Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Istoric: Teoria Meteorogenă
Istoric: Teoria Meteorogenă
Cuprins
1Istoric
o 1.1Teoria meteorogenă
o 1.2Teoria geogenă
o 1.3Teoria genezei din aer
2Descriere
o 2.1Procesele fizice
o 2.2Bilanțul hidric global
o 2.3Rezervoare
o 2.4Durate de înmagazinare
o 2.5Cicluri biogeochimice
3Mișcări neciclice
4Modificarea ciclului apei
5Note
6Legături externe
Istoric[modificare | modificare sursă]
Circuitul apei în natură a fost descoperit, sau măcar intuit, foarte devreme în istoria omenirii.
Chiar Biblia face referire de mai multe ori la acest circuit, în special în legătură cu potopul.
Dintre diferitele teorii asupra circuitului apei și a mecanismului care îl determină sunt demne de
menționat:
Descriere[modificare | modificare sursă]
Procesele fizice[modificare | modificare sursă]
Nu se poate găsi un punct în care începe sau se termină ciclul natural al apei. Moleculele de apă se
mișcă în mod continuu de la un compartiment sau rezervor al hidrosferei la altul, prin diferite procese
fizice.
În principiu, ciclul apei constă din următoarele procese:
Condensarea este procesul prin care vaporii de apă din aer se transformă în picături lichide
de apă, formând nori sau ceață.
Precipitațiile sunt constituite din apa care s-a condensat în atmosferă și cade pe suprafața
pământului. Forma de precipitații care apare cel mai frecvent este ploaia, alte forme
fiind zăpada, grindina, chiciura, lapovița și prelingerea de apă din ceață.
Sublimarea este procesul prin care apa în stare solidă (gheață sau zăpadă) se transformă
direct în vapori, fără a mai trece prin starea lichidă.
Intercepția prin foliaj este partea din precipitații care este interceptată de frunzișul plantelor
și care, în timp, se evaporă fără a mai ajunge la suprafața solului. Cantitatea de apă interceptată
depinde de durata ploii, de viteza vântului, de temperatură, de densitatea frunzișului și de alți
factori mai puțin însemnați.
Topirea este procesul de transformare a apei din starea solidă (gheață sau zăpadă) în stare
lichidă.
Scurgerea este procesul prin care apa se mișcă la suprafața sau sub suprafața solului. În
această mișcare se poate face distincție între:
o scurgerea de suprafață este scurgerea care are loc pe suprafața solului, având de
obicei loc în straturi subțiri sau în șuvoaie, acoperind cea mai mare parte a solului;
o scurgerea în albii este procesul care are loc în albii, în care se concentrează apa
provenind din scurgerea de suprafață, formând pâraie, râuri și fluvii;
o scurgerea subterană este scurgerea care are loc sub suprafața solului, fie prin
stratele freatice, fie prin stratele acvifere de adâncime. Apa din stratele subterane se
reîntoarce la suprafață fie prin izvoare, fie prin infiltrație în râuri, oceane sau alte rezervoare
de suprafață.
Cantitate medie
Fluxul de apă transportată anual
(mii km³/an)
Evapotranspirație de pe suprafața
71
uscatului
Cantitatea sau masa totală de apă care ia parte la circuitul apei în natură rămâne constantă. De
asemenea, ca medie în timp, se menține constantă cantitatea de apă înmagazinată în fiecare din
rezervoarele circuitului. Acest principiu se numește legea conservării masei.
Tabelul alăturat arată cantitățile de apă care cad sub formă de precipitații sau care se ridică prin
evaporație de pe suprafața uscatului sau a oceanelor. De asemenea, se arată cantitățile de apă care
se scurg de pe sol spre oceane. Din tabel se poate constata că totalul precipitațiilor pe suprafața
uscatului este egal cu suma dintre cantitatea de apă evaporată de pe suprafața uscatului și
cantitatea de apă scursă spre oceane. Similar, cantitatea totală de apă pierdută de oceane prin
evaporație este egală cu suma dintre cantitatea de apă care se scurge în oceane de pe suprafața
uscatului și cea care provine din precipitațiile pe suprafața oceanelor. În sfârșit, cantitatea totală de
apă care intră în atmosferă prin evaporația de pe suprafața uscatului și a oceanelor este egală cu
cantitatea de apă eliminată din atmosferă prin precipitații. Se poate constata că masa totală de apă
care se află în mișcare este, în medie, de 505 km³/an.
Rezervoare[modificare | modificare sursă]
Volume de apă acumulate
în rezervoarele circuitului natural al apei [6]
Calote glaciare și
29 2,05
ghețari
În cadrul mișcării ei, apa este în general menținută pe anumite perioade de timp în anumite
elemente ale mediului natural, numite generic rezervoare. Aceste rezervoare și cantitățile de apă
înmagazinate în medie în fiecare dintre ele sunt prezentate în tabelul alăturat.
Se poate constata că cel mai mare rezervor îl constituie oceanele, care înmagazinează peste 97%
din rezervele de apă ale planetei. Următorul rezervor ca mărime îl constituie calotele glaciare din
zonele polare și ghețarii. În prezent, ele înmagazinează aproximativ 2% din rezervele de apă, dar
acest procent variază în timp, în funcție de ciclurile de încălzire ale planetei. În perioadele
diferitelor glaciațiuni acest procent era mai ridicat, iar în prezent tendințele de încălzire climatică au
început să topească calotele glaciare ceea ce în timp va putea duce la micșorarea relativă a acestui
rezervor. Aceste procese nu modifică însă cantitatea totală de apă care ia parte la circuitul apei în
natură.
În afară de aceste rezervoare importante, mai există altele care rețin apa pe durate relativ reduse. În
această categorie intră straturile de zăpadă, care înmagazinează o parte din precipitațiile din timpul
iernii, dar care se topesc în perioada de primăvară.
Durată medie
Rezervor
de înmagazinare a apei
Râuri 2 – 6 luni
Atmosferă 8 zile
În tabelul alăturat sunt prezentate duratele de înmagazinare ale apei în diferite rezervoare din cadrul
circuitului natural. Se poate constata că aceste durate variază în foarte mare măsură de la un
rezervor la altul. De exemplu, umiditatea de la suprafața solului se menține în sol relativ scurt timp,
în medie aproximativ 1 – 2 luni, deoarece apa este răspândită într-un strat subțire și migrează ușor
fie spre atmosferă prin evaporație și transpirație, fie se scurge spre râuri sau strate de adâncime.
Apa de foarte mare adâncime se mișcă însă mult mai încet, putând fi înmagazinată pe durate de
peste 10.000 ani. Apa subterană de vechime deosebit de mare se numește apă fosilă. Din cauza
modificărilor care au loc în scoarța pamântească și a celor climatice, este posibil ca pe perioade atât
de îndelungate să se producă schimbări ale condițiilor de curgere, care ar putea împiedica
reîmprospătarea unor rezerve subterane sau, invers, să ducă la apariția unor rezervoare subterane
care nu existau înainte. În atmosferă apa care intră prin evaporație este înmagazinată pe perioade
scurte, de ordinul câtorva zile, înainte de a se reîntoarce pe suprafața solului sau a oceanelor sub
formă de precipitații.
În hidrologie durata de înmagazinare se poate estima prin două metode:
Metoda bazată pe conservarea masei pornește de la ipoteza constanței cantității de apă a fiecărui
rezervor. Conform acestei metode, durata de înmagazinare rezultă din împărțirea volumului
rezervorului prin debitul de apă care alimentează sau care este evacuat din rezervor, aceste debite
trebuind să fie egale între ele pentru a respecta principiul conservării masei. În principiu, această
durată ar reprezenta timpul care ar fi necesar pentru umplerea rezervorului, dacă acesta ar fi gol și
nu s-ar evacua nicio cantitate de apă din el, sau timpul în care el s-ar goli în întregime dacă ar
dispărea complet afluxurile de apă.
Metoda bazată pe măsurarea vitezelor de mișcare a apei care este aplicabilă în special pentru
apele subterane, cu durate de înmagazinare foarte mari. Aceste viteze se pot măsura în prezent
utilizându-se izotopi radioactivi.
Circuitul natural este un ciclu biogeochimic deoarece în cadrul acestui circuit apar procese fizice,
chimice și biologice. Alte cicluri care apar în natură și sunt, cel puțin în parte, legate de ciclul apei
sunt ciclul carbonului și ciclul azotului. Există însă și cicluri naturale pentru alte elemente chimice.
În cursul deplasării apei prin circuitul hidrologic, ea transportă și diferite materiale solide precum și
gaze dizolvate. Unii compuși ai carbonulului și azotului, elemente importante pentru organismele vii,
sunt volatili și solubili, și de aceea se pot deplasa prin atmosferă și astfel crea cicluri complete,
asemănătoare cu cel al apei.
Exisă situații în care apa subterană are o mișcare ascendentă, prin capilaritate. În asemenea cazuri,
ea va antrena și diferitele săruri dizolvate. Odată ajunsă la suprafața solului, apa se va evapora, dar
sărurile aduse de apă se vor depune la suprafața solului ducând progresiv la o acumulare de săruri.
Terenurile pe care se produc asemenea acumulări de sare se numesc terenuri sărăturate
sau sărături. [7]
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Xenophanes - The Internet Encyclopedia of Philosophy [1]
2. ^ Thales of Miletus (620 BCE-546 BCE) - The Internet Encyclopedia of
Philosophy http://www.iep.utm.edu/t/thales.htm
3. ^ Anaximenes (d. 528 BCE) - The Internet Encyclopedia of Philosophy [2]
4. ^ U.S. Geological Survey: The water cycle [3]
5. ^ Matter Cycles: The Water Cycle
6. ^ a b 8(b) The Hydrologic Cycle
7. ^ Fuente . La influencia del hombre en el ciclo hidrológico - Unesco 1972
8. ^ Teodorescu, I., Filotti, A., Chiriac, V. et. al. - Gospodărirea Apelor - Ed. Ceres - 1972