Bădin Inflația În România

Inflatia în România, evoluție tendințe
Introducere
În economiile contemporane inflaţia nu este un fenomen nou, manifestările sale fiind

prezente din secolele XVII -XVIII, dar reprezintă unul din cele mai nocive fenomene economice.
Se vorbește de inflație ca de maladie cronică, greu de gestionat.
Problematica inflaţiei a fost în atenția a numeroși economişti şi nu numai, preocupați să

definească conceptele și noțiunile specific acestui fenomen, să pună în lumină specificitățile și
particularitățile sale, cauzele apariţiei inflaţiei, impactul resimțit de gospodăriile populaţiei şi
agenţilor economici, formele sale de manifestare etc
Lucrarea este structurată în patru capitole problematice pe care le prezentam pe scurt în

continuare.
Primul capitol, Unele considerații generale privind definirea inflației, prezintă abordarea
inflației prin prisma teoriilor economice cele mai cunoscute în domeniu cu marcarea momentelor
cheie ale evoluției noțiunilor și conceptelor. Capitolul continua cu enumerarea cauzelor inflației
și derivată din aceasta cu tipologiilor caracteristice inflației. În ultima parte a capitolului sunt
trecuți în revistă indicatorii de evaluare și măsurare a inflației.
Cel de al II-lea capitol, Inflaţia în România în economia de tranziție, 1990-1997, se oprește

asupra evoluției inflației din România în economia de tranziție, în anii de construcție a economiei
de piață, de schimbaare structural profundă a economiei. Sunt prezentate cele două variante
propuse cu accent pe realizările și evoluțiile care au decurs din alegerea celei de-a doua variantă
cu o desfăşurare etapizată. Se prezintă an de an procesul de liberalizarea preţurilor, practic a
început la 1 noiembrie1990 şi s-a încheiat în linii generale în mai 1993, odată cu eliminarea
subvenţiilor.În incheiere sun punctate principalele măsuri de prevenire a inflației.
Capitolul III, Evoluții și tendințe ale fenomenului inflationist sintetizează cele mai
semnificative momente ale evoluției și tendințelor fenomenului inflationist. Intervalul propus spre
analiză este vast si marcat de multe elemente de importanță privind acest fenomen și din acest
motiv selecția prezintă doar unele componente de natura determinanților inflației, evoluții din
1
perioada de după aderarea la UE precum și cele mai relevante obiective a ceea ce se numește
țintirea inflației.
Ultimul capitol, Corelația inflație șomaj prezintă problematica șomajului în perioada de tranziție
pornind de la definirea acestuia și continuă evidențierea corelației dintre cele două fenomene și în
același tim procese economice determinante ale susținerii ale unei dezvoltări economice durabile
. Lucrarea se incheie cu prezentarea unor concluzii desprinse din problemele discutate în
cadrul lucrării cu evidențierea celor mai semnificative si specifice elemente desprinse din
caracteristicele construcției economiei de tranziție din țara noastră.
Cap.I. Unele considerații generale privind definirea inflației
Inflația, proces economic ce se manifestă oriunde într-o economie, reprezinta în fapt o

dezordine a economiei, regăsită în funcționarea dezechilibrată a sistemelor economice.
Un astfel de proces economic ce se manifestă cu intensități diferite asupra economiei de-a

lungul ciclurilor economice a suscitat ateneția multor economiști, iar literatura de specialitate
relevă preocupări multiple în domeniul definirii noțiunilor, conceptelor specifice acestui proces.
Nu s-a ajuns la o definiție unanim recunoscută/acceptată care să răspundă cel mai bine
caracterizării generale a procesului inflaționist. Definiția avansată de Pierre Bezbakh 1, respectiv
că: inflația este un proces de creștere cumulativă și autoîntreținută a nivelului general al
prețurilor2 a fos una din cele mai răspândite definiții reprezentând ‫״‬numitorul comun al tutror
definițiilor întâlnite, constând în sublinierea formei finale de manifestare a acestui proces"3.
1
Pierre Bezbakh, Inflation et désinflation, Éditions La Découverte, 5e édition octobre 2005, 123
pages, (ISBN 2707146684)
2
Definiție preluată și de Elena Pelinescu, Mihaela Ionescu,pg.11în vol. Inflația în România, coordonatori Mircea
Ciumara, Constantin Ciutacu, editura Expert, volum ce prezintă rezultatele parțiale ale studiului: IMPACTUL
INFLAȚIEI ASUPRA COMPETITIVITĂȚII ȘI A DEZVOLTĂRII UNOR STRUCTURI VIABILE; INFLUENȚA
UNOR STRUCTURI ECONOMICE VIABILE; INFLUENȚA RESTRUCTURĂRI ECONOMICE ASUPRA
SISTEMULUI DE PREȚURI, Contractul de finanțare pentru proiecte prioritare PP3/S2/Programul
CERES/25.XI.2002, Autoritatea contractantă IFA Măgurele, Contractor INCE, Academia Română, perioada de
derulare noiembrie 2002-iulie 2005, p.11
3
Ibidem cit 2.
2
Prin urmare putem afirma că, inflația este creșterea în timp a prețurilor bunurilor și
serviciilor concomitent cu scăderea valorii banilor și a puterii de cumpărare a populației.Într-un
asemenea context valoarea banilor este determinată de cantitatea de bani disponibili în circulație
și bunurile și serviciile ce pot fi cumpărate cu acești bani.
În condițiile în care la nivelul economiei productivitatea este aceiași și pe piața se introduc

mai mulți bani, se cumpără aceleași produse dar cu mai mulți bani. În general, inflația este efectul
creșterii prețurilor în toate domeniile activității. Pot exista totuși și situații în care asistăm la
reduceri ale inflației și avem în acest caz manifestarea fenomenului de dezinflație.
1.1. Abordarea inflației în teoriile economice
Conform4 unui comunicat din anul 1919 al Rezervei Federale „Inflaţia este un proces de
multiplicare adiţională de monedă neîntemeiat de o creştere corespunzătoare a producţiei de
bunuri”. Observăm că în perioada respectivă inflația era abordată din punct de vedere monetar și
nu al prețurilor bunurilor de consum. Începând cu anul 1978, cauze ale inflației au devenit evoluţia
cursului de schimb, creşterea dinamică a costului forţei de muncă, starea vremii (important pentru
agricultură) dar nu creşterea excesivă a monedei.
În timp această poziție în abordarea procesului inflationist se dezvoltă, se îmbogățește cu

noi contribuții, determinate și de necesitatea cercetării cauzelor noi ale declanșării inflației, de
identificarea unor soluții menite să stopeze inflația și consecințele acesteia.
Printre teoriile dezvoltate privind fundamentele, noțiunile și conceptele privind inflația se

evidențiază prima abordare care are ca punct de plecare „teoria cantitativă a banilor” dezvoltată
mult mai riguros la începutul secolului XX, de către economistul Irving Fisher (1920). Acesta a
îmbunătățit ecuația de schimb lansată de predecesorii săi prin includerea în calcul și a vitezei de
circulație a cantități de bani. Teoria cantitativă poate fi considerată teoria clasică sau neoclasică
a inflației.5
4
Constantin Anghelache, Vergil Voineagu, Gabriela-Victoria, Anghelache, Alexandru Manole, Aspecte privind
analiza evoluției inflației, Economie teoretică şi aplicată Volumul XIX (2012), No. 11(576), pp. 3-11
5
Elena Pelinescu, Mihaela Ionescu, Definirea fenomenului inflaționist prin prisma teoriilor economice, în vol.Inflația
în România, coordonatori Mircea Ciumara, Constantin Ciutacu, Ed. Expert, 2003,pp11-17
3
Economiștii succesorii a lui Adam Smith au abordat problematica banilor de hârtie și a
cauzelor ce declanșează modificări ale costurilor ce stau la baza obținerii bunurilor de consum: (i)
modificarea valorică; (ii) modificarea preţului banilor (nominală); (iii) deprecierea monedei,
datorată modificărilor cantitative ale monedei ( cu referire la metalul din care se obține moneda
naţională).
MxV=PxT ,
unde: M=cantitatea de monedă; V=viteza de circulație a fiecărei unități monetare;

P=nivelul prețurilor; T= volumul tranzacțiilor.
Keynes în studiile sale de început a fost adept al teoriei cantitative pe care a și perfecționat-
o prin înlocuirea unor factori din ecuația schimburilor (a lui Fisher) și elaborarea ecuației de la
Cambridge6.
N=P(K+R*Ki)
Unde:
N= volumul însumat al monedei în numerar și a celei scripturale;
P= nivelul prețurilor, respective indicele costului vieții;
R= rata rezervei monetare;
K= cercerea publică de încasari în moneda lichidă;
Ki= moneda scripturală exprimată în unități de consum.
Keynes înlocuiește această ecuație în 1930 în lucrarea sa "Tratat despre monedă" cu altă
ecuație :
P x Q=Mi x Vi
Unde:
P =nivelul prețurilor;
Q = producția;
6
Elena Pelinescu,Mihaela Ionescu, Definirea fenomenului inflaționist prin prisma teoriilor economice, în vol.Inflația
în România, coordonatori Mircea Ciumara, Constantin Ciutacu, Ed. Expert, 2003,pp11-17
4
Mi = volumul depunerilor provenite din venituri;
Vi = viteza de circulație.
Legătura inflaţiei cu nivelul preţurilor evidențiată de cei doi reprezintă în fapt un punct
important de referință pentru conceptul referitor la inflație, a locului său în sistemul economic.
În anul 1936, momentul marcat de apariția teoriei generale a lui Keynes a reprezentat, în
opinia economiștilor din perioada respectivă momentul asaltului teoriei cantitative asupra teoriei
monetariste.
Teoria monetaristă7 precizează în explicarea inflației8 următoarele elemente:
- inflația este în esență un fenomen monetar;

- nu se poate alege pe termen lung între inflație și șomaj;
- încercările de asusține ocuparea printr-o politică monetară active sunt inutile și, în același
timp, periculoase.
Paralel cu extinderea abordării monetariste a inflației către sfârșitul anilor 60 se remarcă

apariția fenomenului de simultaneitate între inflație și șomaj (așa numita stagflație), fenomen ce
nu poate fi explicat de teoriile keynesene.
Corelația inflație-șomaj a fost analizată de Philips fiind cunoscută sub numele de curba lui
Phillips. Importanţa curbei lui Phillips pe lângă faptul ca a fost formulată şi acceptată este
accentuată și de modificările ei ulterioare de către R.Lipsey, Milton Friedman şi E.Phelps. În acest
context amintim și de definiția șomajului natural de către Milton Friedman: inflația suplimentară
acceptată pentru reducerea șomajului nu produce pe termen scurt decât o reducere temporară a
subocupării. O astfel de situație este determinată de comportamentul salariațiilor care anticipează
creșterea inflației, solicitând salarii nominale mai mari ce vor conduce la reducerea cererii de forță
de muncă din partea angajatorilor.
O altă abordare în explicarea inflației este cea a așteptărilor raționale, formarea acestora
fiind investigată în 1961 de J.F.Muth9. Așteptările sunt raționale atunci când coincid cu
previziunile deduse din teoria economică relevantă10. În condițiile unor așteptări inflaționiste
7
Reprezentanți ai monetariștilor: Milton fredman, K.Brunner,A.Meltzer, H.G. Johnson, M.J. Parking și alții
8
Ibidem op.cit 2,p.16
9
J.F. Muth„Așteptări raționale și teoria mișcărilor prețurilor” Econometrica 29, nr. 3, iul. 1961, (pp. 315-335)
10
Ibidem op.cit 2,p.16
5
putem discuta de inflație anticipată și inflație neanticipată, doar cea din urmă producând efecte
reale afectând producția și ocuparea.
Abordarea revoluţionară keynesiană în afară de faptul că a tratat separat nivelul prețurilor

și masa monetară face și distincție între termenul de inflaţie și situaţia banilor şi îl reconsideră
definindu-l ca o descriere a preţurilor. Într-un astfel de context inflaţia a devenit sinonimă cu orice
creştere de preţ şi de aceea în zilele noastre în foarte puţine cazuri se face distincţia dintre creşterea
preţurilor şi inflaţie.
În acest sens, atunci când acest termen este folosit pentru descrierea nivelului preţurilor
măsurile antiinflaţioniste ar putea fi caracterizate ca fiind împotriva oricărei creşteri de preţ,
incluzând aici şi creşterea salariilor.
Conform monetariştilor acest lucru este de neacceptat, iar o strategie antiinflaţionistă este
preocupată de un anumit tip de creştere a preţurilor – acea creştere care rezultă prin crearea
excesivă de monedă. Privită în acest sens obiectivul de ţintire a unui nivel sustenabil al inflaţiei a
devenit pentru băncile centrale un obiectiv mult mai raţional.
Anii 1970-1980 au fost marcați de marea inflației (considerată cel mai mare eșec al
politicilor monetare)11 - inflaţia depăşea nivelul de 10% în toate ţările membre OECD (mai puțin
Germania).
Pe parcursul istoriei economice perioade de inflație și hiperinflație au fost permanent fiind

associate cu alte momente/evenimente marcante din istorie ale căror consecințe au condus la
schimbări majore în economia și politica statelor (cele două războaie mondiale). Rezultatul final
al unor astfel de episoade s-a regăsit în finanțarea masivă a deficitelor bugetare prin apelul la
emisiunea monetară (senioraj). Astfel de soluții sunt necesare ca răspuns la nevoile
guvernamentale în astfel de situații dificile.
Situația declanșată de fenomenul inflationist din acea perioadă a schimbat radical percepția
care se formase asupra inflației anterior acestui episod. Atât decidenții politicilor monetare cât și
indivizii au devenit adepții unui mediu cât mai stabil din punct de vedere al evoluției prețurilor.
11
6
Problematica stabilității prețurilor a fost prezentă în teoria și literatura economică după
marea inflație și s-a evidențiat o convergență în ceea ce privește importanţa şi beneficiile
stabilităţii preţurilor şi cauzele care au stat la baza creşterii sau descreşterii preţurilor. În aceiași
ordine de idei se înscriu și argumentele prezentate în literatura de specialitate și care converg în a
suține că, o bancă centrală care menţine stabilitatea preţurilor contribuie major la realizarea
obiectivelor economice privind creşterea şi stabilitatea economică, a nivelului de trai şi a gradului
de ocupare a forţei de muncă12.
Stabilitatea preţurilor a devenit obiectivul cheie al dezvoltării economice a oricărui system

național, obiectiv realizabil pe termen mediu, dar şi o precondiţie de declararea că o economie este
o economie de piață funcțională.
Dintr-o astfel de perspectivă Tratatul Uniunii Europene13 a atribuit Băncii Central

Europene (BCE) mandatul de menţinere a stabilităţii la nivel european, obiectiv definit în termeni
cantitativi ca fiind o creştere medie anuală a indicelui armonizat al preţurilor de consum, IAPC,
sub 2%. Consiliul guvernatorilor BCE şi-a propus drept obiectiv păstrarea inflaţiei sub, dar aproape
de 2%. Această ţintă are în vedere o margine pozitivă adecvată pentru evitarea riscului de deflaţie,
dar şi suficientă pentru a rezolva eventualele implicaţii create de diferenţialul existent între statele
zonei euro, astfel că un stat nu poate supravieţui în interiorul zonei euro având rate ale inflaţiei
prea mici sau chiar deflaţie.
1.2. Cauzele inflației
În completarea celor prezentate vom aborda, pe scurt, cauzele inflației așa cum reiese și
din cele prezentate anterior. În principal avem doua cauze ale inflației:
(i) lipsa produselor pe piață;
(ii) scăderea valorii banilor.
(i) Lipsa produselor pe piață generează :
12
13
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex:12012E/TXT
7
• Inflația prin cerere: se înregistrează o creștere mare a cererii de produse pe care
industria producătoare nu o poate satisface. Pe cale de consecință se manifestă creșterea
prețurilor pe produs.
Crește cererea agregată în condițiile unei oferte agregate care rămâne în urma cererii
sau se micșorează. Aceasta poate să crească și în condițiile în care masa monetară nu
se modifică, când:
- sporesc veniturile bănești ale populației, ceea ce conduce la mărirea puterii

de cumpărare a acesteia;
- cresc salariile fără a exista o sporire a productivitații muncii;
- se înregistrează o expansiune a creditul de consum;
- se restrânge înclinația spre economisire.
• Inflația prin costuri se manifestă pe latura resurselor necesare industriei producătoare:

resurse cum ar fi energia electrică sau petrolul se scumpesc; apare deficitul de resurse
și pe cale de consecință cresc prețurile (costurile ridicate ale agenților economici pentru
achiziția resurselor – materii prime, materiale, combustibil, etc.).Creșterea costurilor
de producție are loc independent de cererea agregată și nu stimulează producția.
Costurile cresc în condițiile în care remunerarea factorilor de producție crește la un
nivel superior nivelului productivității muncii.
(ii) Scăderea valorii banilor generează inflația prin monedă :
• Statul tipărește și introduce pe piață mai mulți bani. În cazul în care numărul
produselor și serviciilor nu se schimbă banii injectați în piață își pierd valoarea. Altfel
spus emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri și servicii conduce la
atragerea unui surplus de cerere de mărfuri și pe cale de consecință are loc creșterea
prețurilor.
Fisher, prin ecuația schimbului surprinde definirea inflației monetare:
MV=PT,
unde: M= Masa monetară; V= Viteza de circulație a monedei;P= Nivelul general al

prețurilor; T= Volumul tranzacțiilor.
8
După cum se poate observa o creștere a lui M dezechilibrează ecuația. Pentru echilibrarea
acesteia trebuie să crească P, deoarece nivelul maxim de creștere a lui T este limitat de nivelul
producției în timp ce V este strâns legat de obiceiurile și preferințele consumatorilor.
În afara celor două cauze declanșatoare ale inflației prezentate, mai amintim: inflația
importată și inflația structurală.
• In cazul inflației importată creșterea prețurilor de peste graniță mărește valoarea

importului (cazul mijloacelor de producție - materii prime, utilaje, mașini, energie)
determină creșterea costurilor și a prețurilor economice produse anterior.
• Inflația structurală are ca principală caracteristică practicarea unor prețuri ridicate
fără o legătură directă cu creșterea cererii sau scăderea ofertei. Explicația acestui
comportamet derivă din structura oligopolistă sau monopolistă a economiei, care
împiedică manifestarea concurenței și ca atare permite practicarea unor prețuri
ridicate.
1.3. Tipologii ale inflației

Pornind de la cauzele decanșatoare ale inflației putem creiona și diversele tipologii de
manifestare a inflației, așa cum sunt ele definite în literature de specialitate din domeniu (tabelul
nr.1.1):
Tabelul nr. 1.1. Caracteristici ale tipologiilor inflației
Nr. Tipologii ale Caracteristici Sursa definirii

crt. inflație
1. Inflația Are loc o creștere treptată și continuă a Franklyn Holzman,
târâtoare (sau prețurilor de până la 3% profesor la
liniștită) universitatea Tufts,
195914
2. Inflația moderată Reprezintă creșterea anuală a prețurilor cu Rudiger Dornbusch,
15-30% profesor la MIT &
Stanley Fischer,
Holzman, Franklyn D. (1959). „Creeping Inflation”. The Review of Economics and Statistics (în engleză). The
14
MIT Press. 41 (3): 324–329. doi:10.2307/1927465. ISSN 0034-6535.
9
primul vice-director
executiv al FMI,
199315
3. Criza inflaționistă Reprezintă perioada de timp, de cel puțin Michael Bruno &
doi ani, pe parcursul căreia rata anuală a William Easterly,
inflației depășește 40% economiști la Banca
Mondială, 199816
4. Inflația rapidă Ritmul anual de creștere a prețurilor se
apropie de 10%
5. Inflația galopantă Apare când creșterea prețurilor depășește
10% anual
6. Hiperinflația Reprezintă creșterea prețurilor de peste 50% Definiția
pe lună. Hiperinflația începe în luna în care hiperinflației a fost
creșterea prețurilor depășește 50% și se formulată pentru
termină, dacă rata creșterii prețurilor scade prima dată de către
sub 50% și timp de un an se menține sub Phillip Cagan,
acest nivel17. După alți autori, hiperinflația profesor
presupune o rată medie anuală de 1.000% și la Universitatea
peste acest nivel. Inflația mare se combate Columbia, 1956
pe termen scurt prin devalorizare de
monedă, care deseori sfârșește prin reformă
monetară.
7. Deflație Este opusul inflației și are consecințe Robert J. Barro and
asupra unei economii naționale la fel de Vittorio Grilli
grave ca și inflația. (1994), European
Macroeconomics,
15
Dornbusch R., Fischer S. Moderate Inflation // World Bank Economic Review, 1993. nr. 7, p. 1-44; sau
Dornbusch, R., Fischer, S., "Moderate Inflation" (March 1993). NBER Working Paper No. W3896. Available at
SSRN: http://ssrn.com/abstract=319590
16
Bruno M., Easterley W. Inflation Crises and Long-Run Growth // Journal of Monetary Economics, 1998, nr. 1, p.
3-26; Bruno M., Easterley W., "Inflation Crises and Long-Run Growth" (August 1995). NBER Working Paper No.
W5209. Available at NBER: http://www.nber.org/papers/w5209.v5.pdf
17
Cagan P., The Monetary Dynamics of Hyperinflation // in Studies in the Quantity Theory of Money, ed. by Milton
Friedman-Chicago: University of Chicago Press,1956, p.25-117
10
Potrivit lui Barro18 deflația înseamnă o chap. 8, p.
scădere a indicelui general al prețurilor 142. ISBN: 0-333-
într-o perioadă de timp. 57764-7
Pe termen lung, oferta de bunuri și servicii
este mai mare decât cererea, având loc o
scădere a indicelui general al prețurilor,
într-o perioadă de timp (producție excesivă
scăderea consumului). Acest fenomen
poate fi determinat, în principal, prin
reducerea masei monetare și a creditului.
Totodată poate fi cauzată de o restrângere a
cheltuielilor (ale guvernului,a agenților
economici,sau a investițiilor).
Efectele deflației sunt resimțite în creșterea
numărului de șomeri, ca urmare a scăderii
cererii de bunuri și servicii determinate
prin deficitul de lichidități. De asemenea
deflatia poate fi consecinta consolidării
economice, creșterii economice, creșterii
ratingului de țară. Pe cale de consecință
moneda națională crește în raport cu
principalele valute.
Exemplul tipic de deflație este scăderea
prețurilor în timpul Marii Depresiuni din
anii 1920-1930. După 1990 procese
deflaționiste sunt întâlnite în economia
japoneză (în limita a 1%).
18
Robert J. Barro and Vittorio Grilli (1994), European Macroeconomics, chap. 8, p. 142. ISBN: 0-333-57764-7
11
8. Stagflația În acest caz rata inflației este mare, Termenul este
creșterea economică este mica sau nulă, în atribuit politicianului
timp ce rata șomajului este înaltă. Într-o britanic
astfel de situație politica economică se află Iain Macleod (din
într-o dilemma deoarece o măsură luată partidul conservator).
pentru a micșora inflația conduce la Acesta a utilizat
creșterea ratei șomajului și invers. termenul în 1965
Până la mijlocul anilor 1960, în SUA, într-un discurs în
inflația nu a depășit 1%-1,5% iar șomajul - Parlamentul
2,5%. În anul 1970 șomajul și inflația în Regatului Unit.
SUA au atins un nivel record, de respective
6% și 5,5% (conform International
Financial Statistics. IMF, Washington,
D.C.). A urmat o a doua creștere a
stagflației, în perioada anilor 1974-1976, în
SUA: rata creșterii prețurilor a fost mai
mare de 10%, iar rata șomajului a
înregistrat un nivel de 7,6%.
În analizele stagflației globale din anii 70 s-
a evidențiat că, una din cauzele care conduc
la manifestarea stagflației se regăsește în
șocul de aprovizionare declanșat de
creșterea rapidă a prețului petrolului. Într-o
astfel de situație prețurile cresc, se
încetinește creșterea economică, producția
se obține cu costuri mari și este mai puțin
profitabilă. În același timp, guvernul poate
provoca stagflația prin politici dăunătoare
industriei și creșterea rapidă a ofertei de
bani.Cele două acțiuni ar trebui să se
declanșeze simultan : politicile care
12
încetinesc creșterea nu conduc la inflație, iar
politicile care determină inflația nu
încetinesc creșterea economică.
Stagflația a început cu o creștere amplă a
prețului petrolului care a continuat deoarece
băncile centrale au utilizat o politică
monetară excesiv de stimulativă pentru a
determina stoparea recesiunii declanșate și
prin această acțiune a determinat
manifestarea spiralei preț/salariu19.
Sursa: preluare și prelucrarea autorului din http://ro.wikipwdia.org
1.4. Evaluarea inflației
Evaluarea inflației se realizează cu ajutorul unui sistem de indicatori dintre care cei mai
importanți sunt prezentați în continuare:
- indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC);
- indicele preţurilor de producţie (IPP);
- indicele general al preţurilor (IGP);
- deflatorul PIB
Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluţia preţurilor unui coş de
produse semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă. Dimensionarea
coșului de consum, ponderea cheltuielilor pentru procurarea acestor bunuri de consum de bază
pentru orice gospodărie tipică, în totalul cheltuielilor gospodăriei sunt determinate prin sondaj
asupra gospodăriilor poulației din România de către Institutul Național de Statistică.
Barsky, Robert; Kilian, Lutz (200). ‫״‬A Monetary Explanation of the Great Stagflation of the 1970s", University of
19
Michigan
13
Caseta nr.2.1. Precizări metodologice privind IPC
INDICELE PREȚURILOR DE CONSUM (IPC) măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor

cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație într-o anumită perioadă (denumită perioadă
curentă), față de o perioadă anterioară (denumită perioadă de bază sau de referință).
• Indicele prețurilor de consum se calculează numai pentru elementele care intră în consumul direct al
populației, fiind excluse: consumul din resurse proprii, cheltuielile cu caracter de investiții și acumulare,
dobânzile plătite la credite, ratele de asigurare, amenzile, impozitele etc., precum și cheltuielile aferente
plății muncii pentru producția agricolă a gospodăriilor individuale.
• Prețurile colectate sunt prețuri cu amănuntul, inclusiv TVA. Prețurile sunt observate din circa 7300 e
unități aflate în 68 de centre de colectare selectate din 42 localități urbane, în funcție de volumul
vânzărilor și de numărul populației.
• Perioadele de referință pentru colectarea prețurilor sunt 1-7, 10-17, 21-27 ale fiecărei luni, pentru ărfurile
alimentare, tutun, benzină, motorină, gaz lichefiat și tarifele pentru apă, canal, salubritate, iar pentru
mărfurile nealimentare și servicii, colectarea prețurilor se face în perioada 10-17 a fiecărei luni astfel că,
pentru cele aproximativ 1800 de sortimente selectate în eșantionul de bunuri și servicii se înregistrează
periodic circa 110000 de prețuri. Indicele se calculează prin agregarea indicilor individuali la nivel de
post de cheltuieli, grupă (mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare și servicii) și total.
• Ponderile utilizate pentru agregarea indicilor de preț de consum sunt obținute din cercetarea statistică a
bugetelor de familie și rezultă din structura cheltuielilor medii lunare efectuate de o gospodărie pentru
cumpărarea bunurilor și plata serviciilor necesare satisfacerii nevoilor de trai. Ponderile se actualizează
anual, luându-se în considerare cea mai recentă estimare a cheltuielilor populației .
Sursa: Metodologie INS
Indicele prețului de consum utilizează principiul național al consumului și este

principalul indicator al inflației dintr-o țară, pe anumite intervale de timp. Urmărește cheltuielile
de consum ale rezidenților, indiferent dacă acestea sunt efectuate în interiorul sau în afara
granițelor țării. Datele IPC sunt publicate în fiecare lună și nu sunt ajustate sezonier.
Prin prelucrarea datelor rezultă următorii indicatori:
o IPC pe total și principalele grupe de mărfuri (alimentare și nealimentare) și servicii;
o Rata medie lunară a inflaţiei;
14
o Rata lunară a inflaţiei;
o Rata anuală a inflaţiei;
Pentru actualizarea valorilor (indexarea) sunt utilizate două formulele de calcul20:
I. Prin utilizarea indicelui prețulurilor de consum (%):

A= [ Suma inițială care urmează sa fie actualizată (indexată) xIPC ]/100
II. Prin utilizarea ratei inflației:
B= {[Suma inițială care urmează sa fie actualizată (indexată)xRata inflației]/100}+ Suma
care urmează să fie actualizată (indexată)
Caseta nr.1.2. Precizări metodologice privind IPPI
INDICELE PREȚURILOR PRODUCȚIEI INDUSTRIALE (IPPI) măsoară evoluția în timp a

prețurilor produselor industriale fabricate de producători interni, livrate atât pe piața internă cât și pe piața
externă.
• Indicele prețurilor producției industriale este calculat conform cerințelor și standardelor

Regulamentului Consiliului CE nr.1165/1998, amendat prin Regulamentul CE nr.1158/2005 cu
privire la statisticile pe termen scurt și acoperă aproape în totalitate sectoarele industriilor extractivă
și prelucrătoare, precum și sectorul energetic.
• Prețurile colectate sunt prețuri de producător și nu includ TVA. Prețurile sunt colectate de la
aproximativ 1800 de operatori economici. Principalele surse de date pentru construirea eșantionului
de operatori economici le constituie Registrul Statistic al Întreprinderilor (REGIS) și cercetarea
statistică anuală PRODROM (din anul de referință 2015).
• Pe baza datelor din cercetarea statistică PRODROM, operatorii economici sunt ordonați
descrescător după valoarea livrărilor în cadrul fiecărei clase de activitate CAEN Rev.2, reținându-
se în eșantion operatorii economici a căror valoare a livrărilor reprezintă cel puțin 70% din totalul
clasei CAEN Rev. 2.
• Gradul de acoperire obținut este cuprins între 70% și 100%. Colectarea se realizează o dată pe lună
și constă în înregistrarea prețurilor la nivel de sortiment, considerat reprezentativ de către fiecare
operator economic inclus în eșantion. Indicele se calculează prin agregarea indicilor individuali la
nivel de produs/operator economic, produs PRODROM, clasă CAEN Rev.2, diviziune CAEN
20
Deoarece Rata inflației=IPC-100, rezultatele sumelor actualizate sunt aceleași în cele două cazuri
15
Rev.2, secțiuni CAEN Rev. 2 și total industrie. Ponderile utilizate pentru calculul indicilor
prețurilor producției industriale sunt stabilite separat pe destinații (piața internă sau piața externă).
Valorile de ponderare pentru toate nivelurile de agregare s-au determinat din Ancheta Structurală
în Întreprinderi (ASA) realizată în perioada aferentă anului de bază (2015).
Sursa: Metodologie INS
Indicele preţurilor de producţie (IPP) măsoară evoluţia preţurilor în stadiile anterioare

consumului final, respectiv preţurile materiior prime, al semifabricatelor şi ale produselor finite
înainte a fi livrate pe piaţă.
Indicele general al preţurilor (IGP) măsoară evoluţia tuturor preţurilor din economie,
respectiv atât a preţurilor bunurilor consumate de către gospodării cât şi a preţurilor bunurilor care
intră în procesele de producţie. Acesta reprezintă modul cel mai general de măsurare al inflaţiei.
Deflatorul PIB21 arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor
incluse în PIB și, este o măsură a schimbării prețurilor tuturor produselor noi, produse într-o
anumită țară, produse finite și servicii. Este o unitate de măsurare (evaluare) a modificărilor care
au loc într-o perioadă de timp în cadrul prețurilor bunurilor incluse în PIB 22 și puterea de
cumpărare a banilor. Se calculează astfel:
Deflatorul PIB = (PIB nominal / PIB real) x100
Unde:
- PIB nominal = valoarea outputului total din economie, la valoarea prețurilor perioadei în
care a fost obținut respectiv exprimat în prețurile perioadei curente;
- PIB real = valoarea producției totale obținute în economie într-o perioadă (de ex.1 an),
valoare exprimată în prețurile unui an de bază (an de referință). Exprimarea în prețurile
perioadei de referință facilitează măsurarea modificărilor producției fizice din economie
între două perioade diferite la aceleași prețuri.
21
Deflatorul PIB se exprimă statistic prin intermediul indicelui general al preţurilor (IGP).
22
PIB-ul este suma cheltuielilor pentru consum a gospodăriilor private și a organizațiilor private non-profit, a
cheltuielilor brute pentru investiții, a cheltuielilor statului, a investițiilor în scopul depozitării ca și câștigurile din
export din care se scad cheltuielile pentru importuri.
16
Deflatorul PIB are o sferă de cuprindere mai mare ca a IPC-ului, cuprinzând ,mişcarea
preţurilor din întreaga economie naţională, dar este un indicator întârziat, deoarece: (i) perioada
de timp când este disponibil depinde de momentul când informaţiile privind mărimea PIB-ului
sunt disponibile; (ii) există variante succesive de calcul din punct de vedere al preciziei (provizorie,
semidefinitivă şi respectiv definitivă). Deflatorul PIB are la bază un coș fix al pieței, cuprinzând
bunuri și servicii. Diferenţa dintre IGP şi deflatorul PIB provine din structura diferită a bunurilor
şi serviciilor care sunt incluse în fiecare dintre aceştia. Dacă deflatorul PIB se calculează pe baza
bunurilor şi serviciilor produse în interiorul ţării, IPG se calculează ţinând cont şi de produsele
importate. Totodată, IPC măsoară evoluţia preţurilor unui coş dat de bunuri, acelaşi în fiecare an
(ceea ce nu este cazul pentru deflator, așa cum s-a menționat deja).
Cap.II. Inflaţia în România în economia de tranziție, 1990-1997
2.1.Introducere
Inflația este atât cauză cât și efect a degradării mediului economico-social. Cel mai bine
este reflectat acest aspect în primii ani ai tranziției economiei românești după 1990 când, datorită
trecerii de la economia socialistă la economia de piață în condiții atipice, noi pentru sistemul
economiei noastre în aceea perioadă, transferul costurilor economice în plan economico-social a
influențat negativ puterea de cumpărare a agenților economici pentru bunurile și serviciile oferite
de piață.
Începând cu anul 1990, evoluţia economiei reale este însoțită permanent de o inflație de
amploare care își pune amprenta asupra dimensiunii proceselor de schimbări structurale ale
economiei și asupra rezultatelor acestui proces. Așa cum se cunoaște inflaţia este o creştere
generată de mecanismele macroeconomice și prin urmare a fost determinată de viziunea factorilor
de decizie.
Asistăm în intervalul 1990-1997 la o inflație galopantă (graficul nr.2.1) începând cu 1991,

cu un nivel maxim în anul 1993 (256,1%), scăderi în anii 1995 și 1996. După creșterea încă
primejdioasă din 1997 vom asista la reduceri ale nivelului ratei inflației în România în jurul unui
nivel de 2 cifre până în anul 2004 când inflația a coborât la o singură cifră. Anii 2015 și 2016
17
înregistrează o inflație negativă (deflație) fără a fi un nivel primejdios, determinat în principal de
o serie de factori exogeni, cum ar fi scăderea de TVA.
Din anul 2017 inflația a redevenit pozitivă dar trebuie gestionată cu precauție dacă avem
în vedere situația delicată a gestionării deficitului bugetar și de cont curent, și nu în ultimul rând
consecințele crizei sanitare declanșate de virusul COVID-19 la nivel internațional și național.
Graficul nr.2.1-Rata medie a inflației, 1990-2019
Dinamica ratei medii anuale a inflației în intervalul 1990-

2019
300
250 256.1
200 210.4
170.2
150 154.8
136.7
100
50 59.1
38.8 45.8
45.7
32.3 34.5
22.5
15.3
11.99 6.64.87.95.66.15.83.3 4 1.1
0 5.1 -1.51.34.63.8
-0.6
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10111213141516171819202122232425262728293031
-50
R inflației
Sursa:prelucrarea autorului pe baza datelor INS, www.insse.ro
2.2. Evoluția inflației în economia de tranziție 1990-1997
Afirmația lui Michael Bruno (1955), autor ce a sintetizat opinii ale experților privind acest
proces, respectiv că inflația relativ scăzută către moderată (20%-40%) poate să nu conducă imediat
la reducerea creșterii economice, dar foarte probabil poate să conducă la o inflație mai ridicată.
Inflația cu adevărat primejdioasă apare la 40% și deasupra acestei rate surprinde foarte bine
dezechilibrele din economia României, dinamica procesului inflaționist declanșat imediat după
1990.
Evoluția inflației, în cazul României, a fost determinată de un complex de factori

caracteristici situației precare a economiei din 1990, moment al păbușirii unui sistem și cel al
18
începerii construirii unui nou sistem, cel al economiei de piață prin declanșarea procesului de
reformă, al cărui principal obiectiv era restructurarea economiei:
• liberalizarea graduală a preţurilor;
• liberalizarea cursului oficial de schimb şi deprecierea monedei naţionale;
• reducerea şi apoi eliminarea treptată a subvenţiilor pentru unele produse considerate de

bază pentru consumul populaţiei;
• creşterea salariilor prin încărcarea nejustificată a costurilor de producţie;
• creşterea stocurilor de produse ce nu au desfacere prin cerere, asigurată;
• dobânzile acumulate la creditele curente şi apariţia arieratelor, etc... .
Schița Strategia tranziției la economia de piață, document deosebit de important elaborat

în anul 1990 pentru un nou început, a cuprins măsuri dedicate și liberalizării preţurilor, deoarece
așa cum este cunoscut această acțiune este una dintre cerinţele majore prin intrmediul cărora sunt
create condiţiile, ca preţurile, să se formeze pe baza mecanismelor pieţei, a raportului dintre cerere
şi ofertă.
Primele măsuri de liberalizare a preţurilor la unele produse au fost adoptate din 1990,
concomitent cu dezvoltarea competenţele întreprinderilor, ale producătorilor finali, prin
negocierea liberă și directă cu beneficiarii a unor preţuri şi tarife (cu excepţia produselor livrate
numai de unul sau doi furnizori).
Au fost avansate la momentul respectiv două variante:
(i) Varianta mai radicală şi mai rapidă lua în calcul liberalizarea preţurilor odată cu
data de 1 ianuarie 1991, pentru aproximativ 50% din produse, în același timp cu
stabilirea unui nivel real al cursului de schimb, extinderea acţiunii de liberalizare a
preţurilor la 80-85% din nomenclatorul de produse începând cu 1 ianuarie 1992.
(ii) Varianta a doua avea în vedere o liberalizare treptată a preţurilor şi tarifelor la
produse şi servicii, care se realizează de mai mulţi producători şi la care se
manifestă un echilibru relativ al cererii şi ofertei.
19
Guvernul a optat pentru varianta cu desfășurarea în etape a liberalizării prețurilor (cea de-
a doua variantă)23.
Liberalizare a preţurilor a început la 1 noiembrie199024 şi s-a încheiat în linii generale în

mai 199325, odată cu eliminarea subvenţiilor26.
Aprilie 1991: a fost redusă lista preţurilor administrate de stat şi a avut loc creşterea
preţurilor la produsele alimentare într-un procent mai ridicat (58,6%) comparativ cu cel al
mărfurilor nealimentare (5,1%).
Liberalizarea cursului de schimb a demarat prin funcționarea în sistem dual: pe de o parte

a funcționat un curs oficial devalorizat de 60 lei/$, iar pe de altă parte a funcționat şi un
curs de schimb de referinţă pe piaţa interbancară ce a variat între 180-225 lei/dolar.
Dolarizarea economiei din acel inceput de reconsrtucție al economiei a alimenta și
amplificat presiunea inflaţionistă, și ca urmare a importulul de inflaţie prin “bani
scumpi”(cauza fiind modificarea preţurilor la principalele resurse materiale din import -
materii prime, combustibili, energie electrică).
Iulie 1991: s-a redus nomenclatorul de produse aflate sub control la 14 (dintre care 5
produse alimentare şi 9 servicii). Pe cale de consecință s-a înregistrat o nouă creştere a
preţurilor la produsele alimentare (10,8%) şi nealimentare (9,3%) (graficul nr.2.2.).
Noiembrie 1991: s-a realizat unificarea cursurilor de schimb, acțiune urmată de

devalorizarea monedei naţionale. Liberalizarea dirijată, controlată a convertibilităţii
monedei în anumite limite nu şi-a atins ţelul propus.
În aceiaşi perioadă mediul financiar a fost marcat de numeroase disfuncționalități regăsite

în creșeteri succesive de prețuri : rata real negativă a dobânzii, respectiv 3% în 1990 şi între 14-
18% în cursul anului 1991 a fost resimțită de agenţii economici producători, (majoritatea fiind
23
Bunurile şi serviciile produse în regim de monopol sau la care există dezechilibrele mari între cerere şi ofertă, aveau
preţuri şi tarife negociabile în cadrul unor limite maxime, stabilite de stat. Pe măsura demonopolizării producţiei şi a
funcţionării echilibrului dintre cerere şi ofertă aceste limitări dispar. În cazul materiilor prime, combustibililor,
energiei şi produselor de bază pentru economie şi pentru nivelul de trai al populaţiei s-a ales varianta preţurilor şi
tarifelor unice.
24
HG nr.1109/18 octombrie 1990
25
În baza Legii nr.83/1993 și a HG nr.206/1993 a început a doua etapă a liberalizării
26
Practicarea subvenţiilor urmărea protecţia populaţiei faţă de creşterile preţurilor la produsele importante în consum-
produse alimentare de bază, medicamente, servicii medicale, îmbrăcăminte pentru copii, energie electrică, chirii,
transport urban de călători.
20
reprezentaţi de societăţi comerciale cu capital majoritar de stat). Astfel, indisciplina financiară din
intreprinderi, reducerea accentuată a producţiei, plăţile restante dintre întreprinderi au alimentat
acumularea datoriilor în arierate şi blocarea fluxurilor financiare. Pentru deblocarea financiară a
economiei au fost luate o serie de măsuri (ex.-compensarea arieratelor ) care au determinat noi
creșteri de prețuri în perioada următoare.
Graficul nr.2.2.Rata lunară a inflației în anul 1991
Evoluţia ratei lunare a inflaţiei în anul 1991

70
60 Rata infl.total
50
Rata infl.alim.
40
30 Rata
infl.nealim.
20
10
-10
Sursa:prelucrări ale autorului pe baza datelor de la CNS
În anul 1992 (graficul nr.2.3.) are loc, în luna mai, o primă etapa de reducere a
subvenţiilor urmată de încă una în luna septembrie. S-a produs deprecierea leului, cursul
de schimb a fost lăsat să-şi găsească echilibrul la nivelul stabilit de piaţă. Rata dobânzii
practicată de BNR a avut o evoluție oscilantă în sens ascendent (28% în primele luni ale
anului 1992; 65% în intervalul 1-24 mai; 80% între 25 mai - noiembrie 1992; 70% în
decembrie 1992).
În condiţii de criză, rentabilitatea scăzută a producției, schimbările structurale şi

organizatorice caracteristice tranziţiei la economia de piaţă, nu au reușit să susținut compensarea
puterii scăzute de cumpărare a monedei naţionale prin majorarea ratei dobânzii.Creştere a
preţurilor a continuat şi în anul 1992 deși guvernul a luat toate măsurile de stopare. Deja atât
populaţia cât şi agenţi economici au început să anticipeze deja puseurile inflaţioniste şi să se
manifeste cunoscutul fenomen de “fuga înainte a banilor”.
21
Toate acestea au condus, în anul 1992 la o rată medie anuală a inflaţiei de 210,4% (graficul
nr.2.3), un curs de schimb mediu de 308 lei/dolar SUA şi o rată medie a dobânzii de 50,5%.
Graficul nr.2.3. Rata lunară a inflației în anul 1992
Rata 21.7
infl.total
19.6
19.5
Rata
infl.alim. 16.3
14.1 14.6 15
Rata 13.5 13.2
12.5 11.8
12.4 12.1 12.1 12.3
infl.nealim. 11.1
10 9.6 10.1 10.8
9.6
8.7
7.9 7.9
4.7 4.5
4.3 4.6 4.9
3.5 3.8 3.2 3.4
1.1 1.6
0.2
Sursa: prelucrări ale autorului pe baza datelor de la CNS
Anul 1993: în luna mai au fost eliminate ultimele subvenții bugetare la unele mărfuri
alimentare și servicii destinate consumului gospodăriilor populației. Pentru a contracara
efectul acestora s-a acționat pe mai multe planuri:
(i) pe direcția indexării salariilor;

(ii) acordarea unor compensări;
(iii) controlul temporar al preţurilor la produsele subvenţionate;
(iv) acordarea unor prime pentru stimularea producției de carne, lapte și
grâu.
La nivelul politicii fiscale impozitul pe circulația mărfurilor a fost înlocuit cu taxa pe

valoarea adăugată (TVA), s-a liberalizat adosul comercial, au crescut accizele pentru unele
produse, considerate de lux în consumul populaţiei sau dăunătoare sănătăţii.Cursul de
schimb a continuat devalorizarea monedei naționale.
Rata medie anuală a inflației înregistrează în anul 1993 cel mai înalt nivel, 256,1%
(graficul nr.2.4.).
22
Graficul nr. 2.4. Rata lunară a inflației în anul 1993
32.5
30.4
30.3 Rata infl.total
Rata infl.alim.
Rata infl.nealim.
17.6 17.1
16.7
15.2 16.3 16.5
14
13.2 14.2
13 12
11.5 11.9 11.8 11.1
10.9 11.3
9.2 10 10.1 10.8
9.7
8.2 8.5 8.9 8.7
7 7.4
5.7 5.5 5.5
3.1
0.4
Graficul nr.2.5 Rata lunară a inflației în anul 1994.
12 E VOLUŢIA RATEI LUNARE A INFLAŢIEI ÎN

ANUL 1994
Rata
10 infl.total
Rata
8 infl.alim.
6 Rata
infl.neali
m.
4
Anul 1994 este anul în care asistăm la:
(i) un ritm moderat al creşterilor de preţuri;

(ii) o rată inflaţiei mai mare în luna martie (a fost stopat controlul asupra preţurilor la
carne) (graficul nr.2.5.);
(iii) un curs de schimb mediu lunar de 1655 lei/dolar USA;
(iv) o rata medie a dobânzii a coborât la 65,3%.
23
Rata medie anuală a inflaţiei în anul 1994 a cunoscut o scădere accentuată, ca urmare a
încheierea în linii mari a procesului de liberalizare a preţurilor a condus la o scădere accentuată a
inflației, la nivelul de 136,7% (graficul nr.2.9.).
Anul 1995: politica de prețuri s-a caracterizat prin păstrarea mecanismului de stabilire prin
negocieri, supravegheate de Ministerul de Finanţe, a preţului pentru 24 de produse şi
servicii din producţia internă. Menținerea caracterului administrativ are ca scop limitarea
presiunii inflaționiste și menținerea unei anumite protecții sociale.
Rata inflaţiei (media anulă) a scăzut de 4 ori faţă de 1994, la numai 32,3%, nivel ce poate
fi considerat un nivel moderat (graficul nr.2.6.).
Graficul nr. 2.6. Rata lunară a inflației în anul 1995

Rata infl.total
5
4.5 Rata infl.alim
4
Rata
3.5 infl.nealim.
3
2.5
2
1.5
1
0.5
0
Anul 1996 a fost an electoral. Prețurile de consum pentru populație au înregistrat o evoluție
moderată, cu salturi în lunile mai, iulie și sfârșit de an ( în decembrie rata inflației este de
10,3% cu un nivel superior în cazul mărfurilor alimentare, de respectiv 11,9%).
24
Graficul nr.2.7. Rata lunară a inflației în anul 1996

14 Rata
infl.total
12
Rata
10 infl.alim.
Rata
8 infl.nealim
.
6
În primii ani, rata inflaţiei, măsurată prin preţuri la consumator, a atins cote înalte, de cca.
200%.Recesiunea economică accentuată şi menţinerea dezechilibrului extern au fost însoţite în
anul 1993, de o rată a inflaţiei de aproape 300%. După 1994 a intrat pe o traiectorie
descendentă;reluarea creşterii economice a permis reducerea inflaţiei la 1/5 din anul anterior şi
menţinerea acestei tendinţe în 1995. Rata inflaţiei de la sfârşitul anului, 27,7%, nivel ce se poate
încadra în limitele unei inflaţii moderate, nu a putut fi menţinută în perioada care a urmat. Anul
1996 marchează dublarea ratei inflaţiei, tendinţă continuată şi în 1997 (graficul nr.2.8.), când din
nou inflaţia se exprimă prin trei cifre. Creșterea s-a datorat inițierii unor reforme fiscale, măsuri de
liberalizare a comerțului și prețurilor produselor agricole, a prețurilor energiei electrice, termice
și agazelor. În intervalul anilor 1998 - începutul anului 1999 prin aplicarea unor măsuri mai ferme
de politici (monetară, fiscală), precum și aunor măsuri restrictive privind politica salarială au
condus la scăderea nivelului ratei medii anuale a inflației, de 59,1% în 1998 și 45,8% în 1999.
După anul 2000 asistăm la un trend constant descrescător al inflației, nivelul acesteia ajungând
după 2004 la o singură cifră. Acest succes a fost obținut și ca urmare a deschiderii, în decembrie
1999 a negocierilorde aderare a României la Uniunea Europeană.
25
Graficul nr.2.8. Rata inflației în anul 1997

35
30
25
20
15
10
0
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrieo ctombrienoiembried ecembrie
-5
Rata infl.total Rata infl.alim. Rata infl.nealim.
Sintetizat, evoluția ratei inflaţiei la sfârşitul anului, în intervalul 1990-1997, este

prezentată în tabelul următor (tabelul nr.2.1.), prezentată și grafic (graficul nr.2.9.).
Tabelul nr.2.1.Rata inflației la sfârșitul anului
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

(decembrie curent, faţă de
decembrie an precedent)
TOTAL 37,7 222,8 199,2 295,5 61,7 27,7 56,9 151,4
- Mărfuri alimentare 26,5 287,7 219,7 271,2 64,3 25,6 55,2 145,6
- Mărfuri nealimentare 49,9 181,0 189,5 328,5 55,1 26,5 60,3 142,6
Sursa: Anuarul Statistic al României 1996, CNS, pg.409, Buletin trimestrial nr.4/1997, BNR.pg.15*
26
Graficul nr. 2.9. Rata anuală a inflației în structură
Evoluția ratei inflației la sfarșit de an ( decembrie curent față de

decembrie an precedent), 1990-1997
1000 328.5
900
800 181
700 189.5
600
142.6
500
400 295.5
300 222.8 199.2 55.1 60.3 151.4
200 49.9 26.5
37.7 61.7 27.7 56.9
100
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
TOTAL - Mărfuri alimentare - Mărfuri nealimentare
Sursa: datele din tabelul nr. 2.1
O analiză sintetică din perspectiva evoluţiei inflaţiei, măsurată prin preţuri la consumator,
evidenţiază cât de puternic este efectul resimţit de populaţie, consumatorul final al bunurilor
alimentare şi nealimentare, prețurile produselor alimentare având cea mai mare contribuție la
creșterea inflației.
Fenomenul inflaționist prin amplitudinea dinamicii sale la începutul tranziției către
economia de piață, dar mai ales prin intensitatea și viteza de pătrundere în tot sistemul economic
a influențat în sens negativ diversele măsurile de politică economică elaborate și promovate de
factorii de decizie din economie. În același timp, inflația prin coabitarea cu șomajul se transformă
într-un fenomen economic cu multiple consecințe, în special asupra gospodăriilor populației
resimțite prin scăderea puterii de cumpărare, redistribuirea veniturilor și avuției, restrângerea, în
prima fază a consumului curent.
Tododată, s-a manifestă și un comportament anticipativ al gospodăriilor populației în ceea
ce privește o posibilă creștere amplă a prețurilor în viitor, comportament ce determină
achiziționarea de bunuri durabile, locuințe, creșterea turismului, prin apelul la credit. Creșterea
consumului populației prin credit se realizează în detrimentul economisirii, aceasta nefiind
atractivă în condițiile în care dobânda crește proporțional cu inflația. Toate aceste consecințe ale
inflației suportate de populației sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflației.
27
Indiferent de cauza declansării inflatiei, desfășurarea ei, perpetuarea și agravarea inflației
are determinări multifactoriale-inflatia are la baza factori de ordin economic, monetar socio-
politic, de natura internă și externă care acționează simultan și se influiențează reciproc.
Graficul nr.2.10 .Evoluția ratei inflației și variația salariului real 1990-1997
300
250
256.1
210.4
200
170.2
150 154.8
136.7
100
50
38.8
32.3
12.6 9.5
0 5.6
5.1 0.4
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
-18.3 -13 -15.7
-22.2
-50
Rata inflatiei Variatia salariului real
Sursa:prelucrari ale autorului pe baza datelor INS,1990-1998
În primii ani, rata inflaţiei, măsurată prin preţuri la consumator, a atins cote înalte;
recesiunea economică accentuată ,menţinerea dezechilibrului extern au fost însoţite în anul 1993,
de o rată galopantă a inflaţiei. După 1994 reluarea creşterii economice a permis reducerea inflaţiei
la 1/5 din anul anterior şi menţinerea acestei tendinţe. Rata inflaţiei de la sfârşitul anului 1995, al
cărei nivel se încadrează în limitele unei inflaţii moderate,rezultat al relazării fiscale promovate de
guvern, nu a putut fi menţinută anul 1996 marchând dublarea ratei inflaţiei, tendinţă continuată şi
în 1997, când din nou inflaţia se exprimă prin trei cifre.
Inflaţia, factor însoţitor al tranziţiei, marchează dificultăţile din economie, dezechilibrele

existente în interiorul sistemului pieţelor, reciprocitatea dintre cerere şi ofertă în funcţionarea
mecanismului pieţelor, interdependenţa consum/producţie, pune sub semnul întrebării echilibrul
economic general al economiei.
28
2.3. Măsuri de prevenire a inflației:
I. Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:
- politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie;

- politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menținerea
la un nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, și spre ridicarea, în anumite
limite, a nivelului impozitelor și taxelor, care să frâneze creșterea cererii și a prețurilor;
- politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micșorare artificială
a ratei dobânzii și la ieftinirea creditului;
II. Măsuri de stimulare a creșterii ofertei:
- o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obținute prin muncă, prin care
să se evite creșterea costurilor medii;
- creșterea capacității de adaptare a aparatului de producție la cerințele pieței;
- stimularea extinderii potențialului de producție, prin investiții de capital în mijloacele de
producție performante, prin forța de muncă într-o structură de calificare nouă, inovații, prin
creșterea productivității factorilor de producție
Cap. III. Evoluții și tendințe ale fenomenului inflaționist

Tranziția la economia de piață din România a fost marcată de o adevărată criză de sistem deoarece
s-a manifestat o relansarea timidă a producţiei, şomajul a însoțit permanent tranziția, nivelul inflaţiei a urcat
până la trei cifre, moneda națională s-a devalorizat continuu. Inflaţia, în țara noastră a fost cauză şi efect
a degradării mediului economico-social în primii zece ani ai tranziției către economia de piață.
Ierarhizarea domeniilor de alocare a resurselor pe criterii de profitabilitate, element esenţial al superiorităţii
economiei de piaţă faţă de cea centralizată, nu a funcționat.
Liberalizarea graduală a preţurilor pe fondul mediului economic dominat de monopol, practica

subvenţiilor de stat şi accesul nerestricţionat la credite( pentru acoperirea ineficienţei activităţii
productive), ajustările structurale insuficient de ample la nivel de întreprindere, creşterea ponderii în
structura preţurilor a costurilor salariale, energetice şi materiale, necorelarea politicii dobânzilor cu
priorităţile economiei, cu resursele care pot fi mobilizate, au limitat capacitatea de reacţie a agenţilor
economici la mecanismele economiei de piaţă, a condus la permanentizarea blocajului financiar,la
acoperirea doar a unei cereri de consum scăzute,mult limitată de solvabilitate.
29
Factorii din execuție au promovat o politica bugetară de austeritate cu scopul reducerii
inflaţiei, stimulării exportului, limitării deficitelor bugetare, dar rezultatele economice obținute nu
fost semnificative. În condiţiile unui mediu economic concurenţial incipient, constrângerile
bugetare au avut efecte restrictive asupra nivelului activităţilor interne şi a ocupării forţei de
muncă. Creşterea cheltuielilor administraţiei publice, reducerea subvenţiilor paralel cu scăderea
consumului total din economie,au erodat încrederea în măsurile aplicate. Totodată, creşterea
impozitelor, sporirea cotizaţiilor de securitate socială şi limitarea cheltuielilor, au afectat
investiţiile publice, cu efecte negative, pe termen mediu, asupra infrastructurii.
3.1. Determinanții inflației
Aderarea la Uniunea Europeană a țărilor din Europea Centrală și de Est (CEE) în anul
2004 a reprezentat un aspect pozitiv în economia acestor țări care nu a condus la accelerarea inflație
deoarece programul de măsuri de restructurare a economiilor lor a atras pătrunderea unor capitaluri
importante care au contracarat așa cunoscutul efect de "supraîncălzire"27.
Așa cum este deja cunoscut anul 2008 a fost marcat de criza economico-financiară globală
cu impact semnificativ asupra economiilor din UE.Primele semene au fost cele vizând părăsirea
economiei de investitorii străini și reducerea schimburilor internaționale în interirorul regiunii dar
și la nivel mondial.
În funcție de evoluțiile economiilor lor, statele au fost îndreptățite să atenueze

dezechilibrele bugetare și de cont curent prin promovarea și implementarea unor măsuri restrictive,
creșterea de taxe și impozite. Aceste măsuri au continuat politicile prociclice practicate, în general,
atunci când se manifestă o comprimare a cererii și în continuare s-a prelungit recesiunea.
Condițiile nefavorabile creșterii economice în statele membre ale Uniunii Europene ca

urmare a crizei datoriilor suverane din Europa, riscul declanșării deflației au determinat
27
Eugen Rădulescu, Fenomenul inflaționist-cauze și efecte, p.84, în vol. Economia României după Marea Unire,
Macroeconomia, coordonatori: Aurel Iancu, Nicolae Păun, Ed. Academiei Române, București, 2019, Ediția aII-a
revizuită și adăugită, pp279-302
30
implementarea de către Banca Centrală Europeană (BCE) a programului de relaxare cantitativă 28
fiind stabilită o țintă sub 2%, dar aproape de 2%29.
Analizele realizate privind evoluția corelațiilor între indicia armonizați ai prețurilor de

consum evidențiază tendințele commune la nivel regional. Într-o primă etapă a intervalului 2008-
2017 procesul de convergență al statelor CEE a fost asemeănător pentru statele membre în etapa
următoare factorii fdeterminați au influențat dinamica inflației: situația masei monetare,
restructurarea economiei, politica fiscal, cursul valutar.
Ritmurile negative ale creşterii economice din primii ani ai tranziţiei au determinat scăderea
vizibilă a consumului populaţie, comparativ cu anul 1990. Principala sursă a consumului
populaţiei, veniturile, a fost influenţată de o serie de factori cu acţiune generalizată în întreaga
economie,cum sunt: schimbările în structurile socio-profesională şi ale surselor de formare a
veniturilor; apariţia şi manifestarea şomajului; politica de indexare a salariilor; decalajele dintre
transformările la nivel macroeconomic şi microeconomic, dintre sectorul economic şi cel social.
Politica de creştere a salariilor în raport cu preţurile, restricţionată de imposibilitatea

susţinerii din punct de vedere financiar a reformei economico-sociale a influenţat negativ puterea
de cumpărare a veniturilor. În acest context este de subliniat că, accentuarea comportamentului de
consum în cadrul comportamentului economic, în defavoarea celui de economisire şi investire
evidenţiază preocuparea populaţiei pentru asigurarea strictului necesar unei vieţi decente,în
condiţiile creşterii, adeseori galopantea preţurilor.
Inflația a însoțit și a influențat instabilitatea economiei de tranziţie, a mediului economico-

social. În primii ani, rata inflaţiei, măsurată prin preţuri la consumator, a atins cote înalte;
28
Ibidem op.cit. la 27
29
Consiliul guvernatorilor BCE a formulat următoarea definiţie cantitativă în anul 1998: „Stabilitatea preţurilor se
defineşte ca o creştere anuală mai mică de 2% a indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) pentru zona euro.
Stabilitatea preţurilor trebuie menţinută pe termen mediu.” De asemenea, Consiliul guvernatorilor a precizat în luna
mai 2003 că, în sensul acestei definiţii, intenţionează să menţină ratele inflaţiei la un nivel inferior, dar „apropiat de
2% pe termen mediu”, în Stabilitatea prețurilor: de ce este importantă?,Banca Centrală Europeană, Eurosistem, ISBN
(online) 978-92-899-0424-7
31
Recesiunea economică apărută în economia de tranziţie după o fază de activitate

economică redusă, nu este fază specifică ciclului dintr-o economie de piaţă. Dimensiunea
agregatelor macroeconomice a fost marcată de un trend oscilatoriu în sensul scădere(1990-1992)
– creştere(1993-1995) – scădere(1996-1998). Stabilizatorii automaţi de redresare a mecanismului
economic nu funcţionează; relativa stabilizare a economiei este permanent perturbată de inflaţie,
ale cărei variaţii reduc puterea de cumpărare a veniturilor, descurajează dezvoltarea activităţii
economice, blochează utilizarea eficientă a resurselor cu repercusiuni în realizarea distribuţiei
veniturilor. Stabilizarea veniturilor prin ajustarea preţului forţei de muncă şi a preţului bunurilor
de consum s-a dovedit extrem de dificilă în spaţiul economiei de tranziţie.
La nivel macroeconomic indicele deflator al PIB-ului reprezintă măsura globală a inflaţiei

(cuprinde variaţia tuturor preţurilor bunurilor şi serviciilor produse şi măsoară presiunea exercitată
asupra costurilor din economie). Astfel ne permite o radiografiere a mecanismului inflaţiei.Costul
unitar al forţei de muncă, componentă importantă a costului de producţie influenţează variaţia
indicelui general al preţurilor prin intermediul nivelului venitului nominal net pe salariat şi prin
nivelul productivităţii muncii. Alături de acestea, consumul de capital (amortizarea) şi diversele
elemente de fiscalitate (impozite, taxe, subvenţii etc…) influenţează evoluţia deflatorului PIB,
rezultat al efectelor produse de componentele amintite.
La nivelul cererii interne, variaţia ratei globale a inflaţiei economiei interne îşi are
determinarea în efectul produs prin termenii de schimb, fiind luată în calcul variaţia preţurilor la
import şi export. Folosirea preponderentă a importurilor pentru consumuri intermediare sau
consumuri finale în condiţiile deprecierii accelerate ale ratei de schimb, alimentează inflaţia şi
scade puterea de cumpărare a populaţiei.
Sistemul de preţuri în economia de tranziţie nu a asigurat rolul de pârghie economică pentru

a influența activitatea agenţilor economici în sensul:
• impulsionării producţiei atunci când cresc preţurile, salariile, profiturile, renta şi

disponibilităţile de creditare paralel cu micşorarea dobânzilor;
32
• restrângerii producţiei atunci când scad preţurile, salariile, profiturile, renta şi
disponibilităţile de creditare, paralel cu creşterea dobânzilor.
Instabilitatea organizării instituţionale, lacunele din domeniul dreptului şi al relaţiilor de

proprietate, nu au asigurat transmiterea informaţiilor şi semnalelor de pe piaţă în scopul asigurării
corectitudinii structurii de formare şi nivelului preţurilor în economia de tranziţie. Aparatul
decizional inadaptabil, inadecvat mecanismului economiei de tranziţie nu acţionează pentru
soluţionarea rapidă a problemelor grave şi urgente în sensul transformării structurale a sistemului.
Programele de stabilizare promovate în perioada de tranziție au urmărit reglarea cererii şi ofertei
bunurilor de consum, prin ajustări de preţuri conforme preocupărilor de stăpânire a inflaţiei printr-
un pachet de politicii monetare şi fiscale cu ancore diferite. Politicile inflaţioniste monetariste s-
au dovedit însă contraproductive pentru economia de tranziţie.
Tranziţia graduală a prelungit perioada de declin economic, a favorizat creşterea inflaţiei

cu impact deosebit în mediul economico-social. Momentele dificile au devenit tot mai numeroase,
necesitatea unor măsuri extreme, ori prea dureroase, ori prea populare, au transformat procesul de
guvernare într-un proces de administrare al tranziţiei, pe parcursul scurt al unei guvernări (4 ani)
în contrast cu cerinţele creşterii economice pe termen mediu şi lung.
Transformările financiare au influenţat consecinţele economice ale inflaţiei, puternic

resimţite de agenţii economici. În planul performanţelor economice, al comportamentului agenţilor
economici şi al sistemului productiv, efectele inflaţiei sunt greu de anticipat şi de măsurat prin
politicile macroeconomice decise la nivel guvernamental. Repercusiunile din planul social
erodează puterea de cumpărare a veniturile şi economiilor.Inflaţia şi politicile de combatere a
acesteia au afectat ierarhizarea salariilor pe ramuri, au mărit decalajul dintre ramurile preponderent
industriale şi celelalte ramuri, dintre regiile autonome subvenţionate de stat şi celelalte societăţi
comerciale constituite după 1990. Diferenţierile dintre ramurile şi sectoarele economiei, au
transformat salariile în instrumente nestimulative, inechitabile.
3.2. Inflația în România după aderarea la UE
Procesul inflationist din România, amploarea și continuiitatea și stabilitatea acestuia a

relevat persistența dezechilibrelor din economie și întârzierea relansării creșterii economice.
33
În România inflația a coborât la o singură cifră după 2004 și s-a menținut la nivelul cu o
singură cifră în continuare până în anul 2019.
Graficul nr.3.1- Evoluția inflației în intervalul 1997-2019
EVOLUȚIA RATEI INFLAȚI EI ÎN INTERVAL U L 1 9 9 7 -

2 0 1 9 - %-
180
160
140
120
100
80
60
40
20
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23
Sursa: prelucrarea autorului pe baza datelor INS
Dacă privim retrospectiv înflația din România constatăm că în urmă cu 20 de ani șocul
inflationist -cu luni cînd rata inflației urca și la un nivel de 300%, urmate de reduceri semnificative,
temperate: în 1998 reducerea inflației la două cifre, respectiv la 40% de la 151,4% în anul 1997.În
timp inflația a ajuns și la o inflație de o cifră. Odată cu lansarea în 2005 a leului nou BNR a trecut
și la un nou regim de politică monetară cunoscut sub numele de țintirea inflației. Perioada care a
urmat a fost caracterizată de o inflație cu o singură cifră.
Situația favorabilă create de scăderea inflației și o cerere de consum încă scăzută a facilitat
continuarea relaxării politicii monetare: reducerea dobânzii-chie, diminuarea ratelor rezervelor
minime obligatorii.O astfel de situație a condus la scăderea dobânzilor la credite, relansarea
credităriiîn lei și pe cale de consecință la un impact favorabil asupra economiei.
În anul 2014 inflația anuală înregistrează un minim ce poate fi considerat istoric, de 0,83%
fiind prima data când aceasta coboară sub 1% după 24 de ani de construcție a unei noii economii
în România, perioadă marcată de recesiuni și creșteri, nivel ce este înregistrat și în anul 2015. Față
34
de hiperinflația galopantă de la începutul anilor '90 la acest moment preocuparea factorilor de
răspundere din BNR este acum de evitare a deflației. Aceasta scădere a venit după ce în anul 2013
rata anuală a inflației ajunsese sub 2%, nivel considerat normal în țările occidentale reprezentând
obiectivul de stabilitate al prețurilor pe termen mediu stabilit de Banca Centrală Europeană.
Accelerarea procesului de dezinflație în 2014 face ca să fie ratată țintirea inflației obiectiv
monetar principal adoptat în august 2005, criteriu îndeplinit în anii 2006, 2011 și 2013.
Deflația s-a manifestat și în alte state din UE și în zona euro a coborât în zona negative din
septembrie 2009, evoluție influențată atât de scăderea prețului petrolului cât și de ritmul de creștere
a economiilor din această zonă.
Rezultatele prezentate mai sus au determinarea în factorii interni și externi : un an agricol

destul de bune (sensibilitatea mare la prețurile producției agricole), scăderea prețului petrolului în
a doua parte a anului 2014, tendința de scădere a prețurilor din Europa (prin intermediul
importurilor afectează România), în general și din zona euro în special.
Dacă în anii 2015, 2016 fenomenul deflationist s-a manifestat în economia României (un
factor determinant a fost scăderea TVA) din anul 2017 inflația reintră pe nivelul pozitiv
menținându-se la un nivel mai ușor de urmărit și gestionat.
Nu trebuie pierdut din vedere existența, în continuare, a unor riscuri, derivate din politici
insuficient fundamentate și care conduc la intrarea economiei în zona cu dezechilibre ca urmare a
deficitelor (bugetare și de cont curent) și la creșterea presiunilor inflaționiste.
3.3. Țintire a inflaţiei -instrument strategic de politică monetară

Ţintirea inflaţiei presupune crearea unui cadru al politicii monetare prin care bancă centrală
își asumă angajamentul public de atingerea a unor ţinte cantitative ale inflaţiei anunţate mai multe
orizonturi de timp.
Această strategie recunoaşte prin urmare că un nivel scăzut al inflaţiei reprezintă obiectivul
prioritar pe termen lung al politicii monetare.
35
Cinci elemente cheie (Mishkin F., 2001, p. 2) caracterizează țintirea inflației30:
- anunţarea publică a ţintelor numerice ale inflaţiei pentru un orizont mediu de timp
- angajamentul instituţional pentru stabilitatea preţurilor ca obiectiv primordial al politicii
monetare;
- o strategie care monitorizează numeroase variabile, nu doar agregatele monetare şi cursul
de schimb, în scopul stabilirii instrumentelor politicii monetare;
- transparenţa sporită a politicii monetare datorită comunicării cu publicul şi cu pieţele
privind obiectivele şi deciziile băncii centrale;
- responsabilitatea crescută a băncii centrale pentru atingerea ţintelor de inflaţie.
Ţintirea inflaţiei a devenit o strategie de politică monetară tot mai populară în numeroase
ţări deoarece (Portugal, 2007, p.2-3):
(i) experienţa ţărilor industrializate şi a celor în curs de dezvoltare din anii ’70 şi ’80 a
demonstrat că o inflaţie ridicată nu poate susţine dezvoltarea durabilă a economiei,
competitivitatea externă sau ocuparea forţei de muncă, iar ţintirea inflaţiei reprezintă cadru
institutional organizat pentru diminuarea inflaţiei, şi, respectiv, creşterea economică şi
ocuparea forţei de muncă.
(ii) dezvoltarea inovaţiilor financiare agregatele monetare şi-au diminuat capacitatea de
predictibilitate a evoluţiei inflaţiei.
(iii)politica monetară a fost supusă unor importante schimbări sub impactul amplificării
integrării internaţionale a pieţelor financiare şi de bunuri.
(iv) ţintirea inflaţiei a conferit flexibilitate şi credibilitate politicii monetare,
Odată îndeplinite aceste precondiţii, în fiecare țară, banca central (în cazul nostru BNR)
își fixează în primul rând, o ţintă exprimată printr-un indice de preţ, cea mai frecventă alegere
fiind indicele preţurilor de consum. După alegerea indicelui de preţ considerat relevant pentru ţara
în cauză, banca centrală trebuie să anunţe public ţinta de inflaţie, exprimată ca un număr fix
încadrat de o bandă de fluctuaţie pe un anumit orizont de timp (2-3 ani). Ținta anunțată se constituie
într-o Această ţintă oferă publicului o valoare de referinţă pentru rata inflaţiei care se vizează a fi
atinsă, în funcţie de care poate fi evaluată politica monetară a băncii centrale.
30
Daniela Georgeta BEJU∗ ŢINTIREA INFLAŢIEI – O STRATEGIE DE POLITICĂ MONETARĂ TOT MAI
POPULARĂ, Studii Monetare - Abordari teoretice şi modelare Studii Financiare – 4/2008 98
36
Periodic banca central publică un Raport asupra inflației în care sunt prezentate evoluții ale
inflației în contextual evoluțiilor activității economice, a politicii monetare și a evoluțiilor fiscal.
Raportul se încheie cu prezentarea perspectivelor inflației având ca referință un scenariu de bază
al proiecției macroeconomice, condiționat de un set de ipoteze specific contextului perioadei din
orizontul de prognoză.
Cap.IV. Corelația inflație -șomaj
4.1. Introducere
Orice stat modern contemporan, îndeosebi în perioada de tranziţie de la un tip de economie
la altul (lucru valabil şi în cazul României, adică, trecerea de la economia de tip centralizat la o
economie de piaţa) se confruntă cu inflație și șomajul considerate ca două dintre cele mai
importante probleme.
Guvernul care aplică o politică de macrostabilizare nu poate în nici un caz să acţioneze
asupra ambelor probleme (inflaţie şi şomaj), fiind nevoiți să “cântărească”, să analizeze toate
implicaţiile unei decizii asupra unui fenomen (de exemplu cu cât va creşte rata şomajului,
temporar, pentru a se reduce rata inflaţiei cu un anumit procent) şi, în funcție de rezultate să
prioritizeze și să aleagă dintre mai multe variante alternative pe cea mai puţin “nocivă“ pentru
populaţie.
Stabilizatorii automaţi de redresare a mecanismului economic în economia de tranziție nu
funcţionează; relativa stabilizare a economiei este permanent perturbată de inflaţie, ale cărei
variaţii reduc puterea de cumpărare a veniturilor, descurajează dezvoltarea activităţii economice,
blochează utilizarea eficientă a resurselor cu repercusiuni în realizarea distribuţiei veniturilor.
Stabilizarea veniturilor prin ajustarea preţului forţei de muncă şi a preţului bunurilor de consum s-
a dovedit dificilă în spaţiul economiei de tranziţie.
De mulţi ani economiştii afirmă existenţa unei corelaţii negative între rata inflaţiei pe de o
parte şi rata şomajului din economie, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, nivele ridicate ale şomajului
sunt asociate cu nivele scăzute ale inflaţiei şi invers. Relaţia dintre inflaţie şi şomaj este
reprezentată grafic prin curba Philips, după numele primului economist care a observat această .
37
Analizând serii de date ale inflaţiei şi şomajului, economiştii au remarcat faptul că legătura
inversă, stabilă, între cei doi indicatori nu este întotdeauna valabilă. O interpretare alternativă a
aceloraşi date ar fi aceea că, în timp ce legătura între inflaţie şi şomaj există la un anumit moment,
poziţia curbelor este determinată şi de un număr de alţi factori.
4.2. Definirea șomajului

În contextul economiei de piață forţa de muncă reprezintă un bun care se comercializează, în
mod liber pe o anumită piaţă, denumită piaţa forţei de muncă (sau, mai pe scurt, piaţa muncii).
Dintr-o astfel de perspectivă, şomajul reprezintă excedentul de oferta de forţă de muncă
faţă de cererea de forţă de muncă:
S=O-C,
unde:
S=reprezintă şomajul;
O=oferta de forţă de muncă;
C=cererea de forţă de muncă.
Altfel spus șomajul este fenomenul social-economic care se manifestă prin inactivitatea
forțată a unui număr mare de salariați, ca rezultat al dezechilibrului dintre cererea și oferta forței
de muncă.
Elementele care creionează cadrul de referință necesar includerii unei persoane în categoria
șomerilor sunt următoarele:
- persoana trimisă în şomaj a căutat în mod activ şi sistematic de lucru în ultimule patru
săptămâni.
- aşteaptă să fie rechemat la locul de muncă de unde a fost disponibilizat.
- în decursul următoarei luni se aşteaptă să găsească un nou loc de muncă în locul celui
pierdut.
Şomerii în sens B.I.M. sunt persoanele de 15 ani şi peste care în decursul perioadei de
referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite metode pentru
a-l găsi: înscrierea la Oficiul de forţă de muncă şi şomaj sau la agenţii particulare de plasare,
38
demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri sau
răspunsuri la anunţuri, apel la rude, prieteni, sindicate etc;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un loc de
muncă;
Sunt incluse, de asemenea:
- persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie rechemate la
lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei
de referinţă;
- persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (elevi, studenţi,
pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibile să înceapă
lucrul.
Şomajul are dimensiuni/ nivele diferite în cadrul ţărilor lumii, și uneori este diferit şi pe
zonele geografice din cadrul teritoriu naţional. Acest fenomen a devenit un fenomen permanent
în cadrul sistemelor economice, iar economiştii contemporani au acceptat că acesta există și este
permanent, debutând la începutul secolul al XX-lea, alţii conşiderând inceputul acestui proces
în anii ’50-’60.
Acceptarea existenței şomajului nu exclude, în mod absolut, existenţa unui echilibru pe

piaţa forţei de muncă (starea de ocupare deplină), stare de fapt ce este echivalentă cu un şomaj al
cărui nivel este scăzut, reflectat printr-o rata a şomajului de câteva procente (5-6%). Și J.M.Keynes
adept al folosirii deplină a mâinii de lucru, aceasta înseamnând absența şomajului, este de acord
cu compatibilitatea acestei stări de fapt cu un şomaj voluntar şi funcţional.
Ocuparea deplină implică un şomaj de 3-5 procente, implică în mod analogic, a se

considera că scăderea şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare de
supraocupare a forţei de muncă. Dacă rata şomajului atinge în jur de 1%, conform teoriei lui
Dennise Flouzar mâna de lucru devine foarte rară, creând o anumită dependenţă pentru cei care
vor să angajeze. În aceiași ordine de idei, costul plătit de cei care angajează salariaţi crește mai
accelerat decât productivitatea.
Economistul A.W.Phillips, care a pornit în cercertările sale de la permanentizarea

şomajului (în lucrările sale a fost luată ca exemplu situaţia din Anglia), avansează în teoria
economică un nou concept-rata naturală a şomajului, teorie ulterior dezvoltată de Friedman.
39
Rata naturală a şomajului este analizată şi din perspectiva legăturii şomajului cu inflaţia:
atunci când rata inflaţiei este stabilă, constantă, se vorbeşte de rata naturală a şomajului, numită şi
NAIRU, (“Non-Accelerating Inflation Rate of Unemployment”). Robert Eisner a analizat seriile
inflaţiei şi şomajului de după 1960 şi a descoperit că legătura între şomaj şi inflaţie este asimetrică
în următorul sens: ratele şomajului mai mici decât rata naturală a şomajului (NAIRU) nu erau
asociate cu inflaţia accelerată, în timp ce ratele şomajului mai mari decât rata naturală a şomajului
erau asociate cu inflaţia descrescătoare. Aceste rezultate implică următoarea concluzie, aparent
paradoxală: rata naturală a şomajului poate fi şi un rezultat al măsurilor de politică economică şi
nu doar o cauză a acestora.
Rata naturală a şomajului este strâns legată de rata inflaţiei; practic, rata naturală a
șomajului corespunde unei rate stabile a inflaţiei.
Rata naturală a şomajului presupune, în primul rînd existenţa inflaţiei în economie,

exprimată printr-o anumită rată şi, în al doilea rând, realizarea, concomitent, a doua condiţii care
fac să nu se modifice dimensiunile inflaţiei:
- să nu se creeze un excedent de cerere;

- sa nu se producă şocuri în ofertă.
În cazul realizării primei condiţii, şomajul se fixează la nivelul ratei sale naturale (nivel
determinat de egalizare a presiunii în direcţia creşterii salariilor ca urmare a reocupării tuturor
locurilor de muncă, cu presiunea pentru scăderea salariilor care se formează sub incidenţa
existentei şomajului).
Realizarea celei de a doua condiţii presupune ca oferta agregată să nu cunoscă altă

schimbare decât cea determinată direct de rata inflaţiei care, dacă rămâne constantă, menţine
şomajul în limitele ratei naturale.
În consecință, datorită realizării celor două condiții, cererea şi oferta agregate se modifică
numai în funcţie de fenomenul inflationist, rezultat reflectat de rata naturală a şomajului. Dacă
cererea agregată şi oferta, sau numai una dintre acestea, se modifica şi datorită altor factori decât
inflaţia, atunci şomajul poate înregistra o rată mai mare decât cea naturală, iar inflaţia, conform
teoriei economice - va începe să scadă corelarea creşterii veniturilor nominale cu evoluţia puterii
de cumpărare a monedei.
40
Contextul în care au fost aplicate măsurile menţionate anterior poate fi caracterizat astfel:
a) în ţara noastră preţurile bunurilor şi tarifele serviciilor nu au avut ca rol semnalarea

evoluţiei dintre cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie, bunurilor de consum şi de
servicii existente în economie, ci au îndeplinit numai rolul de “semnal” al opţiunilor de politică
economică, adaptate în deosebi în legătură directă cu orientarea redistribuirii resurselor
sociale în favoarea obiectivelor economice ce prezentau importanţă prioritară într-o
anumită perioadă, pentru anumite structuri.
Rezultă de aici, că toate modificările de preţuri şi tarife au fost decise la nivel
guvernamental şi nu aveau nici o legătura cu teoria economică în care echilibrul pe piaţă
se realizează cu ajutorul fluctuaţiei libere a cererii şi ofertei.
b) este pentru prima data în România, când nivelurile preturilor şi tarifelor au cunoscut o
tendinţa de creştere generalizată, specifică unei economii de piaţă.
c) modificarea, în sensul de creştere a preţurilor şi tarifelor în România,până în 1989 a fost

destul de mică (în perioada 1980-1989 ritmul mediu anual de creştere al preţurilor şi tarifelor a
fost de aproximativ de 4,1%), iar după revoluţie creşterile de preţuri şi tarife s-au făcut în salturi
şi discontinuu. Acest lucru a permis ca în perioada anterioară revoluţiei din 1989 să se poată realiza
o protecţie mai eficace a populaţiei impotriva efectelor generate de fenomenul inflaţionist.
d) tarifele şi preţurile ce se practicau pe “piaţa neagră” au fost scăpate complet de sub

control, evoluând liber în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. In cazul în care se realiza o
anumită protecţie socială se luau în calcul, deci, nivelurile preţurilor şi tarifelor oficiale.
Specialiştii în economie au ajuns la concluzia că pentru acea perioada (1990-1995)

acordarea de compensaţii fixe nu se justifica economic şi trebuie renunţat la acordarea lor din mai
multe motive. Principalul motiv ar fi, că aceste compensaţii exercitau presiuni foarte mari asupra
bugetului, generând astfel un dezechilibru bugetar şi mai accentuat. Contramăsura pentru evitarea
agravării dezechilibrului ar fi, ca în mod echitabil, să se reducă nivelul de trai pentru toate
persoanele (ce a rezultat din măsurile guvernanţilor a contat însa în agravarea şituaţiei pentru
cei care o duceau prost şi foarte prost, ei resimţind cel mai puternic efectele inflaţiei).
In concluzie se poate spune că cel mai bine pentru perioada respectivă, în cazul inflaţiei din
România, era să se renunţe la acordarea de compensaţii fixe şi să se recurgă la indexarea curenta
41
a veniturilor, dacă este posibil în cel mai scurt timp după o creştere semnificativa a ratei inflaţiei.
Gradul de compensare a efectelor negative ale inflaţiei se negociază cu şindicatele.
Indexarea salariilor pentru a compensa creşterea ratei inflaţiei se poate face total (o
compensare de 100%) sau parţial (procentul de compensare a salariilor să fie inferior ratei de
creştere a inflaţiei). In multe din ţările dezvoltate se practică o indexare care cunoaşte doua forme:
-indexarea “cu prag”;
-indexarea cu “plafon”.
In ambele cazuri însă salariile nu se indexează în mod automat. In cazul indexărilor

“cu prag” se fixează anticipat un anumit nivel (prag) al creşterii preţurilor. Dacă acest prag este
depăşit atunci se introduce indexarea salariilor, în caz contrar (atunci când “pragul” nu este depăşit)
salariile nu sunt indexate deloc.
In celalalt caz se stabileşte un nivel superior al creşterii preţurilor iar până la acest nivel sunt
compensate salariile.
Indexarea, indiferent de tipul său, nu are decât două variante, din punct de vedere al
posibilităţilor de evaluare:
a) o schemă de indexare a salariilor, după evoluţia indicelui preţurilor bunurilor de

consum IPC, cu o revizuire trimestrială în cel mai bun caz, automată în funcţia de
oscilaţia acestuia.
b) o schemă bazată pe un salariu fixat, modificat la rândul său periodic, conform cu
creşterea aşteptată a inflaţiei.
Aceste scheme de indexare reprezintă obiectul negocierii şindicatelor cu patronatul şi intră

de obicei în contractele colective de muncă încheiate pentru anul viitor. In nici unul din aceste
cazuri nu se pune problema negocierii acestor contracte în timpul anului, deoarece ele trebuie să
cuprindă de la început toate elementele de prognoză şi ajustările automate necesare.
42
4.3. Şomajul și tranziția la economia de piață
Șomajul a apărut ca fenomen în tranziţie, manifestând conotații puternice pentru salariat ca
purtător al ofertei de forţă de muncă. Cauzele apariției au determinări în evoluţia de ansamblu a
economiei, în comportamentul individual în cadrul gospodăriei și la nivel de agenţi economici.
Tranziția la economia de piață a declanșat un șoc puternic la nivelul economiei și a pus

forţă de muncă faţă în faţă cu noul “statut” de şomer, acceptat și ca o componentă permanentă a
mediului economico-social.
Dacă în perioada comunistă era recunoscută ocuparea deplină a forței de muncă, economia
de tranziţie este caracterizată de criza ocupării forţei de muncă cu impact economic şi social, însoțit
de distorsiuni generatoare de conflicte sociale greu de evaluat într-o astfel de perioadă.
O creştere moderată a şomajului se constituie în obiectiv al măsurilor de politică în

domeniul forţei de muncă,dar nu putem afirma că forţa de muncă, în ceea ce priveşte relaţia cu
şomajul are o atitudine și un comportament adaptate la exigenţele economiei de piaţă.
Schimbările structural din economie au determinat dispariţia unor ramuri şi apariţia de noi
ocupaţii pe piaţa forţei muncă, aspect ce au influențat deplasări ale configuraţiei ocupaţionale.
Reducerea sporului natural al populaţiei secondat de procesul de îmbătrânire şi feminizare a
populaţiei au contribuit substantial la creșterea șomajului. Așa cum este deja cunoscut șomajului
are capacitatea de a scoate în evidență principalele aspecte legate de dimensiunea cantitativă şi
calitativă a mişcării populaţiei ocupate, vis-à-vis de funcţionarea ineficientă a economiei.
În cazul economiei de tranziţie sunt evidente unele trăsături distinctive ale forţei de muncă
ca urmare a existenței anumitor mentalităţi şi comportamente ce acţionează în defavoarea
dezvoltării ei:
• disponibilă cantitativ, forţa de muncă are o motivaţia încă departe de cerinţele

economiei de piaţă;
• persoanele aflate în pragul vârstei de pensionare manifestă un imobilism mai mare
comparativ cu forţa de muncă tânără;
• în rândul şomerilor, preponderenţă au femeile şi tinerii sub 30 ani;
43
• dezechilibrele economice structurale zonale au determinat şi accentuat concentrarea
şomajului în zone compacte predispuse riscului de şomaj, alimentat şi de necorelările
dintre nivelul local şi profilul teritorial.
Noile provocări în domeniul ocupării fac necesare schimbări profunde în ceea ce privește
politicile pasive ale administraţiei pe linia forţei de muncă şi schimbarea comportamentului în
consens cu noile responsabilităţile ce-i revin în promovarea politicilor active pe piaţa forţei de
muncă.
Tipuri de șomaj:
• Șomajul determinat de conjunctura economică în perioadele de recesiune (depresiune

economică) care durează de obicei 2 - 3 ani urmat de o perioadă de avânt economic cu
reducerea șomajului.
• Șomajul sezonier de obicei care crește în lunile când muncă sezonieră nu e solicitată (de
exemplu în gastronomie, sau personalul din turism).
• Șomajul cronic este o formă gravă a șomajului când nici în perioadele de avânt economic
relativ nu se reduce marcant numărul șomerilor. Printre cauzele acestui tip de șomaj amintim:
(i) o calificare necorespuzătoare cerințelor, vârstei, sănătății sau lipsa dorinței de a lucra
cauzată de aplasarea în alte regiuni a locurilor de muncă, sau o retribuție (salariu) mica; (ii)
schimbarea structurii economiei prin apariția unor tehnologii noi, prin care se reduce necesarul
forței de muncă sau cea existentă nefiind calificată corespunzător.
În literatura economică sunt prezente două categorii de șomaj:
- Șomajul voluntar - descrie situația în care oameni apți de muncă nu doresc să lucreze, în
majoritatea covârșitoare a situațiilor, deoarece dețin suficiente resurse materiale;
- Șomajul involuntar (forțat)- descrie situația în care oameni apți de muncă doresc să se
angajeze, dar nu găsesc locuri de muncă disponibile31.
31
Șomajul involuntar ridică probleme sociale, fiind singura formă acceptată pentru plata indemnizației de șomaj în
conformitate cu Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă.
Reprezintă un efect secundar negativ al legislației muncii, care creează bariere la intrarea pe piața muncii a cererii de
forță de muncă
44
Concluzii
Inflaţia, în țara noastră a fost cauză şi efect a degradării mediului economico-social în

primii zece ani ai tranziției către economia de piață.
După 1989, nivelul şi evoluţia reală a economiei analizată şi interpretată prin intermediul
conturilor naţionale, în condiţiile unei inflaţii de amploare pune în dificultate demersul analitic al
dimensiunii economice, a rezultatelor reale ale procesului de tranziţie. Deoarece inflaţia este o
creştere generată de mecanismele macroeconomice depinde prin urmare, de punctul de vedere
al factorilor de decizie. Amploarea şi puterea de propagare în toate structurile sistemului
economic, influenţa nefastă pe care o are asupra tuturor măsurilor de politică economică, o
transformă în acelaşi timp în cauză şi efect a multiplelor dezechilibre generalizate la nivelul
economiei.Toate aceste aspecte negative la care se adugă coabitarea cu şomajul demonstrează
dificultăţile pe care le induce echilibrului economic şi îi creionează caracteristica de componentă
majoră a tranziţiei.
Apariţia fenomenului inflaţionist determină scăderea puterii de cumpărare a gospodăriilor,

restrângerea consumului curent. .Anticipaţiile privind creşterea viitoare şi importantă a preţurilor
antrenează fenomenul cunoscut în literatura de specialitate sub numele de “fuga în ainte
a monedei”32, materializat în accelerarea achiziţionării de bunuri durabile. Creditul, ca mărime
exogenă independentă, atunci când accesul este simplu şi uşor, stimulează consumul de bunuri
durabile, achiziţionarea de locuinţe, turismul, în detrimentul economisirii. Incertitudinile
anticipative privind condiţiile economice viitoare determină în general, creşterea economisirii
pentru asigurarea nevoilor viitoare, dar în condiţii de inflaţie când dobânda creşte proporţional cu
aceasta, are lor o diminuare a economisirii.
Recesiunea economică şi lipsa unui sistem concurenţial, specific unei economii de piață
funcționale au alimentat dinamica inflației ceea ce a condus la scăderea puterii de cumpărare a
agenţilor economici pentru bunurile oferite de piaţă, a transferat costurile economice ale tranziţiei
în plan social. Inflația a fost influențată de un complex de factori, factori ce au acționat ca o
avalanșă accelerând crșterea inflației: liberalizarea graduală a preţurilor; liberalizarea cursului
32
E.Malinvaud, op.cit. pg.60
45
oficial de schimb şi deprecierea monedei naţionale; reducerea şi apoi eliminarea treptată a
subvenţiilor pentru unele produse considerate de bază pentru consumul populaţiei; creşterea
salariilor prin încărcarea nejustificată a costurilor de producţie; creşterea stocurilor de produse ce
nu au desfacere prin cerere, asigurată; dobânzile acumulate la creditele curente şi apariţia
arieratelor, etc... .
Ritmurile negative ale creşterii economice din primii ani ai tranziţiei au determinat
scăderea vizibilă a consumului populaţie, comparativ cu anul 1990. Principala sursă a consumului
populaţiei, veniturile, a fost influenţată de o serie de factori cu acţiune generalizată în întreaga
economie,cum sunt: schimbările în structurile socio-profesională şi ale surselor de formare a
veniturilor; apariţia şi manifestarea şomajului; politica de indexare a salariilor; decalajele dintre
transformările la nivel macroeconomic şi microeconomic, dintre sectorul economic şi cel social.
Politica de creştere a salariilor în raport cu preţurile, restricţionată de imposibilitatea

susţinerii din punct de vedere financiar a reformei economico-sociale a influenţat negativ puterea
de cumpărare a veniturilor. În acest context este de subliniat că, accentuarea comportamentului
de consum în cadrul comportamentului economic, în defavoarea celui de economisire şi investire
evidenţiază preocuparea populaţiei pentru asigurarea strictului necesar unei vieţi decente,în
condiţiile creşterii, adeseori galopantea preţurilor.
În primii ani, rata inflaţiei, măsurată prin preţuri la consumator, a atins cote înalte;
Schimbările induse în economia României odată cu aderarea la Uniunea Europeană a

influențat și evoluția inflației punându-și amprena asupra componentelor sale asupra mediului
economico-social.
46
Bibliografie selectivă
• Anghel, M.G., Mirea, M. and Olteanu, C. (2018). Development and Correlation of the
Gross Wage with Inflation. Romanian Statistical Review, Supplement, 2, 29-38 2.
• Anghelache, C. and Manole, A. (2010). Utilizarea curbei Phillips în analiza
macroeconomică. Revista Română de Statistică Supliment, 9
• Anghelache, C., Niţă, G. and Badiu, A. (2016). The Infl ation (Consumer Prices) in the
Romanian Economy. Romanian Statistical Review Supplement, 1, 99-102 4.
• Anghelache, C., Voineagu, V. and Gheorghe, M. (2013). Metode şi modele de măsurare a
infl aţiei, Editura Economică, Bucureşti
• Barsky, Robert; Kilian, Lutz (200). ‫״‬A Monetary Explanation of the Great Stagflation of
the 1970s", University of Michigan
• Bruno M., Easterley W. Inflation Crises and Long-Run Growth // Journal of Monetary
Economics, 1998, nr. 1, p. 3-26; Bruno M., Easterley W., "Inflation Crises and Long-Run
Growth" (August 1995). NBER Working Paper No. W5209. Available at
NBER: http://www.nber.org/papers/w5209.v5.pdf
• Cagan P., The Monetary Dynamics of Hyperinflation // in Studies in the Quantity Theory
of Money, ed. by Milton
• Daniela Georgeta BEJU∗ ŢINTIREA INFLAŢIEI – O STRATEGIE DE POLITICĂ
MONETARĂ TOT MAI POPULARĂ, Studii Monetare - Abordari teoretice şi modelare
Studii Financiare – 4/2008 98
• Elena Pelinescu, Mihaela Ionescu,pg.11, vol. Inflația în România, coordonatori Mircea
Ciumara, Constantin Ciutacu, editura Expert, volum ce prezintă rezultatele parțiale ale
studiului: IMPACTUL INFLAȚIEI ASUPRA COMPETITIVITĂȚII ȘI A
DEZVOLTĂRII UNOR STRUCTURI VIABILE; INFLUENȚA UNOR STRUCTURI
ECONOMICE VIABILE; INFLUENȚA RESTRUCTURĂRI ECONOMICE ASUPRA
SISTEMULUI DE PREȚURI, Contractul de finanțare pentru proiecte prioritare
PP3/S2/Programul CERES/25.XI.2002, Autoritatea contractantă IFA Măgurele,
Contractor INCE, Academia Română, perioada de derulare noiembrie 2002-iulie 2005
• Dornbusch R., Fischer S. "Moderate Inflation" (March 1993). NBER Working Paper No.
W3896. Available at SSRN: http://ssrn.com/abstract=319590
47
• Elena Pelinescu, Mihaela Ionescu, Definirea fenomenului inflaționist prin prisma
teoriilor economice, în vol.Inflația în România, coordonatori Mircea Ciumara, Constantin
Ciutacu, Ed. Expert, 2003
• Eugen Rădulescu, Fenomenul inflaționist-cauze și efecte, p.84, în vol. Economia
României după Marea Unire, Macroeconomia, coordonatori: Aurel Iancu, Nicolae Păun,
Ed. Academiei Române, București, 2019, Ediția aII-a revizuită și adăugită, pp279-302
• Friedman-Chicago: University of Chicago Press,1956, p.25-117
• Holzman, Franklyn D. (1959). „Creeping Inflation”. The Review of Economics and
Statistics (în engleză). The MIT Press. 41 (3): 324–
329. doi:10.2307/1927465. ISSN 0034-6535.
• King, R.G. and Watson, M.W. (2012), Infl ation and Unit Labor Cost. Journal of Money,
Credit and Banking, 44 (Supplement 2), 111-149
• Mishkin, F.S. (2007). Infl ation Dynamics. International Finance, 10 (3), 317–334
• Pierre Bezbakh, Inflation et désinflation, Éditions La Découverte, 5e édition octobre 2005,
123 pages, (ISBN 2707146684)
• Robert J. Barro and Vittorio Grilli (1994), European Macroeconomics, chap. 8, p.
142. ISBN: 0-333-57764-7
• Stanley, T. D. (2002). When All Are NAIRU: Hysteresis and Behavioural Inertia, Taylor
and Francis Journals in Applied Economics Letters
• Zhang, C., Osborn, D. and Kim, D. H. (2008). The New Keynesian Phillips Curve: From
Sticky Infl ation to Sticky Prices. Journal of Money, Credit and Banking, 40 (4), 667-699
***
• Institutul Național de Statistică, Anuar Statistic -2006-2019
• Comunicate de presă , 2018, 2019, 2020
• BNR, Raport asupra inflației , colecția 2008-2020
• https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex:12012E/TXT
• http://ro.wikipwdia.org
48

Bădin Inflația În România

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bădin Inflația În România

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Inflatia în România, evoluție tendințe

În economiile contemporane inflaţia nu este un fenomen nou, manifestările sale fiind

Problematica inflaţiei a fost în atenția a numeroși economişti şi nu numai, preocupați să

Lucrarea este structurată în patru capitole problematice pe care le prezentam pe scurt în

Cel de al II-lea capitol, Inflaţia în România în economia de tranziție, 1990-1997, se oprește

Cap.I. Unele considerații generale privind definirea inflației

Inflația, proces economic ce se manifestă oriunde într-o economie, reprezinta în fapt o

Un astfel de proces economic ce se manifestă cu intensități diferite asupra economiei de-a

În condițiile în care la nivelul economiei productivitatea este aceiași și pe piața se introduc

1.1. Abordarea inflației în teoriile economice

În timp această poziție în abordarea procesului inflationist se dezvoltă, se îmbogățește cu

Printre teoriile dezvoltate privind fundamentele, noțiunile și conceptele privind inflația se

unde: M=cantitatea de monedă; V=viteza de circulație a fiecărei unități monetare;

N= volumul însumat al monedei în numerar și a celei scripturale;

P= nivelul prețurilor, respective indicele costului vieții;

R= rata rezervei monetare;

K= cercerea publică de încasari în moneda lichidă;

Ki= moneda scripturală exprimată în unități de consum.

Teoria monetaristă7 precizează în explicarea inflației8 următoarele elemente:

- inflația este în esență un fenomen monetar;

Paralel cu extinderea abordării monetariste a inflației către sfârșitul anilor 60 se remarcă

Abordarea revoluţionară keynesiană în afară de faptul că a tratat separat nivelul prețurilor

Pe parcursul istoriei economice perioade de inflație și hiperinflație au fost permanent fiind

Stabilitatea preţurilor a devenit obiectivul cheie al dezvoltării economice a oricărui system

Dintr-o astfel de perspectivă Tratatul Uniunii Europene13 a atribuit Băncii Central

1.2. Cauzele inflației

(i) lipsa produselor pe piață;

(ii) scăderea valorii banilor.

(i) Lipsa produselor pe piață generează :

- sporesc veniturile bănești ale populației, ceea ce conduce la mărirea puterii

- cresc salariile fără a exista o sporire a productivitații muncii;

- se înregistrează o expansiune a creditul de consum;

- se restrânge înclinația spre economisire.

• Inflația prin costuri se manifestă pe latura resurselor necesare industriei producătoare:

Fisher, prin ecuația schimbului surprinde definirea inflației monetare:

unde: M= Masa monetară; V= Viteza de circulație a monedei;P= Nivelul general al

• In cazul inflației importată creșterea prețurilor de peste graniță mărește valoarea

1.3. Tipologii ale inflației

Nr. Tipologii ale Caracteristici Sursa definirii

MIT Press. 41 (3): 324–329. doi:10.2307/1927465. ISSN 0034-6535.

1.4. Evaluarea inflației

- indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC);

- indicele preţurilor de producţie (IPP);

- indicele general al preţurilor (IGP);

INDICELE PREȚURILOR DE CONSUM (IPC) măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor

Indicele prețului de consum utilizează principiul național al consumului și este

Prin prelucrarea datelor rezultă următorii indicatori:

o IPC pe total și principalele grupe de mărfuri (alimentare și nealimentare) și servicii;

o Rata medie lunară a inflaţiei;

o Rata anuală a inflaţiei;

Pentru actualizarea valorilor (indexarea) sunt utilizate două formulele de calcul20:

I. Prin utilizarea indicelui prețulurilor de consum (%):

Caseta nr.1.2. Precizări metodologice privind IPPI

INDICELE PREȚURILOR PRODUCȚIEI INDUSTRIALE (IPPI) măsoară evoluția în timp a

• Indicele prețurilor producției industriale este calculat conform cerințelor și standardelor

Indicele preţurilor de producţie (IPP) măsoară evoluţia preţurilor în stadiile anterioare

Deflatorul PIB = (PIB nominal / PIB real) x100

Cap.II. Inflaţia în România în economia de tranziție, 1990-1997

Asistăm în intervalul 1990-1997 la o inflație galopantă (graficul nr.2.1) începând cu 1991,

Graficul nr.2.1-Rata medie a inflației, 1990-2019

Dinamica ratei medii anuale a inflației în intervalul 1990-

Sursa:prelucrarea autorului pe baza datelor INS, www.insse.ro

2.2. Evoluția inflației în economia de tranziție 1990-1997