Sunteți pe pagina 1din 1

Predică la înmormântare

Cu inimi cernite de durere, cu obraji brăzdaţi de lacrimi, privind catafalcul din


faţa noastră, se împlinesc cuvintele profetului David: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea
câmpului, că vânt a trecut printr-însul şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul
său”.
Durerea este mare, iar cuvintele noastre sunt prea neputincioase pentru a o
exprima pentru cei dragi, în primul rând, noi încercând să aducem o mângâiere prin
cuvântul de învăţătură. Mângâierea vine în primul rând de la Hristos, Care spune că „cel
ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”. Chiar dacă atunci când veţi merge acasă,
patul lui va fi gol, scaunul lui va fi gol, pentru că moartea produce o ruptură, o despărţire,
o însingurare; vă veţi întâlni cu el altfel: în suflet, în inimă, în amintiri.
Durerea este mare, prea mare…un balsam care să aline această durere este
cuvântul Scripturii care spune că atunci când Maica Domnului s-a dus la templu, cu
pruncul Iisus, a fost întâmpinată de dreptul Simeon care i-a profeţit că „prin sufletul ei va
trece sabie”, lucru care s-a petrecut când a suferit pentru păcatele noastre. Când era dus
pe Golgota pentru a fi răstignit, a fost plâns da Maica Sa, de femeile care I-au fost alături
în timpul suferinţelor, dar le-a spus: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi…”
Şi acum, lacrimile sunt fireşti, dar să ştiţi că el trăieşte… altfel…El trăieşte prin mama
care i-a dat viaţă, prin fiica ce este trup din trupul lui, sânge din sângele lui. Ca orice om,
a fost cu păcate, căci nu este om fără greşeală, dar cred o spovedanie generală pe care a
făcut-o şi suferinţa pe care a purtat-o vor „cântări” spre un răspuns bun înaintea lui
Hristos. Adesea, Dumnezeu îngăduie suferinţele, pentru ca prin acestea să ne apropiem şi
mai mult de El,
Ceea ce am observat, este că atât naşterea, cât şi moartea, sunt legate de două zile
importante: Sf. Constantin şi Elena, şi Sf. Ioan Botezătorul şi cu siguranţă că în veşnicie
va avea parte de mijlocirea şi ocrotirea lor la dreapta judecată. Sfinţii au fost oameni ca şi
noi, dar s-au străduit să întrupeze în fiinţa lor sfinţenia lui Hristos. Moartea lor a devenit
ziua de naştere în care s-au născut pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Ei au devenit
puternici mijlocitori pentru noi înaintea Tatălui ceresc. Nădăjduim ca sub aripile
ocrotitoare ale Sf. Ioan Botezătorul, cu care este reprezentat în iconografia noastră
ortodoxă, să fie primit adormitul întru Domnul (N) care astăzi pleacă dintre noi.
Plecarea lui dintre noi ne arată că în orice moment al vieţii de pe acest pământ,
trâmbiţa poate suna, chemându-i la El. Bine ar fi ca acest moment să producă în noi o
schimbare, „căci ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem” deoarece am fost
răscumpăraţi cu preţ şi nu mai suntem ai noştri, ci ai Aceluia prin care am fost
răscumpăraţi”. Schimbarea noastră să fie una în adâncul inimii, să devenim
„frământătură” nouă.