Limba și literatura română

Clasa a XII-a

CONCEPTE OPERAȚIONALE
(subiectul tip. II)

I. PROZA NARATIVĂ
Expresia de proză narativă denumește totalitatea operelor literare scrise în stil beletristic și care
nu sunt supuse regulilor versificației; întrucât verbul a nara înseamnă a povesti, a istorisi, rezultă că
proza narativă include operele literare în care sunt povestite întâmplări, evenimente, puse pe seama
unor personaje.
În decursul timpului, proza narativă a evoluat de la primele mituri (care erau istorii sacre) și de
la primele povești (O mie și una de nopți) spre forme tot mai profunde ale genului epic:
 Proza romantică – orientată spre exaltarea faptelor mărețe, a eroilor, având personaje
oameni deosebiți (geniul, demonul, damnatul, tiranul, etc); eroii romantici pot fi nefericiți,
neînțeleși de lumea în care trăiesc, inadaptabili, visători, însetați de cunoaștere, având un
destin marcat de urcușuri și căderi spectaculoase.
În cadrul prozei romantice apar categorii estetice noi, precum: urâtul, grotescul, macabrul,
bizarul, fantasticul, pitorescul.
 Proza realistă – are drept sursă de insirație realitatea prezentată în mod veridic. Personajul
este de cele mai multe ori tipic, înfățișând un grup/ o categorie umană, socială; omul este
înfățișat în societate, în mediul său de viață, autorii cercetându-i stările sufletești complexe.
Speciile literare cultivate sunt schița, nuvela și romanul.
 Proza fantastică – include acele lucrări narative în care întâmplările povestite sunt ireale
(plăsmuiri ale imaginației) și în care miraculosul se îmbină cu bizarul.

1
 II. SPECII NARATIVE
 BASMUL → narațiune în proză (mai rar în versuri) în care se relatează întâmplări
supranaturale, iar personajele poartă valori simbolice;
 NUVELA → specie a genului epic, de întindere medie, prezentînd fapte verosimile, având o
intrigă și un conflict riguros construite; personajele centrale ale nuvelei sunt reliefate puternic.
O clasificare a nuvelei cuprinde următoarele tipuri:
- Nuvela istorică
- Nuvela psihologică
- Nuvela fantastică
- Nuvela filosofică.
 ROMANUL → operă narativă în proză, de mare amploare și diversitate, a cărei acțiune se
desfășoară pe mai multe planuri, având o intrigă complexă și personaje numeroase. Și
romanele pot fi clasificate după criterii diverse; cele mai întâlnite sunt:
- În funcție de ideologia adoptată: romanul tradițional și romanul modern
- În funcție de perspectiva narativă – romanul obiectiv și romanul subiectiv.

III. STRUCTURA TEXTULUI NARATIV

Instanțele comunicării sunt diferite de cele ale discursului liric sau dramatic și se referă la:
autor, narator, personaje, cititor.
Autorul – persoana care creează o operă literară și care trăiește în realitate, indepemdent de
creația sa; nu se confundă niciodată cu naratorul.
Naratorul – cel care narează întâmplările cuprinse în acțiune; este o figură creată, care aparține
ansamblului operei literare.

1. Perspectivă narativă obiectivă (nararea se face la persoana a III-a). Poate fi omniscient

(știe tot ce se întâmplă cu pesonajele, redă gânduri, sentimente, trăiri), sau omniprezent
(este prezent în toate planurile acțiunii, știe tot ce fac personajele; o marcă a prezenței
naratorului omniprezent în text este: Între timp..., În timpul acesta..., Pe când se întâmplau
acestea... etc.)

2
 Ex. Narator omniscient: Și de aici înainte simțea el că Ana e pierdută și nu se mai gândea
decât la răzbunarea lui.

Ex. Narator omniprezent: Tocmai în vremea aceasta, când frământările se înăspreau, a

picat un pețitor în casa Herdelea. Era așteptat și totuși a stârnit o ceartă care mai-mai să
se încheie cu scandal.
Naratorul obiectiv mai este cunoscut și ca:
- Narator heterodiegetic
- Narator extradiegetic
- Viziunea narativă este din afară.

2. Perspectiva narativă subiectivă (nararea se face la persoana I); naratorul este:

- Narator personaj
- Homodiegetic
- Intradiegetic
- Viziunea este impreună cu...

Cititorul – este persoana căreia se adresează opera și care o receptează; este o persoană
concretă și reală.
Personajul - este cel care participă la acțiunea unei opere literare în proză sau dramatice, fiind
proiectarea fictivă a unei ființe umane, produs al imaginației autorului.
Modalități de caracterizare a personajului:
a. Directă:
 Făcută de autor
 Făcută de alte personaje
 Autocaracterizare, introspecție, monolog interior.
b. Indirectă:
 Prin acțiunile la care ia parte
 Prin limbaj
 Prin mediul în care trăiește, vestimentație, etc.

3
 IV. CONSTRUCȚIA SUBIECTULUI NARATIV impune:
 Existența unui conflict, unei contradicții între personaje (exterior), idei (conflict
interior), în conștiința unor eroi (interior) etc.
 Existența unor momente ale subiectului: expozițiune, intrigă, desfășurarea acțiunii,
punctul culminant, deznodământul;
 Existența unei structuri: incipit, secvențe narative, episoade, final, prolog, epilog etc.
 Existența unor tehnici narative:
- Pauza descriptivă: întrerupe narațiunea ca să prelungească punctul culminant, sau apare
într-un moment de maximă tensiune, pentru a prelungi suspansul și a menține trează atenția
cititorului.
- Alternanța și înlănțuirea – tehnici ale succesiunii epice, utilizate în desfășurarea epică a
romanelor;
- Elipsa – ominterea unor elemente, evenimente, perioade din interiorul discursului epic.

POEZIA

Poezia este o creație lirică în versuri, în care se respectă anumite reguli specifice.
Se împart în două categorii:
- Creații epice (versuri, predomină substanța epică, succesiune de întâmplări) – balada,
legenda, poemul (vezi Luceafărul), epopeea, fabula;
- Creații lirice (versuri, prodomină substanța lirică, sentimente, trăiri, stări) – doina,
cântecul, pastelul, idila, meditația, elegia, romanța, oda, imul, satira, pamfletul, epigrama,
poeziile cu formă fixă – sonetul, rondelul.

Se pot distinge două tipuri de lirism:

- Lirismul subiectiv – prezența autorului este nemijlocită, trăirile sale afective fiind
exprimate prin intermediul eului liric la pers. I, din perspectiva timpului prezent.
- Lirismul obiectiv – vocea auctorială este la persoana a III-a, fiind substituită prin
vocea/vocile personajelor desemnate de poet (ex. Luceafărul, de M. Eminescu).

4
a. Structura textului poetic:
Titlul – cuvânt/structură ce are rolul de a sintetiza mesajul unei opere; poate fi analitic (format
dintr-un singur cuvânt) sau sincretic (o structură din două sau mai multe cuvinte).
Incipit – formulă memorabilă cu care începe un text și care reverberează asupra conținutului,
are un anume relief poetic.
Motivul poetic – idee cu caracter general, ce se repetă în textul poetic, subliniind o anumită
idee; uneori același motiv poate apărea în opere diferite (ex. Motivul teiului în poezia lui
Eminescu).
Laitmotiv- motiv central, purtător al unui sens fundamental.

b. Limbajul și expresivitatea textului poetic

Procedeele artistice sau figurile de stil modifică sensul propriu al unui cuvânt sau construcția
gramaticală obișnuită, în scopul realizării expresivității.
Ele pot fi:

1. Figuri sintactice sau de construcție:

- Enumerația = figură de stil prin care sunt concentrate, într-o prezentare înlănțuită date,
fapte, argumente privitoare la aceeași temă; rolul enumerației este de a spori forța ideii
exprimate.
- Repetiția = folosirea de două sau mai multe ori a aceluiași cuvânt sau a mai multor
cuvinte, în scopul întăririi unei idei/mesaj.
- Refrenul = cuvântul, versul sau versurile care se repetă în anumite intervale, pentru a
sublinia o idee sau pentru a crea un anumit efect artistic.
- Antiteza = opoziție între doi termeni (idei, sentimente, fenomene, obiecte, situații,
persoane etc.) în care fiecare dintre termeni are rolul de a-l evidenția pe celălalt.
- Interogația retorică = constă într-o întrebare sau mai multe a/ale poetului, la care nu se
așteaptă un răspuns.
- Invocația retorică = vocea poetului se adresează unui personaj imaginar sau absent.

2. Figuri semnatice:

5
 - Epitetul = element determinant (adjectiv, adverb etc.) pus pe lângă un substantiv sau
adverb, pentru a scoate în evidență o trăsătură a obiectului/ acțiunii, care emoționează sau
reliefează artistic expresia.
- Comparația = alăturarea a doi termeni, noțiuni, obiecte, persoane etc. pentru reliefarea
asemănărilor.
- Metafora = schimbă sensul propriu al unui cuvânt, în baza unei comparații care se
subînțelege.
- Oximoronul = asocierea adouă elemente/cuvinte contradictorii, unul părând să-l excludă
pe celălalt.
- Sinestezia = asociere între senzații de natură diferită.
- Simbolul = procedeu expresiv prin care un obiect concret sugerează, prin corespondență
analogică, idei sau stări sufletești abstracte.

3. Figuri de sunet
- Aliterația = repetarea unui sunet sau grup de sunete dintr-un cuvânt sau mai multe cuvinte,
cu scopul de a crea un efect eufonic, expresiv sau imitativ.

c. Elemente de versificație/ prozodie:

- Versul
- Strofa
- Rima .

DRAMATURGIA

Creații literare care au fost scrise sub formă de dialog, cu scopul de a fi reprezentate pe scenă.
Specii dramatice sunt: tragedia, comedia, drama, farsa, melodrama, vodevilul.

Tragedia = specie a genului dramatic în care pesonajele sunt antrenate într-un conflict
puternic, cu deznodământ nefericit. Este specifică antichității greco-latine, mai ales prin operele lui

6
Eschil, Sofocle sau Euripide, în care omul se luptă cu un destin nemilos, ce se extinde, de cele mai
multe ori, de la un individ asupra întregii familii. Ca urmare, treagedia trezește în sufletul spectatorilor
sentimente de milă sau frică, săvârșind un proces de purificare – conceptul de Katharsis (Arsitotel).

Comedia = specia a genului dramatic în versuri sau în proză, la baza căreia există un conflict
comic, capabil să stârnească râsul. Acest conflict este de cele mai multe ori un conflict între frumos-
urât, aparență și esență, scop și mijloace, prostie și inteligență etc.
Comedia poate fi de mai multe feluri: de caracter, de moravuri, vodevil etc.
În literatura română, specia a fost strălucit reprezentată de autori precum Vasile Alecsandri sau
I.L. Caragiale.

Drama = specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, caracterizată prin oglindirea, într-
un conflict puternic, a datelor contradictorii ale realității și printr-un deznodământ grav.
Afirmată în perioada Renașterii (prin operele lui Shakespeare), drama cunoaște o mare
strălucire în perioada Romantismului, când își însușește și trăsăturile și trăsăturile curentului: interesul
pentru culoarea locală (redarea cât mai fidelă a realității prin descrieri detaliate de vestimentație,
elemente arhitecturale, obiceiuri, limbaj arhaic, regional etc), pentru trecutul istoric, pasiunile
puternice, personajele de excepție.

a. Structura textului dramatic:

Acțiunea = desfășurarea întâmplărilor, totalitatea evenimentelor care au legătură între ele.
Conflictul = contradicția dintre stări, sentimente, interese, idealuri dintre două sau mai
multe personaje (conflict exterior); opoziția dintre lupta/trăirile sufletești ale aceluiași
personaj (conflict interior); conflictul este elementul esențial al unei opere dramatice.
Intriga = elementul care declanșsează acțiunea.
Celelalte momente ale subiectului corespund cu textul epic; există însă câteva deosebiri:
- Locul naratorului îl iau personajele; intervenția directă a autorului în text se manifestă doar
prin indicațiile de regie;
- Modul de expunere predominant este dialogul;
- Descrierea spațiului acțiunii precede textul sau fiecare act în parte (dacă este cazul).

7
 b. Structura textului dramatic:
Actul = secvență a unei piese de teatru, având caracter unitar și reprezentând o treaptă în
diviziunea conflictului. Împărțirea în acte are la bază mai multe criterii: prezența/absența
unor personaje; modificări ale timpului și locului acțiunii, dimensiunile operei. La rândul
său, actul se divide în scene și tablouri.
Scena = subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, marcată prin intrarea sau ieșirea
unui personaj.
Tabloul = subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, marcând trecerea timpului,
schimbarea decorului, etc.
Replică = fragment din rolul unui actor, constituind un răspuns adresat unui/unor alt/alte
personaje.
Didascalie = parte a textului care cuprinde precizările autorului privind mișcarea în scenă,
decorul, tonul replicilor, fondul sonor, jocul de lumini, etc. În teatrul modern, didascaliile
tind să devină atât de ample, încât egalează aproape textul.

c. Limbajul dramaturgiei
Dialogul = schimb de replici între două sau mai multe personaje.
Monologul = replică de dimensiuni ample a unui personaj.
În dramaturgia modernă, contemporană (ca și în cazul prozei narative sau poeziei) se tinde spre
estomparea unor granițe dintre specii și adoptarea unor noi formule de creație. Printre
dominantele acestor formule ot fi menționate:
- Decorurile stilizate
- Universul insolit (șocant, neașteptat)
- Lipsa unei acțiuni propriu-zise (dramaturgia fără evenimente)
- Dialogurile absurde
- Situațiile nefirești
- Personajele generice: Mama, Fiul, Bătrâna etc.
În teatrul absurdului, existența situațiilor aberante, ologice, iraționale sugerează că Răul s-a
instaurat în lume sau în sufletul omului.
În teatrul postmodern, autorii tratează în spirit ironic au parodic vechile structuri dramatice,
printre procedeele utilizate fiind monologul absurd, solilocviul, umorul negru, antiteatrul.

8
9