Sunteți pe pagina 1din 84

II.

SUBIECTE PENTRU EXAMENUL ORAL


Cateheze
(Nicolae Muntean)
Cuprins

1. Despre Preasfânta Treime ............................................................................................................ 4


I. Descoperirea Sfintei Treimi în Sfânta Scriptură ...................................................................... 4
II. Formularea dogmei Sfintei Treimi și precizarea terminologiei trinitare ............................... 5
III. Persoanele Sfintei Treimi: însușiri speciale și perihoreza Persoanelor treimice .................. 6
2. Despre facerea lumii ..................................................................................................................... 8
I. Crearea lumii în general ............................................................................................................ 8
II. Cele șase zile în care Dumnezeu a creat lumea........................................................................ 9
3. Despre căderea omului................................................................................................................ 11
I. Originea păcatului strămoșesc ................................................................................................ 11
II. Ființa păcatului strămoșesc ................................................................................................... 12
4. Despre poruncile dumnezeiești ................................................................................................... 14
5. Despre Biserică ........................................................................................................................... 18
I. Doctrina despre Sfânta Biserică .............................................................................................. 18
II. Întemeierea Bisericii .............................................................................................................. 18
III. Ființa Bisericii....................................................................................................................... 19
IV. Însușirile Bisericii ................................................................................................................. 19
7. Despre sfinţii români .................................................................................................................. 22
8. Despre patimile Domnului .......................................................................................................... 25
9. Despre Învierea Domnului .......................................................................................................... 27
I. Realitatea învierii lui Hristos .................................................................................................. 27
a) Realitatea apariţiilor lui Hristos cel înviat ......................................................................... 27
b) Corporalitatea lui Hristos cel înviat. .................................................................................. 27
c) Iradierea pnevmatică şi eficienţa transformatoare a învierii lui Hristos în lume. ............ 27
11. Despre postul creștin ................................................................................................................. 30
Care sunt posturile de o zi și pentru ce au fost așezate? ............................................................ 30
Când nu se postește miercurea și vinerea? ................................................................................. 30
Care sunt posturile de mai multe zile din cursul anului? .......................................................... 31
Cum trebuie sa postim? .............................................................................................................. 32
12. Despre virtutea creștină ............................................................................................................ 33
Ce este virtutea creștină? ............................................................................................................ 33
Care sunt însușirile virtuții creștine? ......................................................................................... 33

2
Care sunt roadele virtuții? .......................................................................................................... 33
De ce însă cei virtuoși nu sunt feriți de necazurile pământești? ................................................ 34
Virtutea este una singură? .......................................................................................................... 34
Cum se împart virtuțile? ............................................................................................................. 34
Ce sunt virtuțile teologice? ......................................................................................................... 34
Ce sunt virtutile morale? ............................................................................................................ 34
Care sunt virtuțile morale? ......................................................................................................... 35
13. Despre păcat .............................................................................................................................. 36
Ce este păcatul?........................................................................................................................... 36
Care este originea păcatului? ..................................................................................................... 36
Cum se naște păcatul? ................................................................................................................ 36
Ce este ispita? .............................................................................................................................. 36
Poate creștinul să biruiască ispitele? .......................................................................................... 37
Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele? .................................................................. 37
Ce este viciul? .............................................................................................................................. 37
Păcate grele și păcate ușoare ...................................................................................................... 38
14. Despre judecata obștească ........................................................................................................ 39
15. Despre rugăciunea domnească.................................................................................................. 41
Care este cel mai desăvârșit model de rugăciune? ..................................................................... 41
Care este obârșia rugăciunii Tatăl nostru? ................................................................................ 41
Prin ce se deosebește Rugăciunea Domnească de celelalte rugăciuni? ...................................... 41
Prima parte: chemarea ............................................................................................................... 42
A doua parte: cele șapte cereri ................................................................................................... 43
Care este a treia parte a Rugăciunii Domnești? ......................................................................... 45
16. Despre fericiri............................................................................................................................ 46
17. Despre faptele milei creştine ..................................................................................................... 50
FAPTELE MILEI TRUPEȘTI................................................................................................... 51
FAPTELEE MILEI SUFLETEŞTI............................................................................................ 60
18. Despre Taina Pocăinţei ............................................................................................................. 71
19. Despre poruncile bisericeşti ...................................................................................................... 75
20. Despre cultul morţilor ............................................................................................................... 78

3
1. Despre Preasfânta Treime

I. Descoperirea Sfintei Treimi în Sfânta Scriptură


Iubiți credincioși, în această seară, aș dori să vorbim puțin despre adevărul de temelie al
credinței creștine și anume despre dogma Sfintei Treimi.

Pentru început, aș vrea să știți că dogma Sfintei Treimi constă în afirmarea de bază a
credinței, anume că Dumnezeu este unul în Ființă și întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt.

Fiecare dintre cele trei Persoane sau ipostase ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat,
Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întreaga Ființă și
toate atributele dumnezeiești, fără însă să fie trei Dumnezei, adică fără împărțire sau despărțire
a Ființei și, totodată, fără să se amestece sau să se contopească Persoanele dumnezeiești
întreolaltă.

Credința într-un singur Dumnezeu o mai au și alte religii, ca mozaismul (iudaismul) și


mahomedanismul (islamismul), dar credința în Sfânta Treime, un Dumnezeu în trei Persoane,
este proprie numai creștinismului.

Sfânta Treime nu s-a descoperit deodată și în întregime, ci în decurs de multe veacuri și


nu în același grad și în aceleași forme, ci diferit: a) ca preînchipuire, prefigurare, în unele religii
păgâne, desigur, nu prin revelație supranaturală; b) treptat și nedeplin în Vechiul Testament,
dar prin revelație supranaturală; c) deplin în Noul Testament, prin Însuși Dumnezeu întrupat.

a) în hinduism se găsește credința în trei zeități, ca o preînchipuire a Treimii, numită


Trimurti, având zeii Brahma, Vișnu și Șiva; în China –credința în zeitatea Tao, producătoare de
dualitate și trinitate; în Egipt –credința în zeii Osiris, Isis și Horus, ș.a.m.d. Trebuie să știți că
toate acestea sunt preînchipuiri sau simple produse ale imaginației care, în afară de numărul
trei, stau prea departe de sensul real al Sfintei Treimi. Cu toate acestea, nu este exclusă
presupunerea că aceste preînchipuiri trinitare ar putea fi rămășițe alterate, întunecate, prin
căderea originară în păcat, din religia paradisiacă a primilor oameni.

b) Vechiul Testament, deși nu conține cu îndestulătoare claritate și ca întreg determinat


doctrina despre Sfânta Treime, totuși pregătește și indică adevărul Sfintei Treimi, descoperit
deplin în Noul Testament.

Astfel, în primele cuvinte ale Sfintei Scripturi (Fc.1:1) se găsește pluralul numelui lui
Dumnezeu, Elohim, verbul propoziției fiind la singular: a făcut, pluralul Elohim indicând
pluralitatea de Persoane în Dumnezeu, ca și în alte plurale: Și a zis Dumnezeu: să facem om
după chipul și asemănarea noastră (Fc.3:22); Veniți să Ne pogorâm și să amestecăm limbile
lor (Fc.11:7). În teofania de la stejarul Mamvri (Fc.18:1-3), Avraam vede trei bărbați și li se
adresează la singular: Apoi a zis: «Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul
Tău! (Fc.18:3).

4
Sfinții Părinți explică pentru ce în Vechiul Testament nu se descoperă în formă întru
totul clară și pe deplin taina Sfintei Treimi, anume: evreii, păzitori ai Vechiului Testament,
dar și înclinați într-o anumită măsură spre politeism, fiind și înconjurați din toate părțile
de păgâni, s-ar fi abătut cu ușurință de la monoteism, căzând în politeism.

c) Clar și deplin, adică atât cât, conform dumnezeieștii socotințe, este necesar pentru
mântuire și desăvârșire, adevărul Sfintei Treimi se descoperă în Noul Testament.

Dumnezeu este unul în Ființă și întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Textele
scripturistice sunt întru totul limpezi: Botezul, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh (Mt.28:19); binecuvântarea apostolică: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi
dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți! (2 Corinteni
13:13); botezul Mântuitorului: Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-
au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste
El. Şi iată glas din ceruri zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit».
(Matei 3:16-17).

Dată fiind însemnătatea excepțională a dogmei Sfintei Treimi, în cursul vremii s-au făcut
și n-au încetat să se mai facă încercări de apropiere a înțelegerii omenești de misterul treimic,
unitatea Ființei și trinitatea Persoanelor dumnezeiești, anume prin analogii sau asemănări din
lume, din natură și din om, încercări considerate ca bune intenții, dar trebuie să notăm că toate
acele analogii nu reușesc să înlăture greutățile cunoașterii omenești, adică nu pot explica
misterul dogmei, ci, dimpotrivă, pot să ducă, în unele suflete și minți, la alterarea adevăratului
înțeles al dogmei, cu consecințele ce rezultă din aceasta.

Așa, de exemplu, analogiile psihologice: un suflet și trei facultăți spirituale (intelect,


simțire și voință) sau iubirea din familie care îi cuprinde pe tată, mamă și fiu.

Alte analogii din natura exterioară, dar nedepășindu-le pe cele de mai sus: cărămida, din
pământ, apă și foc; pom cu rădăcină, trunchi și coroană; trandafir cu floare, culoare și miros;
timp cu prezent, trecut și viitor; spațiu cu lungime, lățime și înălțime; unitatea dintre râu, apă și
izvor, ca și dintre soare, rază și căldură.

Poate că toate analogiile acestea n-au altă valoare decât aceea de evidențiere a
neputinței omenești de a pătrunde taina inefabilă, de negrăit, a Sfintei Treimi, a lui
Dumnezeu.

II. Formularea dogmei Sfintei Treimi și precizarea terminologiei trinitare


Dată fiind descoperirea clară și importanța ei fundamentală în Noul Testament,
învățătura despre Sfânta Treime a constituit încă din timpul Apostolilor esențialul și cuprinsul
credinței creștine, fiind propusă și mărturisită de Biserică încă de la început. Cu timpul, ereziile
antitrinitare care s-au ivit, ca și nevoia de întărire a unității de credință, au determinat Biserica
să precizeze terminologia, să expună și să formuleze în chip autoritar și definitiv, la Sinoadele
I și II ecumenice, dogma Sfintei Treimi.

Deși dogma Sfintei Treimi a fost formulată solemn abia mai târziu datorită ereziilor, ea
a fost însă permanent vie în tradiția veche creștină, în cultul, credința, propovăduirea și predica
Bisericii și înainte de primele două Sinoade ecumenice.
5
Astfel, potrivit cuvintelor Mântuitorului de la Matei 28:29, prin care poruncește ca toți
cei ce cred să fie botezați în numele Sfintei Treimi, Biserica a alcătuit încă din timpul
Apostolilor scurte mărturisiri de credință care se rosteau la botez și care toate cuprindeau
adevărul despre Sfânta Treime. Cu timpul, aceste mărturisiri baptismale au fost apoi modificate
în mărturisiri de credință, care pe lângă învățătura despre Sfânta Treime cuprindeau și învățătura
despre mântuirea în Hristos, cum era simbolul ierusalimitean sau alexandrin. De asemenea,
formula rostită de preot la botez, ca și practica întreitei scufundări în apă a celui botezat
exprimă clar credința în Sfânta Treime.

Învățătura descoperită despre Sfânta Treime, propovăduită și mărturisită totdeauna de


Biserică, primește o formulare oficială, autoritară și definitivă, la Sinoadele I și II ecumenice,
cu prilejul condamnării ereziei lui Arie și Macedonie.

Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), combătându-l pe Arie care nega dumnezeirea


și egalitatea Fiului cu Tatăl, învață că Fiul este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
născut din veci din Tatăl, adică din Ființa Tatălui, ca lumină din lumină, și prin aceasta, egal și
de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, având deci aceleași însușiri și lucrări ca și Tatăl.
Dar Sinodul I ecumenic condamnă și direct erezia, anatemizându-i pe toți cei care învață că a
fost un timp când Fiul nu era, că Tatăl există înainte de Fiul Care a fost creat în timp din nimic
sau dintr-o substanță străină de cea a Tatălui.

Întrucât după Sinodul I ecumenic arienii și-au îndreptat atacul împotriva Duhului Sfânt,
negându-i dumnezeirea, Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381), combătându-l pe
Macedonie, care afirmă la fel ca și Arie despre Fiul, că Duhul Sfânt este o creatură a Fiului,
mai mic chiar decât Fiul și supus Fiului, și deci inferior și subordonat Tatălui și Fiului, învață
deoființimea și egalitatea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul și prin aceasta dumnezeirea Duhului
Sfânt.

Formularea dogmei Sfintei Treimi de către Sfinții Părinți a fost strâns legată și de către
precizarea și lămurirea terminologiei trinitare. Astfel, avem termenii natură, fisis, fire care sunt
considerați în general ca sinonimi cu ființa, esența, arătând materia din care este constituit un
lucru sau o ființă, și termenii ipostas, subzistență, persoană, care se referă la Persoanele Sfintei
Treimi, indicând modul de subzistență concretă a unei ousii sau ființe animale, umane, divine
etc.

III. Persoanele Sfintei Treimi: însușiri speciale și perihoreza Persoanelor treimice


Persoanele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt Persoane reale și, ca atare,
deosebite una de alta, având fiecare însușiri personale proprii prin care se deosebesc ca
Persoane, se disting, neputându-se confunda una cu alta, deși fiecare Persoană dumnezeiască
are întreaga Ființă divină care nici nu se împarte, nici nu se desparte, fiind veșnic una și aceiași.
Altfel spus, Persoanele Sfintei Treimi se disting sau se deosebesc după chipul sau modul în care
au sau posedă Ființa divină întreagă, mod care duce la distincție între Ele.

Astfel, Tatăl este nenăscut și nepurces, Fiul este născut, Duhul Sfânt este purces, fără ca
prin această precizare să putem cugeta și spune că am fi pătruns taina treimică.

Pe lângă aceste însușiri personale interne, numite proprietăți (Tatăl nenăscut și


nepurces, Fiul născut și Duhul Sfânt purces), Persoanele Sfintei Treimi se mai disting între Ele
și prin ceea ce Li se atribuie personal în activitatea dumnezeiască externă, adică în afara Ființei,
în lume: creație, mântuire, sfințire. Acestea sunt lucrări în extern ale Persoanelor divine, lucrări
6
numite obișnuit predicate, spre a nu se confunda cu proprietățile, care sunt însușiri personale
interne.

Lucrările în extern aparțin Persoanelor nedespărțite una de alta, Treimea fiind


nedespărțită, dar deosebit este al Tatălui planul lucrărilor și hotărârea de a fi îndeplinite,
deosebit Fiului executarea sau îndeplinirea, deosebit Duhului Sfânt desăvârșirea lor. Astfel,
Tatăl este Creatorul, Fiul este Mântuitorul, iar Duhul Sfânt este Sfințitorul sau Mângâietorul.

Lucrarea proprie a fiecărei Persoane Dumnezeiești nu trebuie gândită ca petrecându-se


separat de a celorlalte Persoane, ca și cum Persoanele ar lucra fiecare izolat, ci ca împreună
lucrare, întrucât toate sunt lucrări ale aceleiași voințe a lui Dumnezeu. Această împreună
existență, coexistență a Persoanelor dumnezeiești, împreună locuire în înțelesul de a fi una în
alta, fiecare în celelalte, fără amestecare, teologia o numește perihoreză, care înseamnă
întrepătrundere reciprocă.

Pentru noi, taina perihorezei Persoanelor dumnezeiești rămâne nepătrunsă. Asemănările


încercate –de pildă, cu întrepătrunderea luminilor mai multor lămpi în aceeași casă, fără a se
amesteca lămpile –nu ne pot spune sau înfățișa nimic din transcendența absolută a
întrepătrunderii Persoanelor dumnezeiești.

7
2. Despre facerea lumii

I. Crearea lumii în general


În legătură cu crearea lumii, învățătura creștină susține următoarele:

1. Lumea a fost creată de Dumnezeu din nimic, prin puterea cuvântului Său: Să laude
numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit. (Psalmii 148:5). Ea are
un început și va avea și un sfârșit, deci ea nu este veșnică. Lumea este creată în timp sau mai
exact deodată cu timpul, căci timpul începe deodată cu începutul creației, iar Dumnezeu există
din veșnicie, deci dinaintea timpului. Aceste adevăruri le exprimă psalmistul când spune:
Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile.
Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei
schimba şi se vor schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina. (Psalmii 101:26-
28). Cuvintele cu care începe Scriptura Vechiului Testament de asemenea confirmă adevărul că
lumea este creată în timp: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. (Facerea 1:1).
„La început” se referă la începutul timpului, mai înainte de a exista ceva din ceea ce
formează lumea, deci înainte de existența materiei. Iar în ceea ce privește existența din veșnicie
a lui Dumnezeu, psalmistul exclamă: Mai înainte de ce s-au făcut munţii şi s-a zidit pământul
şi lumea, din veac şi până în veac eşti Tu. (Psalmii 89:2). Mântuitorul Însuși se roagă
Tatălui Său: Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-
o la Tine, mai înainte de a fi lumea. (Ioan 17:5).

Dar dacă lumea are un început și numai Dumnezeu e veșnic, în Dumnezeu mai există
din veșnicie și planul de creare a lumii. Acest plan există din veșnicie în Dumnezeu, pentru că
nu putem concepe că în mintea lui Dumnezeu ar putea apărea o idee pe care El să nu o fi avut
din veșnicie.

2. Cunoscând deci că Dumnezeu este din veșnicie, și deci, implicit, dinaintea lumii, o
întrebare care s-ar putea pune este următoarea: De ce a creat Dumnezeu lumea? Ei bine, să
știți că singurul motiv pentru care a creat Dumnezeu lumea este iubirea. Din iubire a zis
Dumnezeu să fie, din iubire a luat Dumnezeu țărână din pământ și a suflat în nările omului
suflare de viață. Tot ce se vede poartă pecetea iubirii lui Dumnezeu, pentru că El este iubire.
Trebuie să mai știți și că Dumnezeu nu are nevoie de lume. Pentru El putea și să nu existe.
Sfânta Treime există prin Sine și nu are nevoie de nimic care să-I întregească existența. Dacă
unii au putut afirma că Dumnezeu a creat lumea pentru că avea nevoie de ea, aceia nu au înțeles
faptul că Persoanele Treimice au totul în Sine.

3. În calitate de ființă atotputernică, atotperfectă și atotbună, Dumnezeu a creat lumea


în ansamblul ei ca o creatură bună. Cuvintele Scripturii: Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut
şi iată erau bune foarte. (Facerea 1:31), atestă acest lucru.

Învățătura creștină susține că nici răul fizic, nici răul moral nu sunt opera lui Dumnezeu
și răul nici nu există din veșnicie ca un principiu de sine stătător. Răul provine din reaua
întrebuințare a libertății de către om, el singur fiind responsabil de alegerea sa.

Răul fizic este urmarea păcatului strămoșesc, precum ne asigură sfântul apostol Pavel:
Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-
o (Romani 8:20).
8
4. Din punct de vedere teologic, natura cosmică a fost creată de Dumnezeu pentru om,
ca omul să se bucure de ea și să înainteze în comuniunea cu Dumnezeu prin descoperirea ei.
Deci lumea este darul necondiționat al lui Dumnezeu pentru om. Chiar dacă Dumnezeu dorește
ca omul să folosească lumea înspre înaintarea în asemănarea cu El, totuși, Dumnezeu nu-l poate
obliga pe om, din cauza libertății cu care l-a înzestrat.

II. Cele șase zile în care Dumnezeu a creat lumea


În continuare, iubiți creștini, haideți să vedem ce ne spune cartea Facerii despre facerea
lumii și cele șase zile în care a fost creată. Așa că vom deschide cu toții Sfânta Scriptură la
capitolul întâi din cartea Facerii, unde ni se spune așa:

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era
deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»
Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.
Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua
întâi. (Facerea 1:1-5).

În ziua întâi a făcut Dumnezeu materia și lumina. Căci dacă prin cuvântul „cerul” se
înțelege lumea nevăzută a îngerilor, prin „pământul” se înțelege lumea văzută, dar într-o formă
nedefinită, deoarece „pământul este netocmit și gol”, ceea ce înseamnă că materia creată trebuia
organizată, din ea urmând să ia ființă tot ce există în univers. Și deoarece deasupra adâncului
domnea întunericul, Dumnezeu a făcut lumina, căci fără aceasta nu-i posibilă vreo lucrare sau
vreo creștere a ființelor ce urmau să fie create mai târziu.

Şi a zis Dumnezeu: «Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!» Şi a fost aşa. A făcut
Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-
o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. (Facerea
1:6-8).

În ziua a doua, Dumnezeu a făcut tăria, adică bolta cerească, despărțind apele de sus de
cele de jos. Cu aceasta a început organizarea materiei, pentru ca să se creeze condițiile necesare
vieții ființelor vii.

Şi a zis Dumnezeu: «Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!» Şi a fost aşa.
Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ,
iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: «Să dea pământul
din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu
sămânţă în sine, după fel, pe pământ!» Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă,
după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că
este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia. (Facerea 1:9-13).

În ziua a treia, Dumnezeu a despărțit apele de uscat făcând să apară oceanele, fluviile și
râurile, iar pământul să devină uscat, pentru a putea crește pe el plantele. Tot atunci a făcut
Dumnezeu toate plantele după felul lor.

Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de
noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, Şi să slujească drept luminători pe tăria
cerului, ca să lumineze pământul». Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel
mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus
Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de
întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra. (Facerea 1:14-19).

În ziua a patra, Dumnezeu a făcut luminătorii mari: soarele și luna, și luminătorii mici:
stelele, și i-a așezat pe tăria cerului, ca să lumineze pământul și să cârmuiască ziua și noaptea.
9
Apoi a zis Dumnezeu: «Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ,
pe întinsul tăriei cerului!» Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care
mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu
că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: «Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi
păsările să se înmulţească pe pământ!» Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea. (Facerea 1:20-23).

În ziua a cincea, a făcut Dumnezeu viețuitoarele din apă și păsările din aer, fiecare după
felul lor, binecuvântându-le spre a se înmulți.

Apoi a zis Dumnezeu: «Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice
după felul lor». Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după
felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu:
«Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului,
animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a făcut Dumnezeu pe om după
chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat,
zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările
cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!» Apoi a zis
Dumnezeu: «Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu
sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor
vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau toată iarba verde spre hrană». Şi a fost
aşa. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a
şasea. (Facerea 1:24-31).

În ziua a șasea, Dumnezeu a făcut toate animalele mari, târâtoarele, fiarele sălbatice și
animalele domestice, toate după felul lor, iar la urmă la făcut pe om. Este limpede pentru oricine
diferența dintre zidirea restului creației și zidirea omului. Dumnezeu a creat lumea doar prin
puterea Cuvântului Său, poruncind „Să fie!”, pe când omul, a fost creat printr-un act deosebit
al Sfintei Treimi. Numai în privința omului apare sfatul Trinitar. Aceasta este prima dată de la
crearea timpului, deci primul moment din istorie, când Persoanele Sfintei Treimi ne sunt
descrise într-o astfel de ipostază. Acest sfat al lui Dumnezeu nu face altceva decât să ateste
măreția și importanța omului în mijlocul creației, dar și importanța sa ca făptură, creată după
chipul Sfintei Treimi. Deci omul reprezintă cununa creației lui Dumnezeu, zidit însăși de Sfânta
Treime, în chip deosebit de toate celelalte creaturi, înzestrat cu libertate, făcut pentru a stăpâni
peste acestea și cu misiunea de a se desăvârși împreună cu lumea ce i-a fost dată spre stăpânire.
Așadar, omul este creat de Dumnezeu printr-un act special, arătându-se prin aceasta măreția,
vrednicia și responsabilitatea lui față de creația în care a fost așezat.

Deși cartea Facerii, la sfârșitul fiecăreia din zilele creației, face precizarea că s-a făcut
seară și s-a făcut dimineață, învățătura despre durata zilelor creației nu este o dogmă, ci rămâne
numai o teologumenă. Așadar, nu este necesar să credem că aceste zile au avut o durată de 24
de ore, ele putând fi socotite perioade de timp mult mai îndelungate, echivalente erelor
geologice. De altfel, potrivit cuvintelor psalmistului: Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi
sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii. (Psalmii 89:4), precum și ale sf. apostol
Petru: O singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi. (2 Petru
3:8), rezultă că pentru Dumnezeu Care e veșnic, durata timpului este fără importanță, El putând
crea totul într-o clipită, ori într-un timp mai îndelungat, după a Sa bunăvoință. Moise,
autorul cărții Facerea, a prezentat zilele creației drept zile obișnuite, deoarece pentru poporul
evreu era mai ușor să înțeleagă așa.

10
3. Despre căderea omului

Iubiți creștini, astăzi, așa cum v-am anunțat de data trecută, o să vorbim despre căderea
omului în păcat, sau altfel spus, despre păcatul strămoșesc. Ce este păcatul strămoșesc? El este
starea de reală păcătoșenie a naturii omenești căzute, cu care se naște fiecare om ca urmaș
natural al lui Adam.

I. Originea păcatului strămoșesc


Originea păcatului strămoșesc se află în neascultarea protopărinților noștri, Adam și
Eva, care, ispitiți de diavol, nesocotesc voința divină, călcând porunca lui Dumnezeu de a nu
mânca dintr-un anumit pom.

În vederea ajungerii la desăvârșire, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu toate puterile


spirituale și fizice necesare atingerii desăvârșirii. Pentru aceasta mai trebuia încă un examen
moral, încercarea prin care, în mod conștient și liber, să recunoască și să manifeste supunerea
și recunoștința față de Creatorul său atotbun și să-și câștige, totodată, și vrednicie personală,
cuprinsă în desăvârșire, pe de o parte, iar pe de alta, pentru a fi ferit, întărit fiind, de mândria
prin care căzuse diavolul. Căci „nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie
ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și osânda diavolului”, cum spune Sântul Ioan
Damaschin. Încercarea prealabilă apare ca necesară, căci cel neispitit și neîncercat nu este
vrednic de nimic. Astfel, porunca nu este semn de tiranie, ci manifestarea bunătății și
înțelepciunii din partea lui Dumnezeu, spre a-l ridica pe om la starea de libertate deplin întărită,
iar nu pentru a-l robi.

Importanța poruncii date primilor oameni consta și în aceea că, unică fiind, cuprindea în
sine întreaga lege morală, comunicată lor de Dumnezeu. Adam a primit porunca din raiul
pământesc direct de la Dumnezeu, apoi a comunicat-o și Evei, iar începutul păcatului se face
prin nesocotința Evei, la care se aliază și Adam.

Istorisirea biblică a căderii protopărinților, cuprinsă în capitolul 3 al cărții Facerea, arată


cum diavolul în chip de șarpe reușește să o înșele pe Eva, insuflându-i, pe de o parte, îndoială
și neîncredere în Dumnezeu, prezentat de diavol ca invidios, Care, temându-se oarecum că prin
mâncarea fructului oprit omul s-ar face asemenea Lui, iar pe de altă parte, șarpele trezind în
Eva mândria de a poseda, ca independență absolută, îndumnezeirea, prin mâncarea din fructul
cunoștinței binelui și răului. Mândria punând stăpânire pe sufletul Evei, o duce la păcat,
iar Adam, la îndemnul ei și din aceleași motive, cade și el în păcat, cu urmări atât de grele
pentru toți urmașii.

După săvârșirea păcatului, a apărut conștiința vinovăției, cunoscând că erau goi, dar
fără mărturisirea vinei, ci doar a rușinii, prin sunt gol și m-am ascuns. Arătându-i-se vinovăția
de către Dumnezeu, Adam o atribuie femeii și prin ea chiar lui Dumnezeu: Femeia pe care mi-
ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și eu am mâncat. Întrebată la rândul ei, femeia
dă vina pe șarpe, iar șarpele nu mai este întrebat, căderea lui fiind mai dinainte totală și
definitivă. Omul însă, nedând semn de căință și de dorința de a se întoarce, rămâne, deși nu
definitiv, pe calea păcatului, cu toate consecințele acestuia. Urmează blestemul asupra șarpelui,
apoi asupra oamenilor, prima vestire a mântuirii și dictarea pedepsei.

11
Cu privire la șarpele amăgitor, este neîndoielnic că sub înfățișarea lui se ascundea
diavolul. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu
este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi
tatăl minciunii. (Ioan 8:44)

II. Ființa păcatului strămoșesc


Ființa păcatului strămoșesc constă în nesupunere și neascultare, neîncredere și
nerecunoștință, toate acestea având la bază mândria, principiul propriu al păcatului: începutul
păcatului este mândria (Sirah, 10:13). De asemenea, și Sfântul Ioan Gură de Aur spune că
„primul om a căzut în păcat prin mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu”.

Păcatul lui Adam este păcat de moarte, iar cât este omenește cu putință, ființa păcatului
strămoșesc ni se lămurește dacă avem în vedere: 1) aspectul lui material; 2) aspectul lui formal;
3) aspectul lui ca pedeapsă.

1. După aspectul său material, adică după conținut, păcatul constă în pierderea
nevinovăției primordiale, ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, retragerea harului divin,
alterarea chipului lui Dumnezeu în om, toate acestea apărând și ca urmări.

2. O atenție mai deosebită trebuie să-i acordăm aspectului formal al păcatului


strămoșesc, întrucât vina constituie nota specifică a oricărui păcat, fără de care nici nu poate
exista păcat, ci doar lipsă sau rău fizic. Vina așază fapta păcătoasă în fața dreptății dumnezeiești,
făcându-l răspunzător pe călcătorul de lege.

Vina pentru păcatele personale este evidentă, dar nu tot la fel pentru păcatul nesăvârșit
personal. Analizând însă starea produsă de păcat, starea numită păcat habitual, rezultat al
păcatului actual, al faptei, se înțelege ceva, dar prea puțin, din faptul că unde este păcat, este
necesară și vina. Aici, vina se cuprinde în dispoziția păcătoasă rezultată din prima călcare a
voinței lui Dumnezeu, transmisă și nouă ca stricăciune a naturii umane, numai că la urmașii
primului om imputarea este numai indirectă, nu ca la Adam, directă.

3. Cu privire la pedeapsa pentru păcat, trebuie subliniat că e firesc ca ea să urmeze


păcatului, altfel ordinea morală nesocotită și tulburată prin el nu s-ar mai restabili.

Pedepsele se manifestă în mai multe feluri: în suflet, prin sentimentul vinovăției și prin
mustrări de conștiință; în viața externă prin suportarea unor greutăți și suferințe atât sub aspect
material, cât și social. Dar pedeapsa cea mare este moartea: Plata păcatului este moartea
(Romani 6:23), care este de trei feluri: trupească, sufletească și veșnică.

Moartea trupească, deși apare ca rezultând din firea trupului, este și pedeapsă, căci
nemurirea din starea primordială a omului era numai virtuală, potențială, deci cu putința de a
nu muri, dacă omul ar fi rămas în comuniunea cu Dumnezeu. Pierzând însă această comuniune,
moartea se actualizează în om și ca pedeapsă pentru păcat.

Moartea sufletească este ruperea legăturii harice dintre om și Dumnezeu, deci stricarea
relației divino-umane și intrarea în robia păcatului, decădere morală și stare de păcat.

Pedeapsă pentru păcat și urmare a păcatului este și moartea veșnică, despărțirea veșnică
de Dumnezeu, neputință de a intra în Împărăția lui Dumnezeu, însă, aceasta numai până la
mântuirea în Hristos: Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. (1

12
Corinteni 15:22), desființându-se moartea veșnică pentru cei înfrățiți cu Hristos. Pentru aceștia,
adică pentru cei renăscuți în Hristos, și moartea trupească nu mai este înspăimântătoare, putând
fi așteptată cu liniște și seninătate spirituală, ea nemaifiind decât trecerea de la cele pământești,
stricăcioase, la cele nestricăcioase, în Împărăția lui Dumnezeu.

13
4. Despre poruncile dumnezeiești

Iubiți credincioși, așa cum v-am spus de data trecută, astăzi vom vorbi despre poruncile
dumnezeiești sau cele 10 porunci.

Pentru început, haideți să vedem unde se găsesc cele 10 porunci pe care Dumnezeu le-a
dat prin Moise nu doar poporului evreu, ci întregii omeniri. Așa că vă rog să vă deschideți Sfânta
Scriptură la cartea Ieșirea, capitolul 20.

Prima poruncă este aceasta: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din
pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Ieşirea 20:2-
3)

Ce învață această poruncă?

Această poruncă învață că Dumnezeu Cel din ceruri este adevăratul și singurul
Dumnezeu, Căruia se cuvine slujirea și slava dumnezeiască, și oprește închinarea la alți
dumnezei născociți de mintea întunecată de păcat (idoli). Creștinul trebuie, deci, să creadă, să
nădăjduiască și sa-L iubească numai pe Dumnezeu, mai presus de orice; numai Lui sa-I închine
toate gândurile, simțirile și dorințele sale și să nu se lepede de El, oricâte suferințe s-ar abate
asupra lui.

Porunca a doua este aceasta: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a
nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în
apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău,
sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine,
până la al treilea şi al patrulea neam, (Ieşirea 20:4-5).

Ce învață porunca aceasta?

Porunca a doua învață că omul nu trebuie sa se închine la idoli, adică la lucruri făcute
de mâini omenești sau la alte fapturi ale lui Dumnezeu, pe care sa le socotească înzestrate cu
puteri dumnezeiești. Se oprește adică idolatria, atât de răspândită pe vremea când Dumnezeu a
dat poporului evreu cele 10 porunci.

Dar ce înțeles poate să aibă aceasta porunca la creștini?

Este drept că noi creștinii nu ne mai gândim astăzi la zei mincinoși, adică la idoli, așa
cum credeau unele popoare din vechime. Dar cuvântul “idol” a primit în creștinism și un alt
înțeles. De pilda, iubirea de argint, este numită de Sfântul Apostol Pavel “închinare la idoli”
(Col. 3, 5); tot asemenea lăcomia la mâncări și băuturi, căci dumnezeul lacomului este pântecele
(Filip. 3, 19). Deci, banii, mâncarea, hainele si alte lucruri care l-ar face pe credincios rob al lor,
pot fi considerate pe bună dreptate ca idoli ai lui. De aceea, ca să nu fie învinovățit de idolatrie,
creștinul trebuie sa iubească pe Dumnezeu mai presus de orice.

Nu cumva prin cinstirea icoanelor creștinii calcă în vreun chip porunca aceasta?

Nu, deoarece creștinii nu se închina materialului din care sunt făcute icoanele, nici
zugrăvelilor de pe lemn, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane.

14
Porunca aceasta nu oprește cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentări ale unor
ființe reale (Dumnezeu, sfinții) si despre care cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a hotărât: «Este
permis și chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte nu li se
dă însă adorarea (închinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea
care se aduce persoanei înfățișate pe icoana, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea».

Porunca a treia este: Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va


lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui. (Ieșirea 20:7).

Ce învață porunca aceasta?

Această poruncă învață că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-l rosti fără
cinstea cuvenită. lată și temeiul acestui lucru: Numele oricărei ființe sau lucru trezește în noi
ceva din acea ființă sau lucru. Așa se înțelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos și
atrăgător. De pildă cuvântul “mama” sau “tata” trezesc în inima celui care le rostește o mare
bucurie și prețuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creștin numele Tatălui ceresc,
Care i-a dat viața și binecuvântările cerești și Care este izvorul a toată sfințenia și dragostea.
De aici înțelegem că și numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu însuși este sfânt.

Porunca a patra este aceasta: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează
şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, Iar ziua a şaptea este odihna Domnului
Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici
sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul
care rămâne la tine, Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce
sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a
şaptea şi a sfinţit-o. (Ieşirea 20:8-11)

Ce învață porunca aceasta?

Această poruncă învață două lucruri, și anume: datoria muncii în timpul celor șase zile
ale săptămânii și datoria de a sărbători ziua a șaptea, ca zi de odihnă, închinată Domnului.

Este munca o datorie pentru creștin?

Da, munca este o datorie pentru fiecare creștin, după cum spune si Sfântul Apostol
Pavel: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce (II Tesaloniceni 3, 10).

Care este ziua de odihnă?

În Vechiul Testament, poporul evreu a ținut și ține și astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în


amintirea eliberării sale din robia Egiptului. Creștinii însă țin Duminica, fiindcă în această zi a
înviat Mântuitorul din morți, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea
mai mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: Dacă Hristos n-a
înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința noastră (I Cor. 15,
14).

Deci, ținând duminica în locul sâmbetei, creștinii nu calcă nicidecum porunca a patra,
căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului și ale Sfinților Săi Apostoli. Tot ca zile ale
Domnului trebuie socotite, afară de duminici, și celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră
Biserică Ortodoxa.

15
Porunca a cincea este: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti
ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. (Ieşirea 20:12).

Cele patru porunci dumnezeiești despre care s-a vorbit pană acum au arătat datoriile
creștinului față de Dumnezeu, cuprinse pe scurt în datoria dragostei față de El. Curăția și tăria
dragostei față de Dumnezeu se adeverește însă prin dragostea față de oameni, căci: Dacă zice
cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu
iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate sa-
L iubească? Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe
fratele său (I Ioan 4, 20, 21). Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiți părinții, care ne-au născut
și ne-au crescut și, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noștri cei mai mari, în viața
pământească. Din aceasta pricină, cele șase porunci dumnezeiești, care vorbesc despre datoriile
sau dragostea față de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinții.

Porunca a șasea este: Să nu ucizi (Ieș. 20, 13)

Ce învață porunca aceasta?

Viața pământească este cel mai mare bun al omului și temelia tuturor celorlalte bunuri
de care se poate învrednici cineva pe pământ. După învățătura Sfintei noastre Biserici,
Dumnezeu fiind Creatorul vieții omenești, numai El, și nu omul, are drepturi nemărginite asupra
ei. Apoi, viața pământească este timpul de pregătire pentru viața veșnică. În aceasta se cuprinde
prețul mare al vieții pământești pentru creștini. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Vrei să știi
pentru ce este de preț această viată? Fiindcă este pentru noi temelia vieții viitoare și prilej și loc
de luptă și alergare pentru cununile cerești». Fiind un dar al lui Dumnezeu și având un preț atât
de mare, păstrarea și îngrijirea vieții, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este și o datorie și
un drept al fiecărui credincios. Tocmai aceasta cere Dumnezeu prin porunca a șasea din
Decalog, când oprește uciderea.

Porunca a șaptea este: Să nu fii desfrânat! (Ieşirea 20:14)

Sfânta Scriptură îndeamnă să fugim de păcatul desfrânării: Fugiţi de desfrânare! Orice


păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte
în însuşi trupul său. (1 Corinteni 6:18). Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la
idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,… nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu. (1 Corinteni 6:9-10). Datoria creștinului este, deci, sa se ferească de acest păcat si
de toata ispita spre el, prin rugăciune, post, muncă și stăpânirea poftelor.

Porunca a opta este: Să nu furi! (Ieşirea 20:15)

Aceasta poruncă oprește luarea sau însușirea pe nedrept a bunurilor străine.

Este furtul un păcat greu?

Da, furtul este un păcat greu, fiindcă lovește în datoria de a fi drepți și a iubi pe aproapele
nostru. Sfântul Apostol Pavel îl numără printre păcatele care îl lipsesc pe făptuitor de împărăția
lui Dumnezeu (I Cor. 6, 10). Deci, datoria creștinului este sa-și câștige cele de trebuință numai
prin muncă cinstită și nicidecum să-și însușească pe nedrept lucrurile străine.

16
Porunca a noua este: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! (Ieşirea
20:16)

Această poruncă oprește minciuna, care înseamnă tăinuirea cu știință și voință a


adevărului, pentru a înșela, rătăci și păgubi pe altul. Minciuna se săvârșește cu vorba, cu scrisul,
cu fapta sau și numai cu anumite semne, sau cu tăcerea. De pildă, cineva știe că ceea ce se spune
despre altul nu este adevărat și, totuși, nu arată adevărul, ci tace.

Porunca a zecea este: Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia


aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi
nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!» (Ieşirea 20:17)

Porunca a zecea oprește însușirea lucrurilor altuia, precum și pofta după ele, dorirea lor.
Căci dacă cineva dorește ceva, atunci va căuta să-și însușească ceea ce dorește. Aceasta porunca
oprește deci toate cugetele, dorințele și poftele necurate ale inimii, fiindcă din ele se nasc apoi
tot felul de fapte rele.

Nu este de ajuns numai să nu furăm lucrul aproapelui, dar nici nu ne este îngăduit să-l
dorim și să-l poftim în sufletul nostru, fiindcă pofta naște păcatul, iar păcatul înfăptuind-se naște
moartea veșnică (Iacov 1, 15). Mântuitorul spune: Căci din inima ies gânduri rele, ucideri,
adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19).

Așadar, porunca a zecea cere stârpirea din rădăcină a cauzelor răului, care sălășluiesc în
inima omului și se cuprind în pofta zămislitoare de păcat. Deci creștinul este dator sa se
curățească de poftele rele, să lupte împotriva lor prin rugăciune, post și prin împărtășirea cu
Sfintele Taine.

17
5. Despre Biserică

I. Doctrina despre Sfânta Biserică


Mântuirea oamenilor se realizează prin cuprinderea sau încorporarea și creșterea lor în
Iisus Hristos, până la îndumnezeirea firii omenești în El, cum spune sfântul apostol Pavel: Până
vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos. (Efeseni 4:13). Mântuirea
lumii și deci a tuturor oamenilor s-a înfăptuit obiectiv în Iisus Hristos prin Întrupare, Jertfă,
Înviere și Înălțare, iar mântuirea personală a fiecărui ins se face prin unirea cu Hristos în
Biserică, unire voită și lucrată personal de fiecare om.

Hristos ne iubește pe toți și ne cheamă la El; iar locul de reală întâlnire duhovnicească
și de viețuire tainică împreună cu Hristos este Biserica, în care El, fiind Cap al ei, este permanent
prezent până la sfârșitul veacului (Matei 28:20). Hristos îi mântuiește pe cei ce se unesc cu El,
asimilându-i în umanitatea Lui înviată. Această extindere a lui Hristos în cei ce vin la El este
Biserica, organismul în care se încorporează sau în care sunt încorporați cei cuprinși în lucrarea
de mântuire personală a lor de către Hristos, Care îi primește și îi ridică treptat la starea
umanității Sale de după Înviere, prin harul revărsat asupra lor de Duhul Sfânt în Sfintele Taine.

Scurt spus, Biserica este organul întemeiat de Dumnezeu-Omul pentru mântuirea și


sfințirea oamenilor.

În Revelație nu găsim vreo definiție a Bisericii, ci numai unele descrieri ale ei. Astfel,
în Sfânta Scriptură ea este înfățișată fie ca totalitatea credincioșilor, condusă în mod nevăzut de
Iisus Hristos, fie ca mijloc de transmitere a lucrării sfințitoare a lui Iisus Hristos prin Sfintele
Taine. Nici în Sfânta Tradiție nu găsim vreo definiție a Bisericii, ci numai descrieri după unul
sau altul din cele două aspecte ale ei: ca societate a credincioșilor, unită și nedespărțită de Capul
ei, Hristos, sau ca izvorul de viață făcător al mântuirii, ori ca Hristos prelungit peste veacuri în
credincioși, continuându-și în ei activitatea învățătorească, sfințitoare și conducătoare.

II. Întemeierea Bisericii

În chip nevăzut, Biserica a fost întemeiată prin jertfa de pe Cruce a Domnului nostru
Iisus Hristos: Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt
v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi
sângele Său. (Faptele apostolilor 20:28)

Pregătindu-i pe Apostoli ca să fie organe ale lucrării Sale mântuitoare și pietre de temelie
ale Bisericii (Efeseni 2:20), Biserica a fost inaugurată în chip văzut la Cincizecime, ziua ei de
naștere, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli și, în urma predicii lui Petru, au primit
credința, botezându-se ca la trei mii de suflete (Fapte 2:41).

După porunca Domnului: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-
le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-le să păzească toate câte v-
18
am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.
(Matei 28:19-20), Apostolii au întemeiat în diferite regiuni Biserici locale, ei considerându-se
drept colaboratori ai Domnului și iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, iar pe Domnul, drept
întemeietorul Bisericii și piatra din capul unghiului.

III. Ființa Bisericii


Cu privire la ființa Bisericii, trebuie să știți că în Biserică se cuprinde trăirea în
comuniune cu Sfânta Treime, participarea omenească la viața lui Dumnezeu, altfel spus, că
însăși ființa Bisericii se constituie din această trăire comunitară. Biserica este extensiune a vieții
divine în persoanele umane, făcută posibilă prin Moartea și Învierea Domnului Iisus Hristos.
Este o singură Biserică, fiindcă este un singur Dumnezeu, cu care se intră în comuniune prin
Duhul Sfânt. După formula paulină, Biserica este trupul tainic al Domnului Hristos.

IV. Însușirile Bisericii

Simbolul de credință ne arată că Biserica este una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

1. Unitatea Bisericii

Unitatea Bisericii este dată în Hristos, Unicul ei Cap, Care rămâne deasupra Bisericii,
ca trup al Său, pentru a înălța pe credincioși la viața comuniunii trinitare, dar Care coboară şi în
Biserică, prin Duhul Sfânt, ca să contribuie la dezvoltarea Bisericii ca Trup al Său. Unitatea
Bisericii este rezultatul coborârii lui Hristos în viața Bisericii pentru a o hrăni şi dezvolta
permanent din izvorul vieții veșnice pe care i-o comunică, în calitate de Cap al ei, prin Duhul
Sfânt.

Hristos este Capul trupului în sensul că în acest trup se trăiește viața cea nouă după
Hristos in Duhul Sfânt şi în El se procură harul, mântuirea și viața dumnezeiască a Capului
pentru toate mădularele trupului. În „Capul Hristos” se deschide orizontul infinității lui
Dumnezeu, iar trupul Bisericii primește prin El putere de viață şi de iubire unificatoare din
această infinitate.

Datorită lui Hristos, în calitate de Cap, Biserica formează o unitate duhovnicească, un


organism unitar viu, divin şi omenesc. Desigur, unitatea Bisericii nu este numai unitate
interioară fără să fie şi unitate exterioară. Unitatea exterioară a Bisericii se întemeiază pe
mărturisirea aceleiași credințe apostolice, pe administrarea acelorași Taine şi pe practicarea
aceleiași organizări canonice.

2. Sfințenia Bisericii

Biserica este sfințită de sfințenia lui Hristos şi constituie mediul extinderii lui Hristos şi
al sfințeniei firii Sale umane peste creația umană, ca să împace cu Sine toată lumea impărţită.
Hristos este Arhiereul veșnic care ne atrage, prin Duhul Sfânt, în starea Sa de jertfă şi înviere,
ca să devenim şi noi jertfe bineplăcute Tatălui.

19
Prin Sfânta Euharistie şi Duhul Sfânt, Hristos ne comunică puterea sfințitoare a harului
necreat. Prin Trupul Lui pnevmatizat, Hristos ne comunică în Biserică sfințenia Lui şi puterea
de a deveni mereu mai sfinți, tot mai deschiși curăţirii şi iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu, liberi
de orice egoism, care duce la separație. În momentul în care Biserica devine dependentă de
oameni pierde puterea harului necreat şi puterea de a sfinți real firea umană. Sfințenia se
realizează în comuniunea Bisericii, unde murim faţă de egoism şi renaştem la viaţa cea nouă şi
sfântă a Treimii cu Hristos Însuşi, prin harul necreat al Cincizecimii împărtășit de Duhul Sfânt.
Asemenea lacului din Vitezda, Biserica ne vindecă de infirmităţile noastre spirituale fără să se
contamineze de păcate omeneşti. Sfinţenia Bisericii stă în strânsă legătură cu unitatea ei. Cu cât
Biserica este mai unită cu Hristos, cu atât e mai sfântă în calitate de trup al lui Hristos prin harul
necreat. Păcatul divide, sfinţenia uneşte. Mântuitorul a spus că: cine mănâncă Trupul Meu şi
bea Sângele Meu, rămâne in Mine şi Eu rămân in El. (Ioan 6, 56). Sfânta Euharistie este
mijlocul prin care Hristos Se sălăşluieşte în adâncul fiinţei noastre ca să ne sfinţească din
interior şi să ne ridice la viaţa mai presus de fire a Sfintei Treimi. Într-o lume secularizată, cu
caracter antropocentric, Logosul întrupat ne sfinţeşte şi ne susţine din interiorul nostru ca
să rămânem deschişi iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, cu semenii şi cu natura
înconjurătoare.

3. Sobornicitatea Bisericii

Din ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt S-a coborât, sub chipul limbilor de foc, peste
fiecare Apostol în parte şi peste toţi împreună, Biserica constituie o extensie a comuniunii
trinitare, prin Fiul întrupat, la nivelul harului necreat şi sfinţitor, care se reflectă în organizarea
sinodală sau conciliară a Bisericii Ortodoxe. Sinodul episcopilor are menirea de a apăra
învățătura de credință şi de a formula dogmele de credinţă împotriva sfidărilor care pot veni din
Biserică sau din afara ei. Dar hotărârile Sinodului sunt considerate ca infailibile numai atunci
când sunt primite, fără opoziţie, de poporul credincios, fiindcă numai Biserica în totalitatea
mădularelor ei rămâne „stâlp şi temelie a adevărului”. Sobornicitatea de care se vorbeşte astăzi
pune în evidenţă faptul că adevărul este rezulatul comuniunii în iubire. Acest termen exprimă
modul sinodal de păstrare a învățăturii Bisericii la nivel episcopal, dar şi modul general
comunitar al practicării învățăturii. Toată Biserica este un Sinod permanent, o comuniune, o
convergenţă şi o conlucrare permanentă a tuturor membrilor ei, căci numai în această stare se
păstrează şi se valorifică bunurile ei spirituale. În timpul nostru această sinodalitate generală e
redată prin ideea de comuniune, care implică pe cea de complementaritate în Hristos, ca centru
de gravitație al Bisericii în calitate de Cap al ei. Sinodalitatea este parte integrantă din structura
sobornicească a Bisericii în care se oglindeşte comuniunea mai presus de fire a Sfintei Treimi.

Sobornicitatea nu este nici unitate fără diversitate şi nici diversitate fără unitate. Dacă
prin însușirea unității se afirmă că Biserica este una, prin însușirea sobornicităţii se arată că
natura unității este comuniunea, menținută prin convergenţa unanimă a membrilor ei, în Hristos.

4. Apostolicitatea Bisericii

Apostolicitatea are trei componente principale. În primul rând, mărturia Apostolilor


despre învierea lui Hristos este prima temelie pe care a început să se clădească şi pe care
continuă să se clădească Biserica. Dacă n-ar fi fost credința şi mărturia Apostolilor despre
învierea Domnului, n-ar fi putut lua ființă şi n-ar fi putut dăinui Biserica. Apostolii formează
primul grup de oameni care au crezut în dumnezeirea lui Hristos, credinţă întărită decisiv
datorită faptului că L-au văzut pe Domnul înviat din morţi, în al doilea rând, formularea
20
apostolică a învățăturii Lui, precum şi chipul real al lui Hristos, aşa cum ne-a rămas de la Sfinţii
Apostoli, constituie redarea cea mai fidelă a acestei învățături creștine şi rămân baza
permanentă şi neschimbată a acestei credințe. Ca nişte adevărate organe ale Revelației în
Hristos, Apostolii au pus în evidență infinitatea dumnezeiască a Persoanei Lui şi a umanității
Lui unice. Apostolii au arătat că: „Hristos rămâne acelaşi, ieri, astăzi şi mâine”. Prin Apostoli
cunoaștem pe Hristos aşa cum a fost în realitate şi cunoaştem învățătura prin care El Însuși S-a
tălmăcit pe Sine şi a indicat calea mântuirii şi desăvârșirii omului. În al treilea rând, Apostolii
se fac primii mijlocitori umani vizibili ai Duhului Sfânt, sau ai lui Hristos Însuși prin Duhul
Sfânt. Pe această cale, Apostolii sunt confirmați în credinţa şi înțelegerea conţinutului Persoanei
şi operei lui Hristos şi sunt curăţiţi de păcatul strămoşesc prin sălăşluirea lui Hristos şi a
darurilor Sale în ei. Primind cei dintâi pe Duhul Sfânt, fără mijlocire omenească vizibilă, ei sunt
confirmați, în calitatea apostolatului netransmisibil, ca primii propovăduitori şi transmiţători ai
harului integral al Duhului Sfânt. Apostolii au fost cei dintâi care au primit pe Duhul Sfânt la
Cincizecime direct din trupul lui Hristos pnevmatizat deplin prin înălțare. Aceste aspecte pun
în evidență importanţa capitală pe care apostolicitatea o are pentru existența Bisericii adevărate
a lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune că: „Biserica este zidită pe temelia Apostolilor, piatra
din capul unghiului fiind Hristos” (Efeseni 2, 20).

21
7. Despre sfinţii români

Iubiți creștini, așa cum v-am spus încă de la ultima noastră întâlnire, astăzi o să vorbim
despre sfinții români. Pomenirea sfinţilor ne aduce întotdeauna în minte frumoasa şi inspirata
exclamaţie a psalmistului David: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi! (Psalm 67, 36),
deoarece în sfinți se vede Însuși Dumnezeu pentru că El locuiește în cei ce-L iubesc pe El, după
cum spune Mântuitorul: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va
iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el. (Ioan 14:23).

Credința poporului român creștinat, născută și cultivată prin predica Sfântului Apostol
Andrei și prin lucrarea misionarilor creștini, vorbitori de limbă greacă și latină, a rodit
duhovnicește în poporul nostru, și aceasta se vede mai ales în mulțimea sfinților martiri, a
sfinților cuvioși din mănăstiri, schituri și sihăstrii, în mulțimea sfinților ierarhi păstori de
eparhii, a domnitorilor sfinți apărători ai patriei și ai credinței, ș.a.m.d. pentru că, până la
urmă, sfințenia unui neam se vede în cât de mult a rodit credința într-însul prin sfinții pe
care-i dă.

Trebuie să știți că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 ca
pentru sfinţii români să se facă pomenirea în duminica a 2-a după Rusalii.

Până nu demult în calendarul ortodox tipărit la noi erau trecuţi doar sfinţii din alte
ţinuturi, fapt care a creat impresia, pentru creştinii mai puţin informaţi, că noi, românii, nu am
fi avut sfinţi.

Adevărul se cunoaşte bine acum: nu am avut sfinţi canonizaţi oficial şi trecuţi în


calendar, dar în conştiinţa şi evlavia românilor ei au fost cinstiţi fără încetare. De aceea,
canonizările din anii 1955 şi 1992 au avut menirea de a confirma oficial cinstirea neîntreruptă
ce li s-a făcut.

Poporul nostru a avut şi are alături de poeţi, scriitori, artişti ș.a.m.d., de mare valoare, și
un mare număr de sfinţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care noi i-am numi eroi naţionali, pentru
viaţa şi misiunea lor exemplară, și cu care noi ne mândrim.

Despre mulţi dintre ei ştim puţine lucruri, pe alţii nu-i cunoaştem încă, dar când
Dumnezeu ne va învrednici să trecem pragul veşniciei îi vom întâlni, cu voia Domnului, pe toţi,
vom vorbi cu ei şi ne vom bucura de vederea lor.

Haideți să vedem câteva nume de sfinți români care se găsesc în calendarul nostru:

 Sfântul Cuvios Antipa de la Calopodești;


 Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului;
 Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului;
 Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici și Simion Ștefan, Mitropoliții
Transilvaniei;
 Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului;
 Sf. Mc. Ioan Valahul;
 Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava;
 Sfântul Voievod Ștefan cel Mare;

22
 Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin,
Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache;
 Sfântul Voievod Neagoe Basarab;
 Sfinții Cuvioși Mărturisitori: Visarion, Sofronie și Sfântul Mucenic Oprea;
Sfinții Preoți Mărturisitori: Ioan de la Galeș și Moise Măcinic din Sibiel; și mulți
alții.

Toți acești sfinți au trăit după cuvântul Mântuitorului și au împlinit spusele sfântului
apostol Petru: Ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată
petrecerea vieţii. (1 Petru 1:15)

Dintre toți sfinții români pe care i-am pomenit, aș vrea să mă opresc puțin la Sfinții
Cuvioși Mărturisitori: Visarion, Sofronie și Sfântul Mucenic Oprea; Sfinții Preoți Mărturisitori:
Ioan de la Galeș și Moise Măcinic din Sibiel; De ce? Pentru că acești cinci sfinți reprezintă cele
trei categorii de creștini: mireni cum a fost Nicolae Oprea, călugări cum au fost Visarion și
Sofronie și preoți cum au fost Ioan și Moise. Din viețile lor înțelegem un lucru formidabil: nu
doar preoții trebuie să-L mărturisească pe Hristos, sau doar călugării, ci și mirenii. Acest țăran,
Nicolae Oprea, este un model de urmat pentru toți mirenii.

Cu alte cuvinte sfinții canonizați de Biserica noastră ne arată că darul sfințeniei este
pentru oricine, nu doar pentru preoți sau călugări. Părintele Virgil Gheorghiu spune că în
marele sinaxar al lui Dumnezeu toți avem un loc vacant. Tragedia este că unele locuri rămân
vacante pentru totdeauna. Rămân vacante pentru că noi, candidații la sfințenie, nu ne-am
străduit să le ocupăm.

Poate veți zice în mințile voastre: Păi cum să devin eu sfânt dacă sunt păcătos? Să nu
confundați niciodată sfințenia cu perfecțiunea! Potrivit Scripturii, sfinții nu sunt persoane care
au fost perfecte. Sfinții nu sunt altceva decât niște păcătoși care s-au întors la credință și au fost
mântuiți prin harul lui Dumnezeu. Biblia ne învață că trebuie să ne luptăm pentru dobândirea
sfințeniei, trebuie să creștem treptat și continuu. În mersul nostru spre sfințenie o să facem
greșeli, o să păcătuim, este inevitabil! Tot sf. Pavel le spunea romanilor în felul
următor: Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se
află în mine, dar a face binele nu aflu…Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea
că răul este legat de mine. (Romani 7:18-21). Ce-am spune noi? Sună puțin cam ciudat pentru
standardele noastre! Cum, sf. Pavel care a vorbit și a scris atâta despre ce trebuie să facem ca
să ne mântuim, admite că încă face greșeli, admite că încă mai cade și el pe ici pe acolo? Ia
auziți ce le zice filipenilor: Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar
o urmăresc că doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu
încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către
cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos
Iisus. (Filipeni 3:12-14).

Trebuie să înțelegem că în călătoria noastră către Dumnezeu facem greșeli, ne


poticnim și cădem în păcate, ne comportăm greșit, spunem lucruri rele –nu asta
contează! Contează să înveți să te ridici, să mergi mai departe, să nu lași armele jos și să te
predai răului. Dacă vreți să știți care este definiţia sfinţeniei, aceasta este cuprinsă în următoarele
cuvinte ale marelui înțelept Solomon: Căci dacă cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală, cei
fără de lege se poticnesc în nenorocire. (Pildele lui Solomon 24:16). Aici este taina sfințeniei –
să te ridici și să mergi înainte.

În încheiere, dacă vreți să fiți precum sfinții, nu vă uitați înapoi, nu dați așa mare
importanță greșelilor pe care le-ați făcut, ci mergeți mai departe luptând până la moarte. Cu toții

23
păcătuim, dar diferența dintre un păcătos și un sfânt știți care este? Este că sfântul nu rămâne în
păcat, ci se ridică și merge mai departe.

24
8. Despre patimile Domnului

Iubiți creștini, astăzi, așa cum v-am spus încă de data trecută, o să medităm puțin la
patimile Domnului nostru Iisus Hristos. Noi nu trebuie să uităm niciodată de jertfa
Mântuitorului, de suferința Lui, de bătăile, lovirile, scuipările și moartea pe care El le-a îndurat
pentru noi și pentru a noastră mântuire, cum spune sfântul apostol Ioan: Căci Dumnezeu aşa a
iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci
să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3:16)

Cercetând Sfintele Scripturi ne dăm seama cum, pentru realizarea planului iconomiei şi
a descoperirii, totodată, a nemărginitei Sale iubiri de oameni şi a voinţei Lui dumnezeieşti,
Dumnezeu lucrează adesea prin cele contrare, folosindu-Se de persoane, instituţii şi unele
lucruri sau obiecte uneori de neluat în seamă, sau chiar disprețuite de oameni. În acest sens,
sfântul apostol Pavel spune așa: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de
mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu
stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi
plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de
ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. (Evrei 12:1-2)

Crucificarea era o moarte rușinoasă, fiind destinată în mod special criminalilor și celor
care provocau revolte. Însă, Domnul Iisus nu a încălcat nici o lege, El nu a făcut nici una dintre
fărădelegile pentru care se plătea cu răstignirea. Motivul pentru care El a fost crucificat, a fost
acela că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu (Mt.26:63-64). Potrivit legii Vechiului Testament,
dacă cineva hulea, trebuia pedepsit cu moartea (Lev.24:16), însă, Domnul Iisus nu hulise atunci
când a spus despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, pentru că El chiar este Fiul lui Dumnezeu!
Orbirea lăuntrică a conducătorilor spirituali ai poporului evreu, a fost cea care L-a țintuit pe
Fiul lui Dumnezeu pe cruce!

Crucea Domnului Iisus Hristos este piatra de temelie a credinței noastre! Dar nu mă
refer la cruce ca obiect în sine, ci la taina care se ascunde în actul crucificării Domnului Iisus.
Acolo, pe Golgota, înălțat pe un lemn, cu mâinile și picioarele străpunse de piroane, Mesia –
Cel mult așteptat, a răscumpărat neamul omenesc. Aceasta este taina! Împăcarea omului cu
Dumnezeu!

În vechime crucea era un obiect de tortură, mult mai greu decât spânzurătoarea,
spânzuratul moare în câteva secunde, prin sufocare. Era mai cumplită ca aceia care erau unși cu
miere și lăsați goi ca să îi mănânce furnicile și muștele. Crucea era un trunchi, o bucată groasă
de lemn care avea o alta încrucișată, uneori în formă de T, iar alteori bucata de lemn care venea
deasupra era lăsată mai jos ca să poată fi scrisă deasupra vina osânditului. Erau condamnați prin
crucificare sau prin răstignire marii criminali, marii răufăcători. Era pedeapsa cea mai cumplită,
menită să introducă spaima în cei care o vedeau sau auzeau de ea. Crucea era înfiptă în pământ,
în poziție verticală, după ce în prealabil osânditul era întins pe ea, bătându-i-se piroane în mâini,
mai exact la încheieturi, ca să nu se rupă atunci când condamnatul se zvârcolea de durere. De
asemenea, i se mai bătea osânditului un piron foarte mare și în tălpile picioarelor, care erau
așezate una peste alta, străpungând calcaneul (unul dintre cele două oase care formează
călcâiul). Imaginați-vă că numai pironirea pe cruce în sine era un chin groaznic. Gândiți-vă ce
dureros este atunci când îți rupi un picior. Atât de mare este durerea, încât nici nu poți să pui
piciorul în pământ. Mântuitorului i-au fost străpunse patru oase și durerea era îngrozitoare
pentru că cele patru oase străpunse susțineau greutatea întregului corp. E ca și cum ți-ar rupe
cineva ambele picioare și te-ar pune să stai în ele. Numai cei care au avut mâini și picioare rupte

25
pot înțelege cât de cât acea durere îngrozitoare. Înainte de pironirea propriu-zisă, osânditul era
obligat să își ducă singur crucea pe care urma să fie răstignit de la locul de unde se rostise
sentința, până la locul de execuție. Chinul dura câteva ore cu zvârcoliri cumplite. Condamnatul
pierdea foarte mult sânge din cauza rănilor deschise, după care intra într-un proces de
septicemie care îi provoca moartea.

Pe un astfel obiect de tortură fost răstignit Domnul Hristos. El a știut că va muri în felul
acesta, de altfel le-a spus-o și apostolilor de câteva ori. Să nu uităm însă, că Mântuitorul a fost
răstignit împreună cu alți doi tâlhari de drumul mare, Şi s-a împlinit Scriptura care zice: Cu
cei fără de lege a fost socotit. (Marcu 15:28). Știm că și-a dat ultima suflare pe cruce cu ochii
la cer, la Părintele Său ceresc, pe care L-a rugat să-I primească duhul. Aceasta s-a întâmplat
vineri spre seară. Și pentru că a doua zi era sâmbătă, iar sâmbăta era sărbătoarea iudeilor, în
care nu se lucra absolut nimic, și care începea de vineri seara la apusul soarelui, atunci s-au
grăbit să-L coboare de pe cruce și să-L așeze în mormânt, repet, în foarte mare grabă, ca să nu-
i apuce apusul soarelui cu trupul neîngropat. Ce a urmat știm, învierea de Duminică dimineața.
Acesta este obiectul de tortură.

Dar acest obiect a devenit foarte curând un semn al creștinilor, tocmai pentru că
Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu a acceptat să moară cu moarte de cruce. Spune atât de frumos
sf. apostol Pavel: Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce
ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1:18). De aceea, semnul crucii este încă
de la început semnul distinctiv al creștinilor cu care ei se însemnează și pe care îl așază deasupra
locașurilor de închinare, în case, la poartă, la intersecția drumurilor și în multe alte locuri. Deci
crucea este semnul creștinilor pentru că ea simbolizează altarul de jertfă pe care a fost jertfit
însuși Domnul Iisus. Crucea este izvorâtoare de putere, de har, de care demonii fug atunci când
omul se însemnează cu ea.

Și aș încheia iubiți creștini, prin evocarea unui moment din timpul patimilor
Mântuitorului. Vă spuneam că după ce a fost condamnat la moarte prin răstignire, Domnul Iisus
a fost biciuit îngrozitor, apoi obligat să își ducă crucea până la locul răstignirii. La un moment
dat, trupul Său firav și plin de vânătăi a cedat sub povara greutății crucii. În acel moment de
neputință, un om pe nume Simon cireneul, L-a ajutat să-și ducă crucea. Și noi, iubiți creștini, o
să cădem de multe ori sub povara crucilor noastre, dar să știți un lucru, că Dumnezeu ne va
ajuta, la fel cum omul L-a ajutat odinioară pe El, de ce? Pentru că Domnul Iisus nu rămâne
niciodată dator.

26
9. Despre Învierea Domnului

I. Realitatea învierii lui Hristos


Mult timp critica teologiei liberale a contestat învierea lui Iisus Hristos, socotind-o
produsul nălucirilor unora dintre ucenicii Lui, sau ale unora din femeile din cercul apropiat Lui.
Astăzi aproape toţi teologii protestanţi acceptă învierea lui Hristos, chiar dacă se îndoiesc de
unele locuri care vorbesc despre ea în Noul Testament şi chiar dacă înţeleg în mod deosebit
raportul lui Hristos cel înviat cu planul istoric şi importanţa Învierii Lui pentru mântuire.

a) Realitatea apariţiilor lui Hristos cel înviat. Apariţiile lui Hristos cel înviat au fost
experiate în mod real de un şir de membri ai primei comunităţi creştine. Tradiţiile despre aceste
apariţii sunt bine fondate istoric şi nu se pot explica printr-o formulare ulterioară de legendă.

Chiar dacă fixarea în scris a acestor mărturii datează de mai târziu, ele provin de la
începutul comunităţii, căci numai pe baza mărturiilor unor martori de la începuturile ei se putea
întemeia ea. N-a putut exista întâi comunitatea creştină care, apoi, după un timp anumit, să fi
produs „mitul” despre învierea lui Hristos.

Acceptarea unei reacţii psihologice în lanţ, cu presupunerea că ucenicii erau oameni cu


dispoziţii vizionare („ipoteza viziunii subiective”) este şi ea neîntemeiată, pentru motivul că
diferitele apariţii nu se succed aşa de repede. Cel puţin a lui Iacob (I Cor. 15, 5) şi a lui Pavel
au loc la destulă distanţă de timp.

Pe lângă aceea, propovăduirea Învierii lui Hristos n-ar fi putut avea loc în Ierusalim fără
presupunerea mormântului gol. Iudeii n-au putut infirma această predică referindu-se la
existenţa trupului în mormânt, ci au recurs la versiunea că trupul a fost furat.

În sfârşit trebuie ţinut seama de faptul că martorii apariţiilor lui Hristos au fost atât de
convinşi că ele sunt apariţii ale lui Hristos cel înviat şi au putut inspira atâta încredere în cei
cărora le-au comunicat, că au fost în stare să dea nu numai o declaraţie rece, la o întrebare
oarecare (putând şi renunţa la ea, dacă interesele vieţii le-o cereau), ci au considerat ca o datorie
a lor mărturisirea permanentă a acestui fapt, din proprie iniţiativă, socotind-o o cauză atât de
pasionantă a înseşi existenţei lor, încât au fost în stare să moară aproape toţi de moarte de martiri
din cauza acestei mărturii.

b) Corporalitatea lui Hristos cel înviat. Învierea, după Pavel, nu este nici o simplă
readucere în viaţă a trupului vechi, şi nici o creare a unui trup nou din nimic, ci o radicală
prefacere a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare săvârşită asupra trupului vechi.

Mai e de menţionat că dacă ucenicii n-ar fi recunoscut o corporalitate în Cel ce li Se


arăta, şi anume corporalitatea Lui anterioară morţii, n-ar fi avut convingerea şi n-ar fi putut
vorbi despre „învierea” lui Hristos. „Trupul Celui înviat este un trup pnevmatic” (soma
pnevmatikon), spune Sfântul Apostol Pavel.

c) Iradierea pnevmatică şi eficienţa transformatoare a învierii lui Hristos în lume.


Protestantismul a redus foarte mult conţinutul eficienţei lui Hristos cel înviat asupra
istoriei. Teologii protestanţi contemporani vorbesc de Înviere numai ca de un fel de dovadă că
Dumnezeu a acceptat suportarea ispăşirii de către Hristos în locul nostru, iar cei care merg mai
27
departe consideră Învierea ca o punere în aplicare a iertării obţinute de Hristos pe cruce, în
sensul că Dumnezeu le dă oamenilor credinţa şi, prin ea siguranţa că sunt iertaţi. Pentru Karl
Barth Învierea ca „sculare” a lui Hristos din morţi prin Dumnezeu este sentinţa Tatălui prin
care Dumnezeu „dă Celui răstignit dreptate şi pune împăcarea în aplicare”. „Învierea lui Iisus
Hristos este marea sentinţă a Tatălui, executarea şi proclamarea hotărârii lui Dumnezeu
asupra evenimentului Crucii. Ea este aprobarea Lui.”

Teologia catolică nu e nici ea prea departe de această concepţie, căci şi după ea


mântuirea ni se dăruieşte pentru jertfa lui Hristos, nu prin trupul jertfit, înviat şi îndumnezeit al
lui Hristos.

În strânsă legătură cu aceasta stă şi concepţia teologiei occidentale că învierea lui Hristos
nu e şi un act de putere al lui Hristos Însuşi, ci numai al Tatălui, asupra lui Hristos cel mort. V.
Balthasar declară: „Deci Tatălui Îi este atribuită în mod universal iniţitiva învierii Fiului.” Se
ştie că în concepţia răsăriteană Crucea lui Hristos este ea însăşi biruitoare, căci Hristos
murind, sufletul Lui s-a dus plin de dumnezeire în iad, unde n-a putut fi ţinut, ci l-a biruit,
ridicând apoi şi trupul Său, care nici el nu era lipsit de dumnezeire şi nici lăsat să intre în
stricăciune. Toată imnografia Bisericii răsăritene de la sărbătorile Crucii şi de la Paşti afirmă
aceasta. După teologia occidentală, dimpotrivă, Hristos a suferit în moarte slăbiciunea
omului până la extrema limită, pentru ca după aceea învierea să-I vină ca un dar din
afară, de la Dumnezeu-Tatăl.

Aceasta e o concluzie firească a înţelegerii mântuirii ca realizându-se prin satisfacţia


adusă de Hristos Tatălui, sau ca ispăşire suportată de El în mod juridic drept echivalent
pentru jignirea onoarei divine.

Noul Testament nu-L prezintă pe Hristos numai ca obiect al învierii, ci îl prezintă și ca


subiect al actului învierii. Creştinii ortodocşi se salută până azi de la Paşti şi până la înălţare cu
expresia „Hristos a înviat!” iar Biserica Ortodoxă cântă şi preamăreşte pe Hristos ca subiect
al Învierii şi al actului de biruire a morţii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte
călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.”

Atribuirea alternativă a actului învierii când Tatălui, când Fiului arată o împreună-
lucrare a Lor, care include şi o intensă împreună-lucrare a Duhului Sfânt.

Tatăl, de la Care Duhul purcede, dar Care este şi în Fiul, pnevmatizând trupul Domnului,
îl pnevmatizează prin Duhul. Dar unde e Duhul activ, Hristos nu poate fi un obiect, ci e şi El în
activitate. În acest act comun de pnevmatizare supremă a trupului, se realizează suprema
comuniune între Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt. Numai datorită acestei depline pnevmatizări, din
trupul Fiului va iradia în lume Duhul, Care de la Tatăl purcede şi, prin Hristos ca om, va fi
trimis în lume. Căci nu e pasiv Hristos în această iradiere a Duhului din trupul Lui.

Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieţii
pământeşti, umplându-1 de putere şi prin eforturile Lui de a Se menţine curat. În timpul morţii
trupul nu s-a putut goli de această îndumnezeire. E o învăţătură a Bisericii că dumnezeirea nu
s-a despărţit nici în timpul morţii, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Învierea lui Hristos
nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de această unire
a umanităţii Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta şi natura
omenească.

Ca atare, trupul înviat al lui Hristos nu e numai un gaj dat nouă de Tatăl, că şi noi vom
învia, ci este şi un izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească, un izvor de

28
putere şi de curăţie. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne menţine şi a spori şi noi
în curăţie şi în pnevmatizarea care duce la înviere. De această pnevmatizare ţine progresul într-
o transparenţă care, fiind o continuă personalizare şi întărire a persoanei noastre, e în acelaşi
timp o întărire a comuniunii între noi şi Dumnezeu şi între noi înşine.

Încă de la apariţiile Sale, Hristos iradiază din trupul Lui această putere şi slavă, sau Se
face cunoscut într-o asemenea transparenţă luminoasă, care de cele mai multe ori covârşeşte
trupul şi numai când voieşte îl face vizibil, dar şi arunci, străluminat de puterea impunătoare a
Sa ca persoană.

Că Hristos n-a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală
neputinţă, o arată Sfinţii Părinţi şi din faptul că El Şi-a manifestat puterea încă mai înainte de
învierea cu trupul, în sfărâmarea porţilor iadului şi în eliberarea de acolo a celor ce au nădăjduit
mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea.
Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el, şi prin
iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor ce au crezut mai înainte
în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit în Vechiul
Testament intenţia venirii Lui în trup. Hristos eliberează sufletele de acolo, pentru că din
sufletul Lui iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării lui totale, lui
Dumnezeu.

În teologia ortodoxă, Hristos iradiază din El Însuşi, sau din sufletul şi din trupul Lui,
energia necreată, începând această iradiere încă în iad, şi penetrându-i prin ea pe cei ce au
nădăjduit în venirea Lui dinainte de venirea Lui, de fapt, în trup. Prin jertfa Lui a intrat, îndată
ce ea s-a săvârșit pe Golgota, nu numai în comuniune deplină cu Tatăl, ci şi cu oamenii,
deocamdată cu sufletele celor fără trupuri, înainte de a-Şi învia trupul.

După întemeierea Bisericii, participând la sfântul Lui trup prin Taina Euharistiei ne
facem şi noi „sfinţi”. Căci din acest trup sfinţenia iradiază ca lucrare a Duhului. Hristos ne
izbăveşte prin lucrarea Duhului de patimile ascunse în lăuntrul minţii.

Prin urmare, puterea din trupul înviat al Domnului continuă să li se comunice atât
ucenicilor cât şi tuturor celor ce cred în El şi după înălţarea lui Hristos la cer. Li se comunică la
început prin coborârea Duhului Sfânt şi apoi în Tainele Bisericii.

Numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem adevărata luptă cerută de ea: lupta
împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenţă, pentru comuniune, pentru
asemănarea cu Hristos, puterea Celui care a înviat susţinându-ne pe această cale.

29
11. Despre postul creștin

Iubiți creștini, așa cum v-am anunțat încă de Duminică, la întâlnirea de astăzi o să
medităm puțin asupra postului creștin.

Pentru început haideți să vedem de câte feluri este postul după lungimea lui? După
lungime lui, știți foarte bine că, postul este de două feluri: post de o zi și post de mai multe zile.

Care sunt posturile de o zi și pentru ce au fost așezate?


a) Miercurea și vinerea din fiecare săptămână, în amintirea Patimilor Domnului:
miercurea au făcut sfat cărturarii și arhiereii iudeilor să prindă pe Hristos, iar vinerea L-au
răstignit pe cruce (Canonul 15 al Sf. Petru al Alexandriei).

Tot în această zi, după Tradiție, mâncase Adam din pom, lucru pentru care a fost izgonit
din rai (Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 53, p. 326).

b) Ziua înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), în amintirea Patimilor Domnului pe


cruce.

c) Ziua tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august), zi de post si plângere pentru cel
care a fost cel mai zelos propovăduitor și împlinitor al postului și al pocăinței.

d) Ajunul Bobotezei (5 ianuarie): post așezat și rămas din vremea când catehumenii se
pregăteau prin post și rugăciune pentru primirea Botezului a doua zi. Se ajunează în orice zi ar
cadea (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia agheasmă pe nemâncate.

Cei ce vor să prisosească în evlavie sau să facă anumite făgăduințe sau legăminte față
de Dumnezeu, pentru felurite pricini, pot să postească și în alte zile de peste săptămână decât
cele orânduite de Biserică. Cea mai potrivită este ziua de luni. În nici un caz sa nu se postească
sâmbăta sau duminica. Postul acesta de buna voie nu are însă valoare decât atunci când păzim
și zilele de post orânduite de Biserică.

Când nu se postește miercurea și vinerea?


Fie pentru însemnătatea sărbătorilor mari, adică pentru a nu se șterge prin post bucuria
praznicului Nașterii Domnului, al Învierii, al Rusaliilor, fie pentru prisosința postului dinaintea
acestor sărbători mari, Biserica îngăduie să mâncam de dulce miercurea și vinerea în anumite
răstimpuri din cursul anului. Aceste zile sunt numite de dezlegare (a postului) și sunt însemnate
în calendare cu cuvântul harți. Iată când nu se postește miercurea si vinerea:

a) În Săptămâna luminată (săptămâna Păștilor).


b) De la Nașterea Domnului până în ajunul Bobotezei.
c) În săptămâna de după Rusalii (înainte de începutul postului de San-Petru).
d) În săptămâna întâi a Triodului (între Duminica Vameșului si a Fariseului si Duminica
Fiului Risipitor).
e) În săptămâna Brânzei (înaintea lăsatului sec pentru Postul Paștelui); se dezleagă numai la
lapte, oua si brânză.
30
f) Nu se postește, de asemenea, în ziua Nașterii Domnului si cea a Bobotezei, când aceste
sărbători cad miercuri sau vineri (Despre dezlegări, in “Tipicul cel Mare”, cap. 35, p. 43-44.
Comp. si Pravila de la Govora (1640), cap. 45 si 149).

Care sunt posturile de mai multe zile din cursul anului?

a) Postul Paștelui,
b) Postul Crăciunului,
c) Postul Adormirii Maicii Domnului
d) Postul Sf. Apostoli Petru și Pavel.

Ce este postul Paștelui?

Postul Paștelui, Postul Mare sau Păresimile (de la cuvântul latinesc quadragessima =
patruzeci) este postul dinaintea Paștelui. E așezat în cinstea Patimilor Domnului și ne amintește
de postul de patruzeci de zile al Mântuitorului în pustie, înainte de a ieși în lume pentru
propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2 si Luca 4, 2) (Așezămintele Sf. Apostoli V, 13 si Sf.
Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 52, p. 326). E totodată vreme de pregătire, prin
post, rugăciune si pocăință, pentru apropierea cu vrednicie de Sfântul Trup si Sânge, întrucât,
de obicei, la Pasti se împărtășesc toți credincioșii.

Ține șapte săptămâni, începând cu Duminica lăsatului sec de brânză (Duminica izgonirii
lui Adam din rai) și se încheie în noaptea Paștelui, la Înviere. E cel mai vechi, mai lung și mai
de seamă dintre posturile bisericești (Pentru vechimea lui, vezi Can. 69 Apostolic; Can. 50
Laodiceea, Asezamintele Sf. Apostoli V, 13; Can. 5 al Sinodului 1 ecumenic. Nu se mănâncă
nici pește, nici untdelemn și nu se bea vin. Se dezleagă la vin si untdelemn numai sâmbăta și
duminica (pentru ca în aceste zile se face Liturghie deplină), iar la pește, numai in ziua de Buna-
Vestire si de Florii (pentru ca sunt praznice mari) (Tipicul cel Mare (al Sf. Sava), cap. 34, p. 42.
Comp. si Scrisoarea sinodala a Patriarhului ecumenic Paisie 1 catre Patriarhul Nicon al
Moscovei (1655), raspuns la intrebarea 20 (la C. Delikanis, op. cit., t. III, p. 65)).

Sunt scutiți de ajunare numai copiii, lăuzele, bătrânii și bolnavii sau cei neputincioși,
precum si cei aflați in situații speciale.

Ce este postul Crăciunului?

Postul Crăciunului este postul dinaintea Nașterii Domnului. Tine 40 de zile (15
noiembrie – 25 decembrie). Lăsăm sec în seara de 14 noiembrie (ziua Sf. Filip); iar dacă această
zi cade miercuri sau vineri, începem postul cu o zi mai înainte. E așezat pentru a ne pregăti spre
cuviincioasa întâmpinare a Nașterii Domnului si închipuie noaptea în care trăia omenirea
dinainte de Mântuitorul, când Patriarhii si Drepții Legii vechi așteptau venirea Lui, cu post și
rugăciune. Ne aduce aminte îndeosebi de postul de 40 de zile al lui Moise în pustie, înainte de
primirea Legii (les. 34, 28) (Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 54, p. 327).

Se dezleagă la pește în foarte multe zile, din acest punct de vedere, fiind un post mai
ușor. În ziua cea din urmă a acestui post (Ajunul Crăciunului) se ajunează, adică nu se mănâncă
nimic până la ivirea luceafărului de seara, care închipuie steaua Magilor; apoi mâncăm uscat:
semințe, poame, turte sau covrigi. Tot în aceasta seară, pe alocuri, slujitorii Bisericii umbla cu
Icoana Nașterii, cântând troparul Crăciunului și aducând astfel, in casele creștinilor, vestea cea
buna a marii sărbători din ziua următoare. În ziua Crăciunului, in orice zi ar cădea, mâncăm de
dulce.

31
Ce este Postul Adormirii Maicii Domnului?

Postul Sfintei Marii (sau postul lui August) este postul dinaintea sărbătorii Adormirii
Maicii Domnului. E așezat în cinstea Maicii Domnului, amintindu-ne de postul cu care aceasta,
după tradiție, s-a pregătit spre trecerea ei la cele veșnice (Ibidem, p. 327). Ține două săptămâni:
de la 1-15 august. Lăsăm sec la 31 iulie seara; iar dacă aceasta zi ar cădea miercuri sau vineri,
lăsăm sec cu o zi înainte. Se dezleagă la pește în ziua Schimbării la Față (6 august), fiind praznic
mare. Dacă ziua Adormirii Maicii Domnului (15 august) cade miercuri sau vineri, nu mâncăm
de dulce, ci se dezleagă numai la pește. În timpul acestui post se citește mai cu deosebire
Paraclisul Maicii Domnului, pe care îl găsim în Ceaslov.

Pentru ce s-a așezat și cât ține postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel?

Postul San-Petrului, adică al Sfinților Apostoli Petru si Pavel, e așezat în cinstea acestor
doi Sfinți Apostoli, a căror moarte mucenicească se serbează la 29 iunie și care s-au ostenit cel
mai mult pentru vestirea Evangheliei și pentru răspândirea credinței creștine (Sf. Simion al
Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 54, p. 327). Totodată ne aduce aminte de postul cu care
Sf. Apostol Pavel, împreuna cu Varnava, s-au pregătit înainte de trimiterea lor la propovăduire,
din porunca Duhului Sfânt (Fapte 13, 2-3; Isaia 58, 3-7) (Mărturisirea ortodoxa…, partea I,
răspuns la întreb. 88, trad. cit., p. 85). Acest post are o lungime schimbătoare, întrucât începutul
lui atârnă de data Rusaliilor. Se lasă sec în Duminica întâi după Rusalii (a tuturor Sfinților) și
se postește până în ziua sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel. (29 iunie). Dacă această zi
cade miercuri sau vineri nu mâncăm de dulce. E un post mai ușor; se dezleagă marțea si joia la
vin si untdelemn, iar sâmbăta si duminica si la peste (Tipicul cel Mare, cap. 35, p. 14 si Pravila
de la Govora (1640), cap. 67).

Cum trebuie sa postim?

Respectarea posturilor este o datorie a bunului credincios, care este cuprinsă în porunca
a doua a Bisericii (Mărturisirea ortodoxă, partea I. Răspuns la întrebarea 88, trad. cit., 169-188).
Sfintele Soboare și rânduielile date de Sfinții Părinți pedepsesc cu asprime pe cei ce nu păzesc
posturile (Can. 69 al Sf. Apostoli). Dar trebuie să postim nu numai cu trupul, ci și cu sufletul.
Adică nu numai mâncând de post, ci si înfrânându-ne totodată de la patimi, păcate și ispite.
Odată cu înfrânarea de la mâncărurile de dulce, să ne silim a ne curați nu numai trupul, ci și
sufletul, petrecând în rugăciune si pocăință. Postul întreg, adevărat si desăvârșit este deci nu
numai cel trupesc, ci si sufletesc: postul de bucate, împreuna cu cel de fapte, postul de
mâncare și totodată de purtări necuviincioase.

Așa ne îndeamnă Biserica, prin cântările ei din slujbele Postului celui Mare: «Sa postim,
post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăți, înfrânarea
limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurământul
mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat și bine primit» (Triod, 1986, p. 112). Iar Sf.
Ioan Gura de Aur zice: “Postiți? Arătați-mi-o prin fapte. Cum? De vedeți un sărac, aveți milă
de el; un dușman, împăcați-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiați; o
femeie frumoasă, întoarceți capul. Nu numai gura și stomacul vostru sa postească, ci și ochiul,
și urechile, și picioarele, și mâinile voastre, și toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre
sa postească rămânând curate și de hrăpire și de lăcomie. Picioarele, nealergând la priveliști
urâte și în calea păcătoșilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumusețile străine… Gura trebuie să
postească de sudalme și de alte vorbiri rușinoase” (Sf. Ioan Gura de Aur, Adpopulum
antiocheum, Cuv. 3, Migne, P. G., XLIX, col. 53).

32
12. Despre virtutea creștină

Ce este virtutea creștină?


Virtutea creștină este deprinderea și stăruința statornică de a împlini, cu ajutorul harului
dumnezeiesc, legea morala întreagă, din dragoste curată față de Dumnezeu și față de aproapele.
Virtutea creștină înseamnă deci tăria și statornicia pe calea binelui, în săvârșirea faptelor bune
și biruința neîntreruptă asupra răului. Ea trebuie să cucerească întreaga ființă a creștinului și să-
i fie întotdeauna podoaba cea mai aleasă.

Care sunt însușirile virtuții creștine?


Virtutea creștină trebuie sa fie:

1) Tare. Tăria în împlinirea faptelor bune se câștigă prin încordarea neîntreruptă a puterilor
sufletești împotriva poftelor și a ispitelor care îndeamnă mereu la fapte rele. Cu privire la
aceasta, Mântuitorul spune: Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăția cerurilor se
ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12);

2) Stăruința pe calea binelui sa fie de buna voie, nu de silă, precum spune Sfântul Apostol Pavel:
Căci dacă fac aceasta de buna voie, am plata; iar dacă o fac fără voie, am numai o slujire
încredințată (I Cor. 9, 17);

3) Stăruința pe calea binelui sa fie și cu știință, adică omul să săvârșească faptele bune nu în
necunoștință, ci cu silința de a cunoaște tot mai bine voia lui Dumnezeu: Ca sa deosebiți care
este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit (Rom. 12, 2). Aceasta înseamnă
putința, dar si datoria creștinului de a se desăvârși în virtute.

4) Virtutea trebuie sa se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaște binele, ci trebuie a-l și
face. Nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați
(Rom. 2, 13);

5) Virtutea creștină trebuie să fie însuflețită de dragoste curată către Dumnezeu și către
aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37). În Sfânta Scriptură, cuvântul virtute
este foarte rar folosit. În locul său, însă, sunt întrebuințate cuvintele: dreptate, evlavie, faptă
bună.

Care sunt roadele virtuții?

Evagrie Monahul spune: “Virtutea este hrana sufletului” (Filocalia, vol. 1, op. cit., p.
88). Virtutea potolește pornirile rele ale omului, înlătură ispitele, îl face pe creștin slobod de
păcate și rodește în sufletul lui binele cel câștigător de mântuire. Ea îl face pe creștin plăcut lui
Dumnezeu, mulțumit in viața pământească si fericit în viața viitoare. «Trăind în virtute, suntem
ai lui Dumnezeu», spune Sfântul Antonie cel Mare.

33
De ce însă cei virtuoși nu sunt feriți de necazurile pământești?
Uneori vedem că oamenii cu o viată păcătoasă trăiesc în îndestulare sau chiar în risipă,
în desfătare și mulțumire, pe când cei virtuoși sunt bântuiți de necazuri și strâmtorări. Trebuie
să știm însă că mulțumirea adevărată nu ne-o dă numai îndestularea pământească, ci și judecata
conștiinței. Păcătosul, chiar daca trăiește în situațiile cele mai bune, este mustrat de conștiință
pentru fărădelegile săvârșite, se teme mereu de pedepse și este neliniștit, cu toate că alții îl cred
fericit.

Cel virtuos, dimpotrivă, chiar dacă trăiește în strâmtorare pământească, având conștiința
curată, îndură toate, cu nădejdea în bunurile vieții viitoare și este liniștit în inima sa. Necazurile
pe care le îndură drepții sunt pentru dovedirea virtuții lor. Dumnezeu trimite adesea celor
virtuoși încercări grele, ca pedeapsa pământească pentru unele greșeli și pentru ca răsplata în
ceruri să le fie cu atât mai mare. Iar răutățile unora față de alții Dumnezeu le îngăduie, fiindcă
El nu împiedică libertatea voinței omenești.

Însuși Mântuitorul a suferit din partea oamenilor, rămânând și în acest chip pildă
măreață pentru Ucenicii Săi (Ioan 15, 20). Pilda Mântuitorului este menită să fie, deci,
creștinilor mângâiere în suferințele lor. Apoi trebuie știut că răsplata adevărată se dă abia în
viața viitoare, când, precum spune Sfântul Apostol Pavel, Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu
zgârcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera (II Cor. 9, 6).
Iar Sfântul Ambrozie spune: «Odihna lor (a nelegiuiților) este în iad, iar a ta în ceruri; casa lor
este în mormânt, iar a ta in rai» (Despre slujirea preoților, I, cap. 16, Migne, P. L., XVI, col.
145).

Virtutea este una singură?

După năzuința lăuntrică spre bine, virtutea este una singură. Întrucât însă trebuințele
vieții omenești și legăturile dintre oameni sunt multe și felurite, este firesc ca și virtutea cea
una, care călăuzește trebuințele și legăturile vieții omenești, să ia mai multe înfățișări și astfel
să vorbim de mai multe virtuți.

Cum se împart virtuțile?


Sfânta noastră Biserică Ortodoxă împarte virtuțile în: virtuți teologice (religioase) și
virtuți morale.

Ce sunt virtuțile teologice?


Virtuțile teologice sunt acelea care prind tărie în sufletul credinciosului cu ajutorul
harului dumnezeiesc și sunt îndreptate nemijlocit către Dumnezeu, apropiindu-l pe credincios
de izvorul vieții religioase, care este Dumnezeu. Virtuțile teologice le sădește Dumnezeu în
suflet împreună cu harul sfințitor; de aceea ele sunt virtuți suprafirești sau insuflate. Ele
îndreaptă viața creștinului către Dumnezeu și-i întăresc pornirea firească de a împlini fapte
bune. Fără ele nimeni nu se poate mântui. Virtuțile teologice sunt: credința, nădejdea și
dragostea (I Cor. 13, 13).

Ce sunt virtutile morale?

Virtuțile morale sunt acelea care călăuzesc viața creștinului față de sine și față de
semenii săi. Ele au drept scop moralizarea credinciosului și a raporturilor cu semenii lui, adică
întocmirea vieții și a rânduielilor dintre oameni după legile morale. Aceste virtuți se mai
numesc și cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuți și deci pe ele se reazemă viața
34
cinstită. Virtuțile morale se pot câștiga si prin puterile firești cu care este înzestrat omul; de
aceea ele se mai numesc virtuți firești sau câștigate.

Rădăcina acestor virtuți stă în legea morală firească, sădita în firea omului chiar de la
creare. După învățătura Bisericii noastre, însă, această fire slăbind prin păcatul strămoșesc, a
adus cu sine și slăbirea puterii morale firești a omului. De aceea, virtuțile răsărite din ea sunt
firave și slabe si au nevoie de întărire prin harul dumnezeiesc, pentru a rodi fapte bune, necesare
mântuirii.

Care sunt virtuțile morale?


Virtuțile morale cele mai de seama sunt: înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea și
bărbăția.

35
13. Despre păcat

Ce este păcatul?
Păcatul este călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a
voii lui Dumnezeu. Iar pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se
mai numește și fărădelege.

Care este originea păcatului?


După învățătura Bisericii noastre, păcatul și-a luat începutul odată cu căderea
strămoșilor, în rai. Căci citim în Sfânta Scriptură: precum printr-un om (Adam) a intrat păcatul
în lume și prin păcat, moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au
păcătuit în el (Rom. 5, 12). Păcatul nu ține însă de firea omului, ci el s-a ivit prin întrebuințarea
rea a voii libere cu care a înzestrat Dumnezeu pe om.

Deci originea păcatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul păcatului


și nici nu-l voiește, dar îl îngăduie, fiindcă nu voiește să știrbească libertatea de voință a omului.
Sfântul Antonie cel Mare spune: „Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea
cea de bună voie s-au făcut dracii răi, ca și cei mai mulți dintre oameni… Nu cele ce se fac sunt
păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie… Si așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește
când din sloboda alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu”
(Filocalia, vol. 1, p. 14 si 20).

Cum se naște păcatul?


Chipul în care se naște păcatul îl arată Sfântul Apostol Iacov: Nimeni să nu zică atunci
când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit… Ci fiecare este ispitit când este tras și amăgit
de însăși pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naște păcat, iar păcatul, odată săvârșit, aduce
moarte (Iacov 1, 13, 15).

Din cuvintele acestea se înțelege foarte limpede ca rădăcina păcatului stă in poftă. Pofta
lăsată să se întărească în sufletul omului, fără a fi alungată, îl atrage, adică îl ispitește pe om.
Din pofta întărită se naște păcatul, care la rândul lui aduce moartea. Fericitul Diadoh al Foticeii
spune: «Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva
rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are ființă, atunci aceea
începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta» (Filocalia, vol. 1, p. 340). Deci, păcatul se
săvârșește prin voia libera a omului, dar nașterea lui depinde de unele pricini, dintre care cele
mai însemnate sunt ispita și ocazia la păcat.

Ce este ispita?

Ispita este îndemnul la păcat. Ea trezește pofta spre a dobândi ceva prin călcarea legii
morale. Aceasta pornire vine sau dinăuntrul cuiva, adică din firea lui slăbită de păcatul
strămoșesc, sau din afară.

Ispita dinăuntru este prilejuita de:


1) Pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare);
2) Pofta ochilor (bogăție); si
36
3) Pofta inimii (trufia vieții, mândrie), după cum citim în Sfânta Scriptură: Pentru ca tot ce
este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt
din lume (I Ioan 2, 16).

Ispita din afară vine de la diavol și de la lume.

Că ispitele vin de la diavol, ne arată însăși Sfânta Scriptură. Astfel, Mântuitorul zice:
Simone, Simone, iată Satana v-a cerut sa vă cearnă ca pe grâu (Luca 22, 31). Iar Sfântul
Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din prețul unui ogor vândut: Anania,
de ce a umplut Satana inima ta, ca să minți tu Duhului Sfânt? (Fapte 5, 3). Chipul în care
ispitește diavolul este mai ales ațâțarea gândului omului cu felurite închipuiri, care în locul
binelui adevărat înfățișează un bine înșelător și pierzător de suflet. Ispitele de la lume înseamnă
îndemnul la păcat venit din partea oamenilor răi, care ațâță în alții felurite pofte și porniri
păcătoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.

Poate creștinul să biruiască ispitele?


Da. Creștinul, ajutat de harul dumnezeiesc, poate birui chiar și ispitele cele mai
puternice, mai ales că Dumnezeu nu-l lasă să fie ispitit peste puterile lui. Dar credincios este
Dumnezeu, Care nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât vă stă’n putere, ci odată cu ispita
vă va aduce şi calea de a ieşi din ea, ca s’o puteţi răbda. (1 Corinteni 10:13)

Pe pământ, creștinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele în sine nu sunt încă păcate și,
dacă le înfruntă cu bărbăție, ele pot fi de folos credinciosului, întărindu-l în virtute. Fericit este
bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-
o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (Iacov 1, 12). Dacă însă credinciosul nu se împotrivește
ispitelor sau își ațâță poftele sale, atunci ispitele îl duc la păcat.

Cum că ispitele pot fi biruite, găsim pilde în Sfânta Scriptura. Astfel, în Vechiul
Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta împotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul
de el. În Noul Testament, Mântuitorul a fost ispitit de diavolul, după ce postise 40 de zile și 40
de nopți. Diavolul, adică, socotind că o slăbire a trupului va aduce după sine și o slăbire a
sufletului, s-a apropiat de Mântuitorul cu felurite ispite, pe care însă Mântuitorul le-a biruit
(Matei 4, 1-11).

Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele?

Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul cărora se poate duce lupta biruitoare
împotriva ispitelor sunt:
1) Rugăciunea. Rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită (Luca 22, 40);
2) Lupta cu curaj. Stați împotriva diavolului și va fugi de la voi (Iacov 4, 7);
3) Privegherea asupra poftelor. Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă
răcnind ca un leu, căutând pe cine sa înghită (I Petru 5, 8).

Cuviosul Părinte Marcu Ascetul spune: «Cel ce vrea sa biruiască ispitele fără rugăciune
și răbdare nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele» (Filocalia, vol. 1, p. 249).

Ce este viciul?
Viciul este voia statornică de a călca legea morală. Prin multa păcătuire se naște voința
statornică de a călca legea morală. Păcatul, adică, pătrunde atât de adânc în suflet, încât cel ce
se găsește în starea aceasta, simte mulțumire în a stărui în fărădelegi. Cel vicios săvârșește păcat

37
după păcat și ajunge să se împietrească în fapte rele, încât cu greu se mai poate desface din robia
păcatului. Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este viciul pentru faptele rele.

Păcate grele și păcate ușoare


Ușoare sau cu putință de iertat se numesc acele păcate prin care credinciosul, dintr-o
slăbiciune a voii și a cunoașterii sale, se abate în chip ușor de la legea morală și de la calea
mântuirii. Ele nu au ca urmare pierderea harului dumnezeiesc, ci numai o slăbire a lucrării
harului în sufletul credinciosului.

Afară de Mântuitorul și de sfânta Fecioară Maria, nimeni nu a fost scutit de păcate


ușoare, nici chiar drepții: Cel drept cade de șapte ori și tot se scoală (Pilde 24,16). Iar Sfântul
Apostol Iacov spune: Toți greșim în multe chipuri; (Iacov 3, 2).

De asemenea, Sfântul Apostol Ioan spune: Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim
pe noi înșine și adevărul nu este întru noi (I Ioan 1, 8). Păcatele ușoare nu trebuie însă privite
cu nebăgare de seamă, căci ele sunt urâte lui Dumnezeu și dacă nu se șterg prin pocăință, duc
la păcate grele.

Grele sunt păcatele acelea prin care cineva, cu multă răutate a voii sale, săvârșește
lucruri oprite în mod lămurit de poruncile dumnezeiești. Păcat greu săvârșește cineva și atunci
când nu împlinește de voie poruncile dumnezeiești, din care pricină răcește în dragostea către
Dumnezeu și către aproapele.

Păcatele grele se mai numesc și păcate de moarte, fiindcă răpesc credinciosului harul
dumnezeiesc, care este viața lui, și-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului (Iacov 1, 15; 1
Cor. 6, 9-10).

38
14. Despre judecata obștească

Conform unor texte din Vechiul Testament (Daniel 7, 9-10) şi din Noul Testament
(Matei 25, 31-46; Apocalipsă 20, 11), Hristos va face judecata şezând pe tron. După Apocalipsă
însă, această judecată provoacă sfârşitul lumii. Daniel vorbeşte de scaune, pe unul din ele stând
Cel vechi de zile. Cineva, „ca Fiul Omului” vine înaintea Celui vechi de zile şi primeşte
stăpânirea de la El (Daniel 7, 9-14) . Această judecată pune în evidenţă autoritatea supremă a
Celui ce judecă stând pe tron împărătesc, foarte înalt. Scaunul Lui nu este numai mare, ci este
şi „alb”, căci e scaunul din care se hotărăsc judecăţile nepătate de nici un interes, de nici o
linguşire şi de nici o mituire. Fiecare va fi judecat după rezultatul la care a ajuns în dezvoltarea
sau desfigurarea umanităţii lui în cursul vieţii. Acestea sunt cărţile ce se vor deschide (Daniel
7, 10; Apocalipsă 20, 12), cărţi care sunt înseşi vieţile oamenilor. Autoritatea copleşitoare ce
iradiază din faţa Judecătorului e aşa de mare, încât „de faţa Lui a fugit tot pământul şi tot cerul
şi loc nu s-a aflat lor” (Apocalipsă 20, 11). Pământul şi cerul nu se mai văd, fiind obturate de
autoritatea ce iradiază de pe faţa Judecătorului, Care îi ţine pe toţi concentraţi asupra Lui. Toţi
văd numai această Persoană, căci simt că de ea atârnă existenţa lor în veci. Iar cei răi nu mai
văd nimic, nici măcar această faţă, fiindcă totul li se pare un gol abisal şi întunecos care stă
înaintea lor. O dată cu faţa lui Hristos se va întoarce de la cei răi şi creaţia întreagă, nemaifiind
înaintea lor decât întunericul golului total, „întunericul de afară”, „prăpastia imensă şi
neînchipuită”. Astfel, judecata lui Hristos pare să fie atât rezultatul verdictului Său personal, cât
şi rezultatul veşnicei Lui priviri. Totul va fi copleşit de slava feţei lui Hristos, dar aceasta va
apărea celor ce nu L-au cunoscut, ca foc consumator, iar celor drepţi ca lumină iubitoare a toate
acoperitoare416 . Între aceste două imagini ale judecăţii nu există nici o contradicţie, fiindcă
însăşi arătarea lui Hristos, la sfârşitul lumii, înseamnă o judecată care alege pe cei trimişi la
fericire de cei trimişi la chinurile veşnice.

Sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Simeon Metafrastul vorbesc de scaune şi de îngeri


care înconjoară pe Hristos ca Judecător. Îngerii cunosc mai bine decât oamenii cele ascunse ale
acestora şi păstrează mai bine memoria lor, ca unii ce sunt ocrotitorii oamenilor. Cei drepţi nu
vor fi judecaţi, ci vor preţui împreună cu Dumnezeu pe cei ce au săvârşit binele şi vor osândi
pe cei ce au înfăptuit răul. La judecata universală vor participa şi Apostolii, fiindcă au lăsat totul
şi au urmat lui Hristos, dând dovadă de iubire supremă faţă de Hristos şi de oameni. Criteriul
judecăţii universale va fi practicarea sau nepracticarea iubirii de oameni, care îşi are temelia în
porunca dată de Hristos: Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii. Cine iubeşte pe
cei împovăraţi şi îndureraţi iubeşte pe Domnul, Care S -a smerit ca şi cel din urmă om, pentru
ca să trezească mila şi iubirea noastră faţă de semenul aflat în nevoie. Prin Hristos primim
puterea de a iubi pe aproapele nostru. El nu ne-a dat numai o poruncă nouă, ci şi o iubire nouă,
care se dovedeşte în întrebările Sale la înfricoşătoarea judecată, referitoare la atitudinea noastră
faţă de semeni. Poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, dar faptul acesta se va
descoperi la Judecata din urmă, când se va face evidentă umanitatea Lui plenară. Atunci vom
vedea că neiubind un om, nu L-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi. Hristos socoteşte ca
referire la Sine toate faptele de iubire sau de neiubire adresate oamenilor, aşa cum noi referim
la noi înşine toate cinstirile sau necinstirile adresate mamei noastre sau copiilor noştri. Toate
câte le faceţi unuia dintre aceştia mai mici, Mie Mi le faceţi, a spus Domnul. Criteriul
fundamental al Judecăţii universale este iubirea faţă de semenii noştri împovăraţi şi
îndureraţi, pe care Hristos i-a identificat cu Sine Însuşi, aşa cum se va descoperi pe deplin
înaintea tuturor.

39
În Evanghelia după Matei, spune Mântuitorul așa: Când va veni Fiul Omului întru
slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna
înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de
capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. (Matei 25:31-33). Oile sunt
chipul celor buni, iar caprele sunt chipul celor răi. Poate ne întrebăm: cine hotărăște cine este
capră și cine este oaie? Noi hotărâm prin purtările noastre. Fiecare faptă a noastră se întipărește
profund în sufletul nostru și ne dă forma caprei sau forma oii. Purtările noastre sunt cele care
ne dau chipul răului sau al binelui. Domnul Iisus Hristos, la judecată, nu va face altceva decât
să constate. Și mare ne va fi mirarea când ne vom vedea adevărata înfățișare!

Așa se face că oamenii vor putea fi judecați toți deodată, într-o clipită. Și Sfinții Părinți
spun că, stând înaintea lui Hristos, pe om îl judecă chiar starea lui și propria-i conștiință. Sfântul
Vasile cel Mare scrie că „niciun alt acuzator nu va sta atunci lângă tine; înseși faptele,
fiecare în chipul în care a fost săvârșită [...], pe scurt, fiecare păcat cu însușirea lui proprie
îți va pune în față vădit amintirea lui”

Să știți iubiți creștini, că această judecată universală, va avea caracterul unei mari
răsplătiri pentru tot ceea ce am făcut în timpul vieții. Domnul Hristos va răsplăti fiecăruia după
faptele sale, cum spune sf. apostol Pavel (Rm.2:6). Și nu numai toate faptele, ci și fiecare gând
și oricare cuvânt, fie el bun ori rău, cât de mic și neînsemnat, toate vor fi cercetate si cântărite
în lumina conștiinței noastre, după cuvântul rostit de Mântuitorul: Vă spun că pentru orice
cuvânt deșert pe care-1 vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății! (Mt.12, 36).

La Judecata universală participă toţi oamenii, şi atunci se vor cunoaşte desăvârşit unii
pe alţii, căci se vor da pe faţă cele ascunse ale fiecăruia. Sfinţii Părinţi stăruie, în mod deosebit,
asupra descoperirii complete a tuturor faptelor şi gândurilor fiecăruia la acea judecată, în faţa
tuturor oamenilor şi a îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului cu privire
la toţi, înaintea tuturor. Fiecare va cunoaşte antecedentele faptelor sale bune sau rele, dar şi
urmările de după moarte ale faptelor proprii, ca să dea socoteală pentru ele. Iar această
cunoaştere a tuturor de fiecare şi a fiecăruia de toţi înseamnă şi o participare a fiecăruia la
judecata tuturor. Omul va fi judecat şi după atitudinea lui faţă de creaţie, fiindcă omul a avut o
responsabilitate şi pentru desfăşurarea creaţiei în timp, nu numai faţă de contemporanii săi.
Răspunderea omului faţă de creaţie nu este numai utilitară şi pământească, pentru protejarea
mediului natural, ci este spirituală şi cerească, fiindcă va trebui să dăm seama înaintea
Judecătorului suprem de grija pe care am avut-o faţă de ea. Atât răspunderea faţă de semen, cât
şi răspunderea faţă de creaţie fac parte din planul lui Dumnezeu cu privire la lume. La Judecata
universală planul divin va ieşi din ascunsul în care a fost acoperit pentru a se dezvălui fiecărei
priviri înţelegătoare şi va constitui însăşi judecata. Toţi cei care au făcut binele se vor bucura
din plin de recunoştinţa cu care vor fi întâmpinaţi de cei asupra cărora s-a repercutat
binele făcut de ei. Iar cât priveşte pe cel păcătos, din toate părţile toţi îi vor scoate la
suprafaţa conştiinţei toate relele pe care le-a făcut, şi se va scufunda în întunericul cel din
afară, care este iadul.

Judecata din urmă, văzută în marea lumină a raţiunii şi a credinţei, este tot una cu planul
înţelepciunii divine, care se revelează deodată înaintea adunării universale a tuturor fiinţelor
create. Raportul omului cu Dumnezeu, raportul oamenilor între ei şi raportul omului cu creaţia
sunt criterii ale judecăţii universale a lui Hristos, care pune în evidenţă, potrivit planului divin,
măreţia lui Dumnezeu şi măreţia omului.

În încheiere, aș dori ca de acum înainte să fim mai atenți la viața noastră, la vorbele
noastre, la gânduri și la toate purtările, pentru că ele sunt cele care ne vor da chip de capră sau
de oaie la înfricoșătoarea judecată, cum spunea pr. Teofil Părăian: Ce faci, te face! Adică
ajungi să ai chipul propriilor purtări.
40
15. Despre rugăciunea domnească

Care este cel mai desăvârșit model de rugăciune?


Modelul cel mai desăvârșit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, adică: „Tatăl
nostru, Care ești în ceruri, Sfințească-se numele Tău; Vie împărăția Ta; Facă-se voia Ta, precum
în cer și pe pământ.. Pâinea noastră cea spre ființă Dă-ne-o nouă astăzi; Și ne iartă nouă greșelile
noastre, Precum și noi iertăm greșiților noștri; Și nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăvește de
cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin!” (Matei 6, 9-13).

Care este obârșia rugăciunii Tatăl nostru?


Obârșia rugăciunii Tatăl nostru este cu totul și în toate cuvintele ei dumnezeiască, fiind
alcătuită de Dumnezeu Fiul, adică de însuși Mântuitorul nostru, la rugămintea unuia dintre
Apostoli: Doamne, învață-ne și pe noi să ne rugăm (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a
învățat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Deci, când rostim această rugăciune, grăim
înseși cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; ne rugăm cu adevărat în numele Domnului Iisus
Hristos. De aceea se numește Rugăciunea Domnească.

Prin ce se deosebește Rugăciunea Domnească de celelalte rugăciuni?

Rugăciunea Domnească, cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, se deosebește prin
puterea ei, prin ușurința de a fi înțeleasă și prin bogăția cugetărilor ei.

1. Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm împreună
cu Iisus Hristos (Origen, Despre rugaciune, XI, 1, trad. cit., p. 221), ci ne rugăm cu înseși
cuvintele Mântuitorului (Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. cit., cap. II, p. 45).
«Dumnezeu singur a putut să învețe cum ar vrea sa fie rugat» (Tertulian, Despre Rugaciune,
trad. cit., cap. IX, p. 235). De bună seamă, acestei rugăciuni i se potrivește cel mai bine cuvântul
Domnului: Orice veți cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă (Ioan 16, 23).

2. Rugăciunea Tatăl nostru este cea mai ușoară de înțeles dintre toate rugăciunile. Ea este
rugăciunea oricui crede în Dumnezeu. Rugăciunea Domneasca „pe cât este de restrânsă în
cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare în sens”.

3. În rugăciunea Tatăl nostru avem cereri pentru toate trebuințele sufletești și trupești; deci
pentru toate bunătățile cerești și pământești. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se află
cuprinse în Rugăciunea Domnească (Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. cit., cap. II, p.
45). De veți străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin, nu veți afla nimic care sa nu
fie cuprins în Rugăciunea Domnească.

41
Prima parte: chemarea
Rugăciunea Domnească este alcătuita din trei părți: chemare, cereri și încheiere.

Care este chemarea si ce înseamnă?

Chemarea (invocația) este: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”. Această chemare ne pune
în adevărata stare de rugăciune; ne înalță mintea la Dumnezeu și ne întărește încrederea în El,
ca Tată, ca «Părinte» (Rom. 7, 15).

1. Cuvântul Tată deșteaptă încredere, ne aduce aminte de harurile primite de la


Dumnezeu (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XIV-a la Romani, op. cit., vol. X, p. 298-299) si «ne
învață că acela care vrea să se roage lui Dumnezeu nu trebuie să vină înaintea Lui numai ca o
făptură a Lui, ci ca un fiu al Lui după har, fiindcă dacă nu este fiu, nu poate să-L numească
Tată.

Iar acest har al înfierii l-a dat Iisus Hristos celor care cred într-însul, după cum grăiește
Scriptura: Și celor cați L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii
ai lui Dumnezeu (Marturisirea ortodoxa, II, 10). «Iisus Hristos învățând-ne să numim pe
Stăpânul și Făcătorul a toate, pe Dumnezeu, Tatăl nostru, odată cu aceasta și in același timp
hotărăște eliberarea noastră din muncile veșnice, izbăvirea sufletelor, mântuirea, înfierea ca fii
ai lui Dumnezeu, moștenirea slavei Sale, care ne este făgăduită, unirea cu singurul Său Fiu și,
în sfârșit, revărsarea peste noi a Sfântului Său Duh» (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XIX-a la
Matei, 4, op. cit., vol. VII, p. 162).

Nici un muritor n-ar îndrăzni să dea această numire Celui Atotputernic, dacă nu ne-ar fi
îngăduit Fiul Său cel Unul Născut. «în psalmi, în prooroci și chiar în Lege sunt mii de rugăciuni,
dar nu aflăm pe nimeni rugându-se și numind pe Dumnezeu Tată…, ci îl rugam ca pe Dumnezeu
și Stăpân, așteptând pe Cel ce revarsă duhul înfierii…» (Origen, La Joan 19, 5, 1, Migne, P. G.,
X, col. 324). Dumnezeu vrea să fie iubit, de aceea îngăduie să fie numit Tată, ne spune Fericitul
Augustin, fiindcă această numire este plină de dragoste și aprinde dragostea. Copilul numește
tată pe cel căruia îi datorează viața, iar noi numim Tata pe Dumnezeu, fiindcă El este Făcătorul
nostru (Deut. 32, 6).

2. Zicem „Tatăl nostru”, nu „Tatăl meu”, pentru că noi toți suntem frați și ne rugăm unii
pentru alții. Această chemare ne învață că, precum Dumnezeu este Tatăl nostru al tuturor, tot
astfel suntem datori și noi credincioșii să fim frați între noi și să ne rugăm nu numai pentru noi,
ci și pentru toți frații noștri, unul pentru altul, precum ne învață Scriptura: Rugați-vă unul
pentru altul, ca să vă vindecați (Iacov 5, 16). În Rugăciunea Domnească fiecare se roagă pentru
toți și toți pentru unul; ea este rugăciunea obștească, adică a tuturor creștinilor (Sf. Ciprian, op.
cit., II, p. 44). Nevoia ne silește să ne rugăm pentru noi, dar dragostea frățească ne îndeamnă să
ne rugam pentru alții (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia Poarta strâmtă, 3, op. cit., vol. IV, p. 22).

Iisus Hristos însuși zice că noi toți suntem frați (Matei 23, 8). Altădată, El numește frați
pe Sfinții Apostoli (Matei 28, 10), iar Apostolii numesc frați pe credincioși (Rom. 1,13 s.u.) De
altfel, drept este să se numească frați cei ce au un singur și același Tată în cer (Tertulian, Despre
rugăciune, trad. cit., cap. II, p. 230). Deci cuvântul “Tată” arată că trebuie să iubim pe
Dumnezeu; iar cuvântul “nostru”, că trebuie să iubim pe aproapele. Domnul unității noastre,
spune Ciprian, n-a vrut ca rugăciunea noastră să fie de unul singur și oarecum egoistă, ci a
tuturor, obștească (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 44). «Cuvântul “nostru” netezește toate
nepotrivirile și deosebirile de stare și de avere și face, deopotrivă, pe cel lipsit la fel cu cel avut
și pe cel supus la fel cu cel ce stăpânește» (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XIX, la Matei, 4, op.
cit., vol. VII, p. 162).
42
3. Zicem „Care ești în ceruri” pentru că Dumnezeu îngăduie să fie văzut numai în ceruri,
deși este pretutindeni. «Pre Dumnezeu a-L vedea, nu este cu putință oamenilor» (Sf. Ioan
Graptul (+ 849), Canonul morților, oda IX, in Evhologhion) si nimeni nu L-a văzut vreodată;
Fiul cel Unul-Născut, Care este in sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18).
Totuși, îngerii văd pururea fața lui Dumnezeu, Care este în ceruri (Matei 18,10), iar cei drepți
la inima vor vedea fața Lui (Ps. 10, 7) la înviere, când vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Matei 22,
30). «Cuvântul acela ce zice: „în ceruri” ne învață că, în timpul când ne rugăm, să înălțăm
mintea și toată gândirea noastră de la cele pământești și stricăcioase la ceruri, spre cele
nestricăcioase… fiindcă harul si bogăția binefacerilor Sale strălucește mai ales in ceruri»
(Mărturisirea ortodoxă, București, 1981, 11, 10).

Cuvintele „Care ești în ceruri” ne aduc aminte că menirea noastră trece dincolo de
marginile vieții de acum; că dincolo de lumea aceasta se află casa Tatălui nostru (Ioan 14, 2),
care ne așteaptă: cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde așteptăm Mântuitor
pe Domnul nostru Iisus Hristos (Filip. 3, 20). «Aici Domnul, învățându-te să chemi pe Tatăl
Cel din ceruri, îți amintește de patria cea bună, ca, sădindu-ți o dorință mai puternică a celor
bune, să te pună pe calea ce te duce iarăși la patria ta» (Sf. Grigorie al Nissei, Despre Rugaciunea
Domneasca, c. II, trad. Pr. Prof. D. Staniloae, in “Parinti si scriitori bisericesti”, Editura
Institutului Biblic, vol. 29, Bucuresti, 1982, p. 420).

A doua parte: cele șapte cereri

Care este prima cerere din rugăciunea domnească?

Sfințească-se numele Tău.

Ce dorință ne exprimăm prin această cerere?

Cerem de la Dumnezeu ajutor ca numele să-i fie cinstit de către oameni și să fie cinstit
ca sfânt mai presus de orice alt nume din lume. În Vechiul Testament, când Dumnezeu era
cunoscut ca Judecător și Creator, oamenii erau opriți „să ia numele lui Dumnezeu în deșert”.
Prin legea cea nouă a iubirii, noi avem datoria să facem mai mult, adică să răspândim în viața
noastră și pretutindeni în jurul nostru cinstirea celui mai sfânt dintre nume, cel al Tatălui nostru,
încât chiar să ne dăm și viața pentru acest nume, așa cum au făcut miliarde de mucenici creștini.

Care este a doua cerere din rugăciunea domnească?

Vie împărăția Ta.

Ce exprimăm prin aceasta cerere?

Îi cerem lui Dumnezeu ajutor pentru ca împărăția cerească a Sfintei Treimi în Unime să
fie împlinită în sufletele noastre, în familiile noastre, în poporul nostru și în lumea întreagă. Așa
precum Tatăl, Fiul si Sfântul Duh sunt in armonie veșnică, in pace, in putere si slava, la fel vrem
să fim și noi, în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.

43
Care este a treia cerere din rugăciunea domnească?

Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ.

Ce exprimăm prin această cerere?

Îi cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a alunga din noi șovăiala între Dumnezeu, Satana
și propria voie, între bine și rău, și să ne lepădăm deplin de voia Satanei și de voia noastră,
pentru a ne putea încredința voii Tatălui, așa cum a făcut și Domnul nostru Iisus Hristos când
s-a rugat în gradina Ghetsimani: Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu (Marcu XIV, 36).

De ce spunem: "Precum în cer"?

Pentru că în cer îngerii și sfinții, cu toată inima și cu bucurie deplină, se supun voii lui
Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este și voia lor, ceea ce îi face să fie veșnic fericiți. Pentru
aceasta ne rugăm și noi pe pământ.

Care este a patra cerere din rugăciunea domnească?

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

Despre ce fel de pâine este vorba aici?

Despre două feluri de pâine: pâine materială și pâine duhovnicească, căci nu putem
câștiga pe nici una dintre acestea fără harul și milostivirea lui Dumnezeu. Pâinea materială o
luăm din pământ, iar pâinea duhovnicească ne vine din cer. Cea dintâi este pentru trup, iar
cealaltă pentru suflet. Despre pâinea materială, Hristos a spus: Nu numai cu pâine va trăi
omul... (Matei IV, 4), iar despre pâinea duhovnicească a zis: Eu sunt pâinea cea vie, care s-a
pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci (Ioan VI, 51). Astfel,
pâinea noastră cea de toate zilele este în primul rând Hristos, cealaltă pâine fiind numai un adaos
la aceasta.

Care este a cincea cerere din rugăciunea domnească?

Și ne iartă noua greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.

Ce dorință ne exprimăm prin această cerere?

Îi cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a răbda și a ierta semenilor noștri greșelile pe
care le-au săvârșit față de noi, așa încât și El să ne poată ierta păcatele noastre. Și tot aceeași
gură a rostit: Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc.
Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre
(Matei VI, 14-15).

Care este a șasea cerere din rugăciunea domnească?

Și nu ne duce pe noi în ispită.

Ce exprimăm prin această cerere?

Rugăm pe Dumnezeu să-și amintească de slăbiciunile noastre omenești și să nu ne


trimită încercări grele, spre întărirea noastră, nici să îngăduie diavolului să ne ispitească în
necazuri.

44
Care este a șaptea cerere din rugăciune?

Și ne izbăvește de cel rău.

Ce dorință ne exprimăm prin această cerere?

După învățătura Sfinților Părinți și marilor dascăli ai Bisericii, „cel rău” din această
cerere este diavolul; “cel rău” este «diavolul cel protivnic, zice Sf. Chiril al Ierusalimului (Sf.
Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogica, 18, op. cit., p. 576). Iar Sf. Grigorie al Nissei
spune că ispititorul este diavolul, iar „cel rău” este o altă numire dată diavolului (Sf. Grigorie
al Nissei, op. cit., p. 451). El este duhul răutății, făptuitorul și adevăratul începător al răului (Sf.
Ioan Gura de Aur, Omilia XIX, la Matei 6, op. cit., vol. VII, p. 165); iar răul pe pământ are
obârșia “de la cel rău” (Matei 5, 37).

Îi cerem lui Dumnezeu ajutorul să ne izbăvească de fapte rele și de cei ce săvârșesc


fărădelegea. Ca și cum ne-am ruga astfel: Păzește-ne, Părinte, de fapte rele și ne apără de cei ce
fac fărădelegea.

Care este a treia parte a Rugăciunii Domnești?

A treia parte a Rugăciunii Domnești este încheierea: Că Ta este împărăția și puterea și


slava în veci. Amin.

Începem Rugăciunea Domnească printr-o chemare: „Tatăl nostru care ești în ceruri…”
și o terminăm cu o încheiere, căreia îi mai zicem și doxologie: „Că a Ta este împărăția și puterea
și slava în veci”. În chemare ne-am găsit în starea cea adevărată cerută de rugăciune, înălțându-
ne duhul către Dumnezeu, cu încredere că vom dobândi cele ce vom cere de la El cu cuviință,
de vreme ce de la Tatăl nostru cerem. Iar în încheiere ne arătăm nădejdea că vom primi cele
pentru care ne-am rugat. Și întrucât El stăpânește lumea și făptura toata I se supune, a Aceluia
este puterea și slava și nimeni nici în cer, nici pe pământ, nu-I poate sta împotrivă. Rostind
această încheiere-doxologie, parcă am zice: «îți cer toate acestea fiindcă pe Tine Te cunosc
singur și adevărat stăpân a toate, cu putere fără de sfârșit, putând face tot ce vrei, având o mărire
pe care nimeni nu o poate răpi. Drept aceea, aducem mulțumită Celui ce a binevoit să ne dea
atâtea bunătăți și vestim sărbătorește că Lui se cuvine toată mărirea, toată cinstirea și toată
puterea; zic: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Acum si pururea și in vecii vecilor. Amin» (Sf.
Grigorie al Nissei, op. cit., p. 451).

Ce este și ce înțeles are cuvântul „Amin” cu care se încheie Rugăciunea Domnească?

Cuvântul „Amin” cu care se termină Rugăciunea Domnească e un vechi cuvânt evreiesc,


pe care îl întâlnim numai în Evanghelia Sfântului Apostol Matei de treizeci și una de ori. Cu el
se încheie toate rugăciunile și doxologiile și are mai multe înțelesuri. Aici însă înseamnă: «Așa
să fie» (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia Poarta strâmtă, 5, op. cit., vol. IV, p. 24), «Toate să se
facă după cum ne-am rugat» (Mărturisirea ortodoxa, II, 27) și arată încrederea neclintită că
Dumnezeu dă tot ce-I cerem cu credență, cu nădejde și după voia Lui (Ioan 5, 14-15).

45
16. Despre fericiri

Iubiți creștini, așa cum am stabilit la ultima noastră întâlnire, astăzi o să medităm puțin
asupra celor nouă Fericiri, pe care Domnul Iisus Hristos le-a rostit în predica de pe munte. Sunt
nouă îndemnuri mântuitoare pe care Fiul lui Dumnezeu le adresează fiecăruia dintre noi în
vederea dobândirii adevăratei fericiri. Altfel spus, Fericirile sunt cele nouă căi pe care creștinul
trebuie să meargă pentru a ajunge la fericirea veșnică, sau cele nouă virtuți prin care putem
dobândi adevărata viață.

Din prima fericire aflăm că Fericiți sunt cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția
cerurilor (Mt 5,3). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne învață că prima virtute pe care trebuie
să ne-o însușim pentru a intra în împărăția cerurilor, adică pentru a dobândi fericirea, este
„sărăcia cu duhul”. Vă întrebați sau cu siguranță v-ați pus măcar vreodată problema ce înseamnă
cu adevărat sărăcia cu duhul în acest context.

Sărăcia cu duhul se identifică, într-o anumită măsură, cu virtutea smereniei. După cum
tălmăcește Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvintele „săraci cu duhul” înseamnă „smeriți de bună
voie”, adică lipsiți de trufia minții și de nemăsurata iubire de sine, păcate prin care au căzut
îngerii cei răi și primii oameni. Nu trebuie deci să înțelegem prin aceste cuvinte pe cei
neînțelepți, neștiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Săraci cu duhul sunt
creștinii care, cugetând necontenit la desăvârșirea dumnezeiască, își dau seama cât de departe
sunt ei de ea; cei ce își dezlipesc de bună voie inima de bunurile pământești, își golesc mintea
de cunoștințele cele deșarte și își eliberează sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel
sărăcită, mintea să dorească a fi umplută cu bunurile cerești, cu bogăția științei dumnezeiești și
cu iubirea celor veșnice. Acești creștini, oricât ar fi de virtuoși, nu se cred niciodată desăvârșiți,
ci râvnesc și se străduiesc fără încetare să urce treaptă cu treaptă, cât mai sus, pe scara
desăvârșirii. Răsplata făgăduită celor smeriți este împărăția cerurilor, adică fericirea veșnică, pe
care, prin credință și nădejde, ei o gustă lăuntric încă de pe pământ, dar deplin o vor avea numai
în viața viitoare, prin părtășia la fericirea veșnică.

Smerenia este deci prima virtute ce se cere creștinului. Fără ea, nimeni nu poate trăi o
viată cu adevărat creștină; fără ea, nimeni nu poate nici măcar intra în această viață creștină,
pentru că îi lipsește dorința de a se lupta cu păcatele și de a dobândi virtutea. Fără smerenie,
creștinul nu se află în stare de a simți nevoia harului dumnezeiesc și prin aceasta se lipsește
tocmai de ceea ce are neapărată trebuință. Smerenia se identifică cu lepădarea de sine, cu
rugăciunea mistuitoare până la lacrimi, fapt pentru care a doua fericire are în vedere tocmai
această realitate.

Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Mt 5,4).

Plânsul este, de cele mai multe ori, expresia suferinței, însă el poate fi și expresia
bucuriei. Oamenii lăcrimează şi în momente de suferință, dar şi în momente de bucurie. În
cazul de față este vorba numai de cei ce plâng din pricina că se întristează și le pare rău pentru
păcatele săvârșite, cu care au mâhnit pe Dumnezeu și pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu
vameșul, sau tâlharul cel răstignit de-a dreapta Mântuitorului. Aceasta este întristarea despre
care Sfântul Apostol Pavel scrie: Întristarea, cea după Dumnezeu aduce pocăință spre
mântuire, (II Cor. 7, 10). Mântuitorul fericește nu numai pe cei ce-și plâng păcatele proprii, dar
și pe cei care-și frâng inima și plâng pentru păcatele semenilor lor, rugând pe Dumnezeu să le
dea căință, adică pe cei rătăciți să-i întoarcă la calea cea dreaptă, iar pe cei ce trăiesc fără
rânduială să-i facă sa-și îndrepte viața. Mântuitorul S-a întristat pentru păcatele celor ce locuiau

46
în Ierusalim, Horazin, Betsaida și Capernaum, și care nu voiau să se pocăiască (Matei 11, 20-
24; 23, 37, 38). Darul lacrimilor aducătoare de bucurie 1-au avut, de asemenea, toți sfinții.

Făgăduința mângâierii din această fericire, este unită cu îndemnul de a plânge, pentru
ca întristarea pentru păcate să nu ducă la deznădejde. Celor ce plâng din aceste pricini
binecuvântate, Mântuitorul le făgăduiește mângâierea harnică, adică, pentru viața de acum,
iertarea greșelilor, scăparea de chinuri și de păcate, iar pentru viața viitoare, împărăția cerurilor.
Despre această răsplată vorbește Sfântul Evanghelist Ioan în Apocalipsă, când înfățișează
răsplata celor ce au rămas credincioși și statornici necăzând în deznădejde și pe care Mielul,
Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi
Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor. (Apocalipsa 7:17)

Cel ce varsă lacrimi pentru propriile păcate dar și pentru cele ale semenilor săi, cu
siguranță că va deveni o persoana blândă ca cea despre care se vorbește în fericirea a treia.

Iată ce spune această fericire: Fericiți cei blânzi, ca aceia vor moșteni pământul (Matei
5, 5).

Blândețea de care vorbește această fericire este un rod al lacrimilor purificatoare, dar şi
al sărăciei cu duhul sau al smereniei de care vorbește prima fericire ea este cel dintâi rod al
bunătății și iubirii aproapelui. Ea este o stare liniștită a sufletului, însoțită cu silința de a nu
supăra pe nimeni și a nu se supăra de nimic. Cel blând nu murmură niciodată împotriva lui
Dumnezeu, nici a oamenilor, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: Vorba voastră să fie
totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia (Col. 4, 6).
Omul blând dă cuvenita cinste și ascultare mai-marilor săi: nu batjocorește, nu grăiește de rău
și nu osândește pe semenii săi, ci se arată pe sine totdeauna smerit. Iar când se întâmplă ceva
potrivnic dorințelor lui, nu se lasă pradă mâniei și, mai presus de toate, nu se răzbună pentru
jigniri.

Pământul despre care este vorba în această fericire este unul reînnoit, eshatologic,
aparținător Împărăției cerurilor, dat ca răsplată pentru virtutea blândeții.

Iată ce ne spune cea de-a patra fericire enunțată de Mântuitorul în Predica de pe Munte:
Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt 5,6)

Dreptatea la care se referă această fericire iubiți credincioși este, desigur, dreptatea lui
Dumnezeu ce reprezintă măsura oricărui lucru. Dreptatea înseamnă deci împlinirea tuturor
poruncilor lui Dumnezeu, adică sfințenia, dreapta credință și dreapta purtare. Cei flămânzi și
însetați de dreptate sunt deci toți cei ce doresc cu ardoare să înfăptuiască și să se înfăptuiască
binele. Această dorință este tot atât de firească și continuă pentru cei ce trăiesc într-o viață
curată, ca și foamea și setea trupească. Sfinții și martirii care pentru Hristos au părăsit familie,
avere, voie proprie și s-au nevoit cu trăirea unei vieți de înaltă spiritualitate, au dat îndeosebi
dovadă de o astfel de sete și foame avidă de dreptate.

Săturarea sau starea de saturație despre care vorbește Mântuitorul în această fericire nu
trebuie iubiți credincioși confundată cu starea de ghiftuire sau de sațietate pe care o oferă o
masă îmbelșugată, ci ea se referă mai degrabă la o stare de mulțumire sufletească, de satisfacție,
de apropiere de împărăția cerurilor sau de dobândire a bunurilor celor mai de preț.

A cincea fericire stă în strânsă legătură cu a patra întrucât cu siguranță cei ce flămânzesc
și însetoșează de dreptate au drept caracteristică definitorie milostenia. Iată ce spune această
fericire: Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt 5,7).

47
A fi milostiv față de aproapele, înseamnă la modul concret a-l ajuta să-și ducă crucea
existenței sale. Milostivirea față de altul este virtutea care purifică inima de orice ură sau răutate
și o face transparentă pentru vederea lui Dumnezeu. Milostenia însăși izvorăște din iubirea de
Dumnezeu și de aproapele și se arată prin ajutorarea materială și morală a semenilor noștri aflați
în nevoie sau în momente de grea încercare.

Modelul desăvârșit al milosteniei este Mântuitorul Hristos, care ne-a arătat că la judecata
de apoi faptele îndurării sau ale milosteniei trupești și sufletești sunt cele ce ne vor deschide
porțile fericirii veșnice.

A șasea fericire este Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Vederea lui Dumnezeu este o făgăduință eshatologică, întrucât a-L vedea pe Dumnezeu
în faza pământească a existenței umane este cu neputință. Pe pământ, pe Dumnezeu Îl poți
întâlni și cunoaște contemplând faptele minunate ale creației, participând la Tainele Bisericii,
dar nu-L poți vedea cu privirea sfinților din prejma Sa. Apostolul Pavel spunea corintenilor că
vederea desăvârșită aparține numai vieții eshatologice: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-
a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe
El. (1 Corinteni 2:9). Condiția vederii lui Dumnezeu este curăția inimii, adică nepătata ei
simplitate și puritatea sentimentelor.

În continuare, spune Mântuitorul că: Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui
Dumnezeu se vor chema.

Această fericire reprezintă culmea exprimării biblice despre pace. Nimeni, niciodată, n-
a definit pacea atât de profund, dar mai ales n-a tratat exigența păcii precum a făcut-o
Mântuitorul. Răsplata înfăptuirii păcii este înfierea divină, și aceasta, pentru că, creația lui
Dumnezeu este o revelație a armoniei și a păcii, în care Mântuitorul este El însuși prințul ei, așa
cum a fost prezis de profetul Isaia (11). Așadar, realizarea păcii înseamnă începutul creării
condițiilor pentru desăvârșirea păcii și a armoniei universale a Împărăției mesianice. A fi
membru al acestei Împărății, înseamnă a dobândi statutul sau calitatea de fiu al lui Dumnezeu.
Exprimarea promisiunii la timpul viitor se vor chema, presupune exercițiul continuu al
săvârșirii păcii.

A opta fericire este Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția
cerurilor. Așa cum am văzut și la fericirea a patra, cuvântul „dreptate” are și aici înțelesul de
dreapta credință și dreapta purtare, viața neprihănită, sfințenie, în care bineînțeles este cuprinsă
și virtutea socială a dreptății (Sfântul Ioan Gura de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G.,
LVII, col. 228).

Vechiul Testament ne vorbește de mulți drepți care au fost prigoniți din pricina luptei
lor împotriva păcatelor lumii în care ei trăiau și pentru îndreptarea acesteia spre o viață
morală. Luptând pentru dreptate, au fost prigoniți foarte mulți prooroci. Tot din pricina aceasta
a fost răstignit Mântuitorul Hristos. El a proorocit ucenicilor Săi că vor fi prigoniți, ca și El:
Daca vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați
fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales
pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște (Ioan 15, 18-19).

Cei prigoniți pentru dreptate vor avea parte de împărăția cerurilor, așa cum a făgăduit
Mântuitorul. Căci se cuvine ca lucrătorii împreună cu El la zidirea unei lumi noi să fie acolo
unde este și El: Părinte – S-a rugat Mântuitorul – voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu
Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea (Ioan 17, 24).

48
Ultima din cele nouă Fericiri rostite de Domnul Iisus este Fericiți veți fi când vă vor
ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.
Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe proorocii
cei dinainte de voi.

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul fericește pe cei care vor avea de suferit defăimări,
prigoane și chiar moarte, din pricina credinței în El și a răspândirii Evangheliei creștine în lume.

Pentru credința în Dumnezeu și pentru nădejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane
proorocii Vechiului Testament. De pildă, proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab și Izabela,
fiindcă i-a mustrat că se închinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost tăiat cu
fierăstrăul, din porunca regelui idolatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din țară, pentru
că a mustrat pe cei nedrepți. Aceleași suferințe au îndurat mulți alții pentru credința lor cea
dreaptă (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).

De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos a îndemnat pe Ucenicii Săi: Nu vă temeți de cei ce


ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și trupul
și sufletul să le piardă în gheenă. Au nu se vând două vrăbii pentru un ban? Și nici una
dintre ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru. La voi însă și perii capului, toți,
sunt numărați. Așadar nu vă temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât pasările (Matei 10,
28-31).

Următori Mântuitorului, apostolii și martirii au dobândit cununa muceniciei, jertfindu-


și viața pentru răspândirea credinței creștine. Calendarul creștin cinstește amintirea a mii și mii
de martiri care și-au dat viața de bună voie și chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea și ziua
morții lor a fost totdeauna pomenită de Biserică, nu ca zi de durere și de înfrângere, ci,
dimpotrivă, ca zi de bucurie și de biruință.

Pentru aceasta, creștinii sunt îndemnați să se bucure de orice încercare a credinței, ca


Sfântul Apostol Petru, care spune: Ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos,
bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi
ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se
odihneşte peste voi; de către unii El se huleşte, iar de voi se preaslăveşte. (1 Petru 4:13-14).

49
17. Despre faptele milei creştine

Introducere
Sf. Apostol Ioan spune că Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este
de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel
ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. (1 Ioan 4:7-8),
iar Domnul Iisus spune: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. (Ioan 17:3). Deci, dacă viața
veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu, iar singura cale de a-L cunoaște este iubirea, este clar
că esența vieții creștine este însăși practicarea iubirii1. Domnul Iisus a spus despre iubire că este
cea mai mare poruncă din Lege (Mt. 22:36-40).
Dar până la urmă ce este iubirea? Mulți dintre noi spunem: iubesc mașina pe care mi-
am luat-o, iubesc casa în care locuiesc, iubesc marea, iubesc muntele ș.a.m.d. Trebuie să vă
spun că aceasta nu este iubire. Iubirea nu se consumă între o persoană și o materie! De ce?
Pentru că materia nu poate răspunde iubirii. Adică tu poți iubi o mașină, dar o mașina niciodată
nu te va putea iubi. Cu alte cuvinte, iubirea nu poate exista decât între persoane –fie ele divine
sau umane.
Iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt atât de intim legate, încât, atunci când
îți manifești dragostea pentru aproapele, de fapt, ți-o manifești și pentru Dumnezeu, al cărui
chip este în aproapele, iar dragostea față de Dumnezeu, nu ți-o poți manifesta decât iubind pe
aproapele. Spune sf. Apostol Ioan: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său
îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe
Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El:
cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său. (1 Ioan 4:20-21). „Altfel spus, iubirea
de aproapele înseamnă a-l iubi pe acesta în Domnul și totodată a-l iubi pe Domnul în el. Așa se
înțelege cuvântul lui Iisus Care, învățând felurite chipuri ale iubirii, zice: Întrucât ați făcut
unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut… Întrucât nu ați făcut unuia dintre
acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut (Mt.25-31-46)”.2
Iubirea de aproapele se manifestă în multe și diferite moduri, dar cel mai concret, se
manifestă în faptele milei, cum spune Iacov: Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de
hrana cea de toate zilele, Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă
săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? (Iacov 2:15-16). Faptele
milei sunt de două feluri, după cele două părți din om: trupul și sufletul. Astfel că, avem faptele
milei trupești și faptele milei sufletești.
Faptele milei trupești sunt în număr de 7, după cum urmează: a sătura pe cel flămând,
a da de băut celui însetat, a îmbrăca pe cel gol, a primi în casă pe cel străin, a cerceta pe cel
bolnav, a cerceta pe cel din temniţă, a îngropa pe cel mort.
Faptele milei sufletești sunt tot în număr de 7, după cum urmează: a îndrepta pe cei
păcătoși, a învăța pe cei neștiutori, a sfătui pe cei îndoielnici, a mângâia pe cei întristați, a suferi
cu răbdare nedreptățile, a ierta pe cei ce ți-au greșit, a te ruga pentru cei vii și pentru cei morți.

1
Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, Ed. Deisis, 1, p. 23.
2
Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, Ed. Sophia, București, 2010, p. 19.
50
Atunci când practicăm faptele milei trupești și sufletești, nu facem altceva decât să
împlinim cuvântul sf. Apostol Pavel care spune: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi
împlini legea lui Hristos. (Galateni 6:2), iar în alt loc: …slujiţi unul altuia prin iubire. Căci
toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine
însuţi. (Galateni 5:13-14).
În această seară, vom vorbi despre prima dintre faptele milei trupești, urmând ca, pe
parcursul acestui post să le analizăm pe toate.

FAPTELE MILEI TRUPEȘTI

1. A HRĂNI PE CEI FLĂMÂNZI

În general, un om care este flămând, este un om sărac. În țara noastră, nivelul de trai nu
este chiar atât de scăzut, încât cineva să moară de foame. Dar, totuși, sunt persoane, care nu au
cele de trebuință trupului și ți le scoate Dumnezeu în cale, și tu, trebuie să le dai, ai datoria asta
pentru că ești creștin!
În Vechiul Testament, spune Dumnezeu prin gura lui Moise: Iar de va fi la tine sărac
vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul
Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău
celui sărac; Ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa
ce suferă. Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit … şi să nu se facă din pricina
aceasta ochiul tău nemilostiv către fratele tău cel sărac şi să-l treci cu vederea; că acela va
striga împotriva ta către Domnul şi va fi asupra ta păcat mare. Dă-i, dă-i şi împrumuturi câte-
ţi va cere şi cât îi va trebui, şi când îi vei da, să nu se întristeze inima ta, căci pentru aceasta
te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile tale şi în toate câte se vor lucra
de mâinile tale. Căci nu va lipsi sărac din pământul tău; de aceea îţi şi poruncesc eu:
Deschide mâna ta fratelui tău, săracului tău şi celui lipsit din pământul tău. (Deuteronomul
15:7-11).
Știți care este primul obstacol de care ne lovim atunci când vrem să hrănim pe un om
sărac? Judecata. Atunci ne vine în minte să îl judecăm pe cel flămând și să spunem: da el de ce
nu muncește? De ce să-i dau? Să meargă să-și câștige… ș.a.m.d. Dar Dumnezeu spune, cum
am auzit în versetele ce le-am citit, că atunci când va veni la noi un sărac, să ne păzim, să nu
intre în inima noastră vreun gând nelegiut și din pricina lui să nu mai facem fapta bună, ori,
judecata este un gând nelegiuit. Ce drept ai tu să-l judeci pe fratele tău? Tu împlinește porunca
Domnului și atât. Restul să nu te intereseze. Nu e treaba ta.
În cartea Pildele lui Solomon scrie că: Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului
şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună. (19:17). Cu alte cuvinte, atunci când dăm din mâncarea
noastră celui ce nu are, Domnului îi dăm, și El ne va răsplăti. În acest sens, vi-l dau exemplu pe
Iov. Știți de ce era el așa mare înaintea lui Dumnezeu? Pentru că era milostiv. Spune Iov: Datu-
m-am, oare, în lături, când săracul dorea ceva şi lăsat-am să se stingă de plânsete ochii
văduvelor? Mâncam, oare, singur bucata mea de pâine şi orfanului nu-i dădeam din ea? (Iov
31:16-17). Ia gândiți-vă cât de bogat era Iov! Domnul îi dădea cu dobândă ceea ce el dădea
săracilor. De fapt, psalmistul David spune: Omul care are milă de alţii şi care dă cu împrumut,
va prospera. El îşi organizează (viaţa) şi îşi investeşte lucrurile într-un mod benefic. (Psalmii

51
112:5 versiunea BVA), iar în cartea Pildele lui Solomon scrie: Unul dă mereu şi se
îmbogăţeşte, altul se zgârceşte afară din cale şi sărăceşte. (11:24).
Ideea este că atunci când hrănești un sărac, e ca și cum ți-ai pune banii la bancă. Scrie
în cartea Ecclesiastul: Aruncă pâinea ta pe apă, căci o vei afla după multe zile. (11:1). Deci,
tu ești de fapt beneficiarul faptei de milostenie pe care ai făcut-o, numai că nu îți dai seama. Îmi
spunea odată cineva: Părinte, dacă dai, nu ai! Nu este așa, ci Dacă dai de-aici, iei de-acolo și
tot așa! Adică tu ești milostiv și dai hrană celui care cere de la tine și vezi că pe alte părți te
binecuvintează Dumnezeu, îți merge bine, îți păzește Dumnezeu aria să nu o bată gheața, să nu
se întâmple alte stricăciuni, copiii au succes în ceea ce lucrează, nu ai necazuri mari, nu ai boli
grave ș.a.m.d. Asta este binecuvântarea lui Dumnezeu în viața ta! E ca și cum tu ai ajuta pe un
om într-o situație…și el te-ar ajuta într-o mie!
În Noul Testament, ne zice Domnul Iisus așa: Când faci prânz sau cină, nu chema pe
prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme
şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci,
pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va
răsplăti la învierea drepţilor. (Luca 14:12-14). De cele mai multe ori, noi facem mese pentru
prieteni ca și ei să ne cheme la ei. Nu e neapărat un lucru rău asta, dar să facem câte o pomană
și pentru cei care nu pot să ne cheme la ei și de la care nu avem ce lua în schimb.
În încheiere, să nu judecăm pe cei care ne cer mâncare, să conștientizăm că noi suntem
beneficiarii faptei de milostenie pe care o facem, să nu dăm numai celor care ne dau înapoi și
totdeauna să dăm cu inimă bună, cum spune sf. Apostol Pavel: Fiecare să dea cum socoteşte
cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie
bună. (2 Corinteni 9:7).

Amin!

2. A ADĂPA PE CEI ÎNSETAȚI

Domnul Iisus Hristos, prin întruparea Sa, s-a legat de condițiile sociale și culturale ale
oamenilor printre care a trăit. Desigur că, mai întâi lor li s-a propovăduit Evanghelia, însă, în
această lucrare de propovăduire, Domnul Iisus nu avea cum să nu se lege de problemele lor
concrete. Nu de puține ori, subiectul pildelor Sale era legat de activitățile lor cotidiene. Astăzi,
noi ne-am putea întreba: cum e posibil să se considere faptă bună a adăpa pe cel însetat? Izvoare
și fântâni se cam găsesc peste tot. Personal, nu am întâlnit nici un om pe stradă care să-mi ceară
apă! De aceea, lucrurile trebuie privite în contextul în care au fost spuse.
Această poruncă, a adăpa pe cel însetat, a fost rostită, în primul rând, pentru cei din
ținuturile Palestinei. Climatul din Palestina, în afară de zonele de coastă și de dealuri, adesea
poate fi cald și uscat. Anumite vânturi aduc ocazional și mai multă căldură dinspre deșert.
Proviziile de apă pentru oameni, animale și agricultură era o problemă foarte mare în timpurile
străvechi. Setea era o problemă foarte frecventă care putea duce chiar la moarte. Deci, dacă
pentru noi, apa nu este o problemă foarte mare, uite că pentru cei din acele ținuturi, era o
problemă. Atunci când Moise a condus poporul evreu prin pustie, după ce i-a scos din Egipt,
aceștia, neavând apă, l-au acuzat că i-a adus acolo ca să moară de sete (Ieș.17:3). Dar Dumnezeu
a făcut atunci cu ei o minune –a făcut să izvorască apă din stâncă.

52
De fapt, prin această poruncă, Dumnezeu ne arată că cere minimum de la noi. Dacă nu
ești în stare să dai un pahar cu apă unui om, în situația în care te-ai întâlni cu el undeva, și ți-ar
cere, îndrăznesc să spun că nu mai ești om! Orice altceva ești, dar om nu! Omul este suma
faptelor sale! Dacă tu decazi atât de mult, încât să refuzi un om care îți cere apă, te cobori la
măsura demonilor.
În trecut, însetarea cuiva era o formă de pedeapsă și batjocură. Foarte mulți oameni erau
chinuiți prin această metodă. Dar, Dumnezeu poruncește ca nici măcar pe dușmanul tău să nu-
l refuzi atunci când cere de la tine apă: De flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i să mănânce pâine
şi dacă însetează, adapă-l cu apă, (Pildele lui Solomon 25:21).
Gândiți-vă cât de decăzuți erau soldații romani, că nici când a fost Domnul Iisus pe
cruce răstignit, nu au vrut să-I dea apă: După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum,
ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care
Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura
Lui. (Ioan 19:28-29). Cât de sălbatic trebuie să fie cineva, încât să-ți dea să bei oțet în loc de
apă!
A da apă celui însetat, ni se pare o poruncă mică, banală. Dar să știți că tocmai în
împlinirea acestor porunci mici se descoperă Dumnezeu, pentru că El ascunde în poruncile Lui
darurile Sale cele bogate pe care vrea să ni le dea. De multe ori, noi cerem anumite lucruri de
la Dumnezeu și culmea că le primim în urma unor situații în care împlinim poruncile Lui. Îmi
povestea o dată o doamnă cum s-a cunoscut cu soțul ei. Și îmi spunea că înainte să-și cunoască
soțul, s-a tot rugat la Dumnezeu să-i scoată în cale un bărbat bun. Și să vedeți ce s-a întâmplat.
Venea într-o zi de la serviciu, și întâlnește o doamnă care venea de la piață cu multe sacoșe abia
mergând pe drum. Ce se gândise fata: săraca femeie…ia să o întreb dacă nu are nevoie de ajutor.
O întreabă politicos pe femeie dacă nu dorește să o ajute…femeia zice că da și îi dă din mână
vreo două sacoșe. Povestea e mai lungă, dar o să trec la final. Când ajung acasă…ce să
vezi…băiatul doamnei era de fapt viitorul ei soț. Un băiat bun, cum se cade, așa cum l-a cerut
de la Dumnezeu. Au intrat în vorbă…s-au plăcut și după vreo doi ani s-au căsătorit. Deci vedeți
cum în împlinirea unor porunci –zicem noi banale, se ascund lucrurile pe care noi le cerem de
la Dumnezeu.
În încheiere, aș vrea să vă spun următorul lucru: motivele pentru care omul nu împlinește
poruncile lui Dumnezeu pentru ca apoi să se bucure de darurile Sale, sunt următoarele: mândria,
oboseala și grijile vieții. De câte ori nu spunem: ei na…oi sta eu acum să-i dau apă din sticla
mea la acesta! Sau: Sunt prea obosit ca să stau să ajut femeia asta să-și care plasele! Sau: da
ce? Eu n-am problemele mele…fiecare cu problemele lui. Câți dintre noi nu pierdem mari daruri
de la Dumnezeu din cauză că suntem prea mândri, prea obosiți și prea prinși în grijile acestei
lumi ca să mai împlinim și poruncile Lui?

Amin!

3. A ÎMBRĂCA PE CEI GOI

În prima seară, când am vorbit despre prima faptă a milei trupeşti, vi l-am dat exemplu
pe dreptul Iov, care îi hrănea din bucatele sale pe săraci. Astăzi, când vorbim despre îmbrăcarea
celor goi, o să vi-l dau exemplu tot pe el, că spune: Dacă vedeam un nenorocit fără haină şi
vreun sărac care n-avea cămaşă pe el, nu mă binecuvântau coapsele lui şi nu-l încălzea lâna
53
mieilor mei? (Iov 31:19-20). Ca și atunci, și acum spun că mila față de semeni este ca un izvor
ce varsă în viața noastră binecuvântările lui Dumnezeu.
Atunci când sf. Ioan Botezătorul a început să predice pocăința în împrejurimea
Iordanului, a fost întrebat de cei ce erau acolo: Ce să facem deci? Răspunzând, Ioan le zicea:
Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea. (Luca
3:10-11). Îndemnurile lui erau simple, de fapt, el urmărea să aprindă flacăra iubirii dintre
oameni. A iubi pe cel de lângă tine înseamnă a te pune în locul lui, a-i simți durerea, lipsa sau
necazul. Cum ar putea cineva dormi seara în pat, știind că fratele lui stă în frig, fără o haină mai
groasă pe el?
De asemenea, însuși Dumnezeu a poruncit prin gura prorocului Isaia spunând: Împarte
pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te
ascunde de cel de un neam cu tine. (Isaia 58:7). Aici Dumnezeu vorbea despre postul cel
adevărat, și putem înțelege că postul, până la urmă este unirea omului cu Dumnezeu, ori cu
Dumnezeu te unești numai prin fratele tău. Spune pr. Iosif Isihastul că: „Dacă ajuți pe frații tăi
mai mici, atunci aprinzi focul iubirii lui Dumnezeu în sufletul tău. Și cu cât tu însetezi și alergi
să-l ajuți pe celălalt, cu atât Dumnezeu deschide mai mult izvorul iubirii și te adapă pe tine”
(Scrisoarea 80).
În vechime, dezbrăcarea cuiva de haine făcea parte din actul torturii. Însuși Domnul
Iisus a fost răstignit fără haine pe El, dezbrăcat complet. Desigur că, în icoane nu apare așa, dar
El a fost răstignit dezbrăcat complet, ca o formă de batjocură. La asta se referă rușinea (ocara)
despre care vorbește sf. Apostol Pavel în Evr.12:2. Oricum ideea este că prin această poruncă,
de a îmbrăca pe cei goi, Domnul Iisus, implicit, s-a referit și la această practică de batjocură.
Răstignirea se făcea în public, ori, cei ce erau acolo se puteau opune față de asemenea practici.
Dar, din păcate, însăși cei care trebuiau să creadă în Hristos și să-L apere, au cerut răstignirea
Lui. Cât de decăzută putea fi umanitatea atunci! Să te distrezi când cineva este chinuit! Din
această cauză a dat Dumnezeu porunci atât de simple, pentru că contrarul lor (înfometarea,
însetarea, dezbrăcarea…) constituiau mijloace de batjocură a semenilor!
Poate veți zice: păi acum toată lumea are haine…sunt second-hand-uri care dau și cu 50
de bani bucata atunci când fac lichidare de stoc... Așa este! Dar ia gândiți-vă la următorul lucru:
poate aveți vreo rudă sau vreo cunoștiință care o duce mai greu și are copii. Credeți că acei copii
nu s-ar bucura enorm de mult dacă le-ți cumpăra un rând de haine bune ca să meargă la școală?
Credeți că nu sunt copii care nu își doresc haine noi și frumoase? Cum să nu fie! Și cu siguranță
dacă stați să vă gândiți o să vă vină în minte câteva persoane.
Dar poate veți zice: păi cum să facem dacă totuși nu știm pe nimeni care să aibă nevoie
de haine noi? Stați liniștiți că o să vi-i scoată Dumnezeu în cale. Nu trebuie să-i căutați cum
caută lumea acum pokemoni! Dumnezeu a vorbit întotdeauna de aproapele tău nu de departele
tău, adică de cel ce este lângă tine. Trebuie numai să deschizi ochii.
Noi, în general, dăm hainele care nu ne mai trebuie, haine vechi și demodate. Mare este
înaintea lui Dumnezeu cel care este în stare să-și dea haina de pe el. Haina lui ce bună! Aşa a
făcut Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei. O dată, când se lumina de ziuă, mergând la
Biserică, a întâlnit pe cale un sărac tremurând de frig. În acel moment s-a dezbrăcat de haină și
i-a dat-o acelui sărac. Deci nu a stat pe gânduri: oare să-i dau…să nu-i dau…. Nu! Ci pur și
simplu i-a dat haina fără să se gândească la nimic.
Aș vrea în încheiere, să rămâneți cu gândul că Dumnezeu mult răsplătește celui care dă
lucruri bune, la care ține…nu vechituri. Ai dat lucru bun, lucru bun vei primi. Ai dat lucru rău,
lucru rău vei primi. Gândiți-vă la ce a zis Domnul Iisus: Daţi şi vi se va da. Turna-vor în sânul
vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu
aceeaşi vi se va măsura. (Luca 6:38).
54
4. A primi pe cei străini

În această seară vom vorbi despre a patra faptă a milei trupești –primirea străinilor.
Acum, nu știu în ce măsură aș putea să vă vorbesc eu vouă despre primirea străinilor, pentru că
satul Cutca este renumit datorită ospitalității sătenilor. Până la urmă, despre asta este vorba,
despre ospitalitate. Îmi aduc aminte cum îmi spunea o dată cineva: Părinte, când vine cineva la
mine, eu scot ce am mai bun pe masă…chiar dacă nu sunt eu cel mai avut…da ce am mai bun,
aia scot! Ospitalitatea este o caracteristică a neamului românesc! Mai ales aici în Ardeal! În
orice sat te-ai duce, ardeleanul te primește și nu te lasă până nu mănânci ceva la el…fie și numai
un pahar de pălincă, da să-l bei…îți dă tot ce are mai bun, chiar dacă nu îi mai rămâne lui…e
mai fericit să te vadă pe tine îndestulat! Ca și starețul acela despre care ni se spune în patericul
atonit că a oprit ospitalitatea în mănăstire. Se spune că în acea noapte, toată noaptea, furnicile
au fost ocupate cu căratul întregii rezerve de grâu a mănăstirii din magazie în mare.
Ernest Bernea spune despre ospitalitate că: „se așează pe treptele superioare ale omeniei
și este o expresie a lucidității desăvârșite. A fi ospitalier înseamnă a fi gazda tuturor celor care
îți bat la ușă, înseamnă a fi gazda tuturor sărmanilor, a acelora pe care i-a apucat seara fără
masă, fără casă, a celor alungați, urâti, înseamnă a fi gazda omului frate de destin cu tine, gazda
făpturii lui Dumnezeu și a Adevărului întrupat”, iar sf. Apostol Pavel spune că: Primirea de
oaspeţi să n-o uitaţi căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă, îngeri. (Evrei
13:2). Aici se referă la ospitalitatea dreptului Avraam, care, fără a ști dinainte, a primit în gazdă
pe Dumnezeu sub chipul a trei străini (Fc.18:1-5). Dacă el ar fi zis atunci: da mergeți în treaba
voastră…ce treabă am eu cu voi?... s-ar mai fi învrednicit el ca Dumnezeu să stea la masa lui?
Nicidecum! Se întâmplă că primești și nu știi pe cine primești!
Însuși Dumnezeu le-a poruncit evreilor prin gura lui Moise, zicând: Pe străin să nu-l
strâmtorezi, nici să-l apeşi, căci şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului. (Ieşirea 22:21).
Ideea este că trebuie să te pui în locul străinului. Poate cândva ai fost și tu străin undeva și te-ai
bucurat când cineva te-a primit, sau dacă n-ai fost străin nicăieri, de unde știi că nu o să fii de
acum încolo? Nu știi cum se întoarce roata! Sau, în alt loc, spune Dumnezeu: Şi în via ta să nu
culegi strugurii rămaşi, nici boabele ce cad în via ta să nu le aduni; lasă-le pe acestea săracului
şi străinului, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Străinul, care s-a aşezat la voi, să fie pentru
voi ca şi băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă…(Leviticul 19:10,34).
Nu am cum să nu mă gândesc în aceste momente cum Însuși Domnul Iisus a simțit pe
pielea Lui ce înseamnă să nu fii primit, să fii străin. Ia amintiți-vă cum s-a născut Domnul
Iisus… neprimit în nici o casă, numai într-un grajd. Cum au închis ușa oamenii aceia chiar lui
Dumnezeu! Domnul Iisus și-a asumat condiția străinului! Gândiți-vă și la moartea Lui, cum a
murit, părăsit de toți, nebăgat în seamă și batjocorit… La fel au pățit și unii dintre sfinți. Atunci
când au mers să vestească Evanghelia mântuirii nu au fost tratați cu ospitalitate, ba mai rău
decât atât, au îndurat multe lipsuri și dureri numai ca vestea ce bună a răscumpărării în Domnul
Iisus Hristos să fie auzită de cât mai mulți. Cum ne spune, de exemplu, sf. Apostol Pavel: Iar
acum iată că fiind eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla
acolo, Decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că mă aşteaptă
lanţuri şi necazuri. Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe sufletul meu, numai
să împlinesc calea mea şi slujba mea pe care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi
Evanghelia harului lui Dumnezeu. (Faptele apostolilor 20:22-24).
În încheiere, trebuie să conștientizăm că, atunnci când primim pe străini, Îl primim pe
Însuși Domnul Hristos, Care se identifică cu ei. Se spune tot în patericul atonit că bătrânul
Avacum, bun și harismatic, care umbla desculț, cu câteva săptămâni înainte de moarte a primit
55
doi pelerini mireni în chilia sa. Întotdeauna zâmbea când primea vizitatori, căci în fețele lor Îl
vedea pe Însuși Hristos, potrivit cuvântului Evangheliei: Străin am fost și M-ați primit…
(Mt.25:35).

Amin!

5. A cerceta pe cei bolnavi

În această seară vom vorbi despre a cincea faptă a milei trupești –a cerceta pe cei
bolnavi. Dintru început se vede cât de mică este porunca aceasta, că nu zice Dumnezeu să stai
zi de zi să-i îngrijești, să-i speli, să dormi noaptea cu ei ș.a.m.d. Nu! Ci doar să-i cercetezi, adică
să-i vizitezi, să stai un timp cu ei. Desigur că, dacă este cineva din familia noastră, avem datoria
să stăm zi de zi la dispoziția bolnavului respectiv. Dar Dumnezeu nu se referă prin această
poruncă la responsabilitatea pe care o avem noi față de copiii, părinții, soția sau unele rude mai
apropiate. Nu! Ci se referă la toți cei care nu fac parte din cercul nostru strâns, la cunoscuții
noștri, la prieteni, la cei uitați, la necăjiții care nu au pe nimeni ș.a.m.d. cum nu se bucură
bolnavul atunci când un prieten deschide ușa salonului de spital și stă cu el fie și câteva clipe.
Vă spun că i se însenizează ziua bolnavului respectiv. Se naște sentimentul acela plin de bucurie
și recunoștintă când cineva îl caută, pentru că se gândește în inima lui: uite că îi pasă!
Să știți că boala deschide drumul celor mai frumoase și durabile prietenii în viață. Atunci
vezi într-adevăr cui îi pasă de tine și cui nu! Atunci vezi cine a stat lângă tine din interes când
erai în putere! Atunci simți dezgustul și amăreala venite din cauza părăsirii de către unii, dar și
dulceața câștigării noilor prieteni! Spune înțeleptul Solomon: Bogăţia strânge prieteni fără de
număr…Mulţi sunt cei ce linguşesc pe un om darnic şi toţi sunt prieteni ai celui ce dă daruri.
Toţi fraţii celui sărac îl urăsc; cât de mult prietenii lui se depărtează de el! El caută vorbe
(mângâietoare), dar nu le află. (Pildele lui Solomon 19:4;6-7).
Noi creștinii trebuie să îl avem model pe Domnul Hristos. Atât timp cât a fost pe pământ
a ajutat pe toți bolnavii și suferinzii. Ni se spune în Evanghelia după Matei că: a străbătut Iisus
toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi
tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria,
şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de
chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca. (Matei 4:23-24). Ca să faci
bine la atâția bolnavi, trebuie să ai dragoste față de ei, ori, Domnul Iisus a avut și are dragoste
pentru bolnavi. El este Doctorul sufletelor și al trupurilor Care nu lasă pe nimeni nemângâiat.
Până la urmă, toate poruncile Domnului Iisus au în centrul lor iubirea de aproapele.
Degeaba te nevoiești în fel și chip, dacă pe cel de lângă tine nu-l bagi în seamă. Spune Iacov:
Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe
orfani şi pe văduve în necazurile lor…. (Iacov 1:27), iar în Pateric ni se spune că „un frate l-a
întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: părinte, sunt doi frați, și unul dintr-înșii șade cu tăcere în
chilia sa și postește cu mare înfrânare toată săptămâna și mult lucru lucrează în toate zilele.
Celălalt slujește bolnavilor în bolniță cu osârdie și silință. Deci, al cărui lucru dintre acești doi
frați este mai iubit și mai primit lui Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce șade cu tăcere în
chilia lui și multă rugăciune face și postește șase zile, de nu are dragoste și milostenie către frați
și de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujește bolnavilor”.

56
Atunci când cineva are o boală grea, trebuie să facem tot posibilul ca omul respectiv să
nu se simtă marginalizat. De multe ori durerea din suflet e mai mare ca cea din trup. Chiar dacă
nu-i poți reda sănătatea trupească unui om, măcar nu i-o lua pe cea sufletească. Și asta facem
noi când nu-i mai căutăm pe cei suferinzi…când îi lăsăm la marginea societății prin faptul că îi
neglijăm. Cum nu-l macină gândurile pe un om uitat într-un azil sau într-un spital de propria
familie, de rude și prieteni? Să nu fie! Să dea Dumnezeu să nu pățească nimeni ce a pățit Iov,
care, după ce și-a pierdut averea și sănătatea, a fost părăsit până și de propria familie, că spune:
A depărtat pe fraţii mei de lângă mine şi cunoscuţii mei îşi întorc faţa când mă văd. Rudele
mele au pierit, casnicii mei au uitat de mine. Cei ce locuiau împreună cu mine şi slujnicele
mele se uită la mine ca la un străin; sunt în ochii lor ca unul venit din altă ţară. Chem pe
sluga mea şi nu-mi răspunde, măcar că o rog cu gura mea. Suflarea mea a ajuns nesuferită
pentru femeia mea şi am ajuns să miros greu pentru fiii cei născuţi din coapsele mele. Până
şi copiii îmi arată dispreţ; când mă scol, vorbesc pe seama mea. Toţi sfetnicii mei cei mai de
aproape mă urgisesc şi aceia pe care îi iubeam s-au întors împotriva mea. (Iov 19:13-19).
În încheiere, trebuie să conștientizăm că nepăsarea față de un bolnav îi agravează starea,
pe când atenția față de el îi grăbește vindecarea. Să urmăm îndemnului din Proloage pentru ziua
de 27 iunie: „Să nu vă leneviți a cerceta pe bolnavi, pentru Domnul, pentru că cercetarea
bolnavilor este asemenea cu milostenia. Asculțati pe Domnul, Cela ce zice: Bolnav am fost si
M-ați cercetat. Iar cel ce-și astupă urechile sale, ca să n-audă de bolnavi, se va ruga și el, și nu
va fi cine să-l ajute… iar de ești sărac și nu ai ce să duci pentru trebuința bolnavului, atunci, pe
tine să te duci și mângâierea cea prin cuvinte, să-i aduci lui. Și, așa, în ziua aceea, vei auzi de
la Domnul: Veniți, binecuvantații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă; că
bolnav am fost și M-ați cercetat.

Amin!

6. A vizita pe cei închiși

În această seară vom vorbi despre cea de-a șasea faptă a milei trupești –a vizita pe cei
închiși. Dintru început vreau să vă spun că în închisoare nu sunt monștri. Nu! Sunt ființe ca și
noi, sunt oameni care, nu stăm noi să judecăm din ce pricină, au greșit și acum plătesc prin
privarea libertății. În închisoare a fost și mitropolitul Bartolomeu, și pr. Arsenie Boca, și Valeriu
Gafencu, și părinții Sofian Boghiu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Arsenie Papacioc, Iustin
Pârvu și mulți alții care au suferit chinuri groaznice pentru mărturisirea dreptei crdințe.
Nu trebuie să ne rușinăm de cei care fac închisoare! De multe ori, aud rude ale
condamnaților spunând: ne-a făcut de rușine! Este o pată neagră pe familia noastră! ș.a.m.d.
Nu așa se pune problema! Nu știi tu ce s-a întâmplat de a ajuns el acolo, chiar dacă ești ruda
lui. Noi ne grăbim să judecăm după cele ce se văd la suprafață, dar inima omului nu o vedem,
nu vedem ce-i dincolo de fapta aceea ilegală pe care a făcut-o! De altfel, spune sf. Apostol Pavel
că: Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? (1 Corinteni
2:11). Să nu-i condamnăm și noi a doua oară! Să nu ne fie rușine cu ei, dacă fac parte din familia
noastră. Tot sf. Apostol Pavel îl laudă pe Onisifor, care, nu s-a rușinat de lanțurile lui, zicând:
Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele
nu s-a ruşinat, (2 Timotei 1:16). Aici, sf. Apostol Pavel nu numai că ne spune să nu ne rușinăm
de cei ce fac închisoare, ci, mai mult decât atât, ne spune să-i însuflețim, adică să-i încurajăm.
Nu vă luați după cei ce spun că în închisoare e bine, e ca la hotel! Nimic nu-i mai rău pe lumea
57
aceasta decât să fii privat de libertate. Libertatea face parte din constituția omului! La fel cum
omul simte nevoia de a mânca, de a bea ș.a.m.d., la fel simte nevoia și să fie liber. Dacă nu
mănânci sau dacă nu bei apă, te îmbolnăvești, și la un moment dat mori. Așa este și cu libertatea.
Ea este hrana sufletului! Dacă omul nu o are, sufletul i se îmbolnăvește! Ori tu, în loc să mergi
și să-l încurajezi pe cel cu sufletul bolnav din cauza privării libertății, îl acuzi și ți-e rușine de
el, agravându-i astfel suferința?
Din nou o să apelez la sf. Apostol Pavel, care le spune evreilor: Aduceţi-vă aminte de
cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă aminte de cei ce îndură rele, întrucât şi
voi sunteţi în trup. (Evrei 13:3). Este în acest verset o exprimare care ar trebui să ne pună pe
gânduri. Spune apostolul că să ne aducem aminte de cei închiși pentru că și noi suntem în trup.
Adică, omul, atât timp cât este pe pământ, poate cădea în multe păcate. Ce ne face să crdem că
noi nu suntem în stare să facem anumite greșeli pe care le-au făcut și cei din închisoare? De
câte ori nu facem anumite greșeli, după care ne întrebăm: oare cum am putut să fac asta?
Oricine poate greși, de aceea zic să nu-i judecăm pe cei închiși, ci să-i vizităm, să-i întărim, să
le acordăm tot sprijinul nostru.
Acuma poate veți zice unii: bine părinte…dacă cineva ți-ar omorâ fratele, mama sau
soția, nu cred că ai mai gândi așa despre el! Așa este! E greu să te pui în locul victimei. Eu nu
vă spun ce aș face, dar vă spun ce a făcut Sfântul Dionisie de Zakynthos. Acesta s-a născut în
1547 în satul Aigialos de pe Insula Zakynthos din Marea Ionică. El provenea din faimoasa
familie Sigouros și era cunoscut şi sub numele de sfântul iertării, aceasta din cauza unui
episod minunat din viaţa sa. Arhivele Republicii Veneţiei mărturisesc că în acea perioadă
exista o duşmănie de moarte între familiile Mondinos şi Sigouros. Strădaniile sfântului de a-
i împăca au fost zadarnice. Lucrurile ajunseseră atât de departe, încât membrii uneia dintre
familii comiteau crime împotriva membrilor celeilalte familii şi populaţia era împărţită în
două tabere. Incidentele au continuat până când, într-o bună zi, un ucigaş plătit l-a ucis pe
însuşi fratele sfântului, Constantin. Fiind urmărit de rudele mortului şi de patrulă, ucigaşul
a fugit, căutând adăpost în Mânăstirea Anafonitria, fără a şti că la acea vreme stareţ era
chiar fratele celui ucis de el. Ucigaşul a căzut la picioarele stareţului şi l-a implorat să-l ajute
să se ascundă. Stareţul a vrut să afle motivul pentru care era urmărit, iar ucigaşul, fără
măcar a bănui cu cine vorbeşte, şi-a recunoscut crima şi i-a spus că este urmărit de rudele
mortului şi de patrulă. Căzut în cea mai adâncă mâhnire, ca om şi ca frate al celui ucis, cu
un efort supraomenesc, sfântul l-a iertat pe ucigaş. I-a dat să mănânce şi să bea, a vorbit cu
el şi l-a mângâiat, încercând să-l facă să se pocăiască de păcatul său. La sosirea patrulei care
îl urmărea pe ucigaş, sfântul nu le-a dezvăluit că ştie de uciderea lui Constantin şi a încercat,
cu cuvinte de pace, să potolească mânia rudelor şi dorinţa lor de răzbunare. El le-a spus că
nu ştie nimic de ucigaş, că acesta nu se află în mânăstire sau împrejurimile ei. După plecarea
patrulei, sfântul l-a condus pe ucigaş pe o uşă laterală afară din mânăstire şi l-a dus la ţărm,
dându-i hrană şi bani pentru ca acesta să fugă cu o barcă şi să scape de urmăritori. Mai
târziu, ucigaşul avea să afle cine a fost binefăcătorul său. Fiind profund mişcat de purtarea
sfântului şi pocăindu-se de păcatul său, el s-a făcut monah.
În încheiere, aș vrea să mai punctez un singur lucru. Prin porunca aceasta –a vizita pe
cei închiși, Domnul Iisus nu vrea să zică să mergem așa, aiurea prin închisori și să vizităm
deținuți pe care nu-i cunoaștem. Cine poate să facă asta…slavă Domnului! Dar nu la asta se
referă Domnul Iisus, ci la vizitarea condamnaților pe care îi cunoaștem –prieteni, rude sau
apropiați. Noi trebuie să-i vizităm pe cei care așteaptă lucrul acesta de la noi! Asta așteaptă un
deținut…să vadă că ai lui nu l-au uitat!

Amin!

58
7. A îngropa pe cei morți

În această seară, vom vorbi despre ultima faptă a milei trupești –a îngropa pe cei morți.
Desigur că, din start poate veți zice: păi bine părinte…faptă bună sau nu, doar nu o să lăsăm
mortul afară! Da, dar a îngropa pe cei morți, nu se referă doar la a-l pune într-un sicriu, a-i face
o slujbă, a-l băga în mormânt și gata! Nu! Se referă la mult mai mult. De ce spun lucrul acesta?
Pentru că în general, noi ne îngropăm rudeniile, și modul în care le însoțim pe ultima sută de
metri reflectă cine sntem și cât a însemnat acea persoană pentru noi. Sunt unii care abia așteptă
să le moară câte o rudă, gândindu-se la ce vor moșteni de pe urma ei…sunt alții care își fac
datoria de ochii lumii, dar nu-și mai amintesc în rugăciunile lor, în gândurile lor către
Dumnezeu, de cei care odinioară le-au fost părinți, unchi, mătuși, prieteni sau apropiați. Dar să
știți că, sunt și unii care, din dragoste, te însoțesc atunci când ești la marginea vieții pământești
și, prin dragostea lor, te fac să ai parte de un sfârșit, așa cum cerem de la Dumnezeu în timpul
slujbelor: creștinesc, fără durere, neînfruntat și în pace. Ori, ca cineva să aibă un sfârșit
creștinesc, trebuie ca, nu numai el, ci și persoanele din jurul respectivului să se îngrijescă de
asta.
A îngropa creştineşte înseamnă a-ţi pune toată dragostea în slujba actului respectiv! Nu
pot să nu mă gândesc câtă grijă aveau evreii de trupurile celor răposați. „Imediat după moarte,
rudele și apropiații închideau ochii și gura celui adormit. Apoi, celui adormit i se dădea și ultima
sărutare, numită și sărutarea cea mai de pe urmă. Când a murit Iacov, fiul său cel iubit, anume
Iosif, îl va săruta cu această sărutare. Atunci Iosif, căzând pe fața tatălui său, l-a plâns și l-a
sărutat (Facere 50, 1). Imediat după această ultimă sărutare, trupul celui mort era pregătit spre
a fi înmormântat. Pregătirea pentru înmormântare consta, în mod special, în spălarea trupului,
în ungerea lui cu aromate (miruri și substanțe naturale) și în înfășurarea acestuia într-un giulgiu
curat (pânză albă). Ungerea cu aromate și înfășurarea trupului în giulgiu curat se întâlnește și
în Noul Testament, unde citim despre moartea lui Lazăr și a Mântuitorului. În ziua
înmormântării, spre seară, rudele celui adormit așezau o masă (pomana). Această masă era
numită pâinea durerii și paharul mângâierii. Mâncarea era însoțită de întristare, iar vinul avea
misiunea de a mângâia inimile celor îndurerați. Neîngroparea trupului celui mort era socotită ca
cea mai mare batjocură și cel mai mare dispreț arătat față de cel adormit. Îmbălsămarea și
incinerarea nu sunt cunoscute în rândul evreilor. Incinerarea era vazută ca o pedepsire și mai
mare a celui mort, pe langă venirea morții, înțeleasă și ea tot ca pedeapsă”.3 Deci, puteți observa
că nu se deosebește cu mult față de ritualul înmormântării pe care îl avem noi. Și noi avem
spălarea trupului celui mort, îmbrăcarea lui cu haine noi, sărutarea cea mai de pe urmă (dar care
aici în ardeal nu se mai practică), pomana ș.a.m.d. Numai că, trebuie să precizăm că, familia
trebuie să se ocupe de toate aceste lucruri și nu firmele autorizate care, contra cost, ți-l fac
pachet și ți-l trimit acasă. În general, persoanele care oferă astfel de servicii n-au nici un respect
față de trupul mortului și-l tratează așa…ca pe o marfă.
De asemenea, în VT ni se spune că cei neîngropați apăreau ca pedepsiți de Dumnezeu
(cf. Dt. 28,26; Is. 34,3; Ier. 16,4-6; 25,33; Ps. 79,2-3). Mă miră faptul că, și dintre creștini sunt
persoane care acceptă incinerarea, arunncând cenuşa celui adormit în mare, ocean, râu sau
pădure. Cât de inconştent trebuie să fii, încât să-i dai mamei sau tatălui tău soarta celor
nelegiuiți? Unde te vei duce tu, când îți va fi dor de cel drag pe care l-ai incinerat? Poate va zice
cineva: eee, lasă părinte că le păstrăm amintirea în suflet…ce nevoie avem de mormânt? Nu e
chiar așa! Omul are nevoie de lucruri materiale ca să-și aducă aminte. Mormântul, până la urmă

3
Teodor Danalache, Moartea si riturile funerare la evrei, http://www.crestinortodox.ro/religiile-
lumii/iudaism/moartea-riturile-funerare-evrei-124831.html

59
este un memorial, un monument care îți trezește amintiri adânci legate de persoana adormită.
Dar să zicem că nu ai avea nevoie de un astfel de memorial. Dar copii tăi? Nepoții tăi?
Strănepoții tăi? Crezi că ei nu ar vrea să știe unde e mormântul tatii, bunicului sau străbunicului?
Și numai dacă vin acolo și zic un Dumnezeu să-l ierte, tot ești mai câștigat, decât să fii aruncat
(cenușa ta) ce știu pe unde ca pe-un gunoi!
Aș vrea să închei cu două versete din Sfânta Scriptură: Fiule! Pentru cel mort varsă
lacrimi şi, ca şi cum ai fi pătimit grele încercări, începe plângerea. Şi după cuviinţă tu
acoperă trupul lui şi nu trece cu vederea înmormântarea lui. (Sirah 38:16-17). De Enzo
Bianchi, priorul din Bose, spune că: „să nu se uite că şi această acţiune de milostenie
trupească (a îngropa pe cei morți) provoacă un mare bine celui care o săvârşeşte: îl face să
reflecteze asupra întrebării morţii, asupra a ceea ce moartea este ca enigmă/mister pentru
fiecare; să măsoare propria limită; să discearnă ceea ce este esenţial pentru viaţă; să
reflecteze despre ce sunt ceilalţi pentru noi; să măsoare dacă iubirea noastră durează până
când celălalt ne este util sau dacă rămâne şi atunci când celălalt nu mai este. Credinţa
creştină ne revelează că, prin botez, am murit-împreună cu Hristos şi am fost înmormântaţi-
împreună cu El, pentru a renaşte cu El în înviere (cf. Rom 6,3-5; Col 2,12). Aşadar am fost
înmormântaţi-împreună cu Hristos, şi a practica această acţiune faţă de alţii înseamnă a
spune „amin” drumului nostru împreună cu Iisus spre Tatăl, Dumnezeu”.4
Amin!

FAPTELEE MILEI SUFLETEŞTI

1. A îndrepta pe cei păcătoşi

În această seară, vom vorbi despre prima dintre faptele milei sufletești –a îndrepta pe
cei păcătoși. Desigur că, aici se ridică o întrebare: cine nu este păcătos? În cartea 3 Reg. 8:46,
ni se spune că nu este om care să nu păcătuiască, iar în cartea Ecclesiastul scrie că: nu este
om drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască. (7:20). De asemenea, în cea mai
cunoscută rugăciune care se citește pentru cei adormiți, se spune: Că nu este om care să fie viu
şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat. Cu alte cuvinte, cine pe cine îndreaptă,
dacă toți suntem păcătoși?
Ei bine iubiți creștini, trebuie să înțelegem un lucru. Păcatele sunt de mai multe feluri.
În general, a îndrepta pe cei păcătoși, se referă la îndreptarea celor care au păcate foarte mari.
De exemplu, dacă tu reușești să-l faci pe un alcoolist să înțeleagă că nu e bine să bea peste
măsură, mare ești înaintea lui Dumnezeu, sau dacă reușești să-l faci pe un tânăr să înțeleagă că
nu e bine să trăiască în concubinaj, mare ești înaintea lui Dumnezeu, sau dacă reușești să-l faci
pe un om să nu mai fure, mare ești înaintea lui Dumnezeu, sau dacă reușești să-l faci pe un om
să înțeleagă că nu e bine să înjure de cele sfinte, mare ești înaintea lui Dumnezeu ș.a.m.d.
Deci, prima dintre faptele milei sufletești, se referă la îndreptarea celor care au patimi
mari. Poate veţi zice: De ce se cheamă îndreptarea lor, faptă a milei sufletești? Pentru că ți-e
milă de sufletul lui! Dacă, atunci când vezi un om care tremură de frig, îi dai o haină pentru că
ți-e milă de trupul lui, așa este și cu îndreptarea celor păcătoși, trebuie să ți se facă milă de
sufletul omului respectiv, pentru că urmarea păcatului este moartea, cum spune sf. Apostol

4
Enzo Bianchi, L’Osservatore Romano, 13 iulie 2016.
60
Pavel: Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce roadă
aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea...
Pentru că plata păcatului este moartea… (Romani 6:20-21; 23). Desigur că, vor fi care vor
zice: păi eu știu mulți oameni care trăiesc în păcate foarte mari, și încă n-au murit! Știți cum
e cu moartea venită de pe urma păcatelor? Mai întâi o simți la nivelul sufletului. Moartea
sufletescă este pustiirea sufletului de calitățile cele omenești. Prin păcat, te cobori atât de mult,
încât aproape că îți pierzi de tot aceste calități, devii foarte trupesc, aș putea zice chiar animalic.
Faci totul doar pentru plăcerea trupească. Nu contează că ai furat de la cutare care de-abia își
ține copiii, nu mai contează că îți terorizezi familia din cauza băuturii ș.a.m.d., cum am spus, tu
nu mai simți cu sufletul, nu mai ai dragoste, nu te mai interesează de cel de lângă tine. Nu! Ceea
ce contează este doar patima ta! După aceea, vine și moartea trupească, dar vai celor care ajung
până la moartea trupească, în păcate mari fiind, pentru că după ea urmează moartea veșnică,
adică iadul. Deci repet: cine reușește să îndrepteze un astfel de om, mare este înaintea lui
Dumnezeu!
Desigur că mă veți întreba: cum să facem să îndreptăm pe un păcătos? Răspunsul e
simplu: cu duhul blândeții și cu multă smerenie! Spune Domnul Iisus: Învăţaţi-vă de la Mine,
că sunt blând şi smerit cu inima... (Matei 11:29). A fi blând, înseamnă a nu judeca cu asprime!
A venit odată la mine un bărbat să se spovedească. Era alcoolist. Și, din vorbă în vorbă, îmi
spune și motivul pentru care bea! Am rămas foarte surprins! Dar mai întâi să vă spun despre
femeia lui: de fiecare dată când se spovedea îmi spunea: vai părinte…nu știu ce să mai fac cu
bărbatul ăsta…ne terorizează…vine beat și nu face nimic…se trântește numa în pat și se culcă.
Eu ca preot, o compătimeam și mă gândeam în sinea mea: măi ce bărbat rău! Și acum auziți
motivul pentru care bea bărbatul: părinte, m-am săturat de femeia asta…nu am liniște deloc cu
ea în casă, toată ziua e cu gura pe mine, de dimineața până seara…eu când beau nu o mai
aud…de asta beau…mă refugiez în băutură. Când am auzit, ce m-am gândit în sinea mea:
femeia asta, tot se plânge că nu mai știe cum să-și îndrepteze bărbatul, dar defapt, cauza pentru
care omul se îmbăta era însăși asprimea ei, ori cu asprime nu îndrepți pe nimeni! Mai tare
înrăiești, decât să îndreptezi, dacă tratezi pe cineva cu asprime! Adică, nu te poți duce la un
alcoolist și să-i spui: Măi nenorocitule, iar ai venit beat acasă…n-ai avea noroc să
ai…nerușinatule ș.a.m.d. Așa nu o să îndreptăm pe nimeni niciodată! Deci, de asta zice
Dumnezeu să fii blând! Doar cu duhul blândeții poți îndrepta pe cineva. Apoi zice să fii smerit!
Ce înseamnă asta? A fi smerit înseamnă să te cobori la nivelul lui, cum s-a smerit Domnul Iisus,
că s-a coborât la nivelul celui mai păcătos om! Adică să încerci să-l înțelegi pe păcătos, să
înțelegi de ce face păcatul respectiv. Numai după ce înțelegi cauza pentru care omul păcătuiește,
numai după aceea treci la acțiunea de îndreptare. Și așa, nu-ți garantează nimeni că o să ai
succes, dar e singura cale. E ca și cum tu ai fi pe vârful unui munte, și jos, la baza muntelui s-
ar afla frații tăi. Păi tu, nu o să poți niciodată să le arunci o sfoară și să-i tragi la tine ca și ei să
ajungă în vârf. Nu! Ci trebuie să cobori și să urci din nou, odată cu ei, și așa să le arați calea.
Așa este și cu îndreptarea celui păcătos: dacă nu te cobori la nivelul lui, dacă nu-l înțelegi, nu o
să-l îndrepți niciodată!
Ar mai fi un lucru pe care aş vrea să vi-l spun în încheiere! Niciodată nu trebuie să-i
spui unui om în față despre patima lui. Adică, atunci când vrei să îndrepți pe cineva nu-i spui
așa direct: știi, tu ești curvar! Sau știi, tu ești hoț, bețiv, criminal ș.a.m.d. Nu! Trebuie să o ei
pe ocolite. Însuși Domnul Iisus, în afară de conducătorii spirituali ai poporului evreu, nu i-a
spus nici unuia în față ce păcat are! După ce îi vindeca, le spunea numai: du-te și nu mai
păcătui, fără să le spună ce păcat să nu mai facă. Ce vă face să credeți că un hoț nu știe că e
hoț? Știe, nu trebuie să-i mai spui și tu. Bine…îi spui, da la urmă, nu începi cu asta! O să vă dau
un exemplu, și cu asta închei. Atunci când David s-a îndrăgostit de femeia lui Urie, l-a trimis
pe Urie la război, dar le-a poruncit unora dintre apropiații săi ca să-l lase pe Urie singur acolo
unde este lupta mai crâcenă. De ce? Ca Urie să fie omorât și el să ia pe femeia lui. David, oricum
avea câte femei vroia, și faptul că a poftit la singura femeie a lui Urie, nu a plăcut lui Dumnezeu.
61
Și auziți cum l-a mustrat proorocul Natan pe David: Atunci a trimis Domnul pe Natan
proorocul la David şi a venit acela la el şi i-a zis: «Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat
şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, Iar cel sărac n-avea decât o
singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din
pâinea lui mâncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui, la sânul lui dormise şi era pentru el ca
o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător, şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau
din vitele sale, ca să gătească cină pentru călătorul care venise la el, ci a luat oiţa săracului
şi a gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el». Atunci s-a mâniat David cumplit asupra
acelui om şi a zis către Natan: «Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de
adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte; Pentru oaie el trebuie să
întoarcă împătrit, pentru că a făcut una ca aceasta şi pentru că n-a avut milă». Atunci Natan
a zis către David: «Tu eşti omul care a făcut aceasta. Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel:
Eu te-am uns rege pentru Israel şi Eu te-am izbăvit din mâna lui Saul, Ţi-am dat casa
domnului tău şi femeile domnului tău la sânul tău; ţi-am dat ţie casa lui Israel şi a lui Iuda
şi, dacă aceasta este puţin pentru tine, ţi-aş mai adăuga. Pentru ce însă ai nesocotit tu
cuvântul Domnului, făcând rău înaintea ochilor Lui? Pe Urie Heteul tu l-ai lovit cu sabia,
pe femeia lui ţi-ai luat-o de soţie, iar pe el l-ai ucis cu sabia Amoniţilor. (2 Regi 12:1-9). Deci
vedeți cum se dă pe față păcatul cuiva? Nu direct, ci mai pe ocolite!

Amin!

2. A învăţa pe cei neştiutori

În această seară, vom vorbi de cea de-a doua faptă a milei sufletești –a învăța pe cei
neștiutori. Acuma, referitor la această faptă, poate mă veți întreba: Păi bine părinte, da ai pe
cine învăța în ziua de azi? Că dacă încerci să-i spui cuiva despre Dumnezeu, îți va spune cum
i-au spus sf. Pavel în Areopag, când a vrut să le vorbeasscă despre învierea morților: Te vom
asculta despre aceasta şi altădată. Într-adevăr, informația e la un clic distanță, nu mai e nevoie
de atâta vorbărie. Și totuși, ce-i de făcut? Evanghelia nu se propovăduiește doar prin cuvânt, ci
și prin faptă, prin exemplul personal. Ce mă îngrijorează cel ma mult este că noi creștinii, atunci
când vrem să învățăm pe cineva, mai mult îi vorbim decât îi arătăm, ori Evanghelia, înainte de
toate, trebuie arătată prin propria viață. Degeaba îi tot îndrugi omului vrute și nevrute, că Hristos
așa și pe dincolo, dacă nu-i arați cu viața, dacă nu dublezi cu fapta ceea ce spui cu cuvântul!
Păgânii când îi vedeau pe primii creştini cum se iubeau, rămâneau uimiţi de exemplul lor şi se
converteau mulţi dintre ei la creştinism. Astăzi Biserica are nevoie, mai mult ca oricând, de
creștini care, prin exemplul personal, prin mărturisirea în mijlocul lumii, să-i facă și pe alții s-o
apuce pe cale creștinismului, adică să-i învețe. Prin ei, Dumnezeu poate fi pus din nou la loc de
cinste în societatea contemporană.
Spune Domnul Iisus în felul următor: dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea
în groapă. (Matei 15:14). Adică tu vrei să te arați mare știutor și îi spui vecinului: măi, nu e
bine să furi!, dar tu, la rându-l tău, faci același păcat? Păi sigur că așa nu înveți pe nimeni!
Neștiutorul trebuie să vadă în tine, cel care vrei să-l înveți, altceva, o altă cale demnă de urmat,
ori dacă tu, arați același lucru prin faptele tale, pe cine crezi că vei învăța? De fapt, cum am
spus, astăzi nu mai putem vorbi de neștiutori, ci de necredincioși. Omul te ascultă, te înțelege,
dar nu te crede. De ce? Pentru că nu demonstrezi cu viața ceea ce afirmi cu cuvântul! Ne
asemănăm și noi cu iudeii, despre care zicea sf. Pavel: Deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine
însuţi nu te înveţi? Tu cel care propovăduieşti: Să nu furi – şi tu furi? Tu, cel care zici: Să
nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter? Tu cel care urăşti idolii, furi cele sfinte? Tu, care
62
te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea legii? «Căci numele lui
Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri», precum este scris. (Romani 2:21-
24). Deci dacă omul de azi nu mai vrea să audă de Dumnezeu, este din cauza noastră a
creștinilor, că nu demonstrăm cu viața crezul nostru.
Însuși Mântuitorul și-a format proprii ucenici, învățându-i, care au transmis și altora
ceea ce ei înșiși au văzut și auzit. În zilele noastre, noi creștinii –și aici mă refer la cei care
dorim să-i învățăm pe alții, ne folosim de tot felul de strategii prin care să-i învățăm pe cei
neștiutori. Diferite programe, pe categorii de vârstă, sunt deja implementate în parohiile
ortodoxe din întreaga țară. Însă, întrebarea care se pune este următoarea: de ce ucenicii
Domnului Iisus, și aici nu mă refer doar la cei 12 Apostoli, erau atât de implicați în misiunea
lor și erau gata să sufere orice pentru El, în timp ce mulți dintre cei pe care noi dorim să-i
învățăm, sunt gata oricând să renunțe la credința în Dumnezeu, dacă situația o cere? Răspunsul
este unul singur! Domnul Iisus L-a arătat pe Dumnezeu prin propria Persoană în mod direct, în
timp ce noi, cei care dorim să învățăm pe alții, încercăm să-L arătăm pe Dumnezeu prin diferite
strategii și vorbe goale, care nu izvorăsc, de cele mai multe ori, din relația profundă pe care ar
trebui să o avem cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan arată doar în trei versete care ar trebui să
fie centrul misiunii creștine: Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce
am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, – Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-
o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă – Ce am văzut
şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră
este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos. (1 Ioan 1:1-3). Domnul Iisus arăta slava lui
Dumnezeu prin propria viață, iar ucenicii, văzând această slavă erau atât de pătrunși, încât erau
convinși de ceea ce mărturisea Învățătorul lor. De altfel, în alt loc spune din nou ucenicul iubit
că: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (Ioan 1:14).
Dacă vrem ca cei neștiutori să învețe de la noi creștinii, este necesar ca noi, să mărturisim
prin propria viață credința ortodoxă. De asemenea, însuși sfântul Apostol Pavel face o precizare
esențială care ar trebui să pună pe gânduri orice învățător: M-am răstignit împreună cu Hristos;
şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa
în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. (Galateni 2:20).
Astfel, este necesar ca omul să vadă în creștinul care vrea să-l învețe, pe Domnul Hristos, ca să
fie convins de veridicitatea celor mărturisite de el. Atât timp cât ne vom ascunde în spatele unor
activități și strategii, spunând că astfel facem misiune, eficiența acțiunilor noastre va fi la un
nivel scăzut.
Propovăduirea Evangheliei nu stă în învățarea diferitelor tehnici oratorice, ci în
prezentarea adevărului trăit și experimentat. Astfel, spune sfântul apostol Pavel: Iar cuvântul
meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci
în adeverirea Duhului şi a puterii, Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea
oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 2:4-5). Așadar, sfântul apostol Pavel nu
a venit în Corint ca un filosof, adept al unor idei, ci ca un martor al existenței lui Dumnezeu.
Deci, a învăţa pe ce neştiutori, se referă mai mult la a arăta decât la a vorbi.

Amin!

63
3. A sfătui pe cei îndoielnici

În această seară, vom vorbi despre cea de-a treia faptă a milei sufletești –a sfătui pe cei
îndoielnici. Oamenii se îndoiesc în multe privințe, dar eu, când mă gândesc la îndoială, îmi vine
în minte una dintre cele mai mari întrebări pe care omul și le pune: Există sau nu există
Dumnezeu? Cum îl sfătuiești pe un om care își pune o asemenea întrebare? Dacă omul ajunge
totuși să creadă în existența lui Dumnezeu, în mintea lui se ridică și alte întrebări: Dacă
Dumnezeu există, unde este? Dacă Dumnezeu există, de ce este atâta nedreptate în lume? De
ce este atâta boală? De ce unii sunt săraci, iar alții bogați? ș.a.m.d. Altfel spus: De ce nu se
arată Dumnezeu, ca să credem odată pentru totdeauna în El? Precum bătrânii poporului
iudeu, arhiereii și cărturarii, L-au întrebat pe Domnul Iisus, nerăbdători, în mod direct: Până
când ne scoţi sufletul? Dacă Tu eşti Hristosul, spune-o nouă pe faţă. (Ioan 10:24), la fel și
omul contemporan dorește mai întâi să-L știe și să-L vadă pe Dumnezeu și apoi să creadă.
Desigur că așa este și logic. Omul nu mai poate crede în basme, totul trebuie verificat, totul
trebuie înțeles. Și Dumnezeu vine în întâmpinarea acestui efort al omului de a descoperi
divinitatea. Numai că, Dumnezeu se descoperă treptat, în funcție de măsura efortului fiecăruia.
Altfel spus, dai voință, iei putere.
Domnul Iisus, atunci când l-a încredințat pe Toma de învierea Sa, i-a spus un lucru
extraordinar: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Aceste cuvinte ale Mântuitorului au fost
de multe ori prost înțelese, de unde s-a format și maxima: Crede și nu cerceta! Un lucru fals de
altfel.
Și totuși ce vrea să ne spună Mântuitorul prin aceste cuvinte: Fericiți cei ce n-au văzut
şi au crezut? Vrea să ne spună că o credință puternică –și când mă refer la credință, mă refer la
relația omului cu Dumnezeu, nu are ca început vederea lui Dumnezeu. Vederea lui Dumnezeu
este apogeul credinței, dar credința omului nu se naște din această vedere. Ba mai mult decât
atât, dacă Dumnezeu s-ar arăta unui om nepregătit, necredincios, omul acela cred că ar înnebuni.
De ce spun lucrul acesta? Pentru că omul are nevoie de un proces de despătimire, de purificare,
de curățire interioară, înainte să Îl vadă pe Dumnezeu. E ca și cum tu vrei să ajungi medic
chirurg și nu ai nici o pregătire, ba mai mult, vrei să începi cu operațiile pe creier. Nu așa se
ajunge medic bun. Mai întâi trebuie să înveți lucruri simple și să le pricepi, după aceea să te legi
și de lucruri mai mari, desigur cu mulți ani de pregătire. Nu așa de pe o zi pe alta! Tu poate nu
știi să pansezi o rană și te bate gândul să faci operații complicate. Va ieși un dezastru colosal
dacă te apuci să faci un lucru, dar nu ai pregătirea necesară.
Așa este și cu credința! Credința omului, după cum am spus, nu poate începe cu vederea
lui Dumnezeu. Tu poate nu știi bine Tatăl nostru și ai pretenția să-L vezi pe Dumnezeu. Și poate
vă veți întreba: dar lui Toma și sf. Apostoli de ce li s-a arătat Domnul Iisus cel înviat? Da, li s-
a arătat, dar nu trebuie să uităm că i-a pregătit timp de trei ani cât a stat cu ei. Și acesta este
motivul pentru care Domnul Iisus cel înviat nu s-a arătat întregii lumi! Ceilalți oameni nu erau
pregătiți să-L vadă pe Domnul Iisus plin de dumnezeire, să-L vadă așa cum este în plinătatea
slavei Sale. Și sf. Apostol Pavel, din această cauză a orbit pe drumul Damascului, pentru că nu
era pregătit de întâlnirea cu Hristos. Ni se spune în cartea Faptele Apostolilor, cap. 9, cum
Domnul Iisus i s-a arătat lui Pavel așa cum s-a arătat de altfel și celorlalți ucenici, diferența era
că aceia erau pregătiți, iar Pavel nu! Și rezultatul care a fost: Pavel a căzut la pământ fără să-l
împingă nimeni, s-a înspăimântat, a început să tremure și a orbit. Deci asta se întâmplă când
Dumnezeu se arată cuiva înainte de vreme.
Ceea ce pe mine mă miră cel mai mult este ura aceasta mare a unora față de Biserică,
față de preoți, față de Dumnezeu, ură care se bazează pe propria lor îndoială. Că majoritatea
64
celor care lovesc în Biserică sunt dintre cei care nu a nici o treabă cu credința, adică nu cred în
Dumnezeu. Muți zic da de ce nu se arată Dumnezeu ca să-L văd și să cred în El? Din motivele
pe care tocmai vi le-am spus nu se arată Dumnezeu! Nu numai că nu ar folosi lucrul acesta, dar
ne-ar face și mult rău. La fel cum o casă nu o începi cu acoperișul, ci cu fundația, așa este și cu
credința, nu se începe prin vederea directă a lui Dumnezeu, această vedere este apogeul, pentru
care trebuie să muncești o viață întreagă. De aceea unii sfinți nu L-au văzut pe Dumnezeu decât
pe patul de moarte, cu câteva clipe înainte de a muri. Dacă apogeul este vederea directă a lui
Dumnezeu, baza este cum am spus începerea procesului de purificare sau despătimire.
Voi încheia cu un exemplu. Cu viața sf. Siluan Athonitul despre care se spune așa: Fost-
a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Semion. El s-a rugat
îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: „Miluieşte-mă!” Dar strigătul său se pierdea
în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului
său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: „Eşti neînduplecat!”
Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de
deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au
fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă
mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui
Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi
anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu
este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă. Ați văzut ce spune? Că dacă vederea ar fi durat o
clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supraviețuiască. De aceea, dacă cineva se îndoiește de
existența lui Dumnezeu, încercați să-l determinați pe acel om să citească Scriptura, să o apuce
pe calea despătimirii, că numai așa se va încredința! E ca și cum eu ți-aș spune despre o țară că
este foarte frumoasă, dar până nu te duci să vezi cu ochii tăi, vorbele mele n-au cum să te
convingă!

Amin!

4. A mângâia pe cei întristați

În această seară, vom vorbi despre cea de patra faptă a milei sufletești –a mângâia pe
cei întristați. Întristarea face parte dintre cele opt gânduri ale răutății, alături de lăcomia
pântecelui, curvie, iubirea de argint, mânie, trândăvie, slava deșartă și mândrie. Spune sf. Ioan
Casian „că precum molia roade haina și cariul lemnul, așa întristarea mănâncă sufletul
omului”.5
Mare grijă trebuie să avem de cei întristați, pentru că întristarea duce la depresie,
depresia la deznădejde și deznădejdea poate duce chiar la sinucidere. Și să știți că un om, dacă
se sinucide, vina nu este numai a lui, ci și a celor care l-au lăsat să ajungă până acolo! Mulți
dintre cei care recurg la un astfel de act, o fac pentru că nu au fost înțeleși de cei apropiați,
pentru că nu au fost mângâiați în întristarea lor, pentru că nu au avut pe nimeni lângă ei care să-
i încurajeze!

5
Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, Filocalia vol. I.
65
Întristarea întunecă sufletul, îl usucă pe dinăuntru, și de cele mai multe ori, întristarea
se instalează în sufletul omului care nu este iubit, care este respins de toți. Mare milă faci cu
un om, dacă îl mângâi în întristarea lui.
Desigur că, întristarea are multe cauze: fie o boală, fie o nereușită, fie un necaz, o
problemă financiară și multe altele. Este foarte important, ba aș spune vital, să fii acolo și să-l
mângâi pe cel bântuit de duhul întristării, să nu-l lași să cadă în deznădejde.
Să te întristezi e ceva omenesc, dar să cazi în deznădejde este ceva demonic. Să avem
grijă să nu lăsăm ca starea de întristare să ne cuprindă de tot sufletul. Chiar dacă nu avem pe
nimeni care să ne mângâie și să stea alături de noi, să ne gândim că Dumnezeu ne vede și este
acolo, în suferința noastră. Însuși Domnul Iisus, când a fost trist, nu a avut pe nimeni lângă El,
pentru că ucenicii dormeau, dar s-a rugat Tatălui ceresc și a fost întărit: Şi luând cu Sine pe
Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista şi a Se mâhni. Atunci le-a zis:
Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine.
Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele
Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci
precum Tu voieşti. Şi a venit la ucenici şi i-a găsit dormind şi i-a zis lui Petru: Aşa, n-aţi
putut un ceas să privegheaţi cu Mine! Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci
duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios. Iarăşi ducându-se, a doua oară, s-a rugat,
zicând: Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-
se voia Ta. Şi venind iarăşi, i-a aflat dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi. Şi lăsându-i, S-
a dus iarăşi şi a treia oară S-a rugat, acelaşi cuvânt zicând. Atunci a venit la ucenici şi le-a
zis: Dormiţi de acum şi vă odihniţi! Iată s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului va fi dat în mâinile
păcătoşilor. (Matei 26:37-45). Deci vedeți, cum n-au putut priveghea ucenicii împreună cu
Domnul Iisus în întristarea Lui? Așa suntem și noi de multe ori, nu avem pe nimeni care să fie
alături de noi, care să ne asculte, dar să ne punem nădejdea în Dumnezeu, să ne rugăm Lui, că
numai El ne poate mângâia. Atunci când omul se roagă cu toată inima lui, Duhul Sfânt se
coboară în inima aceea întristată și-o mângâie, o întărește, pentru că El este marele Mângâietor.
Cel mai bun mod de a mângâia pe cei întristați, este să-i ascultăm, să le dăm posibilitatea
să se descarce, să le spunem o vorbă bună, după care să ne rugăm pentru ei. Până la urmă, în
spatele întristării stă și un duh necurat. Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să îndepărteze acel
duh din viața celui întristat. Iar cel întristat trebuie să se roage și el. Știți că rugăciunea omului
întristat este mult mai profundă, mult mai adâncă. În cuvintele pe care le rostește către
Dumnezeu este prezent cu toată ființa lui.
În încheiere, o să vă spun și o rugăciune pe care să o rostiți la ceas de întristare: Doamne,
norii negri ai nefericirilor se grămădesc asupra capului meu şi întristările mă chinuie. Dar,
deşi sufăr, nu îndrăznesc să cârtesc asupra Ta, Preabunule, Căci Tu eşti totdeauna
sprijinitorul meu şi piatra cea neclintită, pe care sunt întemeiate nădejdile mele. Tu cunoşti
Dumnezeule pricinile nefericirilor şi întristărilor mele şi îngrijeşti de soarta mea. Deşi sufăr,
dar ştiu că Tu mă iubeşti şi acestă încredinţare mă încurajează. Plin de nădejde în dragostea
şi în bunătatea Ta, nu voi lăsa să mă biruiască împotrivirile soartei, ci mă voi lupta cu curaj
şi cred, că având ajutorul Tău voi ieşi învingător. Cel care cârmuieşti lumea şi soarta
muritorilor, cârmuieşte şi corabia vieţii mele, cea izbită de valurile ispitelor, spre liman
liniştit. Înţelepciunea Ta să mă povăţuiască pururea în calea binelui şi a fericirii, pentru
rugăciunile tuturor Sfinţilor Tăi şi ale Preacuratei Maicii Tale.
Amin!

66
5. A suferi cu răbdare nedreptățile

În această seară, vom vorbi despre cea de-a cincea faptă a milei sufletești: a suferi cu
răbdare nedreptățile. Această faptă a milei sufletești, are în centrul ei cuvintele Domnului Iisus
Hristos: Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5:44). Toate
nedreptățile care ne vin în viață sunt din partea semenilor. Dumnezeu ne învață ca nu numai să
suferim cu răbdare nedreptățile venite din partea lor, ci și să nu răspundem răului cu rău, ba mai
mult decât atât, să răspundem răului cu bine.
Răbdarea și îndelunga-răbdare, sunt calități ale creștinului adevărat. Spune sf. Apostol
Pavel că: în toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare,
în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în
privegheri, în posturi; în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul
Sfânt, în dragoste nefăţarnică; (2 Corinteni 6:4-6). Galatenilor le spune că îndelunga răbdare
este roada Duhului Sfânt. Cine este îndelung-răbdător, poate spune că Duhul Sfânt lucrează în
viața lui: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea,
facerea de bine, credinţa, (Galateni 5:22).
Creștinismul este religia iubirii, iar îndelunga-răbdare este o calitate a iubirii. Cine spune
că iubește, dar nu suferă cu răbdare nedreptățile, acela încă nu a dobândit adevărata dragoste,
pentru că Dragostea îndelung rabdă; (1Cor.13:4).
Să nu credeți că Dumnezeu nu vede nedreptățile pe care noi le suferim cu răbdare. Vede,
ba mai mult decât atât, ne va face și dreptate: Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor
Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? (Luca 18:7). Va
veni o zi, iubiți creștini, când Dumnezeu va face dreptate, dar până atunci noi să ne comportăm
ca niște creștini adevărați, iubind și răbdând pentru nedreptățile ce ni se întâmplă. Auziți ce le
spune Dumnezeu celor care fac nedreptăți: Nu te încrede în avuţiile câştigate pe nedrept, că
nimic nu-ţi vor folosi în ziua judecăţii. (Sirah 5:10).
De asemenea, și sf. Iacov ne încurajează să fim răbdători, dânduni-l ca exemplu pe
dreptul Iov care a suferit cu răbdare toate nedreptățile, dar care, a fost slăvit de Dumnezeu:
Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele
Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut
sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător. (Iacov 5:10-11).
Dar să știți că pentru noi, creștinii, cel mai mare exemplu, rămâne Domnul Hristos, Care, a
suferit cu multă răbdare toate nedreptățile venite din partea oamenilor: Chinuit a fost, dar S-a
supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas
înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. (Isaia 53:7).
Este interesant cum toți cei care au suferit cu răbdare, nu au fost uitați de Dumnezeu, ci
au fost răsplătiți. Dumnezeu le-a dat și în viața aceasta daruri, dar, mai mult decât atât, au
dobândit viața cea veșnică. Și să vă spun de ce: atunci când suferi cu răbdare nedreptățile venite
din partea celuilalt, când nu cauți să te răzbuni, într-adevăr arați că ești ucenicul lui Hristos, că
ai înțeles ce vrea Dumnezeu de la tine. Mântuitorul își avertizează Apostolii și prin ei, pe toți
creștinii care le vor urma, că vor fi ca niște oi în mijlocul lupilor, vor fi bătuți, vor fi duși în fața
regilor și a dregătorilor, vor fi urâți, vor fi uciși, dar totodată trebuie să fie conștienți că Duhul
Sfânt va fi cu ei. Asta este mângâierea noastră –Dumnezeu este cu noi! În misiunea sa de a-L
urma pe Hristos, creștinul va întâmpina multe nedreptăți, dar Domnul Iisus ne arată și calea
depășirii lor: iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. (Mt.10:22). Despre
necazuri, și sfântul apostol Pavel le spune filipenilor că: vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu
67
numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El, (Filipeni 1:29), iar în alt loc spune clar
Mântuitorul: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. (Luca 21:19).
În încheiere, nu vă gândiți că un om care vă face o nedreptate râde de voi, se bucură pe
seama suferinței voastre. Proverbul românesc spune că: cine râde la urmă, râde mai bine, iar
în cartea Ecclesiastul scrie: Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui; mai de preţ
este un duh răbdător decât un duh semeţ. (7:8).
Amin!

6. A ierta pe cei ce ţi-au greșit

În această seară, vom vorbi despre cea de-a șasea faptă a milei sufletești –a ierta pe cei
ce ți-au greșit. Și aș începe cu cea mai cunoscută rugăciune pe care ne-a învățat-o Domnul Iisus
Hristos: Tatăl nostru. Știți că în această rugăciune este o formă de blestem? Da numai că nu
blestemăm pe alții, ci pe noi. Vă aduceți aminte cum s-a blestemat Izabela atunci când Ilie i-a
omorât pe proorocii lui Bal? A zis Izabela: «Dacă tu eşti Ilie şi eu Izabela, aşa şi aşa să-mi
facă dumnezeii, ba încă şi mai mult, dacă mâine pe vremea aceasta nu voi face cu viaţa ta la
fel cum ai făcut şi tu cu fiecare din ei!» (3 Regi 19:2). Asta este o formă de blestem! De câte
ori nu se blesteamă omul zicând: așa să-mi facă Dumnezeu dacă nu fac aia, sau cealaltă
ș.a.m.d. Dar să ne întoarcem la rugăciunea Tatăl nostru. Știți care este a cincea cerere din
această rugăciune? Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;
(Matei 6:12). Adică omul își cere singur osândă de la Dumnezeu, dacă nu iartă. Ca și cum am
zice: Doamne, dacă eu nu iert, nici Tu să nu mă ierți! Precum iert eu pe alții, așa să mă ierți
și Tu pe mine! E ca și cum te-ai blestema! Mai bine să nu zici rugăciunea asta, dacă nu ești în
stare să-l ierți pe cel ce ți-a greșit. Ne vom trezi pe lumea cealaltă că Dumnezeu ne va osândi,
și poate Îl vom întreba: de ce nu mă ierți Dumnezeule? Și Dumnezeu va zice: păi nu tu te-ai
rugat de atâtea ori să nu te iert, dacă nici tu nu vei ierta? Ori tu nu ai iertat. Ce să fac? Tu
singur ți-ai cerut osânda! Spune Domnul Iisus, în alt loc: Că de veţi ierta oamenilor greşealele
lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici
Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. (Matei 6:14-15).
Poate îmi veți zice: păi bine părinte, ierți o dată, ierți de două ori…da până când? Mi-
a ajuns cuțitul la os! Așa este, e greu când omul îți tot greșește. Dacă nu-l mai poți suporta,
mai bine fereștete de el. Dar să știți că, odată, Sf. Apostol Petru, L-a întrebat pe Domnul Hristos:
Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte
ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte. (Matei
18:21-22). Aici este o exprimare metaforică. Domnul Iisus vrea să zică că trebuie să ierți de
fiecare dată!
Sf. Apostol Pavel ne învață nu numai să iertăm pe cei ce ne fac rău, ci, să-i și
binecuvântăm: Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.
(Romani 12:14). Desigur că, atunci când cineva ne greșește, parcă ceva în noi urlă după
răzbunare, vrem răzbunare! Vrem să-i arătăm noi! Dar, tot sf. Apostol Pavel ne învață: Nu vă
răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: «A Mea este
răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul». (Romani 12:19).
Cel mai mare exemplu și cel mai cutremurător este Domnul Iisus pe cruce. Cu mâinile
și picioarele străpunse de piroane, cu fruntea sângerândă, cu ochii-n lacrimi, privind la cei ce-
L chinuiau, a spus așa: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au

68
aruncat sorţi. (Luca 23:34). Acesta este Dumnezeu nostru, Acesta este Iisus al nostru în care
credem și pe care trebuie să-L urmăm! Petru Dugulescu, în poezia Șiroaie de Sânge, spune:
Șiroaie de sânge îți curg pe obraz,
Și-n ochii Tăi lacrimi s-ascund;
Sub lemnul durerii Tu luneci și cazi,
Iar spinii în carne-Ți pătrund.

Adâncă-i durerea ce-n suflet o strângi!


Urcușul Golgotei e greu.
Iar cel pentru care Tu suferi și plângi,
Iisuse, Iisuse sunt eu.

Sub ploaia cumplită a pumnilor grei,


Te rogi pentru cei ce Te bat:
„Părinte, ai milă de dușmanii mei,
Și iartă-i, ei nu știu ce fac!”

Tu om al durerii, de toți părăsit,


Pe cruce Te stingi luminând.
A morții putere prin moarte-ai zdrobit,
În lume speranță-aducând.

Iisuse, la Tine mă-ntorc azi căit,


Și știu că Tu n-o să mă cerți,
Eu, omul cel josnic ce-atunci Te-am lovit,
Plângând azi, Te rog să mă ierți!

Și ne va ierta Domnul Iisus, iubiți creștini, numai să nu uităm ce ne-a spus: Iar când
staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă
ierte vouă greşealele voastre. (Marcu 11:25).

7. A te ruga pentru cei vii și pentru cei morți

În această seară, vom vorbi despre ultima dintre faptele milei sufletești –a te ruga
pentru cei vii și pentru cei morți.
În general, la toate slujbele care se fac în Biserică, preotul și credincioșii se roagă pentru
toți oamenii: pentru conducători, pentru episcopi, pentru poporul român de pretutindeni, pentru
armată ș.a.m.d. Și ne putem întreba: de ce trebuie să ne rugăm atâta pentru alții? Desigur că,
spune sf. Apostol Pavel: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri,
mulţumiri, pentru toţi oamenii, (1 Timotei 2:1), dar înțelegem noi ce taină se ascunde în aceste
cuvinte? Să știți că, aici se ascunde un adevăr profund. Prin rugăciunea pentru ceilalți, creștinul
reflectă în lume, chipul lui Dumnezeu. Și să vă spun cum: știți că Dumnezeu este Unul în Ființă
și întreit în Persoane. Oamenii s-au tot chinuit să explice această învățătură, v-am mai explicat-
o și eu altă dată, oricum, există o unitate perfectă între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Chipul acestei
unități perfecte, a existat și în oameni. Dumnezeu a sădit încă de la început unitatea în om. Dar
omul, prin păcat, a început să se despartă de celălalt. Neamul omenesc a devenit tot mai
dezbinat, de ce? Pentru că omul a devenit tot mai materialist, tot mai egoist. A vrut toată materia
69
numai pentru el! Ori, ca să pui mâna pe materie, să fie numai a ta, trebuie să-l înlături pe celălalt.
Din cauza acestei dezbinări, ne-au venit toate relele despre care citim în cărțile de istorie:
războaie, crime, violuri, ș.a. Ei bine, Domnul Iisus s-a întrupat ca să-i unească din nou pe
oameni. Și ne întrebăm cum? Prin sf. Euharistie. Noi ne împărtășim toți cu același trup al lui
Hristos, devenind astfel frați cu El, dar și frați între noi. Auziți cum ne rugăm la Liturghia Sf.
Vasile cel Mare: iar pe noi toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești
unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sf. Duh. Poate veți zice: păi ce treabă are asta cu
rugăciunea pentru ceilalți? Iubiți creștini, sunt persoane care nu au aceeași credință cu noi și
cu care nu putem avea comuniune euharistică. Ba mai mult decât atât, sunt persoane care au
aceeași credință cu noi, dar care nu vor să se împărtășească. Cu aceștia cum ne unim? Dacă cu
ceilalți ne unim prin Trupul și Sângele Domnului, cu aceștia cum ne unim? Prin rugăciune,
iubiți creștini! Chiar dacă nu ne unim atât de intim, totuși ne unim. Rugăciunea este singura
care ne leagă pe toți, pentru că în rugăciune este cuprinsă iubirea pentru celălalt, și așa, prin
rugăciunea pentru alții, reflectăm chipul unității divine în lume.
Dar să vă spun puțin și despre rugăciunea pentru cei adormiți, că poate veți zice: bine
părinte, am înțeles că rugăciunea mijlocește o anumită relație între oamenii de pe pământ,
dar cu morții cum e? Și cu ei ne unim prin rugăciune? Da iubiți creștini, și cu ei ne unim. V-
ați întrebat vreodată de ce la parastas, când ridicăm colacul și cântăm veșnica pomenire, punem
toți mâna unul pe altul? Pentru că prin asta exprimăm unitatea firii omenești. Cei morți nu sunt
morți, sunt doar mutați de pe pământ. Și da, rugăciunea ne unește și cu ei. De asta avem noi
rugăciuni pentru cei adormiți, pentru că dacă cel care a murit, a avut păcate, și tu te rogi pentru
el, defapt îl unești cu tine, îl atragi într-o relație de iubire cu tine, și dacă tu te mântuiești, se va
mântui și el, pentru că e unit cu tine prin rugăciunea ta, și Dumnezeu nu te va despărți de el.
Deci vedeți cum Biserica folosește termenul de „adormiți” când se referă la cei morți,
tocmai pentru a accentua că legătura lor cu lumea aceasta este încă vie și moartea nu este văzută
ca un sfârșit ci ca o trecere la o altă stare. Pe baza acestei comuniuni care încă mai există, mulți
Sfinți Părinți văd rugăciunile pentru cei morți ca pe o datorie. Dintre Părinți amintim pe Sfântul
Ioan Gură de Aur care zice „Nu degeaba s-a rânduit de către apostoli să se facă pomenire la
sfintele şi înfricoşătoarele Taine pentru cei mutaţi de la noi; au ştiut ei că mult folos vor avea și
mult ajutor vor căpăta (cei morţi). Pentru că, iubiţilor, când întregul popor stă cu mâinile ridicate
către Dumnezeu, când tot clerul se roagă, când înfricoşătoarea Taină stă de faţă, atunci cum să
nu se îmblânzească Dumnezeu când ne rugăm pentru ei?”6. Sfântul Epifanie ajunge chiar să îi
condamne pe cei care nu se supun acestei sfinte datorii, după cum spune în scrierea sa Împotriva
tuturor ereziilor, „Ce poate fi mai folositor pentru răposați decât să li se facă pomenire? Cît de
evlavioasă și minunată e credința creștinilor că morții lor nu pier, ci viețuiesc cu Domnul? Ce
predică mai sfântă decât aceasta, prin care primim bună nădejde să ne rugăm pentru frații noștri
plecați de aici, ca pentru cei ce-ar călători în țară îndepărtată?”7.
S-a putut vedea, așadar, cum Biserica, pe baza temeiurilor scripturistice, dar și a celor
patristice, conștientizează datoria de a ne ruga pentru toți oamenii, și pentru cei vii și pentru cei
adormiți, văzând-o ca pe o dovadă vie a legăturii de iubire dintre toți –fie ei vii sau adormiți.

Amin!

6
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Filipeni, ed. Icos, 1998, IV.
7
Sfântul Epifanie, Împotriva tuturor ereziilor, LXXV, pag. 8 apud Jean-Claude Larchet, Tradiția Ortodoxă ...
p.246.
70
18. Despre Taina Pocăinţei

PREGATIREA APERCEPTIVĂ

Aş dori să încep prin a vă aminti că data trecută am discutat despre păcat. Şi am observat
că primii oameni au căzut în păcat mâncând din „pomul cunoştinţei binelui şi răului”, fiind
înşelaţi de diavol, astfel alterând acea comuniune perfectă cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu l-
a lăsat pe om şi i-a oferit o şansă de reabilitare, i-a întins o mână invitându-l la mărturisire.
Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: Adame unde eşti? Se poate observa cu câtă delicateţe şi
gingăşie, specifică Părintelui ceresc, încearcă Dumnezeu să-l determine pe om să se pocăiască
să-şi mărturisească păcatul pentru a își câştiga mântuirea. Dar atât Adam cât şi Eva încearcă să-
şi caute scuze pentru păcatul săvârşit. Răspunsul pe care trebuia Adam să-l dea era următorul:
Aici sunt Doamne, ţi-am călcat porunca, am mâncat din pomul oprit şi am ajuns gol, dar te
rog iartă-mă! Şi cu siguranţă că Dumnezeu în acel moment i-ar fi iertat şi ar fi rămas în Rai.

Deci, putem observa că această cădere a omului constă în faptul că el a refuzat să-şi
mărturisească şi să se pocăiască în faţa lui Dumnezeu pentru păcatul ce l-a săvârşit. Cu alte
cuvinte a refuzat spovedania.

Oare nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu mulţi dintre noi când observăm că suntem „goi”
şi dacă intrăm în dialog cu Dumnezeu prin spovedanie nu cutezăm să recunoaştem că: „iubirea
de plăcere, iubirea de avere şi iubirea de mărire, cu tot cortegiul de păcate născute din ele ne-
a adus în această stare”.

ANUNŢAREA TEMEI

Astăzi vom discuta cu ajutorul Domnului, despre pocăinţă. De la început vreau să aveţi
foarte clar în minte faptul că există un cult neoprotestant ce se numeşte aşa generic „pocăiţi”.
Când vorbim despre pocăinţă nu ne referim la faptul că trebuie să trecem la acest cult, ci că
trebuie să ne schimbăm atitudinea faţă de viaţa noastră cea împovărată de păcate. În limba
greacă termenul de pocăinţă se traduce prin cuvântul „metanoia” adică schimbare a minţii. Cu
alte cuvinte când vorbim despre pocăinţă vorbim despre părerea de rău pentru păcatele săvârşite
şi hotărârea de a nu le mai săvârşi.

TRATAREA

Sfântul Chiril al Alexandriei referindu-se la păcat şi vindecarea de el spune: „greu lucru


este păcatul, dar nu de nevindecat. Greu pentru cel stăpânit de păcat, dar uşor de vindecat pentru
cel care, prin pocăinţă îl leapădă. Închipuie-ţi că cineva ţine foc în mână. Atâta vreme cât ţine
cărbunele aprins, negreşit îl arde; dar dacă ar lepăda cărbunele, o dată cu el ar îndepărta şi
arderea ”. Din aceste cuvinte observăm că prin pocăinţă putem scăpa de robia patimilor. Sfântul
Ioan Gură de Aur spune că pocăinţa este „leacul păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire
a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul” (De
ce armă împotriva diavolului? deoarece diavolul este pricinuitorul păcatului şi tatăl relelor,
sfătuitor al nostru când păcătuim),Sfântul Ioan Gură de Aur continuă spunând că pocăinţa
este „nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii. Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în rai,
pocăinţa biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem”. Este foarte important
atunci când avem păcate, indiferent dacă sunt mari sau mici, multe sau puţine, să nu
deznădăjduim, să nu spunem niciodată că Dumnezeu nu ne poate ierta pentru fărădelegile
71
noastre. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur îndemna: „de păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi
pocăieşte-te! Să facem cu noi precum facem cu casele noastre, care se învechesc; când părţi din
ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a
face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoieşte-te prin pocăinţă! ”

Anticipez o întrebare din partea dumneavoastră. Dacă am trăit toată viaţa în păcate mă
pot mântui prin pocăinţă? Da te poţi mântui pentru că Dumnezeu este iubitor de oameni şi
doreşte ca noi toţi să ne îndreptăm şi astfel să dobândim mântuirea.

Am să vă istorisesc pe scurt o povestioară ce se găseşte în Pateric: Un frate, care era


stăpânit de patima desfrânării, în fiecare zi păcătuia şi de fiecare dată venea în biserică în faţa
icoanei Mântuitorului şi-L ruga să se milostivească de el şi să-l ierte şi să-l ajute să scape de
această patimă şi promitea că nu va mai greşi. Dar odată ce ieşea din Biserică din nou cădea
în păcat încălcându-şi făgăduinţa. Apoi iară venea în faţa icoanei Mântuitorului şi îi cerea să
se milostivească de el. În acest fel a procedat mai mult de 10 ani până într-o zi când rugându-
se Mântuitorului pentru păcatele sale, diavolul indignat de faptul că tot ce el prin păcat aduna,
fratele prin pocăinţă le risipea s-a arătat şi striga către Mântuitorul că de ce îl primeşte pe
acest desfrânat şi nu-L pedepseşte pentru păcatele sale, acuzându-L pe Dumnezeu că nu este
un Judecător Drept. Mântuitorul i-a răspuns că El este mult milostiv şi iubitor de oameni şi-l
iartă pe oricare om care vine la El, sincer cu inima zdrobită să-i ceară iertare pentru păcatele
sale. Şi precum i-a poruncit Sfântului Apostol Petru să ierte celui ce greşeşte de şaptezeci de
ori câte şapte aşa şi El îl va ierta pentru că de aceea a venit în lume şi-a vărsat scumpul Său
Sânge. Pentru că El nu a venit să-i cheme pe cei drepţi şi pentru cei păcătoşi la pocăinţă. Auzind
acestea diavolul tremura şi nu putea să fugă iar fratele stând în faţa icoanei şi-a dat duhul.
Mântuitorul îi spune că-i va lua sufletul şi-l va mântui pentru că nu a deznădăjduit de mântuire,
iar peste diavol a căzut urgie mare, ca de foc şi l-a mistuit.

Deci putem observa din aceasta că pocăinţa se află în strânsă legătură cu milostivirea şi
iubirea lui Dumnezeu şi că important este să nu deznădăjduim de mântuirea noastră. În acest
sens Sfântul Ioan Hrisostom spunea că dacă ne încredem doar în puterea pocăinţei pentru a
obţine mântuirea, înlăturând iubirea lui Dumnezeu, ar trebui să ne temem că nu o vom dobândi.
„Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj!”, El vorbeşte
de faptul că iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu sunt nemărginite, la fel şi leacul împotriva
păcatului pe când păcatul este mărginit. pentru a înţelege acest lucru trebuie să ne închipuim
păcatul ca fiind o scânteie într-un ocean, adică în oceanul iubirii lui Dumnezeu. Aceste lucruri
nu ar trebui să ne facă trândavi ci din contră să ne facă cât mai sârguincioşi în ceea ce priveşte
lupta cu patimile. Să nu uităm că Dumnezeu ne iartă pentru orice, dar El vrea să vadă şi lupta
noastră necontenită de a ne schimba viaţa precum a făcut acel frate, el se lupta cu patima sa,
încerca să o alunge din sufletul său tocmai de aceea l-a mântuit Dumnezeu.

Este forte important să nu deznădăjduim atunci când păcătuim şi să venim la biserică şi


să-i ascultăm cuvântul lui Dumnezeu din nou, chiar dacă l-am mai auzit, îl ştim dar nu am reuşit
să-l păzim. Sfântul Ioan Gură de Aur exprimă acest lucru printr-o metaforă: patima o
aseamănă cu un copac fără de roade (sau roade pentru porci) iar cuvântul Său care o combate îl
aseamănă cu toporul care taie copacul. Nu este de ajuns doar o lovitură care să taie copacul ci
de mai multe dacă copacul e mare şi bătrân, aşa şi păcatul trebuie de mai multe ori combătut
prin cuvânt pentru a fi doborât.

Trebuie să cunoaştem că păcatul şi pocăinţa sunt două lucruri total diferite. Păcatul este
rana iar pocăinţa este leacul. Am observat fiecare din noi că atunci când păcătuim cu ceva o
facem cu îndrăznire şi tocmai când soseşte momentul mărturisirii atunci ne ruşinăm de ceea ce
am făcut. În mod firesc este să te ruşinezi de păcat atunci când vrei să-l săvârşeşti şi să ai
îndrăznire la pocăinţă. „Diavolul ştiind că păcatul e însoţit de ruşine, care e în stare să depărteze
72
pe păcătos de păcat, iar pocăinţa este însoţită de îndrăznire, care e în stare să atragă pe cel ce se
pocăieşte a schimbat această rânduială firească şi a dat pocăinţei ruşinea iar păcatului
îndrăznirea.”

Avem numeroase exemple în Sfânta Scriptură referindu-se la faptul că Dumnezeu nu


aşteaptă altceva de la noi decât să ne pară rău de relele săvârşite şi să încercăm să ne îndreptăm.
Astfel vă voi aminti doar câteva dintre ele:

 în Vechiul Testament am observat că Dumnezeu îi cheamă pe primii oameni la


pocăinţă, apoi acelaşi lucru se întâmplă şi cu Cain care a fost pedepsit pentru că nu s-a
pocăit de păcatul său. Ninivitenii au scăpat de pedeapsa lui Dumnezeu prin pocăinţă şi
post. În timpul lui Moise Dumnezeu oprea plăgile trimise asupra Egiptului ori de
câte ori faraonul îşi recunoştea păcatul şi se pocăia. Femeia care a salvat iscoadele
trimise de Moise, Raav care era desfrânată prin pocăinţă s-a mântuit. Dumnezeu îşi
arată iubirea Sa, iertându-l pe Aaron pentru construirea viţelului de aur. Un exemplu
celebru de pocăinţă îl avem prin fericitul David care fiind mustrat pentru păcatul său de
profetul Natan s-a căit şi şi-a mărturisit păcatul în faţa unui om simplu precum Natan
care i-a trezit conştiinţa. Dacă un împărat ca David a ţinut post şi s-a căit pentru păcatul
său (avem mărturie pt. aceasta psalmul 50 şi psalmul 6 unde spune: spăla-voi în fiecare
noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda). Dacă un astfel de împărat
precum a fost David s-a pocăit pentru păcatul său oare noi nişte oameni simpli nu suntem
datori să ne pocăim?

 Numeroase exemple avem şi în Noul Testament: Apostolul Petru care după ce s-a
lepădat de Hristos a ieşit afară şi a plâns cu amar şi aşa a fost primit iar în ceata
Aostolilor. Desfrânata a spălat cu lacrimi picioarele lui Hristos, stergându-le cu părul
capului său şi I le-a sărutat, drept aceea a auzit de la Hristos: Iartă-se ţie toate păcatele.
Pilda fiului risipitor arată că Tatăl ne aşteaptă să ne venim în fire şi sa ne întoarcem la
El pocăindu-ne pentru păcatele noastre. Vameşul din pilda vameşului şi a fariseului
se ruga căindu-se pentru păcatele sale: „Doamne milostiv fi mie păcatosul” şi s-a
pogorât la casa sa mai îndreptat decât fariseul. Zaheu vameşul este un alt exemplu de
pocăinţă. Tâlharul de pe cruce care-i recunoaşte dumnezeirea Mântuitorului şi Îi cere
să–l pomenească întru Împărăţia Sa este un exemplu clar de pocăinţă. Iar Domnul Iisus
îi spune: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.

 Maria Egipteanca este un exemplu viu şi clar pentru faptul că pocăinţa ne aduce
iertarea păcatelor şi nu numai. Despre Maria Egipteanca ştim că a dus o viată murdară,
plină de plăcerea trupului dar datorită pocăinţei sale (adică retragerea în pustie timp de
47 de ani petrecându-i în post şi rugăciune luptând astfel cu patima sa) Dumnezeu a
iertat-o făcând din ea un vas de cinste pentru harul Sfântului Duh. Părintele Zosima
mărturiseşte faptul că atunci când se ruga se înălţa de la pământ cu trupul. Vă daţi seama
cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult se bucură când ne îndreptăm şi mai ales
ce daruri minunate ne oferă când ne îndreptăm. Dumnezeu se îngrijeşte şi de trupul ei.
Mă refer la faptul că Zosima a mers în pustiu la ea şi găsind scris pe pământ : „ Îngroapă,
părinte Zosima în acest loc trupul smeritei Maria. Dă ţărânei, ţărâna, rugându-te mereu
Domnului pentru mine!” şi la faptul că groapa a fost săpată de un leu care a fost trimis
de Dumnezeu.

Observăm că Stăpânul atât de bine şterge păcatele ca nu mai rămâne nici-o urma de păcat,
nici nu îngăduie sa rămână vreun semn, ci odată cu sănătatea dăruieşte si frumuseţea, odată cu
izbăvirea de pedeapsă dă și dreptate și face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a
păcătuit.

73
Dumnezeu a cunoscut că firea omului este slabă şi că el este supus păcatului, tocmai de
aceea a oferit Apostolilor şi aceştia urmaşilor lor adică episcopilor şi preoţilor puterea de a ierta
păcatele atunci când îi trimite la propovăduirea Evangheliei şi a pocăinţei în toată lumea. Sfântul
Ioan Gură de Aur se minunează de această mare putere cu care a fost învrednicit preotul,
putere de ierta păcate, putere ce nu a fost dată îngerilor, nici arhanghelilor, care sunt fiinţe pure
şi spirituale şi foarte apropiate Lui (Nu s-a spus îngerilor ci oamenilor : Oricâte veţi lega pe
pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer -
cuvinte cu care a fost instituită Taina Spovedaniei). „Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele
făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi”.

RECAPITULAREA

Deci putem observa că pocăinţa este absolut necesară pentru mântuire şi tot odată faptul că
Dumnezeu nu-l lasă pe cel care se căieşte sincer pentru păcatele sale ci îi dăruieşte iertarea de
ele prin preoţi, curăţindu-ne şi reînnoindu-ne cu puterea Sfântului Duh.

ASOCIEREA

Putem spune că pocăinţa este strâns legată de rugăciune. Pocăinţa implică rugăciunea.
Aţi văzut că toţi cei care s-au căit pentru păcatele lor au recurs şi la rugăciune. Fără aceste două
omul nu poate obţine îndurarea şi milostivirea lui Dumnezeu.

GENERALIZAREA ŞI APLICAREA

Ştiind faptul că nu există om fără de păcat şi că numai Domnul Dumnezeul nostru este
fără de păcat realizăm faptul că toţi avem nevoie de pocăinţă. Aşadar este foarte important să
ne mărturisim păcatele şi să ne căim pentru ele hotărând de altfel să nu le mai săvârşim pentru
a scăpa de sub stăpânirea lor prin mărturisirea către preotul duhovnic uşurându-ne astfel sufletul
deoarece mărturisirea mai este considerată o baie a sufletului. Şi astfel să fim învredniciţi de
darurile cereşti şi să moştenim Împărăţia cerurilor cu toţi sfinţii în Hristos Iisus, a căruia este
slava în vecii vecilor. Amin.

74
19. Despre poruncile bisericeşti

Care este întâia porunca bisericească?

Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare duminică și sărbătoare.


Ce învață această poruncă?

Această poruncă tâlcuiește porunca a patra dumnezeiască, arătând felul în care sunt
datori creștinii să prăznuiască zilele de sărbătoare. Ea cere creștinului să se roage lui Dumnezeu,
precum spune Sfântul Apostol Pavel: Rugați-vă neîncetat (I Tes. 5,17), fiindcă rugăciunea este
mijlocul cel mai potrivit de a înfățișa înaintea lui Dumnezeu gândurile și simțămintele
religioase, de a-I mulțumi pentru binefacerile primite și a-I cere ajutorul pentru diferitele
trebuințe cinstite ale vieții. Rugăciunea să fie făcută cu înfrângerea inimii și cu smerenie, căci
„Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Fără smerenie nu este cu
putință adevărata credință creștină, iar fără credință nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu.

Porunca aceasta îl îndatorează pe creștin la rugăciune zilnică, iar în zilele de sărbătoare,


să ia parte la sfintele slujbe rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Care este a doua poruncă bisericească?

Să ținem toate posturile de peste an.


Ce învață această poruncă?

Porunca postului o găsim în Sfânta Scriptură. Timpul pentru îndeplinirea acestei


îndatoriri îl hotărăște însă Biserica, prin porunca aceasta. Postul este mijloc potrivit pentru
înfrânarea poftelor rele, pentru biruirea ispitelor și păcatelor, precum și pentru stăruirea în
rugăciunea curată. Folosul postului este propășirea în virtute.

Care este a treia porunca bisericeasca?

Să cinstim pe slujitorii bisericești.


Ce învață această poruncă?

Această poruncă învață că e de datoria creștinului a da cinstire celor ce fac parte din
starea preoțească, deoarece aceștia sunt slujitori ai sfintelor altare, propovăduitori ai cuvântului
dumnezeiesc și rugători către Dumnezeu. Îndeosebi se cuvine această cinstire duhovnicului,
care-l povățuiește pe creștin în scaunul Sfintei Mărturisiri și care, cu puterea primită de la
Dumnezeu, îi dă dezlegare de păcate. Sfântul Apostol Pavel spune: Vă mai rugăm, fraților, să
cinstiți pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voștri în Domnul și vă povățuiesc;
și pentru lucrarea lor, să-i socotiți pe ei vrednici de dragoste prisositoare (I Tes. 5, 12-13) și
Ascultați pe mai-marii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele
voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie, și nu suspinând (Evr.
13,17). Preoții, care își țin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales
cei care se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura (I Tim. 5, 17).

75
Care este a patra porunca bisericeasca?

Să ne spovedim și să ne împărtășim în fiecare dintre cele patru posturi mari de


peste an, sau, dacă nu putem, cel puțin o dată pe an, în postul Sfintelor Pasti.
Ce învață aceasta poruncă?

Prin Sfânta Taină a Botezului, omul se curăță de păcatul strămoșesc și de orice alt păcat
săvârșit până atunci. În timpul vieții, însă, ispitele îl pot duce mereu pe creștin la călcarea voii
lui Dumnezeu, adică la săvârșirea de păcate. Pentru a-i da creștinului putința să se curețe de
păcatele săvârșite după Sfântul Botez și să se împărtășească cu Sfântul Său Trup și Sânge,
Mântuitorul a așezat Taina Sfintei Mărturisiri. Porunca a patra bisericească arată, deci, datoria
creștinului de a-și mărturisi păcatele înaintea duhovnicului, pentru a fi dezlegat de ele și pentru
a se putea împărtăși cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului, spre dobândirea fericirii veșnice.
De scaunul mărturisirii se poate apropia creștinul oricând simte trebuința de a-și ușura sufletul
de păcate. Biserica, la rândul ei, cere creștinului, prin această poruncă, să se mărturisească în
fiecare dintre cele patru posturi de peste an. Dacă totuși nu i-ar fi cu putință, atunci măcar o dată
pe an, și anume în postul Sfintelor Paști, creștinul trebuie neapărat să se mărturisească și să se
împărtășească.

Care este a cincea poruncă bisericească?

Să ne rugăm pentru ocârmuitorii noștri.


Ce învață această poruncă?

Această poruncă învață că este de datoria creștinului să se roage lui Dumnezeu de ajutor
pentru toți cei ce se îngrijesc de binele său vremelnic și veșnic. Astfel, Biserica cere să ne rugăm
pentru patriarh, mitropolitul sau episcopul eparhial și întreg clerul, pentru ocârmuitorii țării și
pentru toți cei care fac bine Sfintei Biserici și se străduiesc să întărească credința ortodoxă.
Sfântul Apostol Pavel spune: Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni,
mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii..., ca să petrecem viață pașnică și liniștită, întru
toată cuvioșia și buna cuviință, că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru (I Tim. 2,1-3). Creștinul să nu uite în rugăciunile sale nici pe cei trecuți din
viața aceasta, căci rugăciunile celor vii le folosesc mult celor răposați. Învățătura acestei porunci
se desprinde din porunca dragostei față de aproapele.

Care este a șasea poruncă bisericească?

Să ținem posturile pe care le-ar orândui episcopul sau mitropolitul locului, în


vreme de primejdii, de boli sau de necazuri.
Ce învață aceasta poruncă?

În anumite împrejurări, chiriarhii locului au dreptul și datoria să rânduiască zile


deosebite de post și rugăciune, iar creștinii au datoria să le țină cu toată curăția inimii, fiind spre
folosul lor. Pe când Sfântul Apostol Petru se găsea închis de Irod, se făcea necontenit
rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică (Fapte 12, 5) și îngerul Domnului l-a
izbăvit.

76
Care este a șaptea poruncă bisericească?

Să nu citim cărțile ereticilor.


Ce învață această poruncă?

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, având de la Dumnezeu chemarea să călăuzească pe


creștini pe drumul dreptei învățături, are datoria să atragă luarea-aminte a acestora asupra
tuturor lucrurilor care i-ar putea abate de la acest drum. Astfel, prin porunca aceasta le cere
celor care nu sunt întăriți în cunoașterea și înțelegerea cuvântului dumnezeiesc să se ferească
de citirea cărților potrivnice credinței adevărate, cum sunt cele ale ereticilor, spre a nu fi amăgiți
de învățături pierzătoare de suflet (I Tim. 4, 7), ci să se hrănească cu cuvintele credinței și ale
bunei învățături (I Tim. 4, 6).

Care este a opta poruncă bisericească?

Să nu înstrăinăm, nici să folosim spre scopuri străine, lucrurile bisericești sau


averea Bisericii.
Ce învață această poruncă?

Biserica folosește lucrurile și bunurile sale la săvârșirea sfintelor slujbe, la susținerea


așezămintelor sale și la săvârșirea de fapte bune (Fapte 11, 29-30). Înstrăinarea acestor lucruri
sau întrebuințarea lor spre folosul propriu aduce, deci, pagubă Bisericii, iar pentru cei care se
fac vinovați de astfel de fapte, înseamnă păcat, căci porunca a opta dumnezeiască spune: să nu
furi.

Care este a noua poruncă bisericească?

Să nu facem nunți și ospețe sau alte petreceri în timpul posturilor.


Ce învață această poruncă?

Biserica a rânduit anumite zile în care creștinii să prăznuiască cele mai însemnate
evenimente din viața Mântuitorului și a sfinților. Acestea, fiind unele de bucurie, iar altele de
întristare, de bună seamă că cele dintâi vor fi prăznuite cu bucurie sufletească, iar celelalte, cu
întristare și cu înfrânare trupească și sufletească.

Prin porunca aceasta, Biserica cere creștinului ca în zilele de întristare arătate de ea, în
zilele de post, să nu facă nuntă și petreceri, care sunt prilej de veselie și, în genere, să nu ia parte
la bucurii și plăceri.

Împlinirea acestei porunci sporește creștinului evlavia și dragostea față de Dumnezeu.

77
20. Despre cultul morţilor

1. Legăturile dintre vii şi morţi

Cultul morților se bazează pe legăturile care există între vii și morți. Aceste legături au
generat anumite comportamente sau practici, însă, nu toate binecuvântate de Biserica noastră.
Așa se face că Biserica condamnă legăturile oculte cu morții.

a. Biserica condamnă legăturile „oculte" cu morţii

Biserica a arătat întotdeauna cât de vane şi primejdioase sunt practicile prin care se
pretinde că se poate comunica fizic ori psihic cu sufletele celor morţi, mai ales pentru faptul că
aceste practici (cum ar fi spiritismul, necromanţia629...) sunt cel mai adesea legate de halucinaţii
(în cele mai multe cazuri bazate pe autosugestie), de superstiţii şi mai ales de practici magice,
prin care se invocă demonii 630 , a căror intervenţie malefică poate produce rău fizic, psihic631
şi duhovnicesc632 celor care participă la ele.

Biserica binecuvintează și recomandă, însă, rugăciunea fierbinte pentru cei adormiți,


astfel că, datoria rugăciunii pentru cei morți este o practică pe care fiecare credincios trebuie să
și-o asume.

b. Datoria rugăciunii pentru cei morţi

Biserica a resimţit întotdeauna ca pe o datorie rugăciunea pentru morţi. Potrivit


Sfântului Ioan Gură de Aur, ea este o tradiţie a Bisericii, instituită chiar de Sfinţii Apostoli:
„Nu degeaba au rânduit Apostolii să se facă la săvârşirea Tainei celei înfricoşate pomenirea
celor plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor morţi. Când stă tot
poporul, plinătatea preoţească, cu mâinile ridicate şi stă de faţă jertfa înfricoşată, cum nu vor
îndupleca pe Dumnezeu cei adormiţi?"633 In scrierea Despre cei adormiţi în credinţă, atribuită
Sfântului Ioan Damaschin, se spune acelaşi lucru.634 In cea de-a doua epistolă către Timotei,
vedem că Sfântul Apostolul Pavel se roagă pentru ucenicul său, Onisifor, trecut la cele veşnice
(2 Tim l, 18).

Unii Părinţi chiar îi condamnă pe cei ce zic ca nu se cuvine să ne rugăm pentru morţi.
Astfel, Sfântul Epifanie spune: „Ce poate fi mai folositor pentru răposaţi decât să li se facă
pomenire? Cât de evlavioasă şi minunată e credinţa creştinilor că morţii lor nu pier, ci vieţuiesc
cu Domnul! Ce predică mai sfântă decât aceasta, prin care primim bună nădejde să ne rugăm
pentru fraţii noştri plecaţi de aici, ca pentru cei ce-ar călători în ţară îndepărtată?"635

c. Mijlocirile ce se fac pentru cei morţi

Mijlocirile pentru morţi, în mod tradiţional, îmbracă trei forme principale: rugăciunea
(Bisericii sau personală), sfânta jertfă, milostenia.

78
Rugăciunea Bisericii pentru cei morţi

Din primele veacuri aflăm în Biserica Ortodoxă slujbă pentru morţi, săvârşită nu numai
în ziua înmormântării, ci şi la trei, nouă şi patruzeci de zile după aceea; apoi la trei, şase şi nouă
luni de la deces şi în fiecare an, când facem pomenirea morţii sale.

La acestea se adaugă slujba Panihidei, atunci când rudele o cer. De asemenea, sfinţirea
colivei, care se face cel mai adesea la sfârşitul Liturghiei, la cererea rudelor sau în zilele în care
Biserica face pomenirea tuturor morţilor, după cum vom vedea mai jos. Colivele se fac din grâu
fiert, îndulcit cu miere şi aromat cu tot felul de mirodenii; au forma unei mici movilițe şi se
decorează în aşa fel încât să se închipuiască Sfânta Cruce. Altădată, colivele se puneau pe
morminte, drept hrană pentru săraci şi pentru preoţii slujitori. Astăzi, se împart la sfârşitul
slujbei celor din biserică, ca semn al dorinţei de a gusta împreună din această ofrandă, dar şi cu
o semnificaţie duhovnicească mai înaltă, a unirii tuturor creştinilor în rugăciunea ce se face
pentru morţi şi a solidarităţii lor cu cei care îşi pomenesc rudele trecute la Domnul.

În fiecare săptămână, sâmbăta este îndeobşte închinată pomenirii morţilor, cu rugăciune


şi slujbă la biserică.

Pe de altă parte, găsim mai multe zile din anul liturgic anume consacrate pomenirii
morţilor: sâmbăta lăsatului sec de carne pentru Postul Mare; sâmbetele din săptămâna a doua,
a treia şi a patra din Postul Paştelui; lunea sau marţea lui Toma, care vine îndată după duminica
Tomii; sâmbăta de dinaintea Rusaliilor; sâmbăta de dinaintea Sfântului Dimitrie (26 octombrie).
Cea dintâi şi penultima se mai numesc şi „sâmbete ale (stră)moşilor".

Un loc important cât priveşte pomenirea morţilor îl ocupă însă Liturghia propriu-zisă.
Mulţi Părinţi îndeamnă să se aducă Sfânta Jertfă pentru cei adormiţi.640

Atât Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, care se săvârşeşte în mod curent în Biserică,
ca şi cea a Sfântului Vasile cel Mare, săvârşită în anumite momente ale anului liturgic, după
cum arată rânduiala tipicului (mai ales în timpul Postului Mare), cuprind numeroase rugăciuni
pentru morţi.

La sfârşitul Liturghiei catehumenilor, preotul îi pomeneşte pe morţii pentru care s-au


dat pomelnice ori pentru care el însuşi doreşte să se roage (fraţi de slujire, enoriaşi, fii
duhovniceşti).

Apoi, în toiul Liturghiei, după Epicleză, preotul rosteşte această rugăciune: „Încă
aducem Ție această slujbă duhovnicească pentru toţi cei adormiţi întru credinţă:
strămoşi, părinţi, patriarhi, proroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici,
mărturisitori, pustnici şi pentru tot sufletul cel drept care s-a săvârşit întru credinţă.”

Puţin după aceasta, iarăşi se roagă: „Pomeneşte pe toţi cei adormiţi întru nădejdea
învierii şi a vieţii celei de veci -rostindu-le numele - şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul
nostru, acolo unde străluceşte lumina feţei Tale[...]"643 . Această rugăciune se află şi în
Liturghia Sfântului Vasile.644

La Proscomidie, în ambele Liturghii, preotul face pomenirea „tuturor fraţilor celor


întru Hristos, care întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci, cu împărtăşirea Ta au
adormit" şi scoate pentru ei, cu ajutorul copiei părticele din prescură. Scoate, de asemenea,
părticele şi pentru cei pentru care s-au dat „liturghii” sau pomelnice, însoţite de prescuri. După
împărtăşirea credincioşilor, preotul pune toate aceste părticele în sfântul potir, rugându-

79
L pe Dumnezeu să spele păcatele celor pomeniţi la Sfântul Altar „cu cinstit Sângele” Său, prin
Sfânta Sa Jertfă, pentru rugăciunile Sfinţilor Săi.

Rugăciunile personale

Pe lângă rugăciunile Bisericii, aflăm şi rugăciuni personale ale creştinilor pentru cei
adormiţi, cum sunt cele de dimineaţă şi de seară, ori cele rostite în alte împrejurări.

Iubirea creştinească nu se revarsă doar asupra rudelor şi prietenilor, ci asupra tuturor


oamenilor. De aceea, creştinii evlavioşi se roagă pentru toţi fraţii lor adormiţi în credinţă. Ei
merg la marii duhovnici cu lungi pomelnice, iar aceştia se roagă fierbinte şi îndelung pentru
toţi, vădind o mare dăruire şi iubire de oameni.

Milosteniile

Mulţi Sfinţi Părinţi, teologi şi duhovnici ortodocşi sfătuiesc ca, pe lângă rugăciuni,
pentru cei morţi să se dea de pomană săracilor, lucru care le este de mare folos. E vorba de un
vechi obicei, de care amintesc încă şi Constituţiile apostolice: „Pentru pomenirea mortului, să
daţi săracilor din bunurile sale”.649 Sfântul Ioan Gură de Aur arată limpede că asta înseamnă să
săvârşeşti în numele celui mort o faptă de iubire - virtute specific creştină -, pe care el nu mai
are cum s-o facă, şi pentru care Dumnezeu, Cel Care răsplăteşte tot lucrul bun, să-i dăruiască
harul Său.

Lumânările şi candelele

În Biserica Ortodoxă, mai înainte de Liturghie, creştinii aprind lumânări pentru vii şi
pentru morţi, însoţite de rugăciune pentru ei. Lumânarea care arde în timpul Liturghiei
simbolizează rugăciunea lor neîncetată şi împletirea ei cu rugăciunea de obşte a întregii Biserici.

Aceeaşi semnificaţie o au candelele ce ard în cimitire650.

Aducerea de ofrande la biserică

Există de asemenea obiceiul de a aduce, în numele repausaţilor, ofrande pentru biserică.


Astfel, fie se fac donaţii pentru construirea sau întreţinerea lăcaşului bisericesc, pentru
pomenirea lor, fie că se dau pur şi simplu prescuri la altar, pentru ca preotul, pomenindu-i pe
fiecare pe numele său, să scoată din ele părticele, după cum am arătat mai sus.

d. Foloasele rugăciunii pentru morţi

Părinţii vorbesc în repetate rânduri despre marele folos al mijlocirii pentru morţi. Astfel,
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Nu degeaba se aduc daruri la Biserică pentru cei răposaţi;
nu sunt zadarnice nici rugăciunile şi nici milosteniile. Duhul Sfânt a poruncit să se facă acestea
ca să ne ajutăm unii pe alţii”.

Răposaţii pot dobândi de la Dumnezeu iertarea păcatelor lor, ca răspuns la rugăciunile


celor vii664. Acesta este un adevăr pentru Biserică, care se roagă lui Dumnezeu ca să le ierte
celor morţi „toată greşeala, cea de voie şi cea fără de voie”.

Pe de altă parte, prin rugăciunile Bisericii cei aflaţi în iad pot primi, într-o măsură mai
mare sau mai mică, mângâiere şi uşurare de chinurile lor. Lucrul acesta îl aflăm dintr-un text
foarte vechi şi de mare autoritate, în care se istoriseşte o descoperire ce s-a făcut Sfântului
80
Macarie cel Mare: „În orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru
dânşii, se mângâie puţin”. Sfântul Ioan Gura de Aur vorbeşte în nenumărate rânduri despre
lucrul acesta şi spune adeseori cât de mare mângâiere aduc rugăciunile noastre sufletelor
osândite: „A-l ajuta trebuie (pe cel adormit), iar nu a-l plânge; a face pentru dânsul rugăciuni şi
cereri şi milostenii şi prinoase. Căci nu degeaba s-au pus acestea şi nu în zadar facem pomenire
la Sfintele Taine pentru cei duşi de la noi, şi pentru dânşii ne apropiem de sfântul jertfelnic,
rugându-ne Mielului Celui ce stă de faţă, Celui Ce a ridicat păcatul lumii, ci pentru ca prin
aceasta să li se aducă lor vreo mângâiere. Şi nu în zadar strigă cel ce stă înaintea Jertfelnicului
în vreme ce se săvârşesc înfricoşatele Taine: «Pentru toţi cei adormiţi întru Hristos şi pentru cei
ce fac pomenire de dânşii». Că cele ale noastre nu sunt doar scenă de teatru, ci toate acestea se
săvârşesc după porunca Duhului Sfânt. Deci, iubiţilor, să îi ajutăm şi pomenire să facem pentru
dânşii. Căci dacă pe fiii lui Iov îi curăţa jertfa tatălui lor, pentru ce să te îndoieşti că, făcând noi
jertfe pentru cei duşi de aici, nu li se va aduce vreo mângâiere.

81
82
83

S-ar putea să vă placă și