un timbru
vocal apăsat.

17
O nuntă de poveste

Poze de la nunta mea


cu Gheorghe Aiftincăi

Aș putea trece ca un capitol de


cultură al comunei Grămești, această fan‐
fară deosebită, care adunase, la nunta
mea, lume din toate satele învecinate, du‐
cându‐se vestea că președintele de Coope‐
rație din comuna Grămești își mărită fata.
A fost o zi frumoasă, călduroasă,
cu lume cât vedeai cu ochii, tineret care
nu încăpea în ogradă (curte), pentru a face
o “Sârbă”, fiind nevoiți să iasă la stradă.
Toți instrumentiști erau mândri de
18
șeful lor, așezat în dreapta lor, aceștia ascultând de comenzile sale doar din
priviri.
Dar să nu uit cu ce fală a dus mătușa mea Aglaia (sara mamei) la
biserică scoarța țesută de mine! A fost întinsă, frumos, în fața altarului și pe
ea s‐au așezat cele două perechi de nași, iar noi în mijloc. Am jurat pe Biblie,
credință unui celuilalt. Din momentul terminării nunții ‐ care a ținut, ca‐n
povești ‐ trei zile și trei nopți, dragostea a venit mâncând.
În toamna anului 1968 am făcut fundația la casă, pe locul primit de
la C.A.P., frumos, cu fața la soare și cu o priveliște până la granița cu URSS.
Tot în acel an, cu banii de la nuntă am reușit să luăm lemnul de casă (grinzi
și căpriori), tablă pentru acoperit. Am reușit să facem clacă (adunare de
lume), la care am făcut cherpicii (cărămizile din paie și pământ). S‐a adunat
foarte mult tineret, iar la sfârșitul zilei de muncă, seara ne cânta maestrul
Strafuschi, drept răsplată pentru ajutorul dat.
Pe Strafuschi i‐aș numi “oameni de cultură”, care cântau și pe vre‐
mea strânsurii (Hram sau Rugă). Aceștia stăteau într‐un foișor, împodobit
cu crengi de copaci, pentru a le ține de umbră.
Această clacă mi‐a rămas în minte pentru tot restul vieții, pentru că
a semănat cu o a doua nuntă, la care s‐au jucat Sârbe și Hore moldovenești.
Cum locuința s‐a terminat în 1969, eu cred că chiar de atunci știam
să aleg un decor reușit pentru împodobirea casei, să fie numai artă populară.
Până și perdelele erau frumos cusute și se vedeau din șosea. În interior erau
gata o cameră și bucătăria. În cameră, de grindă era agățată lampa cu petrol,
pereții erau împodobiți cu palitare și cu tablouri tip goblen, cusute, pe care
le păstrez și în momentul de față, având culori vii și diferite modele.

Să vă povestesc istoria icoanei lui Isus


Înainte de a mă căsători, cum vă spuneam, îmi plăcea să cos. Am
văzut în satul vecin, Cândești, un tablou cusut, care îl reprezenta pe Isus.
Acest sat era peste apa Siretului (în județul Botoșani). Acest sat era diferit
de al nostru, pentru că femeile de aici duceau tradiția costumului popular
19
cu sfințenie și, în același timp, coseau multe tablouri. În acest sat era un ma‐
gazin mixt și noi, cei care vroiam ceva deosebit, care nu se găsea la noi în
sat, veneam aici, deoarece satul era aprovizionat de județul Botoșani. Tre‐
ceam prin vad, când era apa mică, iar când era apa mai mare, treceam cu
barca.
Se face că într‐o zi m‐am dus la magazin, unde am cunoscut o
doamnă care îl știa pe tatăl meu. Ea m‐a întrebat dacă pot să vorbesc cu tata
să‐i aducă un țuhal (sac de 80 kilograme) de făină de grâu. Am intrat în casa
acesteia, unde am văzut pe pereți diferite tablouri, printre care și un tablou
cu Isus, care mi‐a plăcut foarte mult și pe care vroiam și eu, cu orice preț,
să‐l cos. De asemenea, în casă am văzut alte lucruri cusute de mână, printre
care și cămăși cu modele florale.

Icoana lui Isus, cusută de mine și care se găsește


în Muzeul de acasă

20
Continuând cu povestea, când am văzut acele cămăși cusute și ta‐
blourile, am vrut ca să primesc modelul pentru tabloul cu Domnul Isus, ca
să‐l fac și eu. Degeaba, femeia nu mi‐a dat nici un ruptul capului nici un
model, dar am rămas cu o promisiune că vine la noi la magazin, ca să vor‐
bească cu tatăl meu, de făină.
Când tatăl meu a ajuns acasă, i‐am spus că am văzut niște modele
frumoase și că vreau să le cos. M‐am rugat de el să‐i facă rost de făină, pen‐
tru a primi acele modele. Tata a reușit să‐i facă rost de făină și atunci am
smuls femeii promisiunea fermă că‐mi va da modelele.
Am reușit cu mare greutate să fac rost de ațe de muline sau bobi‐
nuțe, de etamină cu o bătătură mai mică și toate astea tot datorită tatălui
meu, care mi‐a făcut rost de acestea.
Vine ziua să merg să i‐au modelul. Întâi, dorința mea era să‐l cos pe
Domnul Isus. Vedeți, noi de copii aveam credință și nu mergeam la culcare
fără să nu ne facem rugăciunea în genunchi, la o icoană foarte veche din
lemn, pe care abia se mai zărea chipul Maicii Domnului.
În aceeași zi în care m‐am dus să trec apa Siretului prin vad, fiind
foarte tânără nu am realizat că plouase sus, la ruși, și că crescuse debitul Si‐
retului. Am ajuns la locul pe unde treceam prin vad, mi‐am dat jos papucii
din picioare, văd că apa era mai mare de genunchi. Punând picioarele pe
piatra alunecoasă, nu realizam că apa era tulbure și că nu se mai vedeau
scoicile de pe fundul acesteia, ca pe vremuri. Am mers câțiva metri prin apă,
dar mai era foarte mult până să ajung pe malul celălalt.
Mergând prin apa tulbure, aveam privirea îndreptată spre niște ră‐
chite care se aflau pe malul din Bucovina (satul Cândești). Eu spun că o mi‐
nune de la Dumnezeu m‐a salvat, văzând cu câtă ardoare voiam să‐l cos pe
Isus! Vă spun că mergând prin apă, până să ajung la malul celălalt, am reușit
să beau destulă apă!
Pentru că nu mai era vad, apa era, deja, până la gât, dar cu o putere
ieșită din comun am reușit să apuc o creangă de răchită și am ajuns pe mal,
dar fără gumari (papucii), pe care‐i țineam în mână. Mi i‐au luat apa și udă
leoarcă m‐am dus până la femeie, m‐am schimbat cu alte haine, uscate, mi
21
l‐a dat pe Isus și m‐au dus la barcă, pentru a ajunge acasă. Ba mai mult, mi‐
au plătit și costul trecerii cu barca! Vedeți, dacă ai zile de la Dumnezeu!
Atunci am văzut moartea cu ochii!
Am început să lucrez la modelul meu cu Isus și am fost corectă, fiind
punctuală în aducerea tabloului înapoi. După care femeia a avut încredere
în mine și am primit de la aceasta și modele de cămăși naționale, prosoape,
perinuțe, cu modele care nu erau în satul meu. În satul meu, femeile nu erau
așa de doritoare să aibă costume populare, cum era obiceiul în satul vecin.

Dragostea pentru costumele populare


Eu am prins un mare drag de costum popular, atunci când mergeam
la cenaclu, la Suceava, dar eu nu aveam nici măcar o cămașă. Majoritatea
colegilor erau de la Gura‐Humorului, Vatra‐Dornei, Câmpulung‐Moldove‐
nesc, locuri cu o bogată tradiție în arta populară. Aveau niște costume pe ei
care mi‐au plăcut foarte mult, așa că am început să cos și eu.

O parte din costumele populare care se găsesc în Muzeul de acasă


22
Nu a avut cine să mă învețe și am început să cos pe nailon, costume
pe care le am și acum, dar nu au acea valoare ca cele țesute pe pânză, la răz‐
boiul de țesut, dar le păstrez, pentru că au valoare sentimentală, eu punând
suflet atunci când le‐am cusut!

Cum am pictat pe pânză


Tot în acea perioadă, am început să pictez pe pânză. Am furat tainele
picturii pe pânză de la un neam de‐al tatălui meu. Tata mi‐a cumpărat pânză
neagră și am pictat niște tablouri florale, pe care le am și acuma). Cu mult
drag și pricepere am făcut aceste tablouri, care îmi sunt dragi din tot sufletul
și pe care le păstrez și acum. Dar nu am continuat să pictez pe pânză, iar
cel mai ușor mi‐a fost să pictez pe carton. Am pictat pe carton o vază cu
multe flori, cu maci.
Părinții mei mi‐au făcut rame la cele patru tablouri pe care le‐am
pictat pe carton și având la casă un cerdac închis le‐am pus și arătau foarte
frumos din stradă.

23
Despre meșteșugul popular
deprins de la tata
Să continui cu meșteșugul
deprins de la tata! Atât de priceput
era, că el nu era nevoit să cumpere
niciodată lucrurile pe care le folo‐
seam în casă. Așa că mergea în
zăvoi, aducea un snop de nuiele și
făcea o coșarcă (coș), până mergea
la servici. Altădată, tăbăcea pieli‐
cele de mieluț și făcea căciuli pen‐
tru iarnă. Mai țin minte că era și
un bun croitor, cosea pantaloni Opinci făcute de mine,
bufanți, cum era moda de atunci. după cele învățate de la tata
24
Mai făcea și opinci, se mai băga la stative (țesea chiar el, deși era bărbat!),
mama fiind mai moale din fire se tot plângea că o dor picioarele, că are pro‐
bleme cu fierea, așa că tata nu se codea să o ajute. Lui nu‐i plăcea ca stativele
să stea prea mult în casă, așa că lucra și el, pentru a elibera casa de acestea.
El mă punea și pe mine să fac țegi (înfășurarea aței pe mosor).
Cred că el furase meseria, nefiind specializat în aceste domenii.
V‐am spus că era președinte de Cooperație, dar în ultimii ani era
vânzător la magazin. Dar când era acasă cosea la fân, tăia lemne pentru
iarnă, le avea în față la sodoală (șură, magazie) așezate frumos, cât pentru
două ierni. Era tare gospodar și tot ce era de făcut, era un bun organizator
și un bun coordonator.

Modelul de lucru al soacrei mele...


Am amintit de stative,
despre care am deprins de la
tata. Cel mai mult am prins dra‐
goste de țesut de la soacra mea,
Maria Aiftincăi. Fiind o femeie
înțeleaptă, avea o putere de
convingere, asta fiind după ce
m‐am căsătorit.
Țeseam cuverturi, laicer
(preșuri), cordele, scoarțe, și altele.
Mă lua pe mine prin satele înve‐
cinate, Nigustina, Mânigeni, să
aducem modele de covertură în
24 de ițe. Era un model foarte
frumos, care se folosea pentru
pat și fotolii.
Tehnica era în spate, la Scoarța care se găsesc
ițe, se număra exact după caiet, în Muzeul de acasă

25
câte fire se pune în fiecare ochi la iță.
Pe lângă faptul că lucram la Colectiv, pe diverse funcții, pe bază de
norme transformate în salar, lucram la țesut, cu soacra‐mea, ea îmi făcea
țegi, mâncare și lângă mine era tot timpul, și cu povești de viață mă încuraja,
țeseam și pentru cunoscuți și pentru cumătrii. Nici nu dovedeam toate co‐
menzile primite, dar în felul acesta obțineam bani.
În felul acesta am făcut față la cheltuielile pentru construirea casei.
Ne trebuiau ușile (din lemn de stejar) și geamurile (în trei canate), pentru
care s‐a făcut comandă la tâmplărie, dar cum nu aveam bani să le scoatem,
a pus tata calul la căruță și a pus în coș o parte din zestre, adică laicere din
lână și cordele țesute, diferite carpete cusute pe etamină. Cu acestea ne‐am
dus la Rădăuți, la piață, și le‐am dat ca pâinea caldă, am venit cu banii în
batistă și așa am putut scoate geamurile și ușile.
În cei 15 ani petrecuți în această casă (terminată în 1969), cu fundație
de 140 de centimetri, acoperită cu tablă, mai doream, ca orice familie de gos‐
podari, să mai adăugăm ceva. Am reușit să facem, în fața casei, un gard de
32 de metri, din scândură. Am mai reușit să facem și o sadoală (șură), lungă
de 10 metri. Aveam cam tot ce ne trebuia, fiind o “familie‐model”.

Casa din Grămești, pe care am construit‐o după căsătorie.


Se poate vedea (în partea dreaptă) fântâna din curte
26
Un lucru de mare importanță, era că nu aveam fântână în curte, fiind
nevoiți să mergem la vecini să o aducem. Ei aveau fântână săpată. Atunci
am hotărât să ne facem și noi o fântână, la noi, în curte. Cu ajutorul cum‐
ătrilor, Morar Dumitru și soția sa, s‐a depus un efort financiar mare pentru
a săpa fântâna. S‐au adus mulți metri‐cubi de piatră, s‐a săpat la o adâncime
de 14 metri, până s‐a ajuns la un izvor de apă limpede.
Ca să faci o fântână, te costa o avere, aproape cât o casă! Mult era de
plătit: oamenii care săpau, pe aceia care zideau piatra. Totdeauna am amin‐
tit, în versurile cântecelor mele de această fântână, din care nu am mai băut
apă, pentru că, în 1983, ne‐am mutat în localitatea Vladimirescu (județul
Arad).
Mai vreau să menționeaz despre soacra mea, Aiftincăi Maria, că era
o femeie foarte înțeleaptă. Știa de toate să facă și mă învăța și pe mine, cu
atât drag vroiam să merg la ea, pentru a mai prinde din tainele ei.
Făcea tare bun borș umplut cu huște (tărâțe), dulcețuri de boabe de
soc, de boabe de cacadâr, de prune verzi, de nuci verzi, de flori de salcâm.
Eu aveam casă la marginea comunei Grămești și ea la cealaltă mar‐
gine, că ajungeam să străbat toată comuna. O făceam fie cu bicicleta, fie cu
autobuzul, care oprea la ea la poartă. Socrii mei aveau casa lângă barajul de
lângă Rogojești.
Mă duceam de cele mai multe ori cu drag, pentru că mă primea cu
multe surprize. Îmi făcea mâncare din care îmi plăcea mie: răcituri (răsol)
de cocoș, ouă fierte cu usturoi, brânză cu smântână, pește fript cu făină de
mălai. Până să ajung la ea, trebuie să cobor o vale. Soacra mea avea o vecină,
Saveta Ea mă vedea cu ce viteză vin cu bicicleta la vale și o striga pe soacra
mea: “Mărie, iacă îți vine furtuna!”, pentru că tot timpul eram așa, de parcă
fugeam. Imediat cum mă vedea, soacra mea mergea în ogradă, unde avea
un pomăt (livadă) des, cu tot felul de copaci și acolo, rezemat de un copac
avea vreascuri uscate. Imediat făcea focul și făcea mămăligă la ceea ce făcea
ea mai bun, ca să mă surprindă.
Mi‐e dor să mai aud cuvintele “mănâncă, întâi, copchilă, după aceea
vedem noi ce facem”. Mergeam cu mult drag la ea. Ori o ajutam la spălat
27
de rufe, ori dădeam cu var, ori prășeam, depinde de vremea de afară. Avea
o cameră unde tot timpul era războiul de țesut. Dacă ploua afară sau era
iarnă, ne băgam la țesut de cuverturi și am țesut și pentru bani la cunoști‐
nțele din sat.
Odată nu m‐ar fi supărat socrii mei! Dar și eu le‐am purtat un res‐
pect aparte, pentru că am avut de învățat multe lucruri bune.
Făcea soacra prune uscate în tingii (tăvi), le fierbea în Postul Mare,
mai făcea mălai de post sau aliveancă, pe frunză de varză. Iarăși cel mult îmi
plăcea, era lapte din sămânță de cânepă. Usca bureți, iar toate astea le
folosea în Postul Paștelui.
Tot atunci făcea sarmale din crupe (pisat, porumb alb). Mai avea un
fel de fasole pistriță. Doamne, ce ciorbă bună făcea cu tocmagi (tăiței) făcuți
de ea! Era tare gospodină și foarte curată, că din puțin făcea mult.
Socrul meu avea un talent la prins pește din râul Siret, cu mâna pe
sub pietrele mari. Nu știu, parcă nu mai este nimic la fel de bun pe cum era
atunci, mai ales când îmi amintesc cu câtă poftă mâncam. Dar nici pe tatăl
meu nu‐l întrecea nimeni la făcut de pastramă de cârlan (mieluț de toamnă).
Nu am suferit niciodată să nu avem ce pune pe masă. Parcă nicio‐
dată n‐am să uit că și eu la băieții mei coceam, sâmbătă, în cuptorul de pîine,
nouă tingiri (tăvi), de aveam toată săptămâna. Tractoriștii întotdeauna au
avut bucate și pe un fel de bon primeau conserve și tot felul de salmuri us‐
cate, dulciuri.

Viața alături de soțul meu...


Apoi, eram și noi gospodari, soțul meu era mecanic (tractorist), tot
timpul, de dimineață până seara era în câmp. Pe atunci, se lucra și duminica,
mai ales dacă era sezonul de arat și de semănat. El era acasă ca un oaspete,
eu fiind “calul de bătaie”, eu să țin de lucru, de casă, iar după nașterea co‐
piilor, la fel, a trebuit să mă ocup și de creșterea lor. O altă îndeletnicire pe
care o aveam era aceea de a coase plapume din lână, cu care mai făceam
bani. Cel mai mult mergeam la zugrăvitul caselor.
28
Doamne, chiar nu prea îmi place să scriu despre mine, dar cred că
merită. Cu cât drag am lucrat, absolut în toate m‐am băgat. V‐am spus că
eu am ținut loc și de tată și de mamă, Gheorghe fiind, mai tot timpul, plecat
la câmp. Eu mergeam la moară, eu după lemne, eu cu gospodăria, țineam
și vaci, porci, tăurași, eram obligați să dăm la “contract” un porc de familie
sau un tăuraș de cel puțin 300 de kilograme.
Soțul meu mai colabora cu directorul Căminului Cultural din sat,
Gheorghe Moldovan, un om vesel, dinamic. Ei doi au colaborat la echipa
de fotbal, Gheorghe al meu fiind portar. Chiar au și câștigat finala unei com‐
petiții, care avea ca premiu un televizor alb‐negru pentru Căminul Cultural,
dar cum acesta nu era racordat la rețeaua electrică, s‐au făcut demersuri
pentru aceasta.
După ce la conducerea Căminului a venit doamna Marinciuc,
mergeam împreună, soțul meu și cu mine, la activitățile culturale organizate
acolo.

Apar copiii
După ce casa a fost gata, s‐a născut primul copil, la Rădăuți. Am stat
cu apa ruptă de marți până duminică, și atunci am fost ajutată să nasc cu
ajutorul forcepsului. Neprinzându‐i bine capul, doctorul i‐a provocat frac‐
tura craniului, copilul a plâns foarte tare, dar după șapte minute nu l‐am
mai auzit plângând. Copilul murise!
Ca prin vis, îmi aduc aminte că doctorii vorbeau între ei, să mă sal‐
veze pe mine, că mai pot face copii! Placenta era lipită de spatele meu și nu
se putea desprinde. Până la urmă, am fost salvată, dar copilul mi‐a rămas,
pentru tot restul vieții ca o traumă, cu imaginea sângelui care curgea pe par‐
doseala de mozaic a sălii de nașteri.
Pe lângă toate acestea, nici nu vroiau să‐mi dea copilul acasă. Pentru
că soacra mea a făcut mare gălăgie, strigând că le‐au omorât nepotul, dato‐
rită unei erori medicale, ea a ajuns la directorul spitalului, undea primit ac‐
ceptul de a lua copilul acasă, fără să‐l mai incinereze, cum se vroia să se
29
facă! Soacra a cumpărat un sicriu mic, un costumaș frumos, iar de la Rădăuți
la Grămești, pe o distanță de 27 de kilometri, a venit cu sicriul pe spate, pen‐
tru că nimeni nu vroia să o ia cu mașina!
Ajunsă acasă, la cimitirul din sat, lângă neamurile lor, a făcut o
groapă, unde au îngropat copilul. De Bobotează, copilul a fost botezat la
mormânt, deoarece așa era tradiția, pentru un copil care a murit înainte de
a fi botezat în Biserică.
Nu după mult timp, am rămas gravidă, cu băiatul Vasile, care s‐a

O fotografie în care sunt cu doi din băieții mei, Vasile și Cătălin,


de care îmi amintesc cu drag, deoarece cu mare greutate
i‐am convins să stea la poză
30
născut mai ușor. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m‐am încurajat să pot naște
din nou, fiind speriată de cele întâmplate înainte. Vasile s‐a născut la 11 fe‐
bruarie 1971, iar la 27 ianuarie 1973 l‐am născut pe Ionel, al doilea copil în
viață. Al treilea copil, tot băiat, a fost Cătălin, care s‐a născut la 15 noiembrie
1974.
În cazul lui Ionel, viața a fost crudă cu mine, pentru că l‐am născut
prematur. Fiind pus în incubator, fiind unele probleme la aparat, s‐a de‐
clanșat hipofiza tiroidă, care a provocat oprirea creșterii. Toate astea s‐au
întâmplat că la trei luni de sarcină am mers cu soacra‐mea în pădure, după
bureți (ciuperci), și cum eram mai zvăpăiată am mers înaintea ei, pentru a
strânge toți bureții. Pe ea o dureau picioarele și nu putea merge mai repede.
Deodată, în fața mea a ieșit o scroafă cu purcei mistreți, numai râtul foarte
lung. Eu nu m‐am speriat de scroafă, cât m‐am speriat de strigătul soacrei
mele: “Vai, copchilă, fugi, că te rupe tot, scroafa!”. Dar animalul a trecut pe
lângă mine, cu purceii pe lângă ea, fără să‐mi facă nimic. Dar, deodată, s‐a
oprit și s‐a uitat în sus și în copac, într‐un cireș, era un copil al unui vecin și,
de frică, copilul a căzut din copac în mijlocul purceilor. Scroafa s‐a izbit cu
forță spre el, am spus că acuma îl mănâncă, cu tot cu pantaloni.
Dar nu a fost așa, copilul leșinase, scroafa l‐a mirosit și i‐a dat pace,
după care și‐a continuat drumul, iar pentru mine a început calvarul. Soacra
mea avea o pistelcă (șorț) și căra apă la copilul căzut. Acesta și‐a revenit, dar
eu am fugit cât m‐or ținut picioarele în marginea pădurii. Acolo era o tarla
de cartofi și la umbră cartofii cresc foarte înalți. Am picat fără suflu, dar tot
soacra mea a venit cu apă și mi‐am revenit.
Am ajuns cu toți bureții acasă, am făcut mâncare din ei, dar peste
noapte, m‐a apucat o hemoragie! Pe cine să trezesc, că Gheorghe era cu trac‐
torul la reparat, la Iacobești? M‐am dus la vecina mea, aceasta m‐a însoțit la
dispensar, imediat sora de serviciu a sunat la Salvare, care m‐a dus la Ma‐
ternitatea de la Siret, cea mai aproape, unde am fost consultată de către asis‐
tenta de serviciu, mi‐a tras două palme de am văzut “stele verzi”, mi‐a cerut
să‐i spun ce am făcut, că pierd sarcina.
I‐am povestit amănunțit, nu m‐a crezut și mi‐a băgat Penicilină, din
31
trei în trei ore, apoi la fiecare șase ore și a reușit să‐mi mențină sarcina. Dar
copilul nu mai creștea deloc în burtă, tot ce mâncam, aruncam afară. Era
toamnă târziu, spre iarnă și soacra‐mea căuta ouă prin sat, deoarece nu se
mai ouau găinile. Doar acest fel de mâncare ‐ ouă fierte cu usturoi și mă‐
măligă ‐ puteam să mănânc.
După nașterea lui Ionel și constatarea că el nu mai crește, profesorii
universitari au prezentat cazul meu studenților, în amfiteatru, spunând că
trebuia să mi se facă întrerupere de sarcină, nu să fiu tratată cu antibiotice,
pentru menținerea sarcinii, acest procedeu fiind greșit.
Aș putea scrie despre chinul meu despre drumurile mele dintr‐un
spital în altul, ajungând cu copilul la București, la Spitalul de Endocrinolo‐
gie, unde am beneficiat de un tratament foarte costisitor.

Despre o poveste care s‐a scris la ziar


Mergeam la control, la spital la Iași, cu Ionel. Așa aveam legătură
din Suceava, că ajungeam la Iași către ora 22:30, și dintotdeauna era în Po‐
liclină o cameră de oaspeți “Mama și copilul”, unde dormeam peste noapte.
Odată, într‐o vară, când am mers, ne‐am cazat în acea cameră de oaspeți,
iar în timpul nopții, nesimțindu‐mă în siguranță, am ieșit în parcul din apro‐
pierea Policlinicii din Iași, unde m‐am așezat pe o bancă cu Ionel în brațe.
Fiind o noapte mai rece, copilul s‐a încălzit în brațele mele.
Trecuseră câteva ore bune și începeau să se ivească zorile și lumea
să circule, fiecare văzându‐și de treaba sa. Deodată, am văzut un om ridi‐
cându‐se de p o bancă aflată la circa 50 de metri depărtare de banca mea,
dar uitându‐mă atent, am văzut lângă bancă o servietă din piele. M‐am
apropiat cu pași mici de acea bancă, iar după ce am deschis servieta, era
plină cu bancnote de 100 de lei albastre și un dosar! Primul lucru, am încer‐
cat să dau de un milițian, pentru a anunța găsirea servietei cu bani. Am dat
de unul, m‐am dus la Secție, cu multă răbdare am dat o Declarație, despre
cum am ajuns să dorm în parc. Am fost nevoită să spun tot.
Cei de la Secție i‐au dat lui Ionel două bancnote de 100 de lei, banii
32
fiind numărați acolo, în prezența colegilor, din dosar s‐a dovedit că servieta
aparținea unui casier de la un CAP, care avea asupra sa banii de pensie.
Acesta se presupune că s‐ar fi îmbătat și a uitat servieta lângă bancă, după
ce s‐a trezit. Ziarul “Zori noi” de la Suceava a scris despre această poveste
cu titlul “Servieta din parc”.
Așa a fost chinul meu, cu drumuri peste drumuri, la spitale de spe‐
cialitate, cu medici universitari, totuși cred că a meritat efortul meu. Copilul
meu a rămas în viață, a crescut sănătos, a terminat liceul, a dat Bacalaureatul
și și‐a ales ca meserie sculptura, unde a terminat cu media 10. Vedeți “ce
iese din pisică, șoareci prinde”. Are și el de la butuc o așchie care nu sare
departe, copilul fiind atras de meșteșugul popular.
Ionel face niște sculpturi că se minunează și el de ce poate ieși din
mâna lui! Timp de 23 de ani face numai sculptură, că am ajuns să fiu sigură
de faptul că Dumnezeu, încă de la naștere, le dă fiecăruia câte un har, iar el
îl are cu vârf și îndesat!
Dacă scriu de băieții mei, scriu de toți câte ceva. În anul 1974, pe 15
noiembrie, s‐a născut Cătălin, chiar a fost dorit foarte mult, pentru că soțul
meu mi‐a spus să păstrez sarcina, că sigur va fi fată. Dar nu a fost așa, însă
s‐a născut sănătos, nu am mers deloc la medic, decât doar pentru niște vac‐
cninuri, iar acum este stabilit în Italia, la Teramo. Are o familie frumoasă,
soția Daniela și fiica Ana‐Maria, de 19 ani. Mă doare sufletul când văd că
toți tinerii pleacă din țară, pentru un trai mai bun.
Vreau să amintesc că sunt foarte bucuroasă când mă gândesc că bă‐
ieții mei m‐au ajutat la treburile gospodărești, la animale, iarna la spart de
lemne, știau, deja, programul. Nu mergeau la deal, cu sania sau schiurile,
până nu făceau panerul (coș) plin de țegi, cu care eu să am ce țese. Se mai
supărau, câteodată, dar niciodată nu‐mi ieșeau din cuvânt și mă ajutau.
Nu m‐ar fi supărat nici atunci, când erau mici, nici acum când sunt
mari. Au un respect foarte mare, față de părinți, și eu îi iubesc foarte mult.
Nu mi‐aș dori ca cineva să le facă rău, că aș fi îm stare să mă bat pentru ei!

33
Activitatea culturală din sat
Prin anul 1978, știu că s‐a dat un anunț mare, prin intermediul afișe‐
lor, care erau puse pe gardul anumitor instituții. Afișul conținea mesajul că
se va ține un concurs pe domenii de agricultură. Doamna Marinciuc mi‐a
spus “Înscrie‐te și tu, Marițuca, pentru că ești inteligentă!”.
M‐am înscris și eu. Au fost 100 și ceva de concurenți, mi‐au căzut
vreo 15 întrebări, la care am știut să răspund, ocupând locul I. A doua zi
ziarul județului a scris că a avut loc, la Grămești, un concurs pe diferite
teme, iar câștăgtoarea concursului urma să participe la un CUASC din Siret.
Concursul următor s‐a ținut drept în ziua de 31 decembrie 1978, când copiii
mergeau prin sat, cu uratul.
Dar din intuiție, am pregătit, acasă, totul pentru noaptea de Revelion
și m‐a ajutat și mama, ca să stea cu cei trei băieți, pentru ca eu să pot merge
la concurs. Acolo, trebuie să recunosc că am fost singura femeie, ceilalți fiind
bărbați, care aveau diferite funcții agricole ‐ șefi de fermă, brigadieri.
S‐a ținut concursul și din 50 de bărbați, eu, singura femeie, am ieșit
pe primul loc! Premiul a constat în 1.000 de lei, iar din acești bani trebuiau
cumpărați ce trebuie câștigătorului pentru casă. Trebuia ca în prezența ju‐
riului să prezint produsele cumpărate cu această sumă.

Un concurs cu bucluc!
Îmi amintesc că inginerul Crăcană m‐a dus cu un ARO (automobil
de teren românesc) la locul de desfășurare a concursului, dar el nu se aștep‐
tase ca și aici să câștig, dintre atâția bărbați!
Omul nici nu a avut bani suficienți pentru plata premiului, așa că a
mers acasă, de unde a luat de la el, urmând ca C.A.P.‐ul să‐i restituie banii
dați pentru mine! Atâta știu că după concurs, el a umblat foarte mult să‐și
recupereze banii. Să nu vă povestesc ce a făcut președintele CUASC cu cei‐
lalți concurenți, aceștia fiind făcuți de ocară că o femeie fără pregătire de
specialitate le‐a luat fața în concurs!
34
Din banii aduși, a trebuit să mergem la magazin, în orașul Siret, de
unde am cumpărat o garnitură de cearceafuri din in, cu toate piesele (6 fețe
de perină, cearceaf de pat și față de plapumă). Pe lângă astea, am mai cum‐
părat un set de farfurii. Cu toate acestea, m‐am prezentat în fața Comisiei.
Se făcuse, deja, noaptea‐târziu. Am ajuns să fac Revelionul, cu familia.
Atunci, ca și acum, au fost guri‐rele și cârcotași, care au spus “ia,
uite‐o și pe asta, că s‐a dus la concurs, în loc să stea acasă, să le facă prăjituri
la copii”. Dar eu am știut de dinainte, data când va fi concursul și m‐am
pregătit cu de toate acasă, pentru Revelion, dar și pentru concurs. Nu am
putut uita cum a strigat președintele CUASC‐ului la ceilalți bărbați.
Pentru acest concurs, eu m‐am pregătit din cărți de Agronomie îm‐
prumutate, am citit, iar practica am asimilat‐o de la soțul meu, care era trac‐
torist. Ideea este că după Anul Nou 1979, au scris ziarele despre acest
concurs, iar cei care erau abonați la acest ziar au putut citit cuvintele de
laudă la adresa mea.
Luând locul I aici, trebuia să ne prezentăm, pentru următorul con‐
curs, la județ, la Suceava, adică după două săptămâni. Sosind ziua când tre‐
buia să merg la Suceava, m‐au dus, iarăși cu ARO, de la CAP, la concurs.
Acolo au fost foarte mulți concurenți, de pe întreg județul. Tot în aceeași zi
era și ședință de partid, la noi în comună, unde era prezent și primarul co‐
munei Grămești, Baciu Dumitru, iar la această ședință trebuie să fiu pre‐
zentă, pentru că, de cele mai multe ori, eu luam cuvântul. Cum toți se fereau
să ia cuvântul, eu eram numită din oficiu să iau cuvântul, iar la aceste ședi‐
nțe ridicam problemele locale din comună.
La concurs, iar am tras bilete și, spre norocul meu, au fost întrebări
ușoare și vă spun și vouă una dintre întrebările pe care le‐am primit:
“Spuneți culturile suplimentare care se cultivă în cultura de porumb”. Vă
dați seama că era o întrebare ușoară pentru mine, la fel ca și celelalte 11 în‐
trebări, că și membrii juriului se distrau pe seama mea, că eu, fiind mai gu‐
ralivă, răspundeam la foc automat. Dădeam răspunsuri la fel cum ar fi
procedat un inginer agronom!
Vă dau răspunsul la întrebarea amintită mai devreme: În cultura de
35
porumb se mai pune, pentru a avea producție suplimentară, fasole, bostani
(dovleac), haldani (semințe de cânepă, pentru ulei).
Am răspuns corect și am impresionat juriul. Aici, la acest concurs,
am luat locul al II‐lea, iar premiul a fost un ceas de mână pentru femei și un
ceas de mână pentru bărbați.
După concurs, am venit repede acasă, la ședința de partid, unde
eram așteptată cu sufletul la gură, curioși să afle ce am făcut. Am fost felic‐
itată de primar și colegi, care erau satisfăcuți pentru succesul obținut, că am
făcut cinste comunei. Iar au scris ziarele despre mine, și așa am intrat în vi‐
zorul celor de la Județeana de Partid.

Responsabilități pe linie de partid


Această Școală de Partid era pentru a deveni primar sau viceprimar
în comună. Motivul pentru care am fost trimisă acolo, era pentru că aveam
harul vorbirii.

Colegii mei de grupă de la Școala de Partid

36
37

Fotografie cu cursanții de la Școala de Partid


O vorbă spune că “cine nu‐și cunoaște trecutul, nu poate avea vi‐
itor”. În calitate de familiști convinși, ne‐am sfătuit, soțul meu și cu mine,
să punem mare preț pe gândirea proprie și că cel mai bun drum în viață
este cel care ni se potrivește cel mai bine. În afară de familiști convinși, mai
aveam și funcții pe linie de partid, unele dintre acestea fiind cu titlu onorific.
Pe atunci nu lipseam să fiu prezentă în politică, ca de exemplu: deputată ju‐
dețeană, eram prezentă la diferite plenări, aveam funcția de președinte a
Comitetului de Femei din comuna Grămești, aveam și multe alte sarcini
care erau date de către Comitetul Comunal, din care făceam parte.

Am fost șef de fermă


Eu nu am avut școli multe, dar m‐am impus în ceea ce făceam. Eram
pricepută atât în demersul cultural, cât și în cel agricol, de aceea am fost
aleasă de Adunarea Generală din Grămești ca șef de fermă de gradul 1. În
subordine, aveam șase echipe de colectiviști (membrii cooperatori).
Activitatea mea de șef de fermă era de a ține loc inginerului, care își
făcea cei doi ani de stagiatură. A trebuit să accept această funcție, pentru că
Partidul îmi impunea asta, mai ales că deja refuzasem postul de viceprimar
al comunei Grămești! Mă pricepeam la politică, pentru că eram “bună de
gură”, dar cel mai bine mi‐am făcut treaba ca șef de fermă! Cunoșteam pe
fiecare membru cooperator în parte. Nu pot să nu‐l amintesc cu pioșenie pe
fostul primar din acel timp, Baciu Dumitru, pentru care am o mare recu‐
noștință, deoarece acesta transmitea multă energie, făcându‐te să îți faci
treaba cum trebuie.
Acești ani de la conducerea fermei, au fost ani grei, plini de respon‐
sabilități, dar, în același timp, eu îi socotesc ca fiind anii cei mai frumoși ai
vieții mele. Am dat rezultate, în primul an de conducere, unde ‐ de ce să nu
recunosc? ‐ aveam un ajutor de nădejde în soțul meu, care era tractorist. În‐
totdeauna el era repartizat la ferma mea, dimineața, la planificare. Pe lângă
el, câțiva colegi, cumătrii, care puneau suflet, iar lucrările se făceau “ca la
carte”.
38
Primul lucru important făcut la fermă, și care a fost evidențiat în
ziare: în acel an, după ce am plantat 400 de hectare de cartofi, ajutată de un
inginer agronom din Șcheia, acesta mi‐a insuflat secretul culturii de cartofi.
Mi‐a spus, părintește că dacă vreau să am multe kilograme de cartofi la hec‐
tar, trebuie să schimb soiul. Așa, am ascultat sfatul, am vândut stocul de
cartofi pe care îl aveam, în siloz, din toamnă la un preț acceptabil și am
cumpărat, de la Brașov, cu un preț mai mare (costul fiind foarte scump la
transport). Dar a meritat! Să vă spun de ce...
După plantare, cele 400 de hectare au fost împărțite la șase echipe.
S‐a prășit meccanic printre rânduri, iar printre cartofi cu sapa. S‐a încheiat
prașila manuală și urma să le rebilionăm (a le îngropa).
Cu o seară înainte, nu puteam să dorm, mai ales că știam că aveam
ceva important de făcut. Îmi făceam planuri cum să iasă lucrul bun. La
prima oră a dimineții am mers la șeful de secție, Cojocaru Ilie, m‐am lingușit
pe lângă el ca să‐mi dea toate plugurile care făceau biloane, să îngrop car‐
tofii. În acel moment, a venit lângă mine și soțul meu, care vorbea scurt și
la obiect. I‐a spus șefului de secție să îmi dea toți colegii ca să rebilioneze
cartofii, pentru că, seara, “Marițuca o să vă dea o damigeană de rachiu din
sfeclă (samahoncă) și o damigeană de vin”.
Să nu credeți că am cumpărat țuica și vinul pe banii mei. Le‐am pri‐
mit, pentru că făceam diferite favori altor oameni, mai ales că dădeam un
coclau (deal), unde alții să poată cosi fân pentru animale. Zis și făcut! Aici
soțul meu a avut un rol foarte important. Au venit toate tractoarele. Trebuie
să amintesc că aveam drept la cel mult două.
Mai erau încă alte patru ferme, învecinate cu a mea, în satele din jur,
care trebuiau să primească tractoare, dar am reușit să fac în așa fel ca să be‐
neficiez eu de acestea.
Cele șase echipe au terminat prașila manuală printre cartofi și atunci
toate tractoarele au avut la dispoziție să poată îngropa cartofii, pământul
fiind, deja, curat, după prașilă. Tractoriștii au lucrat bine, de dimineața până
seara, iar eu m‐am ținut de cuvânt și le‐am dat damigeana cu samahoancă
și cu vin.
39
Întâmplarea a făcut că a doua zi au început ploile, iar acestea au ținut
40 de zile! Se știe că la cartofi le trebuie umiditate multă, iar în acest caz, au
avut berechet. Fiind îngropați, cartofii au crescut, iar le recoltare am ajuns
să avem 60.000 de kilograme la hectar! Nici de atunci, dar nici până atunci,
nu s‐a mai strâns o așa cantitate de cartofi!
Când s‐a mai zvântat un pic, se băgau oamenii din echipă, ca să dea
cu DTT, împotriva gândacilor. Mai smulgeau loboda, că tarlaua arăta ca un
covor, iar celelalte ferme, aveau loboda crescută ca pădurea, că trebuia să
fie tăiată cu toporul. Bineînțeles, că la aceste ferme, cartofii au fost foarte
mici, fiind năpădiți de buruieni!
Așa se face că am luat locul I pe județ la cultura de cartofi, cu cea
mai mare producție la hectar. Acesta este secretul culturii de cartofi: trebuie
sămânță adusă din alt județ, trebuie respectată tehnologia, iar rezultatele
nu au întârziat să apară.
În următorul an, la sfatul aceluiași agronom, am cumpărat sămânță
de porumb, am tratat‐o și s‐a ajuns la maturitate, în scurt timp, de la
semănare la recoltare. Așa se face că porumbul crescuse frumos, că nici că‐
lare pe cal nu se vedea omul, fiind și câte doi știuleți pe fiecare tulpină! Așa
se face că în acel an, am ocupat, din nou, locul I pe județ, pentru că am avut
porumb mult la hectar.

Excursiile cu femeile din sat


În acest mandat de președinte al Comitetului de Femei din comuna
Grămești, am organizat excursii cu femeile din sat. Aceste excursii aveau
loc în Bucovina sau în județele învecinate, care aveau mănăstiri construite
din cele mai vechi timpuri. Aveam o legătură destul de bună, pe linie de
partid, și am fost ajutată de președinta de la Județ să fac rost de transport
cu autocarul de 32 de locuri. Asta se întâmpla de două ori pe an, de Sfânta
Maria, pe 15 august și de Sfânta Maria mică, pe 8 septembrie.
Cei trei ani de activitate cu femeile din comuna Grămești, au rămas
o amintire plăcută. Erau atât de așteptate aceste excursii, că eram nevoită
40
să mai solicit un autocar, pentru transportul persoanelor. Puneam pe cu‐
loarul dintre scaune tabureți, pentru a mai face câteva locuri.
Și după mutarea în județul Arad, căutam diferite ocazii de a reveni
în comuna natală, pentru a mă întâlni cu femeile din sat. Acestea îmi mu‐
lțumeau pentru ocaziile în care se organizau acele excursii, pentru că după
plecarea mea nimeni nu a mai organizat ieșiri de acest gen.
Mănăstirile pe care le‐am vizitat sunt: Voroneț (unde au putut să
vadă acel “albastru de Voroneț”), Mănăstirile Putna, Moldovița, Sucevița,
Piatra‐Neamț, Sfântul Ioan de la Suceava, Văratec și Agapia. Acesta este
itinerarul stabilit dinainte de plecarea din Grămești. Costul de persoană era
de 100 de lei, iar femeile făceau rost de acești bani, mai ales că abia așteptau
să aibă ocazia să mai lase din muncile din gospodărie. Pentru ele, excursiile
erau prilej de mare sărbătoare, mai ales că le oferea ieșirea din mediul vieții
de acasă.

Am cununat și am botezat!
Vreau să mai amintesc că nu mă feream de muncă, chiar dacă am
fost șef de fermă. Mergeam la cosit de fân, de‐a valma cu bărbații, că îmi
trebuia mâncare la animale. Mai țineam câte o vacă și nu puteam să‐i dau
doar strunjeni (tulpina de porumb). Uscam fânul cosit, aveam lucernă, mai
strângeam și pleava de la combină, cu opalcă (dispozitiv format din doi pari
și o pânză din cânepă). Tăiam paie la șâșcă (cu care se făceau paiele
mărunte), o pregăteam în ciubăr, cu tărâțe, puneam un pumn de sare cu
care dădeam la animale. Aveam laptele nostru, pe care nu mai trebuie să
dăm banii. Să știți că am știut să și mă bucur și de voie‐bună, nu numai de
lucru. Eram om de cântec, joc și voie‐bună, oriunde mergeam. În acel timp,
cât am fost șef de fermă, am cununat pe mulți și am botezat mulți copii. Se
alegeau nașii nu numai dintre aceia cu bani, ci să și atragă mulți nuntași, să
aibă cine să spună strigături, să facă voie‐bună. La fiecare a doua sau a treia
săptămâni cununam pe cineva și aduceam toată valea la acest eveniment,
oamenii fiind foarte uniți.
41
Tinerii căsătoriți aveau, de la început, banii lor, că se strângeau de
la atâția oameni! Ca membru de partid, nu aveam voie să merg la Biserică,

Cu soțul meu, Gheorghe, am fost de multe ori nași,


fie la nunta colegilor, fie la cea a vecinilor noștri

Am fost nașă la botezul copiilor nou‐născuți, dar și la căsătoria


prietenelor și colegelor mele
42
dar eu continuam să cunun și să botez în modul tradițional! În tot acest
timp, erau amenințări, dar nu am încetat să mă lepăd de biserică.
În acel an, ultimul din cei doi de stagiaturi al inginerului, au venit
la fermă tractoriști din județul Arad, în special din Sânleani, Mândruloc,
Horia, Zimand și Zimand‐Cuz.
Au venit opt combine de treierat grâu. Știți prea bine că Ceaușescu
decreta că dacă în Banat s‐a terminat treieratul, el trimitea utilajele în ju‐
dețele unde coacerea grâului era întârziată. Au sosit băieții cu trenul de că‐
lători, apoi combinele cu trenul de marfă, stația de sosire fiind Dornești.
Băieții au fost cazați la CAP‐ul din Grămești, unde li se asigura și mânca‐
rea.

Borșul acru!
Să vă povestesc o întâmplare hazlie... În fiecare dimineață, când fă‐
ceam planificarea, asta reprezentând tot ceea ce ținea de fermă, mai ales ate‐
lajele de căruțe cu cai (aveam 160 de cai), pe care trebuie să le trimit fiecare
acolo unde trebuia. La acea planificare erau prezenți oamenii de pe acele
atelaje, contabilul fermei, președintele de CAP și ceilalți cu diverse respon‐
sabilități. La acea planificare erau prezenți și combinierii din Arad.
După ce am terminat cu toate programările, un tractorist din Horia
(Matei Boian), cu o voce timidă și cu un glas fără suflu reușește să‐mi atragă
atenția. Dorea să‐și spună oful. Și care era? Mâncarea! La cantina CAP‐ului
din comună era o problemă că tractoriștii nu se puteau adapta cu ciorba
care se gătea la noi. Atunci, Matei a spus că el moare cu mâncarea care să
gătește la noi, ciorbele fiind foarte acre! Ciorbele erau felul întâi, acrite cu
borș de putină. Știam destul de bine că în Banat se fac supe. Atunci am che‐
mat bucătăreasa‐șefă și am dat ordin să nu se mai gătească, pentru tracto‐
riștii din Arad, ciorbe. S‐au făcut numai supe și totul a decurs bine.
Într‐o duminică, l‐am chemat pe Matei și pe încă doi colegi de‐ai lui,
la masă. Vă spun și eu că nu prea știam să fac supă! I‐am spus lui Matei să‐
mi prindă o găină grasă, pe care o voi curăța, iar el să‐mi arate cum să o gă‐
43
tesc. Așa s‐a întîmplat! Zici că erau de când lumea prieteni cu noi! El a
pregătit verdețurile, le‐a pus la fiert, încă am așteptat, că găina era bătrână
și fierbea greu. Dar vă spun că a meritat, că mai fericiți decât ei nu am mai
văzut alți oameni, dar nici eu nu mai mâncasem așa ceva, atât de bun!
Și uite‐așa ne‐am împrietenit și am terminat treieratul, apoi s‐au dus
combinele la trenul de marfă de la Dornești, iar tractoriștii s‐au dus la trenul
de călători, spre Arad.
Între timp, au reușit să‐l convingă pe soțul meu să vină la Arad, că
este mai bine de trăit. Am făcut, noi, acasă, o ședință de familie și ne‐am ho‐
tărât amândoi să venim la Arad, să inspectăm terenul. Dar înainte de a ne
suit am tot analizat lucrurile. Noi aveam o gospodărie destul de frumoasă,
familia, la fel, ce ne trebuie nouă Arad?
Soțul meu a hotărât să venim la Arad. Eu știind că nu era prea des‐
curcăreț, m‐am învoit pentru câteva zile și l‐am însoțit. Aici, am fost așteptați
de Matei, la gară, împreună cu soția lui, ne‐a dus acasă la el, în Horia, unde,
coincidență, șeful de secție a mecanicilor agricoli era domnul Rusu. Tot el
era maistru lui Gheorghiță, la Școala Profesională de la Fălticeni. S‐au bu‐
curat foarte mult de revedere!
A doua zi s‐au făcut toate dermesurile, s‐a dat transferul, am venit
acasă, la Suceava, i‐a fost smenat transferul și imediat s‐a întors la Horia, în
Arad. Eu nu am mai putut venit cu el, pentru că trebuie să închei contractul
cu CAP‐ul, până venea inginerul din stagiatură. Ce să vă spun, acela era
primul moment în care, cu trei băieți, am rămas singură. Băieții erau în
clasele I, a III‐a și a V‐a.
Soțul meu a fost tratat regește de către Aurelia, soția lui Matei, mân‐
care la pachet și o mâncare caldă. Acesta lucra pe un tractor mare la Mân‐
druloc, care ducea șapte pluguri. Pe atunci era greu de comunicat, doar prin
telefon fix și scrisori.
În fine, a venit momentul să dau ferma în primire. Atunci a fost o
mare problemă cu oamenii, pentru că ei nu știau motivul pentru încheiam
contractul. Aceștia strigau să nu mai plec de la fermă, că se obișnuiseră cu
mine. Nu aveam stres, lucram degajat, oamenilor le plăcea să lucreze cu
44
mine și mă respectau pentru asta. De multe ori, veneau de la Partid, în con‐
trol, dar oamenii parcă erau instruiți: săreau cu gura pe acești trimiși și nu
le dădea voie să se mai întâlnească cu mine!
Una peste alta, acesta a fost contractul, am dat în primire ferma și
am venit la Arad. De câte ori mergeam în sat, de atâtea ori oamenii se strân‐
geau în jurul meu și‐mi spuneau că nici până atunci și nici de atunci încolo
nu aveau să câștige la fel de bine. Dar trebuie menționat că au fost ani buni,
în care producția de cartofi a fost mare, la fel ca și cea de porumb.
Așa s‐a făcut că am început să vând animalele pe care le aveam: o
vacă cu lapte, doi tăurași, porcii (pe unul l‐am tăiat și l‐am adus, în mai
multe valize, la Arad).

Venirea în județul Arad


Am sosit la Horia, unde aici aveam vecine de origine germană, care
m‐au ajutat și mi‐au depozitat pachetele cu carne în congelator. Drept să
spun, nici un neam de‐am meu, nici părinții sau consătenii mei nu au fost
de acord cu venirea noastră la Arad. Trebuie să ai mare curaj, ca după 15
ani de căsătorie, în care ai înjghebat și o gospodărie frumoasă, cu familie,
să vii, cu bocceluțele după tine și să începi altă viață, vă dați seama că nu
mi‐a fost chiar ușor!
Primul loc în viața mea îl ocupau copiii. Atât de mult îi iubeam, că
doream ca de mici să le ofer posibilitatea să ajungă oameni învățați. Ne‐am
stabilit, provizoriu, cu chirie, la o casă nemțească, vis‐a‐vis de S.M.T. (Staț‐
iunea de Mecanizare pentru Tractoare), aproape de serviciul soțului meu,
dar camera unde locuiam era jalnică.
Trebuie să amintesc că soțiile tractoriștilor Varga și Matei au vrut
să‐mi facă o surpriză, până să ajung eu la Horia: au dat cu var, au șters gea‐
murile, au pregătit soba cu lemne, ca să fie cald pe când voi ajunge, dar pe
jos era pământ, acoperit cu carton. Pământul de jos era mai degrabă un hop,
un deal și o vale (adică era denivelat)!
Când am intrat în cameră, eu fiind expertă în zugrăvit, am observat
45
că varul căzuse pe jos, din cauză că au dat cu var peste humă și acesta a în‐
ceput să cadă în bucăți. Am cumpărat două recamiere din magazin și am
aranjat camera, pe un pat dormeau băieții (de‐a curmezișul), iar pe celălalt
noi.
Să nu vă spun când puneam masa, varul pica în mâncare! Destul că
băiațul cel mare, Vasilică, nici nu mai vroia să mănânce. Se punea într‐un
colț și plângea! Tot mereu spunea “unde ne‐ai adus, mamă?”...
Când soțul meu venea de la câmp, îl întrebam dacă a vorbit cu cei
de la CUASC, de casă. Tractoriștii și zootehniștii aveau prioritate în a primi
o casă germană, rămasă în urma etnicilor germani, care plecau în R.F. Ger‐
mania. De fiecare dată, soțul meu spunea că a vorbit, dar eu știam ce țin
lângă mine, că el era mai rușinos din fire!
Într‐o seară l‐am întrebat pe colegul soțului meu, dacă au Primărie
în sat. Când mi‐a spus că Primăria este la Vladimirescu, am zis că satul
acesta este bătut de lume, dacă nu are un sediu de Primărie! Eu nu știam că
satul Horia aparținea, din punct de vedere administrativ, de comuna Vla‐
dimirescu. M‐am trezit de dimineață, am pregătit copiii pentru școală. Lor
nu le plăcea Școala din Horia!
Am ajuns la sediul Primăriei, cu dorința să mă înscriu în audiență,
să‐mi spun doleanțele, printre care ‐ cea mai mare ‐ era aceea de a primi o
casă. Am ajuns la Primărie, la ora 6 dimineața, unde l‐am găsit doar pe paz‐
nicul de noapte. Acesta m‐a primit înăuntru și am așteptat în fața biroului
primarului, până când a venit secretata, Silvia. Ea m‐a chemat înăuntru, ca
să mă ducă la “tovarășul” primar Kempf Francisc. Am început cu discuția
către primar, acesta m‐a ascultat cu atenție.
Printre altele, am cerut cu insistență să‐mi dea casă, altfel eu voi fi
nevoită să merg la județ, pentru că știu la care uși să bat, pentru a‐mi rezolva
problemele. I‐am spus primarului că “dacă mă dai afară pe ușă, eu intru pe
geam, dar eu de aici fără casă nu plec”. Domnul primar, fie‐i țărâna ușoară,
mi‐a vorbit cu amabilitate și mi‐a spus că situația mea politică a sosit prin
telex, la Primărie, și știe că aveam funcții onorofoce în Partid (Partidul Co‐
munist Român, pe atunci), de o importanță mare: eram în Comitetul comu‐
46
nei mele de origine, eram deputat județean, eram președinta Comitetului
de Femei al comunei Grămești. Eram în al treilea an de mandat (alegerile
se făceau din cinci în cinci ani).
Primarul Kempf a adus toate documentele pe masă, un dosar cu ar‐
hiva mea și mi‐a spus că știe despre noi, în cele mai mici detalii. Așa se face
că nu trebuia să mai merg la Județ (Comitetul Județean de Partid Arad, forul
conducător al județului). Cum era o zi de luni, cea în care am mers în au‐
diență, primarul mi‐a spus să vin sâmbătă, că dimineața aveau programată
o ședință de Comitet, în care se va discuta obținerea unei case pentru noi.
Așa se face că sâmbătă dimineață am venit la Primărie, cu inima cât
un purice, cât eram de bărbătoasă. Aveam multe emoții, care au durat până
la încheierea ședinței.
Eu nu am avut acces la ședință, așa că am stat pe coridor și tremu‐
ram de emoție! Odată am văzut că au început să iasă din ședință membrii
Comitetului. Într‐un final, îl zăresc pe “tovarășul” primar, care mă cheamă
la el, cheamă și secretara, îi trasează sarcina de a merge cu mine să‐mi aleg
o casă din cele trei care erau libere, în acel moment. Da, exact, una din trei!
Și asta într‐o săptămână, de luni până în acea sâmbătă!

Aventura alegerii casei


M‐am dus cu secretara, ea fiind mai veche în funcție cunoștea locu‐
rile. Prima casă a fost în Hanofeld. Era tare frumoasă (casă cu baie, care nu
era la toate casele). Mi‐a plăcut casa, dar vecinii erau de etnie romă. Și mi‐a
spus secretara că nu este de mine aici.
Apoi, ne‐am dus pe strada Crișan, unde era la fel, o casă mare și fru‐
moasă, cu baie, o casă nouă, dar, din păcate nu avea decât o portiță mică,
fiind foarte apropiată de peretele casei vecine. M‐am gândit repede atunci
pe unde va putea Gheorghiță să tragă tractorul, pentru că nu va putea intra
în ogradă. Atunci am venit la casa de lângă Căminul Cultural.
Când am intrat în curte și am văzut mărimea casei, în grădină pomii
fructiferi, primul lucru care mi‐a plăcut, deși era toamnă târziu, se vedeau
47
mulți trandafiri. Pe moment, nu mi‐a plăcut casa, că era lungă, iar geamurile
aveau lemnăria vopsită cu verde! Dar secretara mi‐a spus: “Tovarășa Aift‐
incăi, nu mai stați pe gânduri, că această casă este situată foarte bine, pe
centru, copiii sunt protejați! Ce mai vreți?!” S‐a răstit la mine, când a văzut
că eu făceam nazuri la... culoarea geamurilor!
Ne‐am întors, în acel moment, către Primărie, deși gazda casei era
cu bagajele la poartă. Nu a rămas măcar o mătură! A vândut totul. S‐a pus
sigiliu pe uși, s‐a închis ușa, pentru că așa era procedura. Când noi am ajuns
la Sfat și i‐am spus “tovarășului” primar că am ales casa de lângă Căminul
Cultural, nu am stat pe coridor, pe scaun nici 10 minute, că a venit Dragoș
Flore (angajatul Primăriei la Urbanism, la fel și acum), m‐a dus în biroul
primarului, care mi‐a dat trei kilograme de chei, care reprezentau toate
cheile de la casă! Primarul mi‐a spus: “De azi ești proprietarul casei de pe
strada Republicii nr. 7 (azi se numește strada Ștefan cel Mare)”. Vă închipuiți
bucuria pe care o aveam în suflet, pentru că unii așteptau chiar și 10‐15 ani
pentru a obține o locuință, iar eu am primit‐o în cel mai scurt timp posibil,
și încă cu posibilitatea de a alege dintre altele trei. Asta denotă faptul că po‐
litica își avea rostul ei!
Am revenit la casă, am rupt sigiliul și am căutat fiecare cheie care se
potrivea la casă. Apoi, o ușă de la o cameră și am pus în casă ceva de la
mine. Ghiciți ce! Trei tigăi adânci, pentru gătit, din bagajul pe care îl lăsasem
la casa de vis‐a‐vis! Am încuiat casa și m‐am dus spre Horia, ca să le dau
vestea cea mare celor de acasă.
Când m‐a văzut șeful de secție al soțului meu, “tovarășul” Rusu, s‐
a pus în genunchi și a spus “Doamne, eu nu am mai văzut o femeie așa de
hotărâtă. Asta‐i «dracul gol»”. A plâns de bucurie și i‐a spus lui Gheorghe
că merit ca acesta să‐mi pupe picioarele, că după el mai stăteam încă 20 de
ani și nu primeam casă!
Șeful Rusu a adunat câțiva tractoriști de la S.M.T., au luat o remorcă,
mi‐a dat el două sobe de lemne, paturile care le‐am luat noi, mese scaune
de pe la nemți, bocceluțele pe care le aduseserăm cu noi pe tren, s‐a făcut o
remorcă plină. Am ajuns la Vladimirescu o “gașcă” mare, că au venit și so‐
48
Cu Ionel (cu câinele în brațe) și Vasile,
pe treptele casei din Vladimirescu

țiile tractoriștilor. Am reușit să inspectăm și să analizăm casa, dar la ora 21


s‐a luat lumina! Așa era atunci, cu întreruperi dese de energie electrică! Am
stat cu lumânări (luate din timp), am vorbit toți la lumânare, am făcut foc,
iar la început ieșea fum, după care s‐a îndreptat.
Pe la ora 23 s‐a dat drumul la lumină, atunci am mai făcut o roaită
prin casă și am închinat câte un păhărel de țuică de prună, în cinstea casei,
după care oaspeții noștri s‐au reîntors la Horia, iar noi am adormit buștean
până dimineață. A doua zi, duminică, fiind zi de sărbătoare, am luat masa
49
în familie, iar luni am început demersurile pentru înscrierea copiilor la
Școală din localitate.
Aici, la Școală, copiii erau mai veseli, cu zâmbetul mai larg pe fețele
lor! Mai ales că nu le mai cădea varul în mâncare! Până s‐a terminat man‐
datul meu (în 1985), eu am continuat să dețin funcțiile mele de partid, chiar
dacă aveam de lucrat cu persoane noi.
Doamne, atunci, ca și acum, bârfe și bârfulițe. Când ieșeam din curte
și mergeam la magazin, sau pe la Sfat, cu diverse probleme, auzeam cum
mi se spunea că eu i‐am dat primarului Kempf patru porci pentru a primi
această casă! Vedeți cum este omul? Cu mâna pe inimă vă jur că nici măcar
patru țigări bune nu i‐am dat! Abia mai târziu am reușit să‐i mulțumesc din
adâncul sufletului pentru casă!

Mă angajez la Căminul Cultural


Dacă stau să mă gândesc bine, Dumnezeu a rânduit astfel treburile,
că dacă în comuna Grămești am lucrat la Căminul Cultural, aici am primit
casa chiar lângă sediul Căminului Cultural! Vreau să menționez că direc‐
toarea Căminului Cultural era doamna Silvia, chiar secretara primarului,
iar la două luni după ce am primit casa, aceasta a plecat, în locul ei fiind nu‐
mită altă secretară, la Pirmărie, care era și directoare la Căminul Cultural
din Vladimirescu.
În următorul an, 1984, m‐am angajat la Căminul Cultural, ca femeie
de serviciu, cu taxă forfetară. Fiind suprafața mare, trebuiau să fie două
femei de servici, astfel că o altă vecină a mai fost angajată pe acest post. Și
nu făceam puțini bani, pentru că din vânzarea de bilete la spectacolele de
la Cămin, un procent de 4% îmi revenea mie.
Era Sala de Spectacole arhiplină, veneau artiști de muzică populară,
că la fiecare spectacol se spărgeau geamurile de la atâta lume, că aproape
nu trecea luna și eu schimbam geamurile! Directoarea de atunci, Chiriac
Florica, a colaborat foarte bine cu mine, în ceea ce privește activitatea cul‐
turală, mai ales că ne și ajutam reciproc.
50
În Bibliotecă nu era nici măcar o sobă, în sala de director iarăși nu
era și nici în sala de repetiție, unde se făceau dansurile populare sau recită‐
rile de poezie. Pe rând, am adus în fiecare încăpere câte o sobă, iar pe dea‐
supra și lemne, dar fără știrea lui Gheorghe. El aducea lemnele cu remorca.
În acea perioadă, mie îmi plăcea să arate bine Căminul. Am zugrăvit
etajul și am vopsit geamurile, am zugrăvit pe dinafară (am dat cu var), cu
un om Loți, un ungur. Nu am cerut bani pentru ce am făcut, pentru că vro‐
iam doar ca această clădire să arate frumos.
Doamna Chiriac se căsătorise între timp și a luat numele de Tat Flo‐
rica. Pe atunci, era ordin de la Partid ca fiecare comună să crească viermi de
mătase. Ce chin era și pentru copiii de la Școală și pentru profesorii lor!
Doamna Tat nu și‐ar fi dorit să aducă viermii de mătase, dar nu a avut în‐
cotro și a acceptat aducerea acestora la Căminul Cultural, fiind “impunere
de sus”.
O greutate mare, cu bătăi de cap, cum să culegi frunzele de dud
(hrana preferată a viermilor), să le dai să se hrănească, pentru a fi gogoașa
mare la predare. Mergeam și eu cu ea și cu câțiva copii, pe care reușea să‐i
aducă, culegeam frunzele de dud și le dădeam viermilor de mătase.
Trebuie să amintesc că la repetițiile de seara, de la Căminul Cultural,
instructorul era Gheorghe Toderici, care făcea repetiție cu formația de dan‐
suri a comunei. O susținere aparte o avea de la soția sa, care participa la
aceste repetiții.
Îmi amintesc că la repetiții exersau un “Dans de codru”. Fiind foarte
greu, băiatul era nevoit să se țină de două fete și să se dea peste cap. Nici
nu știu dacă am mai văzut, de atunci până acum, un așa dans popular com‐
plex! Ghiță și soția sa, Rodica, erau un model pentru dansatorii de atunci,
deși ea era gravidă, tot timpul îl susținea pe soțul ei ca instructor.
Îi felicit, pe această cale, pentru ceea ce au făcut ei în acele momente,
pentru comuna Vladimirescu! Gheorghe Toderici era un tânăr născut și cres‐
cut în această comună, care își iubește satul natal, cu tradițiile specifice lo‐
cului, ca drept dovadă că și azi duce tradiția mai departe, fiind un cunoscut
“vornic de nuntă”. Conduce foarte multe nunți, știe să zică “Iertăciunea”,
51
când se ia mireasa de la casa părinților, cei prezenți fiind foarte emoționați.
Vreau să menționez că Gheorghe Toderici a învățat toate aceste obi‐
ceiuri din cărțile publicate de mine, iar el le spune pe din afară. El spune
“Strigăturile” din partea locului.

Anul electoral 1985


În anul 1985 mi‐am încheiat mandatul de președinte al Comitetului
de Femei, pe care l‐am obținut în anul 1980, la mine, în satul natal. În acest
an, au fost organizate alte alegeri, de primar și de Comitet. Tot cu treburi
pe la primărie, cu ședințe de Comitet, am cunoscut‐o pe Neli Moțiu, care
era contabilă la Primăria din Vladimirescu. Aceasta m‐a întrebat ce fac, iar
eu i‐am spus că am fost la ședință, după care m‐a întrebat dacă nu știu pe
cineva care să aibă lucruri țesute sau cusute.
Am întrebat‐o pentru ce are nevoie de acestea, iar ea mi‐a spus că se
apropie alegerile pentru primar, iar în sala de ședințe de la sediul Primăriei

Delegația‐mandat pentru participarea la Conferința


Organizației de Partid a Municipiului Arad
52
trebuia amenajată secția de votare cu obiecte de artizanat. Cum nu găsea
înțelegere la locuitorii din comună (care au refuzat să dea obiectele din casă,
de frică să nu dispară), i‐am spus că o ajut eu. Și i‐am dat scoarță, farfurii,
prosoape, fețe de masă și am ajutat‐o să amenajeze secția de votare. Mă
bucur că și atunci am fost de folos Primăriei.

Parada portului popular german


din Vladimirescu
În anul 1986 a fost organizat cel mai grandios Kirchweich (Hramul
Bisericii Catolice din localitate), la care a participat 100 de perechi. Trebuie
să amintesc că eu am
deschis evenimentul cu
poeziile mele. Această
sărbătoare s‐a ținut în
Sala de Spectacole de la
Căminul Cultural, la
care au fost prezenți
mulți jurnaliști de la
ziarul local “Flacăra
roșie”.
De la Căminul
Cultural, s‐a pornit
parada portului popu‐
lar pe străzile localității
Vladimirescu, cu sosire
la Biserica Romano‐Ca‐
tolică, unde s‐a ținut
slujba de Hram. După
terminarea slujbei, în‐ În timpul sărbătorii de Kirchweich
treaga asistență s‐a de‐ din anul 1986
53
plasat la locul cunoscut cu numele de “kirweich”, unde s‐a plantat uriașul
pom, special adus pentru această ocazie. Era un obicei ca cineva să se suie
pe acel copac, iar cine ajungea în vârful acestuia și să ia steagul pus acolo,
primea ca premiu un miel din partea primarului.
Chiar în anul 1986, după momentul de poezie de la Kirweich, Radio
Timișoara mi‐a luat un interviu și de atunci am tot colaborat cu cei de aici,
pe diferite teme culturale și de cele mai multe ori am fost apelată în direct.
Am mai colaborat cu postul național de Radio, cu evenimente de cultură.

Plec de la Căminul Cultural


și mă angajez în oraș
În anul 1986 m‐am angajat la Sere, la șef de sector, la castraveți. Nu
am stat mult, pentru că mi‐am găsit un alt loc, din punct de vedere al sala‐
riului și al programului de lucru. M‐am angajat la I.M.A.R., pe atunci se mai
știa cu numele de C.P.L. (Combinatul de Prelucrare a Lemnului) Arad.
Am lucrat mulți ani pe strungul de lemn, făceam picioare pentru
mobilierul Ludovic, ce mergea la export. Lucram numai 6 ore pe zi, iar în

Într‐una din zilele în care am fost la Atelierul de șlefuit


54
această perioadă cochetam cu poezia și cu lucrul de mână. Tot timpul cole‐
gele mele fumau în pauză, iar eu croșetam.
Tot în același timp, mergeam și la Cenaclu, care se ținea la Școala
Populară de Artă, de lângă Teatrul de Stat, având ca profesor pe “tovarășul”
Uiuiu. Domnia sa îmi trimitea prin poștă scrisoare cu data la care să particip
la Cenaclu. De cele mai multe îmi atrăgea atenție că trebuia să mă prezint
în costum popular, mai ales când erau prezenți oaspeți de elită. Eram tânără,
slabă și costumul popular stătea foarte bine pe mine. Profesorul Uiuiu mi‐
a spus că se bucura să fiu prezentă acolo, că îi era drag de mine și când des‐
chid gura. Eu vorbeam cu dialect, de altfel nici acum nu mi‐am pierdut
dialectul din Moldova!
Într‐una din zile, acesta m‐a chemat să facem o carte cu poeziile mele
populare, domnia sa considerând că sunt bune de publicat. Le‐a înregistrat
pe o casetă și urma să le ducă la Tipografie. Așa, la Gazeta de Perete erau
publicate poeziile mele, dar profesorul Uiuiu mi‐a spus că vrea să‐mi facă
o carte. Așa a fost un ghinion că domnia sa a fost chemat în Franța, la un
simpozion. La întoarcerea de acolo, a avut un accident mortal. Speranța mi
s‐a spulberat, a venit Revoluția din decembrie 1989 și s‐a pus lacăt pe acele
uși de Cenaclu.
Am tot mers eu, când ieșeam de la lucru, pentru că vroiam să‐mi re‐
cuperez caietele, sau caseta. Vroiam să continui mai departe, dar dintot‐
deauna era închis și cu nimeni nu puteam să am un dialog sau să ajung în
posesia lucrurilor mele.
Prin anul 2000 m‐am întâlnit cu domnul Nistor. El mă cunoștea, pen‐
tru că în clădirea Școlii Populare de Artă făcea repetiții la dansuri populare
cu copiii. Mi‐a deschis ușa de la Cenaclu, am început noi să căutăm caietele
sau caseta, dar praful era gros și nu știam unde să le căutăm, cu atâta arhivă
stocată în acea încăpere! Tot domnia sa mi‐a deschis ochii și mi‐a spus:
“Maria, nu are rost. Acele poezii sunt de pe timpul lui Ceaușescu. Te apucă
și fă altele! După ce faci, eu te duc la domnul Mateuț”.
Am început să compun din nou. Vreau să vă spun că mai pierdusem
alte două caiete cu poezii, pe care le aveam în dulapul de la lucru. Acesta
55
mi‐a fost spart, pentru a mi se lua o carte de Zodiac. Așa că mi‐au luat și ca‐
ietele! Așa se face, dacă nu ești atent: pierzi foarte mult!
Degeaba am căutat să fac poezie, că nu mai aveam inspirație, oricât
am încercat. Am făcut alt gen de poezie, pentru că nu mai aveam amintiri
despre acele poezii. Inspirația, odată pierdută, rămâne pierdută pentru tot‐
deauna! Așa se face că în 2005 scot de sub tipar cartea de poezii populare
Frumoasă e viața la țară (la Editura Mirador). Apoi, a urmat Pământul pe
care‐l călcăm (tot la aceași editură), apoi urmează Iarba verde de acasă.

Ieșirea la pensie...
În anul 2004 am ieșit la pensie, acesta fiind anul în care am pus punct
navetelor între Vladimirescu și Arad. Am ieșit la pensie de la IMAR Arad,
unde am lucrat timp de 22 de ani, după 37 de ani lucrați în total, 15 ani fiind
lucrați și la CAP‐ul din Grămești, despre care am vorbit în paginile ante‐
rioare. Doamne, nu mi‐a venit să cred că am ieșit la pensie! Aveam mai mult
timp pentru activitățile mele: să țes, să cos...
Anii lucrați la fabrică au fost, totuși, ani frumoși, nu pot să neg asta.
Mi‐era drag să merg la servici, unde am lucra chiar și șase ore la strungul

Împreună cu familia, la ieșirea la pensie


56
Felicitarea pe care am primit‐o cu ocazia ieșirii la pensie,
care conține și frumoasa strofă redată în pagina următoare

57
de lemn, unde era o activitate grea. Alteori, am lucrat în atlelierul de șle‐
fuit.
Când am ieșit la pensie, am făcut un chef de pomină, alături de co‐
legi și de familia mea (Vasile cu nora Lili și nepotul Daniel, Cătălin cu Da‐
niela și nepoata Anamaria, Ionel cu Iasmina, ei încă nefiind căsătoriți). Masa
și dansul s‐au făcut chiar în incinta fabricii. Am o fotografie cu semnăturile
foștilor mei colegi, care mi‐au scris și compus poezii. Până atunci le com‐
puneam eu lor poezii. Capul de afiș era Elena Mârzan, cu care am lucrat
mai mulți ani împreună și cu care m‐am înțeles foarte bine. Iată ce versuri
mi‐au compus ei: Cât în fabrică ai trăit, / Ai muncit și ai glumit. / De‐acuma
o să ne lipsești, / Altă viață‐ți făurești.
A fost o distracție pe cinste, s‐a mâncat, s‐a băut, s‐a dansat și au fost
prezenta toți oficialii de la IMAR. A fost singura ocazie în care s‐a organizat
un astfel de eveniment la fabrică, pentru că de atunci nu s‐a mai organizat
un asemenea eveniment!
Totdeauna la fabrică am fost corectă, nu am întârziat, nu am lipsit
nemotivat, am fost punctuală. Au fost ani frumoși, așa că și azi încă mai țin

O altă felicitare care conține semnăturile colegilor de muncă


58
legătura cu majoritatea colegilor. De cele mai multe ori ei mă sună, de fiecare
dată când sunt prezentă la o emisiune TV. Aș mai vrea să fiu, din nou, tâ‐
nără, să mai pot lucra în fabrică, dar anii trec peste fiecare dintre noi.

“Dicționar de retorică”
Această carte
este scrisă de Marius
Golea, tipărită la Edi‐
tura Concordia
(Arad), în anul 2009.
Această editură este
înregistrată la Consi‐
liul Național al Cerce‐
tării Științifice din
Învățământul Supe‐
rior. Toți cei care în
acel an, 2009, au fost
prezenți la Cenaclul
“Luceafărul” din
Arad și‐au dat operele
lor tipărite către Ma‐
rius Golea, împreună
cu lucrările altor scrii‐
tori de la alte Cena‐
cluri literare, pentru
ca acesta să scoată un
“Dicționar de reto‐
rică”.
Cu multă răb‐
dare și pricepere, Coperta “Dicționarului de retorică”

59
acesta a scos esența cuvintelor, explicând analitic opera fiecărui scriitor ară‐
dean, care a dorit să fie cuprins în această lucrare. Am avut și eu bucuria ca
din lucrările mele editate până în acel an, să includă în acest “Dicționar...”:
‐ Alegorie: compară semnificațiile faptelor (ex. “să aibă noroc și bine
/ să vină mai des la mine”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Editura
Mirador Arad, 2005, pag.22);
‐ Anaforă: fraze ce reiau aceeași idee, pentru a întări înțelesul (ex.
“să se bucure de viață / să aibă zîmbet cald pe față”, din cartea “Pământul
pe care‐l călcăm”, Editura Mirador Arad, 2006, pag.14);
‐ Comparație: alăturarea a doi termeni care se aseamănă, real‐
izându‐se o claritate (ex. “ca floare în mărăcini”, din cartea “Frumoasă e
viața la țară”, Editura Mirador Arad, 2005, pag.23);
‐ Epitet: obiect scos în evidență, acțiune cu multă expresivitate (ex.
“brad umbros”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Editura Mirador
Arad, 2005, pag.27; “un porumbel cu alb transparent”, din cartea “Pământul
pe care‐l călcăm”, Editura Mirador Arad, 2006, pag.13);
‐ Interogație: se constată una sau mai multe întrebări de la care nu
se așteaptă răspuns (ex. “Ce dorești, tu, oare, bunurile lumii? / Apă fără
ploaie?”, din cartea “Iarba verde de acasă”, Editura Mirador Arad, 2007,
pag.93).
‐ Metaforă: un obiect de comparație cu cuvântul imagine (ex. “satul
e‐o gură de rai”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Editura Mirador
Arad, 2005, pag.6);
‐ Oximoron: un adevăr usturător, sub formă de asociere a doi ter‐
meni contradictorii (ex. “sunt bolnav de sănătate”, din cartea “Frumoasă e
viața la țară”, Editura Mirador Arad, 2005, pag.23);
‐ Paronomază: cuvântul de bază dezvoltat cu scopul de a crea o
imagine, mai ales pentru efectul sonor al expresiei (ex. “toate trec în lume
și tu te treci”, din cartea “Iarba verde de acasă”, Editura Mirador Arad, 2007,
pag.85);
‐ Repetiție: întrebuințarea unui cuvânt de mai multe ori, pentru a
exprima durata, intensitatea sau a sublinia o idee (ex. “străinătate, străină‐
60
tate”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Editura Mirador Arad, 2005,
pag.23; “de spaimă, aleargă și aleargă”, din cartea “Iarba verde de acasă”,
Editura Mirador Arad, 2007, pag.67);
‐ Apocopă: suprimarea unui sunet sau al unui grup de silabe (ex.
“că‐s puțini de‐acu‐nainte”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Editura
Mirador Arad, 2005, pag.29);
‐ Apostrofă: vorbitorul se adresează direct unei persoane sau unul
lucru (ex. “și iar verde de lalea”, din cartea “Frumoasă e viața la țară”, Edi‐
tura Mirador Arad, 2005, pag.6; “frunzuliță rug de mure”, din cartea “Fru‐
moasă e viața la țară”, Editura Mirador Arad, 2005, pag.16).
Mulțumesc, Marius Golea! Toată stima și respectul meu, pentru a
scoate în evidență ceea ce scriu eu cu cuvinte în grai și tu ai subliniat o parte
din acele cărți scoase până în acel moment!

Cărți cu valoare sentimentală


Versurile de la cartea
Iarba verde de acasă, despre
care am amintit mai sus, le‐am
scris în Italia. Din acele 100 de
poezii, fiecare dintre ele are câte
10 strofe, în așa fel compuse ca
fiecare să nu aibă nici mai mult,
nici mai puțin.
Am fost plecată în Italia,
am lucrat o perioadă scurtă (în‐
grijeam bătrâni), perioadă în
care am și scris această carte.
Dar eu nu sunt bună pentru
străinătate. Mă umplea jalea și
începeam să plâng și am decis
să revin în țară.
61
După ce am revenit am
scris o altă carte Lucrul ce se în‐
vață, nu se uită pe viață, o carte
în care am prezentat multe ex‐
emple ale lucrului de mână.
Cartea a fost scoasă cu Editura
Alt Press Tour, în anul 2010. Mi‐
am dorit dintotdeauna să pot
transmite ce am învățat mai de‐
parte, altor persoane, pentru a
nu se pierde frumusețea lucru‐
rilor făcute de mână.
Trebuie să amintesc
celor tineri, mai ales copiilor
născuți după Revoluție, că ei nu
știu absolut nimic despre cânepă sau stative (războiul de țesut). Să vă redau
un fragment din această carte despre cum se făcea o broderie pe pânză țe‐
sută în stative...
Cum se făcea o față de masă: Scoaterea ațelor, apoi lucrarea manuală
cu acul, se umpleau golurile. Acest gen de broderie era lucrat cu multă mă‐
iestrie, pentru a se obține diferite forme. Migala și truda depusă pentru re‐
alizarea acestor “podoabe”, finețea și rafinamentul, nivelul artistic artistic
cu care se realizează, satisfacția muncii depuse prin bogăția imaginației
celor care fac desenele, prin finețea și îndemânarea execuției manuale a aces‐
tui model de broderie. Această broderie înfrumusețează materialele textile
și oferă satisfacții estetice și morale femeii care știe să le facă. Rolul celor
care practică acest meșteșug este acela de a aduce bucurie și frumusețe se‐
menilor lor.
Noi știm că priceperea și îndemânarea nu sunt înăscute; acestea se
dobândesc doar prin exerciții și muncă asiduă. Această valoroasă tradiție a
artei populare o moștenim, dar avem și răspunderea de păstra aceste bro‐
derii pe pânză.
62
Model de față de masă, cu fire scoase și apoi umplute golurile

Literatură de jumătate de secol într‐o carte


În 11 mai 2014, la Cena‐
clul Literar “Luceafărul” din
Arad, de la Casa de Cultură a
Sindicatelor din Arad, lansarea
volumului “Antologie semicen‐
tenară”, publicată de Editura
Concordia din Arad. Această
antologie a fost scrisă de Vladi‐
mir Belity, președintele Cena‐
clului.
Ca să scot în evidență
caracterul de sărbătoare al aces‐
tui mare eveniment, sala unde
s‐a ținut a fost împodobită de
mine, cu obiecte de cultură cum
63
am știut eu mai bine. Le‐am făcut o surpriză colegilor mei de la Cenaclu,
care au rămas uimiți de multitudinea de obiecte: costume populare, fețe de
masă țesute în război cu cipcă, cuverturi, poneve, tot țesute, cusute cu acul,
obiecte vechi, aduse din colecția mea. A fost o atmosferă plăcută și un prilej
pentru a remarca file din istoria de 50 de ani de activitate a Cenaclului literar
“Luceafărul” din Arad!
Președintele Cenaclului, Vladimir Belity le‐a amintit celor tineri des‐
pre represiunile comuniste, cu evenimente și întâmplări din viața Cenaclu‐
lui din acea perioadă. În această “Antologie” am și eu câteva poezii
populare, care mă reprezintă.

Antologia Cenaclului literar


“Luceafărul” din Arad
Această carte, cu titlul
“Borna de la kilometrul 2010”
este scrisă de Vladimir Belity,
fiind tipărită la Editura Concor‐
dia din Arad. În această carte
apar 26 de scriitori, în vers alb,
proză, haiku‐uri (17 silabe) și eu
cu poezii populare.
S‐a făcut un bilanț, la
acest Cenaclu, ajungându‐se la
concluzia că s‐a atins scopul
acestuia de a prezența valențele
literare. Președintele Cenaclu‐
lui, Vladimir Belity spunea de
multe ori: “la Cenaclu vine cine
vrea și rămâne cine poate”.
Și eu merg cu greu la
64
Cenaclu, dar fac multe sacrificii pentru a ajunge acolo. Cum Cenaclul se ține
duminica, iar eu trebuie să mă împart între Cenaclu și Biserică, ajung prima
și plec prima, pentru că altfel risc să nu mai ajung tramvaiul cu care să ajung
acasă. În această Antologie am câteva poezii de suflet, cu versuri frumoase
în care se poate regăsi oricine, numai să fie citite.

Activitate la Centrul de Zi
pentru Vârstnici din Arad
Din anul 2004 am fost
membră al Centrului de Zi pen‐
tru Vârstnici de pa Calea Aurel
Vlaicu din Arad (situată în zona
Mall‐ului Cora) și în limita po‐
sibilităților activam la diferitele
evenimente culturale, cât și la
concursurile pe temă de poezie
și cântec popular.
De cele mai multe ori, la
concursurile organizate, cu
tema “Cine, ce știe”, luam pre‐
miul cel mare, pentru că juriul
analiza și aprecia ținuta mea
scenică (costumul popular au‐
tentic din Bucovina). La con‐
curs, întotdeauna aveam trei obiecte de bază care mă reprezintă: traista,
opincile și scoarța (covorașul). O singură dată am luat locul al III‐lea, în rest
locul I sau trofeul cel mare.
Eu cred că bătrânețea nu este o povară, ci dimpotrivă! În cazul meu,
la bătrânețe poți fi mai creativ. Oricât de greu mi‐ar fi fost să vin de la Vla‐
dimirescu la acest Centru, am văzut prezența la evenimentele de aici ca un
remediu, un motiv de relaxare și o posbilitate de interacțiune cu persoanele
65
de aceeași vârstă. Puteam sta de vorbă unii cu alții, despre una, despre alta.
La acest Centru era editată revista “Armonia”, care trata diverse su‐
biecte: de bucătărie, despre plantele naturiste, un mod de informare diversă.
În paginile acestei reviste au fost publicate și poeziile mele, care erau citite
în grup.

Despre cartea
Pământul
care‐l călcăm
Apariția unei cărți
emoționează întotdeauna, iar
când aceasta este citită, nu
poate decât să aducă o mulțu‐
mire sufletească celui care o ci‐
tește.
Iată, pentru exemplifi‐
care, versurile primei poezii din
această carte, care dă și titlul vo‐
lumului...

Pământul care‐l călcăm

Pământul care‐l călcăm,


De micuți pe el mergem.
Cu pași mici sau mari,
Când ești mic, nu ai habar.

Te uiți în lung și‐n lat


Pământul de Dumnezeu e dat
Să crească și rodesc copacii
Pe pământ cresc oameni dragi.
66
Dumnezeu viață ne dă
Și tot el ne‐o luă.
Viața poate fi scurtă
Și la alții cât mai lungă.

Tu, Doamne, au încurcat


Pământul când l‐ai lăsat.
El rămâne tot pe loc
Dar oamenii nu se‐ntorc.

Pe acest pământ roditor


Grâul crește mai ușor
Când vine apă din cer
Plantele deloc nu pier.

Tot ce crește pe pământ,


Omul cu pasul umblând
Muncește mult și‐ar vrea
Pe moarte dracu s‐o ia!

Pe pământ construiesc, zidesc


Muntele îl folosesc
Din adâncuri stau ascunse
Aur cu făclii aprinse.

Pământul ăsta‐i mare,


E loc pentru fiecare.
Pentru cel ce are bani,
Moare având dușmani.

Cei ce nu se prăbușesc
Doar pe pământ pășesc.
Cu suflet curat și drag,
Urcă de pe‐un prag pe prag.

67
Despre cartea
Mi‐e dor
de satul meu
Această carte de ver‐
suri populare este valoroasă
pentru mine și pentru cei ce o
citesc, fiecare putându‐se găsi
în versurile poeziilor din acest
volum. Mulțumesc primaru‐
lui Ioan Crișan pentru spri‐
jinul acordat în tipărirea
acestui volum de poezii!
Această carte a ieșit de sub
tipar în anul 2011, la Editura
Nigredo Arad. Vreau să men‐
ționez că coperta a fost reali‐
zată de Rely Tarniceri. Din
această carte, reprezentativă
este poezia care dă titlul acestui volum...

Mi‐e dor de satul meu

Rău îmi pare în astă viață,


Că am lăsat sat cu verdeață,
Păduri înalte, umbroase,
Cu izvoare răcoroase.

Satul meu e ca grădina,


Deloc nu‐mi uit rădăcina,
M‐a crescut, m‐a învățat,
Dar în urmă ce‐am lăsat?
68
Am de toate, dar tot plâng,
Și flori multe‐n brațe strâng,
Din ochi lacrimi curg șuvoi,
Greu mi‐e să mă‐ntorc ‘napoi.

Am luptat să fac avere,


Îs bătrână, n‐am putere,
De micuț‐am tot muncit
Dar acum am obosit.

Sufletul rău mă apasă,


C‐am lăsat plângând în casă,
Pă măicuța mea bătrână
Și de‐atunci ea tot suspină.

Eu am fost fata cea mare,


Nu i‐am dat ei ascultare,
Am vrut, mamă, s‐o duc bine
Și nu‐s mamă, lângă tine.

Am frați de care mi‐e dor,


În străini nu e ușor,
Am și‐o soră ce‐i mai mică,
Mă bucur că e mămică.

Vreau să calc pe colb din drum,


Să beau lapte dn ceaun,
Să văd gospodari cosind
Și ciobanii fluierând.

69
Mi‐e dor cu adevărat
De tot de‐n urm‐am lăsat,
De‐nvățătoarea bătrână
Ce mi‐a pus creionu‐n mână

Dealul cu livezi de meri,


Parc‐am fost copil, ca ieri
Și‐acum rău toate mă dor
din mână până‐n picior.

Lansarea de carte de la București


Acest eveniment a fost ca o rampă de lansare în cariera mea artistică.
Am putut să ajung la o Sală de Sport din București, unde am amenajat de‐
corul: cu război de țesut, furca cu fuior, multe costume populare pe mane‐
chine, din diferite zone ale țării.
Doamna Angela Crăciun, stabilită în Franța, fascinată de lucrul de
mână, de imaginația creatoare și de strălucirea artei populare, a sponsorizat
lansarea cărții Lucrul ce se învață, nu se uită pe viață, în colaborarea cu re‐

Cu Daniela Popa (în stânga)


și unul dintre sponsori, la
lansarea cărții “Lucrul ce se
învață, nu se uită pe viață”
70
vista “Lumea satelor”
și cu firma de semințe
CAUSSADE SE‐
MENCES (din Bu‐
curești), care a fost
prezentă la lansare. A
mai sprijinit lansarea
și firma Limagrain
România.
Trebuie să me‐
nționez că deplasarea
cu toate aceste obiecte
a fost sprijinită de Pri‐
măria comunei Vladi‐
mirescu. Această
instituție ne‐a făcut
rost de un mijloc de Autografe pe cartea “Lucrul ce se învață,
nu se uită pe viață”
transport, primarul
Ioan Crișan fiind implicat ca să ajung la București, pentru lansarea acestei
cărți, domnia sa fiind un iubitor de cultură și de tot ce este frumos, fiind un
iubitor de copii, al tradițiilor populare românești.
Copiii de la multe instituții de învățământ din București au fost pre‐
zenți, prin rotație, prezenți la acest eveniment, unde am încondeiat ouă,
fiind și în perioada “Săptămâna altfel”.
Tot la acest eveniment a fost prezent și postul de radio “Antena
Satelor”, apoi revista “Lumea satelor” (director Ion Banu). Cu secretara
acestei reviste, Daniela Popa, am mai avut ocazia să colaborez și cu ocazia
altor deplasări la București, ajungând să fiu mai cunoscută la București
decât în Arad.
Domnul Ion Banu a creat, între timp, postul TV Agro, unde colabo‐
rez și în momentul de față. Am realizat multe clipuri video cu muzică po‐
pulară autentică, cu versuri care au o poveste a lor.
71
Târgul de Turism al României
În octombrie 2009, Centrul Cultural Județean Arad și localitatea Pe‐
cica au fost desemnați să fie prezenți pentru a amenaja un stand la Târgul
ROMEXPO de la București. Am stat timp de o săptămână la acest Târg de
Turism, iar aici au fost prezente un mare număr de asociații și patronate,
pentru a‐și pune în valoare fenomenul turistic, al produselor tradiționale,
cu care se mândrește Aradul.
Să menționez că am avut un stand imens, unde ne‐am expus cele
mai multe costume, războiul de țesut cu tricolor, multe prosoape din zona
Bucovinei, fețe de masă cu cipcă din Banat, iar pe mese au fost expuse ves‐
titele vinuri de Miniș, alături de pita de Pecica și salamul de Nădlac.

Cu Marinela Petrean, la standul Centrului Cultural Județean Arad,


la Târgul de Turism de la Romexpo București
72
Atunci, pâi‐
nea de Pecica era în
curs de atestare, pen‐
tru a fi protejată la
nivelul Uniunii Eu‐
ropene. Pâinea de
Pecica se prepară
după o rețetă spe‐
cială și este un pro‐
dus original la care
se folosește făină de
grâu, apă și sare. Pâi‐
nea trece printr‐un
proces de dospire,
apoi este coaptă pe La războiul de țesut în timpul Târgului
de Turism de la Romexpo București
vatră.
Din partea autorităților din Pecica, a fost prezentă doamna Marinela
Petrean, care a prezentat brandul pâinii de Pecica, un om deosebit care se
luptă și acum pentru progresul comunității din orașul Pecica.
La acest Târg au fost amenajate
peste 600 de standuri, atât din Româ‐
nia, cât și de peste hotare. Nu vreau să
mă laud, dar trebuie știut că după o
săptămână de prezentare cu degustare
și de promovare a artei populare, ju‐
riul a liberat premii cu topul standuri‐
lor.
Conform criteriilor de apre‐
ciere, standul nostru a luat locul al III‐
lea pe țară.Trebuie de știut că a fost un
Costume populare prezentate la mare succes, mai ales că am concurat
Târgul de Turism de la Romexpo cu atâtea alte standuri.
73
Simpozion
la Miercurea‐Ciuc
În perioada 17‐20 aprilie 2012 a
avut loc Seminarul pentru Păstrătorii și
Promovatorii Artei Populare Tradițio‐
nale Românești. În toate aceste zile au
fost prezenți meșteri populari, care lu‐
crau la fața locului. Totodată s‐au dis‐
cutat mai multe strategii de a promova
produsele și a beneficia din punct de vedere financiar de munca acestor
meșteșugari.
Ca meșter popular a trebuit să fac și eu ceva, fiind singura reprezen‐
tantă a județului Arad. Am dus ce am putut pune în valiză, am făcut opinci.
Fără să mă înscriu la cuvânt, am fost invitată, din oficiu, să vorbesc despre
activitatea mea. Am impresionat cu discursul pentru promovarea artei po‐
pulare și a tradițiilor. Am fost aplaudată, pentru că discuția se referea la
temele de pe ordinea de zi a Seminarului.
S‐a pus un mare accent pe promovarea tradițiilor populare originale,
dar exista temerea că nu mai sunt prea mulți care să transmită pe mai de‐

Fotografie din timpul Simpozionului de la Miercurea‐Ciuc


74
parte arta populară, cum ar fi: crearea de costume populare, țesături, pro‐
duse din ceramică pictate manual, măști populare, sculpturi și picturi în
lemn, broderie (cipcă) manuală, pictură pe mobilă tradițională, pictură bi‐
zantină, ouă încondeiate, pictate și cu mărgele, produse din piele (cojoace
din Bucovina), realizarea de obiecte din lemn (fluiere și păpuși), covoare
tradiționale, produse din nuiele și răchită.
Pe câte de obositoare puteau fi aceste zile, pe atât de impresionată
am fost de excursia din împrejurimile localității Miercurea‐Ciuc, la meșterii
populari, pentru a vedea ce pot realiza aceștia cu bani puțini.

Festivalul
“Victorița
Pescărița”
de la București
La acest festival am fost
invitată să iau parte cu globul
de Crăciun lucrat (croșetat)
manual. Am fost prezentă cu
acest glob, cu diametrul de 50
centimetri, cu 10.000 de ochiuri
croșetate. Un glob de Crăciun
de pus în brad, care a atras ate‐
nția celor prezenți la festival.
Am reprezentat cu cin‐
ste comuna Vladimirescu, dar
atenția oamenilor de pe Aleea
Agronomiei din București (locul de desfășurare a festivalului) a fost captată
și de cântecele autentice pe care le‐am cântat în prezența vizitatorilor. Cân‐
tecele erau din Bucovina. Alături de mine a fost și cunoscuta actriță Ileana
Stamate.
75
Lansarea unui album
de fotografii
În cadrul Complexului Muzeal Arad,
a avut loc lansarea albumului de fotografii al
Taberei Internaționale, în colaborare cu Cen‐
trul Cultural Județean Arad. Am fost invitată
să fac decorul și să demonstrez, la fața locului,
unele meșteșuguri, pentru copiii și adulții pre‐
zenți cu această ocazie.
Directoarea de atunci a Căminului
Cultural din Vladimirescu, Mihaela Medelean,
s‐a ocupat de transport. Cei mai mulți dintre Nelu Scripciuc (în centru)
cei prezenți la această lansare a Albumului de și Andrei Ando (din partea
West TV Regional),
fotografii au fost plăcut impresionați de pre‐
la lansarea albumului
zența meșterilor populari, care i‐au încântat cu de fotografii
ingeniozitatea muncii lor.

De vorbă cu Andrei Ando și cu invitații la lansarea albumului


76
La această expoziție au fost și
fotografi din mai multe țări, precum
China, Germania, Slovacia, Ucraina,
Ungaria, Turcia și România.
Tematica Taberei Internațio‐
nale a reprezentant‐o activitatea meș‐
terilor populari din județul Arad.
Acești fotografi au vizitat localitățile
Vârfurile, Hălmagiu, Hălămăgel și
Muzeul de Etnografie și Folclor de la
Casa de Cultură din Vladimirescu.
Pentru fotografii străini a fost un eve‐
niment de excepție să cunoască viața
de zi cu zi a mșterilor populari. Aceștia
Demonstrație la furca erau talentați în arta modelării lutului,
de tors cânepă
a picturii naive și religioase.
Am fost foarte bucuroasă când am văzut că vizitatorii au fost im‐
presionați de vizita la Muzeul de Etnografie de la Casa de Cultură din Vla‐
dimirescu. Aici, le‐am arătat oaspeților taina țesutului manual, torsul
cânepii de fuior, împletirii de cipcă. Fotografiile făcute de acești profesioniști
au surprins diferite activități din cadrul Muzeului, iar prin intermediul foto‐
grafiilor aceștia au redau trăirile emoționale ale realizatorilor.
Doamna Ana‐Maria Dragoș, directorul de atunci al Centrului Cul‐
tural Județean Arad, a subliniat importanța acestei ediții. Domnul Nelu
Scripciuc, președintele Foto‐Club Pro Arad, a evidențiat această expoziție
în care erau prezentați persoane care puneau în valoare arta meșteșugului
popular și a pus în valoare fotografiile realizate cu această ocazie.
La Muzeul din Arad se găsesc două tablouri mari în care sunt pre‐
zentată cum țes, respectiv cum torc. Le mulțumesc acestora pentru cele două
tablouri, pentru că cei care vor vizita Muzeul vor avea ocazia să ia cunoști‐
nță de acest eveniment!

77
Carpeta cusută în 1968
Această carpetă am cusut‐o după ce am luat numele soțului meu,
Aiftincăi. După cum se vede, pe această carpetă se deslușește numele și
prenumele, adică părinții mei mă dezmierdau “Marițuca”. Acolo, pe carpetă
este dovada că așa mi se spunea mie. Când am venit în Vladimirescu, veci‐
nele de etnie germană nu puteau să‐mi spună “Marițuca” și a așa a apărut
“Maricica”.

Carpeta cusută în 1968

Tot în cartea Lucrul ce se învață, nu se uită pe viață, este prezentată


o cămașă națională cusută pe nailon, cu care mergeam la Cenaclu, la
Suceava. Vă mai arăt un model, tot de aceeași cămașă națională, dar fiind
cusută pe nailon, nu are valoare ca una cusută pe pânză. Dar dacă nu mi‐a
spus nimeni, nu am știut să cos cum a trebuit, pe pânză țesută în război.
V‐am mai spus despre satul unde m‐am născut și am crescut, că mâi‐
nile iscusite al țărăncilor iubitoare de frumos, care mânuiau acul, andrelele,
inglița (croșeta), cu o pricepere desăvârșită, m‐au uimit și a lăsat o amprentă
78
puternică asupra întregii
mele activități, de atunci și
până azi și încă pe mai de‐
parte cât voi mai continua.
Lucrul învățat, niciodată nu
este uitat!
Și fiindcă am amitit
de ingliță, vă prezint modele
lucrate cu finețe și de o is‐
tețime rară. Această “cloșcă
cu pui” are mare succes la
târgurile unde am fost invi‐
tată ca meșter popular. Cloșca cu pui croșetat

Prosoape cusute pe etamină


Nu pot trece cu vederea Moldova și, mai ales, Bucovina, care are un
folclor bogat, care este dăruit culturii noastre populare. Aceasta a atras aten‐

Prosoape cusute pe etamină, cu diferite modele


79
ția oamenilor de cultură, din cele mai vechi timpuri. Multe din tradițiile de
aici ‐ cântecele, doina și jocul ‐ le găsit și astăzi, vii și nealterate.
Oamenii destoinici, nu numai că au dat viață colecțiilor de neprețuit,
dar au și determinat interesul pentru cultura populară de pe întreaga arie
românească. Nu ar trebui să dau uitării obiceiurile de Anul Nou: Plugușo‐
rul, Semănatul, Buhaiul, Mascații cu Capra, Urșii, Căiuții.
Toate aceste dovezi ale culturii trebuie duse mai departe, explicând,
în același timp, celor din tânăra generație frumusețea tuturor datinilor, ale
cântecului popular, tradițiile meșterilor populari, care știu să‐și împodo‐
bească locuința cu diferite lucruri de mână, la modul cel mai plăcut, ce în‐
cântă ochii, sufletele celor ce apreciază prosoapele ce erau așezate frumos
pe pereți.

Colaborarea cu posturile de radio


După Revoluția din Decembrie 1989 am colaborat cu mai multe pos‐
turi de radio, dintre care amintesc Radio România Actualități, Antena Sate‐
lor, Radio România Internațional și Radio Timișoara. La postul național de
radio, am fost intervievată, în sediul de la București, despre un glob de Cră‐
ciun croșetat. La Antena Satelor am vorbit pe teme culturale, în special cu
ocazia prezenței mele la București, cu ocazia diferitelor lansări. Intram in
direct și prezentam evenimentul la care luam parte.

Prezența la “Târgul Meșterilor Populari”


de la Moneasa
Doresc să menționez că eu particip la “Târgul Meșterilor Populari”
de la Moneasa încă din anul 2005. M‐a dus doamna Tătar, cu cartea Fru‐
moasă esta viața la țară, două valize de prosoape și fețe de masă, câteva
opincuțe, trăistuțe, acestea fiind expuse pe o masă de prezentare. Succesul
cel mai mare l‐am avut din vânzarea exmplarelor din cartea Frumoasă este
80
viața la țară. De atunci, în fiecare an am fost prezentă la acest eveniment,
care are loc în fiecare an spre sfârșitul lunii august.
Acum, de când am deschis Muzeul, nu mai particip la Moneasa, ci
vin vizitatorii aici, să vadă obiectele de artă populară prezentate aici, în
Muzeul de Etnografie.
În toți anii la care am fost prezentă la Târg, am adus cu mine mai
multe lucruri: cuverturi țesute, costume populare, obiecte de gospodărie ță‐
rănească (pârlău, prima mașină de spălat), calul de desfăcut porumb, căruță
de transportat porumb. Cât era de mare aleea din fața Stațiunii Moneasa, o
mare parte era ocupată de mine. Turiștii îmi spuneau “doamna de culoare”,
datorită multitudinii cromatice a obiectelor expuse. La acest eveniment au
fost prezenți jurnaliști de la ziarele din Arad, reporteri radio și TV.

Cu Aurora Tătar (a patra de la stânga), de la Centrul Cultural


Județean Arad, Dorica Moise și o parte din fetele de la Școala
de Vară din Vladimirescu, la una din edițiile Târgului
Meșterilor Populari de la Moneasa

81
Emisiunea TV
“Istoria pe laviță”
Domnul Dan Codre, rea‐
lizatorul emisiunii “Istoria pe la‐
viță”, a venit la Vladimirescu și
a căutat o persoană care să‐l în‐
drume către Muzeul meu de
acasă. A găsit‐o în Piață pe Ana
Telecan, care l‐a îndrumat către
Muzeu.
Aici, acasă, domnia‐sa a
început să filmeze obiectele de
acolo, iar unul dintre acestea i‐a
atras atenția. Era vorba de un Dan Codre (în stânga), realizatorul
“ștergar de nănaș”, foarte lung, emisiunii “Istoria pe laviță”,
care era folosit ca răsplată pen‐ împreună cu Horia Truță

Un plan larg al Muzeului amenajat în subsolul casei


82
tru nănaș, acesta fiind purtat în diagonală. Ștergarul era lucrat la războiul
de țesut, fiind lung de 250 de centimetri.
În pivniță a fost filmată și cămașa de costum popular, cu care soacra‐
mea a fost mireasă. Alte lucruri filmate au fost icoanele. Emisiunea a durat
o oră, prima jumătate fiind filmată la Muzeul meu, după care emisiunea a
fost realizată, în direct, în platoul emisiunii, pe o laviță, alături de domnul
Truță, muzeograf la Turnul de Apă. Acesta din urmă a rămas impresionat
de icoanele aflate în pivnița casei, când a venit cu echipa de filmare de la
Arad.
Eu i‐am îmbrăcat pe cei doi, Dan Codrea și dl. Truță, în cămașă po‐
pulară, după care discuția s‐a axat despre obiectele aflate în Muzeul din piv‐
nița casei. Domnul Truță spunea printre altele că “lucru de mână nu este
plătit la cât face în realitate, dar are o valoare sentimentală foarte mare”.
Am descris costumul popular cu care m‐am prezentat în emisiune, de la
opinci la baticul de pe cap.
Ca o altă idee, domnul Truță a spus că în zilele noastre nu mai există
nici o unitate de învățământ care să pună accentul pe tradiția populară au‐
tentică românească și pe promovarea acesteia către cei tineri.
Doresc să mai amintesc că Dan Codrea a realizat un film de scurt‐
metraj, iar filmările s‐au făcut într‐o zonă săracă din Vaslui, în vreme de se‐
cetă. În acel film, eu cânt melodia “Merg cu Gheorghe la cosit”. Acest
scurt‐metraj a fost premiat la Roma (Italia).
Îi mulțumesc pe această cale domnului Codrea pentru aceste emi‐
siuni! Important de menționat este faptul că acesta a colaborat și cu postul
Prima TV, căreia i‐a trimis această emisiune.

83
Ediția jubiliară a “Târgului
Meșterilor Populari de la Moneasa”
La ediția a X‐a (din anul 2008), am reprezentat comuna Vladimirescu
ca promotor al folclorului autentic românesc. Am reușit cu prietena mea,
Dorica Moise, să amenajăm o casă țărănească. Am atras atenția publicului
care se plimba pe aleea din fața Hotelului unde era amenajat Târgul, din
aceștia făcând parte și turiștii veniți în Stațiune pentru odihnă.
Această casă țărănească era compusă din soț și soție, copii, adică ma‐
nechini îmbrăcați în costume populare. Din casă mai făceau parte războiul
de țesut, valuri de pânză, valuri de laicere de cordele (preșuri), fețe de masă,
lucrate în război cu cipcă, ștergare vârstate, multe cuverturi colorate, trăis‐
tuțe, opincuțe.

Războiul de țesut, la care am țesut tricolorul, la Târgul


Meșterilor populari de la Moneasa
84
În casa țărănească am
dus și prima “mașină de
spălat” arhaică, folosită cu
peste 100 de ani în urmă și care
se numește pârlău. Acest pârlău
era folosit de către gospodine
pentru albirea fuiorului tors și
a pânzelor țesute în război.
Tehnica de folosire a
acestui obiect era interesantă:
fuiorul tors, făcut tort (jiribe), se
punea în pârlău, acesta arătând
ca un trunchi de copac de 1,20
metri lungime (cu diametrul de
30 de centimetri) și scobit în in‐ Pârlău ‐ Prima “mașină de spălat” din
gododăria țărănească tradițională
terior.
Se puneau toate acolo, iar deasupra o cârpă rea și peste se punea ce‐
nușă (aceasta fiind de la lemnele care ardeau în sobă). În fiecare dimineață
se turna apă fiartă peste tot ce era în pârlău. Acest procedeu se repeta de mai
multe (apa se turna de mai multe ori). Tot ce era în interior se albea, datorită
cenușei, care conține oxizi, iar materialele textile se albeau.
La acest Târg am fost prezentă și cu șnurul de Mărțișor, pe atunci
având o lungime de 3.000 de metri, fiind ca o minge mai mare. Când am în‐
ceput să‐l croșetez, m‐am dus pe două variante: ori să‐l fac șnur de Mărțișor
cu tradiție, ori fac o minge mai mare croșetată.
Standul meu a fost cel mai frumos, având multe obiecte pe care vi‐
zitatorii le priveau cu mare interes. Am atras atenția copiilor cu calul de sfă‐
râmat porumb, cu căruța de transportat porumb, cu cloșca cu pui croșetată.
Pentru efortul depus, directoarea Ana‐Maria Dumitrean de la Centrul Cul‐
tural Județean Arad a fost mulțumită și mi‐a dat o diplomă.
Am avut ocazia să și cânt, apoi am luat cuvântul, pe scena amenajată
85
de Grădina de Vară a localității Moneasa, după primirea Diplomei. Când
prezint comuna Vladimirescu, în orice împrejurare, mă îmbrac cu costum
de Banat, iar când am cântat, am avut un costum de Bucovina, altfel nu
puteam fi reprezentată corespunzător.

Emisiune la Etno TV
Am primit o invitație de la Roxana Vasciuc, de a participa, în luna
noiembrie 2008, la emisiunea “Seară bună, dragi români”, de la Etno TV.
Această emisiune a fost realizată în plină campanie electorală pentru alege‐
rile parlamentare, iar în pauzele în discursurile de promovare ale candidați‐
lor, am cântat pe platou, împreună cu alți artiști din țară.
Tot la acest post TV am participat și la emisiunea matinală a lui Jull.
Fiind o emisiune de gastronomie, am adus cu mine rubarbă, din care s‐a
făcut compot, iar eu am dus dulceață de rubarbă, pregătită de mine.

În bucătăria de la Etno TV
86
87

Diploma primită cu ocazia filmărilor la emisiunea “Mă întorc cu drag în satul meu“
Emisiunea “Mă întorc cu drag
în satul meu”
Nicoleta Pavel este prezentatoarea acestei emisiuni ‐ care acum
poartă numele “Mă întorc cu drag acasă” ‐ care a fost realizată la începutul
lui decembrie 2008 (mai exact la 6 decembrie) în comuna Vladimirescu, mai
exact la Casa Tineretului, imediat după terminarea lucrărilor de renovare a
acestei clădiri.
Mai întâi, Nicoleta Pavel a mers la sediul Primăriei comunei Vladi‐
mirescu, unde a realizat un interviu filmat cu primarul Ioan Crișan (aflat la
începutul celui de‐al doilea său mandat). Discuția s‐a axat în special pe rea‐
lizările Primăriei (Cartierele de locuințe pentru tineri, renovări și utilări ale
Școlilor din comună, renovarea Căminelor culturale din Mândruloc și
Horia, amenajarea terenurilor de fotbal din Vladimirescu, Mândruloc Și
Horia, despre construirea Sălii de Sport din Vladimirescu).
Pentru a da o mai mare valoare emisiunii, echipa de filmare a făcut
câteva înregistrări la obiectivele discutate în interviul cu primarul Ioan
Crișan.
De asemenea, înregistrarea a mai cuprins și întrebări puse unor copii
despre ruinele de la Bazilica Romanică de lângă Biserica Romano‐Catolică
din Vladimirescu, iar aceștia au răspuns la întrebările despre soarta vechii
Cetăți Orod.
Apoi, echipa de filmare s‐a deplasat la mine acasă, la Muzeul de la
subsolul casei mele. Nicoleta Pavel s‐a bucurat foarte mult la vederea opin‐
cilor, pentru că, spunea ea, în toată țara, pe unde a fost, nu a văzut măcar o
pereche. Așa că i‐am făcut eu cadou o pereche din cele pe care le aveam.
Tot acolo, pe o măsuță, se aflau și cărțile publicate de mine până
atunci, iar Nicoleta mi‐a cerut să recit în fața camerei video una din poeziile
din cărți, iar eu am recitat din memorie una dintre acestea. Nicoleta Pavel a
rămas, de asemenea, impresionată de colecția mea de costume populare și
obiecte vechi de artă populară.
88
După realizarea acestei emisiuni, Nicoleta Pavel a continuat (și con‐
tinuă și acum) să‐și facă datoria de a prezenta istoria satelor de altă dată și
de a scoate în evidență originalitatea oamenilor de la sate, cu obiceiurile și
tradițiile lor, moștenite de la înaintașii lor.
De ani buni, Nicoleta Pavel realizează această emisiune în tot județul
Arad, alegând ca locații de filmare vechile vetre unde se cocea pâinea sau
plăcinta cu dovleac, scoțând în evidență că și acum se mai practică aceste
obiceiuri din gospodăria țăranului român. Îi rog pe cititori să nu ia aminte
la stângăciile pe care sunt coștientă că le mai fac, dar scopul meu este acela
de a le crea o imagine de ansamblu a tradițiilor populare autentice româ‐
nești. La acest post de televiziune, TV Arad, am participat și la una din ediț‐
iile emisiunii “Ghilea Show”, împreună cu primarul Ioan Crișan, care era
transmisă în direct în jurul orei 21:00.

“Șezătoare” la Grădinița cu Program


Prelungit Nr. 16 din Aurel Vlaicu
Fiind în perioada Sărbătorilor de Iarnă a anului 2009, vecina mea
Aurica Groza, fiind educatoare la Grădinița PP 16 din Cartierul Aurel Vlaicu,
m‐a chemat să fac decorul cu obiecte din Muzeu. Având acest eveniment,
“Sezătoare”, spectacolul a fost deschis cu copiii de la Grădiniță, îmbrăcați
în costume populare. Apoi a vorbit despre tradițiile populare, amintindu‐
le părinților copiilor prezenți că noi, românii, așa am intrat în Uniunea Eu‐
ropeană: cu aceste valori inestimabile, care ne reprezintă pe noi, ca popor
român.
Fetele de la Grădiniță au tors fuior, în timp ce eu torceam la varianta
originală a acestui obiect. Fetele au văzut ce făceam și au făcut exact la fel!
Între timp, băieții făceau țegi la sucală, alți băieți sfărâmau porumb, o fetiță
făcea ghem de pe vârtelniță. Pe parcursul “Șezătorii”, copiii au interpretat
melodii specifice perioadei Sărbătorilor de Iarnă, dar și de care se cântă la
șezători.
89
Am fost bucuroasă să le fiu de folos celor de la această Grădiniță,
aducând cu mine obiecte pentru realizarea decorului specific acestei Șeză‐
tori. Copiii s‐au comportat minunat, au fost bine pregătiți de educatoarea
Aurica Groza, care i‐a învățat despre importanța învățării și transmiterii pe
mai departe a artei populare tradiționale românești. Aceasta le‐a povestit
despre importanța artei populare românești, care este “cartea de vizită” a
poporului român.
Am mai fost prezentă la această Grădiniță și în anii următori, când
am fost invitată să fiu Moș Crăciun. Am fost așteptată de copii, pentru că
sacul greu pe care‐l căram în spate era plin de daruri pentru aceștia.
Mi‐a făcut plăcere, de fiecare dată când mă chema, să merg să o ajut
cu obiectele de decor. Doamna Aurica Groza are o sensibilitate aparte pen‐
tru tot ceea ce reprezintă tradiția populară românească autentică și a încer‐
cat în decursul anilor să le ofere și copiilor din aceste cunoștințe.

Fotografie cu preșcolarii participanți la “Șezătoarea”


de la Grădinița PP16 din Arad

90
91

Împreună cu Marioara Murărescu, Dorica Moise, la Târgul Meșterilor Populari de la Moneasa


Întâlnirea cu Marioara Murărescu
Într‐una din edițiile Târ‐
gului de la Moneasa, cum dă‐
deam interviu la Radio
Timișoara, despre obiectele cu
care m‐am prezentat la Târg, co‐
ordonatorul emisiunii, Ioan
Tătar, mi‐a spus că pe lângă toate
știu să fac, știu să cânt și melodii.
Mi s‐a cerut să interpretez, în di‐
rect, melodia “Am avut și eu dră‐
guț”.
Din hotel ieșise și
doamna Marioara Murărescu,
realizatoarea emisiunii “Tezaur
folcloric” de la TVR, pentru a
merge spre stadionul unde avea MARIOARA MURĂRESCU
loc concursul de jurizare pentru (1947 ‐ 2014)
interpreții de muzică populare, care avea loc în aceeași perioadă cu Târgul.
S‐a apropiat de oamenii adunați în jurul meu, m‐a ascultat cu
atenție, iar când am terminat melodia la radio, mi‐a spus că aveam nevoie
de un negativ, pentru că era destul de greu de cântat “live”. Doamna Mu‐
rărescu mi‐a spus că merită ca melodia să beneficieze de un negativ, fiind
vorba de o melodie veche, de valoare.
Am schimbat numerele de telefon, urmând ca să continuăm colabo‐
rarea. Mi‐a promis că va vorbi cu domnul Leancă de la Orchestra “Buco‐
vina” din Suceava, pentgru realizarea negativului, dar au trecut trei ani de
la acea discuție. În fiecare an de atunci, mi‐a promis că va face demersurile
pentru realizarea acelui negativ, dar nu s‐a realizat.
La un moment dat, doamna Murărescu s‐a îmbolnăvit destul de
92
grav, fiind ajutată de Ionuț Fulea să participe la Târgul de la Moneasa. În
fața standului prezentat de mine, doamna Murărescu i‐a spus că de astfel
de oameni este nevoie în România, care să prețuiască și să promoveze tra‐
diția populară autentică românească.
Într‐un final, doamna Murărescu și‐a cerut scuze că datorită bolii nu
s‐a mai putut implica în rezolvarea promisiunii pe care mi‐o făcuse cu trei
ani în urmă.
Când am început să scriu cartea Lucrul ce se învață, nu se uită pe
viață am sunat‐o și am întrebat‐o dacă pot publica poza cu ea în carte. A
acceptat și a spus că atunci când va ieși cartea de sub tipar, dorea să pri‐
mească un exemplar. În 2010, când a apărut cartea, am vorbit cu ea la telefon
și‐și dorea din tot sufletul cum arăta cartea.
Chiar bolnavă, Marioara Murărescu s‐a prezentat la Țebea, la juri‐
zarea unui concurs de folclor. Mă sună și mă întreabă dacă pot veni și eu la
Țebea, pentru a‐i aduce un exemplar al cărții. Fosta mea colegă Elvira Cos‐
tea mi‐a făcut rost de o mașină și ne‐am dus la Țebea. Eu încercam să ajung
la ea, pe scena unde era așezată într‐un fotoliu, dar acena era înconjurată
de agenți de pază.
Nici o șansă să ajung cu cartea la Marioara Murărescu! Nu reușeam
să‐i conving să mă lase! Mă gândeam că bătusem degeaba drumul de la
Arad și să nu pot ajunge la ea. Am început să dau din coate, agenții de se‐
curitate mă tot împingeau, dar eu nu m‐am lăsat până ce am ajuns la scările
care urcau la scenă.
Doamna Marioara Murărescu m‐a văzut și le‐a cerut agenților de
pază să mă lase să urc la ea. M‐am suit pe scări, ea a încercat să se ridice de
pe fotoliu, dar nu mai putea. A primit cartea, a răsfoit‐o și a lipit‐o de piept,
fiind mulțumită de calitatea acesteia și mi‐a spus “Mulțumesc, Maria, ești
un om deosebit!”. Mi‐a spus că cu limbă de moarte să fac demersurile pen‐
tru a putea face negativul pentru melodia Am avut și eu drăguț. Mi‐a cerut
să fac tot ce pot, pentru a ajunge la Suceava, pentru a face acel negativ.
Aceasta a fost ultima întâlnire cu ea, ultima conversație pe care am avut‐o
cu ea.
93
Vroiam să‐i spun că am reușit să realizez CD‐ul cu melodii, dar nu
am avut nici o șansă, deoarece boala a afectat‐o foarte mult, ea decedând la
30 ianuarie 2014. Îi mulțumesc că mi‐a deschis calea în a deveni rapsod
popular și că mi‐a dat imboldul de a mă face cunoscută în acest domeniu!

Cu fetele de la Școala Gimnazială


din Vladimirescu, la Târgul Meșterilor
Populari de la Moneasa

Cu Ana‐Maria Dumitrean, directoarea Centrului Cultural Județean Arad,


pe aleea de la Târgul Meșterilor Populari de la Moneasa
94
În anul 2008, am înființat la mine acasă Școala de Vară, la care ve‐
neau fete, în perioada vacanței și acestea erau învățate ce știam eu să fac.
Câte un pic, în fiecare an, fetele ajunseseră să mânuiască foarte bine acul.
Apoi, în 2010 am fost invitată la o nouă ediție a “Târgului Meșterilor Po‐
pulari de la Moneasa”.
Mi‐a venit ideea de a lua cu mine șase din fetele de la Școala de Vară,
pe care le‐am îmbrăcat în costumele populare din colecția mea, cu tricolor
țesut în război, opincuțe și ne‐am prezentat la Moneasa.
Standul meu a fost, din nou, cel mai frumos amenajat, cu multe lu‐
cruri, pe care vizitatorii îl priveau cu mare interes, apreciind valoarea ex‐
ponatelor. Și la această ediție am fost prezentă cu calul de sfărâmat porumb

Doamna Gabriela Buftea (pe atunci director la Școala Gimnazială


Vladimirescu), cu cele șase fete de la Școala de Vară, la Târgul
Meșterilor Populari de la Moneasa
95
(care era atracția celor mai mici dintre vizitatori).
La Moneasa am stat două zile. Peste noapte am fost cazați la Hotel,
iar fetele s‐au bucurat de prezența lor la această manifestare, unde au stat
de vorbă cu creatorii populari întâlniți pe Aleea Târgului. Au fost prezenți
meșteri populari din aproape toate județele țării. Aici a fost prezentă și fosta
directoare a Școlii Gimnaziale din Vladimirescu, prof. Gabriela Buftea. Ală‐
turi de mine, fetele au făcut demonstrație în fața televiziunilor prezente și
a reporterilor radio. Fetele nu au avut emoții și au vorbit degajat în fața ca‐
merelor de televiziune. Acestea au prezentat ce făceau, spunând că le place
ce făceau și că vor să învețe.
O colaborare strânsă am avut cu Centrul Cultural Județean Arad, în
special cu directoarea Ana‐Maria Dumitrean, căreia îi mulțumesc și pe
această cale pentru sprijinul acordat! Mai doresc să menționez ajutorul ofe‐
rit de Dorel Vale, tatăl a două fete din grup, care ne‐a transportat, pe gratis,
cu microbuzul lui, la Moneasa!

Emisiunea “Tu ești cel mai tare”


de la Antena 1
Realizată de Adrian Moldovan, pentru postul local arădean Antena
1, emisiunea era una care a plăcut telespectatorilor. Acesta a venit și la mine
acasă, în pivnița unde aveam amenajat Muzeul. A fost o filmare cu multe
întrebări, printre care cea în care se dorea să se știe cum mi‐a venit ideea în‐
ființării acestui Muzeu.
Am răspuns întrebărilor care mi‐au fost adresate, timp în care echipa
de filmare a luat în cadrul colecția de costume populare, războiul de țesut,
icoanele ortodoxe și catolice, Bibliile vechi, expuse acolo, lămpile vechi, ul‐
cioarele, cădelnițele, precum și alte obiecte de gospodărie tradițională.
Pentru că urma perioada de vacanță de vară, emisiunea a fost redi‐
fuzată timp îndelungat, fapt care a permis unui număr foarte mare de te‐
lespectatori să o urmărească, chiar și de mai multe ori.
96
Colecție de obiecte vechi, aflate în Muzeul din subsol

97
Filmul documentar “Muzeul
poetului Maria Aiftincăi”
În primăvara anului
2009, dl. Cociuba și Alina
Bucatos, de la Centrul Cul‐
tural Județean Arad au rea‐
lizat un film documentar la
mine acasă. Acest film l‐au
denumit “Muzeul poetului
Maria Aiftincăi”, iar acest
documentar poate fi văzut
și oricând pe youtube.com.
Prima secvență a documentarului este despre tricolorul țesut la
războiul de țesut. Urzeala din război era de culoarea roșie, galbenă și albas‐
tră, iar produsul rezultat era un brâu tricolor.
Alina și cu mine ne‐am îmbrăcat în costume populare, iar pe banca
de la războiul de țesut am cântat live și am recitat o poezie în grai.

Cu Alina Bucatos, în Muzeul amenajat în subsolul casei


98
99

Îmbrăcată cu costum popular de Banat, împreună cu fetele de la Școala de Vară și Dorica Moise,
la evenimentul găzduit de Hotel Continental‐Astoria din Arad
”Sărbătoarea Vinului” la
Hotelul Continental Astoria
În toamna anului 2010 am fost invitată la Hotelul Continental Asto‐
ria din Arad, de către conducerea acestei instituții, pentru a realiza, pe timp
de zece zile, un decor în cadrul “Sărbătorii Vinului”. La intrarea în Hotel,
într‐un hol mic, au fost plasate patru manechine (doi băieși și două fete), pe
care le‐am îmbrăcat cu tot atâtea costume populare tradiționale de Banat.
Apoi, la etaj, am primit un loc într‐un salon imens, unde a fost organizată
această sărbătoare, în prezența invitaților din Europa. În una din seri, era
planificat să fiu prezentă, împreună cu 15 fete de la Școala Gimnazială din
Vladimirescu (împreună cu prof. Ileana Oneț), care participaseră la Școala
de Vară, pe care le‐am îmbrăcat în costume populare. Seara, oaspeții hote‐
lului au venit la locul unde era grupul nostru și făceau multe poze, ca amin‐
tire.

Profesoara Ileana Oneț (în dreapta fotografiei) a ales să îmbrace


un costum popular din județul Alba, vechi de peste 100 de ani
100
Pentru că mulți din oaspeții hotelului erau străini, aceștia doreau să
și achiziționeze obiectele expuse acolo, cu acel prilej. Așa că am cedat rugă‐
minților acestora și am vândut cloșca cu pui croșetată, opincuțe, goblenuri.
Am făcut bani frumoși cu acel prilej, iar cu banii obținuți de aici am mers
prin satele din județ, de unde am achiziționat alte obiecte populare auten‐
tice, pe care le‐am adăugat colecției mele.
Pentru mine, aceste evenimente organizate în văzut lumii a contat
foarte mult, mai ales că am avut ocazia să le arăt tuturor celor care doreau
să afle, despre tradiția populară autentică românească. În jurul nostru, la
manifestarea de la Hotelul Continental Astoria, au fost multe persoane
străine, care ne‐au mulțumit pentru ceea ce vedeau și care ne‐au urat succes
pe mai departe, în ceea ce privește promovarea tradițiilor populare româ‐
nești.

Bunicii cu chip de înger

Lecție practică de încondeiere a ouălor de Paște, arătată elevilor de la


Atelierul de Creație de la Școala Gimnazială din Vladimirescu
101
În luna martie a anului 2011, am fost invitată la Atelierul de Creație
de la Școala Gimnazială din Vladimirescu, unde s‐au desfășurat mai multe
lucrări artistice, cu pictură pe lemn și pe sticlă, cusături, țesături, dar cel mai
mult încondeiat de ouă cu ceară fierbinte.
Alți copii au fost prezenți și cu bunicii lor, care au fost prezenți la
acest eveniment. Știți prea bine că bunicii iubesc mai mult nepoții decât pe
proprii lor copii! Respectul și dragostea pentru voi, dragi bunici, dragostea
față de tradițiile populare și față de țară, față de Dumnezeu, numai așa ne
descoperim rădăcinile și învățându‐ne nepoții.

Să nu ne uităm tradițiile
În ziua de 30 mai 2011 am fost anunțată de prof. Carmen Rus că vine
la mine acasă, pentru a vizita Muzeul, cu copiii de la clasa a VI‐a de la Școala
Gimnazială din Vladimirescu. Fiind o profesoară cu suflet cald și bun, era
răbdătoare cu copiii, printre câte îi învață la școală a încercat să le insufle și
despre tradițiile noastre românești, care nu trebuiesc uitate.
Impresiile de după această vizită din pivnița casei mele, unde le‐am
explicat cu multă pricepere și dragoste, au fost acelea că elevii au rămas im‐
presionați de ceea ce au aflat.
După această vizită, copiii și‐au spus impresiile:
‐ că le plac costumele din toate zonele țării;
‐ erau fascinați de războiul de țezut, vechi de peste o sută de ani (de‐
spre care spuneau că au mai văzut așa ceva, la bunicii lor);
‐ uneia din fete i‐a plăcut cusătura unei fețe de masă cu urechea acu‐
lui, nu cu vârful;
‐ unui elev i‐a plăcut ansamblul croșetat “cloșca cu puii”;
‐ o altă elevă a înțeles că era nevoie de un spațiu mai mare pentru
explonatele din Muzeu;
‐ altor doi băieți le‐au plăcut icoanele, spunând că parcă erau la
Mănăstirea Radna.
102
Una peste alta, copiii mi‐au promis că vor mai reveni, și cu alți co‐
legi, lucru care s‐a și întâmplat, spre sfârșitul anului. Îi mulțumesc, pe
această cale, profesoarei Carmen Rus pentru că a adus copiii și a reușit să le
transmită respectul pentru tradițiile noastre populare!

Le explic copiilor despre originea costumelor

103
Olimpiada Națională de Meșteșuguri
Artistice Tradiționale de la Sibiu
Comuna Vladimirescu a fost reprezentată cu cinste și mare succes
la “Olimpiada Națională de Meșteșuguri Artistice Tradiționale”, care a avut
loc la Sibiu. Organizându‐se, mai întâi, o preselecție la Arad, am obținut
dreptul de a participa la concursul pe țară. Așa că în luna iunie 2011 am fost
prezentă cu două fete de la Școala de Vară (Lidia Vale și Cipriana Zlăgnean),
împreună cu profesoara Antița Vanc, de la Școala Gimnazială Vladimirescu.
Acest eveniment s‐a ținut la Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului (care
este amenajat în aer liber, pe o suprafață de 300 de hectare) și la Casa Artelor
din Sibiu.

Cu Cipriana Zlăgnean și Lidia Vale, la standul județului Arad,


în Dumbrava Sibiului, locul de desfășurare a Olimpiadei Națională
de Meșteșuguri Artistice Tradiționale
104
Cu fetele din Vladimirescu la standul județului Arad, amenajat în fața
Casei Artelor din Sibiu
105
În cele patru zile de acolo, au participat 160 de copii din toate ju‐
dețele țării, cu meșteșuguri specifice zonei de proveniență: cusut, brodat,
pictură pe sticlă sau lemn, confecționarea de măști, încondeierea de ouă,
sculptură în lemn, cusut pe etamină sau pânză, etc.
Directoarea de la Muzeul din Sibiu mi‐a spus că mă cunoaște foarte
bine și că se aștepta de la mine să învăț fetele nețul (broderie), specific Ba‐
natului, care se folosește la cămășile populare și la poale. Nețul se face cu o
suveică, dar sunt puțini cei care știu să lucreze această broderie. Eu știu să
fac asta, dar nu se mai găsește ața tare pentru a face nodurile să nu se rupă,
în forma unei plase. Apoi pe această plasă se cos diferitele modele de flori,
acestea fiind specifice zonei de Banat.
S‐a meritat să mergem pe jos până la căsuța unde aveam locul ame‐
najat pentru lucru. Căsuța era din zona Prahovei, avea două camere, în una
era cuptorul de copt și în cealaltă era cu rogojină pe jos, un pat țărănesc, un
geam foarte mic, cu o perdea lucrată de mână. În camera cu cuptor, pe jos
era dat cu pământ, amestecat cu baligă de oaie. Treptele de intrare erau din
lemn de stejar greu. Casa era zidită pe piatră.
După patru zile de seriozitate și iscusință, elevei Cipriana Zlăgnean
i s‐a acordat Mențiune la secțiunea “pictură pe sticlă”. Am fost mulțumită
de succesul ei, mai ales că a concurat cu alți 160 de copii, iar faptul că Școala
din Vladimirescu a fost făcută cunoscută la această Olimpiadă a fost un
motiv de mare mândrie.

106
Eleve de la Școala de Vară prezenți, din nou,
la Târgul Meșterilor Populari de la Moneasa
Cu mare cinste am reprezentat, din nou, comuna Vladimirescu, în
vara anului 2011. La acest regal tradițional am avut mare succes, timpul ți‐
nând cu noi, iar standul fiind amenajat între copaci, cu aer curat, de parcă
n‐ai mai fi plecat de la Târg!Drept vă spun că țara noastră are meșteri iscu‐
siți, dar prea puțin li se face promovarea. Ei, totuși, au fost ajutați să ajungă
la Moneasa, așa că au prezentat, pe viu: tulnice, ciubere, fluiere, făcălețe,
linguri din lemn. Toate acestea au acaparat atenția vizitatorilor.
Nici standul meu nu a fost mai prejos, am țesut și eu la război, am
tors cânepă, am croșetat, iar fetele de la Școala de Vară au făcut, pe etamină,
diferite forme florale sau geometrice. Mă bucur că au învățat să țină acul,
iar azi, undele din ele, fiind, deja, la facultate, cos goblenuri. La această ediție
a Târgului, am fost apreciată de organizatori, fapt care și‐a pus amprenta
pe activitatea mea.

Cu Firuța Olaru (în stânga), reprezentanta Centrului Cultural Județean


Arad, profesoara Antița Vanc și fetele de la Școala de Vară, la standul
amenajat la Târgul Meșterilor Populari de la Moneasa
107
108
Cele șase fete de la Școala de Vară nu au fost intimidate de prezența reporterului de la WestTV Regional
Prezența pe pământ grecesc
Domnul primar Ioan Crișan a primit o invitație pentru Ansamblul
“Florile Mureșului” din Vladimirescu de a participa la “Congresul Diaspo‐
rei Românești din Grecia”, în luna noiembrie 2012. Dl. primar m‐a rugat și
pe mine să particip la acest eveniment, cu diferite obiecte vechi, cum ar fi
costume populare, furcă, fuior, poneve, scoarțe, fețe de masă țesute, pro‐
soape. Până și războiul de țesut a fost transportat în Grecia, iar la acesta am
demonstrat, la fața locului, cum se realizează brâul tricolor.
Am fost cazați la Hotelul “Akilon” din centrul orașului Atena. În
prima zi ne‐am odihnit, iar a doua zi am mers cu întregul grup la Biserica
Ortodoxă Românească dintr‐o localitate de lângă Atena. După‐amiază, a
fost prezentat un spectacol la Casa de Cultură din localitatea unde era și Bi‐
serica, iar la aceste spectacole au fost urmărite de mulți spectatori, sălile
fiind pline.

Ovidiu Tanasă (aș treilea din dreapta), secretarul juridic al Primăriei


comunei Vladimirescu și patru dintre dansatorii delegației românești,
în momentul schimbului de cadouri cu organizatorii greci
109
110
Delegația din România care a fost prezentă la COngresul Diasporei din Grecia, pe treptele
Bisericii Ortodoxe Românești din Grecia
111

Înaintea vizitei pe Acropole


A treia zi au avut loc, la sala de evenimente de la Hotel, lucrările
Congresului Românilor din Diaspora, iar spre seară un spectacol de gală,
de aproape trei ore. Publicul numeros a apreciat talentul dansatorilor și al
soliștilor vocali Ionuț Langa și Adina Sirban. Am primit Diplome de la vi‐
cepreședintele UNESCO.
În a patra zi, dimineață, am vizitat ruinele vestitului Acropole, iar
spre seară, în suburbia Pireu, am prezentat un spectacol folcloric. La acesta,
în final s‐a făcut schimb de cadouri.
În a cincia zi a șederii noastre, au izbucnit manifestări violente a
populației grecești, față de măsurile de austeritate decretate de Guvernul
de la Atena, iar această situație a dus la renunțarea continuării șederii noas‐
tre în Grecia. Organizatorii au considerat că este mai importantă securitatea
noastră și s‐a decis să se plece mai devreme spre țară.

Câteva din costumele expuse la standul României


la Congresul Diasporei din Grecia
112
Activitatea culturală prezentată în Grecia a fost de mare amploare,
românii prezenți în Grecia erau emoționați văzând modul în care a fost ame‐
najat locul, cu diversele obiecte de artă românești. Acestora le era dor de
țară, de mâncarea românească și spuneau că nu le este ușor fiind departe
de țară.
Nu pot să trec cu vederea eforturile deosebite pe care le‐au făcut
dansatorii din Ansamblu, împreună cu secretarul Ovidiu Tanasă și con‐
tabilul‐șef Cristian Dohangie, care m‐au ajutat cu căratul decorului la locul
unde urma să fie amenajat. Pentru aceasta le mulțumesc pe această cale
acestor minunați dansatori, dar și domnului primar Ioan Crișan! Casa mea
țărănească, amenajată în Grecia a fost apreciată de 400 de americani, turiști
în Grecia, care au petrecut mult timp la aceasta, fiind plăcut impresionați
de lucrurile de valoare care împodobeau această casă.

O parte a delegației noastre, la finalul Congresului Diasporei Românești


113
Muzeul de acasă
De‐a lungul timpului am adunat multe obiecte cusute și țesute, îm‐
pletite de mine sau colecționate, precum și cele moștenite de la Maria Găruță
‐ o basarabeancă de care am avut grijă până la moartea sa. După moartea
sa, au rămas multe lucruri de valoare, pe care ea le adusese din Basarabia,
când a fost deportată în timpul celui De‐al Doilea Război Mondial.
Aveam toate lucrurile adunate, grămadă, într‐o cameră, neavând loc
unde să mă extind. Eu mergeam la lucru și nu aveam timp să le scot la soare.
De cele mai multe ori, dacă nu le tratam, erau mâncate de molii. Mi‐a venit
ideea de a renova pivnița și să mă extind cu aceste obiecte, pentru a fi mai
bine prezentate, dar soțul meu nu mă lăsa deloc să amenajez muzeul în acel
loc.

Le explic preșcolarilor despre istoria obiectelor aflate în Muzeu


114
Preșcolarii de la Grădinița PN1 din Vladimirescu, împreună cu
prof. Manuela Băltean. Grupul este deschis de nepoata mea,
Dragana, aflată în prim‐planul imaginii
115
Cineva din oraș i‐a propus soțului meu să amenajeze în subsol o piz‐
zerie. Adevărul că această afacere ne‐ar fi adus bani la bugetul familiei. Eu,
cu Muzeul, aduceam numai pagubă, pentru că întreținerea acestuia necesita
cheltuieli.
Într‐un final, am început să renovez pivnița, încetul cu încetul, dar
soțul meu îmi tot spunea că nu este de acord cu muzeul acolo, în pivniță.
Ca să scot planul la capăt, mi‐au venit câteva idei. Am vorbit cu băiatul meu
Aiftincăi Cătălin, cu nora mea, Daniela și nepoata‐mea, Ana‐Maria, stabiliți
în Italia. Am făcut fel de fel de propuneri și una din ele s‐a nimerit ca o mă‐
nușă. Să‐l cheme pe soțul meu la ei, în Italia, în vizită, iar el a acceptat.
Eu am găsit ofertă la avion, l‐am dus la Aeroportul din Timișoara și
în două ore a ajuns la Roma. Așa am cumpărat biletul, că soțul meu a putut
sta o lună în Italia. Nu de alta, dar devenise o povară opoziția sa perma‐
nentă. Cum eu nu mă las așa ușor, am continuat cum am crezut eu de cu‐
viință. Adică am dat jos vechiul var de pe pereți, am spălat bine cărămida.
Vă spun că această casă este sănătoasă, cu o cărămidă care nu se poate sfă‐
râma.
Am reușit să dau varul jos, dar la tavanul curbat a mers mai greu.
Ca să mă încurajez, marcam locul pe care mi l‐am propus să‐l curăț și mă
prindea chiar și ora 2 dimineața când terminam munca pe ziua aceea.
Într‐un final am reușit, am cumpărat decorativ alb, l‐am lipit pe pe‐
rete. Inițial vroiam să las cărămida, dar arăta destul de întunecat și atunci
cu decorativul alb, spațiul s‐a luminat. Am făcut trei geamuri, pentru un
plus de luminozitate, am făcut curățenia de final și am început să cobor din
lucruri în pivniță: icoane, lămpi, paturi, dulapuri, costume populare. Nu
am adus totul, dar am aranjat cât s‐a putut de frumos.
În acest timp am reușit să fac ordine și pe scările care coboară în piv‐
niță. Întregul ansamblu arăta ca o casă țărănească, mai ales cu războiul de
țesut și cu furca cu lână.
S‐a întors soțul meu din Italia și când l‐am invitat să coboare în piv‐
niță, pentru a vedea ce am făcut, că am aranjat Muzeul, a fost supărat pe
mine, reproșându‐mi că “de aia m‐ai trimis în Italia, ca să faci tu Muzeu?”!
116
Dar apoi i‐a trecut supărarea și a spus despre mine că “asta, ce visează
noaptea, a doua zi face!”. Eu m‐am bucurat că mi‐am atins țelul și încetul
cu încetul au început să treacă pragul casei noastre copiii de la Școala Gim‐
nazială din Vladimirescu, însoțiți de profesoarele lor: doamna Oneț, profe‐
soara de Religie Mirela Bugariu, profesoara Antița Vanc.
Le‐am explicat copiilor despre taina țesutului, cusutului, torsului,
împletitul ciorapilor. Mai le‐am explicat cum am cusut goblenurile. Copiii
erau atenți și chiar le‐a plăcut. În acea vară, pe timpul vacanței școlare, am
înființat Școala de Vară. L‐am adus, apoi, pe preotul ortodox din Vladimi‐
rescu, ca să vină să sfințească Muzeul. Iar Daniela Popa (coordonator la re‐
vista “Lumea Satului”) a venit la Vladimirescu, însoțită de un grup de elevi
de la Agronomie din București.

Activitate practică la Atelierul de Creație


Populară de la Școala Gimnazială
din Vladimirescu
Fiecare popor are datoria de a prețui și promova valorile tradițio‐
nale. Poporul român, bine așezat și binecuvântat, are credința creștină care
este oglinda satului românesc: dorul, jalea, doina, basmul sunt lacrimi ce
curg între naștere și marea trecere spre veșnicie.
La Școala Gimnazială Vladimirescu am fost invitată, în ziua de 30
martie 2010 să prezint elevilor modul în care se realizează diferitele obiecte
de meșteșug. Le‐am arătat acestora modul în care se realizează aceste
obiecte, printre care amintesc: opincuțe, cusătură pe etamină, țesut la
războiul de țesut, tăierea de cordele. Fiecare dintre elevii prezenți au avut
câte ceva de făcut. Prin aceasta le‐am demonstrat că ceea ce ei au învățat cu
acea ocazie nu este altceva decât transmiterea de la înaintași a meșteșugu‐
rilor tradiționale din vechime.
În Bucovina, ouăle roșii se sfințesc în Biserică în dimineața Învierii,
împreună cu pasca, colacul, cozonacul. Se mai pune în coșul pentru sfințire

117
usturoi, sare și busuioc. Nu se găsește oriunde acest ritual, ci doar în această
zonă. După sfințire, busuiocul se îngroapă la hotarul parcelei deținute de
fiecare cetățean al comunei.
Admir din tot sufletul meu că mai sunt profesori care se implică
foarte mult în a sădi în sufletul elevilor dragostea pentru țară, pentru fol‐
clorul autentic românesc, pentru valorile lor tradiționale și pentru cei care
se nasc în vatra satului, cu multă iubire de Dumnezeu, de neam și de țară!

Câteva din fetele de la Școala Gimnazială Vladimirescu,


pe care le‐am învățat cusutul pe etamină
118
Diploma prin care mi s‐a acordat titlul de “Cetățean de Onoare”
al comunei Vladimirescu
119
Acordarea titlului de “Cetățean
de Onoare al comunei Vladimirescu”
La începutul lunii iunie 2011, într‐o zi de sâmbătă, chiar în deschi‐
derea Zilelor Comunei Vladimirescu, a avut loc, la sediul Primăriei comunei
Vladimirescu, Ședința festivă de acordare a titlului de “Cetățean de
Onoare”, prilej cu care am fost una dintre persoanele care a primit această
distincție.
Urmare a activității mele în cadrul comunității, Consiliul Local Vla‐
dimirescu a decis să‐mi acorde și mie acest titlu, alături de alte patru per‐
soane din comună.

Momentul în care Corneliu Morodan (fost angajat al Primăriei


comunei Vladimirescu, actualmente primarul comunei Ghioroc)
mi‐a înmânat Diploma care mi‐a conferit titlul de
“Cetățean de Onoare al comunei Vladimirescu”
120
O fotografie cu soțul meu, Gheorghe Aiftincăi, în curtea interioară
a Primăriei comunei Vladimirescu, după încheierea festivităților
de acordare a titlului de “Cetățean de Onoare al comunei Vladimirescu”
121
Mi‐a făcut plăcere, mai ales că veniseră aprecieri pentru activitatea
mea de la multe instituții din Arad, Consiliul Județean și Centrul Cultural
Județean, care au propus acordarea acestui titlu, ca mulțumire pentru acti‐
vitatea mea culturală.
La această ședință au fost prezenți și membrii ai familiei mele, Vasile
Aiftincăi, cu soția Lili și băiatul Daniel și băiatul meu mai mic, Ionel, îm‐
preună cu fata lui, Dragana. Le mulțumesc, pe această cale, tuturor celor
prezenți la acest eveniment.

Cu băiatul meu cel mare, Vasile Aiftincăi, împreună cu familia sa,


soția Liliana și fiul Daniel
122
123

Cu primarul Ioan Crișan (în centrul imaginii), prof. Gabriela Buftea (prima din dreapta) și câțiva prieteni apropiați,
la încheierea festivităților de acordare a titlului de “Cetățean de Onoare al comunei Vladimirescu”
Vizita lui Nicolae
Botgros la Arad
La sfârșitul anului 2011, în
fața Primăriei Municipiului Arad,
a avut loc “Ziua Viorii”, în cinstea
lui Nicolae Botgros (din Basara‐
bia). La invitația Centrului Cultu‐
ral Județean Arad (atunci Nicolae Botgros, unul din cei mai
directoare a fost Ana‐Maria Dumi‐ mari maeștrii ai viorii din
trean), am participat la acest eveni‐ Republica Moldova
ment, spectacolul fiind găzduit de a fost oaspetele Aradului
Teatrul Național de Stat “Ioan Slavici” din Arad.
Eu fiind din Bucovina, directoarea C.C.J. Arad m‐a invitat pe mine
să‐l primesc pe distinsul oaspete, în costum popular din acea zonă de refe‐
rință. Nu am respins această invitație, pentru că doream să mă întâlnesc cu
domnul Nicolae Botgros (împreună cu formația sa). La întâlnirea din fața
Palatului Administrativ a fost prezentă o mare mulțime, care era cu greu ți‐
nută pe loc de un cordon de oameni de ordine, pentru a asigura buna des‐
fășurare a ceremoniei de primire.
Când s‐a anunțat sosirea pe podiumul amenajat special pentru
aceasta, Nicolae Botgros a fost primit cu mii de aplauze, iar la terminarea
programului prezentat, împreună cu primarul Aradului, Gheorghe Falcă,
i‐am mulțumit pentru prezența acestuia în orașul nostru, oferindu‐i o traistă
țesută de mine, iar în traistă am pus un colac copt pe vatră, împletit în patru,
câte un exemplar din cărțile scoase de mine până atunci, un tricolor țesut,
opincuțe făcute de mine și o Biblie Ortodoxă, pentru a avea o amintire plă‐
cută din Arad. Am stat de vorbă cu acesta, iar în cadrul dialogului acesta
m‐a invitat să realizăm un negativ cu formația sa (lucru care, din păcate, nu
s‐a mai întâmplat!). Pe platoul din fața Palatului Administrativ, Nicolae Bot‐
gros a fost plăcut impresionat de atmosfera din orașul nostru.
124
Inaugurarea Muzeului de Etnografie și Folclor
de la Casa de Cultură din Vladimirescu
Pivnița de acasă a devenit neîncăpătoare și atunci autoritățile locale,
reprezentate de dl. primar Ioan Crișan, au hotărât să‐mi dea un spațiu la
etajul clădirii Casei de Cultură din Vladimirescu. Clădirea tocmai ce fusese
renovată, în perioada 2010‐2012, după ce mai mulți ani stătuse în paragină.
S‐a investit foarte mult în renovare, iar acuma clădirea arată foarte bine. În
prezent, Sala de Spectacole, cu 200 de locuri pe scaune, beneficiază de un
sistem audio profesional, de instalație modernă de aer condiționat, fiind su‐
pravegheat non‐stop. De asemenea, există și posibilitatea de conectare la in‐
ternet wi‐fi.

Primarul Ioan Crișan, încadrat de preoții Dacian Nan (în stânga) și


Petru Berceanu, la inaugurarea și sfințirea Muzeului de Etnografie și Folclor
125
Revenind, în
pivniță, de câțiva ani,
venea multă apă, mai
ales când erau ploi
torențiale de durată. Se
aduna apa și asta afecta
obiectele de acolo. Dl.
primar a chemat doi
muzeografi, iar eu le‐am
pus la dispoziție toate
obiectele din colecție.
Din acestea, ei au
ales exponatele care
aveau o vechime mare și
care puteau să fie de‐
puse în Muzeu: războiul
de țesut, un pat cu pe‐
rini, goblenuri, costume
populare vechi, mese,
scaune, ulcioare, biblii,
icoane. De asemenea,
muzeografii au amenajat
și un “colț german”, în
care au fost puse diferite
obiecte de proveniență a
germanilor (obiecte de
bucătărie și de cult reli‐
Cu Florica Tat (fosta directoare a Căminului
gios).
Cultural Vladimirescu în anul 1984)
Trebuie să men‐
ționez că am donat comunității din Vladimirescu un număr de 212 obiecte,
care, orice s‐ar întâmpla, acestea rămân în posesia Muzeului, iar după moar‐
tea mea, custodele Muzeului va fi unul din copiii mei. Toate aceste piese de
126
127

Un grup de elevi de la Școala Gimnazială Vladimirescu, împreunăc cu directoarele Prof. Daniela Rus
și prof. Ofelia Kurunczy, la inaugurarea Muzeului de Etnografie și Folclor
colecție sunt donate cu titlu gratuit, iar vechimea acestor exponate fac ca
acestea să aibă o valoare inestimabilă, făcând parte din patrimoniul cultural
al comunei Vladimirescu.
Cât mă vor mai duce puterile, fac acest lucru cu mult drag. Am grijă
de acest Muzeu și ori de câte ori cineva trece pragul acestuia, rămâne im‐
presionat de ordinea de aici. Nu este ușor, în fiecare zi fiind câte ceva de
făcut, de parcă nu se mai termină!

Cu Constantin Butunoi, Vladimir Belity


(colegii mei de la Cenaclul “Luceafărul”
din Arad, primii din din stânga) și
Pecorelli Giannangelo, un prieten
de familie din Italia, la inaugurarea
Muzeului de Etnografie și Folclor

128
Inaugurarea acestui muzeu s‐a făcut în toamna anului 2013, într‐un
cadru festiv, la care au fost prezente autoritățile administrației locale, preoții
celor două Parohii Ortodoxe din Vladimirescu (pr. Petru Bercean‐Negrean
și pr. dr. Dacian Nan), de la Parohia Ortodoxă Mândruloc (pr. dr. Flavius
Ardelean). De asemenea, la inaugurare au participat și colegii mei de la Ce‐
naclul “Luceafărul” din Arad, dar și cetățeni din comuna Vladimirescu. Cu
această ocazie, am oferit și o masă festivă celor prezenți.
Poate că sunt prea perfecționistă, dar eu sunt acel gen de persoană
pentru care un lcuru trebuie să arate impecabil, iar când vine vorba despre
un costum, depun eforturi deosebite pentru păstrarea acestora: este nevoie
de detergent special pentru spălarea costumelor, trebuie călcate, tratate îm‐
potriva moliilor. Este destul de complicat să ai în grijă întreținerea unui
număr de 300 de costume!

Prof. Florica Bolcu a promovat Muzeul de Etnografie, încă de când era


amenajat la subsolul casei mele. În fotografie, cu un grup de elevi la
inaugurarea Muzeului de la etajul I al Casei de Cultură din Vladimirescu
129
Războiul de țesut de la
Școala Gimnazială din Vladimirescu
Ca să fie bine, am văzut că doamna Oneț se ocupă de copii, îi place
și le explică, le arată cum se țese (și ea știa asta). Atunci am luat hotărârea
de a lua câteva din lucrurile vechi pe care le aveam și să le aduc la Atelierul
de Creație Populară de la Școala Gimnazială din Vladimirescu. Am mai
adus un război de țesut în stare de funcționare. Doamna Oneț le arată copi‐
ilor cum se lucrează cu acest dispozitiv. Pentru ca Atelierul să arate bine,
fiica doamnei Oneț a pictat pereții cu icoane și diferite scene de viață. Pe
lângă asta, și alți profesori s‐au implicat în dotarea Atelierului, prin aducerea
de costume populare vechi.

Războiul de țesut
130
La acest Atelier de Creație, sfințirea s‐a făcut de către Timotei Sevi‐
ciu, Arhiepiscop la Mitropolia Aradului, acesta fiind foarte impresionat. În
acel moment al sfințirii era perioada “Școlii altfel”, în perioada de dinainte
de Paște, așa că întreaga școală mirosea a ceară pentru încondeierea ouălor.
Pentru Timotei Seviciu, acest moment i‐a readus aminte anii copilăriei și a
fost plăcut impresionat de faptul că cineva mai folosește ceară la înconde‐
ierea ouălor. Una peste alta, mie îmi face o deosebită plăcere că elevii folo‐
sesc acest război de țesut și din când în când țes preșuri din cordele.

Copiii din Arad învață despre


încondeierea ouălor
Deputata Claudia Boghicevici, cu echipa sa, m‐a invitat la Biserica
Ortodoxă din Cartierul Subcetate Arad, să le arăt copiilor modul de încon‐
deiere a ouălor, un obicei străvechi. Mai mulți elevi de la Colegiul Național
“Sabin Drăgoi” din Arad (director prof. Doina Trandafir), s‐au adunat în
curtea Bisericii, împreună cu părinții și preoții și au luat la cunoștință despre
taina încondeierii ouălor.

Modele de ouă încondeiate


131
Am fost foarte atentă ca fiecare copil să umble cu grijă cu ceara fier‐
binte, în același timp ținând chișița, pentru ca elevii să poată desena pe ouă.
S‐au încondeiat și câte 4‐5 ouă de copil, iar prin grija deputatului Claudia
Boghicevici ce‐i ce‐au încondeiat ouă au fost răsplătiți și cu rechizite, și cu
dulciuri. Împreună cu prietena mea Dorica Moise am dus la bun sfârșit acea
acțiune.
M‐am bucurat că i‐am văzut pe copii doritori să se implice activ,
pentru că ei sunt cei care trebuie să ducă pe mai departe tradițiile și obice‐
iurile strămoșești. Simțeam că plutesc de fericire că am văzut cu câtă plăcere
și interes au reacționat copiii, cu câtă atenția au ascultat de mine și cât de
bine au deprins toate procedurile, care nu erau deloc simple. Mulțumesc,
pe această cale, tuturor celor care au încredere în mine și mă solicită la astfel
de acțiuni!

Simpozion dedicat Unirii de la 1918


la Complexul Muzeal Arad

Palatul Cultural din Arad, care găzduiește și Muzeul Județean


132
În Sala Unirii din cadrul Expoziției Permamente de Istorie de la
Complezul Muzeal Arad a avut loc Simpozionul “Treptele Unirii”, unde
am fost invitată să fac decorul și să cânt, de către Asociația Culturală “Pro
Basarabia și Bucovina” ‐ Filiala Columna Arad și Liceul Padagogic “Dimitrie
Țichindeal” din Arad.
Sufletul evenimentului, la fel ca în fiecare an, a fost scriitoarea și pu‐
blicista Lucilia Dinescu. Acolo, alături de colegul Magu Lazăr, am susținut
un program de poezii și de cântece în grai, iar atenția mai mare a publicului
a fost decorul prezentat cu această ocazie.

Concurs județean de ouă încondeiate, organizat


la Școala Gimnazială din Vladimirescu

Cu trei din fetele de la Școala de Vară, care au participat la evenimentul


de dinaintea Sărbătorilor Pascale, de la Școala Gimnazială Vladimirescu
133
În săptămâna de dinaintea bucuriei Învierii Domnului Iisus Hristos
a anului 2012, la Școala Gimnazială din Vladimirescu a avut loc un concurs
de ouă încondeiate. Au participat copii din Săvârșin, de la Grupul Școlar
“Francisc Neumann” din Arad, Liceul “Ion Creangă” din Curtici, Școala
Generală “Iosif Moldovan” din Arad, Colegiul Național “Elena Ghiba Birta”
din Arad, echipa de elevi de la Grupul Școlar “Moga Voievod” din Hălma‐
giu și echipa de elevi de la Școala Gimnazială din Vladimirescu (coordonați
de prof. Mirela Bugariu).

Preot dr. Timotei Seviciu (arhiepiscop al Arhiepiscopiei Aradului),


primarul Ioan Crișan, fostul viceprimar Dorel Horga și preotul
Petru Berceanu (de la Parohia Ortodoxă Vladimirescu I, de la stânga),
la concursul organizat la Școala Gimnazială Vladimirescu
134
135

Cu grupul de profesori și oficialități locale, la concursul organizat la Școala Gimnazială din Vladimirescu
În timpul acestui eveniment, am învățat copiii participanți să încon‐
deieze ouăle. Obiceiul vopsirii ouălor în culoarea sângelui primește în creș‐
tinism simbolul vărsat pe Cruce, ca preț de răscumpărare a neamului
omenesc de către Fiul lui Dumnezeu.
Bucuria a fost dublată de prezența dr. preot PS Timotei Seviciu, pe
atunci episcop al Episcopiei Aradului, dr. Vasile Pop, consilier cultural, de‐
acon prof. Florin Sirca, inspector prof. Mariana Cismașiu (de la Inspectora‐
tul Școlar al Județului Arad), alături de primarul Ioan Crișan, viceprimarul
Dorel Horga, preotul Petru Bercean‐Negrean (de la Parohia Ortodoxă Vla‐
dimirescu). Înainte de concurs, le‐am arătat tehnica încondeierii ouălor cu
ceară fierbinte, iar copiii erau dornici să mânuiască chișița, instrumentul
tradițional de încondeiere.
La finalul acestui concurs, fiecare elev participant a fost premiat de
către Primăria comunei Vladimirescu, iar pe lângă premiul obținut, elevii
au plecat acasă și cu noile cunoștințe obținute cu această ocazie, învățând
despre tehnica încondeierii ouălor de Paște.

Concursul “Autentic Fest” 2012


Am fost invitată de instructorul Petre Răuț, de la Ansamblul “Florile
Mureșului” din Vladimirescu, împreună cu dansatorii din acest ansamblu,
să prezint un obicei de nuntă, împreună cu Alexandra Vîrtaci, Gheorghe
Toderici cu soția sa (acesta jucând rolul nașului). M‐au chemat la acest con‐
curs, deoarece o parte din costume au provenit din colecția mea: o laviță cu
perne și ponevi, multe obiecte vechi, pentru decor (ulcioare și ploscă).
Prima etapă a concursului s‐a ținut la Șiria, care a avut caracter eli‐
minatoriu, pentru finala de la Arad. Am jucat rolul de “mireasă urâtă”. Cos‐
tumul meu a fost lucrat, pe mâneci și poale, numai neț (dantelă). Acest
costum este mai valoros ca o rochie de mireasă. Între timp, concursul era
planificat la ce dată se va ține, așa că între timp am făcut mai multe repetiții
ale acestui spectacol.
136
137

Grupul din Vladimirescu, care a participat la Festivalul “Autentic Fest” de la Șiria, cu un obicei de nuntă.
În dreapta imaginii, sunt eu, îmbrăcată în rolul “miresei urâte”
Din păcate,
între timp, mi‐a decedat
mama, așa că am fost
nevoită să întrerup re‐
petițiile, pentru a‐mi în‐
gropa mama, într‐o zi
de joi. Sâmbătă am
ajuns acasă, pentru că
duminică trebuia să fiu
pe scena de la “Autentic
Fest”, cu cele trebui‐
toare de nuntă, pentru
concurs. Vedeți cum
este viața artistului:
planificarea spectacolu‐
lui fusese făcută, deja,
dar nu și moartea Imagine din spectacolul susținut la finala
mamei. “Autentic Fest” de la Arad
A venit și ziua de concurs, la Șiria. Am intrat în concurs și multă
lume nu m‐a cunoscut, pentru că fusesem deghizată ca “mireasă urâtă”, iar
pe cap aveam usturoi și ceapă. Am obținut calificarea pentru finala de la
Arad, de peste două săptămâni.
La finala de la Arad, de la 26 august, ținută la Ștrandul Neptun din
Arad, Ansamblul“Florile Mureșului” din Vladimirescu a prezentat un obi‐
cei de nuntă, mirele fiind din Șicula, iar mireasa din Podgorie. Eu fiind
“mireasa urâtă”, mă prezentam în fața mirelui și mi‐am jucat rolul, încer‐
când să‐l cuceresc de partea mea, dar nu am avut izbândă, pentru că eram
“urâtă, bătrână, cu cârje și gâbă”.
Un alt ghinion, care, poate, se întâmplă, probabil la o mie de ani: în
săptămâna de dinaintea finalei, mi‐a murit soacra. Marele meu avantaj a
fost acela că înmormântarea fusese programată pentru ziua de vineri, iar
seara m‐am dus la tren, iar Sâmbătă am ajuns acasă, pentru ca Duminică să
138
fiu pe scena de la finala de la Arad. Trebuiau îmbrăcați mirii, nașii, socrii și
pe deasupra mai trebuia făcut și decorul pentru acest spectacol!
Am fost puternic încurajată de colegi, așa că mi‐am făcut cu brio da‐
toria, iar la urmă, juriul ne‐a acordat locul al II‐lea.
Noi am fost mulțumiți, mai ales că în finală am avut de dus o bătălie
cu formații consacrate din județ, cum a fost formația din Pecica (care au pre‐
zentat “Praznicul de pită nouă”), care a fost apreciat de juriu pentru pro‐
gramul prezentat pe scenă.

Emisiuni pentru Favorit TV


Am fost chemată de Doina Mirea pentru a fi prezentă la o emisiune
realizată de Favorit TV în Arad și pentru a amenaja decorul. Aici am pre‐
zentat și un program de cântece și poezii și am răspuns întrebărilor care mi‐
au fost adresate. De asemenea, tot cu Favorit TV, am mai filmat și la
restaurantul “Mama Lia” din Timișoara, unde, de asemenea, am prezentat
un program de cântece populare.

Un “șnur de Mărțișor” sau o “minge mare”,


bune pentru Cartea recordurilor !

V‐am spus că am colaborat foarte mult cu revista “Lumea satului”,


iar cea mai apropiată de mine a fost Daniela Popa. Prin 2008, ea mi‐a propus
că fac ceva pentru luna Martie, că vin zilele de 1 martie și de 8 martie. M‐a
întrebat dacă nu pot să fac ceva inedit, special cu aceste ocazii, că ea se va
ocupa de ajungerea mea la București.
În 2009, m‐am gândit ce să fac și mi‐a venit ideea să croșetez un șnur
de Mărțișor de 365 de metri, câte zile are un an. În 2010 am fost la București
cu el, pe Aleea unde se adunau artiști de toate genurile. Vă spun că am avut
succes cu acest șnur, toate televiziunile au fost prezente, fie cu transmisii în
direct sau înregistrat.
139
De atunci, în fiecare an am tot lucrat la acest șnur. Când voiam să
mă relaxez, croșetam la șnur. Am încetat să mai investesc în ațe, în 2014, pe
motiv că este destul de costisitor, iar un alt motiv era acela că nu găseam
ață identică, ori era de un roșu prea deschis (sau prea închis), ori un alb im‐
aculat, care nu se potriveau cu ceea ce făcusem până atunci. Pe lângă asta,
nu găseam ața potrivită.
Am adus ațe chiar și din Grecia, pentru a croșeta acest fir lung, care
a ajuns la 7.500 metri și o greutate de 30 de kilograme.
Dintotdeauna mi‐am dorit să intru în “Cartea recordurilor”, ori cu
șnurul croșetat, ori cu o minge mare. Aplicarea pentru înregistrarea în “Car‐
tea recordurilor” se poate face în mai multe moduri, dar trebuia găsită mo‐
dalitatea de a mă încadra în cerințe. Vizitatorii care au fost la Târgul de la
București se minunau și spuneau: “ce minge mare”.

Cel mai lung șnur de mărțișor croșetat, care așteaptă...


omologarea pentru Cartea Recordurilor
140
Am fost invitată în platoul postului TV Digi 24 cu această “minge”.
Și realizatorii emisiunii erau de părere că obiectul aducea mai mult cu o
minge. Alături de mine era și dr. Raed Arafat, actrița Stela Popescu, actorul
Alexandru Arșinel și cântăreața Paula Seling. Toți acești invitați au intrat
pe rând în platoul emisiunii, ca oameni ce fac ceva deosebit pentru țară.
De atunci, am fost cunoscută ca fiind cea care a relizat cel mai mult
șnur de Mărțișor, de 75.000 de ochiuri, iar pus pe un ghem acesta poate fi
socotit ca o minge croșetată foarte mare.
De câte ori mergeam la București am avut de multe ori oferte de a
vinde acest șnur. Un patron din Prahova dorea să cumpere acest șnur, pen‐
tru a‐l expune la stațiunea sa turistică din pădure. De multe ori l‐am dus și
cu trenul, pentru a fi prezentă în locul unde eram invitată să fiu. Vânzarea
acestui șnur nu a avut loc, deoarece am pus mult suflet când l‐am făcut, iar
acum este atracția principală de la Muzeul de Etnografie din Vladimirescu.
Aici este admirat de vizitatorii care calcă pragul Muzeului.
Îmi doresc din suflet ca șnurul acesta să fie omologat ca record în
“Cartea recordurilor”, ceea ce ar însemna o mare cinste pentru comuna
Vladimirescu, pentru județul Arad și ‐ de ce nu? ‐ chiar și pentru țară! Pentru
croșetarea acestuia a fost nevoie de mult calm, multă răbdare, o pasiune
“nebună”, pe care nu o întâlnești la tot colțul. Am făcut multe interviuri la
radio și TV, cu ocazia începutului lunii Martie, având ca subiect acest șnur
de Mărțișor, la diverse posturi cunoscute pe plan național. Rămâne de văzut
cine și când va pune în valoare aceast operă de artă lucrată cu două mâini
și o croșetă!

Lansarea primului CD audio:


“Dor de satul meu”
Ieșirea pe piață a primului CD audio (în anul 2013), cu numele “Dor
de satul meu” a fost o realizare care mi‐a bucurat inima. Am fost bucuroasă
că am putut scoate acest CD audio, mai ales că am avut un mare ajutor din
141
Coperta primului CD audio “Dor de satul meu”

partea unei familii de etnie maghiară, care m‐a finanțat pentru scoaterea
acestui CD audio. Numele acestei familii nu‐l voi face public, deoarece ei
și‐au exprimat dorința de a rămâne anonimi. Însă nu pot să nu le mulțumesc
din suflet pentru acest ajutor, pentru că doar din pensia mea nu puteam
scoate acest CD audio decât cu foarte mare greutate, iar ajutorul lor a fost
de neprețuit!
Lansarea acestui CD audio am făcut‐o la Cenaclul “Luceafărul” din
Arad, de asemenea, după lansare, am prezentat acest CD audio și la Târgul
Meșterilor Populari de la Muzeul Satului din București.
142
De asemenea, pe platoul de la Hora TV am amintit de lansarea aces‐
tui CD audio, acolo am interpretat șase melodii de la acesta. Melodiile aces‐
tui CD audio ‐ în varianta videoclip ‐ se găsesc și pe youtube.com, iar acestea
sunt: “Și‐am avut și eu drăguț”, “Îs bolnavă și n‐am liac”, “Frunzuliță de
dudău”, “Băiatul mamei, băiat”, “Frunzuliță busuioc”, “Eu cu Ghiorghe ni‐
am vorghit”, “Bat‐o focu lume ră”, “Frunzuliță de mălin”, “Pădurar îți spun
ceva”. Toate aceste melodii sunt orchestrate de Petreu Oloieru din Suceava.
De asemenea, aceste melodii (tot în format videoclip) se găsește și
pe pagina de internet “muzica românului”. Aceste videoclipuri sunt real‐
izate în curtea casei mele și în Muzeul de Etnografie de la Casa de Cultură.
Eu spun că publicului i‐a plăcut aceste melodii (dovadă fiind și ac‐
cesările de pe youtube.com), mai ales că versurile vorbesc despre viața de
zi cu zi a oamenilor. Doresc să le mulțumesc celor cu care am colaborat la
realizarea acestui CD audio, în special profesoara mea de canto, Elisabeta
Rudei, cu care am făcut o echipă foarte bună!

Festivalul “De la Vrancea‐n Bucovina”

Împreună cu Formația “Nemuritorii”, la spectacolul organizat


în localitatea Focșani (județul Vrancea)
143
Am fost invitată la Focșani
(județul Vrancea), în decembrie
2013, la un spectacol organizat de
Silvia Siminiuc, de la postul Etno
TV. Pe mine mă oboseau dru‐
murile lungi, dar prietena mea,
Dorica Moise, m‐a încurajat să fiu
prezentă. ici, pe o scenă imensă,
cu un public numeros, a fost orga‐
nizat Festivalul de folclor “De la
Vrancea‐n Bucovina”.
Am fost împreună cu ar‐
tiști dragi sufletului meu, cu care
am făcut multe fotografii: Con‐
stantin Bahlin, Lenuța Ciută, Gru‐
pul “Nemuritorii”, doamna Cu Lenuța Ciuta, tot la
festivalul de la Focșani
Marinică și mulți alții.

Emisiunea “Trăistuța cu povești”

O ediție a emisiunii “Trăistuța cu povești” de la WestTV Regional


s‐a filmat la Muzeul de Etnografie și Folcloric din Vladimirescu
144
În ziua de 30 iulie 2013, la Casa de Cultură din Vladimirescu, în fru‐
mosul cadru oferit de Muzeul de Etnografie ‐ Colecția “Maria Aiftincăi” a
fost prezentă și Televiziunea WestTV Regional, care a realizat una din ediț‐
iile emisiunii “Trăistuța cu povești”. Copiii prezenți au ascultat‐o pe actrița
Georgiana Elena Popan, povestitor profesionist, care a ales ca temă “folclo‐
rul românesc”. Tot atunci, copiii s‐au îmbrăcat în costumele populare din
colecția mea personală, filmarea emisunii fiind făcută în Muzeu.
Un alt subiect a fost despre “ia românească” și cu ce drag se poartă
la anumite manifestări.

Colaborare cu revista “Gutenberg”


Mai rar, dar am apărut și în revista de cultură “Gutenberg” din
Arad, în calitate de rapsod popular. Profesoarele cu care am colaborat au
scris diferite articole în această revistă despre mine sau au publicat în
paginile revistei poezii din cărțile scrise de mine.
Într‐unul din numerele revistei, Anca Demeter a scris un articol în
care a pus accentul pe Muzeul de Etnografie din Vladimirescu, pe faptul că
sunt implicată în păstrarea tradițiilor populare.
Cuvinte frumoase din partea ei au scos în evidență preocuparea mea
pentru poezie în grai, pentru cântecul popular, aducând, prin scris sau cân‐
tec, lumea satului pentru cei ce vor să audă.
Tot ea a mai scris că cu mine călătorește în timpul de odinioară, cu
nostalgia vacanțelor petrecute la bunici, prin livadă, zburând pe islazurile
copilăriei. Îi mulțumesc doamnei Anca Demeter, pe această cale, pentru
aprecierile făcute la adresa mea!

145
Târgul Regional pentru Artizanat
și Meșteșuguri de la Timișoara
Tot așa, am fost chemată la Târgul Regional pentru Artizanat și Meș‐
teșuguri de la Timișoara, în luna septembrie a anului 2014, pentru a amenaja
o casă țărănească și am avut succes, pentru că organizatorii mi‐au oferit un
stand acoperit, în lungime de 8 metri.
Toate acestea s‐au făcut cu sprijinul Guvernului României și s‐a or‐
ganizat la Muzeul Satului Bănățean de la Pădurea Verde din Timișoara.
Mult peste 1.000 de persoane au putut să vadă, la cele 16 standuri
amenajate, cum se lucrează și se realizează obiectele de artizanat, cum se
țese la război, cum se pictează icoane pe sticlă, cum se fac coșurile de nuiele
și alte obiecte decorative.

Cu cele două eleve de la Școala Gimnazială din Vladimirescu


(Larisa Arsene și Claudia Zaha), împreună cu prietena mea,
Ioana Șimon
146
La acest Târg, organizat în perioada 19‐22 septembrie 2014, am fost
însoțită de două eleve din Vladimirescu, care știu să facă lucruri de mână,
învățând aceasta la Școala de Vară. Larisa Arsene și Claudia Zaha sunt cele
două fete despre care am amintit, iar ele m‐au ajutat la amenajarea standu‐
lui, au croșetat, au împletit și le‐au arătat vizitatorilor cum se face o zgardă
de mărgele.
Pentru noi a fost o mare bucurie și mândrie să prezentăm comuna
Vladimirescu, iar eu, în a treia zi de ședere, am prezentat un moment de fol‐
clor cu cinci piese, unde vizitatorii din zona Moldovei au făcut o Sârbă. Un
alt motiv de mândrie pentru mine este că pe banerele de prezentare a Târ‐
gului, postate la cele patru porți de intrare în Pădurea Verde, au fost postate
imagini de la Muzeul de Etnografie din Vladimirescu!

Casa țărănească de la “Cora” Arad


În luna martie a anului 2014 am fost invitată de șefii supermarketu‐
lui “Cora” din Arad să amenajez o casă țărănească. Aceasta a fost amenajată
pe un spațiu mare și a fost găzduită pe timp de o lună. Casa era “deschisă”,
în sensul că fiecare cumpărător al supermarketului putea vedea activitățile
care au loc într‐o gospodărie tradițională țărănească.
Vizitatori acestei case au fost de la copiii de‐o șchioapă (împreună
cu părinții lor), la oameni în etate, care își făceau cumpărăturile aici. Inclusiv
elevii de la Școala Gimnazială din Vladimirescu au vizitat această casă
țărănească în perioada “Săptămâna altfel”.
La această casă stăteam câteva ore pe zi, în special la orele dimineții,
în perioada în care veneau și elevi în cadrul “Săptămânii altfel”. Mi‐am che‐
mat și familia, pentru a vedea și ei cum am amenajat această casă.
Tot la “Cora” era amenajată o scenă, pe care cântau diferite formații.
La fiecare două‐trei zile eram și eu invitată să prezint un program muzical,
după care reveneam la casa amenajată în spațiul pus la dispoziție. Vizitatorii
admirau și modul în care cream opinci, sacii și valurile de pânză care erau

147
148
Vedere de ansamblu al Casei Țărănești amenajate la Cora
Am avut bucuria ca la standul
amenajat la Cora să vină și soțul
meu, Gheorghe

prezențe obișnuite în casa omului gos‐


podar.
În ultima săptămână de ședere
la “Cora” am încondeiat ouă. Undeva,
la intrarea în “Cora” era un loc unde
stătea Măricuța Gal, care împletea dife‐
rite obiecte din nuiele. Aceasta, îm‐
preună cu o altă persoană, le arăta
copiilor cum se realizau aceste coșulețe, care erau aduse, apoi, la mine, iar
eu puneam ouă încondeiate în acestea, iar întreaga lucrare era admirată de
cei din supermarket. Elevii, care erau la “Cora” în prezența părinților, au
fost plăcut impresionați de acest du‐te ‐ vino al coșulețului de nuiele.

Demonstrație de
încondeiere a ouălor
de Paște. În medalion,
rezultatul muncii mele
149
Sărbătoarea Sânzienelor
În fiecare an, în ziua de 24 iunie, în religia ortodoxă se sărbătoresc
“Sânzienele”. În această zi de sărbătoare, s‐a născut și nepotul meu Daniel
Aiftincăi, care acum are 17 ani și face voluntariat în limba germană la o Gră‐
diniță din Cartierul “Aurel Vlaicu” din Arad.
În această zi de 24 iunie, a anului 2014, un grup de tineri, băieți și
fete, de la Liecul Tehnologic de Electronică și Automatizări “Caius Iacob”
din Arad, coordonați de prof. Mihaela Cojocaru și însoțite de Anca Demeter,
au fost îmbrăcați în costume populare și am pornit cu o căruță frumos îm‐
podobită cu poneve (cuverturi) spre Pădurea Vladimirescu, pentru a culege
“sânziene”. Am reușit să strângeam îndeajuns de multe pentru a face câte
o cunună pentru fiecare dintre fete din grup. La “sânziene” li se mai spune
și “drăgaică”.

Grupul de fete și băieți din Arad, în drum spre Pădurea Vladimirescu.


Mijlocul de transport ales? Atelaj hipo cu... un cal putere!
150
151

Poza de grup, în care sunt împreună cu tinerii care au participat la Sărbătoarea Sânziene,
împreună cu profesoara Anca Demeter
Din vechime, se spune că fetele care vor să se mărite mai repede,
trebuie să se spele cu rouă de pe “sânziene”. Pentru ca acest ritual să aibă
efect, trebuie să respecte anumite condiții: în zori, în același loc unde sunt
“sânzienele” să nu fie călcat locul, babele strâng roua de pe ele și o pun într‐
o pânză nouă. Apoi, o storc într‐o oală nouă. Spre casă nu trebuie să vor‐
bească cu nimeni. La fel, să nu se întâlnească cu cineva. Dacă se întrunesc
toate acestea, cine se va spăla cu această rouă, este în tot timpul anului sănă‐
tos și îndrăgostit.
Femeile măritate pot face și ele acest ritual, pentru a fi iubite de soți,
aibă copii frumoși și sănătoși.

Fetele din grupul de elevi din Arad, în grădina casei mele, la revenirea
din Pădurea Vladimirescu, împreună cu profesoara Anca Demeter
152
Colaborarea cu revista “Viața arădeană”
Aceasta este o revistă de cultură și performanță, editată de Editura
“Viața arădeană”. În mai multe numere ale revistei am apărut cu interviuri
luate de Lucilia Dinescu. Printre numeroasele întrebări despre meșteșug,
cântec și poezie, trebuie să dau câte un răspuns. Dar ea mai “adăuga” la
răspunsurile mele, că se ajungea ca un interviu să fie publicat pe mai multe
pagini, despre istoria meșteșugului popular, a poeziei populare și a cânte‐
cului popular. De foarte multe ori, Lucilia Dinescu mă chema să fac decorul
pe unde prezenta ea simpozioanele, în calitate de președinte al Asociației
“Pro Basarabia și Bucovina”. De cele mai multe ori, avea simpozioane cu
elevii de liceu și atunci interpretam “a capella”, pentru că nu aveam “nega‐
tiv”.
În scrierile ei din revista “Viața arădeană”, ea îmi mulțumea de
multe ori pentru modul în care eu făceam decorul, cântam și recitam poe‐
ziile, acestea plăcând mult cititorilor. Printre altele, mă descria ca fiind un
reprezentant de frunte al artei populare românești.

Împreună cu Sabin Bodea (directorul revistei “Viața Arădeană”)


și Lucilia Dinescu (președintele Asociației Pro Basarabia și Bucovina
153
Școala de Vară din 2014, alături de străbunici
În lunile de vară (în special în august), pe perioada vacanței școlare,
m‐am gândit să invit și pe străbunici, care să vină să ne arate din secretele
lor. Pe atunci, directoare fiind Mihaela Bedelean, care chiar se pricepea la
lucrul de mână, era apreciată de copii, mai ales pentru blândețea cu care îi
învăța pe aceștia. Am reușit, eu și cu directoarea, să‐i învățăm pe copii multe
despre lucrul de mână.
Într‐o zi, i‐am sugerat directoarei să o aducem la Școala de Vară pe
doamna Maria Fosticiuc, care avea 93 de ani, dar care era plină de viață.
Aceasta i‐a învățat pe copii taina croșetei. Pe lângă ea, i‐am mai invitat pe
tanti Lenuța Julan, o femeie trecută prin viață, cu vârsta de peste 80 de ani,
care le‐a învățat pe fete taina nețului, pe care multe femei nu‐l știu să‐l facă.
Doamna directoare s‐a ocupat de transportul lor și așa au rămas
amintiri frumoase, că fetele de la Școala de Vară au mai învățat ceva! Pe cine
am crezut eu că știe să transmită despre lucrul de mână, adică femeile tre‐
cute de jumătatea vieții, le‐am tot invitat, ori decâte ori se ivea ocazia să le
predăm copiilor. Am invitat‐o și pe cuscra mea, Adriana Zaharia, iar aceasta
le‐a învățat pe fete cum să facă colțuni din lână (ciorapi). S‐au făcut filmări
de către postul West TV, despre măiestria lor. Toate aceste acțiuni de la
Școala de Vară au
fost menite să‐i
facă pe copiii să
mai lase calcula‐
toarele și să ia con‐
tact de frumusețea
artei populare tra‐
diționale.

Primarul Ioan
Crișan, în dialog
cu Maria Fosticiuc
și Lenuța Julan
154
155

Inițiativa de a le aduce și pe bunicile noastre, de la care am putut învăța multe secrete ale artei tradiționale
românești, a avut succes, mai ales că și cadrul ales a fost unul pe măsură: Muzeul de Etnografie și Folclor
Emisiunea “Audiență generală”,
realizată la Vladimirescu
Postul WestTV Re‐
gional a venit la Muzeul
de Etnografie din Vladi‐
mirescu, pentru a‐mi lua
un interviu în Muzeu.
Tema emisiunii era despre
tradițiile de Crăciun în
vremea tinereții mele. Cu
mare drag am răspuns la
întrebările care mi‐au fost
adresate.
Am trăit clipele
copilăriei, despre cum
mergeam cu Plugușorul,
cu busuioc legat la clo‐
poțel și cu o traistă mare.
Începeam cu uratul din
capătul satului, alături de
fratele mai mic (cu 3 ani),
care era un fel de sprijin
pentru mine. Ne în‐
torceam cu traista plină de
colaci, mere, nuci, pupăze
În timpul interviului pentru postul WestTV Regional
și ceva bănuți, dar puțini,
numai de la unchieși și neamuri mai bune.
Să revin la întrebări. O altă întrebare era “Care este spiritul Crăciu‐
nului?”. Atunci, pe moment, mi‐am adus aminte de cum făcea soacra mea
sarmale din crupe (pisat) albe, din porumb alb, cu ulei de dovleac se olojea
156
(distuia) cu ceapă și erau foarte bune. Nu se punea deloc carne, fiindcă eram
în Postul Crăciunului. Și mai făcea bureți care erau deja uscați din vară.
M‐a întrebat reporterul de oalele și ulcioarele care erau în Muzeu.
Am încercat să‐i amintesc că în oalele mai mari se făceau sarmalele, altădată
lapte‐prins sau iaurt. Ulcioarele erau pentru aducerea apei celor care lucrau
la seceriș, acestea păstrând apa rece.
O altă întrebare este despre cum se păstrau hainele, ca să nu se și‐
foneze. Acestea se puneau pe o bară, deasupra patului, pentru că nu existau
șifoniere, iar pentru ca hainele să stea cum trebuie, erau puse pe aceste bare.
Acolo în Muzeu pot vorbi ore întregi, fiecare obiect de aici având
propria sa istorie. Mulțumesc postului WestTV Regional că și aici apar vi‐
deoclipuri realizate de mine în Muzeul de Etnografie și Folclor! La acest
post sunt cerute, din când în când, melodiile mele.

Activitate culturală cu TV Arad


Într‐o zi de vineri, în luna septembrie 2014, comuna Vladimirescu a
avut ca oaspete postul TV Arad, împreună cu Nicoleta Pavel, prezentatoare
de emisiuni la acest post. Domnia sa colaborează de mulți ani cu Primăria
din Vladimirescu, în special după obținerea mandatului de primar de către
dl. Ioan Crișan, căruia i‐a luat multe interviuri, iar cu alte ocazii a prezentat
comuna în cadrul unor emisiuni speciale la TV.
Aici pot să amintesc activitatea mea culturală, care a fost de o mare
importanță: am amenajat decorul pe scena Casei de Cultură, l‐am făcut în
așa fel încât să placă tuturor celor care urmau să se folosească de scenă.
Cu realizatoarea de emisiuni TV Nicoleta Pavel colaborez de mulți
ani, chiar de la debutul ei la TV, ea fiind o apreciată realizatoare de emisiuni
pe teme de folclor și tradiții populare autentice românești.
Multe emisiuni TV a realizat Nicoleta Pavel în comuna Vladimi‐
rescu, în special ciclul de emisiuni “Mă întorc cu drag acasă”! Dintotdeauna,
cu ce am putut, am susținut realizarea acestei emisiuni, astfel încât genericul

157
158
Un model de aranjament al sceneri de la Casa de Cultură din Vladimirescu
emisiunii cuprinde instantanee filmate la Muzeul de Etnografie din Vladi‐
mirescu (Colecția “Maria Aiftincăi”).
Tot ea are emisiuni și la postul Radio Arad, cu preferințe muzicale
de cântece populare și acolo ce‐i care îmi apreciază melodiile în graiul dulce
bucovinean, cer de multe ori să se difuzeze aceste melodii.
În Muzeul de Etnografie s‐au realizat multe videoclipuri cu artiști
de muzică populară autentică, acestea urmând să rămână în colecția acestei
televiziuni peste ani. Toată stima pentru prezentatoarea Nicoleta Pavel, pen‐
tru că îmi apreciază munca depusă și eforturile depuse pentru amenajarea
locațiilor unde urmau să se realizeze videoclipurile. Asta mă definește cel
mai bine, când realizez decorul cu lucruri de valoare, mai ales că sunt puțini
cei care mai păstrează obiecte de o asemenea valoare.
Mulțumesc Nicoletei Pavel și Televiziunii Arad pentru filmările rea‐
lizate la Vladimirescu, pentru premiile primite din partea lor, acestea stând
frumos puse la colecție în cadrul Muzeului! Ori de câte ori era nevoie, i‐am
sprijinit și voi continua să o fac, în ceea ce privește amenajarea decorului,
recitări de poezie, interpretare vocală și orice înseamnă arta populară.

Emisiunea “În ochii lumii”,


realizată la Vladimirescu
Postul de televiziune Hora TV este cea care prezenta emisiunea “În
ochii lumii”, în fiecare duminică, de la ora 18. Cu acceptul domnului primar
Ioan Crișan, realizatorii emisiunii au făcut înregistrări cu obiectivele din co‐
mună și un interviu cu primarul comunei.
Dansatorii Ansamblului “Florile Mureșului” Seniori și Juniori au
dansat pe scena Casei de Cultură din Vladimirescu. De asemenea, au fost
prezenți și soliști vocali din comună. Întregul program artistic a fost coor‐
donat și de instructorul Petre Răuț.
Cu această ocazie, am îmbrăcat‐o pe nepoțica mea Dragana, în cos‐
tum popular. Ea a fost foarte încântată, mai ales pentru pozele făcute cu
159
această ocazie. A avut răbdare să stea pe toată durata filmării emisiunii, deși
pe atunci avea numai 5 ani.
Emisiunea a fost reușită, în care prezentatorul a avut numai cuvinte
de laudă pentru modul în care s‐a realizat decorul pe scena de la Casa de
Cultură, acesta spunând că nu a mai întâlnit așa ceva în nici un alt loc unde
a fost filmată emisiunea în trecut.

La filmarea emisiunii “În ochii lumii”, am adus‐o și pe nepoata mea,


Dragana (care avea 5 ani), care s‐a fotografiat în costum popular,
împreună cu primarul Ioan Crișan
160
161

Realizatorul emisiunii “În ochii lumii” și primarul Ioan Crișan, în timpul interviului, sub privirile
Ansamblurilor folclorice “Florile Mureșului” Senior și Junior
162
Programul prezentat de Ansamblul folcloric “Florile Mureșului Junior” din Vladimirescu
163

Programul prezentat de Ansamblul folcloric “Florile Mureșului Senior” din Vladimirescu


164
Formația de instrumentiști ai Ansamblului folcloric “Florile Mureșului”, condusă de Iosif Naghi
Colaborare cu revista “Ghidul arădean”
Într‐o zi fru‐
moasă de mai 2014, a
venit la Muzeul de
Etnografie și Folclor
din Vladimirescu,
pentru a realiza un
interviu pentru re‐
vista “Ghidul ară‐
dean”, domnul
Adrian Cîrlig, auzind
că acest Muzeu este
unul privat și că aici
“sunt comori as‐
cunse”. Am povestit
despre aceste “co‐
mori”, de unde le‐am
moștenit și cu câtă
pasiune am adunat
această colecție. Vă spun și dumneavoastră că am ținut o bătrână basara‐
beancă, Maria Găruță, stabilită în Vladimirescu, după deportarea lor în tim‐
pul celui De‐al Doilea Război Mondial. După decesul acesteia, mi‐au rămas
multe lucruri, o casă și pământ, ea neavând moștenitori am luat‐o în în‐
treținere, pentru a‐i ușura bătrânețea și boala.
Tot “Ghidul arădean” a scris că muzeografii care au luat obiectele
de valoare din pivniță și le‐au dus la Muzeul de Etnografie, au spus că
această colecție privată este una din cele mai mari din Estul Europei. Dacă
doriți să vizitați această colecție, veți fi convinși de valoarea acesteia.
Dar să știți că am colindat mult timp satele din județul Arad, pentru
a colecționa lucruri țesute în război (costume populare vechi), țesute și cu
165
spărtură (vârful de fus: zadie lucrate manual, cu ațe de mătase). Eu merg
foarte des la Piața de Vechituri din Arad și mă uit la lucrul pe care îl doresc.
Analizez starea acestuia, vechimea, iar dacă acesta corespunde, îl cumpăr,
mai ales dacă decid că este util în Muzeu.
De cele mai multe ori, știu să negociez. Banii sunt ai mei, iar obiec‐
tele sunt ale vânzătorilor. Vă spun că toți mă știu, deja, când merg în
“Obor”. Ei spun: “iaca, vine doamna cu Muzeul”. De cele mai multe ori,
vânzătorii țin la preț, mai ales că‐mi cunosc pasiunea, dar am obținut, deja,
experiența necesară pentru a negocia. Nu dau banii cu pumnul, ci doar prin‐
tre degete!
Așa am
dat revistei
“Ghidul ară‐
dean” acest inter‐
viu, cu adevărul
despre cum am
reușit să am
această colecție
impresionantă,
iar autorul inter‐
viului a denumit
interviul “Co‐
mori ascunse ale
Aradului”. Dacă
doriți, puteți vi‐
zita acest Muzeu,
la orice oră din zi,
eu fiind la dis‐
poziția vizitato‐
rilor.

166
Colaborare cu revista “Gutenberg”

La 23 iunie 2014 am fost invitată la restaurantul Decebal, lângă Co‐


legiul Economic din Arad, la Salonul de Vară, de către prof. Florica Cândea.
A fost prezentată revista cu nr. 19.
Am fost invitată să prezint un program de recitări de poezie și cân‐
tece de Bucovina. Am fost primită cu multe aplauze din partea membrilor
Cenaclului revistei “Gutenberg”.
Ca rapsod popular, eram cunoscută din emisiunilor de la televi‐
ziune. În unul din numerele anterioare acestei reviste am avut publicate câ‐
teva poezii populare compuse de mine. La întrunirea din iunie 2014 au fost
prezenți artiști, fotografi, profesori universitari, economiști, publiciști, scrii‐
tori, redactori, directori de diferite reviste, tipografi, muzeografi, doctori,
într‐un cuvânt elita orașului Arad.
Mai vreau să amintesc că și pe viitor voi continua să colaborez cu
revista “Gutenberg”, ori de câte ori timpul îmi va permite asta.

167
Dansatorii Ansamblului
“Florile Mureșului Junior” la Căsoaia
Dansatorii de la Ansamblul de Juniori “Florile Mureșului” din Vla‐
dimirescu au fost răsplătiți de către conducerea administrativă a Primăriei
comunei Vladimirescu cu o excursie la Căsoaia, în perioada 29‐31 august
2014.
Directoarea de atunci a Căminului, Mihaela Bedelean, a luat pe ume‐
rii săi responsabilitatea organizării acestei deplasări, mai ales că alții s‐au
codir să‐și ia o asemenea responsabilitate. I‐am propus directoarei să vor‐
bească cu primarul Ioan Crișan și să‐i propună ca deplasarea la Căsoaia să
fie făcută și cu doi din părinții copiilor, pentru un plus de autoritate, pentru
că era păcat să se rateze un astfel de eveniment.
Așa a fost că cele câteva zile petrecute în frumoasa Stațiune Turistică
au rămas de neuitat în amintirea participanților. Copiii au fost cuminți, am
reușit să le câștigăm respectul, mai ales că directoarea s‐a preocupat să‐i
țină conectați pe copii cu diverse activități care le‐a menținut vie interesul.
A organizat piese de teatru, recitări de poezie, iar eu, cu fetele, la umbra co‐
pacilor am cusut, croșetat, împletit, chiar dacă aceștia au fost rupți de mij‐
loacele tehnologice prezente în viața de zi cu zi: internet sau telefonie
mobilă. Semnalul pentru telefonul mobil era doar dacă urcau la înălțime!
Organizarea a fost excelentă, din partea Centrului Cultural Județean,
prin prezența domnului Silviu Laza, care s‐a ocupat de focul de tabără, or‐
ganizarea de mini‐spectacole în fiecare seară, la care mi‐am adus și eu apor‐
tul, prin interpretarea unor melodii din Bucovina. Copiii au încins o horă
în jurul imensului foc de tabără.
Domnul primar Ioan Crișan s‐a declarat mulțumit pentru modul în
care s‐au desfășurat lucrurile la Căsoaia, primind cuvinte de laudă pentru
comportamentul foarte bun al copiilor și pentru implicarea acestora în ac‐
tivitățile organizate.
Faptul că acei dansatori participanți la tabăra de la Căsoaia încă mai
168
Îmbrăcată în costum popular autentic din Bucovina,
lângă focul de tabără de la Căsoaia
169
sunt în activitate, demonstrează seriozitatea acestora în îndeplinirea res‐
ponsabilităților din cadrul Ansamblului, aducând mândrie comunei. Chiar
dacă, datorită faptului că sunt tineri, se mai întâmplă să mai facă și boacăne,
dansatorii sunt ajutați să conștientizeze responsabilitatea care decurge din
reprezentarea comunei Vladimirescu la manifestările culturale la care i‐au
parte. Ei chiar doresc să fie de ajutor comunității și să ducă pe mai departe
tradiția dansului popular autentic românesc.

Indiferent de vârstă, distracția ne‐a binedispus pe toți


170
171

Peisajul mirific al Stațiunii turistice Căsoaia a fost cadrul excelent pentru ca dansatorii Ansamblului
“Florile Mureșului Junior“ din Vladimirescu să petreacă o săptămână excelentă în mijlocul naturii
Fie că a fost vorba despre interpretarea unor roluri într‐o piesă
de teatru (fotografia de sus) sau de joaca pe terenul de sport din
Stațiune (în fotografia de jos), tinerii dansatori din Vladimirescu
s‐au distrat pe cinste la Căsoaia

172
Colaborare cu Corul Mixt al Bisericii Ortodoxe
“Nașterea Domnului” din Micălaca Veche
Acest Cor Mixt de la Biserica Ortodoxă “Nașterea Domnului” din
Micălaca Veche a fost prezent la un concurs în Riga, capitala Letoniei. În ca‐
drul concertului popoarelor lumii, Corul Mixt al Parohiei Ortodoxe Române
Micălaca Veche II s‐a dovedit a fi culegător, păstrător și creator al acestor
valori și transmițător al acestora în țară și în străinătate. Din activitatea aces‐
tui Cor Mixt amintesc prezența la Ohrid (Macedonia, 2011), Praga (Cehia,
2012) și Graz (Austria, 2013).
Acest concurs din Riga a fost ca o Olimpiadă mondială, la care au
participat 460 de coruri din 73 de țări de pe întreg globul (27.000 de partici‐
panți). Concursul s‐a desfășurat în perioada 14‐21 iulie 2014. De ce amintesc
despre acest eveniment? Pentru că, spre bucuria mea, iile și zadiile mele
populare au fost îmbrăcate de acești mari artiști. Cămășile pentru bărbați,
tricolorul de la brâu (țesut în război) au fost prezente la acest concurs.

Corul Mixt al Bisericii “Nașterea Domnului” a Parohiei Ortodoxe


Micălaca II, care a reprezentat România la Olimpiada de la Riga
173
Doamna Magdalena Lödi, dirijoare a acestui Cor Mixt, împreună cu
părintele Iacob Bupte și‐au adus aportul pentru ca acest Cor Mixt să fie pre‐
zent la această Olimpiadă Corală. Corul Mixt a ocupat locul al II‐lea la ca‐
tegoria “interpretare folclor amator”, juriul notând și prezența scenică,
aceștia fiind îmbrăcați în costume populare. Aceste costume au ieșit în evi‐
dență și au punctat în verdictul final al juriului. Acest Cor a transmis valorile
culturale și tradiționale al poporului român, prin interpretarea cântecelor
autentice românești și mă bucur pentru ei că costumele îmbrăcate cu această
ocazie au fost pe scena acestei Olimpiade internaționale.

Membrii Corului, în timpul repetițiilor de dinaintea concursului

174
175

Frumoasele costume populare care au fost purtate de membrii Corului Bisericii


“Nașterea Domnului” a Parohiei Ortodoxe Române Micălaca II, în fotografia de grup cu
ocazia participării la Olimpiada de la Riga (Letonia)
Case țărănești
la Restaurantul
“Perla
Mureșului”
Înainte de Sărbăto‐
rile de Iarnă ale anului
2014, mai exact de Ignat,
știm cu toții că această săr‐
bătoare este una tradițion‐
ală la români (tăierea
porcului). Am fost chemată de patronul de la Restaurantul Perla Mureșului,
Valentin (Valdi) Gușet, ca să amenajez un decor cu patru case țărănești din
diferite zone, cum ar fi: una de etnie germană, una din Bihor, una din Banat
și o alta din Moldova. Ce să vă spun, am făcut un decor deosebit la cele
patru case țărănești, organizatorii mi‐au pus la dispoziție un TIR, pentru a
aduce toate obiectele necesare.

Intrarea amenajată pentru trei din cele patru case tradiționale românești
176
Am avut bucuria de a‐i avea oaspeți la locul amenajat pe Cristian Dohangie (de la
Primăria Vladimirescu), Alexandra Vîrtaci (administratorul Casei Tineretului),
Mihaela Bedelean (directoarea Casei de Cultură Vladimirescu) și cunoscuta
realizatoare de emisiuni radio și TV, Nicoleta Pavel (de la stânga la dreapta)

La intrarea în Perla Mureșului am pus o căruță mare, iar o alta, mai


mică, plină cu porumb a fost pusă în interior. Așa cum am mai spus, îmi
place să realizez decorul pentru diferitele eveniment, deși nu este ușor de
realizat așa ceva. Când este gata decorul, iar totul este plăcut ochiului, sunt
bucuroasă.
Aceste patru case țărănești au stat la dispoziția celor ce treceau pra‐
gul Restaurantului Perla Mureșului, sau chiar și celor care doar se plimbau
pe malul Mureșului, întreaga amenajare fiind vizibilă pentru oricine. Toate
astea au durat timp de zece zile. Despărțirea între pereți, la fiecare cameră
a fost făcută cu baloți de paie, iar organizatorii au fost mulțumiți, primind
cuvinte de laudă pentru modul în care am promovat tradiția populară au‐
tentică românească.

177
“Șezătoare” la Atelierul de Creație
În decembrie 2014, înainte de Crăciun, am primit un telefon de la
prof. Camelia Iazbinsky, care m‐a întrebat dacă poate veni cu copiii de la
Școala Generală nr. 5 din Arad. Am acceptat să mă ocup de ei, fiind o clasă
cu 33 de elevi. De aceea, am cerut ajutoare, iar acestea au venit din partea
cadrelor didactice de la această școală. Să vă spun ce copii frumoși și educați
au fost. Aceștia au cântat, înainte de începerea lucrului, cântece de rugă‐
ciune, apoi Pricesne și au încheiat cu colinde.
Ajutoare am chemat și din localitate, printre care Dorica Moise și
Ioana Șimon, aceasta venind și cu nepoțica ei. Doamna Ioana Șimon fiind și
pictor profesionist, le‐a arătat copiilor tehnica picturii pe sticlă. Le‐a arătat
și cum se fac coșulețele din revistele de reclame. Copiii au înțeles foarte re‐
pede și s‐au adaptat cerințelor. Vă spun că aceștia au dat dovadă de mult
respect, erau cuminți și, deja, știau să croșeteze, fetele să împletească.

Le explic copiilor despre originea cojocelului bucovinean


178
Aceștia au fost foarte atenți în
timpul lucrului și au cântat multe co‐
linde. Directoarea Casei de Cultură, Mi‐
haela Bedelean, ne‐a demonstrat practic
cum se face untul și a învârtit la un me‐
canism pentru producerea untului de
casă, iar eu le‐am făcut mămăligă, ca sur‐
priză. Doamna Camelia Jazbinsky m‐a
ajutat în toate demersurile, să fiu în mi‐
jlocul copiilor cu meșteșugurile mele, iar
în toiul lucrului a venit postul West TV
Regional, care le‐a luat interviu copiilor
și profesorilor care lucrau cu aceștia.

Mihaela Bedelean, în timpul lucrului


la aparatul de fabricat untul
Fetele istețe au făcut zgardă
de mărgele, altele eșarfă din ațe pe
gherghef, ațele lipindu‐se cu ojă. Au
ieșit niște eșarfe minunate de prin
anii 1970. Și mamele copiilor au lu‐
crat alături de aceștia, iar acum, pe
această cale, doresc să‐i mulțumesc
doamnei Camelia Jazbinsky că a
fost prezentă în mijlocul copiilor și
de cele mai multe ori ea era promo‐
torul cu ducerea tradițiilor și obice‐
iurilor, pentru ca tânăra generație
să transmită pe mai departe.

Împreună cu o fată din grup


pregătesc ața pentru croșetat
179
În timpul Șezătorii, profesoarele de la Școala Generală nr. 5, împreună
cu invitatele noastre, au cântat colinzi

Surpriza pe care le‐am făcut‐o participanților la Șezătoare:


o mămăligă făcută după o rețetă învățată acasă
180
181

Fotografie de aducere aminte: grupul de elevi de la Școala Generală nr. 5 din Arad, împreună
cu profesoarele, la terminarea Șezătorii de la Atelierul de Creație
Elevii de la Clasa Pregătitoare A,
la Atelierul de Creație, de Dragobete
Prof. înv. primar Elena Sas, de la Școala Gimnazială Vladimirescu,
a participat, de Dragobete, în anul 2015, împreună cu elevii din Clasa Pre‐
gătitoare A, alături de părinții acestora în Atelierul de Creație Populară de
la Casa de Cultură din Vladimirescu.
Mai demult, în ziua de Dragobete, fetele și băieții se adunau în fața
Bisericii, îmbrăcați în costume populare, după care mergeau în pădure pen‐
tru a culege primele flori de primăvară. Așa au făcut și acești copii, au venit
îmbrăcați în costume populare, au pășit cu emoție pragul Muzeului de Et‐
nografie din Vladimirescu, pentru a sărbători românește.
Am reușit să o aduc și pe prietena mea Ioana Șimon, tot meșter po‐
pular, care ne‐a ajutat în munca noastră, cu pricepere și multă răbdare. Țin
să‐i mulțumesc pe această cale că a venit la această manifestare.

Supraveghez activitatea elevilor de la Școala Gimnazială


în Atelierul de Creație, de ziua de Dragobete
182
Deoarece copiii erau mici, a fost nevoie să li se acorde mai multă ate‐
nție, de aceea era nevoie de aducerea acestei prietene, pentru a putea să le
oferim tuturor șansa să învețe, singură mi‐ar fi foat destul de greu.
În acest Atelier, copiii au confeționat daruri pentru cei dragi: coșulețe
decorate cu flori de primăvară, potcoave norocoase, mărțișoare, coșulețe cu
chipul colegului preferat. Am reușit să îmbinăm lucruri noi cu cele tradi‐
ționale. Spre sfârșit s‐au împărțit inimioare pentru iubirea care s‐a clădit în
acest întreg colectiv.

Profesoara Elena Sas (a treia de la dreapta), împreună cu elevii


din clasa sa și cu părinții acestora, la acțiunea organizată de Dragobete,
la Atelierul de Creație Populară de la Casa de Cultură Vladimirescu

183
Invitație la
Biserica din Șega
În aprilie 2015 am fost invitată
de doamna Manea Vasilica la Biserica
Ortodoxă din Șega, un cartier al Ara‐
dului. Sub atenta corodonare a doam‐
nei Emilia‐Georgiana Ursulescu, soție
de preot, care apreciază tot ceea ce în‐
semană tradiția populară autentică, a
mobilizat mai mulți copii care frecven‐
tau Bisericile Ortodoxe din Arad, la
acest edificiu spiritual, pentru a parti‐
cipa la un eveniment cu scopul de a în‐
condeia și vopsi ouă.
Acest eveniment a avut
loc înainte de Paște, iar în
curtea Bisericii este un
Centru Pastoral, unde au
fost montat mai multe
mese, la care au lucrat
copiii.
Doamna Manea
Vasilica a adus cu ea mai
multe oră, care s‐au fiert
pe loc, apoi, cu directa
supraveghere a mea și a
preotesei Ursulescu, co‐
piii au încondeiat cu
Îi învăț pe elevi cum se vopsesc ouăle
chișița cu ceară fierbinte,
folosind un ciorap de nilon și petale de flori,
care se fierb în apă cu coji de ceapă apoi s‐au închistrit (scris)
184
185

Poza de grup, de la finalul activității de la Biserica Ortodoxă din Carierul Șega din Arad
ouăle cu diferite modele,
după inspirația fiecărui
copil. La sfârșit, peste ceara
cu modele s‐au vopsit ouăle
cu roșu. Ca fapt divers, unii
dintre copii nu au mai
ajuns cu ouăle acasă, ci le‐
au consumat acolo!
Însă inițiativa orga‐
nizatorilor a dat roade, co‐
piii fiind deosebit de
creativi, fapt care le‐a adus
mulțumiri din partea preo‐ Elevii au lucrat în Casa Parohială de lângă
Biserica Ortodoxă din Cartierul Șega
tului Aurel Bonchiș și vicar
Tefan Mada. Doresc să le mulțumesc și eu acestor doi clerici, pentru pro‐
movarea atât a tradiției populare, cât și a religiei ortodoxe românești!

Un coș cu ouă încondeiate, folosind modele specifice


perioadei Sărbătorilor de Paște
186
Emisiunea “Turist acasă”
de la TV Digi24 HD
Doamna Cristina Băican a venit cu echipa sa la Muzeul de Etnografie
și Folclor pentru a filma emisiunea “Turist acasă” de pe TV Digi24. M‐a în‐
trebat despre începuturile acestui Muzeu, iar eu i‐am povestit despre înce‐
puturile mele în arta populară, încă de pe băncile școlii. Au fost multe
întrebări legate de muzeu (cum a venit ideea înființării acestuia). I‐am po‐
vestit cu multe detalii, că ideea creării Muzeului mi‐a venit în perioada în
care Vasile Aiftincăi avea 17 ani.
Cum eu strânsesem multe obiecte de artă, iar acestea stăteau în‐
grămădite, după ce am ieșit la pensie (după cei 37 de ani de muncă), am
avut timp să mă ocup de aranjarea acestora în forma unui Muzeu. I‐am spus
că totul era făcut din suflet și cu drag pentru păstrarea și promovarea artei
populare tradiționale românești.
După înființarea acestui Muzeu ‐ vorbesc de muzeul din subsolul
casei mele ‐ multă lume a trecut pragul casei mele, pentru a vizita și admira
obiectele de artă de aici.
Doamna Cristina Băican s‐a interesat și la sediul Primăriei comunei
Vladimirescu, de la domnul primar Ioan Crișan, despre locația actuală a
Muzeului de Etnografie și Folclor de la Casa de Cultură. Acesta i‐a spus re‐
porteri de la Digi24 că a fost uimit de ceea ce a văzut în subsolul casei mele,
la acel prim Muzeu înființat, așa că s‐a gândit că dacă tot s‐a terminat cu re‐
novarea Casei de Cultură, ar fi bine să se amenajeze, la etajul clădirii, un
Muzeu în toată regula, pentru a atrage numeroși turiști.
Reporterul de la Digi24 m‐a întrebat de unde vin turiștii în vizită la
Muzeu? “De pe tot globul”, i‐am răspuns eu. Din America, Asia, Europa,
chiar și din Africa (a fost adus de cineva din Arad). Cât am dat răspunsul,
în timpul realizării emisiunii, în Atelierul de Creație Populară (care
funcționează tot la etajul Casei de Cultură, în locul unde înainte funcționa
Biblioteca Comunală) erau prezenți elevi de la Școala Generală nr. 5 din
187
Arad, dar și elevi de la Școala Gimnazială din Vladimirescu, conduși de
prof. Mirela Bugariu.
Cristina Băcianu a profitat de ocazie și a mers cu echipa de filmare
în Atelierul de Creație și le‐a pus câteva întrebări elevilor, despre motivul
prezenței lor acolo și despre ceea ce făceau ei. Fără emoție, copiii au răspuns
întrebărilor acesteia, spunându‐i că făceau diferite obiecte de artizanat:
eșarfe cu ojă, zgardă cu mărgele. Elevii au spus că au dorit să fie prezenți la
Atelierul de Creație în acea perioadă de an, pentru că aveau o relație specială
cu mine, copiii dorind să învețe cât mai multe din secretele realizării obiec‐
telor de artă populară.
Emisiunea nu a fost realizată în direct, ci a fost filmată și redată la o
dată ulterioară, la o oră de audiență, fiind urmărită de o țară întreagă.

Elevi de la Școala Gimnazială Vladimirescu (prof. Mirela Bugariu)


împreună cu elevi de la Școala Gimnazială nr. 5 Arad,
la Atelierul de Creație de la Casa de Cultură din Vladimirescu
188
Colaborare cu ziarul “Aradul”
Un alt interviu pe care l‐am dat la postul WestTV Regional, a fost
preluat și tipărit în ziarul “Aradul”. Interviurile a fost publicat în luna martie
2015, iar ca fapt divers, aproape toate interviurile pe această temă au fost
date în această lună și în anii anteriori. Subiectul interviului a fost despre
cel mai lung șnur de Mărțișor croșetat, cu ațe de culoare roșie și albă, specific
tradițiilor românești de la început de primăvară. Dar de mai multe ori, oa‐
menii care‐și dădeau cu părerea despre acest obiect, spuneau că acesta este
“o minge mare croșetată”. În ziarul amintit, s‐a scris că acesta este un Mă‐
rțișor gigant, pregătit pentru Cartea Recordurilor. Interviul pe o jumătate
de pagină de ziar mă face să sper că la următorul interviu, voi putea vorbi
de omologarea acestuia, fie ca “minge uriașă tricotată”, fie ca “șnur de Mă‐
rțișor”.

Preșcolari de la Grădinița P.N. 2


din Vladimirescu la Atelierul de Creație
La Atelierul de
Creație de la Muzeul
de Etnografie și Folclor
din Vladimirescu s‐au
programat cu câteva
luni înainte să vină
preșcolarii de la Grădi‐
nița PN 2 din Vladimi‐
rescu. Astfel că în
perioada de dinaintea
Sfintelor Paști ale anu‐
lui 2015, prof. Manuela
Cu profesoarele Marinela Totor Băltean și prof. Mari‐
și Manuela Băltean
189
nela Totor, împreună cu preșcolarii de la această instituție de învățământ
au participat, tot în cadrul “Săptămânii altfel”, la o adevărată lecție de în‐
condeiat ouă de Paște. Această acțiune i‐a entuziasmat pe copii, aceștia în‐
trecându‐se între ei, cine avea să facă cel mai frumos ou.
Încondeierea ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiția româ‐
nească, de aceea prin această acțiune s‐a căutat să le ofere copiilor explicații
despre ce înseamnă Sărbătorile Pascale și tradițiile care însoțesc acestea pen‐
tru poporul român.

Preșcolarii s‐au întrecut între ei, pentru a face cel mai frumos
ou încondeiat
190
La “Paradisul Copiilor”
de la Supermarketul Real...

Nicoleta Pavel, cunoscuta realizatoare de la TV Arad, m‐a invitat la


“Paradisul Copiilor” de la Supermarketul Real din Arad, în perioada de di‐
naintea Paștelui, pentru o lecție de încondeiere a ouălor, arătată copiilor de
școală primară din Arad. În timpul în care eu le arătam cum se încondeiază
ouăle, copii au prezentat un spectacol artistic în această locație.
191
La fiecare final de program, grupa de copii a trecut pe la colțul unde
eu lucram, fiind atenți la procedeul de încondeiere. Printre grupurile de
copii, la această manifestare artistică au fost prezenți și dansatorii de la An‐
samblul “Florile Mureșului Junior” din Vladimirescu. Vreau să menționez
că în colțul de lucru, am amenajat un decor specific tradițiilor populare ro‐
mânești.
Îi mulțumesc Nicoletei Pavel, pentru că întotdeauna este aproape
de comuna Vladimirescu, iar locuitorii o apreciază pentru modul în care
promovează atât comuna, cât și activitatea culturală de aici!
Programul de la “Paradisul Copiilor”, fiind filmat pentru a se trans‐
mite la TV Arad, ne‐a transformat, pe Nicoleta și pe mine, pentru câteva
ore, în copii, care s‐au bucurat alături de cei mici de o zi frumoasă.

La evenimentul de la Paradisul Copiilor au participat și dansatorii din


Ansamblul folcloric “Florile Mureșului Junior” din Vladimirescu, care nu
au ratat o poză cu mine și cu Nicoleta Pavel, prezentatoarea programului

192
193

Și copiii de grădiniță au participat la realizarea emisiunii de la Paradisul Copiilor


Școala de Vară de la
Muzeul de Etnografie și Folclor
În anul 2015, elevii intrând în vacanța de vară, au venit la Atelierul
de Creație de la Casa de Cultură din Valdimirescu, pentru a face diferite lu‐
cruri meșteșugărești. Am dat anunț la ziar, iar copiii, însoțiți de părinți, s‐
au prezentat la această Școală de Vară. Timp de două ore, aceștia au făcut
câte ceva, ce le‐a plăcut cel mai mult.
Eu nu am putut să‐i oblig să vină, fiecare a venit din dorința de a în‐
văța ceva, cursurile fiind gratuite. Cu mult drag și din tot sufletul eu le arăt,
mă ocup de ei. La rândul lor, ei rămân cu ceva în minte.

La Școala de Vară le‐am avut ca oaspete pe Maria Costache,


precum și pe mama și pe sora acesteia
194
Să știți că în acest Atelier de Creație au venit copii de la Arad, Păuliș
și din Vladimirescu. Fetele au învățat să coase, să împletească și să croșeteze,
iar băieții au făcut potcoave, cruci din mărgele și rogojină din șușorcă (pănuși
de porumb). Copiii, împreună cu părinții și bunicii lor, s‐au implicat în tot
ce au făcut. Unii au fost mai mici, așa că trebuia să fie ajutați mai mult.
Acest eveniment a fost prezentat și în ziarul local de Vladimirescu,
de către cel care este fotograful și paginatorul ziarului. Pentru aceasta, am
îmbrăcat copiii ‐ de la mic la mare ‐ în costume populare din colecția mea.
Aceștia au fost foarte încântați să facă poza de grup în Muzeul de Etnografie
Îndemnul meu către bunici și profesori este că tot ceea ce știu ei să facă des‐
pre arta populară și despre tradiții, să le arate și copiilor și nepoților lor, de‐
oarece asta ne definește pe noi ca popor român. Țara noastră are cele mai
frumoase costume populare și cele mai frumoase tradiții, care, unele din
ele, sunt inedite.

Copiii au lucrat cot la cot cu părinții


195
196
Poza de grup de la finalul Școlii de Vară s‐a făcut în frumosul decor
oferit de Muzeul de Etnografie și Folclor de la Casa de Cultură din Vladimirescu
Vizita unui grup de foști
etnici germani din Vladimirescu
În luna august 2015, primarul Ioan Crișan a anunțat că va sosi în
Vladimirescu un grup de etnici germani, foști locuitori ai comunei Vladimi‐
rescu, care urmau să vină să viziteze Muzeul de Etnografie ‐ Colecția “Maria
Aiftincăi”. Grupul de etnici germani fusese, dimineața, la sărbătoarea de
Sfințire a Mănăstitii Radna, care trecuse printr‐un proces de renovare.
De acolo, grupul de vizitatori a ajuns în Vladimirescu, unde s‐a oprit
la sediul Primăriei, în sala de ședințe a instituției purtând discuții cu edilul
comunei. Aceștia plecaseră cu decenii în urmă din țară. Primarul Ioan
Crișan i‐a ascultat cu atenție, în special povestea plecării lor din țară.
După care, au venit la Muzeul de Etnografie din Valdimirescu. Cum
la acest Muzeu este amenajat un colț special de etnie germană, aceștia au
fost plăcut impresionați de acest lucru. La colțul lor sunt expuse obiecte de

Grupul de etnici germani pătrunde pe ușa Casei de Cultură din Vladimirescu


197
În Muzeul de Etnografie, grupul de etnici germani a fost impresionat
de colțul amenajat pentru a aminti de contribuția germanilor
în ceea ce privește dezvoltarea comunei Vladimirescu (Glogowatz)

cult și religioase, precum și obiecte de trebuință din gospodăria germană,


precum și costume de kirchweich, pentru băieți și fete și costume pentru
mers la Biserică. A fost un moment emoționant când au văzut că eu, venită
din Bucovina, am amenajat un colț german la acest Muzeu! Am reușit multe
lucruri să învăț de la această etnie, de când am venit în Vladimirescu, în
1983. Vecinii erau de etnie germană, iar aceștia erau comunicativi și foarte
gospoderi. Le place frumosul, curățenia și corectitudinea. n gastronomie
nu‐i întrece nimeni.
Referitor la colțul lor de la Muzeu, cu obiectele folosite de aceștia,
unii dintre ei au fost plăcuți impresionați de aceste obiecte. Eu le‐am înțeles
durerea, mai ales că și eu, când ajung în satul meu natal, mă simt cuprinsă
de emoție. Cel mai mult a fost impresionată o doamnă din acel grup, despre
198
modul în care eu le‐am explicat, iar aceasta mi‐a luat ambele mâni și mi le‐
a sărutat, lucru care nu mi s‐a întâmplat niciodată până atunci.

Vizitatorii din Germania au admirat cu interes celelalte exponate


din cadrul Muzeului de Etnografie

Cei care au făcut nunta în Casă a Tineretului din Vladimirescu, s‐au


arătat plăcut impresionați de cum arăta aceasta în momentul vizitei
199
200
La finalul vizitei etnicilor germani în Vladimirescu, obișnuita poză de grup
Întâlnirea Micălăcenilor de pretutindeni
La Primăria comunei Vladimirescu a venit o persoană care a solicitat
să organizeze întâlnirea micălăcenilor la Sala de evenimente de la Casa de
Cultură din localitate, cu lozinca “Eu știu cine sunt”. Neavând sală în
Micălaca, organizatorii l‐au rugat pe primarul Ioan Crișan, acesta a răspuns
favorabil acestui demers și le‐a spus că le dă Sala cu condiția ca eu să pro‐
movez Școala de Vară și obiecte vechi care aparțin de Muzeul de Etnografie
și Folclor. La această întrunire au fost prezenți oameni de pe toate meridia‐
nele globului, ocazie cu care și‐au adus aminte de perioada trăită în Cartie‐
rul Micălaca. De asemenea, au asistat și la expunerea mea despre obiectele
din Muzeu. Sala a fost plină până la refuz.
Am fost anunțată de organizatori ce am de făcut: să deschid întru‐
nirea cu promovarea Școlii de Vară și a obiectelor din Muzeu. Pe deasupra,
am făcut decorul pe scenă, m‐am chinuit să montez un banner mare pe fun‐

Cu o parte din copiii de la Școala de Vară, pe scena amenajată


pentru evenimentul de la Casa de Cultură
201
dalul scenei. Pe scenă am pus copiii de la Școala de Vară, aceștia bucurându‐
se că aveau ocazia să lucreze sub privirile unui public numeros.
Pastorul care trebuie să vină a întârziat, iar oamenii se frământau în
sală, ei fiind obișnuiți ca să înceapă evenimentul la ora stabilită. Nu avea
cine să anunțe programul din acea seară. Eu am știut ce am de făcut: trebuia
să deschid cu prezentarea obiectelor din Muzeu și copiii de la Școala de
Vară. Directorul de atunci al Casei de Cultură, Dan Crișan, era cu
sonorizarea și m‐a ajutat în ceea ce privește discursul de început.
După trecerea a zece minute peste ora de începere, directorul s‐a
uitat la mine și, ca la comandă, a deschis cortina. Fără nici o emoție, am în‐
ceput să descriu o parte din obiectele din Muzeu care erau expuse pe scenă.
Oamenii au aplaudat cele prezentate, pentru că avuseseră ocazia ca în
copilăria lor să ia contact cu obiecte din patromoniul cultural românesc.
Copiii prezenți la Școala de Vară au demonstrat, în fața publicului,
ce știau ei să facă cel mai bine, pentru a putea prezenta arta populară, cu
tradițiile ei strămoșești.
Am terminat de prezentat prezentarea, apoi am recitat o poezie în
grai despre sat, apoi am cântat un cântec despre mamă, cu titlul “Plâng într‐
una pe ascuns”, care s‐a potrivit foarte bine pentru deschiderea evenimen‐
tului. Am fost aplaudată la scenă deschisă, după care mai vroiam să
mulțumesc publicului pentru atenția acordată.
Între timp venise pastorul care întârziase, mi‐a luat microfonul din
mână și a spus oamenilor că altul a fost scopul acestui eveniment. M‐am si‐
mțit destul de înjosită, pentru lipsa de respect dovedită de acest pastor, pen‐
tru eforturile mele de a face ca întrunirea să iasă bine. Eu nu judec pe
nimeni, dar acesta a făcut diferențe chiar și între copiii de la Școala de Vară!
Ideea este că scopul propus de mine a fost realizat, pentru că am
reușit să prezint publicului obiecte de colecție din Muzeul de Etnografie,
precum și tradițiile populare autentice: cum fetele au cusut, iar băieții au
desfăcut porumbul...

202
203

În deschiderea evenimentului de la Casa de Cultură, am susținut un scurt program,


în care am cântat o melodie și am recitat câteva poezii în grai
Lansarea CD‐ului audio
“Pe când eu m‐am măritat”
Înainte cu o zi de aniversarea zilei mele de naștere, pe 24 ianuarie
2016, am decis să fac lansarea celui de‐al doilea CD audio, cu cântece po‐
pulare din Bucovina, zona locului meu de naștere. Acest eveniment a avut
un dublă semnificație: la Cenaclul “Luceafărul” din Arad și‐a lansat volu‐
mul de debut “Dragostea ‐ Eterna poveste”. Eu am fost plină de bucurie în
suflet, pentru că eu am avut câțiva colegi de cântec, pe cei pe care am putut
să‐i chem, sala fiind mică nu am putut chema mai multe persoane.

204
I‐am chemat pe cei care‐mi sunt aproape și dragi sufletului meu.
Printre ei a fost și prof. universitară Florica Cândea, cu prietena ei (tot scrii‐
toare), din Viena, doamna Sifora Sava.
La această lansare am interpretat trei melodii și un duet cu Maria
Costache. Trebuie să menționez că acest duat are mare succes, pe aproape
toate posturile de televiziune. Versurile acestor compoziții muzicale sunt
scrise de mine, iar multe persoane se pot regăsi în aceste melodii. Fiecare
melodie are povestea ei, mai sunt și educative, iar cântând în grai, eu spun
că alin durerea celui care mă ascultă. Muzica populară o cântă cel care are
sufletul bun și cald și cu o sensibilitate aparte.
Am dorit să fac și de această dată decorul, și i‐am surprins pe colegii
mei din Cenaclu și cu sarmale moldovenești, iar eu m‐au răsplătit cu flori
multe și un tort foarte mare din partea familiei Mariei Costache.
Artiștii de muzică populară care au fost prezenți la această lansare
de CD au fost: Maria Iordana Popa, Adriana Crișan, Vasi Șecman și Maria
Costache.

Istoria unei scoarțe


Cu ceva timp în urmă, doamna Ana Sas m‐a văzut la o emisiune TV
cântând melodia “Plâng într‐una pe ascuns” și la o altă emisiune un docu‐
mentar despre Muzeul de la etajul Casei de Cultură din Vladimirescu. I‐a
plăcut foarte mult versurile melodiei, dar și documentarul despre Muzeu!
Având o scoarță (covor țesut), pe care o moștenise de la mama ei, a
vrut, din tot sufletul, să mi‐o doneze, dar nu știa unde mă putea găsi. A tot
întrebat, timp de un an de zile, în stânga și în dreapta, pentru a‐mi afla nu‐
mărul de telefon. Într‐un târziu, venind la Centrul de Zi din Grădiște,
doamna Ana Sas, a întrebat‐o pe Elena Truță, coordonatoarea acestui Cen‐
tru, dacă nu mă cunoaște. Aceasta i‐a spus că mă cunoaște, încă din anul
2004, și i‐a spus doamnei Ana Sas că mă va invita la un spectacol de 8 Mar‐
tie, care va avea loc la Centrul din Grădiște, ocazie cu care va avea posibili‐
tatea să facă cunoștință cu mine.
205
La acel eveniment de la 8 Martie, am făcut parte din juriul concur‐
sului organizat cu acest scop, dar am prezentat și un program de cântece
populare. La terminarea întregului program, atunci doamna Truță m‐a pre‐
zentat doamnei Ana Sas, aceasta dirn urmă spunându‐mi că a venit să mă
cunoască în persoană.
A fost foarte bucuroasă de această ocazie de a sta de vorbă cu mine.
Mi‐a spus “doamna Aiftincăi, doresc să vă dau un cadou, pentru a avea în
Muzeu, pentru că sunteți păstrătoare de tradiție. Vă dau această scoarță, pe
care am moștenit‐o din familie, de la mama mea, iar aceasta de la bunica ei.
Această scoarță are o istorie.”.
Părinții doamnei Sas, Budeac Ana și Arisan, când au fost deportați
din Basarabia în România, în timpul celui De‐al Doilea Război Mondial, au
dorit să ajungă la București. Au ajuns în apropiere de Pitești, când au fost
atacați de soldați și cum scoarța era pusă de‐a latul căruței, gloanțele au ciu‐
ruit‐o. Aceștia au decis că nu mai este potrivit să meargă spre București, s‐
au întors din drum, alegând să meargă în Banat, unde s‐au stabilit în
localitatea Deta (lângă Timișoara).

206
După mulți ani, ei văzând scoarța găurită de gloanțe, au decis să o
recondiționeze, așa că au plecat la Mănăstirea Șag‐Timișeni, unde măicuțele
de acolo au reușit să o recondiționeze. Și acum, la o privire atentă, se văd
locurile unde scoarța a fost recondiționată, dar partea bună este că acum nu
mai are găurile de gloanțe!
Doresc să‐i mulțumesc pe această cale doamnei Ana Sas, pentru
acest cadou, și doresc să o asigur că este în deplină sigiranță la mine.

Fascinația Universului
și frumusețea tradițiilor populare
În săptă‐
mâna de la sfârși‐
tul lunii Aprilie
2016, în perioada
“Săptămâna altfel:
Să știi mai multe,
să fii mai bun”, a
fost organizată, la
Casa de Cultură
din Vladimirescu
un eveniment la
care au participat
elevi de la Școala
Gimnazială “A‐
Instrumentul cu care elevii au aflat
dam Müller Gu‐
multe dintre secretele Universului
tenbrun” din Arad
și de la Școala Gimnazială din Vladimirescu.
Cu această ocazie, copiilor le‐au fost prezentată tema despre Uni‐
vers, cu mișcarea sa fascinantă, dar și despre arta populară și despre tradi‐
țiile care păstrate cu sfințenie. Colegul Mircea Iovi, de la Cenaclul
207
“Luceafărul” din Arad, a realizat o machetă a sistemului solar, pe care a
prezentat‐o la Casa de Cultură, răspunzând invitației făcute de mine.
Cu multă răbdare și pricepere, a pus în funcțiune macheta Univer‐
sului, iar copiii au putut să vadă mișcarea de rotație a planetelor în jurul
Soarelui. Copiii au profitat de ocazie, pentru a‐i adresa o sumedenie de în‐
trebări, iar Mircea Iovi, cu răbdare, le‐a răspuns pe rând. Au fost prezenți,
din partea școlii din Vladimirescu, elevi din clasele a III‐a B (prof. înv. pri‐
mar Loredana Baciu), a V‐a A (prof. dirigintă Nicoleta Mich), a V‐a B (prof.
dirigintă Artemiza Zlăgnean) și a VII‐a C (prof. diriginte Angela Constan‐
tin).
De asemenea, după terminarea prezentării din Sala de Spectacole,
am urcat în Atelierul de Creație, cu elevii de la Școala din Arad, aceștia fiind
atenți la explicațiile mele despre cum se încondeiează ouăle, dar și foarte
creativi.

Elevii de la Școala Gimnazială “Adam Müller Guttenbrun” se


pregătesc de învățarea metodei de încondeiere a ouălor de Paște
208
Săptămâna “Școala altfel ‐ Să știi mai multe, să fii mai bun” a fost o
lecție ținută în cel mai profesional mod cu putință. Eu le‐am arătat copiilor
cum se țese, cum se toarce, le‐am explicat din ce știu despre etnicii germani
care au fost stabiliți în comuna Vladimirescu, că de după Revoluția din De‐
cembrie 1989, majoritatea etnicilor germani au părăsit țara, foarte puțini
preferând să stea în România. Vreau să amintesc că copiii au înțeles din toate
explicațiile pe care le‐am oferit că tradițiile trebuie păstrate, acestea fiind o
carte de vizită pentru poporul român.
Țin să le mulțumesc celor prezenți și ne‐a onorat cu vizita lor la Mu‐
zeul de Etnografie și Folclor: profesorii de la Liceul German din Arad, ele‐
vilor și părinții acestora.

În timp ce prof. Mircea‐Mario Stoica se pregătește să scrie în Cartea


de Onoare a Muzeului de Etnografie și Folclor, eu sunt intervievată
de Rareș Stoian, nepotul primarului Ioan Crișan, care pregătea
un material despre șnurul de mărțișor
209
Invitație la un festival în Bavaria
În Germania, în localitatea Thannhausen, va avea loc, în luna sep‐
tembrie 2016, un Festival de Gastronomie, la care am fost invitată să fiu pre‐
zentă și cu un program de cântece populare, pentru diaspora românească
din Germania.

Coperta pliantului care anunță evenimentul din regiunea Bavaria


210
Domnul Manfred Göttner, organizatorul acestui Festival, are un
muzeu de obiecte vechi, dedicate fabricării berii. În clădirea Muzeului,
acesta a amenajat o cameră în care sunt, deja, puse obiecte din colecția mea,
costume populare, fețe de masă, prosoape, ulcioare, la care voi mai adăuga,
în momentul în care voi ajunge, alte obiecte din colecție, care vor înfrumu‐
seța acea încăpere: preș de cordele, diverse farfurii, preșuri țesute, pânză
țesută în război, pentru a le putea oferi celor din diaspora românească
obiecte de tradiție românească autentică. Voi duce cu mine și tricolorul
românesc, împletit și țesut, ca parte din decor.

Coperta albumului de fotografii care prezintă istoria de 900 de ani


a localității germane Thannhausen...
211
Tot la buna organizare a Festivalului participă și doamna Katharina
Turi, născută în România (într‐un cătun, pe câmp, lângă Pecica), care dorește
să arate publicului prezent la eveniment despre arta populară, despre tra‐
diția autentică românească și despre gastronomia românească. Aceasta face
eforturi pentru a păstra pentru posteritate aceste valori românești. Dacă
Bunul Dumnezeu mă va feri de ceea ce este rău, eu voi onora această invi‐
tație și voi fi prezentă la această manifestare! Le mulțumesc anticipat orga‐
nizatorilor acestui Festival, pentru invitația primită și pentru Diploma
pentru amenajarea camerei de la Muzeul domnului Manfred Göttner.

... și dedicația specială pentru mine, scrisă pe coperta interioară


a acestui album
212
Diploma primită de la organizatorii evenimentului din Bavaria
213
Muzeul de Etnografie “Marițuca”,
de la mine de acasă
După ani și ani de când tot spun lucruri mari despre Muzeul de
acasă, m‐am gândit să‐i dau și un nume potrivit. De fapt, din anul în care
am deschis Muzeul în pivnița casei mele, venise de la Centrul Cultural Ju‐
dețean Arad, doamna Aurora Tătar, care a luat mai multe costume pentru
un eveniment care urma să aibă loc în Cehia. Nu am putut onora partici‐
parea în Cehia, pentru că fusesem invitată la un eveniment în județul
Suceava.
Doamna Tătar a venit cu o mașină, i‐am dat costumele, fețe de masă,
prosoape, farfurii, câteva ulcioare vechi. În Cehia, delegația română a ame‐
najat un stand cu aceste obiecte, iar costumele au fost îmbrăcate de tinere
fete din România.

214
Cămașa pe care soacra‐mea a cusut‐o la vârsta de 14 ani
și pe care a îmbrăcat‐o în ziua în care a fost mireasă
215
Când a coborât jos, în Muzeul din casă, a văzut pe peretele din
stânga o carpetă pe care erau trecute numele de familie, Aiftincăi, și un alt
nume “Marițuca”, care era numele cu care mă dezmierdau cei de acasă.
Doamna Tătar mi‐a spus. “Doamna Maria, eu vă sugerez ca acest Muzeu
să se numească «Marițuca»”. Eu am ținut minte aceste vorbe, dar până în
acest an nu am dat nume Muzeului din pivnița casei, dar acuma, odată cu
amenajarea într‐o șură a unui spațiu special dedicat Muzeului, unde am
adus din lucrurile aflate jos, în pivniță (pentru a proteja obiectele de acolo),
m‐am gândit să‐i dau și un nume adecvat. Am lucrat foarte mult la această
nouă locație, pentru că șura nu avea nici pereții tencuiți, nici tavan, nici
grinzi, nici podea și lipseau multe cărămizi din perete.
Într‐un final, am scos‐o la capăt, dar vă spun drept că parcă am îm‐
bătrânit cu zece ani, amenajând acest spațiu! Însă nu regret, pentru că am
reușit să amenajez un loc adecvat pentru costume: temperatură potrivită,
lipsă de umezeală și de frig, precum și o iluminare potrivită. Deci, a meritat
orice efort din partea mea!

Vedere de ansamblu a Muzeului “Marițuca”


216
217

Costume populare expuse la Muzeul “Marițuca”


“Cartea de Onoare” de la
Muzeul de Etnografie și Folclor
Această “Carte de Onoare” a Muzeului de Etnografie și Folclor de
la Casa de Cultură Vladimirescu a fost o inițiativă a primarului comunei
Vladimirescu, domnul Ioan Crișan, care a dat comandă pentru realizarea
acesteia în anul 2015.

218
Această veche comună este onorată să aibă o “Carte de Onoare” la
Muzeul de Etnografie și Folclor, în care cei care trec pragul să‐și poată scrie
gândurile și impresiile despre acest Muzeu. Din cei mulți vizitatori care au
trecut pragul Muzeului, o mare parte dintre aceștia au scris în această “Carte
de Onoare”.

219
Din cele menționate aici, vă redau cuvintele unuia dintre vizitatori:
Sunt o fiică a satului, născută în 1950. Am rămas plăcut surprinsă de faptul că un
om care nu este de prin partea locului, ne‐a făcut un dar atât de frumos pentru
satul nostru. Mi‐ar plăcea ca și alți locuitori să ajute la îmbogățirea colecției de la
acest Muzeu, un loc care ne definește pe noi, românii. Îi doresc lui Maricica multă
putere, pentru a duce pe mai departe munca începută, pentru că o face cu multă
pricepere și cu multă dragoste. Cu respect, Ana Mihailaschi.
În această “Carte de Onoare” se va putea citi, peste ani, impresiile
celor care au trecut pragul Muzeului, care au scris cu sinceritate despre cele
văzute aici. Cine dorește, poate citi impresiile din această Carte, mai ales că
unele dintre acestea sunt scrise în mai multe limbi.

220
Nu am făcut umbră pământului degeaba
Chiar dacă mor mâine, în urmă va rămâne cineva, ca să amintească
de ceea ce am lăsat și realizat în domeniul meșteșului popular, în domeniul
poeziei și în domeniul cântecului popular românesc.
În primul rând, bucuria mea cea mai mare sunt băieții mei, nurorile
și nepoții, pe care‐i iubesc necondiționat. Asta‐i cea mai mare realizare a
mea! Dumnezeu m‐a iubit și mă iubește, El a rânduit ca eu să ajung aici și
să sfințesc acest loc.
Așa a fost să fie, să‐mi las satul, să‐mi las familia, o casă, o șură,
o fântână, pe care le‐am construit cu soțul meu și să vin aici, în localitatea
Vladimirescu și să o i‐au de la început, o a doua viață! Nu mi‐a fost ușor,
am făcut acest pas numai pentru băieții mei, ca ei să ajungă oameni mari,
eu vroiam în domeniul medicinii, dar nu a fost așa! Sunt mulțumită că ei
sunt sănătoși și trebuie ca să fie cineva ca să mai lucreze.
*****
În urma mea rămân
cărțile cu poeziile populare.
Eu nu scriu sofiscicat, scriu
pe înțelesul omului de rând,
poezii în care fiecare se poate
găsi în ele. Sunt versuri com‐
puse din suflet, de dor, de
jale, de bucurie, de tot ce ne
înconjoară, fără să copiez pe
nimeni! Eu scriu ce simt și pe
aceste versuri pun melodiile.
Și oricine mă cheamă, ca rap‐
sod popular, ori le cânt, ori le
recit poeziile în grai, cu dia‐
lectul meu.
221
Anul acesta am mers să când pe oriunde am fost chemată, la Pecica,
la Tisa‐Nouă, la Zilele comunei Vladimirescu, la evenimentele culturale de
la Mândruloc și Horia, organizate de Primărie. Îmi place când sunt
chemată și, mai ales, când pot onora invitația, merg cu tot dragul, pentru
că la începutul poeziilor sau melodiilor cântate, încerc să promovez Muzeul
de Etnografie din Vladimirescu.

localitatea Mândruloc, într‐un recital


Pe scena Căminului Cultural din

(avându‐i ca parteneri de scenă


pe dansatorii de la Ansamblul

și un duet cu Maria Costache


“Mureșana” din Mândruloc)

222
La spectacolul
pe care l‐am
prezentat pe scena
Căminului Cultural
din localitatea
Horia, parteneri
de scenă mi‐au
fost dansatorii
de la Ansamblul
“Florile Mureșului”
din Vladimirescu
la Zilele Comunei Vladimirescu ‐ Ediția 2016,
Cu Maria Costache, cu care am făcut un duet

am înregistrat un mare succes

223
Mai rămân cântecele și asta este un lucru mare, pentru că știu că nu
este ușor să faci o melodie. Cei care sunt “în domeniu” știu câtă muncă se
duce la repetiții, până ajunge melodia să fie pe CD sau la TV.
*****
Sunt convinsă că cine va citi această carte, îi va place despre ce am
scris, despre o parte din activitățile vieții. Nu am putut cuprinde tot, iar
dacă voi fi sănătoasă, voi mai scris o carte, pentru că material este.
Eu nu am mai scris proză, dar vă scriu exact cu cuvintele mele despre
tot ce am făcut și ce fac. Îmi place și aș transmite mai departe tot ce știu
tinerei generații, ca aceasta să poată duce mai departe, pentru că este loc
sub soare pentru fiecare.
*****
În anul 2016 am mers și la București, în primăvara, iar, mai recent,
la o emisiune la Hanul lui Mărin, de la postul TV Inedit. Să știți că am fost
primită cu mult respect de moderatorul acestei emisiuni, Mircea Pelea, în
care am cântat șapte melodii.

Pe platoul emisiunii “La Hanu’ lu’ Nea Mărin” de la IneditTV,


din luna mai 2016, cu câțiva dintre invitați și cu Dorica Moise
224
Lucrul bine făcut și de scos în evidență este Muzeul. Acesta va ră‐
mâne pentru comunitatea din Vladimirescu și poate cineva va putea face
mai mult și mai bine decât mine. Eu m‐aș bucura să poată duce cineva din
familia mea pe mai departe această tradiție. Acum sunt obiectele, doar că
trebuie avut grijă de ele și întreținute, pentru a putea păstra pentru viitor.
Le mulțumesc tuturor celor cu care am colaborat! Ca să ajung aici,
a fost o muncă, nu se poate doar să bați din palme și totul să apară, ca pe
tavă. Sunt împăcată în suflet, chiar de nu sunt în satul meu natal. Sunt în
țara mea și niciodată nu am putut să accept să merg slugă într‐o altă țară:

Mai bine barabule cu sare,


Decât străină, peste hotare.
Rămân aici, în țara mea,
Alături de familia mea.

225
Fotografii
de la unele
evenimente
de suflet
din viața mea

226
227

La nunta lui Cătălin, băiatul cel mai mic, cu soția sa, Daniela și prietenii din Brașov, Aurica ș
i Nelu Pascu. Nunta a fost organizată în pivnița unde acum am amenajat Muzeul
228
Nunta celui mai mare dintre băieți, Vasile, cu soția Liliana, împreună cu nașii lor
Eu cu Anamaria, nepoata mea, în fața casei,
împreună cu un băiat din vecini

229
Cu colegele mele de muncă, la ieșirea mea la pensie

230
În curtea casei, împreună cu Ionel (în stânga), soțul meu, Gheorghe,
și un prieten de familie, Vasile Mârzan (cu Sergiu, băiatul său),
la sfârșitul unei filmări
231
Împreună cu Mihaela Tatu (în centru) și Dorica Moise, la sfârșitul
unei expoziții care a fost organizată la Expo Arad Internațional,
înaintea începerii dineului oficial
232
233

La Concursul “Cine ce știe?”, care a avut loc la Cantina Municipală Arad, unde am interpretat melodii live
234
Cu colegi de cântec la masa și decorul amenajate la Expo Arad Internațional
Împreună cu o indiancă (măritată cu un român), la standul
amenajat de Primăria Vladimirescu, în cadrul unei expoziții
organizate la Expo Arad Internațional
235
236
Cu membri ai Familei Regale (în centrul imaginii), la un eveniment organizat de Paște
la Expo Arad Internațional
Cei trei băieți ai mei, Vasile, Cătălin și Ionel (de la stânga
la dreapta), la masa festivă ocazionată de ieșirea la pensie
a soțului meu, Gheorghe, care a avut loc pe coridul casei

237
Tot la Cantina Municipiului Arad, la un alt concurs
unde am recitat poezii și am interpretat melodii în grai
238
239

Cu soacra‐mea (în stânga), cu fratele soțului meu, Mihai (în dreapta) și cu verișoarele mele,
la casa din comuna Grămești a soacrei‐mele
240
La București, la Pavilionul Romexpo, unde am amenajat un decor. În fotografie sunt cu
Marinela Petrean, directorul Agro TV, Ioan Banu (primii doi din stânga) și Daniela Popa (în dreapta)
241

Coperta broșurii “Muzeul poetului Maria Aiftincăi”, scoasă cu ajutorul Primăriei comunei Vladimirescu
242
La Atelierul de Creație de la Școala Gimnazială Vladimirescu,
într‐o acțiune de Paște, în care copiii au învățat meșteșugul
încondeierii ouălor
243

Grupul de elevi din clasa a VI‐a de la Școala Gimnazială Vladimirescu (împreună cu prof. Carmen Rus),
la sfârșitul unei vizite făcute la Muzeul de la subsolul casei mele
Pagină dintr‐un număr al ziarului local de Vladimirescu,
care prezintă informații despre participarea mea la Târgul
de Paște de la București

244
Cu Ștefan Diaconița, la spectacolul “De la Vreancea‐n Bucovina”
245
Coperta DVD‐ului cu înregistrarea emisiunii de la Hora TV,
realizată cu o zi înainte de aniversarea zilei mele de naștere
246
Peretele din Muzeul de Etnografie de la etajul Casei de Cultură
a comunei Vladimirescu, pe care sunt înrămate diplomele obținute
cu diferite ocazii

247
248
Prosop vechi de peste 100 de ani, în lungime de 2,50 metri, care se folosește încă la nunți,
fiind îmbrăcat de nănaș, ca răsplată că a cununat mirii
Activitatea de la Atelierul de Creație deschis la Muzeul de Etnografie
a fost reflectată și prin această imagine de pe Calendarul pe 2015
249
250
Casa din 1902, pe care am primit‐o la mutarea în Vladimirescu și în care am amenajat, la subsol, Muzeul

S-ar putea să vă placă și