SISTEMUL ADMINISTRATIV

ITALIA
Conform Constitutiei intrate în vigoare la 01.01.1948, Italia este o republică
parlamentară. Este împărţită în 20 de regiuni care se bucură de o largă autonomie.
Fiecare regiune are o adunare legislativă, Consiliul Regional, ales prin vot direct
pentru un mandat de 5 ani, şi un organ al puterii executive – giunata regională. La
nivel naţional, puterea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, format
din Senat (315 membri aleşi pentru un mandat de 5 ani şi 10 senatori de drept) şi
Camera Deputaţilor (630 membri, aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani).
Puterea executivă este exercitată de Consiliul de Miniştri, condus de un prim
ministru. Preşedintele numeşte primul ministru şi la recomandarea acestuia, pe
ceilalţi miniştri. Şeful statului, preşedintele, este ales pentru un mandat de 7 ani de
un colegiu electoral alcătuit din cele două camere ale Parlamentului şi 58 de
reprezentanţi ai regiunilor.
Italia este o republică parlamentară, constituită ca un stat independent,
organizat după modelul francez cu o importantă delegare de autoritate la nivelurile
inferioare ale structurii administrative, respectiv cel regional, al provinciilor şi
municipalităţilor.

Autoritatea juridică

Constituţia italiană stabileşte că există o separare a autorităţii între executiv şi

juridic. Executivul este responsabil pentru implementarea legilor în timp ce
autoritatea juridică este responsabilă pentru a urmări dacă aceste legi sunt aplicate
corect atât în ce priveşte cetăţenii cât şi între aceştia şi administraţia publică.

Structura curţilor
În Italia există două tipuri de curţi

Fiecare are cel puţin două niveluri de judecată. O sentinţă pronunţată la primul nivel
poate fi anulată de autorităţile juridice de pe nivelul superior. În cazul curţilor
ordinare există un al treilea nivel reprezentat de Curtea de Casare care are şi dreptul
de a analiza situaţiile de jurisprudenţă.

Constituţia garantează independenţa ambelor tipuri de curţi de celellalte autorităţi

ale statului. Prin urmare, judecătorii nu pot fi transferaţi printr-o decizie a
executivului, ei sunt recrutaţi doar prin concurs şi sunt subordonaţi numai legii.
Activitatea lor este reglementată de Consiliul Superior de Justiţie, ai cărui judecători
pot fi numiţi politic.

Judecătorii Curţii Constituţionale pledează pentru Guvernul Central şi guvernele

regionale. Curtea este compusă din 15 judecători, o treime din ei sunt numiţi de
Preşedintele Republicii, o treime de Parlament şi o treime de membrii curţilor
ordinare şi administrative. Judecătorii sunt numiţi pentru nouă ani şi nu pot fi
reînnoiţi. Ei îşi aleg un Preşedinte dintre ei.

Cea mai înaltă instituţie juridică administrativă este Consiliul de Stat, al cărui
Preşedinte este numit de Preşedintele Republicii. Consiliul are şi o funcţie
consultativă, formulând în toate cazurile opinii şi răspunsuri la solicitările guvernului.

Altă instituţie juridică din administraţia italiană este Curtea de Conturi, responsabilă
pentru exercitarea controlului "ex ante" asupra regularităţii actelor administrative şi
a controlului "ex post" pentru urmărirea modului de gestionare a resurselor publice.

Autoritatea legislativă
Iniţiativa legislativă în Italia aparţine:
Guvernului;
Camerei Deputaţilor;
Senatului;
Adunărilor Regionale;
Consiliului Naţional pentru Economie şi Probleme de Muncă;
Cetăţenilor dacă această dorinţă este exprimată în scris şi este susţinută de cel puţin
50000 de votanţi.

Parlamentul este bicameral, Camera Deputaţilor şi Senatul Republicii. Ambele

camere au aceeaşi autoritate şi funcţii identice: fiecare lege trebuie să fie aprobată
de ambele camere, ceea ce în Italia se numeşte "bicameralism perfect". Membrii
ambelor camere sunt aleşi pentru cinci ani şi pot fi eliberaţi din funcţii înainte de
expirarea mandatului dacă nu reuşesc să formeze majoritatea guvernului.
Camera Deputaţilor îşi desfăşoară activitatea în Palazzo di Montecitorio şi este
compusă din 630 deputaţi aleşi prin vot direct universal. Numărul deputaţilor este
proporţional cu populaţia, iar vârsta lor trebuie să fie peste 25 de ani.

Senatul Republicii se află în Palazzo Madame, şi este format din 315 senatori aleşi
plus senatorii aleşi pe viaţă( primul Preşedinte al Republicii şi cinci senatori numiţi de
Preşedintele Republicii). Senatorii sunt aleşi la nivelul regiunilor şi trebuie să aibă ca
vârstă mai mult de 40 ani.

Desfăşurarea activităţii în cadrul Camerelor este susţinută de implicarea directă a

comisiilor parlamentare diferite ca număr de la o cameră la alta. Camera Deputaţilor
are 14 comisii permanente, fiecare cu aproximativ 45 de membri. Acestea sunt
structurate în subcomisii şi subcomisii ad-hoc. Senatul are 12 comisii, fiecare cu câte
30 de membri structuraţi pe subcomisii, subgrupuri şi grupuri de lucru.

Comisiile Parlamentare au autoritate în a dezbate actele normative primite de la

Guvern şi de a analiza propunerile legislative formulte de către cealaltă cameră.
Aceste propuneri urmează a se dezbate şi aproba în plen. Frecvent comisiile sunt
împuternicite să exercite direct putere legislativă. De asemenea comisiile
parlamentare sunt implicate în exercitarea funcţiei de control şi chiar derularea de
investigaţii în legătură cu activitatea desfăşurată de Guvern.
 Principiile organizării administraţiei publice locale în Italia

În Italia organizarea administraţiei statului are o structură piramidală, în al

cărei vârf se află Guvernul şi ministerele, autorităţile locale fiind subordonate
ministerelor. Aici se întâlneşte acelaşi sistem de organizare administrativă pe trei
nivele – comunal, provincial şi regional, dispunând de o bogată legislaţie recentă
în materia autonomiei locale. El este, în mare parte, de inspiraţie franceză, fiind un
regim uniform la nivelul întregii ţări. Pe lângă autorităţile locale sistemul de
administraţie descentralizat cuprinde şi serviciile publice, care au statut de
persoane morale, corpuri cu independenţă juridică, constituite sub dreptul public şi
cu diferite grade de putere de autoguvernare.
Italia este statul cu „cea mai amplă descentralizare administrativă în
serviciile dependente de stat”1, întrucât conform textului constituţional italian,
Republica este bazată pe principiile autonomiei administrative locale şi pe maxima
descentralizare a serviciilor puse la dispoziţie de către stat. De altfel, în literatura
de specialitate, s-a arătat că din punct de vedere politic, Republica Italiană poate fi
descrisă ca un Stato delle autonomie, descentralizarea teritorială asigurând
autorităţilor locale (regiuni, provincii şi municipalităţi) drepturi extinse de
autoguvernare.
În materie de organizare locală, provinciile şi comunele sunt colectivităţi
autonome, în limitele principiilor fixate de legile generale ale republicii care le
determină funcţiile, provinciile fiind împărţite în arondismente.
Colectivitatea teritorială locală de bază este comuna. Comuna este definită
prin lege ca fiind o instituţie a comunităţii locale, care îi reprezintă interesele şi îi
promovează dezvoltarea. Comunele îşi pot constitui circumscripţii de

1
Dana Apostol-Tofan– Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 118
descentralizare teritorială, dacă sunt comune reşedinţă de provincie sau au o
populaţie mai mare de 100.000 de locuitori. Organizarea acestor circumscripţii se
face prin statutul comunei, elaborat în condiţiile legii. În calitate de circumscripţie
de descentralizare a statului, îndeplineşte atribuţii ce revin acestuia, cele mai
evidente fiind în domeniile: organizării şi desfăşurării alegerilor, stării civile,
recrutării şi încorporării, statisticii.
Comunele derulează servicii publice şi exploatări cu caracter industrial şi
comercial, iar provinciile au atribuţii care se apropie de acelea ale
departamentelor, intervenind cu o serie de măsuri sanitare, de instrucţie publică şi
de igienă.
Colectivitatea teritorială locală situată la primul nivel intermediar este
provincia, considerată o instituţie locală care reprezintă interesele şi promovează
dezvoltarea comunităţii provinciale. Dintre atribuţiile caracteristice autonomiei
locale, ce aparţin provinciei, menţionăm: adoptarea propriului regulament de
organizare şi funcţionare (Statutul), adoptarea bugetului propriu, reglementarea
organizării şi funcţionării serviciilor administrative proprii. Alte atribuţii
importante ale provinciei sunt: planificarea economică, amenajarea teritoriului
provinciei, anumite segmente ale protecţiei mediului; construirea şi întreţinerea
drumurilor de interes provincial, protecţia civilă etc.
Provinciilor şi comunelor li s-a recunoscut statutul juridic de colectivităţi
teritoriale locale, cu o autonomie limitată, atât ca sferă a competenţelor, cât şi
datorită tutelei stricte, în anul 1934. Între anii 1945 -1963 sunt constituite cele 5
regiuni cu statut special de autonomie, în anul 1970, sunt constituite celelalte 15
regiuni, cu statut de autonomie obişnuit, cărora li se transferă, între anii 1972 -
1977, o serie de atribuţii, deţinute până atunci de stat. În anul 1990, regiunilor li se
recunoaşte dreptul de a-şi adopta propriul Statut, care se aprobă prin lege a
Republicii. Prin acesta, ele pot să-şi stabilească propria organizare şi funcţionare,
dar nu pot constitui alte organe decât Consiliul regional, Comitetul executiv al
regiunii şi Preşedintele regiunii. De asemenea, ele nu pot stabili sistemul electoral
pentru aceste organe.
Potrivit art. 129 din Constituţia Italiei, atât provincia, cât şi comuna sunt
concepute potrivit principiului dedublării funcţionale, având în afară de calitatea
de colectivităţi locale, cu competenţă generală şi calitatea de circumscripţii de
descentralizare ale statului şi ale regiunii.
După înlăturarea fascismului s-au impus regiunile. Regionalismul a câştigat
mult teren de la mare la Alpi, iar în Italia, dacă înainte de adoptarea Constituţiei a
fost înlăturat prin dispoziţii speciale, odată cu adoptarea Constituţiei el a devenit
regulă pe întreg teritoriul.
Spre deosebire de comune şi provincii, regiunile sunt create pentru a
organiza exercitarea funcţiilor administrative la nivelul comunelor şi provinciilor.
Regiunile au puterea de a adopta legi în anumite domenii stabilite de Constituţie,
însă statul având competenţă generală, legile regionale nu pot contraveni celor
statale, interesului regional sau intereselor altor regiuni. Ele au deci puterea de a
legifera, întrebuinţând ca agent principal de execuţie provinciile şi comunele.
Regiunile sunt, de asemenea, competente să stabilească obiectivele generale ale
programării dezvoltării economico-sociale, fiind abilitate, pe această bază să
repartizeze resursele necesare pentru investiţiile locale.
Prin regiuni s-a dorit instituirea unui regim federalist în Italia, instituindu-se
o autonomie de genul cantoanelor elveţiene, însă în realitate aceste regiuni nu sunt
state membre în federaţie, ci sunt limita maximă a unei descentralizări, o
autonomie conciliabilă cu sistemul statului unitar.
Regiunile au anumite puteri legislative în anumite domenii definite, în
sensul că pot decreta o legislaţie paralelă în regiunile obişnuite şi legislaţie
exclusivă pentru probleme specifice în regiunile speciale.
Termenul "descentralizare" înseamnă, în acest caz, că în afara atribuţiilor
necesare pentru rezolvarea problemelor locale, statul şi regiunea pot să transfere
colectivităţilor locale şi alte atribuţii, pe care, dintr-un motiv sau altul, nu doresc să
le exercite prin organe proprii. Provinciile exercită atât atribuţii specifice
autonomiei locale, cât şi atribuţii transferate de stat şi de regiune.
Pe o perioadă de mai mulţi ani s-au făcut încercări de a reforma
administraţiile regionale şi locale şi de a le adapta la dezvoltările constituţionale. O
problemă aparte a fost pusă de sistemul financiar de când toate autorităţile au la
dispoziţie numai venituri din impozite limitate şi obţin cea mai mare parte a
veniturilor de la stat – aceasta reprezentând o limitare a autonomiei şi
descentralizării.
În fine, prin revizuirea constituţională din 2001, autonomia regiunilor se
lărgeşte, iar aplicarea principiului subsidiarităţii, pentru repartizarea competenţelor
între stat şi regiune, este prevăzută în mod expres. Astfel, potrivit noului conţinut
al art.118 din Constituţia Italiei, subsidiaritatea dobândeşte valoare de principiu
constituţional sub două aspecte: nivelul superior nu păstrează decât atribuţiile care
nu pot fi realizate, într-un mod satisfăcător, de nivelul inferior; autorităţile publice
nu se ocupă decât de acţiunile care nu pot fi realizate, în mod satisfăcător, de
sectorul privat.
De asemenea, prin modificarea art.116 din Constituţie se recunoaşte
bilingvismul în două regiuni (Trentino - Alto Adige/Sudtirol şi Valle d'Aosta/
Vallee d'Aoste) şi se recunoaşte dreptul regiunilor cu statut obişnuit de a accede la
forme speciale de autonomie, stabilindu-se, totodată, procedura de obţinere şi
limitele acestei autonomii speciale. Se deschide astfel calea "nivelării" statutelor
de autonomie ale celor două categorii de regiuni. Tot prin revizuirea
constituţională din 2001 se înlătură controlul preventiv asupra reglementărilor
adoptate de regiune, care se exercita de comisarul regional, în calitatea sa de
reprezentant al Guvernului şi se recunoaşte autonomia financiară a regiunilor.
Actualmente regiunile italiene se bucură de o largă autonomie, aceasta apreciindu-
se că este un pas important spre federalism2.
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA GUVERNELOR
2
Liviu Coman-Kund– Administraţia publică de nivel intermediar în dreptul comparat şi în dreptul
românesc, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005, pag. 121
 a) Italia
Şeful guvernului italian, denumit Preşedintele Consiliului de Miniştri este numit
de Preşedintele Republicii, al cărui rol în denumirea şefului de guvern este deosebit de
important în condiţiile divizării interne a partidelor politice şi pentru faptul că negocierile
în vederea stabilirii coaliţiei guvernamentale au loc după alegeri.
După consultări cu preşedinţii camerilor şi ai grupurilor parlamentare,
Preşedintele desemnează o personalitate, însărcinată pentru început cu o misiune
exploratorie, care se transformă într-o misiune de pre-formare a Guvernului. Îndată ce se
întrevăd suficiente şanse de succes, Preşedintele numeşte un responsabil cu formarea
Guvernului, care trebuie să-şi asume funcţia de Preşedinte al consiliului de Miniştri şi să
propună lista cu membrii Guvernului său.
Înainte de a începe să funcţioneze, Guvernul nou format trebuie să obţină votul
de încredere al celor 2 camere ale Parlamentului.
Datorită fragilităţii coaliţiilor politice sunt frecvente cazurile când noul Guvern
nu obţine votul de investitură - fie din partea ambelor camere, fie din partea uneia singure
fapt care determina reluarea întregului proces de formare a Guvernului.
Între funcţia parlamentară şi cea guvernamentală nu există în incompatibilitate,
membrii guvernelor italiene fiind în totalitate senatori sau deputaţi.
Mandatul Guvernului se sfârşeşte odată cu demisia Preşedintelui C.M. înaintată
Preşedintelui Republicii, care o poate refuza.
În schimb, demisia este obligatorie în cazul pierderii încrederii uneia dintre
Camere. În viaţa politică italiană, cele mai multe guverne demisionează din cauza crizelor
interne ale partidelor politice, fără a mai aştepta votul de neîncredere al Camerilor.
Sistemul politic italian, extrem de divizat, inclusiv în interiorul partidelor,
precumşi absenţa unor reguli constituţionale care să permită Preşedintelui C.M. tragerea
la răspundere a partenerilor responsabili de ruptura politică, fac instabilitatea
guvernamentală italiană, proverbială.
Aceasta poate totuşi coexista cu o anumită longevitate ministerială cum este cazul
portofoliului de miniştru de externe.
Durata procesului de schimbare, de circa 7 săptămâni, a început să se mărească
după 1970, ptând ajunge chiar la câteva luni.
Potrivit Constituţiei italiene, Guvernul se compune din Preşedinte şi din
miniştri.De asemenea, prevede ca organizarea preşediţiei Consiliului de Miniştri,
numărul, atribuţiile şi organizarea ministerelor se stabilesc prin lege.
În realitate, dosr numărul şi atribuţiile ministerelor se stabilesc prin lege.
În practica guvernamentală italiană se întâlnesc numeroşi miniştri fără portofoliu
care fac parte din Guvern. Aceştia nu conduc ministere ci îndeplinesc anumite misiuni,
bine determinate. Există şi subsecretari de stat care, sunt adjuncţi de miniştri şi au rolul
de a-i ajuta la conducerea ministerului respectiv, fără însă a face parte din Consiliul de
Miniştri.
Şedinţele Consiliului au loc periodic sub conducerea preşedintelui la sediul
acestuia. Deciziile se iau fie prin consens, fie prin vot.

 Italia (stat regional) – Nivelul de bază este organizat pentru 8074 comune, cel
departamental pentru 95 de provincii iar cel regional este
specific pentru 20 de regiuni din care 5 au statut special;
Baza constituţională şi legislativă a dreptului administrativ în unele ţări
europene

Italia
Principiile constituţionale vizând administraţia n-au fost dezvoltate pe
cale normativă (legislativă sau executivă) ci prin dreptul judiciar şi doctrină.
Deşi începând cu anul 1948 au fost formulate numeroase propuneri
legislative vizând în special codificarea administrativă, ele nu au fost
practic, materializate, deşi viziunea constituţională asupra executivului
depăşea aprecierea lui ca un simplu executant, ci îl considera un factor
normativ prin emiterea de decrete-lege şi legislaţia delegată. Mai mult,
funcţia normativă poate fi încredinţată şi spre nivelele inferioare ale
autorităţilor, cum ar fi, de exemplu, regiunile. În acest sens, executivul în
mandatul său tinde să devină tot mai independent de legislativ, dar şi în mod
similar, şi administraţia centrală şi din teritoriu faţă de guvern.
Tendinţa dreptului administrativ actual12 este de consolidare
constituţională sub aspectul principiilor generale aplicabile, dar şi de declin
sub aspectul aplicării dreptului civil.
14
 Practica judiciară a avut un rol important în configurarea principiilor
generale ale dreptului administrativ, în lipsa unei codificări legislative sau
executive.
În acest context şi dreptul cutuniar a avut un rol deosebit în formarea
dreptului administrativ după legea scrisă şi practica judiciară, cu
aplicabilitate nu împotriva legii ci numai după lege şi pe lângă ea, în
completarea ei.
Administraţia publică nu îşi poate depăşi limitele legale fără să se facă
vinovată de abuz de putere.
Printre principiile legale care vizează administraţia enumerăm organizarea şi
funcţionarea legală a acesteia, eficienţa şi imparţialitatea sistemului, buna-
credinţă şi protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţeanului.

Capitolul III. Structurile administrative în unele ţări europene

§ 3.5. Italia
Guvernul este condus de un preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar
în structura sa intră miniştri. Premierul îndrumă politica generală a
executivului şi răspunde de realizarea ei, coordonând activitatea miniştrilor.
În privinţa organizării teritoriale subdiviziunile sunt regiunile,
provinciile, şi comunele.
Regiunile posedă autonomie financiară şi au anumite puteri
legislative, putând dezvolta o legislaţie paralelă cu cea centrală, dar în acord
cu ea.
Consiliul regional este organul de conducere al regiunii, cu atribuţii
legislative locale şi cu drept de iniţiativă parlamentară.
Consiliul administrativ este organul executiv. Preşedintele consiliului
este conducătorul autorităţii, promulgă legile (locale) şi actele consiliului.
Comisarul guvernului asigură realizarea funcţiilor administrative ale
statului, coordonându-le în teritoriu cu funcţiile regiunii.
Provinciile şi comunele sunt colectivităţi autonome în limitele fixate
de legislaţie, prefectul funcţionând la nivelul provinciei sub autoritatea
ministerului de interne.
Constituţia italiană (1948) proclamă principiile autonomiei
administrative locale şi maxima descentralizare a serviciilor publice puse la
dispoziţie de către stat.
Toate autorităţile locale, consilii regionale, provinciale, municipale, ca
şi primarii, sunt alese direct pentru un mandat, supuse controlului
guvernamental prin comisari (pentru regiuni) şi prefecţi (pentru provincii)
existând posibilitate
 dizolvării organelor reprezentative locale de către guvern dacă
săvârşesc acte contrare Constituţiei sau legilor în vigoare.
Pe lângă autorităţile locale, sistemul administraţiei descentralizate cuprinde
şi servicii publice (organizate de stat, regiuni, provincii şi municipalităţi), ca
persoane juridice supuse dreptului public cu diferite grade de independenţă
şi putere de autoguvernare. Mai există şi societăţi autonome care intră parţial
sub regimul de drept public şi mai mult sub cel privat, care acţionează în
domenii economice precum construcţii, agricultură, transport rutier, etc.

Capitolul IV. Aplicarea principiului legalităţii în activitatea administrativă în

unele ţari europene

4.1. Aspecte generale

Statul de drept reprezintă puterea publică guvernată de propriile legi

precum şi de reglementările sau acordurile internaţionale la care acel stat
este parte.
Statul de drept democratic este guvernat de legi care se legitimează prin
voinţa reprezentanţilor naţiunii aleşi în mod liber, caracterizat prin separaţia
puterilor în stat, pluralismul politic, o gamă largă de drepturi, libertăţi şi
inviolabilităţi recunoscute cetăţenilor săi, precum şi garantarea reală a
acestora pe fondul unui control riguros a respectării lor în caz de încălcare,
inclusiv din partea autorităţilor menite a le apăra.
Într-un stat de drept autorităţile acţionează numai în limita
competenţelor legale atribuite, orice acţiune - act sau fapt juridic sau
nejuridic - săvârşit în afara cadrului legal este nevalabil, ilicit şi, în
consecinţă, dacă mai şi încalcă drepturi ori interese legitime personale sau
publice, antrenează răspunderea juridică, sub diferite forme, din partea celor
vinovaţi.
O caracteristică esenţială a statului de drept este acţiunea principiului
legalităţii în conformitate cu care toate subiectele de drept, persoane fizice
sau juridice, cetăţeni sau străini, particulari sau oficiali, autorităţi sau
organizaţii neguvernamentale trebuie să respecte în relaţiile lor legea,
precum şi toate celelalte acte juridice şi măsuri întemeiate pe lege aplicabile
raporturilor sociale in care se afla.
Desigur, în orice stat democratic, legalitatea este nu numai o simpla
îndatorire, e drept fundamentală sau constituţională, dar şi un principiu
fundamental de drept care se regăseşte la baza tuturor reglementarilor în
vigoare, a tuturor normelor ce trebuie respectate, această îndatorire revenind,
în mod egal, tuturor. Necesitatea respectării dreptului într-un stat democratic
este atât o cerinţă obiectivă cât şi una subiectivă21.
21
I. Ceterchi, M. Luburici "Teoria generală a statului şi dreptului", Tipografia Universalităţii, Bucureşti,
1983, p.42;
59
22
„Tratat de teoria generală a dreptului”, Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1967, p.439

Sub aspect obiectiv necesitatea respectării dreptului apare ca o cerinţă

generală sau colectivă din moment ce legea promovează interesul general,
comun tuturor sau marii majorităţi a populaţiei.
Sub aspect subiectiv necesitatea respectării dreptului se manifestă la
nivel individual, prin recunoaşterea propriilor interese consacrate în
reglementare ceea ce cointeresează persoana în sensul beneficiului protecţiei
de care dispune în acest sens când drepturile sau interesele sale sunt
încălcate.
De aceea orice încălcare a legii trebuie văzută nu numai ca o simplă
abatere de la interesul general, dar şi ca o lezare, în ultimă instanţă, şi a
interesului personal reflectat în interesul comun.
Legalitatea are anumite cerinţe fundamentale22 care constau în :
• ierarhia actelor normative, în frunte cu Constituţia având forţă
juridică supremă, continuând cu legile având o forţă superioară
tuturor celorlalte reglementări şi terminând cu ultimul act
individual de realizare a dreptului, întemeiat pe lege şi aplicabil
unui subiect determinat;
• unitatea şi unicitatea legii, vizează aplicarea ei uniformă pe întreg
teritoriul ţarii şi în acelaşi mod absolut egal tuturor celor aflaţi în
aceeaşi situaţie juridică, respectiv tratamentul juridic unitar al
acestora, nediscriminatoriu;
• legalitatea şi oportunitatea presupun o aplicare a legii, diferenţiată
în cadrul permis de ea, în funcţie de locul, timpul, persoana sau
situaţia vizată, adică actualitatea măsurii luate care corespunde cel
mai bine condiţiilor concrete date în procesul de individualizare a
aplicării legii, astfel că orice măsură dispusă de autorităţi să fie
atât legală cât şi oportună;
• respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a inviolabilităţilor
consacrate şi garantate, astfel încât orice încălcare a lor, inclusiv
din partea autorităţilor, să fie sancţionată prin mijloace juridice
eficiente care ţin de exercitarea dreptului de petiţionare, accesul
liber la justiţie, garanţii procedurale şi procesuale ferme în vederea
restabilirii legalităţii încălcate;
 • disciplina de stat sau de serviciu care impune, în special,
funcţionarilor publici ai administraţiei, aplicarea, alături de lege, a
tuturor regulamentelor şi dispoziţiilor ierarhice cu caracter legal
receptivitatea faţă de solicitările adresate, soluţionarea la timp şi
în mod corespunzător a acestora, în condiţii de transparenţă, cu
minimum de formalităţi, eliminând birocraţia şi procedurile
inutile.

În cazul administraţiei publice principiul legalităţii acţionează deplin

atât asupra activităţii juridice a acesteia cât şi asupra celei lipsite de
asemenea efecte. În acest sens este de remarcat faptul că:
• autorităţile publice sunt înfiinţate, organizate şi funcţionează în
temeiul legii, fie în mod direct, nemijlocit, fie în mod indirect;
• atribuţiile acestor organe se stabilesc tot în temeiul legii care le
circumscrie sfera de competenţă în care acţionează;

• actele şi, în general, măsurile dispuse sunt prevăzute tot de lege.

Edificarea statului de drept democratic a însemnat atât egalitatea
reală a indivizilor în faţa legii, dar şi protecţia legală a drepturilor lor, ca
măsură de garanţie juridică oferită de jurisdicţii investite cu atribuţia de
soluţionare a încălcării acestor drepturi, inclusiv instanţe judecătoreşti
specializate.
De la statul de tip arbitru, deasupra conflictelor cu rol mediator, pentru
începuturile democraţiei moderne, la statul şi, în special, la administraţia sa
supusă supremaţiei Constituţiei şi superiorităţii legii, dar şi obligativităţii
executării hotărârii judecătoreşti care îl determină să restabilească legalitatea
şi drepturile încălcate, s-a derulat o evoluţie progresivă unanim acceptată de
statele europene dincolo de evoluţiile naţionale istorice proprii şi fireşti23.
4.3. Italia
Principiul legalităţii este unanim acceptat ca regulă de bază ce
guvernează funcţiile administraţiei, deşi interpretările sunt numeroase în
acest sens pornind de la textul constituţional (art.97/1) conform căruia
„instituţiile publice sunt organizate corespunzător prin actele emise de
parlament pentru a asigura funcţionarea corectă şi imparţialitatea
administraţiei."
În primul rând, acest principiu impune executivului regiunii şi
provinciei îndatorirea de a se supune atât legii cât şi principiilor generale de
drept.
 În al doilea rând, totuşi, administraţia poate să se abată de la prevederile
vizând libertatea sau proprietatea cetăţeanului, dar numai atunci când are
prin lege,
62
asemenea posibilitate consacrată expres, cum ar fi, de exemplu, stările de
necesitate, de urgenţă, de asediu, etc.