Nordul Olteniei, sau spaţiul carpatic oltenesc

dintre Olt şi Dunăre

Spaţiul istorico-geografic al Olteniei ocupă simetric, de la nord la sud, cele trei forme majore de relief: o
treime câmpie, o treime dealuri şi o treime munte. Judeţele olteneşti Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi, dezvoltate în jurul
polilor turistici şi economici Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu şi Drobeta Turnu Severin, acoperă partea montan-
deluroasă a Olteniei şi, pe bună dreptate, sunt ceva mai generoase în forme de relief natural decât unităţile
administrative dinspre Dunăre. La limita nordică a Subcarpaţilor, respectiv cea sudică a Carpaţilor Meridionali,
frământările tectonice din timpul orogenezei alpine au scos la suprafaţă roci magmatice foarte vechi, prealpine,
precum şi roci sedimentare organogene din mezozoic (calcare), depuse pe fundul fostei mări Paratethys, care au
format bare calcaroase ce au fost mai târziu erodate de cursurile de apă, rezultând spectaculosul relief carstic de
azi. Mai spre vest, acolo unde Carpaţii şi Dunărea ajung să îşi dea mâna (mai mult sau mai puţin prietenos),
diversitatea reliefului ajunge la cotele maxime.

Defileul Oltului

O dată cu apariţia civilizaţiei,

carstul ţinutului nord-oltenesc a
servit şi ca adăpost pentru viaţa
monahală, reprezentând o vatră de
civilizaţie latină şi ortodoxă în acelaşi
timp, mai pe scurt românească!

Foto 71: Vedere de pe Muntele

Basarab spre Mănăstirea Turnu

65
 Pesemne că niciun excursionist român nu a ratat o incursiune în faimosul Defileul al Oltului de la Cozia,
acolo unde Mircea cel Bătrân a ctitorit în 1388 una dintre cele mai cunoscute şi mai longevive mănăstiri din spaţiul
românesc. Trei secole mai târziu, o parte dintre călugării de la Cozia, dorind să trăiască într-o şi mai mare sihăstrie,
avansează spre poalele Masivului Cozia (împreună cu cei de la Schitul Ostrov, din Călimăneşti) şi întemeiază
aşezămintele Turnu şi Stânişoara, acestea fiind şi astăzi amplasate pe cel mai circulat traseu turistic pedestru din
masiv, cel care urcă la Cabana şi Vârful Cozia (1676 de metri). Defileul Oltului este poate cel mai „asediat” obiectiv
turistic al nordului Olteniei, la circulaţia turistică adăugându-se şi poziţia comercială a acestuia, pe drumul
transcarpatic care leagă Vâlcea de Sibiul transilvan. Însă nordul Olteniei mai are multe surprize, care se dezvăluie
de obicei numai drumeţului curios sau, mai bine zis, călătorului căruia îi stă bine cu drumul!

Trovanţii

În perimetrul comunei Costeşti, la nici 100 de metri de la drumul naţional dintre Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu,
avem parte de o demonstraţie a „colaborării” dintre apă şi rocile sedimentare depuse succesiv în perioadele
geologice. Muzeul Trovanţilor, aşa cum a fost supranumită platforma, este alcătuit din acumulări de nisip cimentat
printr-un liant carbonatic transportat prin apa care se infiltrează, mai pe scurt gresii. Gresiile din zona Costeşti s-au
format prin acoperirea şi apoi tasarea cu
sedimente proaspete a unor depuneri de
nisip ce datează din Miocenul superior, atunci
când pe suprafaţa respectivă funcţiona un
bazin de sedimentare, sau o deltă. Formele
diferite se datorează secreţiei neuniforme a
cimentului carbonatic ce uneşte particulele
de nisip. Trovanţii din judeţul Vâlcea sunt fără
îndoială cei mai cunoscuţi, poate şi datorită
poziţiei lor faţă de un drum circulat, însă în
România mai sunt şi alte suprafeţe cu astfel
de formaţiuni geologice, majoritatea în
judeţele Buzău, Cluj şi Bacău, în special în
unităţile de podiş şi subcarpatice, acoperite
cu o cuvertură sedimentară formată din
argile, marne şi gresii.
Foto 72: „Muzeul Trovanţilor”

66
Masivul Buila-Vânturariţa: chei, peşteri, mănăstiri

Satul Costeşti reprezintă un alt punct de plecare înspre

patria calcaroasă a Vâlcii, fiind poarta de intrare în Masivul Buila-
Vânturariţa, la poalele căruia s-au cuibărit sihaştrii în Evul Mediu şi
au întemeiat numeroase aşezăminte monahale.

Situată pe valea Bistriţei (unul dintre numeroasele cursuri

româneşti de apă cu această denumire), Mănăstirea Bistriţa este o
ctitorie a boierilor Craioveşti din secolele XV-XVI şi a reprezentat,
ca şi Cozia, un punct de plecare a sihaştrilor înspre versanţii
abrupţi calcaroşi ai Builei, care au întemeiat aşezămintele Arnota,
Păpuşa, 44 de Izvoare, precum şi o biserică în Peştera Liliecilor din
vecinătate. În acelaşi timp, alţi ctitori vâlceni au ridicat schiturile
Iezer, Pătrunsa şi Pahomie, situate deasemenea în cuprinsul
muntelui Buila.

Foto 73: La Mănăstirea Bistriţa

În versantul stâng al Cheilor abrupte ale

Bistriţei, aproape de Mănăstirea omonimă, întâlnim
două peşteri accesibile turiştilor. Peştera Liliecilor
aparţine reprezintă lăcaş de cult, cu altar în care se ţin
slujbe, dar şi cu o bisericuţă construită la fereastra
dinspre vale. Accesul – pe o potecă dificilă, dar
spectaculoasă, se face numai cu grup organizat şi pe
timp uscat. De la gura peşterii de deschide o privelişte
impresionantă spre Cheile Bistriţei, diferenţa de nivel
fiind de aproximativ 150 de metri.

Foto 74: „Terasa” Peşterii Liliecilor

67
 Cheile Bistriţei vâlcene sunt printre cele mai înguste din România! Versanţii se apropie la mai puţin de un
metru unul faţă de celălalt, însă la baza lor a putut fi amenajat un drum auto, pe care o dată cu declararea recentă a
parcului naţional Buila-Vânturariţa fost restricţionată circulaţia auto. A doua peşteră accesibilă – Peştera Urşilor –
se află spre capătul nordic al cheilor şi este accesibilă pe o scară de lemn.
Schitul 44 de Izvoare se află pe Valea Costeşti,
paralelă cu cea a Bistriţei, unde putem ajunge uşor de
la Mănăstirea Bistriţa, dacă urcăm şi depăşim culmea
Arnota, un munte „izolat” faţă de creasta principală a
Builei, datorită despicăturii adânci a Cheilor Pietrenilor
(formate pe Valea Costeşti). Din Muntele Arnota se
extrage calcar, care se transportă o bandă rulantă până
în aval de Bistriţa, de unde materialul este preluat de
trenuri pe ecartament îngust. Deasupra imensei
cariere, la capătul unui drum în serpentine de 5
kilometri ce pleacă de la Mănăstirea Bistriţa, ajungem
la Mănăstirea Arnota, remarcabilă prin izolarea faţă de
localităţile înconjurătoare şi prin panorama
extraordinară pe care o oferă traseul de acces către Foto 75: Cheile Bistriţei
împrejurimi.

Horezu - Hurezi

Centrul istoric al oraşului Horezu, marcat de

Foto 76: Corpul de chilii al Mănăstirii Hurezi
străzile pietonale Unirii şi Lipscani, aminteşte de
atmosfera târgurilor de altădată, în care oierii vindeau
lână şi brânză, iar olarii expuneau produsele din
ceramică. Zona Horezu este recunoscută pe plan
mondial pentru ceramica locală („de Horezu”), aici
desfăşurându-şi activitatea unii dintre cei mai iscusiţi
meşteşugari ai obiectelor obţinute prin arderea şi
modelarea argilelor, care au păstrat atelierele în
funcţiune pentru curiozitatea turiştilor şi pentru
vânzarea de obiecte decorative.

68
 Polovragi. Peştera Muierilor. Transalpina
Călătorul care străbate drumul naţional 67 şi undeva pe la hotarul dintre judeţele Vâlcea şi Gorj îşi îndreaptă
privirea spre nord, către munţi, este intrigat de panorama unei despicături în formă de „V” care se „cască” între
stânci la nu foarte mulţi kilometri distanţă. Este vorba despre Cheile Olteţului, unul dintre cele mai elocvente
exemple de relief modelat în barele calcaroase din sudul Carpaţilor Meridionali, străbătute de un drum forestier
care ajunge tocmai în Curmătura Olteţului, şaua care face legătura între Masivul Parâng şi Munţii Căpăţânii
(despărţite geografic de apa Olteţului). Unul dintre cele mai pitoreşti sate nord-olteneşti a luat fiinţă chiar la intrarea
între pereţii masivi de piatră, în jurul complexului monastic de unde îşi trage numele: Mănăstirea Polovragi.
Întemeiată încă din 1504-1505 de către ctitorii Radu Comisul şi Petre Spătaru, fiii marelui boier Danciu Zamona,
aceasta este restaurată şi modernizată în secolul XVII de către domnitorul Constantin Bâncoveanu.

Foto 77: Intrarea în Peştera Polovragi

69
 În inima Cheilor Olteţului, unele dintre cele mai înguste din România, întâlnim o spectaculoasă „poartă” de
intrare în „măruntaiele” calcaroase ale munţilor din nordul Olteniei. Peştera Polovragi este al doilea deliciu al
comunei omonime, impresionând prin formele bizare de relief din interior, dar şi prin colonia impresionantă de
peste 300 de lilieci de peşteră, alături de care vieţuiau chiar şi oamenii, conform unei legende consemnate de
Alexandru Vlahuţă în „România Pitorească”. Aici ar fi locuit liderul spiritual al geto-dacilor, Zalmoxe, şi tot în
perimetrul peşterii vracii prelucrau o plantă medicinală numită „povragă”, „polvragă” sau „polovragă”, ceea ce ar
explica şi toponimul pe care îl împart mănăstirea şi peştera.

Localitatea Baia de Fier, despărţită de Polovragi printr-un singur deal, se află la aproximativ 6 kilometri spre
nord faţă de drumul naţional dintre Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu. Numele ei vine de la o exploatare primitivă a
minereului de fier, dar astăzi este cunoscută pe plan economic datorită unicei mine de grafit din România. La
marginea nordică a Băii de Fier, la capătul drumului judeţean 675C, se află una din cele mai vizitate peşteri din
România – Peştera Muierilor – un toponim mai puţin obişnuit care aminteşte de utilizarea ei în Evul Mediu drept
adăpost împotriva atacatorilor pentru femeile şi copiii soldaţilor plecaţi la război. Se poate spune că a avut o funcţie
aproape similară cu Canaralele din sudul Dobrogei. Astăzi, peştera este amenajată şi electrificată, ambele puncte
de acces fiind situate la capătul nordic al Cheilor Galbenului, tăiate în aceeaşi bară de calcare mezozoice ca şi
Cheile Olteţului.

Foto 78:
Cel mai îngust sector al
Cheilor Olteţului

70
 La 30 de kilometri est de municipiul Târgu Jiu, înspre nord, se desprinde un drum istoric de pe vremea
romanilor, o şosea alpină care traversează masivele Parâng, Latoriţei, Cindrel şi Şureanu, ajungând tocmai la
Sebeşul de Alba, în preajma Mărginimii Sibiului. Aceasta este Şoseaua Transalpină (DN 67C), modernizată de
curând şi deschisă integral numai după topirea zăpezilor (mai-iunie) până în octombrie-noiembrie. Înainte de
ascensiunea spre creasta Parângului, Transalpina trece prin orăşelul pitoresc Novaci, întemeiat de către familii de
ciobani care proveneau atât din Oltenia, cât şi din
Mărginimea Sibiului, consfinţind importanţa
străveche a drumului comercial dintre cele două
regiuni. Mai apoi, şoseaua urcă la staţiunea turistică
de iarnă Rânca, aflată în plină dezvoltare, continuă
prin Pasul Urdele (2160 metri), devenind cel mai
înalt drum asfaltat românesc, coboară la cabana
Obârşia Lotrului şi iese în Valea Sebeşului, pe lângă
lacul de baraj Oaşa.

Foto 79:
Şoseaua Transalpină, în zona Pasului Urdele

Târgu Jiu. Defileul Jiului

Municipiul Târgu Jiu, oraşul lui Constantin Brâncuşi a devenit celebru mai ales prin emblematicul monument
Coloana Infinită, construit în anii '30 după planurile celebrului sculptor, în memoria soldaţilor români căzuţi în Primul
Război Mondial. De altfel, denumirea „oficială” de la inaugurarea din 1938 a fost „Coloana Recunoştinţei fără de
Sfârşit”. Înconjurată de un parc, Coloana se află în partea de est a oraşului, imediat lângă şoseaua naţională ce
vine dinspre Râmnicu Vâlcea şi Bucureşti.

Reşedinţa judeţului Gorj este mărginită la vest chiar de râul de la care a împrumutat toponimul. În vremea
romanilor, aşezarea se afla pe una dintre rutele comerciale importante dintre Dunăre şi Transilvania. Legătura se
realiza pe drumul montan construit tot de romani, ce traversează Pasul Vâlcan, pe la Schela şi Turcineşti (DJ 664),
coborând apoi în bazinul Jiului de Vest, pe la Vulcan şi Petroşani. Se ocolea astfel defileul sălbatic al Jiului, care a
putut fi străpuns tocmai în secolul XX, şoseaua şi calea ferată reprezentând un proiect ingineresc impresionant
realizat între anii 1924 şi 1948. Oraşul Târgu Jiu de astăzi este unul din cele mai arătoase oraşe ale Olteniei, în care
arhitectura veche se îmbină cu succes cu elementele socialiste – bulevarde largi şi blocuri înalte. Strada Victoriei
din centru a fost transformată în zonă de promenadă, după modelul mai multor centre turistice urbane.

71
De la est la vest, de-a lungul unei singure linii imaginare, sunt poziţionate Coloana Infinită, Biserica Trei Ierarhi,
Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii, exact aşa cum a dorit proiectantul Constantin Brâncuşi. Ultimele două pot fi
admirate în Parcul Brâncuşi, cel mai important din oraş, delimitat la vest de digul care însoţeşte malul stâng al Jiului.
Legătura dintre cele patru obiective menţionate se face pe Calea Eroilor, arteră ce uneşte Parcul Brâncuşi de
Parcul Coloanei fără Sfârşit.

Foto 80 – 82: Capodoperele maestrului

Constantin Brâncuşi la Târgu Jiu
– Coloana fără Sfărşit,
– Poarta Sărutului,
– Masa Tăcerii

72
 Spectaculosul Defileu al Jiului, despre care am amintit, este protejat astăzi prin declararea ca Parc Naţional
şi poate fi vizitat pe şosea, dar mai ales cu trenul, la nici 30 de kilometri distanţă înspre nord faţă de Târgu Jiu.
Versanţii calcaroşi înalţi de sute de metri şi meandrele încătuşate ale Jiului sunt străpunse de capodopera
inginerească reprezentată de calea ferată dintre Valea Sadului (Bumbeşti) şi Livezeni, cu 39 de tunele şi 35 de
viaducte. Prin urmare, cea mai recomandată variantă pentru admirarea cât mai completă şi comodă a defileului
este parcurgerea acestuia cu trenul. Adăpostită
pe o terasă puţin mai largă a Jiului, la distanţe
aproape egale faţă de Bumbeşti şi Livezeni,
Mănăstirea Lainici ne încântă cu o biserică
splendidă din punct de vedere arhitectural şi cu
alte două schituri aflate mai sus pe versantul
drept al Jiului (Locurele şi Sfântul Nicolae),
până la care putem efectua o drumeţie montană
scurtă şi binevenită.

Foto 85: Biserica Mănăstirii Lainici

Foto 83 – 84: Amenajări feroviare în Defileul Jiului

73
 Tismana. Cheile Sohodolului

De la Târgu Jiu către vest, şoseaua naţională 67D străbate depresiunile de contact dintre Carpaţii
Meridionali şi Subcarpaţii Getici. DN 67D este unul din cele mai frumoase drumuri de munte din România, ce
ajunge tocmai la Băile Herculane, traversând Munţii Mehedinţi prin Pasul Godeanu şi coborând apoi în Valea
Cernei. La 32 de kilometri de Târgu Jiu, aproape de limita dintre judeţele Gorj şi Mehedinţi, intrăm în proaspătul
declarat (2004) orăşel gorjean Tismana. Toponimul Tismana este mai degrabă cunoscut din altă perspectivă,
bineînţeles aceea a vieţii monahale. Amplasată pe valea râului omonim, Mănăstirea Tismana se află în spaţiul
geografic al Munţilor Vâlcan, mai precis în zona sudică, ce se caracterizează prin văi lungi şi păduri întinse, în
deplin contrast cu versanţii
aprupţi dinspre nord. Dincolo de
creasta Vâlcanului, spre nord,
începe Transilvania, astfel că
Tismana – mănăstire fortificată
cu ziduri de cetate – s-a aflat
multă vreme în apropierea
graniţei dintre Regatul României
şi Principatul Transilvaniei (mai
târziu Imperiul Austriac). Lângă
Mănăstire, la 500 de metri în
amonte, a fost amenajat un
complex turistic. În vecinătatea
lăcaşului de cult, în peştera din
peretele de calcar din versantul
drept al Tismanei, se spune că ar
fi locuit şi s-ar fi rugat primii
pustnici stabiliţi în vale.

Foto 86: Intrarea în Mănăstirea Tismana

74
 Situate la numai 6 kilometri nord faţă de drumul naţional 67C şi la doar 20 de kilometri de Târgu Jiu, Cheile
Sohodolului nu reprezintă nimic altceva decât una dintre străpungerile unei bare calcaroase din mezozoic, aşa cum
ne-am obişnuit deja prin nordul Olteniei. Cheile se desfăşoară pe o lungime de aproape 2 kilometri şi sunt
străbătute de drumul judeţean care face legătura, peste munte, cu aşezarea Valea de Peşti din bazinul Jiului de
Vest, fiind un alt drum de legătură între
Oltenia şi Transilvania. De-a lungul
traseului (obligatoriu pedestru) pot fi
admirate în detaliu diverse etape de
evoluţie ale cheilor, cu peşteri, grote,
marmite, tunele prin care se strecoară apa.
Cheile Sohodolului formează unul dintre
cele mai spectaculoase peisaje naturale
din vecinătatea oraşului Târgu Jiu.

Foto 87 – 89: Aspecte din Cheile

Sohodolului

75
 Piatra Cloşani
Imediat ce trecem hotarul dintre judeţele Gorj şi Mehedinţi, la numai 7 kilometri spre vest, intrăm în orăşelul
mehedinţean Baia de Aramă, cuibărit între colinele domoale ale Podişului Mehedinţi. De aici, oportunităţile unui
drumeţ pasionat de munte şi natură sunt numeroase. La 6 kilometri înspre sud-vest, la Ponoarele, se află cele trei
obiective turistice naturale pentru care Podişul este reamintit în toate manualele de geografie: Podul lui Dumnezeu,
Peştera Ponoare şi Lacul de origine carstică Zăton, mărginit de un spectaculos câmp de lapiezuri. Înspre vest,
drumul naţionalo 67D urcă în pasul Godeanu, de unde începe traseul montan spre Vârful lui Stan, cel mai înalt din
Munţii Mehedinţi, înconjurat de relief carstic (lapiezuri, crovuri, ciuceve, chei). Însă poate că cel mai puţin cunoscut
traseu montan care poate fi efectuat în zona Baia de Aramă este cel de pe Piatra Cloşani, obiectiv la care ajungem
dacă revenim în judeţul Gorj, spre satele Apa Neagră şi Padeş.

Teritoriul administrativ al Comunei Padeş se întinde spre nord tocmai până la Cerna Sat, un cătun aflat în
grabenul Cernei, un spaţiu de legendă al Carpaţilor româneşti. În ordine geografică, de la intersecţia DN 67D
(Târgu Jiu – Baia de Aramă – Băile Herculane) cu DJ 671 (spre izvorul Motrului) avem de traversat satele Apa
Neagră, Padeş şi Călugăreni. La intrarea şoselei judeţene în spaţiul montan, râul Motru primeşte pe partea lui
dreaptă un afluent important: Motru Sec. De-a lungul acestui curs de apă s-a dezvoltat şi localitatea omonimă, pe
când cursul Motrului (cel principal) este însoţit mai departe de gospodăriile autentice ale satului Cloşani. Pentru a
accesa următorul traseu montan, trebuie ca de la confluenţa amintită să coborâm în localitatea Motru Sec. Din
dreptul Bisericii Ortodoxe, sub îndrumarea sătenilor, ne orientăm spre debutul traseului pedestru, nemarcat, spre
vârful Piatra (Mare) Cloşani (1421 de metri), al doilea ca altidutine din Munţii Mehedinţi, după Vârful lui Stan (1466
de metri).

Piatra Cloşani este un masiv calcaros izolat faţă de culmea principală a Mehedinţilor, desfăşurat între
cursurile de apă Motru şi Motru Sec. Este protejat în cadrul Parcului Naţional Domogled – Valea Cernei,
reprezentând o extindere sudică a acestuia. Cu o lungime de 8 kilometri şi o diferenţă de nivel de 1100 de metri,
traseul de acces ar trebui să dureze în mod obişnuit între 3 şi 5 ore numai la urcat, în funcţie de condiţia fizică a celui
mai slab component al grupului. Totuşi, în absenţa unui marcaj turistic, traseul pune probleme serioase de
orientare, accentuate de veritabila junglă ce se desfăşoară pe versanţii masivului, în care predomină alternanţa de
lapiezuri calcaroase cu vegetaţie luxuriantă, constituind unul dintre cele mai populate areale de viperă-cu-corn!
Reptila este protejată prin lege, iar muşcătura este periculoasă pentru om. Toate acestea sunt motive pentru care
se impune ca pe traseu să respectăm un minim de reguli de bază: călcatul apăsat şi lent, purtarea de parazăpezi
(chiar şi vara; pantalonii scurţi nu sunt recomandaţi pe niciun traseu montan) şi bocanci adecvaţi drumeţiilor pe
pante abrupte. Deasemenea, debutul pe traseu trebuie să se facă dimineaţa, cu cel puţin 10 ore înainte de ora
cunoscută a apusului!

76
Foto 90 – 91: Traseul şi priveliştile din Piatra Cloşani

77
Foto 92 – 93: Traseul şi priveliştile din Piatra Cloşani

78
 Traseul se orientează la început spre nord-est, cale de aproape 2 kilometri, până în locul numit „la măgură”,
unde întâlnim o troiţă cu un marcaj turistic vechi (care mai târziu se pierde), precum şi cu semnul convenţional de
delimitare a unui parc naţional (pătrat roşu). Aici facem un scurt popas pentru a admira panorama celor două sate
amintite – Cloşani şi Motru Sec. De la troiţă, spre nord, vom însoţi mai departe Valea Izvorale (denumirea este cea
conformă cu realitatea, nu este o greşeală de tipar), pe firul căreia vom urca până aproape de Vârful Piatra Mare
Cloşani (1421 metri). Izvorale este o vale seacă în cea mai mare parte a anului, deci rezerva consistentă de apă nu
trebuie să lipsească din bagaj! Firul văii ne conduce, prin jungla de lapiezuri, pe lângă gospodăriile vechi şi izolate
de munte, denumite local „conace”, aparţinând localnicilor din Motru Sec şi Cloşani. Undeva în versantul stâng se
află peştera Cioaca cu Brebenei, cunoscută numai de speologii experimentaţi. După circa 1,5 kilometri de la troiţa
amintită, ajungem la marginea unei zone mai degajate, punct în care traseul nostru trebuie continuat tot la dreapta,
prin zona împădurită de la firul văii! După 3 kilometri de la troiţă, ajungem la o nouă răscruce, unde Valea Izvorale se
„bifurcă” în alte două văi adânci. Cea din dreapta (pe care o vom urma) ne conduce spre vârful cel mai înalt, Piatra
Mare Cloşani, iar cea din stânga merge în şaua dintre Piatra Mare şi Piatra Mică. Aici începe adevăratul urcuş, cu
pantă şi mai accentuată ca până acum, care ne scoate direct la marginea abruptului nordic al Pietrei. Treptat, valea
îşi diminuează adâncimea, iar firicelul se „pierde” în versant. Aici ne sunt necesare cunoştinţe minime de orientare
cu busolă sau GPS, pentru ca la coborâre să reidentificăm traseul de urcare şi firul văii Izvorale.

Peisajul din creastă, spre nord, este mirific. Admirăm panorama culmilor masivului Godeanu, continuat spre
vest cu creasta Cernei şi spre est cu masivul Retezat. La rândul ei, din Munţii Godeanu, Piatra Cloşani se poate
admira în adevărata ei splendoare, cu abruptul nordic. Pentru întors, se poate aborda o variantă diferită, numai
dacă avem în componenţa grupului un cunoscător bun al. locurilor.

Ponoarele. Drobeta Turnu Severin

Punctul turistic „forte” al Podişului Mehedinţi – satul Ponoarele – se află în apropierea oraşului Baia de
Aramă, la 5-6 kilometri. Aici admirăm Podul lui Dumnezeu sau Podul Natural de la Ponoarele – pe care trece
chiar şoseaua judeţeană 670 dintre Baia de Aramă şi reşedinţa de judeţ Drobeta Turnu Severin, Peştera
Ponoarele, cu un portal impresionant (vizitabilă cu ghid), precum şi Lacul Zăton – format într-o dolină, cel mai
cunoscut lac de origine carstică din România, amplasat deloc întâmplător chiar în Podişul carstic Mehedinţi. Toate
acestea sunt completate în lunile mai şi iunie de pădurea de liliac, un obiectiv turistic sezonier. Totodată, la
Ponoare se organizează anual festivaluri ca Sărbătoarea Liliacului (în luna mai) sau Festivalul Naţional Ponoare
(de muzică folclorică, în luna august).

79
 Foto 94:
„Podul lui Dumnezeu”, de
la Ponoarele

Foto 95:
Lacul carstic Zăton

80
 Un ultim, dar nu cel din urmă, popas pe
meleagurile Olteniei din spaţiul carpatic sau
pericarpatic trebuie să fie în cea de-a treia
reşedinţă de judeţ, la Drobeta Turnu Severin.
Simbolul municipiului, castelul de apă (1915),
a fost recent restaurat şi se poate vizita. La nici
200 de metri mai înspre Dunăre, Hala Radu
Negru (1905) a fost excelent conservată,
monumentul de arhitectură industrială fiind şi
astăzi utilizat în scop comercial. Toponimia
oraşului vine de la cele două cetăţi care au
ocupat de-a lungul istoriei malul Dunării: prima
– Castrul roman Drobeta, ridicat de împăratul
Traian în anii 103-105; a doua – cetatea
medievală Severin, clădită în secolul XI de
către regele maghiar Ladislau I. Ruinele
ambelor cetăţi pot fi admirate şi astăzi pe malul
stâng (nordic) al Dunării. În acelaşi timp cu
construcţia Castrului Drobeta, împăratul
Traian a dispus făurirea unui pod peste
Dunăre, sub îndrumarea proiectantului
Apolodor din Damasc, care să faciliteze
accesul trupelor militare romane în Dacia.
Ruinele ambelor capete de pod, atât cel
românesc, cât şi cel sârbesc, sunt declarate
monumente istorice şi conservate. În
vecinătatea Castrului şi a capului de pod,
Muzeul Regiunii Porţile de Fier prezintă
exponate de arheologie daco-romană, ştiinţele
naturii, etnografie şi istorie. Foto 96 – 97: Perlele oraşului Drobeta Turnu Severin –
Turnul de apă şi Hala Radu Negru

81