Virginia Satir - Terapia Familiei

Terapia familiei Vi
rg
in
ia
Sa
T
R PSIHOLOGIE
PSIHOTERAPIE
VIRGINIA SATIR
Terapia familiei
Traducere din engleză
de Cristian Constantinescu
A
TRei
Editori:
SILVIU DRAGOMIR
VAS1LE DEM. ZAMFIRESCU
Director editorial:
MAGDALENA MĂRCULESCU
Director producție: CRISTIAN CLAUDIU COBAN
Coperta:
FABER STUDIO
Redactor:
RALUCA HURDUC
Dtp:
OFELIA COȘMAN
Corectură:
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ, ROXANA SAMOILESCU
Descrierea OP a Bibliotecii Naționale a României SATIR,

VIRGINIA
Terapia familiei / Virginia Sattir; trad.:
Cristian Constantinescu. - București: Editura Trei, 2011 Bibliogr.
ISBN 978-973-707-482-9
I. Constantinescu, Cristian (trad.)
821.113.3-31=135.1
Titlul original: Conjoint Family Therapy

Autor: Virginia Satir
Copyright © 1983 by Science and Behavior Books, Inc.
Copyright © Editura Trei, 2011, pentru ediția în limba română
C.P. 27-0490, București

Tel./Fax: +4 021300 60 90
e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro
ISBN 821.113.3-31=135.1
Cuprins
Prefață
Mulțumiri
r
Abrevieri
Partea I
Teoria familiei
CapitolU11. De ce terapia familiei?
Capitolul 2. Stima scăzută de sine șl alegerea
partenerului
Ca pito IUI 3. Aiterltate șl nemțelegeri
Capitolul 4. Factori de stres care afectează familia
7
modernă
13
16 Capitolul 5. Dezamăgirea maritală și coissecmțeee ei
pentru copii
17 Capitolul 6. Lucrurile de care au toți copiii nevoie
pentru a avea stimă de sine
19 Capitolul 7. Triunghiul familial: o scurtă digresiune
29
Partea a II-a
Teoria Comunicării
35
Capitolul 8. Comunicarea: Un proces de oferire și de
48
primire a informației
60
89
106
119
121
139 Capitolul 9. Comunicarea: Un proces verbal și
nonverbal de formulare a cererilor de către receptor
165 Partea a III-a

Teoria și practica terapiei
167 Capitolul 10. Concepte ale terapiei
195 Capitolu111i începând tratamenhil
204 Capitolu1121 Utilizarea unei cronologii
a vieții de familie
246 Capitolul 13. Includerea copiilor în terapia familiei
284 Capitolul 14. Rolul și tehnica terapeutului
31-4 Capitolu 115 i ^fritegrând modele și discipime
335 Partea a IV-i

Când întâlnesc o persoană
361 Partea a Va
Implicând sistemul mai mare
377 Nota autorului

381 Bibltof
Prefață
Bine ați venit la cea de-a treia ediție a Terapiei Familiei. Această
ediție este în același timp o revizuire și un vehicul pentru material nou.
Părțile de la I la a IlI-a (cartea originală) sunt în mare nemodificate, cu
excepția capitolului 12, „Utilizarea unei cronologii a vieții de familie" —
care a fost extins și ușor modificat — și a capitolului 15, „Integrând
modele și discipline", care a fost adus la zi.
Partea a IV-a se prezintă cu două noi capitole. Primul, „Când
întâlnesc o persoană", este o descriere subiectivă a interviului meu
inițial cu o familie. Capitolul răspunde multor întrebări care mi se pun
adeseori, și cred că terapeuții îl vor găsi foarte interesant. Acest capitol
de asemenea face trecerea către recenta mea carte, Arta de a fauri
oameni. Atitudinile și pattemurile de comunicare pe care le descriu în
Arta de a fauri oameni joacă un rol important în percepția mea inițială
asupra acestei familii. Recunoașterea acestor posturi de comunicare mă
ajută să realizez exerciții și intervenții adecvate. Odată ce membrii
familiei simt conștienți de posturile lor, au deschis ușa către schimbare.
Al doilea capitol nou descrie o nouă dimensiune în experiența mea
cu terapia familiei. La fel cum această carte a crescut la origine din
ideea, pe atunci revoluționară, că indivizii ar fi putut fi tratați în
prezența familiilor lor, „Implicând sistemul mai mare" relatează un
proiect în care 60 de familii au fost tratate în contextul propriilor lor
comunități. Din moment ce sponsorul proiectului, Statul Virginia,
Terapia familiei ■ Prefață

continuă să conducă studii de folow-up, raportul meu nu este o analiză
finală. în schimb, redă emoția mea legată de modul de abordare și de
munca pe care am făcut-o cu ceilalți 9 membri ai echipei. Rezultatele
proiectului vor avea multe implicații pentru terapeuții familiei, iar
cititorii ar putea folosi abordarea „sisteme mai mari" dacă au
oportunitatea.
O „Notă a autorului" și o nouă bibliografie completează această
nouă ediție. Nota descrie celelalte materiale de formare ale mele și
modul în care acestea pot fi folosite în conjuncție cu această carte.
De asemenea, furnizează informații despre Avanta, un program de
formare pe care eu l-am creat.
*
Această carte s-a năcut din solicitările de materiale de suport

pentru predarea unui curs de Dinamici Familiale pe care l-am
predat rezidenților în psihiatrie de la Institutul de Psihiatrie al
Statului Illinois din Chicago, în perioada 1955-1958. Din acel
moment, mai mulți colegi din domeniile medicină, psihiatrie,
psihologie, asistență socială și medicală, educație, antropologie și
sociologie și-au exprimat interesul pentru programele mele de
formare în terapia familiei și m-au încurajat să-mi extind principiile
inițiale din programele de formare și să le transpun în forma unei
cărți. Această carte este rezultatul și reprezintă concluziile la care am
ajuns în momentul de față referitor la dificilul și provocatorul
subiect al terapiei familiei.
Mai multe contribuții majore au fost aduse folosirii familiei ca
unitate terapeutică de către persoane care au considerat
comportamentul ca fiind un rezultat al experiențelor de interacțiune
care se adaugă forțelor intrapsihice. Am fost unul dintre numeroșii
cercetători care au experimentat observarea persoanei 9 etichetate
„schizofrenă" în prezența familiei sale, mai degrabă decât numai
tratamentul individual.
VIRGINIA SATIR
Germenele teoriei și practicii mele particulare a crescut dintr-o
reevaluare a semnificației apelurilor primite din partea rudelor
„pacienților" pe care îi consultam. Aceste apeluri aveau aparent forma
unor plângeri referitoare la pacient, sau referitoare la abordarea mea,
sau rapoarte despre lucruri pe care ei s-au gândit că ar trebui să le știu.
în practica psihoterapiei tradiționale, am fost învățată să consider orice
încercare din partea rudelor de a comunica cu terapeutul ca un potențial
obstacol periculos în relația terapeutică. Pe măsură ce am început să
înțeleg semnificația acestor apeluri, am văzut că erau cel puțin două
mesaje transmise în ele: unul referitor la suferința sau problema pe care
ruda a observat-o la pacient și unul referitor la suferința și problema
rudei înseși.
Următorul pas a fost să văd că apelul conținea nu numai o ofertă de a
ajuta pacientul, dar și o cerere de ajutor pentru rudă, deghizată într-o
amenințare. A fost atunci imposibil să nu recunosc că exista o relație
esențială între pacient și familia sa. Deși știam asta la un anumit nivel,
acum devenise explicit. Mai mult, a devenit clar că orice comportament
al unui individ este un răspuns la un set complex de „reguli" fixe și
predictibile care guvernează grupul său familial, deși aceste reguli pot
să nu fie cunoscute în mod conștient de către el sau de către familie. Din
acest punct de vedere, putem începe să ne oprim să mai vedem
activitățile rudelor drept pericole și să le privim ca forțe de dezvoltare și
indicații despre puterea tranzacțiilor interacționale, în relație cu
configurarea comportamentelor indivizilor care sunt parte a acelui
sistem familial.

io Cei mai mulți dintre terapeuții familiei de azi sunt de acord mai
mult sau mai puțin cu modul în care funcționează sistemele de
familie. Totuși, acum există vaste diferențe între modurile de a
modifica aceste sisteme. De fapt, astăzi — după 30 de ani de la
apariția terapiei familiei — auzim vorbindu-se despre „școli" de
terapie a familiei. Acestea simt reminiscențe ale zilelor în care un
cercetător al comportamentului uman trebuia să aleagă dacă îl va
urma pe Freud, Jung sau Adler. în acea perioadă (cu 40 de ani în
urmă), folosirea de către cineva a oricărei idei care nu era parte a
metodei sau abordării „liderului" său era considerată
neprofesională. Era rău să fii eclectic. Noi nu mai suntem atât de
rigizi astăzi. Ultimul cuvânt în materie de terapie a familiei nu a
fost încă rostit. S-ar cuveni ca noi toți să continuăm să studiem.
Recomandarea mea este să ne eliberăm, pentru a putea privi în
orice direcție și pentru a folosi ceea ce pare că se potrivește. Asta
face din fiecare dintre noi o entitate în continuă dezvoltare.
A
In acest spirit, vreau să accentuez că ofer această carte mai

degrabă ca un cadru conceptual în jurul căruia impresiile și datele
voastre pot fi organizate, decât ca pe ceva ce trebuie memorat și
urmat întocmai, ca și cum ar fi o rețetă. Este o cale sugerată. Cea
mai bună abordare a fiecărei situații va fi determinată de cir-
cumstanțele particulare ale acesteia. Este foarte important ca
terapeuții să fie flexibili și liberi să adopte orice este necesar și
adecvat în acele circumstanțe.
Această carte are în primul rând intenția de a pregăti per-
soanele în formare pentru activitatea efectivă în terapia familiei și
de a reîmprospăta memoria „bătrânilor profesioniști" referitoare la
părți care sunt ușor de uitat. Pentru acest motiv, am păstrat, ca
format al cărții, profilul manualului de formare în care cartea își
are originea. Din acest punct, terapia familiei a fost îndelung
explorată ulterior. Am ajuns mult mai departe și în ceea ce privește
VIRGINIA SATIR
11 cunoașterea despre cum funcționează sistemele familiale și sper
că această carte poate servi și drept catalizator pentru inovații în
practica clinică și în cercetare.
Virginia S. Satir

Mulțumiri
Niciun om nu se dezvoltă de unul singur. Evoluția acestei cărți și a

ideilor conținute în ea reprezintă un exemplu concret al acestui fapt.
De aceea, le transmit mulțumiri tuturor persoanelor cu care am avut
de-a lungul vieții mele experiența unei interacțiuni din care am ieșit
îmbogățită.
Au fost multe și bogate oportunități pentru clarificarea gândirii
mele prin intermediul întrebărilor persoanelor care au optat să
participe la seminariile mele de pregătire sau care m-au invitat, în
calitate de consultant, pe întregul teritoriu al SUA și pe încă patru
continente. Persoanelor care s-au îndreptat spre serviciile mele de
tratament, în ultimii patruzeci și unu de ani, le transmit, în mod
special, mulțumiri. Fără ele, nu aș fi avut nicio cale de a afla dacă ideile
mele aveau vreo relevanță specială.
Pentru încurajarea primită în timp ce predam la Institutul de
Psihiatrie al Statului Illinois, Chicago, aș vrea să îi mulțumesc
domnului Dr. Kalman Gyarfas, pe atunci director al institutului, și
domnișoarei Pauline Peters, director de asistență socială la Spitalul de
Stat din Chicago, unde nou formatul institut era găzduit.
Ideile mele originale s-au extins mult și s-au modificat prin
asocierea profesională strânsă cu Dr. Don Jackson, Gregory Bateson,
Jay Haley, John Weakland, Dr. William Fry, Dr. Jules 14 Riskin, Dr.
Terapia familiei ■ Mulțumiri

Robert Spitzer și cu alți colegi de la Mental Research Institute
(Institutul de Cercetări Mentale) din Palo Alto, California. Față de
mulți alți colegi care erau de asemenea angajați în activitatea
stimulantă de studiu al interacțiunilor familiale și al legăturilor
acestora cu dezvoltarea sănătății și bolii, doresc să îmi exprim
aprecierea pentru disponibilitatea de a-mi oferi rezultatele cercetărilor
lor. Printre aceste multe persoane se numără: Dr. Murray Bowen, Dr.
Warren Brodey, Dr. Victor Freeman, Dr. S. Minuchin, Dr. E.
Auerswald, Dr. Otto Pollack, Dr. Eric Beme și Dr. S.I. Hayakawa.
în completare, mi-ar face plăcere să mulțumesc, pentru gene-
rosul sprijin financiar acordat primei ediții a acestei cărți, urmă-
toarelor fundații: National Institute of Mental Health (Institutul
Național pentru Sănătate Mentală) pentru subvențiile Small
Grant și Training Grant, dnei. H.L. Mclntyre pentru donația sa
din partea Fundației Robert C. Wheeler și Fundației Familiei
Louis W. și Maud Hill pentru donația ei către Proiectul Familiei.
Prima ediție nu s-ar fi născut niciodată fără asistența calificată
a Barbarei Francisco, care a petrecut multe ore, într-o perioadă de
doi ani, ascultând casete cu cursurile mele și ședințele de terapie,
pentru a putea strânge toate materialele. Lui Lynn Hoffman, care
și-a folosit excelentele calități redacționale pentru a aduce
manuscrisul într-o formă finală, și Camillei Ball, care și-a oferit
voluntar sprijinul pentru culegerea textului, le mulțumesc în mod
special. Doresc de asemenea să mulțumesc doamnei Dee Barlow
Krueger pentru contribuția la pregătirea și redactarea ediției
revizuite.
De la prima publicare a acestei cărți, am călătorit mult și am
împărtășit experiențe cu mulți oameni. Mulțumirile mele merg
către toți aceștia, și în particular către Ruth Topping, Fritz Perls,
Michael Murphy și Richard Price.
VIRGINIA SATIR
15
Cum experiența mea internațională a continuat să se adâncească, să
se lărgească și să se extindă, am avut privilegiul să fiu în contact cu
liderii emergenți din domeniul sănătății holistice, care ne deschid
perspective pe care nici nu le visam înainte. Brugh Joy, M.D.; Ken
Pelletier, Ph.D; Irving Ogle, M.D.; Norman Shealy, M.D.; Cari
Simonton, M.D., și Stephanie Simonton; Elisabeth Kubler-Ross, M.D.;
Al Huang; Stan Grof, M.D.; Bob Omstein, Ph.D.; Lama Govinda; Alyce
și Elmer Green, Ph.D.s; Jack Schwarz; Ida Rolf; Fredrik Lionel; Karl
Pribram și Marcel Vogel se remarcă dintre cei care m-au influențat în
mod special, informându-mă și stimulându-mă către noi descoperiri și
posibilități.
Vreau să transmit mulțumiri speciale lui Robert Spitzer, M.D., și
experimentatului său redactor, Rain Blockley, care m-au supravegheat,
literalmente, pentru a-mi găsi timp să termin această ediție revizuită.
A
In final, simt o adâncă recunoștință pentru sprijinul și stimularea

din partea membrilor Avanta și ai International Human Leaming
Resource Network (IHLRN), care s-au alăturat visului de a ajuta
oamenii să devină mai pe deplin umani.
Terapia familiei ■ Mulțumiri

Abrevieri
Următoarele abrevieri au fost folosite pe parcursul

întregului text:
P.I. — Pacientul Identificat

T — Terapeut
Referințele citate sunt incluse în bibliografia nume

A
rotată. In text, aceste surse sunt indicate prin numărul

lor bibliografic (trecut în paranteză), pentru un acces
ușor.
Partea I
Teoria familiei
CAPITOLUL 1
De ce terapia familiei?
1. Terapeuții familiei tratează cu durerea familiei.

a. Când o persoană dintr-o familie (pacientul) are dureri
care apar sub forma simptomelor, toți membrii familiei
simt această durere într-un anume fel.
b. Mulți terapeuți au considerat că este mai util să numească
membrul familiei care are simptomul „pacientul
identificat" sau „P.I.", decât să se alăture familiei
numindu-1 „cel bolnav", sau „cel care este diferit", sau
„cel care este de vină."
c. Asta pentru că terapeutul vede simptomele pacientului
identificat ca având o funcționare în familie, la fel de bine
ca o funcționare individuală.
2. Studii numeroase au arătat că familia se comportă ca și cum ar
fi o unitate. în 1954, Jackson a introdus termenul de „homeo-
stază familială" pentru a se referi la acest comportament (39).
a. Conform teoriei homeostazei familiale, familia acționează
pentru a realiza un echilibru în relații.
b. Membrii familiei ajută la păstrarea acestui echilibru în
mod deschis sau în mod implicit.
Terapia famitieî ■ De ce terapia familiei?

20 c. Pattemurile de comunicare familiale repetitive, circulare
și predictibile dezvăluie acest echilibru.
d. Când echilibrul familiei este precar, membrii acesteia
fac mult efort pentru a menține acest echilibru.
3. Relația maritală influențează caracterul homeostazei fami-
liale.
a. Relația maritală este axa în jurul căreia se formează
toate celelalte relații familiale. Partenerii sunt
„arhitecții" familiei.
b. O relație maritală în suferință tinde să producă un pa-
rentaj disfuncțional.
4. Pacientul identificat este membrul familiei cel mai vizibil
afectat de relația maritală în suferință și cel mai expus la
parentajul disfuncțional.
a. Simptomele sale sunt un „SOS" privind durerea
părinților lui și dezechilibrul familial rezultat.
b. Simptomele sale sunt un mesaj că el își distorsionează
propria dezvoltare, ca rezultat al încercării de a ameliora
și absorbi durerea părinților săi.
5. Multe abordări terapeutice sunt numite „terapie de familie",
dar diferă de definiția care va fi prezentată aici, din moment
ce ele sunt orientate în primul rând către membrii familiei ca
indivizi și mai puțin către familia ca unitate. De exemplu:
a. Fiecare membru al familiei poate avea propriul său
terapeut.
b. Sau membrii familiei pot împărți același terapeut, dar
terapeutul se întâlnește cu fiecare membru separat.
VIRGINIA SATIR
c. Sau pacientul poate avea un terapeut care, ocazional,2
consultă alți membri ai familiei „pentru binele"
1
pacientului.
6. Un număr în continuă creștere de observații clinice a dus la
concluzia că terapia familiei trebuie orientată către familie ca
întreg. Această convingere era inițial susținută de observații
care arătau cum răspundeau membrii familiei la tratamentul
individual al unui membru al familiei etichetat ca
„schizofrenic". Dar studii ulterioare au arătat că familiile cu
un membru delincvent răspund în moduri similare la trata-
mentul individual al acestui membru. în ambele cazuri s-a
constatat că:
a. Alți membri ai familiei au interferat cu, au încercat să
devină parte din, sau au sabotat tratamentul individual al
membrului „bolnav", ca și cum familia ar fi avut o miză în
boala sa.
b. Pacientul spitalizat sau închis s-a simțit mai rău sau a
regresat după o vizită a membrilor familiei, ca și cum
interacțiunea familială ar fi avut o legătură directă cu
simptomele lui.
c. Starea altor membri ai familiei s-a înrăutățit de îndată ce
starea pacientului s-a îmbunătățit, de parcă boala unuia
dintre membrii familiei ar fi fost esențială pentru modul
de funcționare al familiei.
7. Aceste observații au condus mulți psihiatri și cercetători
orientați asupra individului să reevalueze și să pună sub
semnul întrebării câteva ipoteze (109,110,114,140,142).
Terapia familiei ■ De ce terapia familiei?

22 a. Au observat că, atunci când pacientul era privit ca vie timă a
familiei sale, era foarte ușor să te supraidentifici cu el și să-l
supraprotejezi, trecând cu vederea faptul că* — Pacienții
sunt și ei adepții victimizării unui alt
membru al familiei.
— Pacienții ajută în perpetuarea rolului lor de bolnavi
diferiți sau de vinovați.
b. Au observat cât de multă încredere era acordată trans-
ferului, pentru a produce schimbarea.
— Și totuși, poate mult din așa-zisul transfer al pacientului
era de fapt o reacție adecvată la comportamentul
terapeutului în cadrul situației terapeutice nereale și
noninteractive.
— în plus, erau mai multe șanse ca situația terapeutică să
perpetueze patologia, în loc să prezinte o nouă stare a
lucrurilor care să introducă dubii în ceea ce privește
percepțiile.
— Dacă unele dintre comportamentele pacientului au
reprezentat un transfer (adică, felul său caracteristic de
a relaționa cu mama sau cu tatăl său), de ce nu ar
trebui ca terapeutul să îl ajute pe pacient să trateze cu
familia în mod mult mai direct, văzân- du-i împreună,
atât pe pacient cât și pe familia sa?
c. Au observat că terapeutul tindea să fie mai interesat de viața
fantasmatică a pacientului decât de viața sa reala. Dar chiar
dacă era interesat de viața reală a pacientului, atâta timp cât
el vedea doar pacientul în terapie, trebuia să se încreadă în
versiunea acestuia asupra acelei vieți și să încerce să
ghicească ce se petrece în viața sa.
VIRGINIA SATIR
d. Au observat că, încercând să schimbe modul de func-
2
ționare al unui membru al familiei, ei încercau de fapt să
3
schimbe modul de funcționare al întregii familii.
— Acest fapt pune sarcina de agent de schimbare a
familiei pe umerii pacientului în exclusivitate, în loc
de a o pune pe umerii tuturor membrilor familiei.
— Pacientul era deja membrul familiei care încerca să
schimbe modul de funcționare al familiei, deci,
atunci când a fost solicitat să-și intensifice eforturile,
a primit critici și mai intense din partea familiei.
Aceasta l-a făcut să se simtă și mai împovărat și mai
puțin capabil.
8. Pe lângă toate aceste observații, odată ce terapeuții au început
să trateze familiile împreună, au fost aduse la lumină alte
aspecte ale vieții de familie care produceau simptome care, în
mare măsură, fuseseră trecute cu vederea. Alți investigatori ai
interacțiunilor familiale au făcut descoperiri similare. După
cum spune Warren Brodey, partenerii acționează diferit cu
frățiorul normal și cu frățiorul care prezintă simptome (27).
„.. .Părinții, aflați în prezența frățiorului «normal»
sunt capabili să relaționeze cu o libertate, flexibili-
tate și larghețe a conștiinței greu de crezut, luând în
considerare limitările care există în relația dintre
părinți atunci când se implică în relația cu frățiorul
care prezintă simptome. Modurile patologice de
relaționare par să fie focalizate în relația cu membrul
care prezintă simptome. Ne întrebăm cum de s-a
ajuns aici."

24 9. Dar acei psihiatri care au devenit din ce în ce mai devotați
terapiei familiei nu au fost primii care au recunoscut natura
interpersonală a bolii mentale. Suilivan și Fromm-Reidmaann
împreună cu mulți alți psihiatri, psihologi și lucrători în asistența
socială, au făcut pionierat în această zonă de explorare. Mișcarea
pentru îndrumarea Copilului (The Child Guidance Movement) a
fost o altă dezvoltare importantă, care a ajutat la întreruperea
tradiției de a selecta numai un membru al familiei pentru
tratament (41).
a. Terapeuții din îndrumarea Copilului au inclus în tratament
atât mama cât și copilul, chiar dacă încă au avut tendința de a
se întâlni cu mama și copilul în ședințe de tratament
separate.
b. De asemenea, ei au recunoscut din ce în ce mai mult
importanța includerii tatălui în terapie, deși au observat că
era greu de abordat și, în general, au eșuat în a-1 angaja în
procesul terapeutic.
— Terapeuții au arătat că tatăl simțea că grija părintească era
mai degrabă sarcina soției lui decât sarcina lui; dacă
copilul dădea semne de tulburare, soția era cea care
trebuia abordată.
— Terapeuții din îndrumarea Copilului, fiind oricum
orientați spre relația mamă-copil, au înclinat să fie de
acord cu raționamentul tatălui, astfel încât nu au putut
să îl convingă cu ușurință de faptul că rolul lui în
familie este important pentru sănătatea copilului său.
Clinicile de îndrumarea Copilului au rămas axate în
principal pe matemaj (mothering), chiar dacă au
VIRGINIA SATIR
recunoscut tot mai mult importanța patemajului 25
(fathering). Și, chiar dacă au introdus sau nu tatăl în
gândirea lor, au continuat să-și concentreze atenția pe
soț și soție ca părinți ai copilului și mai puțin ca
parteneri unul pentru celălalt. Și totuși, a fost menționat
în mod repetat cât de critic afectează relația maritală
parentajul. Murray Bowen scrie, spre exemplu (25):
Observația izbitoare a fost că, atunci când părinții erau
apropiați emoțional și investeau mai mult unul în celălalt
decât oricare dintre ei în pacient, pacientul se simțea mai
bine. Când oricare părinte investea emoțional mai mult în
pacient decât în celălalt părinte, pacientul, imediat și în mod
automat, regresa. Când părinții erau emoțional apropiați, nu
puteau greși în modul de a „gestiona" pacientul. Pacientul
răspundea bine la fermitate, permisivitate, pedeapsă,
„discuții" sau orice altă abordare de administrare. Când
părinții erau „divorțați emoțional", orice „abordare de
gestionare" se dovedea în mod egal un eșec.
10. Terapeuții familiei și-au dat seama că este mai ușor să cointereseze soțul
în terapia familiei decât în terapia individuală. Asta este pentru că
terapeutul familiei este el însuși convins că amândoi arhitecții familiei
trebuie să fie prezenți.
a. De îndată ce terapeutul îl convinge pe soț că este esențial în

procesul terapeutic și că nimeni nu poate vorbi pentru el sau nu îi
poate lua locul în terapie sau în viața de familie, el intră pregătit în
terapie.
Terapia famiHei ■ De ce terapia familiei?

26 b. Soția (în rolul ei de mamă) poate iniția terapia familiei, dar odată ce
terapia își începe cursul, soțul devine la fel de implicat ca și ea.
c. Terapia familiei pare să aibă sens pentru întreaga familie Soțul și
soția spun: „Acum, în sfârșit, suntem împreună și putem să îi
dăm de capăt."
11. Chiar de la primul contact, terapeuții familiei operează cu ipoteze
privind motivul pentru care un membru al familiei a căutat
ajutor terapeutic.
a. în mod obișnuit, primul contact este inițiat datorită faptului
că cineva din afara familiei l-a etichetat pe Johnny drept
tulburat. Acest prim contact va fi probabil făcut de către o
soție anxioasă (o vom numi Mary Jones), jucând rolul
mamei unui copil cu o tulburare, Johnny. Copilul are o
tulburare, deci ea, mama, trebuie să fie de vină.
b. Dar Johnny probabil că manifesta o tulburare de com-
portament cu mult înainte de a fi etichetat ca având o
tulburare de cineva din afara familiei.
c. Până când cineva din afară (adeseori un profesor) să îl fi

etichetat pe Johnny ca având o tulburare, membrii familiei
Jones s-au comportat ca și cum nu ar fi remarcat
comportamentul lui Johnny; comportamentul lui era
adecvat, deoarece deservea o funcție în familie.
d. De obicei au apărut unele evenimente care au precipitat

manifestarea simptomelor la Johnny, simptome care au
făcut vizibil pentru cei din afară faptul că băiatul are o
tulburare. Aceste evenimente sunt:
— Schimbări din afara familiei nucleare: război, criză 27
economică etc.
— Schimbări în cele două familii de origine: îmbolnăvirea
VIRGINIA SATIR
unei bunici, problemele financiare ale unui bunic etc.
— Cineva intră în familia nucleară sau o părăsește: bunica
vine să locuiască cu familia, familia primește un chiriaș,
familiei i se mai adaugă un membru prin nașterea unui
nou copil, una dintre fiice se căsătorește.
— Schimbări biologice: un copil ajunge la vârsta ado-
lescenței, mama ajunge la menopauză, tatăl este
spitalizat.
— Schimbări sociale majore: un copil părăsește casa pentru a
merge la școală, familia se mută într-un nou cartier, tatăl
primește o promovare la serviciu, fiul merge la facultate.
e. Aceste evenimente pot precipita simptomele, deoarece ele cer
partenerilor să integreze schimbările. Această nouă solicitare
supune la un efort suplimentar relația maritală, deoarece
atrage după sine redefinirea relațiilor familiale și astfel
afectează echilibrul familial existent.
f. Homeostaza familială poate fi funcțională sau „potrivită"
pentru membri în anumite perioade ale vieții de familie și
nefuncțională în altele, deci evenimentele afectează membrii
în mod diferit, la momente diferite.
g. Dar dacă un membru este afectat de un eveniment, toți sunt,
mai mult sau mai puțin, afectați.
12. După primul contact cu Mary Jones, terapeutul poate specula
despre relația dintre Mary și soțul său, pe care îl vom numi
28 Joe. Dacă este corect să presupună că o relație maritală disfuncțională
este principalul factor al simptomelor unui copil, atunci relația dintre
parteneri va fi prima preocupare a terapeutului.
a. Ce fel de oameni sunt Mary și Joe? Din ce tip de familii
vin ei?
— înainte de a se cunoaște, ei erau două persoane separate
venind din două medii familiale diferite.

— Acum ei sunt arhitecții noii lor familii.
b. De ce, din toate persoanele de pe pământ, s-au ales unul pe

celălalt ca parteneri?
— Modul în care s-au ales unul pe celălalt oferă indicii
despre motivele care-i fac să fie dezamăgiți unul de
celălalt.
— Modul în care își manifestă dezamăgirea unul față de
celălalt oferă indicii despre motivul pentru care
Johnny simte nevoia să manifeste simptome pentru a
menține familia Jones împreună.
VIRGINIA SATIR
CAPITOLUL 2
Stima scăzută de sine și alegerea

partenerului
1. O persoană cu stimă scăzută de sine are un pronunțat sentiment de

anxietate și nesiguranță relativă la sine.
a. Stima sa de sine se bazează într-o măsură extremă pe ceea ce
persoana gândește că alții gândesc despre ea.
b. Dependența de alții în ceea ce privește stima sa de sine îi
paralizează autonomia și individualitatea.
c. Aceasta își va ascunde față de alții stima sa de sine scăzută, în
mod special atunci când vrea să îi impresioneze.
d. Stima sa de sine scăzută vine de la experiențele de creștere care
nu au făcut-o niciodată să simtă că este bine să fii o persoană de
un anumit sex în relație cu o persoană de celălalt sex.
e. Aceasta nu s-a separat niciodată în mod real de părinți, ceea ce
înseamnă că nu a ajuns la o relație de egalitate cu ei.
O persoană cu stimă de sine scăzută are speranțe mari cu privire la
ceea ce se poate aștepta de la ceilalți, dar are în
Terapia familiei ■ Stima scăzută de sine și alegerea

partenerului
30
același timp și mari temeri; este prea pregătită să aștepte dezamăgiri și
să fie neîncrezătoare în oameni.
a. în momentul în care Mary și Joe intră în terapie, tera
peutul va încerca să afle la ce au sperat și de ce s-au temut
fiecare, în raport cu celălalt, în perioada de curtare de la
începutul relației, deoarece:
— Nu a fost un accident faptul că ei s-au selectat unul pe
celălalt ca parteneri; ei au văzut unul în celălalt ceva
care a părut să se potrivească cu așteptările lor înalte.
— De asemenea, ei au văzut unul în celălalt (dar nu și-au
permis lor înșile să admită în mod deschis) ceva care
părea să coroboreze fricile și neîncrederile lor.
Terapeutul va descoperi aceste lucruri inducând în
celălalt comportamentul temut și așteptat, ca și cum ei
ar fi încercat să depășească nesiguranța (ca și cum ei ar
fi încercat să își împlinească propriile lor profeții).
— Relația lor maritală va fi, din multe puncte de vedere,
duplicatul sau total opusul relației pe care fiecare
dintre ei a văzut-o existând între propriii părinți.
3. Poate și Mary, și Joe au văzut în celălalt ceea ce spera fiecare să

găsească, deoarece fiecare dintre ei se comporta la nivelul
apărărilor sale, mai degrabă decât la nivelul sentimentelor.
a. Joe juca în exterior rolul unei persoane încrezătoare in sine

și puternice, dar pe dinăuntru se simțea nesigur neajutorat și
speriat. Când Mary l-a privit pe Joe, ea a spus: „Iată o
persoană puternică, care poate avea grijă de mine."
VIRGINIA SATIR
b. Mary juca în exterior rolul unei persoane sigure pe sine, 31
extravertită, vorbăreață, dar se simțea nesigură, neaju-
torată și înspăimântată pe dinăuntru. Când Joe a privit-o
pe Mary, el a spuns: „Iată o persoană puternică, care poate avea
grijă de mine."
c. După căsătorie, fiecare a descoperit că celălalt nu este persoana
puternică la care sperase. Frustrarea, dezamăgirea, furia urmau să
apară.
4. Este de mirare cum de au reușit Mary și Joe să găsească un partener
dacă aveau o stimă de sine atât de scăzută și atât de puțină încredere.
a. Odată ce pubertatea a adus sexualitatea adultă în prim plan, ei și-
au încercat șansele în a relaționa, în ciuda tuturor fricilor.
b. De asemenea, ei erau îndrăgostiți, ceea ce, pentru moment, le-a
îmbunătățit stima de sine și i-a făcut pe fiecare dintre ei să se
simtă împlinit. Fiecare a spus: „Tu pari să mă valorizezi... Sunt
norocos să te am... Am nevoie de tine pentru a supraviețui... Sunt
împlinit dacă tu ești în preajmă."
c. Amândoi au sfârșit trăind pentru celălalt și, făcând așa, au intrat
într-un „pact pentru supraviețuire". Fiecare își spunea: „Dacă
rămân fără provizii, voi lua de la tine. Tu vei avea suficiente, în
caz de urgență, pentru a ne servi pe amândoi."
5- Problema a fost că, atunci când s-au ales ca parteneri, Mary
Și Joe nu și-au comunicat fricile unul celuilalt.
32 a. Joe s-a temut că Mary nu îl va iubi dacă ar ști despre lipsa lui de
valoare (și viceversa).
— Este ca și cum Joe și-ar fi spus: „Nu trebuie să dezvălui
că nu reprezint nimic. Nici faptul că în secret, mă
aștept ca toate femeile să fie nedrepte iraționale,
sarcastice, încăpățânate, dominatoare Nu trebuie să
Terapia familiei ■ Stima scăzută de sine și alegerea

partenerului
destăinui credința mea că singura cale de a supraviețui
cu o femeie este să mă retrag de pe scenă și să o las să
conducă spectacolul."
— Este ca și cum Mary și-ar fi spus: „Nu trebuie să dezvălui
că nu reprezint nimic. Nici faptul că, în secret mă
aștept ca toți bărbații să fie zgârciți, iresponsabili,
indeciși, slabi și să lase femeile să care povara. Nu
trebuie să destăinui credința mea că singura cale de a
supraviețui cu un bărbat este să fii gata sa pui umărul
și să preiei povara în momentul în care el se plânge."
b. Și totuși, în ciuda a tot ceea ce fiecare se aștepta de la celălalt
și gândea despre sine, fiecare a simțit, de asemenea, că
trebuie să fie ceea ce se gândea că celălalt a văzut în el,
pentru că fiecare l-a făcut pe celălalt responsabil pentru
stima de sine a fiecăruia.
— Când Mary i-a arătat lui Joe că îl vede ca fiind puternic, în
primul rând Joe a resimțit percepția lui Mary ca pe ceva
care îl întărește; el s-a putut simți puternic pentru că ea
îl vedea ca fiind puternic (și viceversa).
Acest tip de relație poate fi menținută până în mo-
mentul în care un factor de stres cauzat de mediu
VIRGINIA SATIR
sau solicitarea de a lua o decizie pune la încercare abilitățile
3
lui Mary și Joe de a face față. Doar atunci puterea începe 3să
semene cu o acoperire pentru slăbiciune sau cu dominarea.
c. Nici Mary și nici Joe nu pot întreba ce așteaptă celălalt, la
ce speră, de ce îi este teamă celuilalt, deoarece amândoi
simt că se presupune că ar trebui să ghicească ce se petrece
în interiorul celuilalt. (Cu alte cuvinte, este ca și cum
amândoi ar trăi cu un glob de cristal.)
d. Din moment ce fiecare acționează plecând de la premisa că trebuie
să îl mulțumească pe celălalt, niciunul nu poate comunica când este
nemulțumit de celălalt și nici nu poate accepta neînțelegeri sau critici
adresate direct. Ei acționează ca și cum trebuie să fie imposibil de
distins unul de celălalt. Ei trăiesc ca și cum sunt pe același circuit
sanguin, pe aceeași conductă care asigura supraviețuirea. De exemplu,
odată am avut un cuplu căsătorit, care a stat la masa de terapie cu brațele
împletite pe tot parcursul primelor două ședințe, în timp ce copilul,
trăind experiența tragediei întregii situații, s-a așezat în partea opusă
părinților, halucinând.
6. în concluzie, Mary și Joe s-au căsătorit ca să „primească."
a. Fiecare și-a dorit să primească stima celuilalt pentru sine.
(Amândoi și-au dorit, de asemenea, stima societății pentru ei:
„Fiecare ar trebui să se căsătorească. Acum am reușit.")
b. Fiecare a vrut calitățile celuilalt, calități care simțea că îi lipsesc
(calități pe care fiecare a încercat să le facă o parte din sine).
Terapia familiei ■ Stima scăzută de sine și alegerea partenerului

34 c. Fiecare și-a dorit o extensie a propriei persoane.
d. Fiecare și-a dorit în celălalt un părinte „bun", omnipotent,
omniscient și altruist, și-a dorit să evite părintele „rău",
omniscient și omnipotent.
VIRGINIA SATIR
CAPITOLUL 3
Alteritate și neînțelegeri
1. Când Mary și Joe s-au căsătorit, nu au realizat că, pe lângă faptul de a

primi, vor trebui să și „ofere".
a. Fiecare a simțit că nu are ce să ofere.
b. Fiecare a simțit că celălalt nu ar trebui să se aștepte ca el să ofere
ceva, pentru că celălalt este o extensie a sinelui.
c. Dacă unul dintre ei a oferit ceva, a făcut-o încărcat de anxietate sau
sacrificându-se pe sine, deoarece niciunul nu se aștepta cu adevărat
că va primi.
2. Când Maria și Joe au descoperit, după căsătorie, că celălalt este „diferit"
de ceea ce fiecare își imagina în perioada de curtare, au fost
deziluzionați. Ceea ce văd ei actualmente în celălalt sunt caracteristicile,
acum vizibile douăzeci și patru de ore pe zi, care nu apar de obicei în
perioada de curtare, și în consecință nu corespund așteptărilor lor.
a. Mary își pune părul pe bigudiuri când merge noaptea la culcare.
b. Mary insistă să servească la masă fasole fiartă excesiv.
c. Joe își lasă ciorapii murdari presărați prin toată casa.
d. Joe sforăie noaptea.
36
3. Când Mary și Joe descoperă, după căsătorie, că sunt diferiți
în moduri care par mai degrabă să îi lipsească de ceva decât să
aducă ceva în plus, ei se privesc într-o nouă lumină.
a. „Alteritatea" arată rău pentru că duce la neînțelegeri.
b. Neînțelegerile le aduc aminte amândurora că celălalt nu este

o extensie a sinelui, ci există separat.
4. Folosesc termenul „alteritate" pentru a acoperi tot domeniul

individualității, al modului în care fiecare persoană este în mod
inerent diferită față de oricare altă persoană.
a. Oamenii pot fi diferiți din punct de vedere fizic (A este înalt,

B scund; A este bărbat, B femeie).
b. Oamenii pot avea personalități sau temperamente diferite (A

este excitabil și sociabil, B este placid și rezervat).
c. Oamenii pot avea educație și abilități diferite (A știe fizică, B

se pricepe la muzică; A are o bună dexteritate în ceea ce privește
prelucrarea materialelor, B știe să cânte).
d. Prezența alterității în celălalt poate fi folosită mai curând

distructiv, decât ca oportunitate de îmbogățire.
5. Modurile particulare de alteritate care îi deranjează pe Mary și pe

Joe sunt:
a. Preferințele diferite, dorințele, obișnuințele, gusturile (Lui A îi

place să meargă la pescuit, B urăște pescuitul; lui A îi place să
doarmă cu fereastra deschisă noaptea, lui B îi place cu ea închisă).
b. Opinii și așteptări diferite (A se așteaptă ca femeile să fie 37

puternice, B se așteaptă ca bărbații să fie puternici; A are
convingeri religioase, B nu are).
6. Alteritatea care duce la un conflict de interese (neînțelegere) este

văzută ca o insultă și ca o evidență a faptului de a fi neiubit.
a. Pare să amenințe autonomia și stima de sine.
b. Este posibil ca unul să trebuiască să dea, în timp ce celălalt
primește. Totuși, nu este suficient pentru toată lumea. Cine va
primi ceea ce este disponibil?
c. înainte de căsătorie, fiecare credea că celălalt are suficient cât
pentru două persoane. Acum, când neînțelegerea a apărut,
pare că e posibil să nu fie de ajuns nici măcar pentru unul
singur.
7. Dacă Mary și Joe ar fi avut stimă de sine, fiecare ar fi putut să aibă
încredere în celălalt.
a. Fiecare s-ar simți încrezător în ceea ce privește capacitatea
proprie de a lua de la celălalt.
b. Fiecare s-ar putea chiar aștepta să primească.
c. Fiecare ar putea să dea celuilalt fără a se simți el însuși jefuit.
d. Fiecare ar putea folosi alteritatea celuilalt ca oportunitate de
creștere.
8 - Lui Mary și Joe le lipsește încrederea.
a- Fiecare simte că de-abia are suficient pentru a-și susține propria

viață, fără să mai vorbească de viața celuilalt.
38
b. Fiecare se comportă ca și cum ar spune: „Eu nu sunt

nimic. Voi trăi pentru tine." Dar, de asemenea, fiecare se
comportă ca și cum ar spune: „Eu nu sunt nimic, așa încât, te
rog, trăiește pentru mine."
9. Pentru că le lipsește încrederea, anumite domenii ale vieții

împreună, care le pun la încercare, în mod special, capacitatea de a
ține cont de individualitatea celuilalt, sunt în mod deosebit
amenințătoare pentru ei. Aceste domenii sunt: banii, mâncarea,
sexualitatea, recreerea, munca, creșterea și educarea copiilor, relațiile
cu socrii.
10. Chiar dacă ei ar fi avut încredere unul în celălalt, faptul de a locui

împreună îi forțează să ia decizii despre când să oferi, când să iei, în
contextul realității de moment. Ei trebuie să decidă:
a. Ce vor împărți sau vor face împreună (cât de dependenți vor fi).
b. Ce nu vor împărți sau vor face separat (cât de independenți vor

fi).
11. Ei trebuie să atingă un fel de echilibru, în realitatea curentă, în ceea

ce privește:
a. Ceea ce dorește A și ceea ce dorește B.
b. Ceea ce A face cel mai bine și B face cel mai bine.
c. Ceea ce gândește A și ceea ce gândește B.
d. Cum va face A față responsabilităților și cum va face B față

responsabilităților.
VIRGINIA SATIR
12. Ei au nevoie să învețe cum să își exprime gândurile, dorințele, 39
emoțiile și cunoașterea fără să-l distrugă, invadeze sau anuleze
pe celălalt, în același timp venind cu un rezultat comun, care să li se
potrivească amândurora.
a. Dacă sunt capabili să realizeze o relație funcțională, ei vor
spune: „Gândesc ceea ce gândesc, simt ceea ce simt, știu ceea ce
știu. Eu sunt eu însumi, dar nu te învinovățesc pentru faptul că
ești tu. Ceea ce ai tu de oferit este binevenit. Haide să vedem
amândoi ce putem și ce ar fi cel mai realist să facem."
b. Dar dacă nu pot să realizeze o relație funcțională, ei vor spune:
„Fii ca mine; fii una cu mine. Ești rău dacă nu ești de acord cu
mine. Realitatea și alteritatea ta sunt neimportante."
13. Să luăm un exemplu banal al modului în care două persoane
„funcționale" simt în dezacord. Să spunem că un cuplu deja
înțelege și acceptă faptul că ar fi drăguț să ia cina împreună. Dar, de
asemenea, vom spune că A dorește să iasă pentru o cină cu
hamburgheri, iar B vrea să iasă pentru o cină cu pui. Locul care
servește hamburgher nu servește pui, iar locul care servește pui nu
servește hamburgher.
a. Fiecare poate încerca să convingă: „Te rog, mănâncă
hamburgheri."
b. Fiecare poate încerca să facă cu schimbul: „Haide să mâncăm
pui de data asta și hamburgher data viitoare."
c. Ei pot încerca să găsească o alternativă care îi mulțumește pe
amândoi: „Amândurora ne place friptura de
Terapia familiei ■ Alteritate și neînțelegeri

40
porc, așa încât hai să mâncăm o friptură" sau „Hai să găsim un

alt restaurant care servește hamburgher și pui."
d. Ei pot lua în calcul o problemă care cântărește mai greu
decât dorințele lor separate: „Din moment ce locul cu
hamburgheri este mai aproape, și cum noi ne grăbim, hai să
mâncăm hamburgher."
e. Ei pot încerca să pună în balanță dorințele lor separate,
împotriva dorinței de a fi împreună: „Tu mănânci ham-
burgher, din moment ce îți place atât de mult, iar eu voi mânca
pui și ne vedem mai târziu." Ei reușesc să se separe temporar
și să găsească soluții independente atunci când independența
este fezabilă.
f. Ca un ultim efort, ei pot folosi o a treia persoană care să decidă
pentru ei: „Charlie vrea să mănânce cu noi. Hai să-l întrebăm
pe Charlie unde dorește să meargă."
14. Să luăm același exemplu și să vedem cum sunt persoanele
„disfuncționale" în dezacord. Ele acționează conform principiului că
iubirea propune faptul de a fi total de acord. în consecință, îi vedem:
a. Ezitând și amânând: „Hai să decidem mai târziu ce să mâncăm"
(și uneori nici nu mai iau deloc cina).
b. încercând să forțeze: „Vom mânca hamburgheri!"

A
c. încercând să se amăgească unul pe celălalt: „Ambele sunt

mâncare, deci hai să mâncăm hamburgher."
- A
d. încercând să se submineze unul pe celălalt: „în realitate, ție nu-ți

place puiul" sau „Trebuie să fii nebun să îți placă puiul."
VIRGINIA SATIR
e. Mereu acuzându-se și făcând judecăți morale: „Ești rău
și egoist că nu vrei să mănânci hamburgher. Nu faci niciodată ce
vreau eu. Ești meschin cu mine."
15. Mary și Joe, mergând până în punctul de a fi disfuncționali, sunt de

fapt în dezacord, spunând: „Dacă mă iubeai, ai fi făcut ceea ce îmi
doresc." Ei nu folosesc niciodată tehnica separării și găsirii de soluții
independente; independența agreată de ambele părți nu este
niciodată fezabilă.
16. Mary și Joe se acuză unul pe celălalt pentru că sunt dezamăgiți și

răniți; ei se așteptau la o înțelegere totală.
a. Ei se așteptau să fie valorizați de către celălalt și, în schimb, se
văd primind acuzații.
b. Ei se așteptau să fie una cu celălalt și, în schimb, se văd primind
separare și alteritate.
17. Totuși, dacă Mary și Joe acuză într-un mod prea direct, sunt
anticipate o serie de consecințe groaznice. Joe se comportă ca și cum
și-ar spune:
„Dacă o acuz pe Mary, Mary va fi distrusă. Nu o pot lăsa pe
Mary să fie distrusă, pentru că am nevoie de ea să mă
valorizeze. Dar dacă Mary va refuza să fie distrusă, pentru
că în realitate ea nu mă valorizează? Și dacă, în schimb,
Mary mă acuză, mă rănește, mă alungă în separare și
moarte psihologică și mă distruge?"
„Nu, asta nu trebuie să se întâmple! Mary are nevoie de

mine. Sunt responsabil pentru ea. Nu

I
trebuie să o acuz pe Mary, altfel ea va fi distrusă Dacă acuz,

trebuie să o fac cu mare atenție."
42 Mary face același lucru.
18. Procesul de neînțelegere reciprocă dintre Mary și Joe trebuie să

continue subteran. (La urma urmelor, cea mai mare parte a
comunicării funcționează subteran, adică devine acoperită.)
a. Când Joe și Mary vor să se acuze reciproc pentru că nu dau

nimic celuilalt, ei trebuie să își mascheze acuzațiile și, de aici,
comunicarea acoperită.
b. Când ei vor să ceară ceva, ei trebuie să mascheze cererea și, de

aici, comunicarea acoperită.
19. Iată un exemplu despre cum sună o cerere acoperită. Să spunem că

Mary vrea să vadă un film.
a. în loc ca Mary să spună: „Aș vrea să văd un film. Tu

vrei?" ea ar putea să îi spună lui Joe: „Ai vrea să vezi un film,
nu-i așa că ai vrea?" sau „Ți-ar face bine să vezi un film." '
b. Dacă trebuie să își mascheze cererea și mai mult (dacă, spre
exemplu, ea este ceea ce numim „schizofrenă"), ea poate spune:
„S-a deschis un nou cinema mai jos pe strada noastră" sau „îmi
place aerul condiționat."
20. Iată un exemplu de cum sună acuzațiile acoperite. Să presupunem

că Joe nu răspunde cererii lui Mary.
a. In loc ca Mary să spună: „Nu mă auzi când cer ceva. Ești un

tâmpit!" Mary spune: „Oamenii nu îmi dau atenție niciodată."
b. Sau, dacă ea trebuie să își acopere acuzațiile și mai mult 43
(ca în cazul unui schizofren), ea poate spune: „Lumea nu are
urechi."
21. Când cererile și acuzațiile devin atât de acoperite, o a treia persoană care
VIRGINIA SATIR
urmărește devine confuză și întreabă: „Cine vrea ce de la cine? Cine a
făcut ce cui?"
a. Un copil în această familie poate deveni confuz.
b. Un terapeut poate deveni confuz dacă nu are grijă ca dorințele și
acuzațiile să fie în mod clar denumite ca venind de la cineva și
îndreptându-se către cineva.
22. După cum se poate observa de-a lungul continuum-ului de la cel mai
funcțional la cel mai puțin funcțional, dorințele și acuzațiile au din ce
în ce mai puțini proprietari.
a. Acestea ajung să fie adresate mai degrabă celei mai apropiate
planete decât celei mai apropiate persoane.
b. Răspunsurile la cereri și acuzații devin din ce în ce mai evazive.
— Mesajele sunt trimise în afară, ca și cum nu ar fi pentru nimeni.
— Răspunsurile sunt de asemenea retumate, ca și cum nu ar fi
pentru nimeni.
23. Mary și Joe pot evita cererile și acuzațiile prin retragerea din situație. în
același timp, ei transformă retragerea lor vizibilă într-o acuzație
acoperită.
a- Se pot retrage în atâtea feluri: „Fă ce-ți place... Fă cum vrei... Tu, dragă,
ai întotdeauna dreptate.

44 b. Se pot retrage fără cuvinte, părăsind literalmente terenul în mijlocul
perioadelor unor decizii cruciale, și o pot face spunând într-un mod
criptat: „Fă ce-ți place. Trebuie să fiu absent pentru a trăi cu tine."
c. Se pot retrage folosind medicamente, somn, alcool, lipsă de atenție,

„prostie", caz în care ei spun: „Fă ce vrei. Trebuie să fiu
semiconștient pentru a trăi cu tine."
d. Se pot retrage prin intermediul suferinței fizice, caz în care ei spun:
„Fă ce vrei. Trebuie să fiu bolnav ca să pot trăi cu tine."
e. în ultimă instanță, ei se pot retrage prin intermediul bolii mintale,
caz în care ei spun: „Fă ce vrei. Trebui să fiu nebun pentru a trăi cu
tine."
24. Sub toată evaziunea și ambiguitatea, Mary și Joe încă încearcă să își
rezolve sentimentele contradictorii în legătură cu incertitudinea dacă
sunt sau nu iubiți.
a. Fiecare încearcă să-și acopere dezamăgirea.
. Fiecare încearcă să îl împace, protejeze și mulțumească pe celălalt,
pentru că fiecare are nevoie de celălalt pentru a supraviețui.
c. Orice ar face, modul în care o fac spune cât de dezamăgiți,
martirizați și furați se simt.
25. Ca terapeut, am descoperit că, cu cât persoanele comunică mai acoperit

și mai indirect, este probabil ca ele să fie cu atât mai disfuncționale.
Totuși, nu am spus nimic despre cuplurile care își încearcă forțele în
ceea ce numesc „sindromul balansoar."
VIRGINIA SATIR
a. Fiecare spune: „Eu am dreptate!", „Ba nu, eu am dreptate!"
4
„Ești un tâmpit!", „ Ba nu, tu ești un tâmpit!" 5
b. Cel puțin, cuplurile balansoar își încearcă forțele la lumina
zilei.
— Ei nu au, în același timp, acorduri de suprafață și
neînțelegeri implicite.
— Niciun partener nu va face confuzie între dorințele sale și
dorințele celuilalt. Fiecare poate auzi dorințele celuilalt
destul de ușor, deoarece acestea sunt de regulă strigate.
— Orice terță persoană poate vedea cu ușurință că aceștia doi
nu se înțeleg, poate de asemenea comenta asupra
acestui fapt, iar cei doi pot fi de acord în privința
comentariului.
— Bărbatul balansoar și femeia balansoar nu se înșală pe ei
înșiși, intre ei, pe alții, despre cât de dezamăgiți se simt.
Totuși, sentimentele lor personale de stimă de sine
scăzută creează în fiecare o nevoie mutuală de celălalt și
ei se simt prinși. Ei pot recunoaște alteritatea, dar nu
separarea.
26. Pentru a recapitula, dacă Mary și Joe sunt disfuncționali într-un
grad extrem (părinți ai unui copil cu o tulburare severă), ei vor
avea stimă de sine scăzută, speranțe extrem de înalte și puțină
încredere. Astfel, ei pot cimenta foarte ușor o relație în care șinele
și celălalt devin imposibil de distins la suprafață. Unicitatea
sinelui poate fi recunoscută numai într-un mod acoperit.
a. Este ca și cum Joe își spune: „Mary are nevoie de mine, eu sunt
responsabil pentru ea. Nu trebuie să fiu în
Terapia familiei ■ Altentate și neînțelegeri

46 dezacord cu ea, altfel ea va fi distrusă. Mary și cu min e nu
suntem diferiți. Și nu trebuie să arătăm niciun dezacord, cu
excepția unor neînțelegeri pentru lucruri minore. Simte cum
simt și eu, îi place ceea ce îmi place și mie, gândește ce
gândesc și eu. Același sânge curge în venele noastre, trăim
unul pentru celălalt."
b. Fiecare încearcă atât de tare să îl mulțumească și protejeze pe

celălalt, încât sfârșește trăind ceea ce el gândește că celălalt
dorește de la el.
— Fiecare îi dă celuilalt controlul asupra sa, chiar dacă are
resentimente.
— Fiecare, de asemenea, acceptă responsabilitatea de a-1
controla pe celălalt, chiar dacă are resentimente.
27. De fapt, fiecare sfârșește prin a se comporta ca un părinte pentru un

minut și ca un copil în următorul minut.
a. Fiecare spune: „Poftim, administrează-mi viața (și totuși, mi-

aș dori să nu o faci)."
b. Fiecare spune de asemenea: „în regulă, îți voi administra viața

(și totuși, mi-aș dori să te poți descurca singur).
c. Fiecare face cu schimbul și este ori cel puternic, adecvat, ori

cel neajutorat sau neadecvat. în relație este loc numai pentru o
singură persoană puternică și adecvată.
d. Fiecare acționează ca și cum a fi o individualitate șia fi soț sau

soție sunt incompatibile; de parcă individuali tatea și
căsătoria nu merg împreună.
28. înainte de căsătorie, Mary și Joe nu s-au manifestat niciodată
complet ca indivizi.
VIRGINIA SATIR
a. Acum, după căsătorie, ei încearcă să nu arate cât de puțină
individualitate au manifestat în prealabil, pentru a putea
prelua rolul marital.
b. Acum, la suprafață, ei încearcă să fie doar parteneri care trăiesc
unul pentru celălalt.
c. în ascuns, ei încă încearcă să se manifeste ca individualități.
29. Mary și Joe continuă în acest fel de relație pentru că nu s-au
așteptat în mod real la un alt fel de relație.
a. Ei pot spera mereu că pentru ei va fi diferit (în viață se
întâmplă cum s-a mai întâmplat — pe de altă parte, poate nu
este așa!)
— Mary poate spera că Joe nu este ceea ce ea se aștepta de la
un bărbat
— Joe poate spera că Mary nu este ceea ce el se aștepta de la o
femeie.
b. Intre timp, Mary trebuie să se apere împotriva fricilor ei,
utilizând aceleași tactici pe care părinții săi le-au utilizat unul
împotriva celuilalt, pentru că nu cunoaște alt tip. (Joe face
același lucru.)
30. Orice fel de relație ar fi creat Mary și Joe, ei sunt nemulțumiți cu
ceea ce au obținut.
• a- In curând ei vor adăuga rolul parental la ceea ce a mai
rămas din rolurile lor individuale și la ceea ce au încercat să
dezvolte ca roluri maritale.
b* Dacă li s-a părut greu să integreze rolul de individ cu acela de
partener, li se va părea la fel de dificil să integreze rolul de
părinte.

CAPITOLUL 4
Factori de stres care afectează familia

modernă
1. Când Johnny intră în lumea familiei Jones, așteptările și nevoile

părinților sunt acolo pentru a-1 întâmpina.
a. Johnny, prin chiar existența sa, le oferă lui Mary și Joe o altă
șansă de a „primi", o altă șansă de a se simți adecvați,
atrăgători, doriți, puternici, compleți.
b. Johnny le oferă părinților șansa de a obține o adevărată
extensie a lor înșiși, formată din propria lor came și propriul
sânge.
2. Problema este că Johnny are câteva dorințe proprii imediate.
- V1
a. Imediat după naștere, el face să devină foarte clar ca • •

acționează pentru a lua, din moment ce el este neajutorat fizic,
iar, din punct de vedere psihologic, fără legătun și nesocializat.
b.
Dar pentru că este neajutorat, propriile lui nevoi lega te de
3. Când
supraviețuire trebuie să fie satisfăcute în ca
Mary
și Joe
au ce are nevoie, cererea lui trebuie să se acordeze cu ce
părinții lui vor și pot să îi ofere.
adăugat rolul parental la rolurile individual și marital, ei s-au

definit, din punct de vedere sociologic, ca familie. înainte de a lua
în discuție familia Jones, poate fi profitabil să ne amintim ce au
decis sociologii și antropologii că ar fi familiile, și ce funcții
îndeplinesc acestea în calitate de subunități cruciale ale oricărei
VIRGINIA SATIR
societăți.
a. Ei par să fie de acord în general că familia nucleară (compusă
din părinți și copii) se găsește în toate societățile.
b. Ei definesc familia ca un grup compus din adulți de ambele
sexe, dintre care doi (partenerii) trăiesc sub același acoperiș și
mențin o relație sexuală acceptată social.
c. Familiile includ de asemenea copii creați sau adoptați de
acești parteneri.
A
4. In calitate de instituție socială, un astfel de grup de indivizi este

păstrat împreună prin funcții de sprijin reciproc. Aceste funcții
sunt:
a. Să ofere o experiență genitală heterosexuală pentru parteneri.
b. Să contribuie la continuitatea rasei prin producerea și

creșterea copiilor.
c. Să coopereze economic prin diviziunea muncii între adulți,

ținând cont de sex, de interese, de precedente și prin
diviziunea între adulți și copii, ținând cont de vârsta și sexul
copilului.
d. Să mențină o frontieră (prin tabuu-ul incestului) între

generații, astfel încât buna funcționare a sarcinilor și
stabilitatea relațiilor să poată fi menținute.
Terapia familiei ■ Factori de stres care afectează familia mOdernă

50 e. Să transmită cultură copiilor prin învățătura
— Să-i învețe „roluri" sau moduri acceptate social de a se
comporta cu ceilalți în diferite situații sociale (Aceste
roluri variază în funcție de vârsta și sexul copilului.)
— Să-i învețe cum să se descurce cu mediul neînsuflețit.
— Să-i învețe cum să comunice; cum să folosească cuvinte și
gesturi, astfel încât acestea să aibă uu înțeles general
acceptat pentru ceilalți.
— Să-i învețe cum și când să exprime emoții, ghidând în
general reactivitatea emoțională a copilului. (Familia îl
învață pe copil, făcând apel la iubirea lui și la frica lui,
comunicând cu el verbal, nonverbal și prin exemplu.)
f. Să recunoască momentul în care unul dintre membrii familiei

nu mai este copil, ci a devenit adult, capabil de a executa
roluri și funcțiuni adulte.
g. Să se pregătească pentru eventuala îngrijire a părinților de

către copiii lor.
5. Aceasta este o sarcină extrem de dificilă pentru familii, în special

pentru parteneri. De ce vor partenerii să își asume astfel de
obligații? Deoarece copiii reprezintă capital economic? Deoarece
copiii reprezintă capital emoțional? Răspunsul la această întrebare
este determinat cultural. în cultura noastră, predomină valoarea
emoțională a copiilor.
a. Joe (și ceea ce urmează este adevărat și pentru Mary) poate

simți că a reușit să împlinească așteptărUe
VIRGINIA SATIR
societății: „Adulții au copii. Eu am, de asemenea un copil." 5
1
b. Joc poate câștiga un sentiment de perpetuitate prin faptul că lasă
pe cineva care este sânge din sângele lui să trăiască în urma lui.
C. Joe se poate bucura, încă o dată, de părți din propriul său trecut,
experimentând indirect descoperirile, bucuriile și uimirea
copilului său.
d. Joe poate încerca să corecteze durerile și greșelile sale trecute,

încercând să-și ajute copilul să evite ceea ce poate fi evitat și să
anticipeze problemele viitoare.
e. Joe se simte mult mai util când vede cât de important este el
pentru copil. Trebuie să aibă grijă de el, să-1 protejeze, să-1
ghideze, să fie responsabil pentru copilul lui, pentru că el, tatăl,
este în mod clar mai înțelept, mai realizat, autoritatea, cel cu
adevărat puternic.
f. Joe se poate simți unit cu Mary și Mary se poate simți unită cu Joe.
— A fost nevoie de amândoi partenerii pentru a produce acest
copil; niciunul dintre ei nu ar fi putut realiza această ispravă
de unul singur.
— Va fi nevoie de eforturile comune ale amândurora pentru a-și
îngriji și educa toți copiii. Când un singur părinte crește un
copil, acel părinte are de făcut o muncă dublă și trebuie să
compenseze oarecum pierderea celuilalt părinte.
Dar, de asemenea, există deficite în parentaj, care îi pot umple pe noii
părinți de sentimente contradictorii.
Terapia familiei ■ Factori de stres care afectează familia modernă

52 a. E posibil ca Joe și Mary să nu fi plănuit să fie părinți în
momentul în care ei au conceput copilul. Poate ca tot ceea ce
se gândeau să obțină era gratificarea sexuală pe care o
primeau unul de la celălalt.
b. Este posibil să nu fi fost pregătiți economic pentru a-și

asuma responsabilitățile de a hrăni, îmbrăca și oferi un
cămin.
— Joe poate vedea copilul ca cerând un sprijin economic pe
care el se simte incapabil să îl ofere.
— Mary poate avea o slujbă care aduce venituri familiei (și
care îi face și plăcere), și care acum trebuie abandonată
pentru binele copilului.
c. Ei pot fi nepregătiți emoțional să adauge un al treilea

membru, un membru dependent, și să devină o familie.
— Joe poate privi copilul ca pe cineva care va diminua

interesul lui Mary pentru el.
— Mary poate privi copilul ca pe cineva care deviază
interesul lui Joe de la ea.
— Mary care, în mod necesar, va avea partea leului din
parentajul timpuriu, poate, de asemenea, privi copilul
ca pe o creatură care o solicită în întregime și dă prea
puțin în schimb, cerându-i să se izoleze de adulți toată
ziua, în timp ce îi satisface lui toate nevoile.
Amândoi pot fi foarte înspăimântați de responsa-
bilitatea totală pe care au fost obligați să și-o asume.
Amândoi se pot întreba, acum că un al treilea membru
creează un triunghi familial, dacă nu cumva
VIRGINIA SATIR
cineva va fi, mai devreme sau mai târziu, lăsat pe dinafară. 5
3
7 Dar acestea nu sunt probleme pe care le au numai Mary și Joe. Toate
familiile din lumea occidentală au trecut prin (și încă reacționează
la) câteva influențe materiale și filozofice care au afectat societatea în
întregul ei.
8. Revoluția industrială a afectat profund familia modernă, eliberând

partenerii de multe poveri și totuși supunându-i la presiuni
suplimentare. Efectele acestei revoluții sunt bine cunoscute, dar pot
să fie repetate pe scurt aici:
a. A mecanizat și depersonalizat lumea muncii, lăsându-1 pe

bărbat să se simtă ca un automat fără sens, trudind la sarcini
care erau doar o parte minusculă dintr-un întreg gigantic,
incomprehensibil și fără valoare.
b. A condus la calcularea valorii indivizilor în funcție de venitul

câștigat, lăsând femeia în inferioritate, ea neputând primi
salariu pentru întreținerea casei și creșterea copiilor.
c. Poate că ea nu a ales să-și câștige traiul, dar a ales să stea acasă

în rolul de soție și mamă. Făcând asta, ea a descoperit că multe
funcții ale familiei au fost preluate de instituții exterioare: educație,
prepararea mâncării etc.
d. Revoluția industrială a accentuat mobilitatea individuală ca

o condiție esențială a dezvoltării, cerând ca familii întregi să-
l urmeze pe cel care câștigă bani, din comunitate în
comunitate, lăsând prieteni vechi în urmă.

54 e. A ajutat la separarea părinților de bunici, în același timp
eșuând în găsirea unor înlocuitori pentru funcțiile pe care
bunicii le realizau înainte pentru familiile nucleare (cum ar
fi îngrijire postnatală la domiciliu, babysitifrg, asistență
financiară de urgență).
f. Complexul industrial a făcut obligatorie creșterea spe-

cializării în toate domeniile vieții, făcând individul să se
simtă lipsit de putere în influențarea evenimentelor din
afară (la nivel local, național, internațional). Exteriorul a
devenit o sursă de forțe, potențial periculoasă, pe care el cu
greu o putea înțelege și asupra căreia el simțea că nu are
niciun control.
9. Influențele intelectuale și sociale revoluționare au afectat de

asemenea familia modernă, punând sub semnul întrebării vechi
ipoteze, noțiuni absolute, norme, valori.
a. Rolul unei persoane a încetat să mai fie ceva automat,

nesupus întrebării, pre-determinat de o ordine socială
statică și de obiceiuri și comportamente aranjate dinainte.
b. Rolurile, adesea, au trebuit să fie învățate din nou pentru

noi situații.
c. V aloarea a trebuit să fie câștigată; nu a venit ca un drept

din naștere. Chiar dacă a venit ca urmare a câștigării ei, era
încă nesigură, „relativă".
d. Vechile definiții patriarhale ale bărbatului ca șef casei și ale

femeii ca aparținând casei au trecut printr-o re-evaluare.
Bărbați și femei confuze, reacționând la noile idealuri
egalitariste, s-au trezit întrebându-se și
VIRGINIA SATIR
făcându-și griji în legătură cu sarcinile și rolurile familiale de
55
fiecare zi.
20 Psihanaliza, de asemenea, a afectat profund conceptele de

comportament uman „normal", motivație, învățare. A condus
oamenii spre reexaminarea și îngrijorarea cu privire la toate
aspectele existenței, în special cu privire la modul adecvat de
creștere a copiilor.
a. Teoria i-a forțat implicit pe părinți să dea copilului libertate

pentru a evita perturbarea dezvoltării sale psihice.
b. Aplicate excesiv (duse până la o concluzie logică) asemenea

idei au imobilizat părinții și le-au indus confuzie. Să-i dea sau
nu o palmă la fund copilului? Să-i pună limite de vreun fel?
Viața de familie a devenit din ce în ce mai democratică, copiilor
de toate vârstele dându-li-se cuvântul și autoritatea în ce
privește propria lor dezvoltare.
11. Toate aceste tendințe filosofice și economice i-au lăsat pe bărbați și

pe femei confuzi și lipsiți de importanță.
a. Viața de familie a bărbaților a devenit atât de separată de

viața profesională, încât ei aproape au ajuns să trăiască în
două lumi diferite.
— în viețile lor profesionale, mutând, în spatele unui birou,
hârtii fără număr, sau fixând în spatele unei mașini un
număr infinit de șuruburi, ei s-au simțit mici,
neajutorați, ignorați și nesiguri.
— Tot ce au reușit să câștige, familiile au înfulecat imediat.
Terapia familiei ■ Factori de stres care afectează familia iwdemă

56 — în viața lor de familie, s-au simțit adesea ca ajutorul mamei
sau ca forța disciplinară auxiliară a mamei
— Și-au dorit adesea ca familia să fie mai mult angrenată în
propriile lor nevoi. Ei erau obosiți, descurajați și epuizați
din cauza deciziilor zilnice. Ei ar putea să se descurce cu
o familie transformată în casă de odihnă sau sanatoriu
liniștit.
— Fiilor, în special, un tată absent, preocupat, obosit sau
degradat, li se părea o figură incertă după care să își
modeleze viața.
b. Femeile, trăind în orașe, în „cutii suspendate", sau ascunse în

suburbii, s-au simțit separate de agitația și de „adevăratul
scop" al lumii modeme.
— Ele au fost educate pentru alte sarcini, decât a avea grijă
de casă și a crește copii, și învățate să fie conștiente de
evenimentele științifice și culturale care se petrec în
afara cercului familial. Ele s-au văzut acum pierzând
experiența de muncă, poziția înaltă și încrederea in sine,
pe măsura ce s-au focalizat numai pe rolurile de soție și
mamă.
— Concentrându-se asupra casei și creșterii copiilor,
societatea, în schimb, le-a degrevat de multe din
treburile gospodărești sau le-a ușurat sarcinile menajere,
făcându-le astfel mai ușor de îndeplinit.
— Unele dintre femei au ieșit să muncească în afara casei,
trimițându-și copiii la creșe sau lăsându-i cu vecini sau
cu o serie de persoane de îngrijire. Unele au rămas acasă
și s-au consumat, exercitându-și rolul de părinte într-un
mod indiferent, cu jumătate
VIRGINIA SATIR
de inimă și cu mintea absentă. Unele au rămas acasă și au 5
transformat creșterea copiilor într-o ocupație 7
supraintensă, compensând sentimentul de inutilitate și
senzația că viața trece pe lângă ele.
12. Nu este o coincidență că ideile dragostei romantice și ale fericirii
personale au devenit populare în cultura vestică în același timp cu
schimbarea și estomparea vechilor convingeri despre a fi bărbat, a
fi femeie, a fi o persoană.
a. Când oamenii s-au simțit de „nimic", ei au fost cu atât mai
pregătiți să se simtă ca fiind „totul" pentru cineva.
b. Când oamenii și-au putut alege un partener care să le
garanteze fericirea personală și divorțul a putut să încheie
oricând relația, fiecare zi a putut deveni o zi de felul oare-să-
rămânem-căsătoriți-sau-să-ne-despărțim?
c. Când oamenii au putut începe o relație cu o atitudine

ipotetică de efemeritate, au devenit atât de ocupați să-și
măsoare pulsul pe scara fericirii, încât au avut foarte puțin
timp pentru a se bucura de o relație.
13. Nathan Ackerman, discutând modul în care condițiile sociale

generale au afectat familia, spune (20):
„Semnul distinctiv al timpului nostru este deosebita

dizarmonie a relației individului cu nivelurile mai
largi ale societății. O varietate de ipoteze ne vin în
minte; ipoteza lui Durkheim despre anomie, accentul
pus de Fromm pe tendința alienării, teoria lui Riesman
a omului dhecțron^-de-cdălalt Orice termen am folosi,
toți suntem de acord cu tendința

către un sentiment de pierdere, singurătate, Con fuzie a
identității personale și cu o căutare obsesivj a
acceptării prin conformitate. Un efect al aceste'
tendințe spre dezorientare este că aruncă fiecare
persoană înapoi în grupul familial pentru restaurarea
unui sentiment al securității, apariinerii demnității și
valorii. Familia este chemată să se revanșeze față de
membrii săi individuali, prifl afecțiune și apropiere,
pentru anxietatea și nefericirea care este rezultatul
eșecului de a găsi un loc sigur în lumea largă. Indivizii
se aruncă înapoi în familiile lor pentru a se reasigura în
ceea ce privește atractivitatea și valoarea lor. Această
presiune de a oferi compensații membrilor individuali,
prin securitate și afecțiune specială, impune familiei o
sarcină psihică suplimentară. Este familia contem-
porană echipată pentru a căra această greutate supli-
mentară? Nu — nu foarte bine! Familia încearcă, dar
obține în cel mai bun caz un succes precar; de multe
ori, nu reușește."
14. Odată ce Al Doilea Război Mondial a continuat să deziluzioneze

bărbații și femeile, ei s-au îndreptat înspre a construi o familie ca
spre un scop complet al vieții.
a. Creșterea copiilor a devenit o afacere și o preocupare majoră

a bărbaților și femeilor deopotrivă.
b. A-i face pe copii fericiți a devenit o temă majoră.
c. A le da copiilor ceea ce părinții nu au avut niciodată a

devenit o necesitate.
d. Creșterea, dezvoltarea și realizările unui copil au devenit o
modalitate majoră prin care părinții își pot valida propria
valoare.
e. Atitudinea copilului față de părinții săi poate, într-o mare
măsură, să creeze sau să distrugă sentimentul acestora de
stimă de sine.
15 Rolul parental a devenit predominant, odată ce bărbații și femeile

au continuat să considere relațiile lor unul față de celălalt drept
spinoase și amenințătoare.
a. Deziluzionați unul de altul, ei au căzut de acord să „trăiască
pentru copil."
b. Totuși ei au cerut implicit copilului să trăiască pentru ei; el
este cel important, cel care are puterea, responsabilitatea,
mandatul de a-i face fericiți pe părinții săi.
CAPITOLUL 5
Dezamăgirea maritală și consecințele ei

pentru copil
1. Toate familiile moderne trec prin stresul și solicitările societății

modeme. Și totuși unele familii reușesc să producă copii
încrezători în sine, care reușesc să facă față cu succes unui mediu
dificil.
a. Sociologii arată că un rol major în producerea delinc- venței

juvenile este jucat de cartierele cu un grad mare de
delincvență. Și, totuși, multe familii trăiesc în aceste cartiere
și nu produc delincvenți, în timp ce altele produc o mulțime
de delincvenți.
b. Psihiatria încearcă în general să explice aceste rezultate

diferite spunând că delincvent devine acel copil care are o
deficiență în funcționarea psihică: o deficiență în dezvoltarea
Eului sau în funcțiile de control ale Supraeului.
c. Aceia dintre noi care au studiat interacțiunea familială, în

aspectele care afectează comportamentul copiilor, nu se pot
împiedica să nu se întrebe de ce profesiile terapeutice au
omis atât de mult timp să considere familia ca fiind variabila
cu intervenție critică între societate și 61 individual.
VIRGINIA SATIR
— Sistemul familial este principalul context al învățării
pentru comportamentul individual, gânduri și emoții.
— Cum își educă părinții copilul este la fel de important ca și
ce îl învață.
— De asemenea, din moment ce doi părinți îl învață pe copil,
trebuie să studiem interacțiunea familială dacă vrem să
înțelegem ce înseamnă contextul învățării familiale.
2. Teoria familiei postulează că forțele exterioare sunt importante în
primul rând pentru că afectează părinții.
a. Părinții, care educă prin cuvinte și prin demonstrație, sunt cei
care traduc copilului semnificația majoră pe care forțele
exterioare o vor avea pentru familie.
b. Dacă părinții, ca parteneri, sunt dezamăgiți unul de celălalt,
simțindu-se de aceea supărați, confuzi, goliți, disperați, orice
stres exterior va da o nouă lovitură.
c. Dacă partenerii, ca indivizi, nu au integrat ceea ce au învățat
în familiile lor, vor găsi că este extrem de dificil să obțină o
integrare maritală astfel încât să poată da mesaje clare și
consistente copiilor lor.
d. De asemenea, ei vor distorsiona și interpreta greșit influența
mediului exterior, pentru a menține o stimă de sine instabilă.
3. Relația maritală dintre Mary și Joe este disfuncțională. După cum
am scris, Mary și Joe au o stimă de sine scăzută. Ei s-au
Terapia familiei ■ Dezamăgirea maritală și consecințele ei pentru copil

62 ales unul pe celălalt pentru a-și îmbunătăți stima de sine D pentru
că fiecare l-a văzut pe celălalt ca pe o extensie a sin • ] ** fiecare a
eșuat în a da celuilalt, la fel ca și în a primi d ? celălalt. Așa că
relația lor a crescut doar emoțiile negativ* ale stimei de sine
scăzute. Amândoi au devenit deziluziona ° și dezamăgiți.
întrebarea rămâne: Cum se descurcă ei ca părinți? Pentru a

răspunde la această întrebare, trebuie să ne întrebăm de asemenea:
Cum își văd ei copilul? Ei îl vor vedea:
a. Ca un vehicul care reprezintă valoarea lor în comuu-uaite,

pentru menținerea stimei de sine și a stimei față de familie.
„El citește cel mai bine din clasă."
„Toți spun că ea este cel mai cuminte copil!"
„Am dorit ca el să fie ce noi nu am putut fi."
b. Ca un vehicul pentru menținerea stimei de sine ca oameni, și

în mod special ca părinți. Ei au nevoie sa se simtă plăcuți de
copil.
V A*
— Dacă, prin comportamentul său, copilul arata ca u

dezaprobă, ei sunt dezamăgiți.
— Aceasta face dificilă disciplinarea copilului.
c. Ca o extensie a sinelui.
— Ca pe cineva care dorește ceea ce ei doreau când erau tineri.
Dacă el nu vrea aceleași lucruri, ei sunt dezamăgiți.
Ca pe cineva care gândește ceea ce gândesc ei, ved ce văd
ei. Dacă nu, ei sunt dezamăgiți.
VIRGINIA SATIR
___ Ca pe cineva căruia trebuie să i se dea totul ca o revanșă 6
3
pentru lipsurile îndurate de ei. Dacă nu este recunoscător,
ei sunt dezamăgiți.
— Ca pe cineva care va face ce vor ei, când vor ei.
— Ca pe cineva care va fi un bun părinte pentru ei.
„De-abia am așteptat ca ea să crească mare."
„Mi-am dorit companie."
„Am sperat că, atunci când va fi mare, vom fi mereu
prietene apropiate, adevărate."
4. Dar acestea sunt vise pe care fiecare părinte le are despre copilul
său. Probleme apar când fiecare părinte se împotrivește dorințelor
celuilalt partener. Copilul se vede prins între cereri contradictorii.
Fiecare părinte vede acum copilul ca un potențial:
a. Aliat împotriva celuilalt partener.
b. Mesager prin intermediul căruia poate comunica cu celălalt
partener.
A
c. împăciuitor al celuilalt partener.
5. Cu alte cuvinte, dorința fiecărui părinte de a avea o extensie a
sinelui este blocată sau contestată de dorințele celuilalt părinte.
a. Motivațiile parentale individuale se amestecă cu conflictul
marital.
b- „Fii ca mine" devine asociat cu „Fii de partea mea".
c- Amândoi părinții se luptă pentru a fi preferatul copilului, în
principal pentru că niciunul nu se simte asigurat

6 în vreun fel că este preferatul celuilalt partener. (Am observat
4 adeseori preocuparea foarte mare pe care acești părinți o arată
problemei cui i-a zâmbit copilul prima dată.)
6. Problema este că, prin virtutea faptului de a fi ori de sex

masculin, ori de sex feminin, copilul seamănă deja cu unul dintre
părinți și este deosebit de celălalt. El este deja identificat din punct de
vedere sexual cu un părinte.
a. Partenerii îi pot răspunde la început ca unui al treilea membru al
triunghiului, relativ lipsit sex, și ca unui vehicul prin care ei își
pot exprima dorințele extensiei de sine.
b. Dar copilul nu rămâne „asexuat" mult timp, ambii părinți
încercând să răspundă fricii de a fi membrul lăsat în afara
triunghiului.
— Părintele de același sex îl va vedea pe copil, „aparținându-i"
potențial mai mult.
— Părintele de sex opus va vedea potențial copilul devenind ca
și partenerul său și se va teme ca nu cumva și copilul să
nu se întoarcă împotriva sa. Așa încât va munci din greu
pentru a câștiga copilul de partea sa și pentru a se revanșa
pentru deficiențele din relația maritală.
— Cum părintele de sex opus încearcă să folosească copilul
drept un partener de înlocuire, copilul devine pion într-un
război sexual. Părintele de același sex va avea tendința să
îl perceapă pe copil ca pe un potențial competitor. („El
este ca mine, dar îi place de celălalt mai mult.")*
Joc de cuvinte intraductibil: „he is like me but likes the other best!" (N. t.).
VIRGINIA SATIR
— Asta este în mod special adevărat în familiile 65 disfuncționale,
pentru că ambii parteneri se simt deja nesiguri cu privire la
valoarea lor în ochii celuilalt și, ca atare, mult mai temători de
a nu fi lăsați afară.
7. în situația dată, dacă un copil pare să fie de partea unui părinte, el riscă
să-l piardă pe celălalt părinte. Din moment ce el are nevoie de ambii
părinți, o astfel de alegere îl va răni inev îtabil.
a. Părintele „lăsat pe dinafară" se poate retrage și poate disprețui

atât pe copil, cât și pe părintele „ales", și, de asemenea, poate
neglija îndeplinirea funcțiilor parentale de bază.
— Dacă un băiat pare că va fi de partea tatălui, mama poate

spune, în mod direct sau ocolit:
„La ce te poți aștepta de la bărbați!"
„Ești exact la fel ca tatăl tău."
„Trebuia să am o fată."
— Dacă o fată pare să fie de partea mamei ei, tatăl poate spune:
„Tu și cu femeile tale!"
„Ești exact la fel ca mama ta."
„Trebuia să am un băiat."
— Dacă un băiat pare să fie de partea mamei, tatăl poate spune:

66 „Tu și mama ta sunteți pur și simplu la fel."
„Dă-i înainte. Fii băiatul mamei!"
„Cărui bărbat cu sânge roșu îi plac păpușile?!"
— Dacă o fată pare să fie de partea tatălui, mama poate spune:
„Poți fi isteață, dar îți va fi greu cu băieții."
„Căror fete le place matematica!" „în regulă, ești fata
tăticului tău." (Ar trebui să adaug, totuși, că, atunci când un
părinte de același sex disprețuiește un copil pentru a fi dat
semne de alianță cu părintele de sex opus, el nu răspunde
numai din gelozie. El încearcă să ajute copilul să dezvolte
comportamentele care par să fie cele mai adecvate sexului
său. El încearcă de fapt să fie un părinte bun.)
b. Un copil este afectat în mod serios când un părinte îl

disprețuiește fie pe el, fie pe celălalt părinte, sau când un părinte
îi cere să fie de partea lui împotriva celuilalt părinte. In capitolul
următor, voi discuta dezvoltarea identității sexuale, dezvoltare
care devine mai dificilă sau este în mod serios deformată atunci
când unul dintre părinți, indiferent de sex, îl include pe copil în
relația maritală.
8. Dincolo de problema cine va fi de partea cui în cadrul triunghiului

familial, am descoperit că partenerii înșiși par să împărtășească
aceleași conflicte de bază, chiar dacă pot apărea adesea la poli opuși în
relația cu celălalt.
a. Fiecare poate proiecta propriile antipatii față de atitu- 67 dini și
comportamente, care reprezintă o jumătate a conflictului asupra
celuilalt părinte sau asupra copilului,
și se poate confrunta cu ele în aceștia.
VIRGINIA SATIR
b. Sau, împreună, ei pot lupta cu o jumătate a conflictului prin
inducerea în copil a traducerii în act a conflictului și apoi prin
pedepsirea acestuia dacă o face.
c. Sau un părinte poate alege să fie de o parte a unui conflict, celălalt
părinte să fie de cealaltă parte, și, în acest fel, să se atace unul pe
celălalt prin copil.
d. De aceea trebuie să privim felul în care ambii părinți se comportă
unul cu celălalt și cu copilul.
9. Părinții găsesc că este mai puțin amenințător să folosească copilul
pentru a ține sub „supraveghere încrucișată" conflictele maritale, adică
pentru ca acesta să fie vehiculul prin care ostilitatea poate fi transmisă
indirect celuilalt partener.
a. Dacă părinții își arată ostilitatea unul față de celălalt în mod
vizibil, există riscul de a invita la represalii. (Copilul nu se poate
răzbuna la fel de eficient.)
b. Dacă părinții încearcă să-și exprime dezamăgirea unuia față de
celălalt prin considerarea mediului ca fiind țapul ispășitor, ei pot
pierde acordul comunității și riscă un atac asupra stimei de sine.
10. Dacă partenerii împărtășesc aceleași conflicte, dar sunt în conflict
permanent unul cu celălalt, regulile parentale despre cum ar trebui să
fie un copil sau ce ar trebui să facă nu mai pot ajuta, ci vor fi afectate.
Regulile însele nu se mai potrivesc

6
8 unele cu altele și impunerea respectării lor se face într-o manieră
inconsecventă.
a. Un observator al interacțiunii familiale poate ajunge la niște

concluzii suficient de sigure despre care sunt regulile și cât de
consecvente sunt acestea, notând activitățile care sunt încurajate,
permise, descurajate, interzise.
b. Un observator poate de asemenea nota dacă amândoi părinții

critică în mod explicit comportamentul copilului, încurajându-1
în același timp. Amândoi pot spune, de fapt: „Poftim costumul de
baie. Nu te duce lângă apă."
11. Comportamentul copilului, în timp ce încearcă să răspundă la

dorințele nenumite și contradictorii ale părinților săi, reflectă și
caricaturizează conflictele nerezolvate existente în interiorul și între
parteneri.
a. Niciun părinte, când folosește copilul pentru aceste scopuri, nu îi
răspunde copilului așa cum răspunde copilul. După cum au notat
Theodore Lidz și colegii lui (45):
A
„Intr-adevăr... astfel de părinți pot răspunde copilului

numai în termenii propriilor lor nevoi deplasate asupra
copilului, creând astfel un întreg model de interacțiuni
maladaptative."
b. Astfel, copilul este incapabil să distingă care dintre reacțiile

părinților săi i se adresează cu adevărat lui și care se referă la unul
dintre ei sau la amândoi.
c. Am putea de asemenea să spunem că la momentul în care un

copil a trăit suficient de mult într-un asemenea mediu de învățare,
el devine ceea ce părinții văd în el-
VIRGINIA SATIR
Regulile parentale, despre ce trebuie să facă și să devină 69 el,
devin propriile lui reguli.
12. Procesul prin care părinții îi induc unui copil traducerea în act a
propriilor lor dorințe conflictuale, ținute împreună, este
bineînțeles, aproape în întregime inconștient.
a. Dacă fiecare părinte ar fi fost conștient de cât de mult îl
influențează pe copil, ar fi trebuit să fie conștient de copil, ca
fiind separat de el însuși.
b. Datorită stimei de sine scăzute, mulți părinți nu se consideră
pe sine ca având suficientă importanță pentru a fi un factor
de influență asupra copilului: „S-a născut în felul acela."
c. După cum formulează Jackson (36):
„Noi toți suntem cam prea dornici să negăm efectul pe care îl
avem asupra copiilor noștri și asupra celorlalți din jurul
nostru — la fel cum avem prea puține ezitări să îl
învinovățim pe celălalt. Nu e de mirare că părinții sunt mai
intrigați de explicațiile ereditare și chimice ale problemelor
emoționale ale copilului lor și de aceea devine neplăcută dar
necesară sarcina psihiatrului de a evalua responsabilitatea
fără a acuza."
13. în general, odată ce părinții și-au focalizat atenția asupra unui copil
într-un mod disfuncțional, ei îl pot folosi mai degrabă așa cum este
folosit un simbol în vis. Totuși, după cum arată Bell și Vogel, simbolul
P.I. este diferit de un simbol din vis (69):
Terapia familiei ■ Dezamăgirea maritală și consecință ei

pentfu copd
7
0 „în timp ce, în vise, orice reprezentare simbolică este
deschisă visătorului, în familie, doar un foarte mic număr de
copii sunt disponibili pentru a fi folosiți ca țapi ispășitori.
Așadar, când este o problemă serioasă și niciun copil nu este
un simbol adecvat pentru acea problemă, trebuie să existe o
distorsionare cognitivă considerabilă pentru a permite
folosirea celui mai adecvat copil disponibil pe post de țap
ispășitor."
14. Când vedem că un copil este folosit în mod inconștient în moduri
disfuncționale, mai multe întrebări ne apar în minte:
a. Și dacă într-o familie sunt mai mulți copii? Pe care îl aleg

partenerii în mod inconștient pentru a servi diverselor scopuri,
în calitate de P.I.?
b. Același copil continuă rolul de P.I. toată viața, sau un alt copil
preia câteodată rolul?
c. Există o legătură între sexul copilului și atribuirea rolului?
d. Există familii în care sunt mai mulți P.I.?
e. Fiecare copil poate fi văzut ca formând al treilea vârf în
triunghiul copil-părinți. Copiii care nu îndeplinesc o funcție de
P.I. sunt totuși afectați de faptul că trăiesc într-o familie care are
un triunghi copil-părinți disfuncțional (un triunghi care include
în el un P.I.)?
15. Nu avem răspunsuri verificate de cercetare despre motivul pentru care

cuplurile căsătorite aleg un anumit copil ca Piși nu altul. Dar, din
observațiile clinice repetate, avem câteva
VIRGINIA SATIR
ipoteze provizorii despre motivele alegerii. Alegerea de- 71 pinde, măcar în
parte, de tipul de conflicte care au loc între parteneri.
a. Trăsăturile întâmplătoare ale diferiților copii pot stimula conflictele în
parteneri.
— Copilul poate fi urât, diform fizic sau adoptat. Un astfel de copil va
crește stima de sine scăzută a părinților și de asemenea va stimula
orice modalitate pe care o au partenerii pentru a trata ceea ce este
diferit (alteritatea). Un astfel de copil amenință nevoia parentală
de a impresiona mediul exterior, deoarece copilul poate deveni
obiectul ridiculizărilor sau curiozităților vecinilor. Părinții
răspund mai mult pentru a-și proteja stima de sine, decât pentru a
proteja copilul.
— Copilul poate fi extrem de frumos sau de inteligent. Un astfel de
copil poate crește stima de sine a părinților, în același timp
diminuând-o, datorită contrastului dintre părinți și copil.
— Copilul poate arăta sau se poate comporta ca imul dintre părinții lui
sau ca unul dintre bunici etc. După cum arată Bell și Vogel (69):
„Intr-o familie, în mod special, acest model era izbitor. Tatăl și

copilul cel mai mare aveau trăsături fizice foarte asemănătoare.
Nu numai că aveau același prenume, dar amândoi erau strigați cu
același diminutiv de către mamă... îngrijorările soției față de
inadecvarea profesională a soțului nu era abordate direct, dar
afectul ei era concentrat asupra copilului și performanței sale
școlare."

7
2 b. Ordinea la naștere a copilului poate stimula conflicte în parteneri.
— Un părinte a avut probleme fiind copil mijlociu în propria
familie, și acum se va concentra asupra copilului său
mijlociu într-un mod special, favorizând rivalitatea fraților și
implicând copilul în relația maritală. Și, așa cum am notat în
mod repetat, când un părinte are aceste probleme, celălalt
părinte pare să le aibă și el.
— Sau primul copil poate deveni P.I. doar pentru că el este primul
disponibil; el este prima alternativă pentru parteneri, odată
ce dezamăgirea maritală s-a instalat.
c. Sexul copilului poate stimula conflicte în parteneri. Părinții pot

folosi un copil de un anumit sex de la naștere sau pot folosi acest
copil numai după ce el a parcurs etape de dezvoltare care aduc la
suprafață conflictele dintre parteneri.
d. Vârsta copilului poate stimula conflicte în parteneri fie și
deoarece, cu cât copilul crește în vârstă, cu atât intensifică
încercările de a obține independența față de controlul parental. Un
copil poate să nu devină P.I. până nu atinge vârsta rebeliunii
adolescentine. Dacă partenerii au conflicte despre cât de multă
independență este permisă în propria lor relație, fiecare copil
ajuns la adolescență va fi vizat de focalizarea parentală
disfuncționala.
e. Simpla disponibilitate a copilului îl poate face să devină alegerea

potrivită pentru rolul de P.I. Un copil poate fi acasă când
evenimentele pun o presiune suplimentară
VIRGINIA SATIR
asupra relației maritale. Copilul care este departe de casă, fiind
7
la școală, poate scăpa neatins de focalizarea disfuncțională. 3
16. în unele familii, același copil rămâne P.I. încă de la naștere, dar în
altele, rolul poate fi împărțit sau transmis de la un copil la altul.
a. în unele familii, toți copiii de sex feminin (sau toți copiii de sex
masculin) vor deveni la un moment dat P.I.
b. în unele familii, fiecare copil devine P.I. când ajunge la
adolescență.
A
c. In unele familii, doi sau mai mulți copii îndeplinesc simultan

funcția de P.I. Sau pe rând. Sau unul poate prelua unul dintre
polii conflictului marital, pentru a-1 traduce în act, iar un altul
poate prelua celălalt pol.
17. Este de asemenea probabil ca ceilalți copii să fie afectați de faptul de a
privi triunghiul familiei P.I. în acțiune, chiar dacă ei înșiși nu au fost
niciodată subiectul focalizării parentale disfuncționale.
a. După cum am spus mai devreme, dacă un membru al familiei are
o durere care este exprimată în simptome, toți membrii vor
reacționa, într-un anumit grad, la această durere. Ei nu pot să nu
reacționeze.
b. Un copil învață despre oameni și despre sine interacțio- nând cu

ei și privindu-i cum interacționează. Datorită acestui fapt eu
numesc orice familie care are un membru P.I., familie
disfuncțională.

74 18. Următoarea întrebare pusă este: Cum fac partenerii să inducă
inconștient unui copil un comportament de o așa manieră încât
acesta să fie în final identificat ca „pacient"? Cum arată și cum sună
de fapt procesul de inducție? Aici trebuie să urmăm un drum
întortocheat care ne conduce în zona complexă, unde comunicarea
și dezvoltarea simptomului interacționează.
a. Cu toții am avut experiența recepționării unui mesaj dublu de

la o altă persoană care nu a reușit să se facă înțeleasă, (vezi
Cap. VIII, 4-5).
— Dacă expresia și cuvintele unei persoane sunt disparate,
dacă spune un lucru și pare să dea de înțeles un altul,
prin vocea și gesturile sale, ea prezintă o manifestare
incronguentă, iar persoana căreia îi vorbește primește un
mesaj cu două niveluri.
— Numesc întreaga interacțiune nesatisfăcătoare o
„discrepanță", ce poate fi foarte ușor rezolvată dacă
persoanele sunt capabile să fie explicite.
— „Ce ai vrut să spui de fapt?" sau „Nu arăți ca și cum ai
crede cu adevărat în ceea ce ai spus" simt propoziții des
întâlnite despre discrepanțe și, de obicei, persoana care
este întrebată reușește să fie explicită, iar mesajul dublu-
nivel este clarificat.*
b. Astfel, în sine, comunicarea dublu-nivel nu conduce în mod

necesar la comportament simptomatic. Dar în
întregul subiect al comunicării incongruente, central pentru această carte, va fi tratat pe larg în
capitolele despre teoria comunicării și referiri la el se vor face în mod repetat în cadrul
capitolelor despre analiza interacțiunii familiale și intervenția terapeutică, din Partea a treia.
anumite condiții, în mod special când sunt implicați 75 copiii, poate

produce un efect situațional de tip prins-în-clește, care a fost numit cu
VIRGINIA SATIR
termenul de „dublă legătură"(23).
1Q Ce condiții trebuie să fie prezente pentru ca un copil să simtă presiunile
asociate cu dubla legătură?
a. în primul rând, copilul trebuie să fie expus la mesaje dublu-nivel în
mod repetat și pentru o lungă perioadă de timp.
b. în al doilea rând, acestea trebuie să vină de la persoane care au
importanță pentru supraviețuirea copilului.
— Părinții sunt automat figuri ale supraviețuirii deoarece copilul
depinde literalmente de ei pentru asigurarea vieții fizice;
ulterior, nevoia sa de dragoste și de aprobare din partea lor
devine învestită cu aceeași importanță.
— In plus, modul în care părinții își structurează mesajele către copil
va determina tehnicile sale de a-și stăpâni mediul. Nu numai
supraviețuirea lui prezentă, dar și cea viitoare stă în mâinile lor.
— De aici rezultă că el nu poate ignora mesajele venite din partea lor,
oricât de confuze.
A
c. In al treilea rând, poate cel mai important dintre toate, el trebuie să fie
condiționat de la o vârstă fragedă să nu întrebe: „Ai vrut să spui acel
lucru sau acel lucru?", dar trebuie să accepte mesajele contradictorii
ale părinților săi în toată imposibilitatea lor. El trebuie să fie pus în
fața sarcinii fără speranță de a le traduce într-un singur fel de
comportament.
20. Aici sunt câteva exemple descriptive ale tipului de mesaje
contradictorii, explicit-implicite, care facilitează inducția
comportamentului deviant:
a. O mamă îi spune fiicei ei să fie o „mică doamnă". Totuși,
primul cadou pe care i-1 trimite la un centru de detenție
pentru minore este un set de șapte sutiene sexy, de diferite
culori.

b. Un tată îi spune fiului că n-ar trebui să-l înfrunte. Dar se
plânge de asemenea că fiul lui nu stă drept în fața lui, ca un
bărbat.
c. O mamă și un tată insistă ca fiica lor să stea departe de
petrecerile sălbatice. Dar ei îi permit să meargă la acest tip de
petreceri. Apoi, când fata îl sună pe tatăl ei și îl roagă să o
aducă acasă, mama și tatăl iau peste picior „frica" ei, într-o
manieră provocatoare și umilitoare.
21. Dacă mesajele părinților către copil sunt majoritar de tipul celor
descrise mai sus și dacă acesta nu și-a însușit mijloacele prin care
să le poată combate, copilul este amenințat în mod vital.
a. El este amenințat în dependența lui din prezent, pentru că nu
se poate supune unui nivel al semnificației fără a-1 ignora pe
celălalt, astfel provocând mereu respingerea parentală.
b. Este amenințat ca viitor adult, deoarece își va forma stilurile
de a negocia cu lumea după modelul contradictoriu și de
autoînșelare cu care l-au obișnuit părinții săi.
c. Deoarece conflictul din interiorul mesajelor este implicit și
copilul a fost antrenat să nu îl „vadă" ca pe sursa tulburării sale, el
întoarce învinuirea împotriva lui însuși (mișcare în care este
susținut de părinții săi, care pot nu „vedea" în această chestiune
mai mult decât poate copilul). El spune: „Nu pot niciodată să fac ce
este bine. Probabil că sunt rău/'
d. Pe de altă parte, la nivelul implicit corespunzător, el este destul de
conștient de situația imposibilă în care a fost plasat. Ca un ultim
mijloc, copilul poate să răspundă el însuși acoperit, folosind
limbajul protestului mascat pe care societatea îl numește
comportament de „nebun" sau de „bolnav".
22. Totuși, poate dura mult timp înainte ca modul de comportament al
copilului să devină atât de exagerat încât este recunoscut de societate ca
VIRGINIA SATIR
deviant.
a. Am vorbit deja de homeostaza familială, un proces prin care familia
echilibrează forțele din interiorul său, pentru a obține unitate și
ordine funcțională.
b. Modurile de acțiune care nu ar avea niciun sens în afara familiei,
cum ar fi comportamentul unui copil problemă, pot fi eminamente
funcționale în interiorul familiei, pentru că permit partenerilor
maritali să își păstreze atenția focalizată asupra copilului, ca aducător
de necazuri, și să distragă atenția de la adevăratul aducător de
necazuri, care este propria lor relație conflictuală.
c
- Un comportament deviant al unui copil poate fi astfel comportament
funcțional în interiorul unui sistem familial disfuncțional. (De aceea,
dacă terapeutul înțelege percepțiile și regulile după care partenerii
maritali funcționează, tot comportamentul familial are un sens.)

78 23. Din moment ce, pentru părinți, existența „copilului pro-
blemă" este profund funcțională, nu este ciudat că ei sunt incapabili
să evalueze gradul de tulburare al copilului și vor încerca să
protejeze și să perpetueze comportamentul lui. Dar ei merg pe un
teren minat. La urma urmelor, este vorba despre un copil care are
puterea de a păstra sau de a rupe cercul magic al echilibrului familial
și, în consecință, el trebuie tratat cu grijă.
A
a. In orice direcție s-ar întoarce, el se va întâlni cu frustrarea. El

nu poate face niciodată ceea ce este corect din cauza
comportamentului contradictoriu care i se cere, și nu poate
face niciodată ceva reușit deoarece i se dau reguli atât de
contradictorii, pentru a-și atinge scopurile.
b. Dacă devine prea supărat, el poate produce un simptom atât

de mișcător, încât să nu mai poată fi ascuns în interiorul familiei
sau încorporat în funcționarea familiei.
c. Deci el trebuie, în mod ascuns, recompensat suficient pentru

comportamentul său tulburat, pentru a contrabalansa
dezaprobarea oficială pe care o primește datorită acestuia și
pentru a-i echilibra frustrarea în general. După cum afirmă
Bell și Vogel (69):
„... în toate cazurile, în timp ce părinții criticau copilul

în mod explicit și din când în când chiar îl pedepseau,
ei sprijineau într-un fel, de obicei implicit, perpetuarea
a însuși comportamentului criticat. Această permisiune
lua forme variate: eșecul de a merge până la capăt cu
amenințările, întârzierea pedepsei, indiferență față de
simptom și acceptarea
VIRGINIA SATIR
simptomului, interes neobișnuit pentru simptom 79 sau
gratificații secundare consistente oferite copilului
pentru simptomul său."
d. Aici vedem suplețea și manevrabilitatea unor reguli dublu-nivel.

Nu numai că îl plasează pe copil în poziția de a fi „cel rău ,
„ratatul , dar îi permite ridicarea și ușurarea propriilor presiuni,
atunci când acestea devin prea grele pentru a fi suportate. Și toate
acestea pot fi realizate camuflat, sub nivelul de conștient al
părintelui și al copilului.
24. Astfel, sistemul homeostatic care include un Pacient Identificat poate

rămâne relativ stabil pentru un timp îndelungat.
a. Așa cum am văzut, așteptările părinților creează un sistem circular.

P.I. traduce în act conflictul major din interiorul părinților și dintre
părinții săi. Când el preia acele caracteristici pe care părinții și le-au
indus și de care s-au temut, în ei înșiși și în celălalt, copilul devine
obiectul anxietății lor și face ca așteptările lor să se adeverească.
b. în următorul pasaj, Brodey descrie cum un copil răspunde
comportamentului unui părinte (27). Aici el vorbește despre relația
mamă-copil, nediscutând influența pe care o relație maritală care nu
oferă gratificări o poate avea asupra matemajului:
„Copilul mic va mvăța poate că supraviețuirea în cadrul relației a depins de
exp
rimarea propriilor sate nevot mtr-un fel și într-un moment care să
se conformeze cu așteptărite proteste ale rnarnei.

80 Fixarea pe termen lung a nevoilor care s-a întâmplat să
corespundă cu cele ale mamei și frustrarea nevoilor omise de
mamă vor altera apoi comportamentul copilului în direcția
validării proiecției mamei. O astfel de relație între o mamă și
imaginea ei internă a «copilului ei», acum proiectată pe un
copil real care se conformează activ acestei imagini, oferă
realism conceptului de simbioză, pentru că acel copil căruia
mama îi răspunde este o parte a ei."
25. Eventual, chiar mediul confirmă eticheta P.I. răspunzându-i oficial lui
P.I. ca unuia diferit, delincvent sau bolnav. P.I. este chiar epuizat din
cauza atenției și ajutorului, ca și cum problema ar fi în mod principal a
sa.
a. Un asemenea proces de definire și tratament ajută în primul rând
numai la menținerea sistemului, încurajând părinții să
raționalizeze și să proiecteze chiar mai mult.
b. Ei doar își sporesc focalizarea asupra P.I., de vreme ce se simt
acum inadecvați și se tem de critică și blam:
„A avut mai mult decât am avut eu vreodată."

„El este rău pentru că vrea să fie."
„Nici școala nu se descurcă cu el." „Tinerii din ziua de azi
sunt diferiți." „S-a încurcat cu gașca cu care nu trebuia." „El
nu este membru al acestei familii."
c. Conumttatea răspirnde cu simpatie păimillor, ceea e nu face

altceva decât să întărească credința parentală că
P.I. este, într-adevăr, cineva pentru care trebuie să își 81 facă griji.
Dar, deoarece comunitatea vede din ce în ce mai multe aspecte ale
VIRGINIA SATIR
comportamentului copilului, începe să examineze competența parentală.
Degetul arătător fiind îndreptat înspre părinți, homeostaza familială
începe să nu mai funcționeze sau nu mai are nicio valoare. Degetul
acuzator se mută de la copil la părinți, ca și cum ar fi o chestiune sau/sau.
a. în primul rând, P.I. își victimizează părinții.
— El solicită de la ei atenție suplimentară și recompense
suplimentare pentru isteria sa, perioadele de retragere,
evadările, episoadele psihotice etc. Asta îi dă cel puțin
gratificarea efemeră de a fi în centrul preocupărilor parentale.
— El cere tratament special ca pentru cel bolnav, diferit, sau cel rău.
După cum spune Murray Bowen (25):
„Copilul exprimă solicitările emoționale și verbale ... prin
exploatarea poziției de neajutorare, care stârnește milă. Pacienții sunt
adepții trezirii în ceilalți a simpatiei și ajutorului exagerat. Toate
familiile din cercetare și-au găsit în final casele angrenate în solicitările
pacienților. Părinții sunt la fel de neajutorați să ia o poziție împotriva
pacien- . tului cum este și pacientul să ia poziție împotriva
părinților."
— El reușește să fie scutit de responsabilități, să fie degrevat
de necesitatea de a negocia cu realitatea

82 care se află dincolo de limitele pe care familia le-a stabilit
pentru el.
b. în al doilea rând, comportamentul său accentuează conflictul soț-

soție.
— Fiii primesc atenție suplimentară de la mame, fiicele de la tați.
Deci dinamica de bază a triunghiului familial a devenit
exacerbată.
— Partenerii sfârșesc prin a se învinovăți unul pe celălalt. După
cum arată Beli și Vogel (69), părinții se consideră, fără să
mărturisească, cel puțin parțial responsabili pentru copil:
„Astfel, tulburarea copilului se răsfrânge asupra problemelor

cărora părinții trebuie să le facă față și părinții proiectează
deseori responsabilitatea pentru tulburarea copilului unul
asupra celuilalt."
c. In cele din urmă, probabil, comunitatea îl ia pe P.I. de lângă

familie sau recomandă/insistă pentru terapia familiei. Acest fapt
pune sub semnul întrebării echilibrul homeostatic și de asemenea
adecvarea părinților la rolul de părinte. După cum remarcă Haley
(despre un P.I. psihotic) (33):
„Deși comportamentul psihotic poate servi o funcție într-un

sistem familial, un risc este totuși implicat. Pacientul poate
avea nevoia de a fi separat de familie prin spitalizare și astfel
sparge sistemul, sau poate intra în terapie și se poate schimba
și astfel poate părăsi sistemul. De obicei, părinții par să con'
sidere binevenită spitalizarea numai dacă pacientul le este
încă accesibil și consideră terapia binevenită pentru pacient
până în momentul în care acesta începe să se schimbe și să
încalce regulile familiale."
VIRGINIA SATIR
27. în orice privință, o relație maritală care are nevoie de un P.I. nu poate face
altceva decât să aducă dezamăgire, destruc- tivitate și durere tuturor celor
trei persoane.
a. Speranțele parentale, de a mulțumi și impresiona comunitatea prin
intermediul unui copil care reprezintă idealurile familiei, pot fi
năruite peste noapte de comportamentul P.I.
b. Speranțele unui părinte de a fi plăcut de copilul său pot fi distruse de
furia și revolta P.I.
c. Speranțele că un copil va împlini propriile ambiții ale părinților se
pot nărui când P.I. părăsește școala sau este exmatriculat.
d. Speranțele că un copil își va ajuta părinții să se apropie și să fie

împreună pot fi năruite când copilul sfârșește prin a accentua
dificultățile maritale.
e. De fiecare dată, conflictele maritale nerezolvate au efect de bumerang

asupra partenerilor în momentul în care aceștia încearcă în mod
curajos să fie părinți buni. Iar asemenea conflicte nu pot ajuta ci,
dimpotrivă, afectează întreaga familie. După cum descrie Lidz în mod
dramatic (44):
,, . .aceste căsătorii... indică absența virtuală a com-

plementarității... Soțul și soția nu își oferă imul altuia susținere
pentru nevoile personale și
84 interacțiunea maritală sporește problemele emoționale ale

amândurora, privează soții de orice sentiment de împlinire în
viață și se deteriorează până la confruntare ostilă în care
amândoi pierd, în locul unui schimb reciproc, între a da și a
primi, există cerere și sfidare care conduc la schisma parte-
nerilor și la divizarea întregii familii, lăsând copiii sfâșiați
între atașamente și loialități contradictorii."

28. Totuși, Pacientul Identificat suferă cel mai mult, în ciuda faptului că
uneori primește o ușurare ocazională în rolul său sau recompense
secundare ocazionale.
a. El intemalizează conflictele maritale, ceea ce îi face dificil să

mențină relații femeie-bărbat satisfăcătoare. El va continua să
trăiască drama familiei cu alți bărbați și femei, mult timp după
ce ceilalți doi participanți în această dramă au murit.
b. El simte o stimă scăzută de sine. Eticheta sa de cel rău, cel diferit

sau cel bolnav nu fac decât să îi întărească credința în lipsa sa de
valoare.
c. El este insuficient antrenat pentru a se descurca în afara familiei.

După cum observă Lidz despre familia schizo- frenului (45):
„Lumea, așa cum ar trebui să fie percepută de copil, este

negată. Conceptualizările lor [părinților] asupra mediului
nu simt nici instrumentale, pentru a permite o înțelegere
consecventă și stăpânirea evenimentelor, emoțiilor și
persoanelor, și nici conforme cu ceea ce experimentează
oamenii din
celelalte familii. Faptele au fost consecvent alterate 85

pentru a se potrivi nevoilor emoționale determinate. Acceptarea
experiențelor mutual contradictorii cere o gândire paralogică.
Mediul își permite să formeze în domeniul iraționalului."
29. Urmează un scurt extras dintr-o ședință de terapie a familiei care ne ajută
să arătăm cum conflictul între soț și soție produce comportament
simptomatic în copil.
a. în acest extras, procesul de inducție este demonstrat indirect, prin
conversația partenerilor.
b. Cuplul căsătorit este pe cale să înțeleagă cum afectează copilul
VIRGINIA SATIR
conflictul marital.
c. Ei sunt de asemenea capabili să discute relația maritală ca fiind
relativ separată de copil. (Asta contrastează puternic cu inabilitatea
părinților unui copil schizofrenic de a discuta relația lor ca atare.)
d. Odată ce terapeutul familiei îi poate ajuta pe parteneri să

interacționeze într-un mod mai satisfăcător, el îi ajută să se elibereze
pentru a-și vedea copilul așa cum este el. Recompensele vor urma atât
pentru copil, cât și pentru părinți, de vreme ce copiii își doresc cu
disperare să-i mulțumească pe părinți, iar părinții doresc, esențial-
mente, să se simtă bine lângă copilul lor.
Extras:
Soție: Cu copiii, trebuie să îi pun și pe ei pe un standard dublu.
T: Ei bine, de ce?

86
Soție: Ei bine, pentru că soțul meu poate să facă anumite lucruri, să
își piardă cumpătul și lucruri din astea, în timp ce lor nu le
este permis. Vreau să spun că el poate să îi atingă sau
pocnească câteodată, în timp ce ei nu au voie să se ciupească
sau să se lovească unul pe altul când sunt iritați.
T: Asta în mod clar introduce o problemă care cred...
Soție: Cum pot, adică, să îi spun lui Harry, sau câteodată lui
George, să nu ciupească, să nu pocnească, când soțul meu îi
face asta lui Harry?
T: Cum te descurci?
Soție: în anumite zile nu mă descurc. Dar îl tot împung pe soțul

meu despre problemele astea, în timp ce el își va pierde
cumpătul, dar pentru că îl împung el nu își va pierde
cumpătul și eu știu asta. Dar totuși simt că, neieșindu-și din
fire, el devine calm, în timp ce, odată și-a ieșit din fire din
aceeași cauză fără ca eu să îmi doresc de fapt ca el să devină
furios, dar totuși, eu...
T: Vrei să îi plătești soțului tău cu aceeași monedă.
Soțul: Asta vrea să facă.
Soția: îmi place să îl văd, of...
Soțul: Asta vrea să facă.
Soția: îmi place să îl văd, vreau să îl văd că se stăpânește. îmi place,

of, eu nu...
VIRGINIA SATIR
T: M-aș gândi că ai vrea să îi plătești cu aceeași
monedă.
Soțul: Asta face.
Soția: Și fac asta destul de des.
T: Sigu^ n regudă,deci hai să vedem . El te provoacă;
tu vrei să îți iei revanșa. Tu îl provoci; el vrea să își ia revanșa.
Eu cred că ceea ce am văzut aici este cam așa, într-un fel sau în
altul, din motive pe care nu le-ați înțeles, dar cred că asta s-a
întâmplat aici. (pauză) Nu cred că ați înțeles.
Soțul: Vezi, tu ești, adică, eu simt că este, este, cu alte cuvinte tu spui
că iritarea pe care am simțit-o în relația noastră am descărcat-o
pe Harry?
T: Aha. Fără să fi vrut. El este câmpul de bătaie
pentru amândoi.
Soțul: Bine, ai dreptate și eu simt de acord. Am simțit asta de mult
timp.
30. Procesul de inducție, așa cum l-am descris, poate părea unora dintre cititori
în întregime prea unilateral.
a. Ce rol joacă copilul în toate astea? Sau sunt copiii simple foi albe pe
care scriu părinții lor?
b. Copilul are cumva de ales dacă acceptă sau nu rolul de P.I.?
c. Pentru a facilita răspunsul la aceste întrebări, trebuie să ne înfrebăm
de asemenea: Ce nevoi au toți copui din
Terapia familiei ■ Dezamăgirea maritală și consecință ei pentru copil

88
partea familiilor lor pentru a putea ajunge să fie adulți funcționali?
d. în următorul capitol, vom încerca să privim lumea nu așa cum o văd
adulții, ci din punctul de vedere al unui copil.
VIRGINIA SATIR
CAPITOLUL 6
Lucrurile de care au toți copiii nevoie pentru a

avea stimă de sine
1. Am descris felul în care disfuncția maritală afectează parentajul a

cel puțin unui copil dintr-o familie, copilul care va deveni
Pacientul Identificat.
a. Dacă partenerii au o stimă scăzută de sine și puțină încredere

unul în celălalt, ei vor aștepta de la copil să le îmbunătățească
stima de sine, să fie o extensie a lor și să îndeplinească unele
funcții cruciale de îndepărtare a durerii din relația maritală.
b. Dar asta sună în întregime mult prea unilateral, de parcă un

copil nu are de ales decât să accepte rolul pe care părinții îi cer
să îl joace, sau ca și când copiii sunt simple foi de hârtie albă
pe care scriu părinții lor.
— Copiii nu sunt simple foi de hârtie albă. Ei vin pe A.
lume cu diferențe constituționale distincte. (In termeni

de „reactivitate a corpului", copiii nou-născuți sunt
considerabil diferiți.) Ei vin de asemenea pe lume, din
punct de vedere biologic, fie bărbați, fie femei.
Terapia familiei ■ Lucrurile de care au toți copiii nevoie pentru a avea...

90 — Totuși, copiii vin pe lume neajutorați. Tot ceea ce au nevoie
pentru a supraviețui trebuie să le fie dat sau învățat.
Niciun copil nu vine pe lume cu o schiță a ceea ce trebuie
să facă și să fie. Asta poate proveni numai de la persoanele
cu care el trăiește, și pe care, din acest motiv, eu le numesc
figuri de supraviețuire.
2. De la naștere, de exemplu, un copil are nevoie de confort. El are

nevoie să fie hrănit și încălzit, astfel încât tranziția din uter către casă
să fie cât de lină se poate.
3. De la naștere, un copil are de asemenea nevoie de continuitate în

relații.
a. Când vin mâncarea și căldura, el are nevoie ca aceeași persoană

să le aducă, să îl atingă și să vorbească cu el.
b. El are nevoie să fie aceeași voce și atingere umană care să îi facă
cunoștință cu existența și predictibilitatea unui „celălalt".
c. Chiar și când este hrănit și încălzit, el învață să ceară prezența
fizică a mamei; el învață să solicite relația per se.
4. Un copll are nevoie să mvețe cimi să mfluențeze și să prezică
răspunsurile celorlalți.
a. După cum copilul învață să diferențieze mama de toți ceilalți, el
învață de asemenea să dezvolte răspunsuri diferite de
influențare a mamei.
— Atunci când plânge, sosesc, de obicei, mâncare, căldură și
contact corporal. Și, totuși, uneori nu sosesc.
VIRGINIA SATIR
91
— Anumite feluri speciale de a plânge funcționează mai bine
decât altele, pentru a o aduce pe mamă.
— Zâmbetele aduc tratament extra-special din partea mamei.
b. Când copilul învață să-l includă pe tată ca figură de supraviețuire,

el va dezvolta de asemenea răspunsuri speciale de influențare a
tatălui.
5. Un copil are nevoie să învețe cum să structureze lumea.
a. Cu ajutorul limbajului, el învață cum să diferențieze și să
clasifice dincolo de lumea sinelui, tatălui și mamei. El învață să
clasifice câini și pisici, adulți și copii, bărbați și femei, familie și
non-familie.
b. De la părinții săi, el învață nu numai cum să clasifice, ci și cum să
evalueze și să facă predicții. El învață să diferențieze între
sentimente „bune" și sentimente „rele", comportament bun și
comportament rău etc.
6. Un copil are nevoie să se stimeze pe sine în două domenii: cel al

abilităților și cel sexual.* El își va dezvolta stima de sine ca o persoană
stăpână pe sine (o persoană care are capacitatea să se descurce
singură), dacă cel puțin un părinte îi validează dezvoltarea.
Am ales să separ stima de sine datorată abilităților, de stima datorată sexualității, din două motive.
în primul rând, sunt o serie de abilități și activități care nu sunt legate în mod necesar de
sexualitatea unei persoane. Atât bărbații cât și femeile învață să muncească, să gândească, citească,
să rezolve probleme, să experimenteze. (Bineînțeles, pentru că aceste capacități sunt împărtășite,
ele servesc de asemenea îmbogățirii relației bărbat-femeie.) în al doilea rând, am observat cum
anumite persoane pot avea stimă de sine într-unul dintre cele două domenii, dar nu în celălalt.
Adulții pot relaționa sexual cu celălalt sex și să fie în același timp incapabili să se stăpânească pe ei
înșiși sau să controleze mediul și viceversa.

9
2 a. Un părinte validează această dezvoltare când:
— Observă existența dezvoltării.
— Comunică verbal sau nonverbal că a observat.
— Dă copilului oportunități crescute de a manifesta și exersa
noile abilități care rezultă din procesul de dezvoltare.
b. Pe măsură ce copilul crește și învață, el devine tot mai capabil

să facă lucruri pentru el însuși, să aibă grijă de el însuși.
— El poate să se hrănească singur, să meargă singur la toaletă,
să-și încalțe pantofii, să anticipeze și să evite obiectele
periculoase; cu alte cuvinte, el își poate manevra propriul
corp în relație cu mediul și poate manipula obiecte.
— Deprinderile cresc până la includerea abilității de a lua
decizii, de a raționa, de a crea, de a lega și păstra relații, de
a temporiza nevoile în relație cu realitatea, de a planifica,
de a tolera eșecul și dezamăgirea.
c. Pentru a valida abilitățile dobândite, părinții trebuie să poată

recunoaște când anume un stadiu de dezvoltare a fost atins și
astfel să poată sincroniza validarea.
— Ei nu trebuie să se aștepte de la copil să aibă cinci ani când
el are opt, sau opt, când el are cinci. Altfel spus, pentru ca
validarea să fie validare, trebuie să se potrivească
nevoilor, abilităților și disponibilității copilului. Iar
recunoașterea acestei validări trebuie să fie clară, directă și
precisă.
VIRGINIA SATIR
d. Validarea parentală nu implică aprobarea necritică a orice
copilul dorește să facă. Părinții sunt socializatorii; ei trebuie
să îl învețe pe copil că el nu este centrul lumii lor, sau al lumii
în general.
— El trebuie să învețe cum să se adapteze cerințelor traiului
familiei, cum să găsească un echilibru între nevoile sale
și nevoile celorlalți, cum să se adapteze cerințelor
culturale.
— El are nevoie să dezvolte abilități pentru a se descurca cu și
a păstra echilibrul între cerințele lui tu, eu și ale
contextului, în acest moment, în aceste circumstanțe.
— El poate țipa și se poate plânge de restricții sau reguli, dar
acceptarea restricțiilor și învățarea regulilor este parte
din procesul de maturizare. „Restricții" și „validare" nu
simt termeni opuși.
— Nici validarea parentală nu înseamnă atenție intensă,
excesiv de plină de solicitudine, pentru fiecare nevoie a
copilului. Părinții simt și ei oameni. Johnny poate fi gata
de plimbare, datorită încurajărilor mamei, dar mama, în
acel moment, poate fi ocupată cu gătitul.
— Validarea parentală este cea mai eficientă atunci când este
administrată într-un mod relativ realist.
e. Dacă un părinte nu validează abilitățile unui copil, sau

validarea este neadecvată temporal, copilul are probleme în a
integra abilitatea. Rămâne un aspect fragmentat al lui „eu, cel
neimportant" sau „cel inadecvat" sau „cel secret." Părinții pot:
— Eșua să vadă abilitățile când acestea sunt evidente, sau să
nu ofere nicio șansă pentru exprimarea acestora, sau să
nu arate nici aprobare, nici dezaprobare, când copilul le
manifestă.
— Vedea abilitățile prematur și forța, nerăbdători,
exprimarea lor.
— Vedea abilitățile incorect (abilități care pur și simplu nu
sunt acolo) și forța, nerăbdători, exprimarea lor.
— Vedea abilități, dar descuraja și pedepsi exprimarea lor.
f. Dacă, atunci când un părinte validează abilitățile copilului,

celălalt părinte contrazice validarea, procesul de învățare al
copilului va fi mult mai dificil și el va manifesta ce știe într-un
mod mult mai inconsecvent.
— Un părinte poate aștepta mult de la un copil, celălalt
părinte, puțin.
— Deci, un terapeut al familiei trebuie să fie atent la felul în
care ambii părinți se raportează la validarea fiecărei
abilități a copilului.
g. Dacă părinții nu validează o abilitate (dacă nu o văd sau dacă

o pedepsesc), copilul tot va continua să crească, din moment
ce toată viața este angrenată într-o dezvoltare continuă.
Totuși:
El poate să nu își dea voie să manifeste această abilitate.
— O poate manifesta în secret.
O poate maauiesta înfrro marueră distorsionată sau
deghizată.
în orice caz, abilitatea sa nu va contribui la stima de
sine.
Un copil va dezvolta stimă de sine ca persoană cu identitate

7.
sexuală numai dacă amândoi părinții îi validează sexuaUtatea.
a. El trebuie să se identifice cu propriul lui sex însă această

identificare trebuie să includă acceptarea celuilalt sex. — Bărbații
validează femeile ca femei, femeile validează bărbații ca bărbați.
— Identificarea, în acest sens, este o afacere bilaterală: „Eu
simt un bărbat în relație cu femeile. Este bine să fii un
bărbat, datorită a ceea ce sunt femeile."
b. Identificarea sexuală este un rezultat al unui sistem de

învățare compus din trei persoane. Părinții validează
sexualitatea unui copil prin felul în care îl tratează ca mică
persoană cu identitate sexuală. Dar ei validează în principal
servind drept modele într-o relație bărbat-femeie,
funcțională, gratificantă.
— Contextul pentru a învăța stima pentru propria sexualitate
poate fi pus în următoarea diagramă:
Tatăl (bărbatul mare)___________Mama (femeia mare)
A B C
Copilul (bărbatul mic)
A și C sunt, ambele, interacțiuni. B reprezintă

demonstrarea de către soț și soție (cum sunt observate de
către băiat) a relațiilor adulte bărbat-femeie.
Demonstrația are o greutate mai mare. (De notat
că am specificat că acest copil este un mic bărbat și că
părinții săi sunt un bărbat mare și o femeie mare.)
Multe persoane, când se gândesc la familii, le văd mai mult ca pe mici
c. grupuri formate din indivizi care interpretează funcții de rol
similare sau interschimbabile.
— Membrii familiei nu sunt corpuri fără sex, fără vârstă, în
interacțiune. Ei sunt bărbați și femei adulte
interacționând cu mici bărbați și femei.
— întreaga lume este alcătuită din bărbați și femei. Cele mai
influente, din punct de vedere psihologic, roluri pe care
oamenii le interpretează sunt rolurile legate de
sexualitate. Bărbații sunt băiatul cuiva, fratele cuiva,
iubitul cuiva, soțul cuiva, tatăl cuiva etc. Femeile sunt
fiica cuiva etc.
— Bărbații și femeile intră de asemenea în roluri care nu au
legătură cu sexualitatea, cum ar fi șeful cuiva, profesorul
cuiva. Dar, de obicei, sexul acelui șef sau profesor este
încărcat cu o însemnătate specială, derivată din relații
timpurii legate de sexuaHtate.
Dacă un copil are nevoie de amândouă modelele sexuale, ce

d. se întâmplă dacă tatăl unui băiat moare când copilul se naște
și mama nu se recăsătorește? înseamnă asta că băiatul nu va
dezvolta o stimă de sine ca bărbat?
— Nu, pentru că copiii sunt ingenioși în crearea cu
material luat din mediul înconjurător a orice lipsește în
viața de familie. Ei folosesc unchi, bunici/ frați mai
mari, vecini, profesori, orice bărbat mai în vârstă,
disponibil.
Chiar și copiii din orfelinate iau ca modele pe băieții sau
fetele mai mari, sau pe administratoare și pe
__ Copiii vor alcătui de asemenea o imagine a felului

în care arăta tatăl din toate frânturile și bucățile de informații
despre tată pe care ei le pot primi de la mamă, bunică, bunic
etc.
— Copilul va putea să folosească modele masculine dacă el
primește de la mamă mesajul că bărbații sunt valoroși. Dacă
primește mesajul că bărbații nu simt valoroși și că pe mamă o
doare când el caută modele, atunci el va folosi modelele
disponibile într-o manieră implicită și distorsionată.
8. Când părinții nu se pot valida unul pe celălalt ca persoane sexuale, ei

nu vor putea nici să îl valideze pe copil ca persoană sexuală.
a. Dacă între ei va continua discreditarea, fie ea vizibilă sau

implicită, atunci ei nu vor putea furniza modele ale unei relații
bărbat-femeie funcționale, satisfăcătoare.
b. Mai mult decât atât, dacă ei sunt în conflict unul cu altul, vor fi
în conflict cu copilul, de asemenea. Astfel, el va primi mesaje
contradictorii de la ei, referitoare la ce ar trebui să facă și să fie.
Lui i se va cere să meargă în nord și în sud în același timp.
c
- De asemenea, părinții vor folosi copilul ca pe un pion în conflictul
parental. Ei îi vor cere să ia partea cuiva în acest conflict. El se
va găsi deseori, alternativ, disprețuit de unul dintre părinți și
validat de către celălalt.
d. Una peste alta, el va fi subiectul unor experiențe extrem de
contradictorii și discrepante.
9. Pentru a ilustra, haideți să spargem interacțiunea familială într-o
serie de întrebări pe care un copil de sex masculin și le-ar putea
pune. Răspunsurile la aceste întrebări vor forma baza identificării
sale sexuale.
a. Cum o tratează tata (bărbatul mare) pe mama (femeia mare)?
Cum mă tratează tata pe mine (bărbatul mic)? Cum îmi spune
tata să o tratez pe mama?
Cum îl tratează mama (femeia mare) pe tata (bărbatul mare)?
Cum mă tratează mama pe mine (bărbatul mic)? Cum îmi
spune mama să îl tratez pe tata?
b. Voi încerca să arăt, în dreptul fiecărei întrebări, câteva feluri

foarte simple de contradicții care pot fi prezentate.
10. Cum mă tratează mama?
Cum mă tratează tata?
a. Copilul se întreabă, de fapt: Cum reacționează mama (sau tata)

la faptul că am organe genitale, că experimentez senzații
sexuale (în masturbare, emisii nocturne, erecții etc.), că îmi
manifest sexualitatea către ceilalți (în jocuri sexuale, pupături,
atingeri, și, mai târziu, în contact sexual)? Cum reacționează
mama (sau tata) la interesul meu în jucării, preferințele mele în
ceea ce privește hainele, luptele mele cu băieții?
b. Asta copilul poate măsura singur, deoarece ține de o experiență
destul de directă.
__ El ascultă ceea ce îi spune fiecare. Mama îi poate 99 spune că nu
este natural să se masturbeze. Tatăl îi poate spune că nu e niciun
rău în asta.
— El ascultă ceea ce își spun unul altuia referitor la el. Tatăl poate
spune: „Johnny este un molâu." Mama poate spune: „Nu este. E
doar un băiețel/7
— El observă cum se comportă fiecare cu el. Tatăl poate râde când el
se aleargă cu fetele. Mama îl poate certa pentru sărutarea oricărei
fete.
— El observă cum reacționează fiecare la comportamentul celuilalt
față de el. Tatăl îl poate lua la palme când stă afară până târziu.
Mama îl poate certa pe tată pentru că este prea strict.
— El observă cum îi cere fiecare să se comporte și cum se comportă
fiecare la rândul lui. Tatăl îi poate spune să nu fure, dar poate
înșela cu mândrie fiscul, neplătind impozit pe venit. Mama îi
poate spune să nu mintă și totuși îi poate permite să treacă drept
copil de 12 ani, în loc de 14 ani, atunci când merge la film.
c. Trebuie să reținem în continuare faptul că cei mai mulți dintre copii
au experiența de a fi în prezența ambilor părinți. Astfel, ocaziile de
inconsecvență se înmulțesc.
11. Cum se tratează reciproc, mama și tata?
a
- Aici, băiatul nu are întotdeauna experiențe directe care să îl ghideze.
— Modul în care mama și tatăl se tratează unul pe celălalt include
și felul în care se angajează în contactul sexual. Asta, de
obicei, nu poate fi observat

1
0 de către băiat decât dacă are șansa de a face cercetare prin
0 „gaura cheii".ii
___ Chiar dacă băiatului i se întâmplă să-i observe pe părinții lui
făcând dragoste, el nu este apt să înțeleagă actul în
semnificația sa adultă; pentru el arată ca și cum tatăl îi face
rău mamei. Acest act va fi, deci, o informație despre a răni în
loc de a iubi.
b. Tot ceea ce copilul poate observa direct este cum părinții

par să se înțeleagă unul cu altul zi de zi. Asta, de asemenea,
poate crea confuzie.
— El îi poate vedea cum se ceartă ziua, și totuși dorm în același
pat noaptea.
— El îi poate auzi plângându-se despre „legat în lanțuri" sau
„ghiulea la picioare", și totuși îl vede pe fiecare mâhnit
când celălalt este plecat.
— El poate să nu-i vadă luptând deschis, și totuși să observe, din
comportamentul lor, că sunt tensionați și furioși unul pe
celălalt.
— El îi poate vedea arătând ca fiind răniți pe vecie și
să nu știe despre ce rană este vorba.
c. Pentru a amplifica posibila confuzie, copilul trebuie să

integreze felul în care părinții se tratează unul pe celălalt cu
felul în care ei îl tratează pe el. Conștient sau inconștient, el
trebuie să descopere:
ii Adulții, în cultura noastră, nu își demonstrează sexualitatea în fața copiilor, ci do<# fac ocazional
aluzii la asta, în glume, îmbrățișări, sărutări etc. Și nici eu nu recomand ca ei să o demonstreze. Dar
este interesant de observat cum copiii eschimoși, spn? exemplu, nu par să sufere datorită frecventelor
demonstrații ale sexualității părinților
VIRGINIA SATIR
— Cum este posibil ca mama să îl anunțe când se simte rănită
101
sau tristă, și totuși niciodată nu îl anunță pe tată?
— Cum este posibil ca tatăl să îi permită să aibă tot ce își
dorește, și totuși se plânge de fiecare dată când mama
cumpără o rochie nouă?
— Cum este posibil ca mama să îl împingă să fie cel mai dur
bărbat din cartier, și totuși insistă ca tatăl să își păstreze
calmul?
12. Cum îmi spune mama să îl tratez pe tata?
Cum îmi spune tata să o tratez pe mama?
a. Copilul întreabă: Mama îl vorbește de rău pe tata, dar mie
îmi spune să îl tratez cu respect? Tata o bate pe mama, dar
îmi spune mie să o tratez cu respect?
b. Multe dintre aceste experiențe contradictorii ar putea și ar
trebui explicate într-o familie funcțională deoarece copilul ar
putea întreba despre ele. Copilul ar putea învăța atunci că
fiecare experiență are propriul ei set de variabile și nu este în
mod necesar legată de un set similar.
A
c. Intr-o familie disfuncțională, copiii au impresia că nu pot

adresa întrebări. întrebările ar putea duce la discutarea
relației maritale, iar partenerii se simt mult prea răniți în
această relație pentru a o putea discuta deschis.
Astfel, când copilul este lăsat cu contradicții neexplicate, el Va

încerca să și le explice, venind deseori cu concluzii incomplete
sau incorecte.

1
0 a Pentru a ajunge la concluzii, el poate distorsiona într-un mod
2 periculos sau respinge fără milă evenimente din experiența sa.
b. De exemplu, el poate decide despre relația bărbat-femeie că:
— Dacă cineva este „îndurerat", celălalt „provoacă durerea".
— Dacă cineva este „slăbit", celălalt este „puternic".
— Dacă cineva „pierde", celălalt „câștigă".
— Dacă cineva este „bun", celălalt este „rău".
c. Astfel de concluzii în alb și negru, mult prea simple, fac ca
integrarea modelelor să fie extrem de dificilă și împiedică
dezvoltarea stimei de sine. De exemplu:
— Băiatul poate încerca să respingă un părinte (pe care îl vom
numi „nord") și să-l aleagă pe celălalt („sud"). Făcând
așa, el neglijează considerarea ambelor sexe ca modele.
Din moment ce nu poate să ia o asemenea decizie, fără a
fi ambivalent, excluderea unui sex va rămâne
incompletă.
— El poate încerca să respingă atât nordul, cât și sudul.
Făcând așa, el va eșua în considerarea ambelor sexe ca
modele. El refuză să integreze bărbați în relație cu femei
și femei în relație cu bărbați, dar un astfel de refuz este
de asemenea incomplet.
— El poate încerca să integreze ceea ce nu poate fi integrat,
încercând să meargă spre nord și spre sud în același timp.
Făcând așa, el va rămâne imobilii în eforturile sale de a
folosi vreunul dintre cele două sexe ca model.
VIRGINIA SATIR
d. Stima de sine a unui băiat ca bărbat va suferi cel mai mult dacă
tatăl lui pare să fie cel mai rănit, minimalizat, depreciat în
relația maritală. Stima de sine a unei fete va suferi dacă mama
sa pare să fie cea mai rănită.
— Aceasta poate fi cauza pentru care vedem atât de des
patologie legată de sex în familiile unde toți bărbații sau
toate femeile manifestă în mod deschis durerea prin
simptome. (Bineînțeles, ceilalți copii in familii ca acestea
simt de asemenea durerea, chiar dacă durerea lor nu poate
fi etichetată ca patologică.)
— Din moment ce copiii tind foarte ușor să se identifice cu
părintele de același sex (identificare în sensul în care se
percep pe ei înșiși, din punct de vedere genital, ca unul
dintre ei, și diferiți de celălalt), este înspăimântător să vezi
părintele de același sex fie producând durere, fie fiind rănit.
— Dintre cele două, totuși, gândul de a fi rănit este mai
înspăimântător. („Asta mi se va întâmpla și mie!")
— în ciuda altor caracteristici care stimulează tendința de a se
vedea mai mult ca asemănător unui anumit părinte,
similaritatea genitală poartă cu ea un destin similar în
relație cu celălalt sex.
14. Dacă părinții arată într-un mod consecvent că ei îl consideră pe
copilul lor o persoană cu autoritate, o persoană aptă sexual și dacă ei
demonstrează de asemenea o relație satisfăcătoare, funcțională, între
un bărbat și femeie, copilul dobândește stimă de sine și devine din ce
în ce mai independent de Părinții săi.
a. Când vine vremea ca el să părăsească parțial casa pentru a
merge la școală, el este încrezător (și este încurajat să fie așa de
părinții săi). El poate profita de figurile parentale substitut
(profesorii) pentru o bună parte din educația care urmează.
b. De asemenea, cu cât câștigă în maturitate sexuală, el este

capabil să se îndepărteze de familie, să-și caute un partener
sexual pentru el însuși și să-și întemeize propria sa viață
independentă.
c. în alegerea partenerului, el nu caută (așa cum au făcut Mary și

Joe) pe cineva cu care să se simtă în siguranță sau care îi va sprijini
stima de sine. Deoarece el se stimează deja, este relativ
independent față de ceea ce cred ceilalți (inclusiv partenerul lui)
despre el. Deci el poate lua în considerare individualitatea
partenerului său fără să ceară, pentru propria lui siguranță, ca
partenerul său să fie o prelungire a lui.
d. în tot cazul, stima față de sine, independența și unicitatea

individuală merg împreună.
15. Relația strânsă între validarea parentală, stima de sine, inde-

pendență și unicitate iese la iveală când se observă cum o persoană
disfuncțională (un copil nevalidat care este acum un adult) încă se
agață de părinții săi sau de figurile parentale substitut, sau
relaționează cu partenerul său sexual ca și cum acel partener ar fi,
de fapt, un părinte.
a. Un astfel de adult rămâne în casa parentală mult după ce s-a

maturizat din punct de vedere fizic.
b. Sau continuă să fie implicat îndeaproape în viața părinților lui.
105
Ulterior, el se va muta înapoi la ei. Sau locuiește lângă ei,
imediat după colț, și îi vede atât de des, încât îi este adesea
dificil să distingă între casa lui și a lor.
c. Sau se desparte de părinți, dar continuă să caute validare de la
figuri parentale sustitut din afara casei (de la un patron, prieten
mai vechi etc.). El poate denumi o asemenea figură drept
„partener" și se poate căsători cu ea, dar relaționa cu ea ca și cu
un părinte.
16. înseamnă asta că, atunci când vedem părinți care nu au reușit să-și
valideze copiii, putem presupune că nu au dorit ca aceștia să devină
independenți de ei? Este doar parțial așa, dar este un mod mult prea
simplist de a explica motivațiile complexe implicate în
parentalitatea disfuncțională.
a. Părinții care nu reușesc să își valideze copiii sunt de obicei
prea dezamăgiți în relația lor maritală și prea implicați în
satisfacerea propriilor nevoi pentru a-și vedea copiii ca
indivizi, și cu atât mai puțin văd nevoile lor. Ei sunt, la rândul
lor, produsele unui parentaj disfuncțional.
b. Eșecul validării este mai mult un act de omisiune decât unul de
comitere. Ei doresc cu disperare să fie părinți buni.
c. Pentru că părinții disfuncționali văd „parentajul ca
neinfluențat de durerile propriei relații maritale, ei nu sunt
conștienți de faptul că ceea ce construiesc cu o mână, dărâmă cu
cealaltă.
Terapia familiei ■ Lucrurile de care au toți copiii nevoie pentru a avea

CAPITOLUL 7
Triunghiul familial: o scurtă digresiune
1. Trebuie să facem o scurtă pauză, înainte de a trece la capitolele despre

comunicare, pentru a evalua un anumit comportament familial care
pare să contrazică teza conform căreia un copil are nevoie de părinții săi
pentru o relație funcțională, satisfăcătoare, și va reuși automat dacă
aceștia au o astfel de relație.
a. Extrase transcrise din ședințe de început ale terapiei familiei arată
că:
— Când soțul și soția încep să se certe, P.I. intervine și le deviază
atenția către el însuși.
— în același fel, când soțul și soția încep să se înțeleagă
prietenește, P.I. intervine și deviază interesul lor către el
însuși.
b. Mulți psihologi au văzut acest comportament ca provenind din

dorințele sexuale ale copilului față de părintele de sex opus.
Dorința aceasta îl conduce continuu la încercarea de separare a
părinților, în același timp conducând u-1 spre încercarea de a-i
menține împreună, parțial pentru că se teme de castrare și parțial
pentru 107 că are nevoie de amândoi.
2. Propria mea interpretare este întrucâtva diferită. Pentru început, eu nu
VIRGINIA SATIR
postulez sexul ca fiind pulsiunea umană elementară. Din câte am
observat, pulsiunea sexuală este continuu subordonată și folosită în
scopul îmbunătățirii stimei de sine și apărării împotriva amenințărilor la
adresa stimei de sine.
a. Este adevărat că două persoane care au o stimă de sine crescută, și

care, în mod deschis, se comportă în acord cu propia lor unicitate,
vor apărea ca având o identitate sexuală, ca fiind oameni cu
autoritate, creativi.
b. Totuși, nevoia de a simți stimă de sine este atât de importantă, încât
partenerii adulți se vor descurca fără satisfacția sexuală sau vor evita
să o ceară într-o relație vitală, dacă comportamentul sexual sau
cererile pentru un asemenea comportament pot reprezenta
amenințări la adresa stimei de sine. Se poate vedea acest lucru
mereu, atunci când consiliem cupluri căsătorite.
c. Nevoia de satisfacție sexuală continuă să amplifice problemele în
relația maritală, dar, în ciuda acestui fapt, partenerii continuă relația;
nevoia de a proteja stima de sine, după cum este demonstrat de
aceste soluții maritale, capătă întâietate în fața nevoii sexuale.
Explic comportamentul P.I. în terapie după cum urmează. a- Când
părinții băiatului se ceartă, băiatul se teme că unul dintre ei sau amândoi
ar putea fi distruși în proces.
108 — El nu vrea să piardă niciun părinte; el îi iubește și are nevoie de

amândoi.
— El a învățat că, atunci când le deviază atenția asupra lui
însuși, părinții se opresc din ceartă.
b. Când, în terapia familiei, părinții copilului încep să se
înțeleagă amical, copilul are în față o situație în întregime
nouă.
Terapia familiei ■ Triunghiul familial: o scurtă digresiune

— Un băiat într-o familie disfuncțională nu a avut niciodată
experiența unor părinți uniți. De fiecare dată când ei au
încercat să apară uniți, el a știut întotdeauna că nu erau
de fapt așa. Acum, când ei ar putea de fapt să facă primii
pași spre împrietenire, el nu are nicio experiență prin
care ar putea să evalueze comportamentul lor.
— De asemenea, până acum, nevoile sale au fost satisfăcute
numai prin nevoile lor. Dacă părinții se unesc, ei îl pot
ignora în întregime; el poate fi abandonat. El nu a trăit
niciodată experiența de a fi lăsat în afara relației maritale
și în același timp să îi fi fost asigurat un parentaj
corespunzător.
— Deși rolul său actual de P.I. este unul apăsător, el nu
cunoaște un alt rol familial, și, la fel ca și părinții săi, se
teme de schimbare. Atât el, cât și părinții săi, cooperează
activ pentru a păstra terapia familiei focalizată asupra
relației părinte-copil.
c. Am fost în repetate rânduri frapată de cât de repede renunță
P.I. la rolul său de intervenționist, pe măsură ce terapia
familiei își urmează cursul. Odată ce el este asigurat că certunle nu
dis
frug și că apropierea maritală
va micșora pretențiile parentale la adresa lui, P.I. va ajuta 109
în mod activ terapeutul să îi ajute pe părinți ca parteneri, în
același timp el încearcă să-i facă pe părinții săi să-l recunoască
drept individ separat, cu propriile sale nevoi. La urma urmelor,
P.I. este adesea foarte util ca „asistent al consilierului marital".
4. întrebarea poate fi totuși pusă: De ce vedem relații supra-di-
mensionate ta tă-fiică, mamă-fiu, apărând în mod repetat în familii
disfuncționale?
VIRGINIA SATIR
a. Nu dovedește asta că fiecare copil joacă rolul unui părinte; nu
numai că pornește să facă asta, dar, într-un anume sens, chiar și
reușește? Și că, atunci când se gândește că a reușit, el manifestă
simptome?
b. Simptomele pot, într-un anume grad, să izvorască din conflictul

oedipian. Dar întrebarea mea este: Cum a apărut acest conflict?
5. Cred că dezvoltarea oedipiană devine un „conflict" oedipian numai

atunci când individul nu poate integra o imagine adecvată a
propriului sex cu o imagine compatibilă a celuilalt sex. Acest lucru
depinde de cât de expliciți, direcți și preciși sunt părinții în relație cu
alteritatea și unicitatea lor.
a. Copiii simt născuiți (ui abiKtatea de a exp>rmia sentmiente legate

de sexualitatea lor, față de oricine, fără a se simți vinovați.
b. Dar copiii sunt născuți într-o lume care impune tabuuri foarte
stricte asupra unor anumite expresii și comportamente care
privesc sexualitatea. Cel mai important
110 dintre acestea este tabuul incestului, impus pentru a

proteja copilul și pentru a proteja relația sexuală adultă.
c. Copiii învață că tabuul incestului există, atunci când ei își

exprimă sentimentele către părintele de celălalt sex și primesc
dezaprobarea care induce vinovăție și teamă, amenințându-le
stima de sine.
6. Dar vinovăția și frica singure nu duc la o dezvoltare oedipi- ană

deformantă.
a. Copiii din familiile funcționale primesc admonestări
neechivoce și consecvente privind faptul că niciunul dintre
părinți nu este un obiect potrivit pentru sentimentele sexuale

din ce în ce mai puternice ale copilului.
b. Copilul unor asemenea părinți se va simți „contradictoriu"

din cauza acestor admonestări, în aceeași măsură în care este
determinat să se simtă contradictoriu de orice limitare pusă
dorințelor sale egoiste fără sfârșit.
c. Sentimentele sexuale ale copilului, per se, nu sunt

dezaprobate. El este asigurat că aceste sentimente nu cer decât
să fie exprimate în altă parte.
7. Tabuul incestului devine ceva ce stârnește conflicte puternice

atunci când amândoi părinții îl impun inconsecvent, și unul dintre
părinți încurajează în mod pozitiv copilul să încerce să îl încalce.
a. în familiile disfuncționale, părintele de celălalt sex încu
rajează sentimentele incestuoase, prin așteptări și cereri
exprimate în mod deschis.
b. Părintele de același sex încurajează sentimentul de vinovăție in
față de asemenea sentimente atunci când omite să intervină
față de partener sau față de copil și, în același timp, disprețuiește
copilul și se retrage de lângă el, cauzându-i acestuia o alunecare cu
atât mai mare către părintele seductiv.
c. Tabuul incestului, în sine, cauzează doar conflicte minore în copil.

Inconsecvența părinților referitoare la tabu este cea care, în același
timp, stimulează sentimentele sexuale și crește sentimentul de
vinovăție.
8. După cum am spus înainte, în fiecare triunghi, toți cei trei membri pot
avea temerea de a nu fi lăsați pe dinafară.
A
a. In opinia mea, o relație între trei persoane nu există. Există numai

relații schimbătoare între două persoane, cu un al treilea membru în
rolul observatorului.
VIRGINIA SATIR
b. Intr-un triunghi familial, soția se teme că soțul ei va fi mai puțin
interesat de ea, soțul se teme că soția va fi mai puțin interesată de el,
iar copilul (când devine conștient de tatăl său) se teme că nu va mai
fi centrul lumii părinților săi.
c. La vârsta de doi ani, un copil este categoric conștient de tatăl său ca

persoană care este plecată toată ziua, dar care vine noaptea acasă,
cerând atenție soției sale.
— Copiii de ambele sexe răspund venirii tatălui cu interes și frică.
Ei trebuie acum să înțeleagă unde se pot potrivi cu doi ceilalți
semnificativi.
Un copil încearcă să rezolve dilema ori alergând de la imul la
celălalt, ori făcându-i pe amândoi, ca pe o unitate, să se
concentreze asupra lui.
9. în triunghiul familial funcțional, partenerii sunt încrezători în

propria lor relație maritală și deci sunt capabili, într-o manieră
sigură, să aibă grijă de frica copilului de a nu fi lăsat deoparte.
a. Mama poate permite copilului o relație tată-czopil.
b. Tatăl poate permite copilului o relație mamă-copil.
c. Și totuși, amândoi partenerii îi arată cât se poate de clar

copilului că el nu va putea fi niciodată inclus în relația lor de
parteneri.
A
10. In triunghiul familial disfuncțional, partenerii nu sunt siguri de

propria lor relație maritală.
a. Fiecare se simte deja neglijat de către celălalt. (La urma urmelor,

imul dintre principiile cu care funcționează toți membrii
unei astfel de familii este: Nu este suficient pentru fiecare.
Cine va primi ce este disponibil?) Ambii parteneri așteaptă
de la copil să le satisfacă dorințele neîmplinite în relația

maritală.
— Pentru că sunt dezamăgiți unul de celălalt și implicați
într-un război marital, ei amândoi cer copilului să fie
de partea lor. (Aceasta înseamnă să fie împotriva
celuilalt părinte.)
— Mama, în eforturile ei de a transforma băiatul într-un
aliat și partener de substituție, va căuta sa-i câștige
folosind seducția și oferindu-i un plus de stimulare.
(Un tată va face același lucru cu fiica sa.)
— Băiatul, fiind o persoană sexuală, va răspunde afecțiunii
mamei sale cu aceeași monedă. El va face asta, la început,
fără niciun sentiment de vinovăție.
VIRGINIA SATIR
comportamentul mamei va semăna pur și simplu cu un
11
comportament de aprobare: „Ea mă place." Tatăl va reacționa la 3
relația strânsă mamă-fiu cu dezaprobare, dispreț și retragere. Băiatul
primește mesajul: „Tata nu mă place."
— Iar când băiatul observă cum mama îl discreditează pe partenerul
său și în același timp îl confirmă pe el, el primește un alt mesaj:
„Mama mă place pe mine mai mult decât pe tata."
— Băiatul iubește și are nevoie de ambii părinți. El nu poate decât să se
simtă contradictoriu din cauza iubirii mamei sale: „Iubirea mamei
mi-1 pierde pe Tata."
b. Terorile incestului apar în realitate ca răspunsuri învățate, adresate

unui anumit mediu.
— Mama devine geloasă pe Johnny atunci când Johnny pare să se
alăture tatălui.
— Tatăl devine gelos pe Johnny când mama îl invită pe Johnny să
devină partener de substituție și aliat.
— Și totuși, amândoi părinții ii permit lui Johnny să gândească că el
este esențial pentru relația lor maritală. Când el încearcă să evite
să se alăture uneia dintre părți sau să se ferească să fie folosit în
războiul lor sexual, ei amândoi continuă să îl implice.
A
— In ceea ce privește fricile de castrare ale Ini Johnny, el are un motiv

bun de a se teme că își va pierde penisul. Din moment ce femeile
nu au unul, penisul ajunge să arate ca ceva care ar fi putut să fie
îndepărtat de o persoană furioasă. (Și, de cele mai multe

114 ori, el primește tocmai asemenea amenințări, vizibile sau voalate,
de la unul sau de la amândoi părinții.)
Ar trebui să adaug că, deși un fiu poate apărea mai apropiat și aliat cu
11. mama (după cum o fiică poate apărea mai apropiată și aliată cu tatăl
ei), o astfel de alianță este iluzorie.
a. O astfel de relație poate fi interpretată de către mamă și de către

tată ca secundară, dar, în ceea ce-1 privește pe băiat, nu este
secundară.
b. Copiii nu pot să sprijine neambivalent pe unul dintre cei doi

părinți.
c. Copiii își doresc și au nevoie de o relație acceptată cu fiecare

părinte. Aceasta este una dintre căile prin care autoritatea și
sexualitatea lor simt validate.
d. O altă cale este prin exemplu. O mamă nu trebuie să se

angajeze într-un raport sexual sau în seducție cu băiatul ei, pentru a-
1 asigura de valoarea sa ca bărbat. Ea îl validează indirect,
angajându-se în relație cu soțul ei și neascunzând că se bucură și că
îl aprobă pe soțul ei ca persoană de sex masculin. Ea îl validează de
asemenea pe fiul ei, transmițându-i că îi aprobă sexualitatea și
eventuala căutare a unui partener sexual al lui.
12. Deoarece amândoi partenerii dintr-o familie disfuncțională sunt în

mod particular sensibili față de excludere, copilul/ de fapt,
sfârșește prin a pierde unul dintre părinți, dacă nu poate să-i
reasigure pe ambii părinți, mergând pe o frânghie precară între ei.
a . Fiul sfârșește prin a avea o relație distantă cu tatăl. 115

b. Fiica sfârșește prin a avea o relație distantă cu mama.
1; Un copil care devine P.I. într-o familie disfuncțională este încărcat cu mult
VIRGINIA SATIR
mai mult decât dorințe incestuoase și frici de castrare.
a. El este încărcat cu sarcina de a crede că el chiar îi ține
pe părinți împreună. El învață că îi poate uni într-o anumită manieră,
cel puțin atrăgându-le atenția asupra lui. — Aceasta se întâmplă
natural, el ricoșând de la dorințele de extensie a sinelui ale unui
părinte la dorințele celuilalt.
— Aceasta se întâmplă și când el încearcă să obțină validarea ca
individ cu nevoi ale lui și aceste eforturi sunt percepute drept
comportament rebel și lipsit de iubire.
— Din moment ce el nu poate mulțumi pe amândoi părinții și, de
asemenea, pe sine însuși, el va manifesta un comportament din ce
în ce mai contradictoriu și extravagant.
— Un astfel de comportament rău, diferit, nebunesc sau bolnav îi face
pe părinții lui să se unească și mai mult într-o concentrare intensă
asupra lui.
Dar o astfel de unire a părinților nu înlătură în mod real durerea
maritală și nici nu îl include vreodată în mod real pe P.I. în relația
maritală. El suferă de iluzia apăsătoare că el este „omul din interior".
(într-o familie funcțională, o astfel de iluzie ar fi, într-un mod cât se
poate de firesc, risipită.)

116 ___ p.I. nu oprește durerea părinților săi. Tot ce face el este să
devieze exprimarea acesteia asupra lui.
— El nu este o parte autentică a relației maritale. Această relație
este un sistem închis, fizic și psihologic. Copilul este mai
mic decât sunt părinții, nu știe ceea ce ei știu, nu poate face
ceea ce pot face ei. în niciun caz nu poate relaționa cu unul
dintre ei la fel cum pot ei relaționa unul cu celălalt. El nu
este egalul lor, din punct de vedere sexual sau în orice altă
privință.
— Chiar și ca o „persoană din afară", lui P.I. îi lipsește experiența
sau judecata despre ceea ce reprezintă durerea, astfel încât tot ce
face el pentru a îndepărta durerea este, hotărât, nepotrivit și fără
succes. (De exemplu, adulții pot manifesta durerea în diferite
moduri. Tatăl își poate manifesta durerea printr-un
comportament urât față de mamă. Mama își poate arăta durerea
plângând. Pentru un copil, mama pare astfel să fie mai îndurerată
în relația maritală decât este tatăl. Cum poate el înțelege pe
deplin suferința lor mutuală, când el își vede părinții printr-o
lentilă așa de simplă?)
c. Chiar dacă P.1. nu poate îndepărta durerea, părinții îi

permit să creadă că poate, și că, astfel, el este esențial pentru
relația maritală. Deci el suferă de o altă iluzie care îl
împovărează: aceea că este omnipotent.
De ce i-ar răspunde amândoi atât de atent, daca el nu ar fi
foarte important?
De ce i-ar cere amândoi sprijinul, dacă nu ar fi cga' Iul lor?
__ De ce s-ar baza amândoi pe el pentru a le valida U7 stima de sine și
pentru a reprezenta familia în societate, dacă el nu ar fi
atotputernic?
___ De ce s-ar baza ei pe el pentru a ține împreună relația maritală, dacă
el nu ar fi o parte din aceasta?
— Cine, dacă nu un rege omnipotent și omniscient, ar fi tratat în
asemenea feluri?
d. P.I. este, de fapt, împovărat cu responsabilitatea de a trăi pentru

părinții săi. Propriile sale nevoi simt ignorate și el nu a găsit niciodată o cale
de a le duce la îndeplinire. — Ca rezultat, el oscilează de la omnipotență la
neajutorare, de la grandoare la abnegație.
— El dezvoltă puține abilități de predicție în domeniul relațiilor.
— Și, pentru că nevoile sale rămân nevalidate, el este neîncrezător în
alții, și totuși dependent, într-un grad invalidant, de ceea ce
gândesc alții despre el.
Partea a Il-a
Teoria Comunicării
CAPFT0LUL8
Comunicarea: Un proces de oferire și de

primire a informației
1. Ce înțelegem prin „comunicare"? Nu este studierea modului în care

oamenii comunică aproape similară cu studierea felului în care ei
traversează o cameră? Nu echivalează asta cu ignorarea proceselor mai
profunde de care ar trebui să se ocupe psihiatria?
a. „A comunica" este în general înțeles ca făcând referire atât la

comportamentul nonverbal cât și la cel verbal, într-un context
social. Astfel, „comunicarea" poate însemna „interacțiune" sau
„tranzacție". „Comunicarea" include de asemenea toate acele
simboluri și indicii folosite de persoane în oferirea și primirea
unui sens.
b. Luate în acest sens, tehnicile de comunicare pe care le folosesc

oamenii pot fi văzute ca indicatori fiabili ai funcționării
interpersonale.
c. Ca un ajutor în terapie, un studiu al comunicării poate ajuta la

acoperirea breșelor dintre inferență și observație și, de
asemenea, poate ajuta la documentarea relației
Terapia familiei ■ Comunicarea: Un proces de oferire și de primire»...

între modelele de comunicare și comportamentul simptomatic.
122
Persoanele trebuie să comunice în mod neechivoc, dacă vor să obțină
informația de care au nevoie de la ceilalți. Fără comunicare, noi, ca
2.
ființe umane, nu am putea supraviețui.
a. Avem nevoie să aflăm despre lume. învățăm să dife- rențiem și

să ne relaționăm cu obiectele învățând cum să le numim și
învățând, prin intermediul cuvintelor și experienței, la ce ne putem aștepta
de la ele.
b. Avem nevoie să aflăm despre alte persoane și despre natura

relațiilor.
— Care sunt, spre exemplu, modurile de acțiune aprobate de
societate, modurile la care se așteaptă ceilalți?
— Ce comportament va plăcea sau va displăcea altora?
— De ce răspund ceilalți în felul în care răspund? Ce
urmăresc? Care simt intențiile lor în ceea ce ne privește?
Ce raportează despre ei înșiși? Cum le apărem noi altora?
Cum ne văd alții pe noi, cum ne evaluează, cum
reacționează la noi?
c. Primim această informație vitală în două moduri de bază:
— Cerem răspunsuri verbale.
Observam de asemenea comportamentul nonverbal-
Jackson, Riskin și cu mine am demonstrat asta cu câțiva ani în urmă, într-o lucrare care analiza
cinci minute ale unei înregistrări a unei conversații de familie, înregistrare care ne fus^ trimisă fără
date de ide
ntificare de către Dn Lyman Wynne (40).
VIRGINIA SATIR
12
3. Persoanele trebuie să comunice neechivoc, dacă vor să fie capabile să 3
ofere informație altora. Este nevoie să le arătăm celorlalți ce se petrece în
interiorul nostru.
a. Ce am învățat sau ce credem că știm.
b. Ce așteptăm de la ceilalți.
c. Cum interpretăm ce fac ceilalți.
d. Ce comportament ne place, ne displace.
e. Care sunt propriile noastre intenții.
f. Cum ne apar ceilalți.
4. Haideți să examinăm în acest capitol dificultățile puse de simpla

comunicare verbală.
A
a. In primul rând, același cuvânt poate avea diferite sensuri, diferite

denotații.
— De exemplu, dacă B ne întreabă „în ce clasă ești?" nu este clar
dacă el ne întreabă ce școală facem sau ce statut social avem.
— în Statele Unite „Let's table that motion" („Hai să punem
chestiunea pe masă.") înseamnă „Hai să lăsăm chestiunea
deoparte." în Anglia, aceași frază înseamnă „Hai să o luăm în
discuție."
b. în al doilea rând, același cuvânt poate avea conotații diferite.

— De exemplu, „mamă" este o femeie care este însărcinată și/sau
crește un copil (denotație). Dar „mama" poate fi o femeie
caldă, care acceptă, hrănitoare, sau o femeie rece, obositoare și
apatică (conotație).
Terapia familiei ■ Comunicarea: Un proces de oferire și de primire...

124 — Când B folosește cuvântul „mamă", ce conotație poartă
cuvântul pentru el?
Cuvintele sunt abstracții, simboluri care doar țin locul referințelor,

ceea ce complică problema.
— Simbolul nu este același lucru cu „lucrul" sau „ideea" sau
„observația" pe care o reprezintă (deși adesea, noi ne
comportăm verbal ca și cum simbolurile sunt
literalmente ceea ce simbolizează). Foarte des, se
presuspune că simbolul și înțelesul său sunt sinonime.
— De asemenea, cuvintele sunt plasate la diverse niveluri de
abstracțiune. Avem cuvinte despre obiecte, cuvinte
despre relații între obiecte, cuvinte despre stări
interioare, cuvinte despre alte cuvinte, cuvinte despre
cuvintele despre cuvinte.
— Pe măsură ce cuvintele devin mai abstracte, înțelesurile lor
pot deveni din ce în ce mai obscure.
— în final, sunt multe aspecte ale experienței care nu pot fi
descrise prin cuvinte.
Acest aspect elementar al comunicării, „înțelesul cuvintelor", este
foarte important, deoarece oamenii foarte adesea se încurcă unul pe
celălalt doar pentru că A folosea un cuvânt într-un fel și B a primit
cuvântul ca și cum ar fi însemnat ceva în întregime diferit.
a. Un exemplu excelent al acestui fapt poate fi când A spune

„Am întârziat doar puțin", și B spune „ Ba nul"
b. Deoarece cuvintele în sine sunt adesea neclare, este
important pentru fiecare persoană să clarifice și să
VIRGINIA SATIR
12
definească ce spune, și să îi roage pe ceilalți să facă la fel când 5
se vor găsi nedumeriți sau confuzi.
6. Cuvmtele simt instrumente pe care oamenii le folosesc pentru a oferi și
a primi informație. Dacă nu izbutim să realizăm că cuvintele simt
numai abstracțiuni, vom tinde să supra- generalizăm, și vom cădea în
eroarea de a face următoarele
•.•• iii
supoziții:
a. Vom presupune că un caz este un exemplu pentru toate
cazurile. Ne va fi neclar, în special, modul în care-1 folosim pe cine, ce,
unde și când.
— Putem folosi conceptul cine, după cum urmează:
„Toată lumea este așa."
„Nimeni nu mă place."
„Toatefemeile sunt..."
„Bărbații sunt.."
— Putem folosi conceptul ce, după cum urmează:
„Nimic nu iese bine."
„Totul este confuz."
— Ea poate folosi conceptul unde după cum urmează:
„Oriunde mă duc, asta se întâmplă."
„Nicăieri nu este cu nimic diferit."
— Putem folosi conceptul când, după cum urmează:
„întotdeauna mi se întâmplă la fel."
iii Aici sunt îndatorată articolului lui William Pemberton, „Non-Directive Reorientation in Counsellmg"
(Reorientarea non-directivă în consiliere) (52).

126 „Niciodată nu e cu nimic diferit/'
b. Vom presupune că alte persoane ne împărtășesc emoțiile,
gândurile, percepțiile:
„Cum îți poate plăcea peștele?"
„De ce nu ai făcut-o cum trebuie?" „ Bineînțeles că el nu ar
vrea asta! "
c. Vom presupune că percepțiile și judecățile noastre sunt
complete:
„ Da, știu deja de acest lucru."

d. Vom presupune că ceea ce percepem sau judecăm nu se va
schimba:
„Așa este ea."
„Așa am fost dintotdeauna."
„Asta-i viața."
e. Presupunem că sunt posibile numai două alternative atunci
când evaluăm percepții sau judecăți; vom face dihotomii sau
vom gândi în termeni de alb sau negru:
„Ori mă iubește, ori nu." „Asta ori îl fericește, ori îl
nenorocește."
„Ori ești cu mine, ori ești împotriva mea."
f. Presupunem că anumite caracteristici pe care le atribuim
lucrurilor și oamenilor sunt parte a acelor lucruri sau oameni:
VIRGINIA SATIR
„Acea fotografie este urâtă." 127
„El este egoist."
„Ea este ostilă."
g. Presupunem că putem intra în mintea altcuiva. Funcționăm ca și

cum am avea un „glob de cristal" și ne comportăm ca un purtător de
cuvânt pentru alții:
„Știu la ce te gândești."
„Știu ce vrea să spună cu adevărat."

/V
„Iți voi spune ce simțea ea."
„Asta este starea prin care trecea el."
h. Presupunem de asemenea că celălalt poate intra în mintea noastră.

Presupunem că celălalt are de asemenea un glob de cristal.
Permitem celuilalt să fie purtător de cuvânt pentru noi:
„Ea știe ce gândesc."
„Tu știi ce vreau eu să spun cu adevărat."
„El îți poate spune prin ce am trecut."
7. Dacă receptorul acestor mesaje este un comunicator la fel de

disfuncțional ca și transmițătorul, el va răspunde ori fiind de acord, ori
nefiind de acord.
a. Dacă este de acord, nu va fi avut loc o comunicare neechivocă, din

moment ce el nu poate fi sigur ce este acel lucru cu care el este de
acord. El poate spune:
„Această imagine este urâtă, nu-i așa?"

128 „Ea este egoistă, nu-i așa?"
„Da, ea chiar simțea așa și pe dincolo."
„Da, femeile sunt așa."
„Aceea este cu siguranță metoda potrivită."
b. Dacă nu este de acord, el încă nu poate fi sigur cu ce nu este
de acord. Totuși, faptul că nu este de acord îl poate stimula
pe el sau pe transmițătorul mesajului să își clarifice ulterior
mesajele. El poate spune:
„Acea imagine nu este urâtă. Este frumoasă."
„Ea nu e egoistă. Este foarte generoasă."
„Nu, ea nu simțea asta. Ceea ce simțea era..."
„Nu, femeile nu sunt așa. Ele sunt..."
„Nu, aceea nu este metoda corectă. Asta este metoda
corectă."
Dacă receptorul, în acest interschimb, este un comunicator
funcțional, el nu se va opri la simplul fapt de a fi de acord sau de a
nu fi de acord. El va cere în primul rând transmiță- torului să
clarifice și să definească. El poate spune:
„Ce înțelegi când spui că pictura este urâtă?"
„ Ce anume face ea de o găsești egoistă?"
„Cum poți spune la ce mă gândesc? Tu nu ești eu/' „Ce
înțelegi prin «toată lumea» este așa? Vrei să spui soția
ta, șeful tău, sau cine?"
A
„înțelegi prin asta toate femeile sau doar femeile pe

care le-ai cunoscut?"
VIRGINIA SATIR
„Ce nu iese bine? Ce anume?" 129
„Unde, exact, ți s-au întâmplat asemenea lucruri? Acasă? La

serviciu?"
„De ce te surprinde că îmi place peștele? Ție nu îți place, dar

asta nu înseamnă că mie nu îmi place." „Ce înțelegi prin a face
ceva într-un mod «corect»? înțelegi prin asta modul tău, sau
ce?"
9. Odată ce transmițătorul primește asemenea cereri de a clarifica și defini,

cum le va răspunde el?
a. Dacă este un transmițător funcțional, el poate spune:
„Lasă-mă să încerc să reformulez asta în alt fel." „Poate ar

trebui să dau niște exemple." „Acționez sub impulsul unei
presupuneri despre asta, cred. Iată ce trebuie că presupun..."
„Am suprageneralizat, nu-i așa? Am să încerc să precizez

lucrurile un pic mai bine."
„Mi-am exprimat impresiile. Poate tu nu le împărtășești. Cum

vezi tu lucrurile?"
b. Dacă transmițătorul inițial este un transmițător disfuncțional, el

poate răspunde la cererile de clarificare și definire într-o
multitudine de moduri diferite. Dar toate aceste moduri tind să
blocheze feedbackul celuilalt.
— El poate foarte deschis să respingă asemenea cereri: „Știi perfect
ce vreau să spun."

130
„Nu am putut fi mai clar decât atât."
„M-ai auzit."
— El își poate reafirma punctul de vedere fără a-1 modifica:
„După cum am spus, femeile sunt..."

— El își poate accentua din nou punctul de vedere, fără a-1
modifica:
„Femeile nu numai că sunt X, ci și Y."

„Această imagine nu este numai urâtă, este în mod
categoric revoltătoare."
— El îl poate acuza pe cel ce întreabă:
„De ce ești așa de pedant?"
„Tu nu înțelegi limbajul simplu."
„Trebuie neapărat să «scoți ochii»?"
— El poate evita întrebarea, (vezi paragrafele 9—14 din
prezentul capitol pentru o elaborare a acestei tehnici)
10. Dacă transmițătorul original răspunde într-un mod funcțional la
cererile de clarificare și definire, atunci receptorul mesajului său
are idee o mai bună despre ce se discută. Atunci, el poate spune:
„Oh, asta ai vrut să spui! Te-am înțeles greșit." „Ei bine,
avem idei diferite despre asta. Hai să vedem cum a ajuns
fiecare la ele."
„Nu îți împărtășesc experiențele, bănuiesc." 131
„Da, am avut experiențe similare, dar am ajuns la

concluzii puțin diferite. Iată ce am decis..."
VIRGINIA SATIR
„Poate suntem încă agățați la nivelul cuvintelor. Uite ce
înțeleg prm..."
11. Dacă transmițătorul și-ar fi clarificat ș i defrnit mesajele de la

început, interschimbul ar fi avut mai puține șanse de a se
distorsiona. El ar fi putut spune:
„Multe persoane, cel puțin cei pe care i-am cunoscut, par așa."
„Asta mi se întâmplă des, în special la muncă."
„Mi se pare greu să înțeleg cum ar putea să-i placă cuiva
peștele. Poate din cauză că eu îl urăsc."
„Așa a funcționat pentru mine. Poate ar funcționa și pentru
tine."
„Nu m-aș fi așteptat de la el să dorească acel lucru. Eu însumi
nu l-aș fi dorit."
„Aș numi-o egoistă, dar probabil că este diferită cu alte
persoane. Cum este cu tine?"
„Pentru mine, femeile sunt așa și pe dincolo. Ești de acord?"
„Am avut impresia, din ce ai spus, că ai vrut să faci așa și pe
dincolo. Te-am înțeles bine?"
12. Pentru a 1^1^^1311X^1^, O persconă care comtutică înti^-m mod
funcțional:
a. își poate susține cu fermitate punctul de vedere,

132 b. totuși, în același timp, clarifică și definește ceea ce a spus,
c. de asemenea cere feedback,
d. și este receptivă la feedback atunci când îl primește.
13. Dacă se vrea o comunicare verbală rezonabil de limpede, atât
transmițătorul unui mesaj, cât și receptorul au responsabilitatea
de a o face să fie așa.

a. Clarificarea și definirea mutuală reduc generalizările.
— Permit ambelor părți să fie exacte și să aducă dovezi în
sprijinul aserțiunilor lor.
— Permit unei persoane să își verifice „realitatea" proprie
în fața „realității" celeilalte persoane.
b. Ajută de asemenea la separarea celui care percepe de ceea
ce este perceput.
— Reduc tendința de a proiecta propriile dorințe, gânduri,
percepții asupra celorlalți.
— Reduc eforturile de a vorbi pentru altă persoană.
14. Desigur, nimeni dintre noi nu comunică atât de ideal sau de
intelectual.
a. Noi toți generalizăm când comunicăm.
b. Oricine ar clarifica și defini permanent ar părea la fel de
disfuncțional ca persoana care face rar asta. El l-ar putea
chiar face pe receptor să se întrebe dacă, în interacțiune,
există cineva cu care să interacționeze.
c. Un transmițător care cere în permanență receptorului un
feedback s-ar pune pe sine în situația de a fi copleși de
acesta și de a nu mai putea să își formuleze niciodată
propriul punct de vedere.
VIRGINIA SATIR
d. Un receptor care cere în permanență transmițătorului să clarifice
13
ar
părea că testează, este necooperant și iritant. 3
15. Generalizările sunt periculoase, dacă sunt folosite exagerat, dar sunt și
scurtături indispensabile.
a. Ne ajută să ne organizăm experiența.
b. Ne ajută să vorbim dintr-odată despre o mulțime de observații
diferite.
c. Ne eliberează de necesitatea de a evalua fiecare nou eveniment ca
și cum ar fi complet nou.
d. Teoria în sine este un corp de generalizări. Ca atare, a fost un
instrument util în toate științele.
16. Dar persoana care comunică disfuncțional se comportă ca și cum nu
este conștientă de faptul că generalizează sau funcționează având la
bază presupuneri.
a. Verifică foarte rar sau specifică cum ea sau alte persoane folosesc
cuvintele.
b. Suprageneralizează.
c. Tehnicile sale de comunicare servesc numai pentru a obnubila
sensul și pare că persoana nu are nicio cale de a reveni pe firul
comunicării atunci când îl pierde.
17. Persoanele disfuncționale trimit de asemenea mesaje incomplete.
a. Ele nu completează propriile propoziții, dar se bazează pe receptor

ca să le completeze:
Terapia famiNei ■ Comunicarea: Un proces de oferire și de primi

re...
134 „El nu este foarte... știi tu."
„După cum poți vedea..., ei bine, este clar."
b. Ei folosesc pronumele intr-un mod vag. (Asemenea probleme
de comunicare apar repetat în terapia fami^liei.) Soție: Noi
am plecat, așa că s-au supărat.
T: Stai o secundă. Cine a plecat unde? Cine s-a supărat?
Soție: Ei bine, Harry și cu mine am mers acasă la mama lui,
înțelegi — casa mamei lui Harry. Copiii au vrut să
meargă, dar Harry și cu mine am vrut să mergem
singuri. Deci copiii au plâns când noi am ieșit din
casă.
c. Ei omit conexiuni întregi în mesajele lor.
T: (soției) îmi pare rău că am întârziat la întâlnirea
de astăzi.
Soția: O, este în regulă. Mark alerga prin cartier.
Completat, un astfel de mesaj devine:
Este în regulă. Câinele meu a ieșit din casă (numele
câinelui meu este Mark) și alerga prin cartier. A trebuit
să alerg după el. A durat ceva timp să-l prind. Așa că și
eu am întârziat la întâlnire.
d. Adesea, ei nu trimit deloc un mesaj, dar se comportă,
în relația cu ceilalți, ca și cum ar fi făcut-o. (Asta apare
repetat în terapie, și este de obicei legată de o dorință din
interior, care nu ajunge niciodată în cuvinte.) Mama: Ei
nu ajută niciodată prin casă.
VIRGINIA SATIR
T: Acum vă la copii?
135
M: Da.
T: Le-ați spus ce vreți să facă?
M: Ei bine, cred că da. Ei ar trebui să știe.

T: Dar le-aii spus?
M:
Iii bine, nu.
******
Soția
: Nu am avut pâme pentru cmă . E 1 a uitat. Vre i să spui
T: sopll tău?
Soția Da.
:
(soțului) Ai știut că ați rămas fără pâine în casă?
T:
Soțul Nu, la naiba, nu am știut. îți amintești ca ea să îți fi spus?
:
T:
Soțul
Nu. Nu, nu mi-a spus. Dacă aș fi știut, aș fi luat ceva în
:
drum spre casă.
/X
T:
(soției) îți amintești să-i fi spus lui că ați rămas fără pâine
și să-i fi cerut să cumpere?
Soția Ei bine, poate nu i-am spus. Nu, poate nu am
: Dar m-am gândit că ar trebui să știe.
făcut-o.
e. Acesta este un exemplu care include o ceartă asupra definiției unui
cuvânt:
Soț: Ea nu vine niciodată la mine să mă sărute. Eu sunt
mereu cel care face avansuri.

136 T: Acesta este felul în care te vezi pe tine pur-
tându-te cu soțul tău?
Soția: Da, aș spune că el este cel demonstrativ. Nu am știut că

voia ca eu să am inițiativa.
T: I-ai spus soției că ți-ar plăcea asta de la ea o

manifestare mai deschisă a dragostei?
Soțul: Ei bine nu, m-am gândit că ar trebui să știe.
Soția: Nu, cum aș putea să știu? Tu mereu ai spus că nu ți-au

plăcut femeile agresive.
Soțul: Nu, nu îmi plac femeile dominatoare.
Soția: Bine, m-am gândit că vrei să spui femei care fac avansuri.
Cum era să știu ce vrei tu?
T: Ți-ai fi putut face o idee mai bună dacă el ar fi

putut să îți s-pună.
18. După cum am spus înainte, o comunicare absolut neechivocă este

imposibil de obținut deoarece comunicarea este, prin însăși natura
ei, incompletă. Dar există grade de incompleti- tudine.
Transmițătorul disfuncțional îl lasă pe receptor să bâjbâie și să
ghicească ce are el în minte sau în suflet.
a. El nu numai că îl lasă pe receptor să bâjbâie și să ghicească; el

pleacă de la premisa că el, de fapt, a comunicat.
b. Receptorul, în schimb, pleacă de la ce bănuiește.
c. Este ușor să nu se înțeleagă unul pe celălalt.
d. Este dificil să ajungă la scopuri sau rezultate planificate.
VIRGINIA SATIR
e. Oamenii au nevoie de mijloace de a-și completa comunicarea cât 13
de mult este posibil dacă vor să ajungă la rezultate comune, de la 7
activitatea vieții de fiecare zi și asigurarea pâinii zilnice, până la
capacitatea de a te bucura de relații sexuale reciproc
satisfăcătoare.
19. Asta nu înseamnă să spunem că toate mesajele incomplete
sunt disfuncționale. Pot fi funcționale și amuzante.
a. Codurile, de exemplu, sunt mesaje intenționat incomplete.
— Ele reprezintă prescurtări împărtășite ale unei semnificații.
— Cei care împărtășesc un cod, împărtășesc ceva special
împreună.
b. Dar utilizatorii unui cod trebuie să fie transparenți referitor la
înțelesul acestuia. Când ei rătăcesc firul comunicării utilizând
coduri, ei trebuie să-1 poată regăsi, fiind capabili să stabilească
momentul când jocul s-a terminat.
c. Când oamenii au experiențe împărtășite, ei tind să condenseze

multe dintre ele în coduri. Terapeuții fac asta cu pacienții. „O,
este în regulă. Mark alerga prin cartier", a devenit un cod între
familie și mine, un cod la care m-am referit când membrii
familiei nu au reușit să își completeze mesajele. L-am utilizat de
asemenea pentru a demonstra că aceste coduri pot fi folosite
funcțional, dacă fiecare dintre cei pe care îi privește are o
înțelegere completă a semnificației. Acest cod a fost scurtat la „îl
știi pe Mark" sau chiar numai „Mark".
d. Aceasta este o poveste despre coduri, pe care o spun deseori

pacienților atunci când ei pierd firul comunicării unul cu celălalt:
Un reporter a vizitat un cămin de bătrâni și a observat un

13
8 grup de persoane în sufragerie. Una dintre acestea a spus
„27" și toți au început „ha ha ha". Apoi o alta a spus „15" și
toți au început „ha ha ha." Apoi alta a spus „36" și a fost
liniște.
- Ce se întâmplă aici? l-a întrebat reporterul pe director, în

timp ce acesta îi arăta împrejurimile. Auzi toate aceste
numere și apoi fiecare râde.
- Oh, a spus directorul, vedeți, aceste persoane sunt aici de
mult timp și își cunosc glumele unul altuia atât de bine,
încât în loc să le spună mereu și mereu, ele doar dau
numărul.
— Bine, a întrebat reporterul, atunci ce s-a întâmplat cu

numărul 36?
— Oh, acea persoană! a răspuns directorul. Acela nu a

putut niciodată spune o glumă.
VIRGINIA SATIR
CAPITOLUL 9
Comunicarea: Un proces verbal și

nonverbal de formulare a cererilor de către
receptor
1. Când judecăm dacă commicarea este neechivocă, trebuie de asemenea

să ne amintim că oamenii comunică într-o varietate de feluri, pe lângă
folosirea cuvintelor.
a. O persoană comunică simultan prin gesturile sale, expresia
facială, postura și mișcările corporale, tonul vocii și chiar modul
în care ea este îmbrăcată.
b. Și toată această comunicare apare într-un context. Când are aceasta
loc? Unde? Cu cine? în ce circumstanțe? Care este contractul dintre
persoanele care desfășoară schimbul?
2. Datorită tutr^r^r)!' ac^^^tcî' factor^ comimicarea este o complexă.
Receptorul trebuie să evalueze toate felurile diferite în care
transmițătorul trimite mesaje, și de asemenea, să fie conștient de
propriul sistem de receptare, adică de propriul său sistem de
interpretare.
Terapia familiei ■ Comunicarea: Un proces verbal și nonverbal de formulare...

14
0 a. Când A vorbește, B evaluează înțelesul verbal al mesajului lui
A.
b. El ascultă de asemenea tonul vocii cu care A vorbește.
c. El urmărește de asemenea ce face A; el notează „limbajul

corpului" și expresiile faciale care acompaniază mesajul lui A.
d. El evaluează de asemenea ce spune A prin prisma contextului
social. Contextul poate fi cum l-a văzut B pe A răspunzându-i
lui și răspunzându-le altora în trecut. Poate fi de asemenea
constituit de așteptările lui B referitoare la cerințele
momentului.
e. Cu alte cuvinte, receptorul (B) este ocupat cu evaluarea atât a

conținutului verbal, cât și a celui nonverbal al mesajului lui A,
astfel încât el poate ajunge la o oarecare concluzie despre ce
anume vrea A să transmită prin această comunicare.
3. Despre ce vrea A să transmită prin comunicarea sa, se poate spune că

are cel puțin două niveluri:
a. Nivelul denotativ: conținutul textual.
b. Nivelul rnetucoviunicutiv: un comentariu asupra conținutului

textual, la fel ca și unul asupra naturii relației între persoanele
implicate.
Și
4. alte animale m afara omului pot transmite metacornunicări. De exemplu,
după cum descrie Gregory Bateson:
a. Pisicile pot parcurge toată bateria de mișcări de luptă și, totuși, în
a
celași timp, să-și țină ghearete retrase.
VIRGINIA SATIR
b. Prin această metacomunicare, pisica oferă indicii altor pisici,
precum și oamenilor despre faptul că ea nu se luptă „de-
adevăratelea", ea se joacă de-a lupta (22).
5. Metacomunicarea este un mesaj despre un mesaj.
a. Comunică atitudinea transmițătorului privitoare la mesajul pe
care de-abia l-a trimis: „Mesajul trimis a fost unul prietenos."
b. Comunică atitudinea transmițătorului față de el însuși: „Sunt
o persoană prietenoasă."
c. Comunică atitudinea, emoțiile, intențiile transmiță- torului
față de receptor: „Te văd ca pe cineva cu care poți fi prietenos."
6. Ființele umane sunt în mod special versatile în metacomunicare.
a. Ființele umane, ca și alte animale, pot trimite metacomu- nicări
nonverbale. Dar varietatea acestora este largă; ființele umane
se pot încrunta, pot face grimase, pot zâmbi, se pot îndrepta, se
pot prăbuși. Și contextul în care ființele umane comunică este,
în sine, o cale de comunicare.
b. De fapt, ființele umane nu pot comunica fără ca, în același
timp, să metacomunice. Ființele umane nu pot să nu
metacomunice.
c. Ființele umane pot de asemenea trimite metacomunicări

verbale. Pot explica verbal trimiterea mesajelor.
7. Când o persoană explică verbal trimiterea mesajelor, ea vorbește
astfel denotativ, la un nivel metacomumcativ. Iar
aceste metacomunicări verbale sunt, ele însele, la diverse niveluri de
abstracție.
a. O persoană poate eticheta tipul de mesaj pe care îl va trimite
spunând receptorului cât de serios își dorește să fie receptat și
cum ar trebui să răspundă la acesta. Ea poate spune:
„A fost o glumă." (poți râde)
„A fost doar o remarcă." (ignor-o)
„A fost o întrebare." (răspunde la ea)
„A fost o rugăminte." (ia-o în considerare)
„A fost un ordin." (supune-te)
b. Poate spune de ce a trimis mesajul, referindu-se la ceea ce a
făcut celălalt.
„M-ai lovit. Deci am să te lovesc și eu."
„Ai fost amabil cu mine. îți întorceam favoarea."
c. Poate spune de ce a trimis mesajul, referindu-se la cum
gândește ea că sunt dorințele, sentimentele și intențiile celuilalt față
de ea.
„M-am gândit că erai supărat pe mine și voiai să-mi faci

rău."
„M-am gândit că erai obosit și ai fi vrut să te ajut." „M-am

gândit că erai descurajat și aveai nevoie de reasigurări din
partea mea."
d. Poate spune de ce a trimis mesajul, referindu-se la o cerere
făcută de celălalt:
„îmi ordonai să fac ceva, și eu nu primesc ordine." 143
„Cereai ceva de la mine, și eu mă gândeam."
e. Poate spune de ce a trimis mesajul, referindu-se la tipul de răspuns

pe care ea încerca să îl obțină de la celălalt:
A
„încercam să te enervez."
„încercam să te fac să mă iubești."

A
„încercam să te fac să vorbești."

A
„încercam să te fac să râzi."

A
„încercam să te fac să fii de acord cu mine."
f. Poate spune de ce a trimis mesajul, referindu-se exact la ceea ce

încerca să-l determine pe celălalt să facă sau să spună, sau să nu facă
și să nu spună:
„Am vrut să te duci la magazin pentru mine."
„Te rugam să o suni pe ea pentru mine."
„Te rugam să părăsești camera."
„Nu am vrut să-i spui ei despre suferința mea."
„Am vrut să-i spui lui că eram acasă."
Din moment ce ființele umane pot metacomunica atât verbal cât și

nonverbal, ele pot da receptorului un sortiment destul de bogat de mesaje
de triat și cântărit, pe măsură ce acesta încearcă să își dea seama ce se
dorește prin comunicare.
a. Poate că A face următoarea declarație denotativă: „Câinele este pe

canapea."

14
4
b. El comentează automat, nonverbal, despre declarație, prin tonul
iritat în care o face.
c. Apoi el poate explica verbal ce înțelege prin ceea ce a spus. Din
multitudinea de alegeri, el poate spune: „Am vrut să iei câinele
de pe canapea.
9. Receptorul acestor mesaje (B) trebuie să pună în balanță ceea ce A a
spus, cu modul în care a spus, și cu ceea ce a spus despre aceasta.
a. B va cântări metacomunicările nonverbale și verbale (din context)
și le va compara cu declarația denotativă.
b. Dacă toate acestea sunt congruente (par să fie în acord unele cu
altele), el va avea puține dificultăți în a decide că A a vrut să
transmită ceea ce a spus că a vrut să transmită.
c. Fie că se potrivesc sau nu, el va da mai multă atenție

metacomunicărilor nonverbale și contextului decât
metacomunicărilor verbale. în primul rând, nonverbalul este o
comunicare mai puțin clară sau explicită, ded cere o mai mare
atenție.
10. De câte ori o persoană va comunica, ea va face nu doar o declarație, ci

va și cere ceva de la receptor și va încerca să influențeze receptorul să îi
dea ceea ce vrea. Acesta este „aspectul de comandă al unui mesaj.
Asemenea cereri, totuși, pot avea grade variate de claritate și
intensitate.
a. Transmițătorul poate cere pur și simplu receptoiului să-i

arate, prin răspuns, că mesajul său a fost auzit: „Doar ascultă-mă."
VIRGINIA SATIR
b. Sau el poate cere un anumit tip de răspuns: „Spune- mi unde este
magazinul" sau, „Du-te la magazin pentru mine."
11. Receptorul, în schimb, trebuie să răspundă, pentru că oamenii nu pot

să nu comunice.
a. Chiar dacă receptorul rămâne tăcut, el totuși va comunica.
b. Și, incidental, simptomele sunt o cale de comunicare intr-un

mod nonverbal.
12. Dar chiar dacă toate mesajele conțin în ele cereri, acestea nu sunt
întotdeauna exprimate verbal. Astfel, receptorul trebuie să se bazeze
pe metacomunicări pentru a avea indicii despre ce vrea
transmițătorul. El se întreabă pe sine:
a. Ce spune verbal transmițătorul?
b. Ce cere, mai exact, transmițătorul? Este cererea exprimată

complet la nivel denotativ?
c. Dacă nu, poate modul în care el comunică și contextul în care el

comunică îmi vor da indicii despre ce anume vrea de la mine.
13. Dacă comunicarea sau mesajul, și metacomunicarea sau metamesajul

nu se potrivesc, receptorul trebuie să traducă cumva acest lucru într-
un singur mesaj. Pentru a face asta într-un mod satisfăcător, el are
nevoie să poată comenta despre prezența discrepanței. Haideți să
luăm un exemplu banal. Un soț care lucrează la un accesoriu
gospodăresc spune, pe un ton iritat, „La naiba, s-a rupt piesa!" Soția,
în această relație, poate traversa următorul proces (cu o agilitate și
viteză mai mare, bineînțeles, decât viteza de melc descrisă aici):
a. El îmi spune despre starea unui accesoriu electric la care

lucrează.
b. Dar el face mai mult decât atât. îmi spune că este iritat. „La
naiba"-ul lui, împreună cu tonul, mă ajută să decid asta.
c. El mă critică pe mine? îmi spione că sunt responsabilă

pentru starea acelui accesoriu?
d. Dacă mă critică, ce vrea să fac? Să preiau sarcina pentru el?

Să îmi cer scuze? Sau ce?
e. Sau se critică pe sine, iritat că are momente frustrante cu

această muncă și că nu poate da vina pe altcineva decât pe el
însuși pentru faptul că acea piesă a cedat?
f. Dacă el se critică pe sine m prmul rând, ce mi cere mie să

fac? Să simpatizez cu el? Să-l ascult? Sau ce?
g. Știu, din conviețuirea cu el, că se mândrește cu dexteritatea

de a manevra unelte și că el consideră mentenanța electrică
punctul lui forte. Evident, părerea lui despre sine este pusă
la încercare. Deci el ar trebui să-și facă autocritica. Și în
primul rând ar trebui să îmi ceară să simpatizez cu el.
h. Dar să simpatizez cum ? Vrea să îl ajut, să-i aduc cafea, sau

ce? Ce comportament din partea mea, pe care ar putea să-l
vadă sau audă, ar putea însemna pentru el că eu simpatizez
cu el?
14. Să luăm un alt exemplu. Un soț spune, pe un ton iritat 14
„Câinele este pe canapea." Soția, în această relație, poate trece 7
prin următorul proces:
a. El îmi spune unde este câinele.
b. Dar face mai mult decât atât. El pare iritat.
c. De ce îmi spune despre iritarea lui? Mă critică pentru
faptul că animalul este pe canapea?
d. Dacă nu mă critică pe mine, ce vrea să fac? Doar să-l
ascult? Să simpatizez cu iritarea lui? Să iau câinele de pe
canapea? Sau ce?
e. Eu am vrut un câine. El nu. Am mers mai departe și am
cumpărat unul fără acordul lui. Acum, când își arată
iritarea față de câine, el se plânge referitor la ceea ce am
făcut eu. Mă critică pentru că nu l-am ascultat. Fără
îndoială că vrea să iau câinele de pe canapea, dar oare
vrea și să scap de câine și să ii cer scuze pentru că m-am
împotrivit dorințelor lui?
15. Haideți să ne întoarcem la primul exemplu. în loc să spună „La
naiba, s-a rupt piesa", soțul ar fi putut spune, „La naiba, merge
greu cu treaba. Adu-mi o cană cu cafea." Soția, în acest caz, n-ar
fi avut multe probleme în evaluarea mesajului lui. El i-ar fi
spus deschis ce vrea de la ea și de ce. Cu alte cuvinte, cererea
lui ca ea să simpatizeze cu el, aducându-i cafea, ar fi fost clară.
16. în al doilea exemplu, în loc să spună „Câinele este pe canapea,"
soțul ar fi putut spune „Ia câinele de pe canapea și scapă de el.
Nu ar fi trebuit niciodată să cumperi un câine. Ți-am
Terapia familiei ■ Comunicarea: Un proces verbal și nonverbal de formulare.

14
8
spus că nu vreau niciunul." în acest caz, soția ar fi avut mai

puține probleme să-i evalueze mesajul.
a. El i-ar fi spus exact ce vrea de la ea și de ce. Cu alte
cuvinte, cererea lui ca ea să fie de acord să-l asculte ar fi
fost clară.
b. în ambele cazuri, soția este încă în poziția de a decide
dacă să fie sau nu de acord cu cererea soțului ca ea să îl
asculte. Dar cel puțin ea nu este în dubiu despre ce anume
soțul vrea de la ea.
17. Cu alte cuvinte, cererea, care este parte a fiecărui mesaj, poate
sau nu să fie exprimată denotativ. Și există mai multe grade în
care cererile pot fi explicate denotativ.
a. „La naiba, s-a rupt piesa" și „Câinele este pe canapea"
sunt cereri foarte indirecte, cereri neexprimate la nivelul
denotativ.
b. „Adu-mi o cană cu cafea" și „Ia câinele de pe canapea și
scapă de el" sunt cereri directe, cereri exprimate la nivel
denotativ.
c. Sau, dacă aceste cereri concrete ar fi fost exprimate la un
nivel mai abstract, ar fi fost de asemenea limpezi:
„Simpatizează cu mine" sau „Fă ce vreau eu."
18. Totuși, toate mesajele, când sunt văzute la cel mai înalt nivel
de abstractizare, pot fi caracterizate ca mesaje de tipul „Vali-
dează-mă . Ele sunt în mod frecvent interpretate ca „Fii de
acord cu mine , „Fii de partea mea", „Validează-mă simpati-
zând cu mine , sau „Validează-mă arătându-mi că mă
valorizezi pe mine și ideile mele".
VIRGINIA SATIR
19. Când oamenii comunică, rareori se explică verbal cerând ca 149
ceilalți să fie de acord cu ei sau cerând ca ceilalți să vrea ceea ce ei
vor. Ei nu fac asta, deoarece sunt forțați de dorința de a fi valorizați
și de dorința de cooperare, să convingă sau cel puțin să încerce să
provoace răspunsul dorit. Multe persoane se simt jenate de dorința
lor de a primi validare din afară.
a. După cum am spus, comunicarea este un proces în mod necesar
incomplet. Dar noi putem vedea acum de ce acest proces devine
chiar mai incomplet decât ar putea să dicteze pura logică sau
inadecvarea cuvintelor.
b. Comunicarea incompletă (indirectă) poate servi multor scopuri
interpersonale care nu sunt în mod necesar disfuncționale.
— Poate ajuta la camuflarea anumitor cereri.
— Poate preveni stânjeneala în cazul în care cererile (de orice
tip) ale cuiva sunt refuzate.
20. Până acum, am discutat problemele puse receptorilor umani de
complexitatea și de incompletitudinea comunicării umane.
a. întrucât comunicarea este complexă și incompletă în diferite
grade, tuturor receptorilor li se cere să umple sau să completeze
mesajul transmițătorului prin clarviziune sau ghicire.
b. Receptorii pot obține și chiar obțin aceasta, uneori cu o
incredibilă acuratețe, ținând cont de toate manevrele delicate
prin care trebuie să treacă.
c. Dar sunt momente când chiar și cel mai clarvăzător dintre
receptori va ghici incorect. Când se întâmplă acest

15
0
lucru, de obicei următorul mesaj al tnmițătorului îl va

informa despre eroarea sa.
21. Mesajele pe care le-am listat în acest capitol au fost toate
relativ congruente în context; s-au potrivit unele cu altele.
a. O comunicare congruentă este una în care două sau mai
multe mesaje sunt transmise la niveluri diferite, dar
niciunul dintre aceste mesaje nu îl contrazice serios pe un
altul. De exemplu soțul spune „Câinele este pe canapea",
pe un ton iritat, într-un context care îi spune soției că el
este iritat și de ce este iritat.
b. O comunicare incongruentă este aceea în care două sau
mai multe mesaje, trimise la diferite niveluri, se contrazic
în mod serios unele cu celelalte. Un nivel al comunicării
este însuși contextul. De exemplu soțul spune, pe un ton
fericit, „Câinele este pe canapea", dar din context soția
cunoaște că el urăște câinii; fie ei pe canapea, fie oriunde
altundeva.
22. Comunicarea contradictorie simplă este acolo unde două sau
mai multe mesaje sunt trimise într-o secvență la același nivel
de comunicare și se opun unul altuia.
a. E posibil ca A să spună următoarele:
„Vino aici... Nu, pleacă de aici."
„Te iubesc... Nu, te urăsc."
„Sunt fericit... Nu, sunt trist."
„Soția mea e înaltă... Nu, soția mea e scundă."
b. Este posibil ca A să facă următoarele:
VIRGINIA SATIR
— îl împinge pe B cât colo. îl trage pe B înapoi.
— Cumpără un bilet la film, dar nu se duce să îl vadă.
— îmbracă haina, apoi o dă jos.
23. Dar asemenea simple contradicții nu pot apărea fără a fi acompaniate
de unele elemente de metacomunicare, din moment ce nu se poate să
nu se metacomunice.
a. Cu toate că autocontrazicerile listate mai sus sunt relativ clare,
ele sunt de asemenea acompaniate de zâmbete sau încrunătri
sau tonul vocii, și într-un context.
b. Când contradicțiile apar între diferite niveluri ale comunicării,
ele devin incongruente .*
24. Mesajele diferă din punctul de vedere al gradului în care sunt
incongruente. Comunicarea incongruentă relativ simplă sună și arată
în felul următor:
a. A spune „Este frig aici" și își scoate haina.
b. A spune „Te urăsc" și zâmbește.
c. A poartă o rochie de seară la o înmormântare.
d. A poartă teniși la o ședință a comitetului director.
e. A spune „Vino mai aproape, dragule" și apoi devine rigidă.
25. Comunicarea incongruentă poate deveni chiar mai incongruentă
atunci când metacomunicarea nonverbală a trans- mițătorului nu se
potrivește cu comunicarea sa verbală.
„Inconjg-uent" se referă la o discrepanță între aspectele de raport și comandă ale

mesajului; pentru sistemul de analiză a acesteia conceput de Bateson, Jackson,
Haley Și Weakland, vezi 23, 32, 37 și 40 în bibliografie.
a. Transmițătorul poate spune „Vino mai aproape, dragule", apoi

poate deveni rigidă, și apoi poate spune „Vreau să facem
dragoste."
— în acest caz, ar trebui ca receptorul să răspundă la declarația
denotativă a transmițătorului („Vino mai aproape,
dragule")?
— Sau ar trebui să răspundă la declarația nonverbală a
transmițătorului (rigiditatea)?
— Sau ar trebui să răspundă la cuvintele transmițătorului
explicând intențiile sale („Vreau să facem dragoste")?
— Asta se numește a ți se face cadou un mesaj dublu-nivel.
b. Ca de obicei, receptorul se bazează foarte mult pe context și pe
semnalele nonverbale, să-1 ajute în procesul său de
clarviziune. în acest caz, semnalele nonverbale și contextul se
contrazic reciproc. Dar, fiind un receptor extrem de încrezător
și curajos, el își va spune sieși:
„Hai să vedem. Transmițătorul și cu mine ne facem

curte. Totuși, alte persoane sunt în preajmă."
„Am învățat din experiențe trecute cu transmițătorul că
pe ea o emoționează să-și arate sentimentele de iubire
în public. Dar asta nu înseamnă că ea nu are sentimente
de iubire față de mine." „Voi trăi periculos și voi ignora
metacomunicarea ei nonverbală în acest caz. Mă voi
baza numai pe context și voi accepta intenția ei
declarată verbal."
„Cu alte cuvinte, declarația ei verbală «Vreau să facem
1
dragoste» are mai multă greutate pentru mine. Tot ce
5
trebuie să fac este să adaug o corecție pe care ea nu a
3
adăugat-o: «.. .dar alți oameni sunt în preajmă, așa că
sunt doar emoționată.» Cu alte cuvinte, transmițătorul
vrea să fie emoționat, cu puțină asistență."
c. Libertatea de a comenta și de a întreba imediat fl scoate pe

receptor din dilema clarviziunii. Când această libertate nu
este prezentă, șansele pentru neînțelegeri
A
sunt mari. In cazul unui copil, după cum am văzut, există

probabilitatea ca astfel de mesaje să fie folosite în
construcții mergând până la apariția „dublei legături" (vezi
cap.V, 18).
26. Comunicarea incongruentă, ca cea descrisă mai sus, pune o
povară suplimentară pe umerii receptorului. Dar, indiferent
dacă mesajul transmițătorului este sau nu incongruent,
receptorul poate totuși urma diferite proceduri de verificare
pentru a afla ce este raportat, ce este cerut și de ce.
a. De exemplu, când soția l-a auzit pe soț spunând, pe un ton
iritat, „La naiba, piesa s-a rupt", ea ar fi putut să decidă că
nu are încă suficiente date, din conținutul mesajului, pentru
a afla ce îi cerea soțul ei și de ce.
b. Ar fi putut merge lângă el și rămâne acolo pentru un minut,
continuând să culeagă indicii de la el.
— Dacă ar fi făcut asta, ea ar fi comunicat cu el. Prin
prezența ei i-ar fi spus: „Te-am auzit. Sunt aici."

15
4 — De asemenea, el ar fi continuat să comunice cu ea, în
timp ce ar fi lovit piesa, ar fi mormăit, oftat etc.
c. Soția ar fi putut atunci să întrebe: „Pot să te ajut cu ceva?"
— în momentul în care ar fi făcut asta, i-ar fi cerut soțului să
spună clar ce anume îi cerea.
— Probabil că el ar fi spus: „Nu, trebuie doar să rezolv."
— Prin acest răspuns, soția ar fi reușit să restrângă numărul
de necunoscute. Ar fi fost atunci mai sigură că el este
nemulțumit de el însuși, dar totuși nu ar fi putut fi
sigură ce anume voia de la ea. Voia ca ea să îl asculte?
Să îl asiste? Să simpatizeze cu el?
d. Soția ar fi putut să meargă mai departe și să întrebe „Ai
vrea o cană cu cafea?" Și el ar fi putut să răspundă „Da, la
naiba, aș vrea." Secvența de comunicare ar fi fost acum
relativ închisă sau completă. (Bineînțeles, este mult mai
completă dacă ea aduce realmente cafeaua!)
27. Dacă, în schimb, soția ar fi fost destul de încrezătoare în
clarviziunea sa, ea ar fi putut să presupună pur și simplu că știe
care era cererea lui implicită. Ea ar fi putut să o pună în cuvinte
și ar fi văzut cum va reacționa el.
a. Ea ar fi putut pune o întrebare clară: „Ai vrea o cană cu
cafea?" și el ar fi putut spune: „Da, la naiba, aș vrea?' Dacă
ea ar fi ghicit suficient de corect, secvența ar fi fost relativ
închisă.
b. Dar el ar fi putut spune, „La dracu, nu, pentru ce aș vrea o

cafea într-un moment ca ăsta?" Atunci ea ar fi știut
VIRGINIA SATIR
că procesul ei de clarviziune nu a funcționat foarte bine. Ea
ar fi trebuit să verifice ulterior, poate trecând prin
procedurile de strângere a indiciilor descrise mai sus.
28. Receptorii variază în ceea ce privește abilitatea lor de a percepe

nevoile și dorințele altora.
a. Cu toate că toți receptorii acordă o mare importanță

aspectelor metacomunicative, ei variază în funcție de
abilitățile lor de a evalua ceea ce transmițătorul cere de la ei.
— Soția poate lua din greșeală iritarea soțului față de sine
însuși drept o critică adusă ei și poate sfârși încercând
să preia lucrul început de el, în loc de a simpatiza cu el.
— Soția poate lua din greșeală criticile aduse ei drept iritare
față de comportamentul specific al câinelui și poate
sfârși încercând să simpatizeze cu soțul, în loc să ia
câinele de pe canapea sau să scape de câine.
— Iubitul, în cel de-al treilea exemplu, poate lua din
greșeală rigiditatea femeii drept antipatie și să sfâr-
șească respingând-o, în loc să facă dragoste.
b. Noi avem denumiri psihiatrice pentru persoane care nu sunt

capabile să cântărească cu acuratețe un mesaj pentru a-i afla
semnificația. Astfel de oameni nu simt capabili să ghicească
cu acuratețe atitudini, intenții, emoții (după cum sunt
exprimate în metacomunicare).
c. Dacă această soție, în toate contextele, în toate relațiile și în

toate momentele unei relații, ar decide că
transmițătorii o critică pe ea sau o laudă pe ea, am eticheta-o
imediat drept paranoică sau egocentrică.
d. De asemenea, cu toate că receptorii acordă o mare importanță

aspectelor metacomumcative care îi ajută, spunându-le ce
anume cere transmițătorul, ei variază în funcție de abilitatea
lor de a ține cont de denotație, în ciuda metacomunicării sau
împreună cu ea. De exemplu, poate că o persoană asistă la o
prezentare în scopul primirii de conținut denota tiv de la
vorbitor. Dar poate că vorbitorul vorbește pe un ton atât de
înspăimântat, încât receptorul nu poate auzi ce spune
vorbitorul pentru că este mai preocupat cu frica vorbitorului.
29. Transmițătorii variază în funcție de abilitatea lor de a transmite

cereri clare, astfel încât receptorii să trebuiască să ghicească cât
mai puțin posibil.
a. De exemplu, să spunem că o soție vrea să vadă un film cu

soțul ei. Dacă ea comunică într-un fel funcțional, va spune
„Hai să vedem un film" sau, și mai clar, „Aș vrea să văd un
film cu tine".
b. Dar dacă ea comunică într-un fel disfuncțional, ar putea spune

oricare dintre următoarele lucruri:
//Ai vrea să vezi un film, nu-i așa că ai vrea?"
„Ți-ar prinde bine să vezi un film."
„Dacă vrei să vezi un film, vom vedea unul." „Am putea

foarte bine vedea un film. Este sâmbătă seară."
„S-a deschis un nou cinema pe strada noastră." „Vocile
15
mele îmi ordonă să văd un film." 7
30. Acestea sunt câteva drntre modurile implicite în care această soție
poate cere ceva de la soțul ei fără a recunoaște că ea face cererea.
a. Ea nu își etichetează în mod clar dorința care este în spatele

cererii, ca fiind dorința ei.
b. Sau ea poate că nu reușește să-și eticheteze dorința ca
dorință. Aceasta devine nu o dorință, ci ceva ce „trebuie",
ceva pe care îl faci la comandă. (Cel care comandă poate fi
cealaltă persoană sau persoane în general, sau „datoria
cuiva", sau „vocile", sau ceva străin în interiorul sinelui.)
c. Sau, ea își poate eticheta dorința nu ca pe o dorință, ci ca „pe
cel mai mic dintre două rele."
31. Soțul, în acest caz, poate să facă rnște cercetări. El poate spune: „Tu
vrei să vezi un film?" sau „Vrei să vezi un film cu mine?"
a. Dar iată ceea ce se poate întâmpla dacă soțul își întreabă
soția ce a vrut să spună cu comunicarea ei. Ea ar putea să
continue să explice mesajul ei prin oricare dintre următoarele
afirmații:
„Nu, m-am gândit că tu ai vrut să mergi."

„Nu, m-am gândit doar că noi ar trebui."
„Nu, eu nu vreau să merg neapărat. Vreau să fac ce vrei
tu."

15 „Sunt momente când vreau să văd un film, dar acum nu
8
este un astfel de moment.
„Nu țin să merg în mod special. Vocile mele uni
ordonă."
Negând că a avut o dorință, soția neagă de asemenea că dorința sa
32.
a fost exprimată către soțul ei. Ea neagă că ea a transmis o cerere
către el. Dacă el continuă cu întrebările, ea poate continua să nege:
„Poți merge sau nu. Nu îmi pasă."
„Dacă vrei să fii casnic, asta e treaba ta."
„Dacă te duci la filme, atunci te duci."
„Nimeni nu ți-a cerut să te duci. Dacă vrei să te duci, du-te."
Soția, când va răspunde cerințelor soțului ei (în acest caz, o cerere

de clarificare), va nega oricare sau toate părțile mesajului său.
33. a. Grupul Bateson, și Jan Haley, în mod special, au definit

patru părți ale fiecărui mesaj:
— Eu (transmițătorul)
— spun ceva (mesajul)
— ție (receptorul)
— în această situație (context) (33).
’’ Toate mesajele sunt cereri, totuși soția poate nega asta, m atat de
multe cuvinte, spunând:
„Nu mi-a păsat dacă e intr-un fel sau în altul." (Eu nu am
cerut nimic.)
VIRGINIA SATIR
j
„Eu doar am aruncat o sugestie pentru orice consideri 159
tu că ar merita." (Eu nu am cerut nimic.)
„Că te duci sau că nu te duci la film este ceva imaterial

pentru mine." (Eu nu am cerut nimic de la tine.)
„La un moment dat, poate că aș fi vrut să merg cu tine.

Dar acum știu mai bine." (Eu nu am cerut nimic de la
tine acum.)
34. Notăm cât de defensivă este soția, când ea trimite mesajele extrem
de incomplete. (Aceste mesaje sunt incomplete pentru că ele nu
specifică clar „Eu vreau asta de la tine, în această situație.") Ea face
să îi fie foarte greu soțului să descopere ce vrea ea.
a. Ea se ascunde pe sine când își trimite cererea, aproape ca și
cum ar fi anticipat refuzul.
— „Vocile îmi ordonă..."
— „Fac asta pentru tine..."
— „Este un nou cinema pe strada noastră."
b. Ea se ascunde pe sine după ce i s-a cerut să clarifice: „M-
amgânditcăfuaivrutcaeusămerg" sau, „Nimeni-
nuțiacerutsămergi."
35. Notăm, de asemenea, cât de ofensivă este soția când își trimite
cererile și răspunsurile la cererile de clarificare. Ea face ca soțului
să-i fie greu să vrea să facă ceea ce ea vrea.
a.
Ea îl va disprețui, anticipându-i refuzul:
„Dacă cineva pretinde că are cultură, ar trebui să vadă

cel puțin un film pe lună."

16
0
„Am putea la fel de bine să vedem un film. Sunt
plictisită."
b.
Ea îl va disprețui după ce el o va ruga să clarfce (și âr acest dispreț îi
demonstrează dezamăgirea referitoare la faptul că el nu pare
influențabil).
„Nu pot să te conving să faci nimic.
„Tu vei face exact ce simți că ai face."
„Să cer ceva de la tine? Eu știu mai bine!
36. Ne-am putea decide, la prima vedere, că soția este un comunicator
disfuncțional și că ea așază sarcini care nu sunt necesare pe umerii
soțului ei funcțional care, în acest caz, încearcă să verifice înțelesul
mesajului ei.
a. Dar, când oamenii comunică, ei trimit un mesaj unui
receptor.
b. Soția croiește mesajul după modul în care gândește că soțul
ei va răspunde acestui mesaj.
c. Odată ce vom nota modul în care el îi răspunde, vom vedea
că mesajele sunt croite pe un tip de răspuns pe care ea a
învățat să îl aștepte de la soțul ei.
d. Soțul ei, în răspunsul lui, face la fel.
37. Nu putem privi mesajele separat de interacțiune, așa cum am
făcut eu, și să vedem întreaga imagine.
a. Trebuie măcar să observăm ce zice A, cum răspunde B,
cum A răspunde răspunsului lui B. Comunicarea este o
afacere între două părți; transmițătorii sunt receptori,
receptorii sunt și transmițători.
VIRGINIA SATIR
b. Trebuie să observăm dacă aceste secvențe de interacțiune se
repetă sau nu în timp și în diferite domenii ale conținutului.
c. Dacă se repetă, aceste secvențe reprezintă modul caracteristic

în care aceste persoane comunică una cu cealaltă.
38. Totuși, înainte de analizarea interacțiunii, se poate profita de

analizarea mesajelor izolate. O asemenea analiză:
a. Scoate în evidență diferite principii despre mesaje și
trimiterea de mesaje.
b. Scoate în evidență acel tip de probleme pe care o comunicare
extrem de defensivă le pune pentru receptor.
c. Ajută la documentarea inferențelor despre ceea ce dictează
dorințele și fricile lăuntrice și modul în care perpetuează ele
comunicarea disfuncțională.
39. Comunicarea acestui soț are ceva de a face cu felul caracteristic
soției de a cere ceva de la el.
a. Dar, chiar înainte de a analiza asta, putem ghici că această
soție se teme că soțul ei îi va respinge cererea.
b. în spatele negării ei că are o dorință, și că a cerut ceva, este
dorința ca soțul ei nu numai să vrea să meargă la film cu ea,
dar și să vrea să facă ceea ce ea vrea, pentru că o iubește: „Vei
face ceea ce simți că ai face".
c. Nu e neobișnuit pentru ea să aibă această dorință. Dar, dacă
nu poate cădea de acord cu dorința, ea poate foarte ușor să fie
prinsă, împreună cu soțul ei, într-o dilemă imposibil de
rezolvat:
— Nu există două persoane care să gândească la fel despre
totul.
— Nu există două persoane care să simtă la fel în toate
momentele din cadrul unei relații.
— Nu există două persoane care să vrea aceleași lucruri sau
care să le vrea în același moment. Oamenii funcționează
după calendare orare diferite.
— Noi suntem, de fapt, ființe autonome, diferite, și unice. Și
totuși suntem, în același timp, dependenți de ceilalți.
Avem nevoie de ei să ne ajute să ne procurăm multe
dintre lucrurile pe care le vrem (sau să nu ne împiedice
să le avem). Suntem de asemenea dependenți de alții
pentru a ne valida existența și valoarea.
40. De aceea, chiar dacă oamenii adresează cereri altora, când comunică,
există unele lucruri care nu pot fi cerute. Totuși acestea sunt chiar
lucrurile pe care oamenii le vor.
a. Nu le putem cere celorlalți să simtă cum simțim noi sau cum

ne dorim noi să simtă. După cum au arătat Bateson și
Watzlawick, emoțiile sunt spontane; ele nu depind de cereri
adresate sieși sau de cereri adresate celorlalți (22, 38).
Tot ce putem face este să încercăm să trezim emoțiile.
Dacă eșuăm, putem să ne acceptăm dezamăgirea și să
încercăm din nou.
b. Nu le putem cere celorlalți să gândească la fel ca noi. Gândurile
nu depind de cererile celorlalți.
— Tot ce putem face este să încercăm să îi convingem pe ceilalți și
16
să ne prezentăm argumentele în cea mai clară și mai 3
convingătoare formă posibilă.
— Nereușind să convingem, putem accepta propria dezamăgire și
un eventual compromis, sau „puteam cădea de acord asupra
faptului că nu putem ajunge la un acord".
c. Putem, bineînțeles, solicita insistent ca ceilalți să spună sau să facă

(sau să nu spună sau să nu facă) ceea ce vrem noi. Dar, dacă vom
reuși în această direcție, succesul nostru va fi sub semnul întrebării.
— Ne vom fi validat puterea, dar nu calitatea de a putea fi iubit sau
apreciat, din moment ce „a trebuit să cerem".
— De asemenea, din moment ce o asemenea tactică pune la îndoială
autonomia celuilalt, este de presupus că acesta se va simți
devalorizat și va încerca, la rândul lui, să ne devalorizeze.
A
41. In mod evident, omul este insațiabil. El nu poate fi niciodată iubit

suficient, valorizat suficient. Totuși, nici nu poate fi suficient de sigur,
sau suficient de puternic.
a
- Aceste două dorințe sunt contradictorii dacă sunt văzute pe același
continuum. Omul pare să aibă un potențial intrinsec de a se învinge
pe sine.
— Dacă el vede aceste două nevoi ca pe o propunere de tipul ori/ori,
el le pune în conflict una cu cealaltă și pierde pe ambele
planuri.
— Dacă le permite să coexiste, fiecare la timpul și locul potrivit ei,
nu numai că le va câștiga pe amândouă, dar va afla că fiecare o
potențează pe cealaltă.

b. Modul în care el comunică cu alte persoane va lua forma
uneia dintre cele două abordări pe care o va adopta. —
Dacă el alege prima abordare, aceasta este o indicație că el
va aborda alteritatea celorlalți în termeni de război și cine
are dreptate.
— Dacă o alege pe a doua, el va aborda alteritatea pe baza
explorării și a ce se potrivește.
— Prima conduce la șah_mat, retafdare și patologie. de_a doua conduce la
d^wkare, individûâli- tate și creativitate.
c. în capitolul următor, voi discuta problematica referitoare
la cum anume comunicarea disfuncțională și funcțională
exprimă și influențează patologia și sănătatea.
VIRGINIA SATIR
Partea a treia
Teoria și practica terapiei
CAPITOLUL
10
Concepte ale terapiei
1. în acest capitol, aș vrea să reiau, într-o formă mai generală, câteva

dintre ideile despre sănătatea și boala psihică discutate anterior,
pentru a putea arăta care este relevanța acestora în ceea ce privește
abordarea interacțională a terapiei familiei. Vreau, de asemenea, să
prezint propria imagine despre ce este și face un terapeut de familie,
din moment ce el devine, într-un grad destul de important, un model
pentru comportamentul subsecvent al pacienților săi.
Nu încerc să prezint o „filosofie a terapiei". Aceste idei îmi apar mai
degrabă ca instrumente de lucru, care mă ajută să * • e
uni organizez propriul mod de a trata terapia, sau ca un miez
conceptual, în jurul căruia dezvoltările terapeutice pot fi structurate,
decât ca un sistem de gândire care posedă valoare în și pentru sine
însuși.
A
In cele din urmă, aș vrea să spun că această discuție despre teorie

este în mod asumat schematică și incompletă. Intenționez să continui
acest volum cu un altul, în care să îmi ustrez principiul de operare cu
mai multe exemple din Națiile familiale actuale.
Terapia familiei ■ Concepte ale terapiei

16 Cel mai important concept în terapie, pentru că este piatra de
8
încercare pentru toate celelalte, este acela de maturizare.
a. Maturitatea este stadiul în care o anumită ființă umană este

complet responsabilă pentru ea însăși.
b. O persoană matură este aceea care, atingând vârsta

majoratului, are capacitatea de a face alegeri și de a lua decizii
pe baza unor percepții corecte despre sine însăși, despre
ceilalți și despre contextul în care se găsește, care recunoaște
aceste alegeri și decizii ca fiind ale sale și care acceptă
responsabilitatea pentru rezultatul acestora.
Numim pattemurile comportamentale care caracterizează o

persoană matură funcționale, deoarece ele îi permit acesteia sa
negocieze cu o relativă competența și precizie cu lumea în care
trăiește. O astfel de persoană:
a. Se va manifesta cu claritate către ceilalți.
b. Va fi în contact cu semnalele care vin dinspre șinele intern,

permițându-și astfel să fie deschisă pentru a cunoaște ceea ce
gândește și simte.
c. Va fi capabilă să vadă și să audă ceea ce este în afara ei însăși,

ca fiind diferențiat de ea însăși și complet diferit de orice
altceva.
d. Va trata o altă persoană ca fiind separată de ea însăși și unică.
e. Va trata prezența alterității mai degrabă ca pe o oportunitate

de a învăța și explora decât ca pe o amenințare sau un semnal
de conflict.
VIRGINIA SATIR
f. Va relaționa cu persoane și situații în contextul acestora, mai
degrabă în termeni de tipul „cum este", decât ta felul în care
și-ar fi dorit să fie sau se așteaptă să fie situația.
g. Va accepta mai degrabă responsabilitatea pentru ceea ce

simte, gândește, aude sau vede decât să-și nege
responsabilitatea sau să o atribuie altora.
h. Va fi în posesia unor tehnici pentru negocierea deschisă a

actelor de a da, a primi și a verifica înțelesul între ea însăși și
ceilalți*.
4. Numim un anumit individ „disfuncțional" când acesta nu a învățat

să comunice adecvat. Dacă el nu își manifestă intenția de a se
percepe și interpreta corect pe sine însuși sau de a interpreta corect
mesajele din afară, presupunerile pe care se bazează acțiunile sale
vor fi eronate și eforturile sale de a se adapta realității vor fi
confuze și improprii.
a. După cum am văzut, problemele de comunicare ale unui individ își

au rădăcinile în zona complexă a comportamentului familial în care
acesta a trăit ca și copil. Adulții din familie furnizează schița după
care copilul crește din fragedă pruncie până la maturitate.
b
- Dacă bărbatul și femeia care reprezintă figurile de care este legată
supraviețuirea lui nu au reușit împreună, dacă mesajele lor adresate
celuilalt sau copilului au fost neclare sau
Această descriere a maturității pune accel\ mai degrabă pe abilitățile sociale și de

comunicare decât pe achiziția de cunoștințe ș mea, realizările recunoscute, care, în opinia
derivă din primele două.
contradictorii, el însuși va învăța să comunice într-o manieră neclară
și contradictorie.
O persoană disfuncțională se va manifesta incongruent, adică va
adresa mesaje conflictuale, la diferite niveluri de comunicare și
utilizând semnale diferite.
a. De exemplu, să luăm comportamentul părinților unui copil
tulburat, în timpul primului interviu cu terapeutul. Când
terapeutul întreabă care pare să fie problema, ei practic neagă că
ar exista vreuna.
M(ama): Ei bine, nu știu. Mă gândesc că problemele financiare
mai mult decât orice..., în afară de asta suntem o familie
foarte unită.
T(atăl): Facem totul împreună. Vreau să spun, nu suportăm să
lăsăm copiii singuri. Când mergem undeva, luăm copiii
cu noi. In ceea ce privește lucrurile pe care le facem
împreună ca o familie, încercăm mereu să facem asta
măcar o dată pe săptămână, de exemplu duminica,
duminica după-amiaza, motiv pentru care mereu
încercăm să-i luăm pe copii și să-i scoatem afară la o
plimbare în parc sau ceva de genul ăsta.
b. Cu alte cuvinte, ei lasă să se înțeleagă că nu există nidun
motiv pentru care ar trebui să fie în cabinetul unui terapeut.
Dar prezența lor și acordul pe care deja și l-au dat pentru a
intra în terapie echivalează cu a admite contrariul. Iar tatăl
prezintă o contradicție suplimentară atunci când reduce
pretenția că familia face „totul" împreună la o frază despre
ieșirile pe care le face duminică după-amiază.
6. în plus, un individ disfuncțional va fi incapabil să își adapteze
interpretările contextului prezent.
a. El va tinde să vadă situația „aici și acum" prin intermediul

etichetelor care au fost fixate pentru totdeauna în mintea sa,
în partea de început a vieții, când toate mesajele aveau
semnificația supraviețuirii. Orice folosire subsecventă a
etichetei îi va întări realitatea.
b. De aceea, este posibil ca el să impună prezentului ceea ce
corespunde trecutului sau ceea ce el așteaptă de la viitor,
negând astfel oportunitatea de a obține o perspectivă
asupra trecutului sau de a crea în mod realist viitorul.
— De exemplu, o fată de vârstă școlară a fost adusă în
terapie pentru că se comporta straniu și vorbea
enigmatic. Când mama a fost întrebată „Când ați
observat că fata dumnevoastră nu se dezvoltă cum ar
trebui? " ea a răspuns: „Ei bine, când avea 7 luni a stat
în incubator timp de 6 săptămâni." Dificultățile trecute
și prezente ale copilului erau astfel conectate într-o
manieră extrem de ilogică.
— Ulterior, ea a spus că după ce a adus bebelușul acasă de
la spital, „nu îmi arăta nicio reacție, de parcă nu ar fi
putut auzi. Și o luam la plimbare și
Aspectele de comunicare ale acestei situații au fost numite de Jackson „comutări trecut-
pre^t". Astfel, răspunsul b rntretana terape^m „ Cum dm rahoande de oameni de pe planetă, voi
doi v-ați găsit unul pe celălalt? poate fi la fel de util în diagnosticul familial ca și m testarea
p h
si ologică- Această mfreliare te perete soțflw să-și descrie relația prezentă sub acoperirea
faptului că vorbesc despre trecut.^spre mai multe exemple ale acestui fenomen, vezi
Watzlawick, „An Anthology of Human Communication" (138).
o țineam lângă mine, și ea nu îmi dădea niciun fel de

atenție, și știu că asta m-a supărat, și l-am întrebat pe
doctor și el a spus că nu avea nimic, era doar
încăpățânată — ăsta este un lucru care s-a fixat în mintea
mea în ceea ce o privește."
— Folosind cuvântului „încăpățânat" pentru indiferența
bebelușului, mama i-a atribuit bebelușului o etichetă
care nu se potrivește contextului vârstei de sugar. Asta
implică faptul că nou-născutul poate fi făcut responsabil
pentru că refuză voluntar să răspundă dragostei materne.
Mai târziu, mama aplică aceeași explicație și
comportamentului ciudat al copilului.
— Prin folosirea etichetei „încăpățânat" și prin sugerarea, în
prima propoziție, a faptului că dificultățile copilului au o
cauză fizică, mama este capabilă să se absolve pe sine de
orice răspundere; de fapt, ea are o dublă acoperire. Este
greu pentru o astfel de mamă să vadă problemele
prezente ale copilului în mod obiectiv, pentru că ea și-a
impus deja propria interpretare asupra lor.
în cele din urmă, un individ disfuncțional nu va fi capabil să
îndeplinească cea mai importantă funcție a comunicării:
„examinarea" propriilor percepții pentru a vedea dacă ele concordă
cu situația, așa cum este aceasta, sau corespund sensului
intenționat al alteia. Când niciuna dintre două persoane nu este
capabilă să examineze mesajele adresate celeilalte, rezultatul poate
semăna cu o comedie a erorilor — cu final tragic. Iată una dintre
posibilele neînțelegeri dintre un soț și o soție:
Raport: Soție: „El întotdeauna țipă." Soț: „Eu nu 173
Explicație: Soție: „Eu nu fac lucruri ca să-i convină lui."

Soț: „Eu nu fac lucruri ca să-i convină ei."
Interpretare: Soție: „Lui nu-i pasă de mine." Soț: „Ei nu-
i pasă de mine."
Concluzie: Soție: „îl părăsesc." Soț: „O părăsesc."

Manifestare: Soția folosește invective, vocea este
ridicată și stridentă, ochii ard, mușchii sunt încordați la
baza gâtului, gura este deschisă, nările sunt dilatate,
folosește mișcări excesive. Soțul nu spune nimic,
privește în jos, gura strânsă, corpul contractat.
Rezultat: Soția consultă un avocat specializat în

divorțuri. Soțul înaintează o contraacțiune în instanță.
8. Dificultatea în comunicare este strâns legată de concepția
despre sine a unui individ, adică de imaginea sa despre sine și de
stima sa de sine.
a. Părinții acestuia nu numai că i-ar fi putut da modele

inadecvate pentru metodele de comunicare, dar și conținutul
mesajelor lor către el ar fi putut fi depreciativ (vezi Capitolul
6).
b. Pentru a-și forma propria imagine despre sine, copilul are o

sarcină care îl solicită. El trebuie să integreze mesaje de la
ambii părinți (separat și împreună), care îi spun

174 ce să facă în diverse aspecte ale vieții cum ar fi dependența,
autoritatea, sexualitatea și codarea sau etichetarea (cogniția).
c. Dacă atitudinile părinților sunt incerte sau dacă aceștia nu se

înțeleg între ei, mesajele primite de copil vor fi de asemenea
confuze. Copilul va încerca să integreze ceea ce nu poate fi
integrat, pe baza unor date inconsecvente și insuficiente.
Nereușind, el va sfârși prin a avea o imagine incompletă
despre sine și o stimă de sine scăzută.
d. în plus, părinții copilului pot diminua stima de sine a
copilului mult mai direct. El se bazează pe validarea, de către
aceștia, a pașilor săi în dezvoltare; dacă acești pași nu sunt
recunoscuți în momentul în care apar, sau dacă ei sunt
recunoscuți cu un mesaj concomitent de dezgust,
dezaprobare, stânjeneală, indiferență sau suferință, stima de
sine a copilului va suferi în mod natural.
9. Stima de sine scăzută conduce la comunicare disfuncțională:
a. în cazul unui conflict de interese. Orice relație presupune un
angajament pentru un rezultat comun, un acord în care fiecare
partener va renunța la puțin din interesele proprii pentru a
putea atinge un beneficiu mai mare pentru amândoi.
Acest rezultat este cea mai bună realitate obiectivă la
care se poate ajunge în termeni de lucruri posibile,
realizabile, care se potrivesc cel mai bine cu tot ceea ce
este în jur.
Procesul folosit pentru a atinge acest rezultat depinde
de concepțiile despre sine ale persoanelor
VIRGINIA SATIR
175
implicate în el. Dacă stima de sine a acestora este
scăzută, astfel încât orice sacrificiu de sine pare
intolerabil, e probabil ca procesul să se bazeze pe o
anumită formă de a decide „cine are dreptate", „cine va
câștiga", „cine este cel mai iubit", „cine va înnebuni".
Eu numesc această situație „sindromul războiului".
— Dacă cineva funcționează folosind acest sindrom al războiului,
este inevitabil ca abilitatea sa de a căuta informație obiectivă și
de a ajunge la concluzii obiective despre ce anume se potrivește
să fie afectată extrem de mult.
Disfuncția în comunicare va avea loc, de asemenea, când individul

nu este capabil să facă față alterității.
— După cum am văzut în Capitolul III, un individ care nu a ajuns
la un sine independent va lua foarte des orice dovadă a
alterității, din cineva apropiat lui, ca pe o insultă sau un semn
că este neiubit.
— Aceasta, pentru că este puternic dependent de cealaltă
persoană, pentru a-și crește valoarea personală și de a-și valida
imaginea despre sine. Orice reamintire a faptului că celălalt
este, la urma urmelor, o ființă separată, capabilă de a fi devotată
și de a trăda, îl umple de frică și neîncredere.
— Unii parteneri își exprimă obiecțiile referitoare la alteritatea
celuilalt deschis și cu voce tare (vezi sindromul balansoarului,
Cap. 3,13), dar alții, mai puțin siguri în acest domeniu, preferă
să pretindă că alteritatea nu există.

176 — Cu asemenea cupluri, comunicarea devine implicită.
Orice mesaj care poate atrage atenția asupra sinelui ca
agent privat, cu atracțiile și antipatiile, cu plăcerile și
neplăcerile sale proprii, este blocat sau schimbat.
Dorințele și deciziile sunt prezentate ca și cum ar fi
emanat de oriunde altundeva decât din interiorul
vorbitorului; propozițiile sunt deghizate ca expresii
simbolice; mesajele sunt lăsate incomplete sau nu sunt
exprimate deloc, de către un transmițător care, pentru a
le transmite celuilalt, se bazează pe telepatia mentală
(Cap. 8, 6, g, h). De exemplu, un cuplu, care aparent se
comporta ca și cum nu avea absolut nicio problemă, a
răspuns în terapie la întrebarea „Cum v-ați cunoscut?"
după cum urmează:
Soțul: „Ei bine, am crescut în același cartier."
Soția: „Nu chiar același cartier." (râde)
Această ușoară modificare din partea soției a prevestit

multe relevări ale unei serioase divizări între ei.
10. Până acum, am vorbit mai degrabă despre comportamental

disfuncțional decât despre simptomul care atrage atenția asupra
lui. Care este legătura dintre ele?
a. Comportamentul disfuncțional este, după cum am văzut, legat

de sentimente de stimă de sine scăzută. Este, de fapt, o
apărare împotriva perceperii acestor sentimente. Apărările,
în schimb, sunt moduri care dau posibilitatea persoanei cu o
stimă de sine scăzută sa
VIRGINIA SATIR
177
funcționeze fără un simptom. Persoanei în sine, și lumii din
afară, li se poate părea că nimic nu este în neregulă.
b. Dar dacă persoana este amenințată de un eveniment perceput

ca având o semnificație legată de supraviețuire, o întâmplare
care îi spune „Tu nu contezi; nu ești demn de iubire, ești un
nimic ", apărarea se poate dovedi insuficientă pentru a o
proteja, și un simptom îi va lua locul.
c. De obicei, numai în acel moment individul și comunitatea

din care face parte vor observa că el este „bolnav" și va
admite că are nevoie de ajutor.
11. Cum, în aceste condiții, definim terapia?
a. Dacă boala este văzută ca derivând din metode neadecvate

de comunicare (prin care înțelegem toate comportamentele
interacționale), concluzia este că terapia va fi văzută ca o
încercare de a îmbunătăți aceste metode. După cum se va
vedea în capitolele despre terapie, accentul va fi pus pe
corectarea discrepanțelor din comunicare și pe învățarea
modalităților de a ajunge la rezultate comune mai potrivite.
b. Această abordare a terapiei depinde de trei credințe primare

despre natura umană:
— în primul rând, fiecare individ este adaptat pentru
supraviețuire, dezvoltare și apropierea de ceilalți și tot
comportamentul său exprimă aceste obiective, oricât ar
putea părea de distorsionat. Chiar și o persoană extrem
de tulburată va fi, fundamental, de partea terapeutului.

178 — în al doilea rând, ceea ce societatea numește com-
portament bolnav, nebun, prostesc sap rău este în
realitate o încercare din partea persoanei în suferință de
a semnaliza prezența unei tulburări și de a cere ajutor.
în acest sens, la urma urmelor, poate că individul nu
este atât de bolnav, nebun, prost sau rău.
— în al treilea rând, ființele umane sunt limitate numai de
întinderea cunoștințelor lor, de modurile de a se
înțelege pe sine și de abilitatea de a „cădea de acord" cu
ceilalți. Gândul și sentimentul sunt inextricabil legate
împreună; nu este nevoie ca individul să rămână
prizonierul sentimentelor sale, ci el poate folosi
componenta cognitivă a sentimentelor sale pentru a se
elibera. Aceasta este baza pentru credința că o ființă
umană poate învăța ce nu știe și poate schimba felul de
a comenta și înțelege care nu este potrivit.
12. Asta ne aduce la discuția despre rolul terapeutului. Cum va
acționa el? Ce imagine va avea el despre sine?
a. Poate cel mai bun fel în care el se poate vedea pe sine este
acela de persoană resursă. El nu este omnipotent. El nu este
Dumnezeu, părinte sau judecător. Problema dificilă pentru
toți terapeuții este cum poate terapeutul să fie expert fără să
apară pacientului ca fiind atotputernic, omniscient sau
crezând că știe întotdeauna ce este corect și ce este greșit.
b. Terapeutul are un avantaj special în studierea situației familiale a
pacientului ca un observator experimentat,
VIRGINIA SATIR
17
rămânând, în același timp, în afara acesteia, deasupra luptei
9
pentru putere, ca să spunem așa. Ca un aparat de fotografiat cu
obiectiv cu deschidere mare, el poate vedea lucrurile din poziția
fiecărei persoane prezente și acționa ca reprezentant al fiecăruia.
El va vedea atât tranzacțiile, cât și indivizii implicați și va avea
astfel un punct de vedere unic.
c. Din această cauză, familia îi poate acorda încrederea ei în calitatea

sa de „observator oficial", un observator care poate raporta
imparțial despre ceea ce vede și aude. Dincolo de orice, el poate
raporta despre ceea ce familia nu poate vedea și nu poate raporta.
Terapeutul trebuie de asemenea să se vadă pe sine ca pe un model de
13. comunicare.
A
a. întâi de toate, el va trebui să aibă grijă să fie conștient de propriile

prejudecăți și credințe inconștiente, astfel încât să nu cadă în
capcana despre care îi avertizează pe ceilalți, aceea de a adapta
realitatea la propria sa măsură. Lipsa de frică în a se prezenta pe
sine fără ascunzișuri poate fi prima experiență pe care familia o
are cu comunicarea clară.
b. în plus, modul în care el interpretează și structurează acțiunea
terapiei, încă de la început, este primul pas în prezentarea noilor
tehnici de comunicare familiei.
c. Iată un exemplu de mod în care terapeutul clarifică unei familii
procesul interacțiunii:
T: (soțului) Observ că ți-ai încrețit fruntea, Ralph.
As a
t înseamnă că ești nervos în acest momenL

180 Soțul: Nu am știut că fruntea mea era încrețită.
T: Uneori o persoană poate arăta, sau vocea sa poate

suna, într-un fel de care aceasta nu este conștientă. Din
câte ne poți spune, ce gândeai și simțeai chiar acum?
Soțul: Mă gândeam la ce a spus ea (soția sa).

T: La care dintre lucrurile pe care ea le-a spus te
gândeai?
Soțul: Când ea a spus că atunci când vorbea atât de tare, își
dorea ca eu să-i fi atras atenția.
T: Ce te gândeai referitor la asta?

Soțul: Niciodată nu m-am gândit să-i fi spus. M-am gândit că
ar înnebuni-o.
T: Aha, atunci poate cuta aceea a însemnat că erai
surprins pentru că soția ta spera că tu vei face ceva și tu
nu ai știut că ea avea această așteptare. Crezi că,
încrețindu-ți fruntea, semnalai faptul că erai surprins?
Soțul: Da, așa cred.
T: Dm câte știi, aii mai fost mante m aceeași sttiiație,

adică, în situația în care să fi fost surprins de ceva ce a
spus sau a făcut Alice?
Soțul: La naiba, da, de multe ori.
T. I-ai spus vreodată lui Alice, atunci când erai surprins, că ești
surprins?
VIRGINIA SATIR
Soția El nu spune niciodată nimic.
:
181
T:
(zâmbind, către Alice) O clipă, Alice, lasă-mă să aud de la
Ralph care este ideea lui despre ce face el. Ralph, cum
crezi tu că i-ai arătat lui Alice că erai surprins?
Soțul
Cred că știe.
: T:
Ei bine, hai să vedem. Să presupunem că o întrebi pe
Alice dacă știe.
Soțul
:
Asta e o prostie.
T:
(zâmbind) Cred că poate părea așa în această situație,
pentru că Alice este chiar aici și sigur a auzit care este
întrebarea ta. Ea știe deja care este întrebarea. Bănuiesc
totuși că nici tu și nici Alice nu sunteți foarte siguri
despre ce anume așteaptă celălalt și mă gândesc că nu ați
dezvoltat modalități în care să aflați asta. Alice, hai să ne
întoarcem la momentul în care am comentat despre cuta
de pe fruntea lui Ralph. Ți s-a întâmplat și ție să o
observi?
Soția: (plângându-se) Da, arată mereu așa.
T:
Ce tip de mesaj ai primit de la acea cută de pe frunte?
Soția: Nu vrea să fie aici. Lui nu îi pasă. Nu vorbește niciodată.

Doar se uită la televizor sau nu este acasa.
T: Simt curios. Vrei să spui că atunci când Ralph are o cută
pe frunte iei asta ca fiind felul în care Ralph
182 îți spune „Nu te iubesc, Alice. Nu îmi pasă de tine,
Alice."
Soția: (exasperată, înlăcrimată) Nu știu.
T: Bine, poate nu ați ajuns la niște modalități foarte

clare de a vă transmite unul altuia iubirea și valoarea
prin mesaje. Fiecare are nevoie de feluri extrem de clare
de a transmite mesajele de valoare. (către fiu) Ce știi tu,
Jim, despre cum dai tu mesaje de valoare părinților tăi?
Fiul: Nu înțeleg ce vrei să spui.
T: Bme, cumi <rnimie ii arăii m<miei tale, de exemplu,

că îți place de ea, când simți în felul ăsta? Fiecare simte
diferite lucruri în momente diferite. Când te simți
bucuros pentru că mama ta este prin preajmă, cum îi
arăți asta?
Fiul: Fac ceea ce ea îmi spune să fac. Muncă și chestii.
T: înțeleg, deci când îți faci treaba acasă transmiți

prin asta un mesaj către mama ta, că ești bucuros că ea
este prin preajmă.
Fiul: Nu e chiar așa.
T: Atunci vrei să spui că dai un mesaj diferit, (către

Alice) Bine, Alice, ai luat acest mesaj de la Jim ca fiind
un mesaj de iubire? (către Jim) Ce faci ca să ii dai
tatălui tău un mesaj că îl placi?
Fiul: (după o pauză) Nu mă pot gândi la nimic.

18
T: Hai să-ți spun altfel. Ce știi cu cea mai mare 3
siguranță că ai putea face și ar aduce un zâmbet pe fața
tatălui tău?
Fiul: Aș putea lua note mai bune la școală.
T: Hai să verificăm asta și să vedem dacă percepi

clar. Alice, primești un mesaj de iubire de la Jim când el
muncește prin jurul casei?
Soția: Cred... el nu face prea multe.
T: Deci, de acolo de unde stai, Alice, nu primești

foarte multe mesaje de iubire de la Jim. Spune-mi, Alice,
are Jim orice altă modalitate, la care poate nu se gândește
acum, și care ție îți spune că el este fericit când tu ești
prin preajmă?
Soția: (încet) într-o zi el mi-a spus că arătam drăguț.
T: Cât despre tine, Ralph, este percepția lui Jim

corectă, că dacă el ia note mai bune la școală tu vei
zâmbi?
Soțul: Nu îmi imaginez că voi zâmbi.
T: Am auzit că tu nu consideri că el ia note bune,

dar ai zâmbi dacă ar face-o?
Soțul: Bineînțeles, la naiba, aș fi bucuros.
T: Când te gândești la treaba asta, cum crezi că i-ai

arăta-o?
Soția: Nu poți ști niciodată dacă îl poți mulțumi vreodată.

184 T: Noi am descoperit deja că tu și Ralph nu ați
dezvoltat modalități extrem de clare de a vă arăta
sentimente de valoare unul altuia. Poate tu Alice,
observi acum asta între Jim și Ralph. Ce crezi Ralph?
Crezi că ar fi greu pentru Jim să își dea seama când a
reușit să te mulțumească?
14. Terapeutul nu numai că va exemplifica ce înțelege prin comunicare

clară, dar îi va învăța pe pacienți cum să o obțină ei înșiși.
a. El va explica detaliat și ng^rijit reguilile penbui comtrni-

carea clară. în special, el va accentua necesitatea punerii de
acord a semnificației transmise cu semnificația primită. El se
va asigura că pacientul păstrează în minte următorul set
complicat de imagini oglindă:
— Ideea sinelui (cum mă văd pe mine).
— Ideea sinelui despre celălalt (cum te văd pe tine).
— Ideea sinelui despre ideea celuilalt despre mine (cum te
văd văzându-mă).
— Ideea sinelui despre ideea celuilalt despre ideea sinelui
despre celălalt (Cum te văd văzându-mă văzându-te).
Numai când o persoană este capabilă să verifice înapoi

și înainte de-a lungul liniilor de comunicare, poate fi
sigură că a realizat un schimb clar.
b. Terapeutul îl va ajuta pe pacient să fie conștient de mesajele

care simt incongruente, confuze sau implicite (vezi cap.
12,52-55 pentru exemple).
VIRGINIA SATIR
18
c. în același timp, terapeutul va arăta pacientului cum să verifice 5
presupunerile invalide, care simt folosite ca fapte. El știe că
membrilor familiilor disfuncționale le e teamă să se chestioneze
reciproc pentru a afla ce vrea fiecare să spună cu adevărat. Ei par să-
și spună unul celuilalt: „Nu îți pot arăta ce văd și ce aud, ce gândesc
și simt, dacă fac asta vei cădea mort, mă vei ataca sau mă vei părăsi".
Drept rezultat, fiecare funcționează pornind de la propriile credințe,
pe care el le primește de la manifestările celeilalte persoane, după
care le tratează ca fapte. Terapeutul folosește o varietate de întrebări
pentru a descoperi aceste ipoteze nevalide, ca de exemplu:
„Ce ai spus? Ce m-ai auzit spunând?"
„Ce anume din ce ai văzut sau auzit te-a condus la concluzia

pe care ai tras-o? "
„Ce mesaj ai intenționat să transmiți?"
„Dacă aș fi fost acolo, ce aș fi văzut sau auzit?" „De unde știi?
Cum poți afla?"
„Arăți calm, dar cum te simți cu stomacul?"
Ca orice profesor bun, terapeutul va încerca să fie extrem de clar.

— El își va repeta, reafirma și accentua propriile observații, uneori
până în punctul în care pare că este redundant și simplu. Va
face același lucru cu observațiile făcute de membrii familiei.

186 — Va fi, de asemenea, atent să ofere motivele pentru care a
ajuns la fiecare concluzie. Dacă pacientul este încurcat de
oricare dintre afirmațiile terapeutului și nu știe
motivațiile din spatele acesteia, acest lucru nu va face
decât să crească sentimentul de neputință al pacientului.
15. Terapeutul va fi conștient de multele posibilități de a interac- ționa

în terapie.
a. în situația terapeutică, prezența terapeutului adaugă atâtea

diade (sisteme formate din două persoane) câte persoane sunt
în familie, din moment ce el relaționează cu fiecare membru.
Terapeutul, ca oricare persoană prezentă, funcționează ca un
membru al mai multor diade dar, de asemenea, ca observator
al celorlalte diade. Aceste schimbări de poziție ar putea crea
confuzie pentru el și pentru familie. Dacă, spre exemplu, el a
luat partea cuiva, ar trebui să afirme foarte clar că face asta.
b. Terapeutul clarifică natura interschimburilor făcute în timpul

terapiei, dar el trebuie să le selecteze pe acelea care simt
reprezentative, din moment ce nu este posibil ca el să poată să
țină pasul cu tot ce se spune. Din fericire, secvențele familiale
pot fi redundante, astfel încât clarificarea uneia poate servi
unui număr de schimburi.
c. Iată o ilustrare a felului în care terapeutul izolează și

subliniază fiecare schimb.
— Când terapeutul afirmă „Când tu, Ralph, ai spus că erai
supărat, am observat că tu, Alice, aveai o privire
încruntată", acesta este un exemplu în care
VIRGINIA SATIR
18
terapeutul se prezintă ca o monadă („Eu te văd pe tine, 7
Alice; Eu te aud pe tine, Ralph"), și se raportează la Ralph
și Alice ca fiind monade (folosirea pronumelui „tine"
urmat de numele persoanei). Apoi, prin folosirea de către
tearpeut a cuvântului când, el stabilește că este o
conexiune între modurile de prezentare a soțului și a
soției, validând astfel prezența unei interacțiuni.
— Dacă terapeutul se întoarce mai apoi către fiul cel mare, Jim,
și spune „Ce faci tu, Jim, cu ceea ce abia s-a întâmplat
între mama ta și tatăl tău?", terapeutul îi acordă lui Jim
rolul de observator, din moment ce membrii familiei pot
uita că își monitorizează unul altuia comportamentul.
— Când Jim răspunde, fiecare știe care este percepția sa. Dacă
reiese că descrierea lui Jim nu se potrivește cu ceea ce ori
Alice, ori Ralph au intenționat, atunci există o
oportunitate pentru a afla care a fost intenția, ce a
priceput Jim și de ce a interpretat el în felul acesta.
16. Etichetarea unei suferințe este o parte a terapiei pe care un terapeut
trebuie să o abordeze cu o grijă deosebită.
a. Un terapeut, când tratează un pacient, se confruntă cu o
persoană care a fost etichetată de ceilalți sau de către sine ca
având tulburări emoționale, fizice sau sociale. Unui observator
neterapeutic, cornportamentul care semnalizează prezența unei
tulburări îi apare de obicei ca purtând eticheta de „prost",
„nebun , „bolnav sau „rău".

188 b. Terapeutul va folosi alți termeni, cum ar fi „deficiență mintală",
„subdezvoltare", „schizofrenie", „maniac-depresiv",
„psihosomatic", „sociopat". Aceștia sunt termenii folosiți de
clinicieni pentru a descrie comportamentul văzut ca fiind
deviant: deviant de la restul caracterului persoanei, deviant de
la așteptările celorlalți și deviant de la contextul în care se
găsește persoana.
c. Observațiile făcute de clinicieni de-a lungul anilor au fost

aduse la un numitor comun în cadrul unui sistem de etichetare
standardizată, numit „nomenclatorul psihiatric". Este o metodă
stenografică folosită de clinicieni pentru a descrie comportamentul
deviant.
d. Această terminologie presupune adeseori o duplicare exactă a

tuturor indivizilor etichetați ca atare. De-a lungul anilor,
fiecăreia dintre denumiri i-a fost dată o identitate, cu
prognoză și implicații de tratament, bazate pe dimensiunile
acelei identități.
e. Dacă un terapeut a etichetat o persoană drept „schizofrenică",

de exemplu, el ar fi putut să își bazeze prognoza referitoare la
acea persoană mai degrabă pe ideile sale despre schizofrenie,
decât pe o observare a persoanei care, printre alte titluri ca
„ființă umană", „Jim", „soț", „tată", „chimist", îl are și pe acela
de „schizofrenic".
f. Dar nici clinicianul și nicio altă persoană nu au dreptul să îl

trateze pe pacient numai în termenii de „schizofrenic",
pierzând din vedere imaginea sa ca ființă umană completă.
Nicio etichetă nu este infailibilă, pentru că
VIRGINIA SATIR
18
9
nidun diagnostic nu este infailibil, dar, prin identificarea
persoanei cu eticheta, terapeutul își închide mintea în fața
posibilității unor interpretări diferite, către care ar putea să
ducă dovezi diferite.
8* Terapeutul ar trebui sa-i spună pacientului său, de fapt.* Tu te

comporți acum într-un fel pe care eu, ca și clinician, fl numesc
„schizofrenie". Dar această etichetă se aplică numai în acest
moment, în acest loc și în acest context. Momentele, locurile și
contextele viitoare pot arăta ceva destul de diferit.
17. Haideți să încheiem discuția despre rolul terapeutului luând în

considerare unele avantaje specifice pe care le va avea terapia de
familie în comparație cu terapia individuală sau de grup.
a. în terapia de familie, terapeutul va avea o mai mare

oportunitate de a observa obiectiv. în terapia individuală, din
moment ce nu sunt decât două persoane, terapeutul este parte
din interacțiune. Este greu pentru el să fie imparțial. în plus, el
trebuie să separe reacțiile și s^timentefe proprii ate pacfen^m
de aretea care ar putea să fie un răspuns la probleme venite din
partea terapeutului.
va
b. 'Terapeutul fam^ putea să obțmă cun°ștințe de p
rirnă mână despre
pacient, în două domenii foarte importante.
— Observând individul în familia sa, terapeutul poate vedea
unde se află acesta în termeni de nivel de dezvoltare
prezent.

190 ___ Observând un copil în grupul familiei, terapeutul poate
afla cum a intervenit handicapul în funcționarea sa. Poate
vedea el însuși cum soțul și soția relaționează unul cu
celălalt și cum relaționează amândoi cu copilul.
— Acest tip de cunoaștere la prima mână nu este posibilă în
terapia individuală, și nici chiar în terapia de grup, unde
individul este cu membrii grupului de colegi și tipul de
interacțiune care poate fi studiat este limitat la acest
singur aspect.
18. Ca terapeut, am găsit utile câteva concepte, de tipul unor

instrumente de măsură, pentru determinarea naturii și întinderii
disfuncției dintr-o familie.
a. Eu fac o analiză a tehnicilor folosite de fiecare membru al

familiei pentru a se descurca în prezența alterității. Reacția
unei persoane în fața alterității este un indice al abilității sale
de a se adapta creșterii și schimbării. Ea indică de asemenea ce
atitudini va avea el față de alți membri ai familiei sale, și dacă
va fi capabil sau nu să exprime limpede aceste atitudini.
— Membrii oricărei familii au nevoie să găsească moduri de a
afla despre și a face loc pentru alteritatea lor. Asta cere
ca fiecare să descrie, sieși și celuilalt, ceea ce percepe
despre sine și ceilalți. Exemplu: Janet și-a pierdut acul de
pălărie. Ea ar trebui să spună „Am nevoie de acul de
pălărie (limpede), despre care îți spun ție, Betty, (direct),
și este acel ac pe care îl folosesc pentru singura pălărie
neagră pe care o am (determinat)." Și nu:
VIRGINIA SATIR
„De ce nu îmi lași pălăria în pace?" sau „Este ceva despre care19
1
ai vrea să îmi spui?" sau mergând camera lui Betty și
întorcând lucrurile cu susul jos (neclar, indirect și
<
nedeterminat). s
— După cum am spus mai devreme, când unul dintre partenerii
unui cuplu căsătorit se confruntă în celălalt cu o alteritate la
care nu se aștepta sau despre care nu știa, este important ca el
să o trateze mai degrabă ca pe o oportunitate de a explora și de
a înțelege, decât ca pe un semnal de război.
— Dacă tehnicile de a se descurca cu alteritatea se bazează pe
determinarea celui care are dreptate (război), sau pe pretenția
că alteritatea nu există (negare), atunci există un potențial
pentru comportament patologic la fiecare membru al familiei,
dar în mod special la copii.
b. Eu fac ceea ce se numește o analiza a funcției de rol pentru a afla în ce
măsură membrii familiei joacă roluri diferite de cele pe care poziția
lor în cadrul familiei le cere să le joace (vezi Cap. 12, 52).
— Dacă două persoane au intrat în viața de cuplu căsătorit cu
speranța de a se extinde pe sine, fiecare este de fapt făcută
responsabilă pentru cealaltă, creând astfel un soi de relație
parazitară reciprocă.
— Această relație va fi eventual transformată în ceva ce pare să fie o
relație părinte-copil. Adulții, numiți „soț" și „soție", pot în
realitate funcționa ca fiu și mamă, tată și fiică sau ca frați,
creând confuzie pentru restul familiei și, nu în ultimul rând,
pentru ei înșiși.

19 — Iată un exemplu suprasimplificat despre cum pot evolua
2 lucrurile într-o astfel de familie:
Presupunem că Mary preia rolul de părinte unic cu soțul

ei Joe, care joacă rolul copilului ei. Apoi Joe joacă roul de
frate pentru cei doi copii ai lor, John și Patty, cu care
rivalizează pentru afecțiunea mamei lor. Pentru a face
față rivalității și a-și păstra locul, el poate începe să bea
excesiv sau se poate îngropa în muncă, pentru a evita să
vină acasă. Mary, părăsită, se poate întoarce înspre John
într-un fel în care să îl facă să simtă că trebuie să ia locul
tatălui său. Dorind să facă asta, dar în realitate nefiind
capabil, John poate deveni delincvent, întorcându-se
împotriva mamei și alegând pe cineva din afară. Sau el
poate accepta invitația mamei sale, care ar fi aceea de a
renunța la a mai fi bărbat și a deveni homosexual. Patty
poate regresa sau rămâne infantilă pentru a-și păstra
locul. Joe poate căpăta ulcer. Mary poate deveni
psihotică.
— Acestea sunt câteva dintre posibilitățile de perturbare într-

o familie care a fost dislocată de jocuri de rol
incongruente.
c. Eu fac o analiză a manifestării sinelui penbui fiecare membru

al unei familii. Dacă ceea ce spune o persoană nu se potrivește
cu modul în care aceasta arată, vorbește sau se comportă, sau
dacă aceasta își descrie dorințele și emoțiile ca aparținând
altcuiva sau ca venind de altundeva, știu că această persoană
nu va reuși să
VIRGINIA SATIR
producă repere de încredere pentru nicio altă persoană care
19
interacționează cu ea. Când un asemenea comportament, pe care 3
îl numesc „incongruență manifestă", este prezent la membrii unei
familii într-un grad oricât de mare, atunci există un potențial
pentru dezvoltarea unei patologii.
d. Pentru a afla cum anume viața timpurie a fiecărui membru al

familiei a afectat felul său de a se comporta în prezent, eu fac ceea
ce numesc o analiză model (vezi Cap. 12, 50)
— Aceasta înseamnă că încerc să descopăr cine au fost (sau sunt)
modelele care au influențat fiecare membru al familiei în
viața sa timpurie; cine i-a dat fiecăruia mesaje despre
existența și dezirabilitatea dezvoltării; cine i-a dat fiecăruia
schița după care fiecare a învățat să evalueze și să acționeze
asupra noilor experiențe; cine i-a arătat fiecăruia cum să
devină apropiat de ceilalți.
— Pentru că aceste mesaje au semnificație pentru supraviețuire,
felul în care sunt transmise va determina în mod automat
felul în care individul va interpreta ulterior mesajele de la
ceilalți adulți, care pot să nu fie implicați în supraviețuire,
dar care pot fi învestiți cu semnificație pentru supraviețuire,
cum ar fi soții, socru sau șefii.
■~Decre^rconexiuni evidente între această teorie și atât conceptul psihanalitic al transferului,, cât și
corcitul sullivanian al dfetorsû parataxice, există totuși și diferențe. h special, m locul inferării, din
transfer, a natani prțjtebte a mediului Mvidual timpuriu, eu folosesc informația despre trecută unui
mdrnd pentru a twatoa semnificația mesajelor sale curente pentru supraviețuire.

194 19. Ideile din acest capitol au fost discutate în afara contextului
unui proces terapeutic de care ele aparțin. în următoarele trei
capitole, sper să arăt foarte detaliat cum eu, ca terapeut, le
încorporez în acțiunea terapiei, din primul moment în care văd o
familie și până la terminarea tratamentului.
VIRGINIA SATIR
CAPITOLUL 11
începând tratamentul
1. Ar trebui să merg în spatele scenei și să descriu în detaliu tehnicile pe

care le-am găsit cele mai utile pentru practicarea terapiei de familie.
Deși eu cred în mod natural în propriile mele metode, și sper ca alții să
poată găsi util să citească despre ele, nu vreau să sugerez că ele sunt
ultimul și singurul cuvânt în procedura terapeutică.
Aceasta pentru că simt cu tărie că fiecare terapeut trebuie să își
găsească felul său unic și individual de a-și practica meșteșugul. Când
tratează pacienții, el nu ar trebui să-și sacrifice trăsăturile personale în
favoarea unui fel de ideal profesional, impersonal. După cum veți
vedea, oriunde am putut mi-am păstrat stilul de frazare (ca de pildă
întrebând o familie „Ce doare?"), idiomurile favorite sau felurile de a
glumi.
De asemenea am aflat că o manieră informală și individuală ajută în
păstrarea unui interviu terapeutic departe de un ritual funerar sau de o
sală de judecată și stabilește o atmosferă care încurajează speranța și
bunăvoința.
Terapia familiei ■ începând tratamentul

196 în această secțiune, am inclus exemple de tipuri de întrebări pe care
le folosesc pentru a scoate oamenii afară din cochiliile lor și a-i face
conștienți de propria lor comunicare. Acestea pot părea uneori
nenecesar de repetitive și simple, sau chiar poate părea că terapeutul
a stat prost cu auzul. Totuși, trebuie să ne amintim că, atunci când
tratăm mai mult de o persoană și când aceste persoane nu știu încă
cum să exprime ceea ce gândesc sau să întrebe ce gândesc ceilalți,
această repeti- tivitate și simplificare este o parte centrală a
procesului terapeutic. Este adesea suprinzător pentru un terapeut
neexperimentat cât de frecvent membrii familiei nu-și pot adresa
întrebări unul altuia, chiar și întrebări simple, de stabilire a
faptelor, și trebuie să li se arate cum.
Un alt motiv pentru a pune atât de multe întrebări și de a le repeta

pentru fiecare persoană din familie este de a da celeilalte persoane
prezente o nouă și poate iluminată perspectivă asupra modului în
care arată sau au arătat lucrurile pentru vorbitor.
Putem începe acum cu primul contact pe care terapeutul îl are cu un

membru al familiei, care probabil că va fi un apel telefonic. în acest
prim contact, terapeutul se va concentra pe patru lucruri:
a. Va încerca să afle din cine este compusă familia Jones.

— De exemplu, are Johnny frați sau surori? Dacă da, câți ani au
ei? Bunica locuiește chiar după colț? Dacă da, cât de des
este ea implicată în viața de familie?
A apărut cineva sau a ieșit cineva recent din familie? Dacă
da, cine? Bunicul? Un nou copil? Un chiriaș?
VIRGINIA SATIR
El va încerca să afle vârstele membrilor familiei, pentru că astfel de
informații îi spun unde este de așteptat să se situeze ei în
maturitatea lor cronologică. De asemenea, îi spun ce tip de sarcină
parentală duc partenerii.
— De exemplu, au Mary și soțul ei, Joe, 20, 30 sau 50 de am? Este o
familie tânără sau mai în vârstă? Ce vârstă are Johnny? Unde
este el acum pe drumul dezvoltării sale spre maturitate?
(Terapeutul poate nu va afla toate aceste lucruri de la primul
contact, dar el ține aceste întrebări în minte când vorbește cu
Mary Jones la telefon.)
El îi face lui Mary Jones o introducere în abordarea terapiei

familiei, explicându-i foarte clar că este important ca soțul ei să ia
parte la terapie.
Inițial, el vorbește cu Mary despre ea și Joe ca părinți ai lui Johnny

mai mult decât ca parteneri unul pentru celălalt. în acest fel el se
alătură temporar concentrării lor pe Johnny, ca problemă; ca „motiv
pentru care noi ne-am decis să cerem ajutorul .
Iată un exemplu al unui prim contact la telefon:
Soția: Sunt doamna Jones. Am auzit despre ideea terapiei familiei și
m-am întrebat dacă ne-ați putea ajuta.
T: Care pare să fie problema?

Soția: Păi, avem probleme cu băiatul meu, Johnny. Nu se descurcă
d
etoc bine la școală- De fapt el— el nu a fost deloc un copil foarte
dificil până acum.
Dar are un profesor nou care îl presează destul de tare.
Nu știu. Nu este cuminte, și am primit câteva plângeri
de la școală. Ei spun că este destul de tensionat, și cred
că el este.
T: înțeleg. Profesorii s-au plâns de comportamentul

lui Johnny la școală. Este tensionat. Cum arată faptul
că este tensionat? Cum spun ei că el arată când este
tensionat?
Soția: Păi, se prostește o bună bucată de vreme și nu se

astâmpără, și ei spun că este greu de stăpânit. Nu prea
înțeleg asta. Sincer, nu mă duce capul. El nu îmi spune
ce nu este în regulă, și m-am gândit poate
dumneavoastră ați putea... dacă este ceva ce noi greșim...
T: Cu siguranță sună ca și cum lucrurile nu merg
cum ați fi sperat. Putem să ne uităm și să vedem cum a
apărut asta și să încercam sa înțelegm mai bine.
Soția: Noi am făcut tot ce am putut. I-am dat tot ceea ce și-ar
putea dori un copil.
T: Sunt sigur că este destul de neclar pentru dum

neavoastră și vă străduiți din greu pentru a înțelege ceva.
După cum știți, noi facem muncă de familie aici, și cred că
ar trebui să începem cu dvs. și cu soțul dvs. Eu cred că ar fi
cel mai bine. Dvs. sunteți adulții din familie. Spuneți-mi
cine sunt cei din familia voastră?
Soția: Păi, sunt Johnny și Patty. Și soțul meu, Joe, și cu mine.
Doar patru cu toții.
T: Sunteți patru. Numele soțului este Joe. Și Johnny

și Patty, care sunt vârstele lor?
Soția: Johnny are zece. Patty merge pe 7.
T. Johnny are zece. Patty are aproape 7. Altcineva în familie?
Soția: Nu.
T: Păi, cum am spus, noi facem muncă de familie

aici. Deci ar trebui să începem cu cei doi adulți. V-aș
face cu plăcere o programare dvs. și soțului dvs. Apoi
mai târziu, putem vorbi despre cum îi putem aduce și
pe copii.
Soția: Păi, eu..., bine, nu sunt sigură. Joe ar... Nu sunt sigură că
ar vrea să facă asta. Nu l-am întrebat, dar el este...
T: Avem nevoie de informații de la soțul dvs. pe care

numai el le poate da. Este foarte important să vă văd pe
amândoi. Spuneți-i soțului dvs. că o familie nu este o
familie fără ca tatăl și mama să fie prezenți. Este foarte
important să avem oportunitatea să primim contribuția
lui la asta.
Soția: Păi, eu îi spun. Dar nu știu. El e destul de... nu e prea

înțelegător... este, of...
T: Spuneți-i soțului dvs. că avem nevoie de contri
buția lui. Avem nevoie să vedem punctul lui de
vedere asupra situației, în calitatea lui de bărbat adult
200
din familie. Avem nevoie de toate informațiile pe care le
putem strânge, iar contribuția unui tată este foarte
importantă. Numai el poate vorbi pentru el. Nimeni altul
nu poate da ce poate da el.
Soția: Bine, o să încerc. Când ne-ați putea vedea?
Joe va veni cu soția sa la prima întâlnire. Cu acest tip de

abordare, soțul, în rolul său de tată, foarte rar va refuza să
răspundă. Accentul pus de terapeut pare să-i confere
soțului o nouă importanță in ochii soției.
A
în primul interviu, terapeutul va începe prin a pune întrebări, pentru

a stabili ce dorește și așteaptă familia de la tratament.
a. El va întreba pe fiecare persoană prezentă, deși nu în mod

necesar cu aceste cuvinte:
„Cum s-a întâmplat să vii aici?"
„Ce te aștepți să se întâmple aici?"
„Ce speri să reușești aici?"
b. Terapeutul va explica apoi natura terapiei familiei: El poate

spune:
Familia funcționează după reguli despre care se poate ca
membrii să nici nu știe. Eu vreau să știu cum funcționează
această familie a voastră.
VIRGINIA SATIR
— Fiecare membru al familiei trebuie să facă ceva când vede 20
prezența durerii într-un alt membru. Am nevoie să aflu ce 1
face fiecare dintre voi.

— Nicio persoană nu poate vedea întreaga imagine pentru că
este limitată la propria sa perspectivă. Avându-vă pe toți
împreună, putem vedea întreaga imagine mult mai clar.
Fiecare persoană are o contribuție unică, care nu poate fi
copiată de nimeni altcineva.
c. Terapeutul va pune apoi fiecărui membru al familiei câteva

întrebări pentru a afla despre simptom și semnificațiile lui, cum
ar fi:
„Spune-mi, ce vezi tu ca fiind durerea în această familie?"
„Oricine cu o problemă are dureri într-un anume fel. Poți

să îmi spui unde este durerea?"
„Ce «doare» în această familie?"
Fiecare dintre aceste întrebări introduce ideea că familia,

ca familie, are dureri. Fiecare începe să mute accentul, de la
Pacientul Identificat la familie, ca întreg. Fiecare membru
al familiei are o șansă de a identifica, pentru sine,
domeniul problematic.
d. Părinții răspund de obicei că Pacientul Identificat este proWema

și tei'apeutul se orientează rapid pe problema așa cum o văd părinții:
„Când ați observat prirna dată acest simptom?
Terapia familiei ■ începând tratamentul

„Ce pași ați urmat pentru a încerca să-l rezolvați?" „Ce
s-a întâmplat cu aceste încercări?"
Aceste întrebări permit părinților să spună cum au

încercat să fie părinți buni și să se prezinte pe ei înșiși,
cu claritate, ca fiind confuzi. Aceste întrebări îl ajută de
asemenea pe terapeut să obțină primele indicii despre o
serie de lucruri: Cine vorbește pentru cine? Cine face
regulile familiei? Cine face planurile? Cine le execută?
Cât de clar sunt comunicate planurile? Cine vorbește cel
mai mult? Cine vorbește cel mai puțin? Care este ritmul
și tonul general al comunicării familiale? Cât de clară și
directă este comunicarea familială? Cum răspunde
familia crizelor? în ce domeniu comportamental se
manifestă simptomul (IQ, corporal, emoțional, social)?
Care erau circumstanțele prezente la momentul
declanșării simptomului? Ce distanță a existat între
declanșarea și etichetarea simptomului? Cine sau ce a
fost blamat pentru existența simptomului (vecinii,
profesorii, Dumnezeu, ereditatea)? Cărui scop îi servește
simptomul în familie?
e. Terapeutul scade amenințarea vinovăției, accentuând ideea
confuziei și ideea bunelor intenții:
Asta trebuie să vă fi încurcat, pentru că ați făcut toate
astea și totuși nimic nu părea să se rezolve așa cum ați
sperat.
— Suntem cu toții oameni. Facem ce putem mai bine. Trebuie să vă
fi simțit confuzi când, cu toate aceste eforturi, nimic nu părea să
meargă bine.
Apoi terapeutul face o punte de legătură pentru a putea începe

studierea familiei. El poate spune:
— Sună ca și cum voi toți ați fost încurcați de modul în care a
apărut această dificultate a voastră.
— Odată, nimeni din această cameră nu știa pe celălalt. Poate acel
moment este greu de amintit, și poate părea că voi vă cunoașteți
dintotdeauna. Asta nu este așa. Voi ați ajuns împreună unul câte
imul. De fiecare dată cineva nou a venit, iar cei care erau deja
acolo au trebuit să găsească modalități în care să facă spațiu
pentru cel nou-venit.
— Acum haideți să vedem care sunt persoanele care au creat această
familie.
CAPITOLUL 12
Utilizarea unei cronologii

a vieții de familie
1. Când mă uit la o familie, văd trei generații diferite.
a. în mintea mea, văd părinții drept copii, trăind și crescând cu

părinții lor (care sunt acum bunici), învățând atât reguli
implicite, cât și explicite despre cum să abordeze viața.
b. Văd părinții ca arhitecți ai prezentei familii. Ei pun împreună
ceea ce au învățat în propriile lor familii, amestecându-le,
conștient și inconștient, pentru a forma contextul familiei lor.
c. A treia familie este un fapt dacă există copii căsătoriți. Dacă
nu, a „treia familie" este o viitoare familie construită pe baza
experiențelor curente ale prezentei familii- în orice situație,
copiii învață cum să devină adulți, fie că formează sau nu o
familie.
2. Asta înseamnă că familia este compusă din părinți, bunici și copii.

Fiecare generație reprezintă un context diferit, într-un timp și loc
diferit. Circumstanțele, contextul și timpul în care această familie
curentă se adună (și din care membrii ei ies
VIRGINIA SATIR
205
și în care intră) este teritoriul pe care îl folosesc ca bază pentru
descoperirea dezvoltării acestei familii distincte.
a. Fiecare familie are o istorie unică, cu propriile sale semnificații

și interpretări ale fiecărui membru.
b. Fiecare familie are propriul set de reguli implicite și explicite

despre cum să abordeze viața. O privire asupra oricăreia dintre
familiile trigeneraționale va arăta foarte rapid cum au fost țesute
aceste reguli implicite și explicite în compoziția actuală a vieții
lor de familie:
— direct
— prin ignorarea evidentă a existenței lor, proiectând regulile
asupra altor lucruri
— negându-le existența și făcând contrariul
— distorsionând regulile într-un anume fel, sau
— prin renunțarea confortabilă la toate regulile.
3. Terapeutul familiei începe ședința știind puține sau nimic deosebit

despre familie.
a. Se poate ști cine este Pacientul Identificat și ce simptome simt
manifeste, dar de obicei cam asta este totul. Obținerea de indicii
despre semnificația simptomului în acel sistem familial va fi
începutul explorării.
b p
- oate exista suspiciunea că există durerea m refacă maritală. Este important
să se a
fle m ce fel se prezintâ durerea. Este nevofe să se exploreze cum au mcercat
partenerii să-și rezolve problemele.
c
- Terapeutul familiei va ști că ambii parteneri funcô- nează, în mare, pe baza
„modelelor " derivate din ceea ce au văzut întâmplandu"se (sau
ne
mtamplandu-se) între propriii părinți. Este necesar pentru el să afle
modul în care aceste modele au influențat așteptările fiecărui
partener despre cum să fii un partener și cum să fii un părinte.
Terapia familiei ■ Utilizarea unei cronologii a vieții de familie

206
4. Terapeutul familiei începe o ședință, știind că familia a avut o
istorie. Cronologia vieții de familie este esențialmente o istorie a
evenimentelor care au avut loc atât în lumea internă, cât și în cea
exterioară familiei. De asemenea ea destăinuie modul în care
membrii familiei au interpretat și au răspuns acestor evenimente.
a. Exemple ale evenimentelor familiale interne: nașterea sau
mortea unui copil, sau divorțul sau moartea unui părinte sau
unui bunic care se mută cu familia sau părăsește familia.
b. Exemple ale evenimentelor lumii exterioare sunt: un război, o
criză economică, o nouă lege rigidă sau o schimbare marcantă
în situația economică a familiei (ori în bine, ori în rău).
c. Când într-o familie s-au petrecut o mulțime de fragmentări și
distrageri de-a lungul multor ani, structurarea unei cronologii
ajută terapeutul familiei să aibă o perspectivă asupra familiei.
5. Unul dintre principalele lucruri de care un terapeut al familiei

are nevoie să afle este cum s-au descurcat oamenii cu lucrurile care s-
au întâmplat.
a. Modid în care se descurcă cineva este; o ftmcțțe ia stimei

de sine. De asemenea, oferă un indiciu al regulilor emoționale
implicite din familie.
VIRGINIA SATIR
b. Cronologia momentelor și locurilor evenimentelor îi permite unui
terapeut să „simtă" călătoria reală pe care această familie a
întreprins-o.
6. Modul meu de a obține informații este accentuarea aprecierii față de

metoda de coping a fiecărei persoane și față de acel lucru cu care au avut
de-a face.
a. Am descoperit cu mult timp în urmă că oamenii fac întotdeauna cât

de bine pot lucrurile la un anumit moment, deși poate că nu este cea
mai bună metodă, dacă privești în urmă sau dacă privești din
punctul de vedere al unui observator.
b. Orice ar face o persoană reprezintă aspectele la care ea este atentă,

cum experimentează ea un fapt, cum îl interpretează și ce acțiuni
asociază cu această interpretare.
c. Aceasta constituie direcția tuturor lucrurilor care țin de coping.

Schimbarea felului sau obiectivului abordării, găsirea de noi
posibilități și interpretări, descoperirea unor opțiuni diferite va
conduce automat spre o nouă abordare.
7. Membrii familiei intră în terapie cu destul de multă teamă.
a. Membrii familiei se simt deseori vinovați, în secret, pentru faptul că

nimic nu pare să fi ieșit bine (chiar dacă ei acuză public Pacientul
Identificat sau celălalt partener).
b. Părinții, în special, au nevoie să simtă că au făcut lucrurile cât au

putut de bine ca părinți. Ei au nevoie să îi spună terapeutului: „Din
cauza asta am făcut ce am făcut. Asta este ce s-a întâmplat cu mine."
208 c. O cronologie a vieții de familie, care tratează cu fapte
ca nume, date, relații etichetate, mutări etc. pare să placă
familiei. Se pun întrebări la care membrii pot răspunde,
întrebări care sunt aparent neamenințătoare. Tratează cu viața
în felul în care o înțelege familia.
8. Obișnuiam să văd cronologia într-un fel destul de rigid. Acum

petrec mai mult timp stabilind un contact inițial, aici și acum, cu
membrii familiei.
a. După ce realizez contactul inițial cu membrii familiei, desenez

o hartă pe tablă. Asta este pur și simplu o modalitate de a afla
cine și când a fost în familie.
b. Sortarea informației factuale despre prezența și absența

membrilor familiei pare să fie mai puțin amenințătoare, în
acest moment de început, decât dacă ar fi făcută mai târziu. în
acest moment de început, desenarea hărții poate fi comparată
cu întrebările despre sănătatea cuiva și despre semnele vitale.
Din moment ce este informație factuală, poate fi dată fără prea
mult aport emoțional.
c. în această manieră informativă, de colectare a faptelor,

terapeutul familiei poate aduna cele mai multe dintre indiciile
care ajută la înțelegerea procesului familial: Cine este tatăl cui?
Dacă există o mamă vitregă, unde este mama naturală a
copiilor? etc.
d. Terapeutul ar trebui să urmărească reacțiile altor membri ai

familiei când o persoană oferă informații. Aceste reacții pot fi
îndosariate pentru o referire ulterioară sau terapeutul le poate
folosi imediat cum apar.
VIRGINIA SATIR
209
o în momentul în care am terminat harta, am definit această familie. Am
răspuns, de asemenea, informației factuale. Am modelat o experiență în
spiritul neînvinovățirii.
a. Spre exemplu, aflu că bărbatul din fața mea este tatăl vitreg. Apoi
întreb: „Pe care dintre copiii de față i-ai adus în căsnicie?"Asta îmi
lasă spațiu pentru a-1 întreba pe copilul în cauză: „O, tu ai
treisprezece ani acum. De cât timp ești în această nouă familie?"
întrebarea duce cu ea mesajul implicit că acest copil a avut o nouă
experiență. Accentul nu este pus pe tipul de experiență avută, ci doar
pe faptul că acolo a avut loc o experiență.
b. Aș putea, de asemenea, să întreb unde este mama. Sau aș putea să

întreb copilul: „Cum este... să primești o nouă persoană în calitate de
mamă?" Cu câteva întrebări, bine plasate, de acest tip, pot pătrunde în
miezul problemei familiale.
c. Dacă descopăr că una dintre persoanele prezente este o bunică, care a

intrat în familie la două săptămâni după moartea soțului ei, voi ști că
acolo se petrece un travaliu de doliu. Acest doliu înseamnă ceva pentru
părintele al cărui tată a murit, pentru copiii al căror bunic a murit și
pentru femeia care și-a pierdut soțul.
— Dacă Pacientul Identificat de familie este, la acest punct, un copil,
pot să întreb natural cum erau lucrurile între acel copil și bunic.
— Pentru a nu deveni prea evidentă, aș putea să pun aceeași
întrebare și altui membru al familiei.

210 10. Terapeutul familiei are nevoie să judece cât de multă atenție
este dată fiecărei porțiuni din cronologie.
a. Scopul este de a avea și de a oferi o perspectivă familiei.
b. Terapeutul trebuie să fie foarte atent la procesele de coping pe

care le folosesc membrii familiei când își relatează istoriile.
c. Terapeutul ar trebui să păstreze în minte, de asemenea,

anumite caracteristici ale familiilor care vin în terapie.
Următoarele reprezintă câteva lucruri speciale de care simt în
permanență conștientă când lucrez pentru a descoperi familia
pe care o am în față.
d. Membrii familiei intră în terapie cu o mare încărcătură de

disperare. Structurarea făcută de terapeut ajută la stimularea
speranței.
— în ceea ce îi privește pe membrii familiei, evenimentele
trecute simt parte din ei. Acum ei pot spune terapeutului:
„Am existat." Și mai pot spune: „Nu sunt doar un mare
sac plin cu patologie. Am reușit să depășesc multe
handicapuri."
— Dacă familia ar fi știut ce întrebări ar fi trebuit să își pună,
nu ar fi avut nevoie să vină în terapie. Ded terapeutul nu
va spune: „Spuneți-mi ce vreți să îmi spuneți." Membrii
familiei vor spune terapeutului pur și simplu ce anume
și-au spus lor înșiși de am de zile. întrebarea terapeutului
înseamnă: „Știu ce întrebați. îmi asum responsabilitatea
de a vă înțelege. Vom merge împreună în aceeași
direcție."
VIRGINIA SATIR
211
e. Terapeutul familiei știe de asemenea că, într-o anume măsură,

familia s-a concentrat asupra Pacientului Identificat, pentru a alina
durerea maritală. El știe de asemenea că, într-o anumită măsură,
familia va rezista tuturor eforturilor de a schimba această
focalizare. Alcătuirea unei cronologii a vieții de familie este o cale
eficientă, neamenințătoare de a muta accentul de la un membru al
familiei „bolnav" sau „rău" la relația maritală.
f. Cronologia vieții de familie servește și altor scopuri terapeutice

utile, printre care oferirea unui cadru în care procesul de reeducare
poate avea loc. După cum am spus, terapeutul servește ca model
prin felul în care verifică informația sau corectează tehnicile de
comunicare, iar felul în care își plasează întrebările și solicită
răspunsurile îi permite să înceapă acest proces. în plus, când
terapeutul așază elementele cronologic, el poate introduce într-o
manieră relativ neînspăimântătoare câteva dintre conceptele
cruciale prin care speră să inducă schimbarea.
11. Din cronologia vieții de familie, terapeutul capătă primele indicii

despre cât de disfuncțională este relația maritală.
a. Dacă, spre exemplu, în timp ce răspund întrebărilor terapeutului,
partenerii pot vorbi cu ușurință despre durerea din propria relație
maritală, prognoza pentru un rezultat rapid în terapie este bună.
b. Dar dacă, în timpul cronologiei, partenerii nu pot vorbi cu

ușurință despre relația maritală, dar insistă să se concentreze
asupra Pacientului Identificat și asupra lor

212 ca părinți ai unui copil bolnav și rău, prognoza pentru un rezultat
rapid în terapie nu este la fel de bună.
c. De asemenea, dacă copilul (P.I.) își ajută părinții să păstreze

atenția asupra lui însuși (schizofrenicii și delinc- venții fac asta),
terapeutul va avea o sarcină suplimentară, încercând să-l reasigure
pe P.I. că este în siguranță să se vorbească despre suferința dintre
părinții săi, în același timp reasigurându-i pe parteneri de același
lucru.
12. Terapia familiei este, într-un anume sens, o formă de terapie

maritală, chiar dacă terapeutul familiei tratează cu partenerii și în
rolurile lor parentale.
a. Dar felul în care terapeutul gestionează rolurile parentale

depinde de vârsta copiilor. După cum văd eu, rolul parental
există numai în relație cu copiii care sunt încă în familie și nu
au încă vârsta majoratului. După ce un copil împlinește 18
ani, el trebuie tratat ca un alt adult, pentru că aceasta este
realitatea pe care el și părinții lui trebuie educați să o accepte,
dacă nu au fost capabili să o accepte până acum (vezi Cap.
10,18).
b. Terapia familiei trebuie să se concentreze în primul rând

asupra partenerilor ca parteneri, deoarece durerea lor maritală i-a
împiedicat să-i acorde asistență parentală copilului în concordanță
cu nevoile sale de dezvoltare. Ei au fost părinți în concordanță cu
propriile lor nevoi.
c. Terapia familiei trebuie să se concentreze în primul rând

asupra partenerilor ca parteneri, datorită faptului că ei simt
conectați extrem de acut la durerea lor maritală și,
VIRGINIA SATIR
213
din cauza acestei dureri, suferă Pacientul Identificat și toți ceilalți
copii din familie.
— Părinții care sunt nefericiți imul cu celălalt nu pot da copilului
sentimentul că baza căminului lui este sigură.
— Ei nu pot nici să fie modele utile pentru copil în ceea ce ar trebui
să fie o relație bărbat-femeie confortabilă, plină de satisfacții.
13. Odată ce terapeutul a abordat pe scurt problema așa cum o definește

familia, el se va ocupa apoi cu cronologia, începând cu partenerii.*
a. Partenerii au fost acolo primii; ei sunt, de fapt, arhitecții familiei.

— Abordându-i întâi pe parteneri, terapeutul începe și să schițeze
relația maritală.
— El ajută de asemenea copilul să-și vadă părinții ca oameni care au
avut viețile lor cu mult înainte ca el să se nască.
b. El începe cu partenerii, chiar dacă familia, ca familie, nu a început să

existe până la sosirea primului copil. Dacă ar începe cu relația
fiecărui părinte cu copilul lui, ar fi ca și cum ar pune căruța înaintea
cailor.
“ e măsură ce face asta, terapeutul poate lua notițe, ori pentru a-și reîmprospăta memoria, din motive
legate de cercetare, ori pentru a arata familiei că le ia istoria în serios. Pe de altă parte, mulți terapeuți
vor înregistra ședințele sau vor considera că faptul de a lua notițe subminează relația. Această
problemă, începând cu momentul remarcilor timpurii ale lui Freud asupra acestui subiect, a rămas o
chestiune individuală.

214
14. Nucleul grupului familial ulterior a început să existe atunci
când partenerii și-au ațintit privirea unul asupra celuilalt și s-au
decis să continue relația.
A
a. In această etapă, homeostaza maritală de bază (sau definiția

relației) a început să se formeze. Orice cronologie trebuie să
înceapă așadar cu această primă întâlnire între cei doi viitori
parteneri.
b. Bărbatul și femeia care au decis să continue relația poate au
stat ceva timp împreună încercând să formeze o relație înainte
de a se căsători. Orice cronologie trebuie să acopere așadar
perioada dintre prima întâlnire și căsătorie.
c. Bărbatul și femeia care au devenit parteneri probabil au trăit
împreună, pentru o vreme, ca un cuplu fără copii. Orice
cronologie trebuie să acopere așadar perioada de dinaintea
asumării rolului parental.
d. De asemenea, amândoi partenerii au crescut, ei înșiși, într-o
familie. Orice cronologie trebuie să includă așadar niște
imagini despre cum era viața în ambele medii familiale
originale. (Deși această informație aparține începutului
cronologiei, terapeutul trebuie să fie orientat asupra familiei
prezente, deci el începe cu perioada când partenerii s-au
întâlnit pentru prima oară; el începe cu începutul prezentei
familii.)
15. înainte de a trece la întrebările actuale pe care terapeutul le poate
pune și la ordinea în care el le poate pune, aș vrea sa accentuez
maniera, spiritul sau stilul în care terapeutul trebuie să pună
întrebările.
VIRGINIA SATIR
215
a. Terapeutul familiei tratează cronologia vieții de familie într-o manieră
obișnuită, dar totuși atentă (vezi Cap. 12, 29)
b. El se comportă ca și cum ar fi un cronicar al familiei, colectând fapte

din viața familiei. El face asta într-o atmosferă de descoperire plină de
speranță; familia și el, împreună, vor zugrăvi o imagine a trecutului.
Toți membrii vor avea de oferit percepții ale evenimentelor, chiar dacă
percepțiile unei persoane ar putea să nu se potrivească cu cele ale altei
persoane.
c. El nu se va comporta ca un colector de taxe, un director de pompe

funebre sau ca un procuror districtual intero- gând acuzații. El și
familia simt oameni de știință, lucrând împreună la o sarcină. De
exemplu, terapeutul poate spune:
„Apoi Bunica revine în cadru. Este corect? Când s-a

A întâmplat asta, după câte vă puteți aminti? înainte sau după ce Suzie,
aici de față, a apărut pe scenă?" Terapeutul va obține înainte de toate
16. ceea ce numesc o distribuție, ca și cum s-ar orienta într-o piesă de
teatru:
„Acum, pentru a avea o imagine completă, spu- neți-mi cine este

în familia voastră."
„Care sunt numele copiilor voștri? Unde sunt ei acum? Care sunt
vârstele lor?"
Este înțelept să ne reamintim că ar putea fi și alți copii în familie, în afară de
cei prezenți în cabinetul de terapie.

216 17. Dacă terapeutul află că unul sau amândoi partenerii au avut
mariaje anterioare, el se oprește pentru a întreba numele vârstele,
domiciliul partenerilor anteriori și ale copiilor din căsătoriile
anterioare. El poate de asemenea cere datele căsătoriei anterioare,
data divorțului sau a morții partenerului anterior.
„înțeleg. Deci ai mai fost căsătorit înainte. Atunci această
familie este compusă și din copiii din această căsătorie
anterioară."
„Când te-ai căsătorit pentru prima dată?"
„Ce a condus la despărțire?"

Adeseori tatăl din cabinetul de terapie este în realitate un tată
vitreg sau adoptiv. Astfel de întrebări despre distribuție pot scoate
repede în evidență posibile domenii problematice în familia
prezentă.
18. Terapeutul va afla dacă altcineva locuiește în prezent cu familia,

persoane ca socri sau frați vitregi, chiriași, mătuși etc. El va întreba
de asemenea despre persoanele care nu fac încă parte din familie,
dar au primit sau au contribuit la hrănire, suport financiar sau
direcționare (ghidare-dibdciplniă) în trecut.
„Sunt alte persoane care locuiesc cu voi acum?''

„Sunt alte persoane care la un moment dat au fost
membri ai acestei familii?"
„Când s-a alăturat fiecare persoană aceastei familii?
„Care a fost motivul pentru care fiecare persoana s-a
alăturat acestei familii?"
VIRGINIA SATIR
21
7
„De unde a venit fiecare?"
„Când a părăsit fiecare familia?"
„Care a fost motivul pentru părăsirea familiei?"
„Unde a plecat fiecare?"
„Unde este fiecare dintre aceste persoane?"
„Care este acum contactul între fiecare dintre aceste
persoane și fiecare dintre membrii familiei din prezent?"
„înțeleg, acum vedem toate persoanele care au făcut sau
fac parte din această familie."
Prin repetarea constantă a ideii „acestei familii", terapeutul ajută
familia (în special părinții) să vadă că ea este, de fapt, o unitate
singulară. De asemenea, prin cercetarea locurilor în care se află toți
membrii familiei, terapeutul poate descoperi că o fată este într-un
spital de boli mentale din vecinătate și că părinții unuia dintre
parteneri locuiesc imediat după colț. Cu alte cuvinte, multe
persoane care nu sunt în cabinetul de terapie pot fi foarte prezente
în cadru. Terapeutul trebuie
19. să știe despre ele. Terapeutul definește apoi scopul terapiei,

aducând propria
sa orientare:
sunt sigur că, odată, această familie a avut momente mai

218 bune."
Vorbind în general, terapeutul evită ca un anumit membru al familiei

să se simtă responsabil pentru nefericirea din familie.
De asemenea, accentuând ideea plăcerii ca scop al terapiei, terapeutul

continuă să diminueze teama și să sporească speranța.
în final, vorbind despre „ce vedem" în familii, terapeutul își folosește

cunoașterea specială despre familii pentru a ajuta membrii familiei să
nu se perceapă pe ei înșiși ca fiind deosebit de răi sau fără speranță.
20. Terapeutul trece apoi la parteneri, ca lideri ai familiei:
„Ei bine, acum, voi doi nu ați fost părinți toată viața voastră.
V-ați cunoscut cu mult înainte ca «acesta» (P.I.) să apară.
Spuneți-mi, cum s-a întâmplat ca voi doi să vă alegeți unul
pe celălalt ca parteneri?"
Mutându-se într-o perioadă precedentă, pentru a aborda relația

maritală, terapeutul continuă să diminueze amenințarea. Perioada
despre care el întreabă este perioada în care amândoi partenerii s-au
simțit mai optimiști decât acum. Și, cu întrebări ulterioare, terapeutul
urmează să extindă cunoașterea primelor așteptări:
„Ce ai văzut la ea și te-a făcut să spui «Ea este pentru

mine»?"
„Sigur, erau și alți bărbați care dansau la petrecere. De ce

tocmai el în mod special?"
„Deci când v-ați văzut din nou? Cine a făcut acel pas
următor foarte important? Cum s-a ajuns la el?" „Deci el
te-a chemat. Tu ce ai făcut? Te așteaptai ca el să facă asta?
Tu la ce te așteptai din partea ei?" „Și apoi ce s-a
VIRGINIA SATIR
219 întâmplat?"
„Când ați căzut amândoi de acord că doriți să continuați
relația?"
„Când ați anunțat pe toată lumea că ceea ce se petrecea

între voi doi este ceva serios?"
De obicei, cei doi parteneri se implică foarte repede în discuția
despre acest moment aproape uitat. Iar copilul, lăsat în rolul
potrivit, de observator, are oportunitatea să-și vadă părinții ca pe
două persoane care au trăit înainte ca el să trăiască și au avut odată
o relație mai fericită unul cu celălalt, întrebările despre această
perioadă continuă să contureze profilul partenerilor ca parteneri, și
pe fiecare partener ca pe un individ care a luat o decizie să trăiască
alătun de celălalt, în căsătorie. Efectul acestor întrebări referitoare
la parteneri pare să fie „Eram fericiți odată. Putem fi din nou."
Efectul acestor întrebări asupra copilului pare să fie: „Părinții mei
erau odată fericiți. Poate ar putea fi din nou."
^2- Terapeutul se întoarce înspre copil (sau P.1.) în mod repetat, în
timpul acestei povești despre întâlnire și căsătorie, și îl întreabă
dacă știa despre această perioadă din viețile părin ților lui:
VIRGINIA SATIR
220 „Poate este greu de crezut că la un anumit moment
părinții tăi nici măcar nu se cunoșteau unul pe celălalt."
„Ai știut asta despre tăticul tău? Că se străduia să

câștige suficienți bani pentru a se putea căsători cu
mama ta?"
„Ai știut că mama ta se desconsidera atât de mult încât

credea că niciun bărbat nu va vrea să se căsătorească cu
ea?"
Chiar dacă copilul refuză să răspundă terapeutului, aceste

întrebări vor continua. Vorbind copilului în fața părinților (un
„aparte"), terapeutul poate începe să ofere interpretări nu numai
copilului, ci și indirect părinților săi. El începe să comunice
viziunea sa asupra a ceea ce este valoros la ei, în același timp
notând cronologia.
23. Terapeutul întreabă despre decizia și planurile de căsătorie:
„Când v-ați decis să vă căsătoriți? Cum v-ați ocupat de

planificarea nunții?"
„Cum a fost ceremonia de căsătorie? Cine a fost

prezent?"
„Ce obstacole au stat între voi și căsătorie?"
Aceste întrebări scot la suprafață detalii realiste despre venit,

război, schimbarea locului de muncă, moartea sau boala părinților
etc. Ele accentuează și ideea că amândoi partenerii se aleg unul pe
celălalt; căsătoria lor nu este doar ceva care s-a întâmplat.
VIRGINIA SATIR
întrebările aduc în prim-plan problemele pe care unul sau amândoi
22
parteneri le-au avut în separarea de propriii lor părinți, încercând
1
totuși să-i mulțumească pe aceștia. (De exemplu, putem deseori afla
că partenerii au trecut prin două ceremonii de căsătorie pentru a le
face pe plac părinților lor.) Aceste întrebări îi oferă, de asemenea,
P.I. o poveste coerentă despre dezvoltarea naturală a familiei.
Această lămurire a trecutului ajută la nedistorsionarea realității.
24. Terapeutul cere fiecărui partener să-i spună ce anume a gândit
despre răspunsul celuilalt partener atunci când a apărut ideea
căsătoriei:
„Când a fost discutată prima dată ideea căsătoriei? A
în ce context? Cum a fost comunicată ideea? Ce s-a spus?
Cine a menționat-o primul?"
„Care a fost impresia ta (a soțului) despre răspunsul soției
tale?"
„Care a fost impresia ta (a soției) despre răspunsul soțului
tău?"
„Ce te gândeai și ce simțeai când soțul tău ți-a cerut să te
măriți cu el? Tu (soțul) ce ai simțit?
25
Dacă sunt discrepanțe între cete două ima^ terap^tri încearcă să le aducă la
lumină și să le interpreteze. El folosește acest moment pentru a mcepe
să r z
p e mte cuplului ideea că este posibil ca fiecare dinlre parteneri să funebra cu
oî
nțelegere ms^tetentă a cetafok și că exista cai pentru a corecta aceste
neînțelegeri. El afirmă.

222 „Tu (soția) simțeai și gândeai ceva diferit de ceea ce soțul tău
credea că tu ai simți și ai gândi."
„Cum îți explici că soțul tău și-a făcut o imagine despre ce
simțeai și gândeai, imagine care era diferită față de ceea ce
tu simțeai și gândeai de fapt?"
„Cum îți explici tu (soțul) că ți-ai făcut o imagine diferită
față de ceea ce simțea și gândea soția ta și față de ceea ce ai
intenționat?"
„S-a întâmplat vreodată invers, ca tu (soția) să îți faci o
imagine diferită față de ceea ce tu (soțul) intenționai?"
„Ce se întâmplă când fiecare observă că celălalt nu a primit
mesajul pe care i l-ai trimis? Asta bindnțeles că se întâmplă
fiecăruia. Fiecare are nevoie de tehnici de a se descurca cu
acest lucru."
„Ce se întâmplă când fiecare vine cu imagini diferite ale
unui lucru probabil asemănător?"
„Ce tehnici cunoașteți tu (soție) și tu (soț) sau ați dezvoltat
pentru a face față situației?"
„Asta ar putea părea câteodată ca și când cineva ar minți,
sau ar fi rău, prost, bolnav sau nebun." „Cred că ăsta este
un domeniu unde trebuie să facem ceva treabă. Acum, să
ne întoarcem!"
26. Terapeutul întreabă apoi despre reacțiile parentale la decizia
partenerilor de a se căsători:
„Cum au reacționat părinții voștri la faptul că vă 223 făceați
curte și că ați decis să vă căsătoriți?" „Unde locuiau părinții
voștri în acel moment? Unde locuiați voi în acel moment?"
VIRGINIA SATIR
Aceste întrebări duc, în mod natural, către informații despre relația
fiecărui partener cu propriii lui părinți. De obicei, această zonă este
încărcată emoțional și conduce, de asemenea, la conflicte maritale
timpurii.
Terapeutul cuplează cronologia și răspunsurile primite de la familie.
Dacă unul sau amândoi partenerii își arată interesul pentru discutarea
vieților lor premaritale, terapeutul face o pauză în cronologia
evenimentelor familiei nucleare și se concentrează asupra cronologiei
vieții fiecărui partener în familia sa de origine. O asemenea abatere va
contura în continuare profilul fiecărui partener ca individ cu o viață
proprie premaritală separată.
27. Terapeutul merge apoi mai departe în relația dintre perechea logodită și
viitorii lor socri. El direcționează următoarea serie de întrebări către
soție și le repetă pentru soț:
„Ce știi tu (soția) despre ce simțea tatăl tău despre căsătoria cu
soțul tău? Cum ai aflat asta.
„Ce știi despre ce simțea mama ța despre căsătoria cu soțul tău? Cum ai aflat
asta.
să afli asta?"

224
„Ce știi despre cum se simțea tatăl soțului tău în

legătură cu faptul de a te avea pe tine ca noră? " „Tu
(soțul) a avut aceeași impresie ca soția ta?" (dacă impresia
este diferită, terapeutul va nota faptul că există o
diferență și va nota care este diferența.)
„Cum anume vă explicați diferența dintre impresiile

voastre?"
28. Terapeutul merge mai departe și întreabă despre relația prezentă a

partenerilor cuplului cu socrii lor:
„Cum stau lucrurile acum între tine (soție) și mama ta
soacră, tatăl socru, mama și tatăl tău?"
„Cum stau lucrurile acum între tine (soț) și mama și tatăl
tău, tatăl și mama soacră?"
„V-ar plăcea ca lucrurile să fie diferite?"
29. Terapeutul extinde acum distribuția pentru a include frații,
surorile, mama, tatăl, mătușa etc. fiecărui partener.
„Amândoi ați venit din propriile voastre medii familiale.
Mai bine ne-am face o imagine a cui este în aceste familii."
„Aveți frați și surori? Cât de în vârstă sunt ei? Mai tineri

sau mai în vârstă ca voi?"
„Atunci asta te face cel mai în vârstă din familie." „Care

sunt numele lor? Unde locuiesc ei acum? Sunt căsătoriți?
Au copii? Ce vârste au copiii lor?"
VIRGINIA SATIR
„Unde locuiesc părinții voștri acum? Ce vârstă au 225 ei? Cum
își câștigă tatăl tău existența?"
Pentru că această zonă este de obicei încărcată, terapeutul se

concentrează asupra faptelor: nume, vârste, sex, domiciliul membrilor
familiei. în acest fel, el își face o imagine despre cum trebuie să fi arătat
mediul familial al fiecăruia dintre parteneri. El lasă deoparte detaliile
privitoare la relații și emoții, până când are un cadru destul de larg în
care să le introducă. Terapeutul nu încurajează un membru al familiei să
se afunde în emoții până când el nu are o idee despre lucrurile la care se
referă aceste emoții. El va pune constant în relație emoțiile și percepțiile
cu momentul temporal, locul și contextul.
Aceste întrebări despre mediul premarital al fiecărui partener oferă, de

asemenea, indicii terapeutului despre persoanele din familia extinsă sau
din familia de origine care au avut o influență în viețile persoanelor din
familia nucleară. Aceste întrebări arată, de asemenea, răspândirea
geografică și modul de grupare a acestor persoane influente.
30. După extinderea distribuției pentru a include cele două familii de origine,
terapeutul roagă pe fiecare partener să i descrie pe cei doi părinți ai săi.
„Dacă ar fi să mă întăresc cu rnsma ta (a soțului) într-o stație de
tren, cum aș recunoapte-o? Cum l-aș recunoaște pe tatăl tău?
„Dacă aș fi avut ocazta ssă vorbesc cu mama ta (a soției), ce mi-ar fi
spus despre felul în care mâncarea,

226
banii, sexul, problema copiilor și distracției erau tratate

în familia ta? Ce mi-ar fi spus tatăl tău?" Punând întrebări
perceptuale, terapeutul poate ajuta fiecare partener să ofere
informații despre relația sa cu părinții, fără să stârnească anxietate.
Și terapeutul poate primi mai multe indicii despre modelele după
care funcționează amândoi partenerii.
31. Pe măsură ce se concentrează asupra relației fiecărui partener cu

propriii părinți, terapeutul poate introduce câteva noi concepte în
ideologia familiei și le poate introduce în modul cel mai puțin
amenințător, din moment ce partenerii sunt cu un pas mai departe
de familia nucleară. Aici, el va introduce conceptul că oamenii
sunt diferiți. El le spune pe rând, fiecărui partener:
„Am observat, în timp ce vorbeai, că mama ta și tatăl
tău erau asemănători în aceste privințe și diferiți în
aceste alte privințe." (Și numește diferențele.)
„Cum i-ai văzut tu încercând să trăiască cu aceste
diferențe?"
32. Alteritatea este un aspect extrem de încărcat în familiile dis-
funcționale. Reamintindu-le partenerilor că erau copii odinioară și
cum își observau părinții ca fiind deosebiți, terapeutul începe să
introducă ideea că și copilul lor îi percepe pe ei ca fiind deosebiți.
Că este în regulă să fii diferit. Terapeutul poate spune:
„Fiecare dintre noi are nevoie de modalități de a prezența
diferențelor. Se pare că, în familia ta (a soție,
VIRGINIA SATIR
era tratata așa. în familia ta (a soțului), era tratată 227 în felul
acesta."
„Cum te vezi tu (soția) asemănătoare soțului tău?" „Cum te

vezi pe tine diferită de soțul tău?" „Cum te vezi tu (soțul)
asemănător soției tale?" „Cum te vezi pe tine diferit de soția
ta?" „Ce metode ați pus la punct pentru a putea trăi cu
diferențele dintre voi?"
„Cum funcționează aceste metode?"

33 Terapeutul va conchide arătând faptul că metodele de a
gestiona alteritatea soțului sau soției nu sunt adecvate:
„Arată ca și cum amândoi ați fi încercat să folosiți aceleași căi
pe care le-au folosit părinții voștri." „Desigur, tu (soția) nu
semeni cu nimeni altcineva și tu (soțul) nu semeni cu nimeni
altcineva. Toate persoanele sunt diferite. Nimeni nu copiază
exact pe altcineva."
„Pare ca și cum căile pe care le folosiți li s-au potrivit foarte
bine părinților voștri, la momentul acela și în acel loc, dar ele
nu vi se potrivesc vouă avem nevoie să găsim moduri care să
vi se potrivească vouă, așa cum sunteți voi amândoi."
„Poate, fără să o știți, tu (soțul) te-ai purtat cu soția ta ca și
cum ea ar fi fost mama ta, și tu (soția) te-ai purtat cu soțul tău
ca și cum el ar fi fost tatăl tău.

228
„Poate, fără să o știți, tu (soțul) te-ai așteptat ca soția să

răspundă ca mama ta și te-ai comportat cu ea în consecință.
Și tu (soția) poate că te-ai așteptat ca soțul tău să-ți răspundă
ca tatăl tău și astfel te-ai comportat față de el în consecmță."
„Părinții noștri sunt primii noștri profesori. Noi ne luăm

ideile despre cum să ne comportăm din ceea ce vedem, ceea ce
experimentăm și ceea ce ni se spune, iar toate acestea ne vin
de la primii noștri profesori. Voi v-ați luat ideile de la primii
voștri profesori."
34. Terapeutul introduce ideea că oamenii au dezacorduri. El întreabă pe

fiecare partener:
„Bineînțeles, cu toții avem neînțelegeri câteodată. Erau

mama și tatăl tău capabili să se contrazică în mod deschis?"
„Cum i-ai văzut pe mama și tatăl tău rezistând

neînțelegerilor?"
Amândoi partenerii suferă încă, datorită unor grade diferite de
interdicție a comentariilor legate de suferințele pe care le-au văzut
apărând între cei doi părinți. Terapeutul nu numai că primește indicii
legate de nivelul de interdicție, ci începe și să îi elibereze pe parteneri
de aceasta.
35. Terapeutul va introduce ideea că suferința poate fi privită și

comentată:
„Ai observat suferința părinților tăi?"
„Erai capabilă să le alini durerea?"
„Cum te-ai ocupat de durerea lor? "
„Cum a răspuns mama când tu ai încercat să ajuți?"
VIRGINIA SATIR
„Cum a răspuns tatăl când ai încercat să ajuți?" 229
Aceste întrebări continuă să le reamintească partenerilor că odinioară

erau copii și își observau propriii părinți. Un părinte disfuncțional are
dificultăți să-și vadă copilul așa cum este el. Terapeutul începe să
stimuleze această conștientizare, reamintind părintelui cum s-a simțit
el ca și copil, ajutându-1 pe părinte să intre, temporar, înapoi în pielea
copilului. Dar el stimulează această conștientizare într-un loc sigur, un
pas mai departe de familia nucleară prezentă.
36. Terapeutul introduce ideea că oamenii se pot distra:
„Ce făceau părinții tăi pentru a se distra?"
Persoanele disfuncționale au la fel de multe probleme să

vorbească despre plăcere ca și să vorbească despre durere.
37. Terapeutul, obținând informații despre viața premaritală a fiecărui

partener, ajută la evidențierea discrepanțelor dintre ceea ce părinții
au făcut și ceea ce le-au spus copiilor să facă:
„ Cum ai văzut-o tu (soția) pe mama ta tratându-1 pe tatăl

tău? "
«Cum ai văzut-o pe mama ta tratându-te pe tine?" «Cum
ți-a spus mama ta să-l tratezi pe tatăl tău?" «Cum ți-ai
explicat diferența?"

230
Terapeutul repetă aceste întrebări soțului. Aceste întrebări arată

indirect partenerilor tipul de întrebări pe care copilu] lor le-ar
putea adresa lor. “
38. Terapeutul, obținând informații despre mediul premarital al fiecărui

partener, arată că evenimentele familiale afectează diferiți membri:
„Deci tatăl tău și-a pierdut slujba chiar în momentul

când tu sperai să te duci la colegiu? Cum s-a descurcat
familia cu această problemă?"
39. Terapeutul, obținând informații despre fiecare partener, încearcă să

meargă înainte și înapoi, între cei doi parteneri, pentru a păstra
informația la nivelul aceleiași perioade de timp și de dezvoltare:
„Să vedem, atunci, în momentul în care tu reușiseși să

intri la colegiu, soția ta, de față, trebuie să fi început
liceul. Hai să aflăm ce făcea ea în această perioadă."
40. Terapeutul compară, de asemenea, experiența unui partener cu

experiența celuilalt partener:
„Ei bine, acum, evident că tu (soțul) l-ai văzut pe tatăl tău
plecând de acasă când se certa cu mama ta. Ce l-ai văzut
tu (soția) făcând pe tatăl tău?" „înțeleg că lucrurile în casa
ta (a soțului) păreau tensionate, dar liniștite, în timp ce în
casa ta (a soției) oamenii se certau deschis tot timpul. E
corect?"
41. Uneori o poveste premaritală a unui partener va fi mal extinsă și

mai productivă pentru terapie, deci terapeutul va
continua să se concentreze asupra acelui partener. Dacă este așa, el se

va întoarce către celălalt partener și va spune:
VIRGINIA SATIR
„Ne întoarcem la tine data viitoare, bănuiesc, și vom vedea 23
cum stăteau lucrurile pentru tine în această perioadă." 1
De fapt, terapeutul spune: „Este destul timp pentru a putea explora.

Fiecare va avea șansa de a-și spune povestea. Fiecare va fi inclus în
terapie."
42. Terapeutul aduce cronologia ambilor parteneri până în momentul

căsătoriei. Apoi el accentuează ideea că suntem influențați de modele
din trecut și cere informații despre cum au tradus partenerii ceea ce
au învățat:
„Ei bine, acum, avem o idee despre fiecare dintre modelele

voastre. Haideți să vedem cum v-au influențat aceste
experiențe cu care ați crescut modul în care v-ați implicat în
căsătorie."
La început, el îi va întreba pe parteneri ce planuri pentru viitoarea

lor viață erau deja făcute în momentul căsătoriei lor și ce idei aveau
despre asta:
„Unde plănuiați să locuiți?"
„Care erau planurile pentru felul în care urma vă

descurcați?"
„Care erau planurile despre felul în care urma să împărțiți
sarcinile gospodărești? "
„Care erau planurile pentru câștigarea, împărțirea și

cheltuirea banilor? "
„Ce aranjamente ați făcut pentru certurile și neînțe-

legerile pe care oricine apropiat de altcineva este forțat să
le aibă din când în când?"

232
„Cum ați aranjat fiecare pentru a permite interesele

individuale ale celuilalt?"
„Când ați planificat să aveți un copil sau copii?"
„Câți ați vrut?"
„ Ce sex ați sperat să aibă copiii?"
„Ce planuri ați făcut pentru a vă distra?"
„Ce s-a gândit fiecare dintre voi despre unde veți fi, ce veți
face, și cum veți arăta la zece am după căsătorie? Dar după
douzeci de ani de căsătorie?"
43. Apoi terapeutul va întreba ce s-a întâmplat de fapt. De exemplu, el

va întreba despre primele zile ale căsătoriei:
„Ați avut o lună de miere? Unde? Cât de lungă? Cum a

mers?"
„Unde v-ați stabilit cu casa?"
„A continuat vreunul dintre voi studiile după ce v-ați

căsătorit?"
„Lucrați? Unde?"
„Ai fost în armată în acel moment? Când a fost asta?

înainte sau după ce mama ta s-a mutat cu voi?" Terapeutul urmărește
vârsta fiecărei persoane, înaintând de la momentul căsătoriei până în
prezent. Cum apare câte un eveniment, el va întreba cum a apărut
acesta, cine a menționat
VIRGINIA SATIR
primul ideea și în ce circumstanțe. El află astfel ce a gândit celălalt și cum
a răspuns el la această idee. El constată cine a venit în familie, cine a
plecat. Terapeutul va folosi aceste întrebări pentru a crea o imagine
secvențială a trecutului, făcând referiri încrucișate la întreaga informație.
El le va folosi și pentru a defini domenii problematice și domenii de
succes. Deseori, asemenea întrebări nu trebuie puse; partenerii vor oferi
voluntar răspunsurile.
44. Procesul de a obține informațiile servește și altor scopuri ale terapiei.
a. Concentrându-se asupra partenerilor în perioada lor fără copii,

terapeutul va accentua în continuare ideea că partenerii au o relație
separată de rolul parental.
b. De asemenea, accentuând influența trecutului, el va continua să
diminueze vina și amenințarea. El va face astfel încât
comportamentul trecut și prezent să fie mai inteligibil.
45. Terapeutul va întreba fiecare partener ce a așteptat de la căsătorie:
„Cum ai vrut să fie căsătoria ta?" Această întrebare va ajuta
terapeutul să afle ce distorsiuni va trebui să facă fiecare
partener pentru a da o explicație dezamăgirii. De exemplu,
soția căuta la început un acoperiș deasupra capului? Sau pe
cineva care să o consoteze? Sau căuta mghețata dm care nu a mâncat
destul când era copil? Soțul căuta inițial să aibă suficientă
mâncare? Devoțiu^ necritirâ? Qo- rapi cusuți cu regularitate?
234 46. Terapeutul va verifica dacă așteptările, speranțele, temerile
au fost comunicate:
„I-ai spus și ei asta? Că mâncarea era foarte impor-

tantă pentru tine? Ea știa că te-ai temut întotdeauna că
ai putea să flămânzești?"
„Tu i-ai spus lui că o casă înseamnă ceva special

pentru tine?"
47. Terapeutul va întreba fiecare partener ce lucruri apreciază în

mod special la celălalt și dacă fiecare a avut și are un fel clar de a
exprima aceste emoții. El îl va întreba asta pe soț (și apoi va
pune aceeași serie de întrebări soției):
„Ce anume îți amintești că ai găsit plăcut și satis-

făcător la soția ta? "
„Tu (soția) ai știut că el gândea lucrurile astea despre

tine?"
„Dacă știai, cum ai ajuns să afli asta?"
„Dacă nu ai știut, cum poți tu (soțul) explica că ea nu a

știut?"
„Asta pentru că tu (soția) nu ai întrebat sau pentru că
tu (soțul) nu ai spus?"
„Tu (soția) știi despre gândurile soțului tău legate de
asta acum?"
48. Terapeutul va aduce din nou conceptul alterității, de această
dată in contextul prezentului. El va întreba fiecare partener ce
anume nu i-a plăcut la celălalt și cum anume a plănuit să
VIRGINIA SATIR
gestioneze aceste calități neplăcute. (Următoarele întrebări sunt ulterior
23
direcționate către celălalt partener.) 5
„Ce lucruri vă amintiți că descoperea ți despre celălalt,

lucruri care erau neplăcute, noi, diferite, sau chiar rele? Există
întotdeauna imperfecțiuni în oameni și fiecare este diferit de
celălalt?"
//Tu (soțul) ai știut că soția simțea asta referitor la tine?"
„ Dacă da, cum ai aflat?"
„Dacă nu, cum îți explici tu (soția) că soțul tău nu a știut?"
„In ce fel te-ai gândit tu (soția) să gestionezi ceea ce ai văzut

că era neplăcut (sau «diferit» sau «rău») la el?"
„Cum au funcționat aceste soluții?"

„Tu (soțul) știi care sunt gândurile soției tale în legătură cu
asta acum?"
49. Terapeutul punctează discrepanțele și cere partenerilor să
explice cum anume le-au integrat. Cicăleala soției părea să fie
protectoare înaintea căsătoriei. Acum este văzută ca dominare.
Neglijența soțului părea atrăgătoare înainte de căsătorie. Acum
este văzută ca iresponsabilă. Și fiecare a crezut că iubirea și timpul
vor învinge totul.
„Cum ți-ai explicat ție însăți că anumite lucruri pe care le-ai
sperat nu s-au realizat?"

236
„Cum ți-ai explicat ție însuți că ai nevoie să ai suficientă
mâncare și totuși ai ales o soție care urăște să gătească?"
„Cum se poate ca tu să ai nevoie să te simți în siguranță
având o casă, și totuși ai ales un soț care urăște să stea
într-un singur loc?"
Aceste întrebări îl ajută pe terapeut să afle cât de mult a fost bazată

relația pe speranțe necomunicate și nu pe o testare a realității
comunicate. Comentariile terapeutului, care scot în evidență
discrepanțele dintre speranțe și alegerile maritale, arată fiecărui
partener că a avut propria responsabilitate în alegerea maritală.
50. Terapeutul va explica discrepanțele, referindu-se la modele din trecutul

fiecărui partener, și, de asemenea, prin accentuarea nevoii pentru
comunicare clară:
„Bănuiesc că s-a întâmplat aici ceva care te-a făcut să te

gândești că nu poți cere ceea ce dorești. Poate ai simțit că
trebuie să te ascunzi ca mama ta." „Bănuiesc că te-ai gândit
că trebuie să le mulțumești pe doamne de fiecare dată. Asta
l-ai văzut făcând pe tatăl tău. Poate de aceea nu ai putut cere
ceea ce voiai."
Aceste afirmații continuă să pună în relație trecutul cu prezentul. Dar

ele implică și faptul că trecutul nu are nevoie să continue să influențeze
prezentul și că oamenii se pot smulge de sub această influență.
VIRGINIA SATIR
51 . Terapeutul va continua cronologia, pentru a include planurile și sosirea
fiecărui copil. El va explora și circumstanțele fizice la momentul nașterii.
El va repeta întrebările sale pentru fiecare copil, din moment ce fiecare
copil în parte este o experiență diferită pentru părinți. De obicei,
partenerii au avut cea mai simplă noțiune despre modalitatea în care le va
afecta viețile faptul că devin părinți, în special felul în care le va afecta
relația ca parteneri.
„Când ați decis amândoi să includeți componenta parentală în
viețile voastre?"
„Ce sex ai sperat că va avea primul copil?" (fiecăruia)
„Unde s-a întâmplat asta?"
„Cum a mers nașterea?" (soției)
„Unde erai tu?" (soțului)
„Când s-a decis fiecare dintre voi că vrea să devină părinte?"
„Care crezi că a fost motivul pentru care ai vrut să devii părinte
în acel moment?" (fiecăruia)
„Cât a durat de la momentul deciziei până când a avut loc
concepția?"
„Ce credeți că v-a stat în cale?" (dacă a fost o perioadă lungă)
„Ce fel de schimbări te-ai gândit că vor apărea când se va naște
copilul?" (fiecăruia)
Aici terapeutul aduce un „adevăr universal": „întotdeauna apar
schimbări când vine pe lume un copil", pentru a sugera că nu este
neobișnuit ca un cuplu să considere că un nou-năs- cut este un
efort. Apoi:
„Cum ai planificat aceste schimbări?" (fiecăruia)
„Cum au funcționat aceste planuri?"
„Ce fel de schimbări s-au petrecut de fapt la voi?"
52. Terapeutul va trece la întrebări despre copiii mai mici, neuitând că
pot fi și alți copii dintr-o căsătorie anterioară, locuind acum în
altă parte:
„Ai și alți copii?" (fiecăruia)
„Haideți să vedem — când v-ați decis să aveți
următorul copil?"
„îți aduci aminte la ce te-ai gândit când ți-ai văzut
(fiecăruia)
„îți amintești ce fel de adult ai sperat că va fi copilul
tău?" (fiecăruia)
„Ce fel de planuri ați făcut pentru îngrijirea primului
copil în momentul în care al doilea copil își făcea
intrarea în lume?"
„Cum a mers?"
„Acum, aveți doi copii, un băiat de trei ani și o
bebelușă?"
„Ce ai observat despre felul în care primul copil l-a
întâmpinat pe cel de-al doilea?" (fiecăruia)
„Cum l-ați pregătit pe primul copil pentru venirea 239 celui de-al
doilea copil?"
„In acest ^no^nent, care dintre copii seamănă cel mai mult cu
tine?" (fiecăruia)
„Care dintre ei pare cel mai diferit de tine?" (fiecăruia)
„Este cineva in familiile voastre cu care vreunul dintre copii să

semene mai mult decât voi? Cine este acea persoană?"
Terapeutul, prin aceste întrebări, face referiri încrucișate la informațiile pe

care le-a primit, pentru a scoate în evidență grijile reale pe care noile familii
le au atunci când își asumă rolul parental. De fapt, el le arată părinților că îi
percepe ca având și alte griji pe lângă acelea parentale, și ca trebuind să
jongleze cu mai multe tipuri de necesități ale vieții. El va primi și indicii
despre felul în care a integrat fiecare partener propriile așteptări de la copil
cu ceea ce aștepta celălalt partener.
Terapeutul va încerca să își facă o imagine despre cât timp petrec membrii
familiei împreună:
53. „Hai să vedem cum trece o zi în casa voastră? Cine se trezește
primul?"
„Apoi, cine este următorul care se trezește? „Pe cine vede acea
persoană când se trezește? „Apoi pe cine vede acea pereoarâ? Dacă
cddalte persoane din casă sunt pfecate, unde și când au plecat?" -
240 Terapeutul va repeta asta până când fiecare dintre cei ai casei s-a trezit,
apoi el îi va purta de-a lungul unei zile până la culcare. Apoi el va face o
afirmație referitoare la timpul efectiv pe care îl are fiecare pentru
contactul față-în-față. El va întreba ce mijloace are fiecare de a transmite
celorlalți ce se petrece în viața lui în absența contactului față-în-față.
Dacă nu există astfel de mijloace, atunci el va sugera că fiecare persoană

are o idee despre ce anume fac ceilalți în timpul absenței lor. El află care
sunt aceste idei și verifică împreună cu ceilalți acuratețea acestor idei.
54. Terapeutul va încerca acum să își facă o imagine despre casă. El va

întreba cine doarme unde? Cine mănâncă împreună? Când e gata
masa? El va încerca să-și facă o idee despre atmosfera vieții lor de
familie. Va putea întreba de exemplu: „Dacă aș fi în casa voastră în
timpul unei cine sau al unui mic dejun, ce aș vedea și aș auzi?" (el va
întreba asta pe fiecare membru al familiei, începând cu soțul și soția,
apoi trecând la copii, la început cei mari.)
55. Terapeutul va începe acum să repete întrebările pe care le adresase

părinților, pentru a obține efectul de ecou, punând unele dintre
întrebări copiilor lor (și își va însoți întrebările cu afirmații de
încurajare sau interpretare):
„Crezi că părinții tăi pot să se distreze? Ce îi vezi făcând

distractiv?"
„Ce diferențe vezi la părinții tăi? (Un lucru știm cu

siguranță: Tați este bărbat și mami este femeie.)" „Crezi că
părinții tăi se pot contrazice deschis? Cum îi vezi
procedând?"
„Poți să le alini suferința? Cum răspunde tati când 241

încerci? Cum răspunde mami când încerci?"
în acest moment al cronologiei, terapeutul a construit (să sperăm) un cadru

sigur, bazat pe înțelegere, în care copilul și partenerii vor putea să
comenteze ceea ce văd și aud. Dar terapeutul încă lucrează împotriva
multor dificultăți împreună cu copilul: copilul va răspunde la interdicțiile
privind comentariile sau chiar faptul de a pune întrebări. Terapeutul va
continua să accentueze mai degrabă „suferința" decât să insiste asupra
„cine a făcut ce cui?" El va lucra în mod deschis la eliberarea copilului de
VIRGINIA SATIR
interdicțiile parentale privind comentariile. De asemenea, cerând copilului
să-și comunice percepțiile sale asupra părinților, terapeutul va ajuta
părinții să primească un punct de vedere diferit despre ei înșiși. Copiii
sunt foarte protectori cu părinții lor. Cu cât este mai disfuncțională familia,
cu atât copiii vor fi mai protectori. Deci, orice vor spune copiii va fi spus cu
mare atenție. Deseori părinții reacționează spunând, „Nu am știut nicio-
dată că el era conștient de toate astea!"
56. Dacă un copil are dificultăți să comenteze, terapeutul îl va ajuta și va
interpreta pentru el:
„Poate că îți este frică să nu-i rănești pe mama și pe tata dacă le
arăți că vezi suferința lor." „Poate te gândești că, dacă pur și
simplu comunici ceea ce vezi și auzi, mama și tata vor simți mai
multă durere."
„Eu cred că tu chiar vezi suferința părinților tăi. Dar poate simți
că nu poți comenta."

242 „Sunt sigur că mama și tata doresc să știe ce vezi și ce auzi tu. Dar
poate că ei gândesc că nu vrei să le spui.
în acest moment, interviul se apropie de sfârșit. Terapeutul anunță

57. încheierea și, în același timp, încurajează speranța.
„Ei bine, pare clar că fiecare încearcă să mulțumească pe ceilalți, dar

nimeni nu pare să aibă succes în treaba asta. Cum poate fi așa?
Trebuie să lucrăm la asta!"
„Odată ce adunăm toate piesele împreună astfel încât să aibă sens,
acest tip de furt nu va mai trebui să se continue."
„Simt că puteam ajunge la idei noi pe tema asta." „Vom vedea ce
altceva putem învăța despre toate astea. Am impresia că, odată toate
aceste lucruri puse la locul lor, nu va mai fi niciun fel de durere în
plus."
Oamenii nu îndrăznesc să plece, din zonele pe care le cunosc, către

necunoscut, fără speranță, mai ales dacă funcționează în cadrul unui
mediu plin de temeri și critici.
Cronologia vieții de familie, așa cum a fost schițată aici, arată mult prea
ordonat.
a. Interviurile nu sunt, desigur, niciodată atât de structurate sau atât

de ordonate.
58. b. Nici terapeutul nu va săpa atent numai la cronologic, fără să țină

seama de tipul de răspunsuri pe care le primește de la familie.
C. La urma urmelor, unul dintre motivele introducerii cro- 243
nologiei este schimbarea focalizării, de pe Pacientul Identificat,
asupra relației maritale, în maniera cea mai puțin dureroasă.
d. Dacă partenerii sunt atât de temători încât rezistă unei schimbări de

acest fel, terapeutul trebuie să schimbe încet ordinea și accentul.
VIRGINIA SATIR
59. Cronologia listată aici este în mod real un plan general de la care terapeutul
va devia, în funcție de răspunsurile pe care le primește la întrebări.
a. Urmând acest plan, el introduce concepte noi în ideologia familiei,

concepte la care se va întoarce în ședințe ulterioare.
b. Urmând acest plan, el se poate mișca repede dar sigur în rolul său de
terapeut, poate afla asupra căror lucruri este nevoie să lucreze la
început și ce anume poate aștepta.
— El se comportă ca un dentist care întreabă pacientul „Unde te
doare?" și apoi va începe să se uite acolo unde arată pacientul și
să exploreze în continuare.
— El se bazează pe familie să îl ajute, dar nu uita mâniată că el este
Hderul proresulm terapie

Fluxul principal al cronologiei vieții de familie
244
FAMILIA CA ÎNTREG:
Terapeutul întreabă despre problemă
PARTENERII:
Terapeutul îi întreabă cum s-au întâlnit, când au decis să

se căsătorescă etc.
VIRGINIA SATIR
SOȚIA: SOȚUL:
PARTENERII:
îi întreabă despre viața la începutul

căsătoriei.
Comentează influențele trecutului.
PARTENERII CA PĂRINȚI:
îi întreabă despre așteptările legate de rolul
de părinte. Comentează influența trecutului.
O întreabă cum își vedea îl întreabă cum își vedea

părinții, frații, viața de părinții, frații, viața de
familie. familie.
Se întoarce în momentul când Se mtoarce m momenull ctmd

ea l-a întâlnit pe soțul ei. el a nttânu--o pe soția lui.
A
întreabă despre așteptările întreabă despre așteptările

ei legate de căsătorie. lui legate de căsătorie.

24
COPILUL: 5
întreabă despre opiniile lui despre părinți,

modul în care el îi vede distrându-se,
contrazicându-se etc.
FAMILIA CA ÎNTREG:
Reasigură familia că a comenta este în regulă.

Accentuează nevoia de a comunica
transparent. Realizează încheierea ședinței,
indică o nouă ședință, oferă speranță.

CAPITOLUL 13
Includerea copiilorîn terapia familiei
1. Mulți terapeuți se întreabă cum să introduci copiii în terapia

familiei.
a. Chiar și un terapeut care a avut experință cu cupluri
căsătorite care vin împreună în terapie este adesea îngrijorat
referitor la introducerea copiilor. Pare o sarcină destul de
dificilă să lucrezi cu un cuplu căsătorit nefericit, darămite cu
două generații în același timp.
b. Prezența copiilor poate în schimb produce anarhie în cadrul
procesului terapeutic.
— Copiii, in special cei mici, pot fi atenți doar perioade
limitate de timp și acționează impulsiv.
— Cum poate un proces care se desfășoară verbal, ca terapia,
să le păstreze interesul?
— Cum ne putem aștepta ca un copil să stea liniștit timp de
o oră sau mai mult?
2. Chiar dacă ideea terapiei familiei pare să aibă sens pentru un
terapeut, el se poate încă întreba ce reguli ar trebui să urmeze.
a. Ar trebui, ca el să includă toți copiii care simt m familie,

chiar și pe cei mici?
VIRGINIA SATIR
24
7
b. Sau ar trebui să limiteze terapia la cei doi părinți și la
copilul care se întâmplă să aibă simptome?
c. Ar trebui să includă copiii chiar de la început? Dacă nu,
atunci când ar trebui să îi invite?
d. Odată aduși în terapie, cât timp ar trebui să rămână copiii în

terapie?
e. Odată în terapie, ce ghid de proceduri ar trebui să urmeze

terapeutul pentru a putea să păstreze controlul asupra
procesului terapeutic?
f. Prezența copiilor transformă terapia familiei în terapia
copilului?
3. Am să încerc să explic cum mi-am răspuns la aceste întrebări. Am

să ofer o imagine a felului în care am procedat eu, ca terapeut. Să
spunem că Johnny este P.I. El are o soră, Patty, o mamă și un tată
care se numesc Mary și Joe.
a. Johnny, prin comportamentul său, trimite semnale S.O.S.
despre suferința familiei.
b. După cum am spus înainte, eu îl includ pe Johnny în
terapia cu părinții săi, pentru că eu văd simptomele ca pe
un fenomen familial care trebuie tratat printr-o abordare
familială.
4- Dar cum rămâne cu ceilalți copii din familie, în acest caz Patty?
Dacă Patty nu are niciun simptom, eu totuși o includ în terapie?
a. Unii terapeuți ai familiei nu o vor include pe Patty decât
dacă și ea începe să manifeste comportament simptomatic.
Terapia familiei ■ Includerea copiilorîn terapia familiei

248 b. Eu o voi include pe Patty, pentru că Patty face încă parte din
homeostaza familială, chiar dacă ea nu îndeplinește o
funcție de P.I.
c. Eu plec de la premisa că, atunci când există o suferință în
familie, toți membrii familiei o simt într-un anumit fel.
Patty, de asemenea, este afectată de suferința existentă între
părinții ei, și chiar dacă acum nu arată niciun simptom, este
posibil să o facă mai târziu.
d. Cred că terapeutul familiei poate face o importantă muncă
de prevenire, prin includerea tuturor copiilor în procesul
terapeutic.
— Cum terapeutul lucrează pentru a ajuta familia să își
redefinească relațiile sale, Patty poate deveni foarte
implicată și poate beneficia de terapie la fel de mult ca
și fratele ei.
— Și, pentru că fiecare membru al familiei are propriile
sale percepții despre ceea ce se întâmplă în familie,
Patty va avea o contribuție la fel de mare la procesul
terapeutic ca și fratele ei.
5. Dacă Johnny și Patty sunt foarte mici, este totuși important să îi
includem în terapie? La urma urmelor, s-ar putea spune că, din
moment ce problema există în primul rând între partenerii
cuplului marital, Patty și Johnny vor beneficia la fel de mult
dacă stau acasă în timp ce părinții se duc la terapie maritală. în
plus, orice problemă pe care acești copii o au este posibil să nu
fie încă „intemalizată", deci o schimbare în mediul familial ar
trebui să producă schimbări în copii/ chiar dacă ei nu sunt
prezenți în ședințele de terapie.
VIRGINIA SATIR
24
a. Este adevărat că Patty și Johnny vor beneficia dacă mă întâlnesc 9
doar cu părinții lor în ședințe de terapie maritală. De aceea
uneori, eu văd numai cuplul marital atunci când copii au patru
ani sau sunt mai mici.
b. Dar îmi propun totuși să aduc toți copiii în terapie pentru cel
puțin două ședințe, astfel încât să pot vedea cu ochii mei cum
funcționează familia, ca un întreg.
6. De obicei eu mă întâlnesc la început cu cuplul marital, în cel puțin

două ședințe. Fac asta pentru că eu consider potrivit să demarez terapia
familiei cu partenerii cuplului marital. a. Cerând să îi văd pe părinți
primii, eu spun, de fapt: „Eu vă percep ca pe liderii autorizați ai acestei
familii. Vă percep, de asemenea, separat de copii, ca parteneri." — De
obicei, în familiile disfuncționale, partenerii nu mai speră în rolurile
maritale sau le-au abandonat și au devenit doar părinți, centrați asupra
copiilor, pentru că nu îndrăznesc să se concentreze asupra celuilalt.
— în momentul în care un asemenea cuplu vine la mine
cerând ajutor pentru copil, foarte puțin din ceea ce eu
numesc „a fi tu însuți" și din ceea ce numesc „a fi soț" și
„a fi soție" este evident în comportamentul lor. „A fi
mamă" și „a fi tată predomină într-un fel sau altul.
— Pare potrivit, de aceea, să începi cu terapia maritală mai
degrabă decât cu terapia familială, pentru a reaminti
partenerilor cuplului că ei simt în egală măsură indivizi
și parteneri, în egală măsură parteneri și părinți.
Terapia familiei ■ Includerea copiilor în terapia familiei

250 b. Dacă o familie este atât de disfuncțională, încât partenerii nu
suportă să își privească propria lor relație și trebuie să aibă
copilul acolo pentru a se putea concentra, găsesc că este cel mai
bine să nu se înceapă cu terapia maritală, ci să se includă copiii
chiar de la început. Deși nu o consider potrivită, aceasta este o
excepție pe care uneori trebuie să o fac.
c. Vârsta copilului mă ajută să hotărâm dacă îl voi include de la

început sau îl voi aduce ulterior. De exemplu, îl voi include de
la început pe un P.I. „copil" care are peste 18 ani.
— Multe cazuri de schizofrenie sunt de acest tip.
— Deși părinții încă îl privesc pe P.I. ca pe un copil, acest lucru
este în sine o parte a patologiei familiale și eu nu vreau să
o întăresc.
— Terapeuții trebuie să fie mereu de partea realității. Am grijă
să-i văd imediat, împreună, pe acest „copil" și pe părinții
săi, pentru că știu că simptomele copilului îndeplinesc o
funcție familială.
— Le explic că mă întâlnesc cu trei adulți care se află pe picior
de egalitate unul cu celălalt. Eu spun, prin
comportamentul meu: „Eu nu îi văd pe mama și pe tatăl
tău ca fiind încă responsabili de tine. Mama ta, tatăl tău și
cu mine nu ne vom întâlni întâi separat pentru a decide ce
să facem în privința ta."
7. Odată ce i-am invitat, cât timp rămân copiii în terapia familiei?

a. După cum notam anterior, acolo unde copiii au sub patru aru, îi
aduc în terapie pentru cel puțin două dintre ședințele inițiale.
Altfel, eu lucrez cu cuplul marital. Ulterior,
VIRGINIA SATIR
25
totuși, pot cere să îl reincludem pe P.I. pentru a consolida 1
împreună cu copilul ceea ce partenerii au învățat de la terapia
lor maritală.
b. Dacă copiii au peste patru ani, ei vor rămâne în terapia familiei

pentru cele mai multe ședințe. Oricum, eu cer de obicei câteva
ședințe doar cu partenerii maritali, sau cu alte grupări sau
indivizi (Cap. 12, 37-42)
c. Cel mai probabil, și copiii care au mai mult de 18 ani vor

rămâne în terapia familiei pentru cele mai multe ședințe.
— Scopul meu este, desigur, să aduc un asemenea „copil" și
părinții săi împreună, astfel încât să pot ajuta în cele din
urmă la separarea lor.
— Din nefericire, aproape întotdeauna atingerea acestui scop
durează multe ședințe de terapie a familiei.
— într-o asemenea familie, se presupune că niciodată copilul
nu va deveni un adult.
8- Acum voi descrie cum procedez ca terapeut, odată ce copiii au fost

incluși în procesul de terapie.
a. înainte de toate, în timpul ședințelor de terapie maritală, încerc

să pregătesc părinții pentru introducerea copiilor.
— Părinții tineri, în mod special, sunt înclinați să se teamă. Ei
se întreabă cum se vor comporta copii lor. Ei se întreabă ce
voi crede eu despre ei ca părinți. Eu mcerc să u reasigur/
comentând desigur un
/
c
opil de 7 ani se va comporta ca unul de 7 am' deci de ce ar trebui să fie
diferiți copiii lor?

252 b. Adesea îi întreb pe părinți cum plănuiesc să le spună copiilor
lor despre următoarele ședințe ale terapiei famihei. — Mary poate plănui
să spună: „Vom merge să ne întâlnim cu o doamnă și să vorbim
despre familie." — Joe poate plănui sa spună. „Mergem cu toții la o
plimbare cu mașina.
— Chiar această chestiune despre cum anume Mary și Joe le
comunică planurile copiilor poate pregăti terenul pentru
a explora ulterior cât de clar sau neclar își fac ei înțelese
mesajele în familie.
— în ședințele noastre de terapie maritală, eu introdusesem
deja ideea că Mary și Joe nu sunt foarte buni în ce
privește comunicarea unul cu celălalt, deci ei vor fi
pregătiți când le voi aplica acest concept în calitate de
părinți.
Acum vine ziua primului interviu cu întreaga familie. Să spunem
că va fi un interviu cu copii foarte mici. Cum îi va ține terapeutul
sub control? Cum va preveni el situația în care aceștia produc
anarhie în procesul terapeutic? Am să încerc să clarific acest aspect
imediat, descriind situații din interviuri actuale. Pentru moment,
voi încerca să generalizez principala mea abordare terapeutică.
a. Am descoperit că un terapeut are foarte puține probleme de
c
ontr°l dacă își asumă m mod activ responsabilitatea procesului
terapeutic. Dacă știe cum să facă asta, copiii răspund la fel de
prompt ca și părinții lor.
Există, desigur, câteva proHeme legate de controL Patty vrea să
lovească radiatorul. Johnny dorește să se ducă mereu la toatei
sau la țâșmtoare.
— Amândoi își întrerup constant părinții, îl întrerup 253 pe terapeut

și se întrerup unul pe altul, într-o cursă nebună pentru
monopolizarea undelor sonore.
VIRGINIA SATIR
c. Politica mea generală este, desigur, să îi aștept pe părinți să
intervină cu controlul.
— Mama și tatăl sunt cei care răspund cererilor și stabilesc limite
pentru comportamentul copiilor lor.
— La urma urmelor, dacă eu aș prelua acest rol aș pierde chiar
oportunitatea pe care o caut, oportunitatea de a observa cum își
exercită mama și tatăl funcțiile parentale.
d. Totuși, îmi asum responsabilitatea de a comunica clar regulile de

comportament care se aplică pe terenul meu, cabinetul de terapie.
— Nimeni nu are voie să lovească sau să se joace cu microfonul sau
cu echipamentul de înregistrare, de exemplu.
— Nimeni nu are voie să distrugă niciun scaun, nicio jaluzea, față
de masă etc.
— Nimănui (inclusiv părinții lor) nu îi este permis să vorbească
pentru alții.
— Fiecare trebuie să vorbească astfel încât să poată fi auzit.
— Hecare trebme să facă m așa fel mrât să fie posibil pentru ca ceilalți să
fie auziți. Voi spune: „Mă dor urechile" sau „Trebuie să
vorbiți pe rând ca să pot să îmi fac treaba".
- părințu îm cer des voie să staWleisc o regulă pentru părăsirea
cabinetului de terapie. Mama mă va

254
întreba „Este în regulă dacă el iese?" și eu îi spun „Da" și apoi
îl instruiesc pe copil despre cum să găsească țâșnitoarea sau
toaleta.
— Stabilesc de asemenea reguli despre cât de des un copil
poate părăsi cabinetul de terapie. De obicei , o excursie
până la toaletă și una până la țâșnitoare le vor oferi lui
Johnny și Patty toate șansele de care au nevoie pentru a
explora.
— De asemenea, voi scurta durata ședințelor de tera-
pie pentru a mă conforma vârstelor copiilor.
e. Dar, după cum am sugerat deja, este foarte puțină nevoie de

control dacă terapeutul transmite clar, chiar de la început, că el
se îndreaptă într-o direcție. Copiii pot fi prinși în procesul
terapeutic; ei pot deveni la fel de absorbiți în acest proces ca și
părinții lor.
10. De exemplu, sunt câteva lucruri pe care vreau să le fac de la

începutul terapiei familiei. Vreau să folosesc ședințele introductive
pentru diagnostic, dar vreau să le folosesc și pentru terapie. De aceea, eu
încerc să introduc imediat anumite concepte care de obicei le sunt străine
familiilor disfunc- ționale. Aceste concepte vă sunt, de acum, probabil
familiare, dar cred că pot fi repetate. Eu vreau ca membrii familiei: a. Să
recunoască faptul că ei sunt individualități separate și că sunt diferiți
unul de celălalt.
— O parte sunt bărbați, o parte sunt femei. O parte au părul
roșu, o parte șaten. Unora le place friptura de vită,
celorlalți le displace. Unii sunt tineri, ceilalți sunt în
vârstă.
VIRGINIA SATIR
— Familiile disfuncționale au mari probleme să accepte alteritatea
sau individualitatea. în asemenea familii, să fii diferit
înseamnă să fii rău și insuflă faptul de a fi neiubit.
b. Să recunoască faptul că au și neînțelegeri.

— Unora li se pare că o anumită imagine este frumoasă, celorlalți
li se pare urâtă. Unii gândesc că un anumit comportament
este dezirabil, altora li se pare indezirabil.
— Familiile disfuncționale încearcă adesea să treacă cu vederea
sau să își estompeze neînțelegerile, indiferent dacă aceste
neînțelegeri privesc percepția sau opinia.
c. Să comunice unul cu celălalt mai clar; să spună ce văd, gândesc,

simt; să vorbească deschis despre neînțelegerile lor.
— Eu vreau în mod special ca partenerii să vadă unde au trimis
mesaje conflictuale copiilor lor și celuilalt. Comunicarea
maritală stabilește standardul pentru comunicarea parentală
și pentru toată comunicarea între membrii familiei.
— Eu mai vreau ca și copiii, și părinții să poată recunoaște și
comenta suferința existentă între partenerii maritali.
— Eu mai vreau să-i ajut pe membrii familiei să comunice despre
comportamentul care le face plăcere. După cum am spus,
familiile disfuncționale au la fel de multe dificultăți să
comunice despre plăcere ca și să comunice despre suferință.
11. Iată o imagine mai degrabă schematică a primului interviu în care
simt prezenți copiii, cu principalele accente.
a. Acoperirea punctelor din listă poate dura o ședință, cu copiii

mici mai dezvoltați verbal, sau poate dura două sau mai
multe.
b. Dacă simpla citire chiar și a acestui rezumat pare să dureze

mult, este pentru că rezumatul este descris aici cu
încetinitorul.
c. Indiferent cât va dura până când îmi voi atinge primele

scopuri terapeutice, voi pune întrebările într-o manieră caldă,
precisă și obișnuită.
— Eu pun multe întrebări și cred că întrebările sunt în ele
însele terapeutice. Aceasta poate fi prima dată când
copiii sunt tratați ca persoane cu percepții și opinii.
— Și, în timp ce eu, în primul interviu al familiei, mă
concentrez cel mai mult asupra copiilor, vorbesc
indirect și părinților.
12. Cum poate terapeutul să integreze copiii în terapia familiei: a.

Terapeutul introduce ideea individualității.
— El va întâmpina fiecare copil separat și îl va striga pe
nume.
— El va diferenția fiecare copil în funcție de ordinea la
naștere și sex:
„Să vedem acum. Tu ești John. Ești cel mai mare din
familie."
— El repetă ce spune fiecare copil, pentru a arăta că îl ascultă
pe copil:
T: Cați ani ai tu, Patty?
257
Fiica: Șapte.
T: Ai șapte ani.
El va pune întrebări mereu și mereu (în mod spedal copiilor mai mia)
pentru a afirma: „Chiar stau de vorbă cu tine." Adesea copiii vor
spune că nu știu sau că nu își amintesc sau nu vor da niciun răspuns.
Dar ei vor da terapeutului indicii despre răspunsul lor, prin ceea ce
fac. Terapeutul nu va lăsa nicio întrebare la care nu s-a răspuns fără o
încheiere. El va spune:
„Văd că nu ești pregătit să îmi spui deocamdată. Ne vom întoarce la

tine mai tarziu. Am observat că te uitai la mama ta și te-ai încruntat.
Poate că ești îngrijorat de ce va spune mama."
El ia în considerare toate întrebările venite de la copii, pentru a arăta
că întrebările nu sunt o bătaie de cap și nelegitime, că oamenii pot
pune întrebări despre ceea ce nu știu.
Fii
ca: (șoptind către Johnny) Câți ani are tata?
ama: -a ă se oate juca afara daca
M Și i m spus c p -••
T- Scuză-mă un minut. Patty are o întrebare,

cred Tu te întrebai câți ani are tata? Bine,
tata poate să îți spună. Este în regulă să
întrebi. Dacă tata nu vrea să îți zică, poate
Terapia familiei ■ Includerea copiilorîn terapia familiei

să spună asta. Cum este cu asta, tati? Vrei ca
258
Patty să știe?
El crede că copiii chiar aud, sunt interesați și sunt capabili

să înțeleagă. Ei nu sunt mici și de aceea răi. El își va
verbaliza propriile așteptări, astfel încât copiii să se ridice
la înălțimea lor.
Mama: El nu ascultă. Mereu e așa.
T: Nu simt sigură. Acest băiat are capul pe

umeri. Știe ce se petrece. Dar hai să verificăm
cu el.
b. Terapeutul va introduce ideea comunicării:
— El va întreba fiecare copil (ținând cont de ordinea nașterii)

ce idee are despre motivul pentru care se află acolo.
(Copiii mai mici se simt dominați.)
T: (lui Johnny) Ce idee ți-ai făcut despre locul

unde urma să vii astăzi?
Fiul: Nu știu.
T:
Trebuie să fi avut ceva idei despre asta. Ce
ți-a spus mama despre asta? Ce a spus tata?
Trebuie să-ți fi făcut o idee oarecare despre
asta tu însuți.
El va repeta ce spune fiecare copil (cu interpretări
clarificatoare) și va trece la copilul următor. (Dar nu
înainte de a avea un anumit răspuns de la fiecare copil.)
VIRGINIA SATIR
T: (lui Patty) Te gândeai că urma să stai de 259 vorbă?
Despre ce anume te-ai gândit că urma să stai de
vorbă?
Fiica: Oh, despre familie.
T:
Aii înțeles că urma ca noi să stăm de vorba despre

familie. Și Johnny, tu la ce te-ai gândit?
El va relua răspunsurile primite de la copii în funcție de cât de clar

păreau să exprime motivul pentru care se aflau în cabinetul de
terapie:
„Deci Johnny a crezut că merge într-o plimbare. Patty a crezut că
urma să vorbească despre familie. Deci voi amândoi ați avut ceva
idei despre asta." El va întreba fiecare copil de unde a înțeles
motivul pentru care se află aici. Cine i-a spus? Ce anume s-a spus?
Fi
ica: Mama a spus că vom vorbi despre problemele de
familie.
T: Dar tata? Ți-a spus el același lucru?
Fiica: Nu.
T: Ce a spus tata?
Fi
ica: El a spus că vom merge la plimbare.
T:
înțeleg. Deci tu ai primit unele informații de la
mama și unele informații de la tata. Cât despre
tine, Johnny? De unde ai obținut informația?
Terapia famîKei a Includerea copiilor în terapia familiei

260 Hui: Nu îmi amintesc.
T: Nu îți amintești cine ți-a spus?

Mama: Nu cred că i-am spus ceva lui, dacă stau să
mă gândesc. Nu era prin preajmă în acel
moment, cred.
T: Dar tii, tati? Tu i-ai spus ceva lui Jofamy?
Tata: Nu, am crezut că Marry i-a spus.

T:
(lui Johnny) Ei bine, cum ai ii putut sa îți
amintești dacă nu ți s-a spus nimic?
Fiul:
Patty a spus că urma să mergem să vorbim cu
o doamnă despre familie.
T: Înțeleg. Deii ui ai pimutt nfômaa^jiLi de aa
sora ta, în timp ce Patty a primit un mesaj clar
atât de la mama, cât și de la tata.
— El va întreba cum s-au descurcat cu diferențele între
mesajele primite de la părinții lor:
Fiul: Tata iaa spus ku Patty că urna să mergem la

plimbare.
T:
Și mama i-a spus lui Patty că urma să vorbiți
cu o doamnă despre familie.
Fiul: Mda.
T: Deci ce aii făcut ui cu asta? Tata spume urn

lucru și mama spune un altul? Trebuie să îți
dai seama de asta. Ce ai făcut cu asta?
VIRGINIA SATIR
Fiul: M-am gândit că vom merge la o plimbare. 261
Și, ăă, vom vedea o doamnă sau ceva...
T:
hițeleg. Te-ai decis că veii face ambele lucruri. Deci

în acest caz, ai putut să potrivești aceste lucruri
împreună — ceea ce mama și tata i-au spus lui Patty.
Fiul: hi
El îi va întreba pe mamă și pe tată ce își aduc aminte să fi spus:
T: Ce zici de asta, mamă? Dacă ați fi putut tu și cu tata

să rezolvați asta împreună — ce le-ați fi spus
copiilor?
Mama: Ei bine, știi, cred că asta este una dintre problemele
noastre. El face ceva cu ei și eu fac altceva.
Tata:
Cred că acesta este un lucru destul de lipsit de
importanță pentru a-ți face griji.
T: Bineînțeles că este, într-un fel. Dar noi îl putem
folosi pentru a vedea cum se transmit mesajele în
familie.
El va face remarci generale despre comunicare: „Unul dintre
aspectele la care lucrăm în familii este modul în care comunică
membrii familiei cât de clar își transmit ei mesajele. Va trebui să
vedem cum pot cădea de acord mama și tata, astfel meat Johnny și
Patty să primească un mesaj clar.

Terapeutul va introduce rapid ideea că membrii familiei pot
262 c. recunoaște durerea părinților.
— El va explica copiilor de ce au venit aici mama și tatăl

lor:
„Bun, acum, vă voi spune de ce mama și tata au venit

aici. Au venit aici pentru că erau nefericiți din cauza
felului cum mergeau lucrurile în familie și vor să
descopere căi prin care fiecare să obțină mai multă
fericire și plăcere din viața de familie."
— El va întreba fiecare copil dacă a observat că mama și

tatăl lor erau nefericiți și va cere dovezi în sprijinul
acestei percepții:
T: Patty, ai observat că mama și tata erau

nefericiți?
Fiica: Da, puțin.
T: Bun, mă gândesc că ai văzut când mama și
tata sufereau. Ce ai observat în legătură cu
asta?
Fiica: Mama plânge uneori.

T: Mama plânge uneori. Și, bineînțeles,
lacrimile înseamnă că mama resimte
suferință.
Fiica: Mama nu plânge foarte des, totuși.

T: Bineînțeles, mama are și momentele ei
bune. Dar tata? Ai observat când tata
suferă?
— El va rezuma ceea ce a spus fiecare copil și părăsește 263
subiectul pentru moment:
VIRGINIA SATIR
„Deci Patty știe extrem de clar când mama suferă, dar nu este la
fel de sigură despre tata. Johnny spune că el nu a observat nicio
suferință, cu excepția momentului în care tata se înfurie pe el.
Vom afla mai mult despre asta mai târziu."
d. Terapeutul se întoarce la ideea că membrii familiei pot recunoaște

alteritatea, în special alteritatea sexuală, în timp ce continuă în paralel
să stabilească un raport cu fiecare copil.
— El va cere fiecărui copil informații mai detaliate despre el însuși:
T: In regulă, știm că Johnny este cel mai mare.

El este și singurul băiat. în ce clasă ești,
Johhny?
Fiul: A șasea.
T: Ce îți place la școală?
Fiul: Baseballul. Joc în prima divizie.

T: Deci avem un jucător de baseball în familie.
Ce știi de tata, joacă și el baseball?
Fiul: O, ele în regulă...
Tatăl: Obișnuiam să joc un pic.

T: Deci aveți asta în comun. Ce altceva îți mai
place la școală?
264
- El va face comentarii generale, adresate fiecărui copil,
legate de problemele de vârstă pe care este probabil ca fiecare
să le aibă în relație cu celălalt frate:
„El stă pe capul tău câteodată?"
„Câteodată nu te slăbește o clipă?"

„M-aș aștepta ca un băiat de zece ani să nu vrea fetițe
mici prin preajmă."
— El va pune în lumină echilibrul sexelor în familie:
„Atunci asta este o familie în care sunt două femei și
doi bărbați. Astfel nimeni nu poate fi depășit
numeric în familia asta!"
„Deci, într-un fel tu și tata apărați poziția masculină
în familie."
— El va cere fiecărui părinte să descrie fiecare copil,
pentru a-i ajuta să recunoască alteritatea:
Mama: Ea e mult mai liniștită decât el. Ea tinde să fie
mai serioasă.
T: O vezi pe Patty ca pe cea liniștită și seri
oasă. Dar tu, tati? Asta este ce vezi diferit
la cei doi copii?
Tata: Da, ea este mai mult ca mama ei. Johnny
nu seamănă cu nimeni din familie.
T: Johnny pare atât de diferit, încât nici nu
seamănă cu un membru al familiei.
VIRGINIA SATIR
Tata: în cea mai mare parte din timp, în felul 265 în care
se comportă, da.
— El va ajuta copiii să recunoască alteritatea firească a părinților lor:
T: Cum sunt diferiți mama și tatăl tău, Johnny?
Fiul: Nu știu.
T:
Ei bine, ei trebuie să fie diferiți, știi? Nu există doi

oameni la fel. Un lucru îl știm precis, tata e bărbat,
mama e femeie. Asta e o mare diferență.
e. Terapeutul va introduce ideea că părinții pot avea diferențe de opinie
și neînțelegeri și că pot simți furie față de copiii lor.
— El va întreba pe fiecare copil cum știe când tata este furios:
T:
(către Johnny) Cum face tata să își arate furia?
Fiul: E doar foarte furios.
T:
Bineînțeles că este. Toți ne mai enervam câteodată.
Mi-ar plăcea ca tata să găsească un fel să vă anunțe
când nu e mulțumit cu ceva din ce faceți. Cum arată
că e foarte nervos?
El va întreba același lucru despre mamă:

266 T: Cum știi tu, Patty, când mama este supărată
pe tine?
Fiica: O, știu.
T: Atunci însaamnă că mama te poate anunța

destul de clar?
Fiica: îmi dă o palmă la fund.
T: îți dă o palmă IO fund. Poți să spui dinainte

când o să-ți dea mama palma?
Fiica: Czmd fac ceva rău.
T: Cum ar fi?
Fiica: Dacă distmig păpușa . Dacă sar m stradă...

El va compara cele două moduri în care părinții își arată
furia:
„Aha, deci tata tace din gură și nu mai vorbește cu tine?

Tu știi că ceva se petrece, dar poate nu ești sigur ce
anume. Mama îți spune imediat ce nu îi place. Ești sigur
că știi din ce motiv este supărat tata? Pari să știi ce îi
displace mamei."
El va întreba ce lucruri îi înfurie pe fiecare dintre părinți:

T:
Ce șiii foarte sig^rr că îl va face pe arai să-i
sară țandăra?
Fiul: Dacă mă joc cu sculele lui.
T: Dacă te joci cu sculele lui. Ce altceva?
VIRGINIA SATIR
— El va întreba cum decide fiecare copil ce să facă, 267 dacă
părinții lui nu sunt de acord între ei cu ceea
ce ar trebui făcut:
T: Mama spune că tu trebuie să te joci în

camera ta. Tata spune să te joci afară. Astea sunt două
lucruri diferite. Cum știi ce să faci?
Fiul: A... eu... , îi...
T: Cum poii ști ce să faci?
Mama: Când doi se ceartă, al treilea câștigă. Asta face.
T: S-ar putea ca el să aibă o problemă aici.

Poate că, dacă face ceea ce vrea tata, va fi ca și cum el
nu o iubește pe mama. Ar putea avea o problemă aici
cu ceea ce ar trebui să facă.
Terapeutul va introduce ideea că părinții pot avea diferențe de

opinie și pot simți furie unul față de celălalt.
— El va întreba fiecare copil cum își asumă părinții neînțelegerile:

T: Bneențfeles, toii avem nefrițelegeri din
când în când. Haide să vedem acum, dacă aș fi la tine
acasă și mama și tata ar fi foarte furioși unul pe
celălalt, ce aș vedea?
Fiul: Mama merge n camera ei.
Fiica: Mama pâânge.

268 T: Mama ar fi în camera ei plângând. Și unde ar
fi tata?
Fiul: Tata <ie obicei dispare.

T: Tata mcearcă să rezolve lucnirile p^ând de
acasă?
Fiica: Tata se înfurie când mama plânge.

T:
Cum știi că este așa? Că tata este furios
pentru că mama plânge?
Fiica: El trânteșre ușa.
T: ânrereg. Mama pînnge nn camera ei. Ce vezi

tu, Johnny, că se întâmplă?
— El va ruga fiecare partener să spună cum își dă
seama că celălalt este furios sau nemulțumit:
T: Ce spui de asta, tati? Larcimilr te enervează?

Sau tu ești deja furios pe Mary pentru ceva
și apoi Mary plânge?
Tata: Cumva... nu știu... cumva are felul acesta de
a mă face să simt că eu sunt... că eu sunt cel
care...
T: Lacrimile lui Mary te fac să simți că tu ai
fost acela care a greșit, nu-i așa? Te simți
vinovat?
Tata:
Exact. Ea nu mă ascultă când încerc să-i
explic.
T: Dar tu, Mary? Cum știi când Joe este ne-
mulțumit?
VIRGINIA SATIR
Mama: Dă televizorul atât de tare, că îl poți auzi 269 din
spălătorie.
T:
Atunci el își arată furia lăsându-te pe afară, nu-i
așa? Și ea își arată furia lăsân- du-te pe afară cu
lacrimile ei. Și în oricare caz, nu puteți găsi o cale
de a vă apropia suficient pentru a rezolva
lucrurile.
El va întreba fiecare partener ce face când celălalt este
furios și cum încearcă el să rezolve neînțelegerea:
Tata: Eu cedez. Asta fac.

Mama:
Asta e ceea ce crezi tu. Ești la fel de încăpățânat ca
și ei.
Tata: Cum? Cum sunt eu mai încăpățânat decât tine?
Mama: în multe momente am venit lângă tine.
T: Cred că...
Fiul:
Taii, când mergem la plajă? Ne-ai promis că vom
putea merge, dar nu mergem niciodată.
T
ata: taediat ce e mai cald vom merge . E prea frig să
mergem pe plajă.
M
ama: Bineînțeles că le-am promis...
T: Cred că ar fcrebui..«
Fiica:
Ai spus di putem merge acum cateva săptămâni.
270 T: Eu cred, că amândoi copiii se supără câmd

mama și tatăl lor nu se înțeleg. Poate că ei cred că
cineva va fi rănit. Dar văd că
• - • • • • • nu a murit nimeni prin
apropiere, nu-i așa? Mama pare să fie întreagă.
Tata pare întreg.
Mama: Ei se supără. încercăm să nu ne certăm în fața

copiilor.
T: Dar, desigur, ei știu când părinții lor

suferă. Lucrul important sunt căile care pot fi
găsite pentru a rezolva asta. De asta suntem
aici, pentru a găsi moduri de a rezolva asta.
g. Terapeutul va încheia primul interviu, introducând ideea că
fiecare membru al familiei trebuie să arate când este mulțumit
de ceea ce face vreunul dintre ceilalți.
— El va întreba fiecare copil ce anume din ce poate
face el îi mulțumește pe mama și pe tatăl lui.
— El va întreba fiecare părinte ce anume din ce poate face el îi
mulțumește pe fiecare dintre copii.
— El va întreba fiecare partener ce anume din ce poate face el
îl mulțumește pe celălalt partener.
— El va comenta despre informația primită:
„în regulă, atunci, se pare că fiecare știe cu claritate cum
să omoare capra celuilalt, dar nimeni nu știe cum să-l
mulțumească pe celălalt. Asta este groaznic. Va trebui să
lucrăm la treaba asta!"
271
13. Atât despre o imagine de ansamblu a primului interviu familial cu
copii mici. Acum haideți să privim în interiorul mai multor momente
din interviurile familiale ulterioare, pentru a vedea ce se întâmplă.
Ce face acum terapeutul familiei? Ce mai face familia?
a. Terapeutul încă lucrează pentru a descâlci relațiile

disfuncționale care există în familiile nefericite și care se
manifestă, în primul rând, datorită faptului că relația maritală
nu este armonioasă.
— Părinții abandonează parentajul.
— Părinții se comportă ca frații copiilor lor, luptând pentru atenția
celuilalt partener.
— Copiii își „parentează" părinții.
— Copiii se comportă ca parteneri surogat ai părinților lor.
— Copiii pun sub semnul întrebării autoritatea parentală.
b. Orice ar face membrii familiei, homeostaza familială este precară și
toți membrii familiei se simt dezamăgiți și dezorientați.
— Nimic nu pare să se dovedească bun.
— Niciodată, nimic nu pare să fie suficient pentru a satisface pe
toată lumea. ~
— Orice relație între doi membri ai familiei îi face pe ceilalți să se
simtă lăsați pe dinafară.
— Sunt atrfouite fiecăruia motivații fararcate cu răutate.
— Fiecare se simte înșelat.
c
* Ș1, totu^ m oufo acestor condiții/ familia ca rezistă
a
eforturilor oricărui membru al familiei ea

272 modul de funcționare familial. Este nevoie de multe
intervenții ale terapeutului pentru a aduce puțină plăcere
în viața familiei.
14. Cum poate terapeutul să facă înțeles membrilor familiei

comportamentul parental și comportamentul copilului.
a. Terapeutul va ajuta părinții să-i înțeleagă pe copiii lor și să

primească „feedback" de la aceștia.
— El va ruga părinții să explice comportamentul copilului,

astfel făcând vizibile explicațiile implicite, astfel încât
să se poată lucra cu ele. El va pune sub semnul
întrebării toate interpretările exclusiv negative și va
răspunde întrebărilor implicite pe care părinții le pun
despre copiii lor.
Mama: Plăcerea lui este să facă lucruri cu care știe
că mă face să explodez. în fiecare minut în
care este în casă... constant.
T: Nu este nicio plăcere în asta, draga mea.
Mama: Ei bine, este pentru el.
T: Nu. Nu îi poți vedea gândurile. Nu poți
intra în pielea lui. Nu poți vorbi decât
despre ceea ce vezi și auzi. Poți spune că
pare că îi face plăcere.
Mama: E în ordine. Bine, pare că, și așa pare mereu.
T: Știi, el ar putea să încerce să îți atragă

atenția. Este foarte important pentru Johimy
ce gândește mama.
VIRGINIA SATIR
El va cere copiilor să explice propriul lor comportament:
27
3
Tata: Vreau să spun, el nu a vrut niciodată
ca eu să stau și să-l privesc când juca baseball.
T: Spune-mi, cum ți-ai explicat asta? De ce

crezi că nu a vrut ca tu să îl privești?
Tata: Ei bine, asta-i problema, nu am putut
niciodată să-mi explic.
T: în regulă, o cale de a afla este să întrebi.
Haide să-l întrebăm pe Johnny. El îți poate spune.
Poate că este neliniștit când tata este prin preajmă.
Fiul: M-mi simți prost, imeori.
T: Teai i smiitt prost.
Fiul: hîî. Pentra că Patty era cu el și Patty e
întotdeauna agitată. Ceilalți băieți ar râde...
El îi va ajuta pe copii să exprime frustrarea și funa și să descrie
situații care precipită furia:
T: Te înfurii intr-un fel pe tata când el este
furios pe tine?
Fiul: Da, și câteodată set înfurie de-adevăratelea
și mă trage de urechi.
T: Te trage de urechi. Simți că îți vine să-l
lovești și tu?

274 Fiul: Da, uneori mă înfurii de-a binelea.
T: Și ce te ține să nu-1 lovești?

Fiul: Bine, el e, ăă, el e mai mare decât mine.
b. Terapeutul ajută copiii să își înțeleagă părinții și să se înțeleagă
pe ei.
— El va ruga copiii să explice comportamentul părinților
pentru a putea pune sub semnul întrebării interpretările
exclusiv negative și pentru a adăuga alte interpretări
posibile.
T: Johnny, de ce crezi că mama ta vrea ca tu
să mananci?
Fiul: Nu știu. Ea mă forțează mereu să mănânc
lucruri.
T: Știi ce? Hai să-ți spun ceva despre mame.
Mamele își storc mințile încercând să afle ce
le-ar mulțumi familia. Apoi, la masă, când tu
îți întorci nasul și spui „Asta! Nu o să
mănânc!" ce trebuie să facă mama? Tu îi spui:
„Ia-ți mâncarea. Păstreaz-o, nu îmi place."
Atunci, mama simte: „Ce pot eu să fac? Nu știu
cum să te mulțumesc, în regulă, nu voi mai
încerca deloc. Nu te pot mulțumi, deci nu o să
mai încerc."
El va ruga părinții să-și explice propriul comportament
adresat copiilor:
T: Spune-mi, de ce nu vrei ca el să mănânce
dulciuri?
VIRGINIA SATIR
Mama: Nu mă supăr dacă el mănâncă dulciuri, 275 dar nu
poate trăi dintr-o dietă compusă numai din
dulciuri.
T:
Bine, dar de ce? Mă gândeam că fiecare a trăit cu o

dietă formată din dulciuri. Nu este înțelept?
Mama:
Nu, și în special la vârsta asta. Fața se umple de
coșuri și multe altele.
T:
De ce nu îl lași să se umple de coșuri? De ce îți
pasă? Pentru ce îți pasă așa?
Mama: Ei bine, nu știu...
T: Vezi, eu cred...
Mama:
Tot ce face el... este că doarme în casa noastră și

mănâncă atunci când îi face plăcere, și asta-i tot.
T: Auzi în vocea mamei tale iritarea pe care o are
când vorbește?
Fiul: Da.
T:
Simți de asemenea că asta e un fel de disperare?
Ea se gândește: „Cum am să reușesc să-l cresc pe
tipul acesta? Va crește fără dinți, plin de coșuri și
slab, șă eu nu pot să fac nimic în legătură cu asta."
(părinții râd)
El va ajuta copiii să exprime deschis, și pe părinți să răspundăr întrebări taphdte pe
oue le pun copur
276 T: (lui Johnny) Nu ești cu adevărat sigur de ce
te-a adoptat tata, nu-i așa?
w
Avv
Fiul: Aaa...
T: Ce?
Fiul: Nu m-am gândit la asta.
T: Eu cred că ar trebui, pentru că eu cred că te

gândești că el a făcut asta doar pentru că
mama ta l-a determinat să o facă.
Fiul: Ea nu poate să îl determine pe el să facă

nimic.
T: Bineînțeles că nu! Dar atunci, știi, de ce

făcut-o atunci?
Fiul: Nu știu.
T:
Bine, dar trebuie să găsești o explicație,
pentru că tatăl tău este un tip destul de
sensibil și el nu-și schimbă opinia de azi pe
mâine...
Fiul: El trebuie să știe de ce a făcut-o.
T: El trebuie să știe?
Fiul: Da.
T: Hai să îl întrebăm pe el. (pauză) Sigur că el

știe de ce a făcut-o, dar mă întreb dacă tu
știi.
Fiul: Nu știu.
T:
(tatălui) Spune-) din nou. Ete ce l-aii adoptat pe
tipul ăsta?
c. Terapeutul sprijină autoritatea parentală, în același timp recunoscând
capacitatea din ce în ce mai mare a copiilor de a face judecăți bune și de a lua
decizii pentru ei înșiși. — El recunoaște că părinții au dreptul și responsabilitatea
să fie părinți pentru copiii lor:
„Tu ești mama. Tu știi care este cea mai bună oră de culcare pentru
copiii de 7 ani."
— El consideră că copiii pot să își asume responsa-

bilitatea pentru ceea ce fac:
T: A fost clar pentru tine când ar fi trebuit să fii acasă, Johnny. Ce te-a împiedicat
să fii acasă la ora aceea?
******
Fiica: Nu am vrut să îl lovesc cu piciorul.
T: Hai să vedem acum, Patty. Piciorul tău a

aterizat peste piciorul lui. Cum poate un
picior să facă asta de unul singur? Asta e
foarte curios.
El va verifica toate regulile fanulale.
Care este regula familială despre privitul
T:
la televizor?
Ei pot să vadă anumite programe m fie-
Mama:
care seară, până la aproape 9.
Ț- Deci aveți reguli definite despre asta?
278
Mama: Oh, da.
T: Care sunt câteva reguli? Johnny, spune-mi
tu despre ce reguli știi.
Mama: Nu se mănâncă în sufragerie. Nu se aruncă hainele. Nu

se lasă câinele în casă.
T: Atunci aceste reguli simt foarte clare

pentru voi? Cum e cu regula că nu se mănâncă în
sufragerie? Asta sună un pic ciudat pentru mine.
Mama: Noi, înțelegi, mâncăm de obicei în bu- cătăne...
Tata: Noi folosim sufrageria pentru oaspeți.
T: înțeleg. Deci familia voastră are o cameră

foarte specială pentru momentele când vin oaspeții.
El va verifica modul în care sunt impuse regulile familiale:

T:
Cum merge în familie cu disciplina?
Tata: Oh, nu știu, eu, ah...
Mama. încercăm să ne ținem de cuvânt când promitem ceva.
Tata: Ăă...
T. hi ambele sensuri?
27
9
Tata: Ihm.
Mama: Bine sau rău.
Tata: Bine sau rău. Da.
Simți o oarecare rezistență câteodată să faci asta?

Mama: Nu.
Tata: Eu, ah, încerc să o țin așa, ah, dacă îi
spun lui că nu se va uita la televizor...
Desigur, el se uită, el doar, ah, asta-i
altceva. I-am spus că două săptămâni nu
se mai uită la televizor; ce-a făcut primul
lucru: l-au găsit uitându-se la televizor.
d. El va arăta cum neînțelegerile maritale produc dificul^tăți în funcția
parentaj.
e
- Terapeutul va ajuta partenerii să restructureze relațiile familiale în
jurul unei relații maritale bine definite.
— El va ajuta părinții să se separe de propriii lor părinți:

T: Erai tipul de fată care îi puteai spune
mamei tale: „Acum mama, sunt matură.
Ajunge cu asta!"?
Mama: Nu, nu, nu îi pot răspunde agresiv mamei
mele.
T: Asta înseamnă să răspunzi agresiv, sau
înseamnă să afirmi un fapt simplu?

280 Mama: Nu, nu am putut concepe să fac asta. Mama
s-ar fi înfuriat foarte tare.
T: Cred că asta a fost o problemă în această

familie.
Tata: Da. O problemă prea mare.
— El va ajuta partenerii să întărească relația maritală:
T: Ce ai vrea să faci?
Mama:
Aaah, să petrec mai mult timp cu el. Eu, eu
sunt mulțumită pur și simplu când vine
acasă; nu trebuie să vorbim în mod
special... îmi place doar să fiu cu el.
Tata: Ne place să facem camping.
Mama: Și ne place să facem camping.
T: E într-un fel normal, știți.
Mama: Da! (râs scurt)
T:
Dar o spui într-un fel care spune că te simți
tristă că nu se întâmplă mai des.
Mama: Sunt tristă! (tăcere lungă)
T: Bine, poate că acesta este un domeniu unde
fiecare poate crește un pic, astfel încât să
aveți mai multe oportunități.
— El va ajuta la egalizarea responsabilităților parentale:
T: Simți că îți este mai ușor să-ți faci înțelese
mesajele către copii când tu și tata sunteți
împreună acasă?
VIRGINIA SATIR
Mama: Da. 281
T: Ai vreo idee de ce e așa?
Mama: Mmm, nu știu. Poate el înțelege că, dacă tata

vede că asta încetează, indiferent ce...
T: îți trece prin cap că trebuie să fie îngro
zitor de greu pentru o femeie să aibă
responsabilitatea completă pentru o
familie? Orice femeie ar simți foarte mult
lipsa unui soț în timpul săptămânii.
El va ajuta la întărirea relațiilor dintre părinții și copiii
de același sex:
T: (către Johnny) Vrei să spui că faci niște

rafturi?
Fiul: Da.
T: Le faci cu tata?
Fiul: Nu, mă uitam într-o zi. Și facem multe
treburi de exploratori, și am făcut
această mică cutie de scrisori.
T: E bine pentru tine și tatăl tău, că aveți
aceste momente împreună.
El va încuraja indirect relațiile dintre părinți și copiii de
același sex, chestionând relațiile de sex opus,
supradezvoltate:
T: Vrei să spui că este cunoscut în familie că
tu și Patty ați fost întotdeauna destul de apropiați?

Tata: Chiar apropiați, foarte apropiați.
T: (mamei) Dar fiul tău? Are același tip de

relație cu tine?
Tata: Da, oh da.
Mama: (moale) Da, este corect.

T: Este așa? Genul de relație mama cu băiatul și
tata cu fiica?
— El va ajuta partenerii să aibă mai multă grijă unul de altul
și mai puțin de copii:
T: Știți, voi amândoi vă dați peste cap atât de

mult pentru copiii voștri, încât nu mai aveți
timp pentru voi înșivă.
Mama: Nu cred că noi facem mai mult decât ar
trebui să facă părinții.
T: Bine, spuneți-mi ceva. Ce v-ar plăcea vouă

să faceți împreună?
Fiul: Tocmai ce am făcut o alergie de la stejarul
otrăvitor.
T: Ce este asta?
Fiul:
De abia am făcut o alergie de la stejarul
otrăvitor cu puțin timp în urmă.
Tata: Unul dintre pericolele campării.
Mama: Da, într-adevăr.
Fiul: Am făcut-o în campingul de ultima dată.
VIRGINIA SATIR
Mama: De-asta a pierdut două zile de școală
ultima săptămână. 283
T: Și ați mers la camping toată perioada

aceea?
T: Ce v-ar plăcea să faceți dacă plecați în

vacanță sau când petreceți timpul
împreună?
Mama: El cu mine?
T: Doar tu și George, da.
Mama: Nu plecăm doar noi doi de regulă.
Tata: Am făcut asta o dată cred, ăă, știi data
trecută când am mers în sud am mers la...
Mama: Oh, bine, bine, a trebuit să, aaah...
Tata: Am mers la o înmormântare.
15.
eoretic, a întâlni familiile reunite în terapie are foarte mult
sens pentru cea mai mare parte dintre terapeuți, dar ei sunt
încă nesiguri despre felul în care trebuie să procedeze. Spe r
că această descriere, în mod necesar generală și incompletă,
va oferi ceva idei despre cum poate fi realizată terapia
familiei.
Un fapt pe care nu putem să îl trecem cu vederea este că
terapia familiei pare să aibă sens pentru familia însăși, k-
Soții, în special, sunt gata să participe la acest fel de
terapie.
c
- Atât soțul cât și soția spun mereu: „Ar fi trebuit să facem
asta cu mult timp în urmă/'

CAPITOLUL 14
Rolul și tehnica terapeutului
1. Terapeutul trebuie să creeze mai întâi un cadru în care oamenii pot,

poate pentru prima dată, să își asume riscul de a se uita clar și
obiectiv la ei înșiși și acțiunile lor.
a. El trebuie să se concentreze pe a le da încredere, a le reduce

frica, și a-i face să se simtă confortabil și încrezători în legătură
cu procesul terapeutic.
b. El trebuie să arate că are o direcție, că merge undeva. Pacienții

lui au venit la el pentru că este un expert, deci el trebuie să
accepte eticheta și să se simtă confortabil cu rolul său.
c. Dincolo de orice, el trebuie să arate pacienților săi că își poate
structura întrebările pentru a afla ceea ce au nevoie să știe atât
el, cât și ei.
2. Pacientului îi este frică. El nu îndrăznește să întrebe despre ce nu
știe; el se simte mic, singur și speriat.
a. El suferă de „sindromul sferei de cristal": „Ar trebui să știu. Dar
sunt mic și nu pot să întreb. Cu toate astea, sunt mare și
omniscient; pot ghici. Tu, terapeutul, ar trebui să fii capabil să
ghicești și tu."
VIRGINIA SATIR
28
b. El suferă de „sindromul fragilității": „Dacă întreb, celălalt va fi 5
distrus. Dacă întreb, voi primi un răspuns care mă va distruge."
c. El suferă de „frică de necunoscut". Frânturi din trecut lipsesc sau

nu pot fi privite. Unele lucruri sunt teritoriu interzis.
d. El nu știe ceea ce nu știe; se simte lipsit de speranță. Funcționează

pe baza informațiilor insuficiente de multă vreme. Simte că nu are
sens să continue lupta.
e. El nu poate întreba despre ceea ce nu știe; se simte neajutorat.

Oamenii bolnavi nu pot fi direcți în legătură cu ceea ce vor. Ei îți
pot spune despre ce îi doare, dar nu despre ceea ce este greșit.
A
f. Ii e teamă că terapeutul îl va minți; el e bănuitor. El crede că alții

știu și nu vor spune; că alții văd și aud orice. („Mama știa
întotdeauna când eu scotoceam în vasul cu prăjituri. Deci alții știu
ce este înăuntrul meu.")
3- Terapeutului nu îi este teamă.

a. El are curaj să pună întrebări, și modul în care le pune în context îl
ajută pe pacient să fie și el mai puțin înspăimântat.
— Terapeutul pune întrebări la care pacientul poate răspunde, iar
pacientul se simte competent și productiv.
— Terapeutul angajează pacientul într-o procedură de alcătuire a
istoricului pentru a scoate la lumină detalii despre viața
familiei. Asta îl face pe pacient
Terapia familiei ■ Rolul și tehnica terapeutului

286 să simtă că știe lucruri pe care terapeutul nu le știe, că astfel
are cu ce să contribuie. (Pacienții se implică extrem de tare
în construirea istoriei faptelor propriului lor trecut. Ei se
contrazic imul pe celălalt cu privire la fapte, îl corectează pe
terapeut și așa mai departe.)
— Terapeutul pune întrebări la care pacientul poate răspunde
emoțional în acel moment, astfel încât pacientul poate simți
că el are controlul.
b. Terapeutul nu știe ce anume nu știe, dar el știe cum să afle și cum

anume să-și verifice cunoștințele.
— Terapeutul nu face presupuneri despre nimic. El nu trebuie
să gândească că știe mai mult decât știe în realitate. Tot ce
poate ști este că în fața lui se află un corp; acesta respiră;
este un bărbat sau o femeie de o anume vârstă.
— Dacă terapeutul funcționează pe baza unor premise
neverificate, el greșește adesea. El trebuie să-și chestioneze
constant pacienții:
„îi place să fie bătută, sau nu?"
„Ei au fost la filme vreodată?"
„Ce înseamnă «într-un fel»?"
— El trebuie să-și chestioneze și propriile premise, întârzierile

lor la ședințe înseamnă că ei au „rezistențe" sau nu?
(Cineva a fost acuzat de terapeut că „rezistă" terapiei
pentru că a ajuns târziu la ședința de terapie. Mai târziu,
terapeutul a descoperit
VIRGINIA SATIR
28
că omul a fost reținut de un accident serios pe autostradă.) 7
c. Terapeutul poate întreba despre ceea ce nu știe; el știe cum să obțină

fapte.
— Informații despre procedurile de planificare: „Ați ajuns la film
conform planificării?" sau „Până la urmă, ați avut pâine?"
— Informații care scot la iveală omisiuni în planificare. De exemplu,
mama se plânge că copiii nu își îndeplinesc sarcinile zilnice.
Terapeutul află, punând întrebări, că ea nu le spune niciodată ce
să facă; toate instrucțiunile sunt în capul ei.
— Informații despre percepția despre sine și despre alții: „Cum te-ai
așteptat ca el să reacționeze?" sau „Ce ai crezut că gândea?"
— Informații despre perceperea rolurilor și a modelelor: „Cine și ce
face la voi acasă?" sau „Cum se descurca tatăl tău cu banii?"
— Informații despre tehnici de comunicare:
„Nu ai fost sigură ce a vrut el să spună? Ce anume din

comportamentul său te-a făcut nesigur?" „Ce i-ai spus lui? Tu
ce i-ai răspuns ei?" „Cuvintele pe care le-a spus se potriveau cu
expresia lui?"
„Ai încercat să-ți clarifici punctul de vedere? Cum? Apoi ce ai
făcut?"
— Informații despre felul în care membrii familiei își exprimă
emoțiile sexuale și le traduc în act.

288 Terapeutul nu va da mesaje dublu-nivel pacienți- lor, care să
transmită că el vrea în realitate să audă mai mult despre aceste
subiecte decât toate celelalte, întrebările lui privesc viața de
fiecare zi, incluzând activitățile sexuale și perioadele de
traducere în act. Când se discută materialul sexual, terapeutul
face asta într-o manieră deschisă, concretă, obișnuită. El
tratează subiectul ca pe oricare altul. El spune: „Cum vine
asta?" și nu „Cine e vinovat?" ; „Cum merge?" și nu „De ce nu
răspunzi?"
d. Terapeutul nu se terme că pacientul îl minte; el nu este suspicios.

El realizează că pacientul nu reține sau falsifică informații în mod
deliberat, ci răspunde la o frică neclară de a fi blamat și la o
valorizare de sine scăzută.
4. Terapeutul îi arată pacientului cum este văzut de ceilalți:
a. Terapeuhil se ridică deasupra rnterdicției culbuale de a le spune

celorlalți cum se manifestă:
A
„îți sângerează nasul."

„Ți se vede slipul."
„Pari că vrei să fii prietenă cu el, dar nu te comporți în felul

în care spui că simți."
„Pari că vrei să reușești, dar te comporți ca și cum ți-ar fi
frică să încerci."
b. Terapeutul realizează că oamenii sunt recunoscători să li se spună
cum se manifestă.
VIRGINIA SATIR
28
„Noi toți avem nevoie de oglinzi triple. Totuși credem că ceilalți 9
văd în noi ce simțim noi că manifestăm."
„Putem da informații, dacă o facem cu un astfel de ton încât buna

noastră intenție să fie clară. Claritatea intenției este transmisă dacă
cuvintele, expresia, tonul vocii concordă toate."
Dar asemenea informații trebuie date și într-un context potrivit,

într-o relație potrivită. Nu trebuie afirmate într-un mod exagerat,
iar lucrurile bune trebuie și ele spuse. De exemplu, un soț avea
pantofii stropiți cu ceva. El și soția sa au stat împreună cu mine o
întreagă ședință de terapie. La sfârșit, soția i-a atras atenția
soțului. El a întrebat-o de ce nu i-a spus mai devreme, și ea a spus
că nu a vrut să-l stânjenească sau să-l rănească. De asemenea, ea a
crezut că el știe despre asta. El era furios că ea nu îi spusese. Chiar
dacă informațiile pe care le primim de la alții pot fi inconfortabile,
preferăm acest lucru situației în care nu știm ce impresie facem.
c
* Terapeutul poate da reportofonului cu care înregistrează ședințele o
bună întrebuințare. Ascultarea unor înregistrări ale conversațiilor
precedente (care au fost înregistrate cu acordul pacienților) poate fi o
bună metodă de a le arăta oamenilor cum sună și arată în ochii altora,
și, la fel de bine, poate ușura pacientului și terapeutului studierea
interacțiunilor din terapie. în plus, mutările

pozitive ale pacienților pot să le fie punctate acestora, în timp ce
se urmăresc înregistrările.
Când terapeutul cere și oferă informații, el o face într-un fel firesc,
fără a judeca, cu ușurință și congruență.
a. Terapeutul recreează verbal situații, pentru a colecta informații
despre evenimente. El are un fler pentru acceptare și imaginație:
T: Acum să înțeleg. Nu era pâine. Ce ați făcut ca

să aveți pâine în seara aceea?
Soția: Nu am avut deloc.

T:
Atunci nu ați avut destulă mâncare. Acum hai
să vedem ce încercați să faceți. Tu voiai
mâncare pe masă și nu era acolo. Și tu te
gândeai că Harry urma să o aducă. Soțul tău
îți spune că tu nu îl informezi constant, iar tu
îi spui că lui nu îi pasă ce se întâmplă în casă,
ce ți se întâmplă ție. Hai să vedem unde au
început toate astea. Iată-te pe tine, Harry,
ajungând la ușă întrebându-te dacă cina este
gătită. Și soția se gândește „Nu avem deloc
pâine..."
b. Arătând că se simte în largul său oferind și primind

informații, terapeutul face să îi pară simplu pacientului să se
simtă la fel.
— Eu pot să întreb — deci și tu poți.
— Eu pot da informații — deci și tu poți.
VIRGINIA SATIR
29
1
— Eu pot primi informații — deci și tu poți.
— Eu pot da un mesaj clar — deci și tu poți.
(Dar terapeutul trebuie să fie atent la modurile nepotrivite
de folosire a atingerilor ușoare. Odată, o terapeută în
formare a afișat un zâmbet în timp ce un pacient îi spunea
despre un material foarte dureros. Consultantul-observator
al terapeutei i-a arătat asta după ce ședința s-a terminat. Ea
nu fusese conștientă că făcea asta și a spus că bănuiește că
zâmbea întotdeauna când lucrurile erau dureroase, pentru
a acoperi ceea ce simțea înăuntru. Terapeutul trebuie să fie
congruent în comportamentul său.)
6. Terapeutul construiește stima de sine.
a. Terapeutul va face, constant de-a lungul terapiei, comentarii de
tipul „Eu te apreciez." (Ești valorors pentru mine):
„Ești o persoană responsabilă."
„Știi, și tu ai sentimente."
„Poți să vrei lucruri și pentru tine, nu-i așa?
b. Terapeutul etichetează resursele. Pacientul este într-o situație
similară cu cea a unui magazin alimentar după un cutremur, cu
bunuri fără etichetă aruncate peste tot. Terapeutul ține evidența
pentru pacient, ce lucrun are pe stoc, cum ar trebui să fie
vândute. Terapeutul spune.
„Ai arătat că poți face asta destul de bine. „Nu ți-ai permis
să dezvolți asta, nu-i așa.

292 c. Terapeutul pune pacientului întrebări la care acesta să poată
răspundă.
d. Terapeutul accentuează faptul că el și pacientul învață în
mod egal.
— Purtând întrebări, el îi spune pacientului: „Tu contribui la
ceea ce știu." (Membrii familiei își verifică unul celuilalt
evenimentele și acest lucru ar trebui să fie încurajat.)
— El admite că poate face greșeli: „Am făcut o gafă. îmi pare
rău" sau: „Am uitat. A fost neatenție din partea mea. Ar fi
trebuit să îmi amintesc."
A
— Prin acțiunile sale, el îi spune pacientului: „împărtășesc ceea

ce știu cu tine." Terapeutul împărtășește cât de multe
poate din ipotezele și cunoștințele sale, dar la momentul
potrivit și într-o manieră potrivită.
e. Terapeutul se include pe sine printre persoanele ale căror

mesaje pot fi verificate: „Voi încerca să fiu extrem de clar. Dacă
nu mă puteți urmări, întrerupeți-mă."
f. Terapeutul primește istoria familiei și va nota realizările

trecute.
g. Terapeutul începe să accentueze ideea bunelor intenții, dar

proastei comunicări:
„Cred că mama și tata vor foarte mult să-și transmită

mesajele, dar cumva, ceva pare să stea în calea lor."
VIRGINIA SATIR
29
„în această familie, văd că fiecare vrea să descrie ce vede și aude 3
sau ceea ce vrea, dar cumva se comportă ca și cum ceilalți nu ar

auzi."
„Nu lipsesc bunele intenții, dorințele bune în această familie. Dar

cumva, fiecare pare să aibă probleme să exprime aceste dorințe cu
claritate."
„Nu cred niciun minut că cineva din această familie dorește să

producă durere celorlalți. Dar, când se fac comentarii, întotdeauna
par să fie făcute în forma unor acuzații."
„De ce membrii acestei familii nu par să poată să-și spună deschis

unul altuia ce văd și ce aud?"
h. Terapeutul îl va întreba pe fiecare membru al familiei ce poate face

pentru a-i face plăcere unui alt membru:
„Ce poți face tu, Joe, și știi dinainte că îi va face plăcere lui
Mary?" (și viceversa)
„Ce poți face tu Johnny, care să aducă zâmbetul cel mai mare pe
chipul mamei?"
Prin aceste întrebări, terapeutul nu numai că definește regulile

familiei, dar ajută fiecare membru să se vadă pe sine așa cum îl
văd ceilalți. Poate că Johnny va spune (despre tatăl său): „Nu pot
face nimic să-l mulțumesc." Poate Joe va spune (despre ceea ce se
gândește că soția vrea de la el): „Doar adu bani." Poate că Mary va
spune (despre ceea ce Joe vrea de la ea): „Doar dă-i de mâncare."

294
i Terapeutul este uman, limpede, direct. Iubirea nu este
de ajuns. Terapeutul lucrează pentru a obține o maximă
adaptabilitate, prin ajutarea membrilor familiei să simtă că
pot fi iubiți.
7. Terapeutul diminuează amenințarea prin stabilirea regulilor
interacțiunii.
a. Terapeutul se asigură că toți sunt prezenți: „Avem nevoie de
reacția și experiența voastră în legătură cu asta" sau „Doar tu
ne poți spune ce ai văzut sau auzit."
b. El spune clar că nimeni nu trebuie să îi întrerupă pe ceilalți:
„Fiecare vorbește pe rând. Nu pot să aud."
„Cred că Johnny va trebui să vorbească cinci minute,

apoi Patty poate vorbi cinci minute."
„Mă dor urechile."
c. El accentuează că nimeni nu poate să își traducă în act emoțiile

sau să facă comunicarea imposibilă în timpul ședinței:
„Trebuie să aud, pentru a-mi putea face treaba." „Ai fost

destul de clar. Acum să ne întoarcem la treabă."
„Nu e de mirare că nu ați putut că rezolvați asta. Nimeni

nu îl ascultă pe celălalt."
„Acum știu cât de profund simți asta. Nu mai e nevoie să
îmi arăți."
VIRGINIA SATIR
„Când puteți vorbi ca niște adulți, reveniți și ne putem apuca de 29
5
muncă. Până atunci va trebui să oprim terapia."
d El stabilește faptul că nimănui nu-i este permis să vorbească pentru

altcineva:
„Când vorbești, vorbește numai pentru tine."
„Lasă-1 pe Johnny să vorbească pentru el însuși. Nu poți fi

autoritatea care știe totul despre Johnny." „Te-ai strecurat
vreodată înăuntrul capului altcuiva și te-ai uitat la vreun gând?
Nu poți să o faci. Nici eu nu pot. Trebuie să verificăm."
„Poți colecta dovezi despre comportamentul lui și despre ceea ce

zice și poți vedea dacă se potrivesc. Apoi poți întreba despre asta.
Dar numai el poate explica de ce mesajele nu s-au potrivit."
„Ai întrebat vreodată ce anume înțelege el prin ceea ce a spus?
Sau doar ai ghicit?"
e
- El încearcă să facă pe fiecare să vorbească clar, astfel încât să poată fi
auzit.
El cere în mod direct tuturor să vorbească tare.
„Sunt puțin surdă. Nu foarte surdă' doar puțin surdă. Va trebui să vorbiți
tare.
„Nu vrem să pierdem ce aveți de spu ’

„Poate că simți că ceea ce trebuie să spui nu este important."

296 g. El glumește:
„Ți-a mâncat pisica limba?"
„Cunoști limba engleză?"
„Ai nevoie să exersezi buza inferioară."
h. El leagă tăcerea de controlul implicit:

„Te-am văzut uitându-te la mama. Te gândeai că ea nu a vrut
ca tu să vorbești?"
„Poate că te gândești că, dacă vorbești, vei fi atacat." „Va

trebui să aflăm ce anume face să fie atât de nesigur să
vorbești."
8. Terapeutul diminuează amenințarea prin modul în care structurează
interviurile:
a. Terapeutul anunță că terapia are un scop concret și va avea un
sfârșit definit.
— Chiar de la început, el stabilește limitele: „Acesta nu va fi un
proces cu sfârșit deschis, unul care se poate întinde pe o
durată nedefinită de timp. Numărul total de ședințe în
cadrul cărora vom încerca să lucrăm va fi...."
— El poate stabili de asemenea mai multe termene limită: „La
sfârșitul a cinci ședințe, vom încerca să reevaluam situația
pentru a vedea ce s-a realizat, încotro avem nevoie să
mergem."
b. Terapeutul planifică interviurile, astfel încât familia va înțelege
că el îi vede pe toți ca pe o familie și nu este de partea nimănui:
VIRGINIA SATIR
29
El poate începe terapia prin întâlniri cu cei doi parteneri, 7
„arhitecții" familiei, sau poate întâlni întreaga familie împreună.
Dar, de fiecare dată când începe cu o nouă familie, el vrea să îi
vadă pe toți împreună cel puțin o dată, chiar când copiii sunt prea
mici pentru a intra în terapie, pentru a înțelege cum funcționează
familia și care este locui fiecărei persoane în aceasta.
El nu se întâlnește niciodată doar cu P.I. și cu părinții săi,
deoarece aceasta ar face doar să reîntă- rească presupunerea
comună că P.I. este rădăcina problemei familiei.
El nu întâlnește niciodată alte persoane sau un alt grup, în afara
cuplului părinților, până în momentul în care el și familia văd
foarte clar întregul mod de funcționare a familiei. A face asta
înainte de obținerea acestei înțelegeri îl poate face pe terapeut să
apară ca parte dintr-o coaliție cu anu- miți membri ai familiei, sau
să pară că adună informații privilegiate, care sunt ascunse de
ceilalți membri. Terapeutul trebuie să se ferească de orice acțiune
care poate fi interpretată de familie ca un mesaj despre „cine e
vinovat", „cine e cel mai iubit", „cine este bolnav" etc.
După ce funcționarea farnêi devine expertă pen- fcru terapeut și
famHie, el n poate întâlni in^vû^ într-o schernă înțeteasă de fierare ca
aparțmând de metodele de lucru cu un cuplu marital un grupul de frați și
așa mai departe.

— Terapeutul separă indivizi sau grupuri atunci când este practic sau
298
fezabil. Uneori, membrii familiei sunt plecați cu treburi sau în
tabără și e normal să întâlnești separat indivizi sau grupuri.
Dacă el întâlnește pe cineva separat, aceasta se întâmplă
întotdeauna în ideea de a raporta grupului familiei ce anume el
și ei au „descoperit".
Terapeutul reduce amenințarea prin reducerea nevoii de apărări.

a. în opinia mea, familia disfuncțională activează în cadrul unui regim
al terorii, cu toți membrii temându-se că vor fi răniți și cu toți
membrii temându-se că îi vor răni pe ceilalți. Toate comentariile
sunt luate ca atacuri la adresa stimei de sine. De aceea, terapeutul
trebuie să reducă teroarea. Apărările, așa cum le văd eu, sunt moduri
simple de a îmbunătăți stima de sine și a se apăra împotriva
atacurilor asupra stimei de sine. Așa încât terapeutul nu va trebui să
„distrugă" apărările pentru a produce schimbarea. El își îndreaptă
toate eforturile spre reducerea terorii, reducând astfel necesitatea
apărărilor.
b. Terapeutul îl întreabă pe fiecare membru al familiei ce anume din

ceea ce face el trezește furia unei alte persoane:
„Ce anume din ce faci știi mai mult decât sigur că îl va scoate
din sărite pe tata?"
„Ce anume din ce faci tu, Mary, îl poate face pe Joe extrem de
furios?"
Asemenea întrebări definesc în continuare regulile 299 și interdicțiile
familiale. Ele ajută membrii familiei să facă vizibile regulile
implicite. Ele continuă, de asemenea, să reducă temerile legate de
manifestarea furiei.
c. Terapeutul interpretează furia ca pe o rană:
VIRGINIA SATIR
„în ceea ce mă privește, când cineva își arată furia, asta înseamnă pur
și simplu că el simte durere în interior. într-un anume fel, el simte că
stima sa de sine este în pericol."
„Va trebui să găsim soluții pentru ca toți să puteți da mesaje foarte

clare, fără a simți că veți răni sentimentele altor persoane."
„Tata poate părea furios, dar el simte în realitate un fel de durere sau
rană. El va trebui să dea un mesaj mult mai clar despre durerea sa,
astfel încât ceilalți vor ști ce anume se petrece în interiorul lui."
d. Terapeutul consideră furia ca pe o apărare și tratează durerea:
Soțul: Este tot ce pot face ca să nu te omor!
Soția: Ești un om meschin și bătrân!
T: Acum știu cât de adânc dezamăgiți sun

teți amândoi. Lucrurile au evoluat atât de diferit față de
ceea ce ați sperat. Hai să vedem ce anume s-a întâmplat și
v-a împiedicat pe amândoi să aveți bucurie și plăcere în
viața voastră.
Terapia famiKei ■ Rolul și tehnica terapeutului

300 e. Terapeutul arată că este în regulă să privești durerea și ceea ce este
interzis.
„Ai văzut suferința părinților tăi? Puteai să o alini?" „Deci tatăl

tău avea un picior de lemn. Nu puteai să vorbești despre asta,
nu-i așa? Era dureros pentru familia ta să vorbească despre asta?
De ce?" „Deci Roger a fost adoptat? Ai știut asta, Roger? Ce ți-a
spus mama despre asta? De ce nu ai putut, mami, să îi spui
despre asta lui Roger?"
f. Terapeutul parodiază temerile primare ale familiei:
„Mama și tata nu vor cădea morți prin simplul fapt că tu

comentezi despre ceea ce vezi și auzi." „Cred că gândești că
mama și tata sunt creaturi destul de fragile. Dar mie îmi par
niște persoane destul de puternice."
„Mary, pari să te comporți ca și cum Joe va fi distrus prm

simplul fapt că vei spune ce ai observat." r arodiind sau mergând
până la absurd, terapeutul ajută la scăderea în intensitate a
sentimentelor suprapro- tectoare 0 a sentimentelor de omnipotență,
reducând astfel nevoia de apărări.
0 Terapeuțul va diminua amenințarea, în manevrarea cu mare grijă a materialului încărcat

emoțional.
a
- m mêvrează materialul prmtr-o atentă temporizare, mergan_ de .a
materialele cel mai puțin încărcate până la cele mai încărcâte.
VIRGINIA SATIR
— El pleacă de la o poveste din trecut, despre cum s-au întâlnit partenerii
30
prima dată, ce anume au văzut unul la celălalt, și ajunge la 1
interacțiunea prezentă.
— El începe cu o discuție despre părinți, așa cum erau la început, și
continuă cu o discuție despre părinții prezenți.
— Programarea întrebărilor este dată de ordinea în care sunt ele puse în
timpul culegerii datelor istoricului personal:
„Ce făceau părinții tăi ca să se distreze?"

A
„In ce sens erau părinții tăi diferiți unul de celălalt?"

„Puteau părinții tăi să fie în dezacord?"
„Cum anume arătau neînțelegerile între părinții tăi?"
„Ce faceți voi ca să vă distrați?"
b. Terapeutul se mută spre materiale mai puțin încărcate atunci când lucrurile
se încing.
— Spre un anumit subiect, mai degrabă decât spre altul (asta depinde de
care material este, într-o anumită familie, cel mai încărcat).
■— Spre trecut mai degrabă decât spre prezent. „Cum anume se mtâmpla
gestionarea bannor m farndia ta, când erai copil?"
c* Terapeutul manevrează materialele încărcate emoțional prin
generalizarea a ceea ce cu toții ne așteptam să vedem în familie:
Terapia famîKei ■ Rolul și tehnica terapeutului

302
Nu este neobișnuit ca familiile să aibă răni, dureri, să aibă
probleme și lupte."
„Când o persoană din familie are o durere (sau este furios sau
înfricoșat) toți simt în același fel."
d. Terapeutul manevrează materialele încărcate prin rela- ționarea

emoțiilor cu faptele.
— El va cere date specifice, exemple, documentații: „Te bate uneori?
Cât de des?" sau „într-un fel trișează? Ce vrei să spui?"
— El cere date pe care pacienții le folosesc pentru a-și întemeia
percepțiile: „Cum știi că ei nu îi pasă de ce faci tu?" sau „Ce
anume din face el te face să simți că este meschin?"
— Dar el nu ignoră lucrurile reale la care pacienții răspund. El
trebuie să aibă grijă să nu analizeze o percepție tara a o verifica prm
compararea cu realitatea.
— El nici nu se va lăsa copleșit de emoție și nici nu îi va lăsa pe
ceilalți să facă asta. El trebuie, de asemenea, să se ferească de
analiza emoțiilor desprinse de contextul interacțiunii.
e. Terapeutul va manevra materialele încărcate prin folosirea
idiomului său personal.
— El folosește slangul: „Tați a sărit în sus, eh?" sau „Cred că v-au
mers fulgii atunci."
— El folosește vulgaritatea: „în regulă. Deci el s-a comportat ca un
tâmpit în acel moment" sau „ Cred că ai fost nervos ca dracu'."
VIRGINIA SATIR
— El evită cuvintele pedante și jargonul psihiatric. El 303 folosește
„stima față de sine" în loc de „identitate sexuală", „luat în
considerare" și „valorizat" în loc de „acceptabil"; „demn de a fi
iubit" în loc de „iubit" etc.
f. El manevrează materialul încărcat prin traducerea comportamentelor

și sentimentelor ostile:
„Deci te-ai simțit neatrăgător."
„Deci te-ai simțit atacat."
„Deci ce ți-a ieșit pe gură nu s-a potrivit cu durerea dinăuntru.

Cum asta?"
g- El manevrează materialul încărcat prin prevenirea închiderii definitive

a episoadelor și nemulțumirilor (în plus, de multe ori el nu are
suficiente date pe baza cărora să evalueze despre ce emoții este
vorba): „Pe măsură ce înaintăm, asta va deveni mai clar" sau „Putem
să aflăm mai multe despre asta."
Haideți să vedem cum anume reeducă terapeutul pacienții

11. pentru viața adultă, pentru responsabilitate.
a
- Pacientul dă semne, în mod constant, că nu se simte
responsabil:
„Nu pot să o fac." (Sunt mic, insignifiant.)
„Ei nu mă vor lăsa să o fac." (Ceilalți sunt mai mari decât mine.
Eu sunt o victimă.)
„Tu m-ai împins să fac asta." (îți pasez responsabilitatea ție.)
304 „Da, o fac, dar nu mă pot abține. Nu știu de ce." (Stabilesc că

responsabilitatea este în interiorul meu, dar eu nu sunt în
relație cu mine.)

„Am făcut-o pentru că eram băut (amnezic, nebun)." (Nu
eram eu.)
„Nu am intenționat să o fac." (Nu eram eu.)

„Am făcut-o pentru că te iubesc." („Sindromul șantajului")
b. Terapeutul folosește anumite tehnici pentru a reface

sentimentul de responsabilitate al pacientului.
— El îi aduce aminte pacientului abilitatea sa de a se conduce:
„Cine mănâncă pentru tine?"
„Cine merge la toaletă pentru tine?"
„Tu poți decide, știi asta."
„Nu trebuie să îți furi căciula singur." (Unui pacient care
vrea să abandoneze școala.)
„Cum de s-a întâmplat, din moment ce nu ai vrut să o
faci?"
„Ceilalți nu pot vedea dorința ta interioară. Ei pot vedea
doar comportamentul exterior, care le oferă indicii despre
dorință. Trebuie să exprimi clar dorințele."
„Ai investit acea persoană cu autoritate asupra ta. De ce
ai cedat autoritatea?"
VIRGINIA SATIR
30
„Ai făcut o înțelegere cu el ca el să te controleze. Asta trebuie
5 să
continue?"
„Ce anume stă între tine și abilitatea ta de a o controla pe Mary?"
Terapeutul verifică întotdeauna pronumele pentru a vedea cine a

făcut, ce a făcut și cui. Schizofrenii, de exemplu, nu spun niciodată
cine și ce a făcut. Ei spun: „Copiii nu ar trebui să facă asta și
cealaltă." Terapeutul definește imediat intențiile pacientului: „Vrei
să spui Johnnie?" Terapeutul transformă acuzațiile implicite ale
pacientului în acuzații dovedite, astfel încât ele să poată fi discutate
și astfel încât el să poată verifica dacă pronumele sunt folosite cu
acuratețe.
Terapeutul trateaza cu pârâcioșu:
Fiul: (mamei) O să te pârăsc.
T: Acum mă gândesc că vrei să îi faci pro

bleme mamei. Asta se întâmplă acasă? Cum se face că voi,
părinții, sunteți într-o poziție în care copiii voștri pot să vă
facă probleme unuia dintre voi?
******
Mama: Soțul meu bea.
T: * (mută atenția la ceea ce soția poate spune despre ea însăși) Tu

bei?
******

306 Fiica: (observator al discrepanțelor) El primește
zece cenți. Eu primesc doar cinci.
T: Vrei să te asiguri că primești partea ta din
fiecare lucru. Că nu ești jefuită sau lăsată pe
dinafară.
— Terapeutul tratează cu purtătorul de cuvânt:

„Cum de ești purtător de cuvânt pentru Johnny? El poate
vorbi pentru el. Hai să-l întrebăm despre asta."
„Se întâmplă asta acasă? Persoane care vorbesc pentru alte

persoane? Cum credeți că s-a ajuns aici?"
— Terapeutul gestionează traducerea în act a copiilor. El nu

se adresează părinților. întreabă copilul: „Cum așa?" El
reamintește copilului că poate alege cum să se poarte. El
nu este o victimă. El își poate influența mediul.
c. Relația în sine pacient-terapeut scoate în evidență probleme
de responsabilitate.
— Pacientul se comportă într-un anume fel. Se comportă ca și
cum ar fi blocat în acest comportament, nu se poate
abține. Dacă și terapeutul tratează acest comportament ca
fiind separat de persoană, el îi spune pacientului: „Mă
aștept să nu ai control." Astfel el scoate în evidență
comportamentul ca aparținând persoanei și stabilește
scopuri ale tratamentului comportamentului.
— Pacientul se așteaptă ca terapeutul să fie „marele tată alb"
sau „marea mamă albă" de la care să
VIRGINIA SATIR
pornească toate lucrurile. El așteaptă ca terapeutul să își
307
asume responsabilitatea. Terapeutul își asumă
responsabilitatea, dar nu tratează pacientul ca pe un copil și
nu se așteaptă ca acesta să se comporte ca un copil. El îl
tratează pe pacient ca pe un adult și se așteaptă ca el să se
comporte ca un adult. El nu distruge eticheta de adult.
— Terapeutul nu este indispensabil pacientului, deși ar putea avea
nevoie să gândească că este. El nu este ca părintele persoanei
schizofrene care spune: „Nu te poți hrăni. Ai nevoie de mine
ca să trăiești." Astfel el nu oferă pacienților hrană și băutură.
El le face doar posibil să își ofere singuri și să ia de la alți
membri ai familiei.
Terapeutul îl ajută pe pacient să vadă cum modelele din trecut îi

12. influențează așteptările și comportamentul.
a. El le reamintește pacienților că acționează pe baza unor modele
trecute:
„M-aș aștepta ca tu să fii îngrijorat în legătură cu asta. După
cum ai spus, tatăl tău niciodată...
„Mama ta s-a ocupat de banî fetal acda. Cum
ai fi putut învăța alte modalități? "
„Acum mi se pare că sună ca și cum tu îi dai im același mesaj pe
care ai văzut că mama ta 14 dadea tatălui tău. Totuși nu ți-a plăcut felul în
care mama ta și tatăl tău s-au descurcat cu treburile astea și te
străduiești mult să te descurci într-un mod diferit. Hai s.
vedem ce anume ar putea să-ți stea m drurn.

308
b. Terapeutul pune sub semnul întrebării, în mod deschis,
credințele și așteptările: „Chiar credeți că toți copiii ar trebui să
fie datori părinților lor?"
c. Terapeutul le reamintește pacienților că s-au căsătorit unul cu

celălalt exact pentru calitățile despre care se plâng acum. „Asta
este ceea ce ai spus că ți-a plăcut la soția ta. Mă întreb de ce nu-
ți mai place acum?"
d. Terapeutul accentuează așteptările, completând comunicarea:
T: (către Jotumy) îii place sparnacul?
Fiul: Nu.
T: Ai) știut că mama ta se gândea că ție îți

place spanacul?
Fiul: Nu, dar nu am vrut să o rănesc.
T: (cărre mamă) L-ai mferebai vreodată dacă

îi place spanacul?
Mama: Nu, m-am gândit că tuturor bărbaților le place.

Tatălui meu îi plăcea.
e. Terapeutul accentuează credințele, exagerându-le: „Tatălui tău
îi plăcea, deci e natural să le placă tuturor bărbaților!"
13. Terapeutul definește roluri și funcții.
a. Terapeutul recunoaște el însuși rolurile, când se adre-

sează unei familii și o tratează.
El se adresează cuplurilor folosind apelativul „mamă" și
„tată", când se referă la ei ca părinți, și
VIRGINIA SATIR
folosind numele lor mic, când se referă la ei ca 309
indivizi sau ca soț și soție.
— Apoi el îl ia pe fratele mai mare primul, spunând celor mai
mici: „Așteptați un pic. Voi nu ați ajuns încă. Nu v-ați
născut încă!"
b. Terapeutul îi întreabă pe pacienți despre rolurile lor:

„Purtați trei pălării — individuală, maritală, parentală. O
pot vedea pe cea parentală, dar unde sunt celelalte două?"
„înainte de căsătorie tu erai domnișoara cutare. Ce s-a

întâmplat cu ea?"
„De ce trebuie să ceri permisiunea?"

„Ești soția lui tati?"
c. Terapeutul îi poate învăța explicit despre roluri. El va lista trei
roluri pe tablă: individual, marital, parental. El face asta, astfel
încât pacienții vor vedea că au de făcut o alegere privind modul în
care se vor trata unul pe altul. Dacă terapeutul îi face pe pacienți
să fie conștienți de felul în care răspund și le arată alte moduri de
a răspunde, ei pot alege între aceste moduri. A trăi creativ
mseamnă a avea o gamă mai largă de alternative.
Terapeutul completează golurile din comunicare și interpretează
14. mesajele.
a
- Terapeutul separă partea relațională a mesajului de conținutul
acestuia. Pacienții confundă de obicei aceste două aspecte și
vorbesc despre relații îh termeni de „conținut .

310 __ „Cafeaua asta nu e bună" este o modalitate a pacientului de a
spune că „Tu nu ești bun."
— „Ochelarii se murdăresc" este modul în care un schizofren
spune: „Tu nu poți vedea bine."
b. Terapeutul separă comentariile despre sine de comentariile

despre alții. Pacienții le confundă de obicei pe cele două și nu
pot să deosebească care parte dintr-un interschimb le spune
ceva despre vorbitor și care parte le este adresată lor.
— „Sunt obosit" poate fi o propoziție care vorbește despre
oboseala vorbitorului. Poate fi de asemenea o întrebare: „Și
tu?" Poate fi, de asemenea, o cerere: „Ajută-mă!"
— Astfel încât, atunci când pacientul îi spune terapeutului ce a
spus B, terapeutul întreabă ce anume a reținut pacientul din
mesajul lui B.
c. Terapeutul semnalează discrepanțe semnificative în comunicare:

Tatăl: Mă simt bine.
T: Arăți groaznic. Cum de spui că te simți

bine când arăți groaznic? Nu poți să îți dai voie să
te simți ca naiba?
******
Tatăl: (căfre copil, al cănii smiptom este legat de
comportamentul delincvent al tatălui) Fii fată
cuminte și am să mă întorc imediat.
VIRGINIA SATIR
T:
(către tată) Cred că erau două părți ale 311

mesajului care poate că i-au creat confuzie. I-ai
spus să fie cuminte foarte tare și clar, dar nu i-ai
spus unde te duci și când te vei întoarce. Cel de-ai
doilea mesaj s-a transmis la fel de tare și clar?
d. Terapeutul pune în cuvinte comunicarea nonverbală:
T: (către Johnny) Te-ai uitat întâi la mama ta, înainte

de a răspunde. Mă întreb dacă simți că trebuie să
obții permisiunea de a vorbi.
T: (către Patiy, care îl ia de mână pe în

timpul unei dispute între mama ei și tatăl ei) îi
spui tatălui tău că simpatizezi cu el?
******
T:
(referitor la pattemul după care pacienții se așază)
Vă comportați cu toții de parcă ați vrea să vă așezați
cât puteți de departe de el (de mine, de ea).
T
erapeutul va pune rn cuvinte rnesajele „duHu nivel. .
Fuca: (către mamă) Pot să mă duc la școală?
M
ama: (către fiică) Când eram fetiță, nu am primit
niciodată educație.
T: (către mamă) Acum fiica ta te-a întrebat dacă poate
să se ducă la școală și mă

312 întreb dacă a primit un răspuns de la tine. Ar
trebui ca ea să se ducă la școală sau nu?
15. în general, iată criteriile mele pentru terminarea tratamentului.
a. Tratamentul este complet:
— Când membrii familiei pot încheia tranzacții, verifica, cere,

întreba.
— Când ei pot interpreta ostilitatea.
— Când ei pot vedea cum îi văd ceilalți.
— Când ei pot vedea cum anume se văd ei pe ei înșiși.
— Când un membru îi poate spune altuia cum anume se
manifestă el însuși.
— Când un membru îi poate spune altuia ce speră, de ce se
teme, și ce așteaptă de la el.
— Când ei pot avea neînțelegeri.
— Când ei pot face alegeri.
— Când ei pot învăța din experiență.
— Când ei se pot elibera pe ei înșiși de efectele nocive ale
modelelor trecutului.
— Când ei pot da un mesaj clar, adică pot fi congru- enți în
comportamentul lor, cu o diferență minimă între emoții și
comunicarea lor, și cu un minimum de mesaje implicite.
b. Un alt set de criterii pentru terminarea tratamentului este atunci

când bărbatul și femeia adulți, ca soț și soție, pot:
— fi direcți, folosind persoana întâi „eu" urmată de afirmațiile
sau întrebările care:
VIRGINIA SATIR
Critică Găsesc o greșeală
31
Evaluează Transmt t iritarea
3
Admit o observație Recirnosc fapUil de fi conUzz
— fi preciși, folosind un limbaj care arată clar că „Eu sunt eu" și „Tu
ești tu." „Eu sunt separat și distinct de tine și eu îmi recunosc
trăsăturile ca aparținân- du-mi mie. Tu ești tu, separat și distinct
de mine, și îți recunosc trăsăturile ca aparținându-ți ție."
— fi clari, folosind întrebări și afirmații care reflectă orientare și
capacitatea de a putea cunoaște afirmațiile altcuiva, direcțiile sau
intențiile acestuia, pentru a putea obține un rezultat.
c. Pe scurt, tratamentul este complet când fiecare aflat în terapie poate

folosi prima persoană „Eu" urmată de un verb activ și terminându-se
cu un obiect clar.

CAPITOLUL 15
Integrând modele și discipline
1. Deși am descris concepțiile și practicile mele personale în această

carte despre terapia familiei, nu doresc ca cititorul să o vadă ca pe un
alt model rigid care nu poate fi modificat sau variat. Am încercat să
depășesc barierele dintre discipline, forme și modele, și să privesc
procesul fundamental care apare în toate relațiile care implică ființele
umane, cu un accent special pus pe relațiile terapeutice și de familie.
2. Nu este nimic sacru într-o formulă sau într-un model. Lucrul

important este întotdeauna înțelegerea și utilizarea formulei aici și
acum. Forma nu este același lucru cu procesul.
a. Procesul implică mișcare. Este dinamic, nu static.
b. Procesul nu se axează pe activitatea per se, ci pe continuarea

activității.
c. Procesul este mai mult o chestiune de tipul „cum" decât de tipul

„ce"; forma și conținutul sunt mai mult chestiuni de tipul „ce"
decât de tipul „cum."
d. Unul dintre motivele pentru care etichetele diagnostice pot

deveni destructive este că ele pot foarte ușor deveni
VIRGINIA SATIR
e. profeții autoîmplinite, care tind să înghețe procesul în 315
rezultat.
f. Procesul evită dihotomiile, din moment ce o persoană poate fi X
la un moment dat și Y în alt moment.
g. Procesul este cel mai bine descris cu verbe care au terminația
-ând.
3. Procesul fundamental care apare în fiecare relație, indiferent de
conținut, structură sau formă, este:
a. O întâlnire
b. Intre două persoane
c. La un anumit moment.
4- Viitorul disciplinelor și modalităților relațiilor umane stă în
integrarea viziunilor lor parțiale asupra omului cu cele cinci părți de
bază ale sinelui, care sunt:
a. Mintea
b. Corpul
c.
Partea spirituală a sinelui
d.
Semnalele simțurilor (interacțiunea dintre minte și corp),
Și
e
- Interacțiunea cu ceilalți (relațiile sociale).
5. oi toți operăm în cadrul unor sisteme relaționale multiple,
^^COncePțiile și imaginile noastre despre sine sunt derivate
AstaC0'HteXtU^ s^stemuIui ÎH care suntem la un moment dat. înseamnă că
identitatea este dinamică, constant în
Terapia familiei ■ Integrând modele și discipline

316
schimbare, și că individul are un potențial extrem de larg și

posibilități contingente care sunt neglijate prin interdicții și
sancțiuni care împiedică explorarea de sine și schimbarea.
Individul limitat are o imagine de sine limitată, derivată
dintr-un context limitat, care împiedică dezvoltarea.
Dacă terapia se abordează dintr-un punct de vedere integra- țional,
devine clar că multe domenii, nedenumite discipline ale „relațiilor
umane", au avut multe de spus despre gestaltul uman, cu mult
înainte ca domeniile relațiilor umane să apară.
A
In terapia și formarea mea, folosesc principii și idei strânse din

disciplinele dansului, dramaturgiei, religiei, medicinei,
comunicațiilor, educației, limbajului, științelor comportamentale
— și ale științelor fizice, de la care a derivat la început „conceptul
sistemelor" (pe care se bazează practica mea).iv Integrarea, în teorie
și practică, a tuturor instrumentelor care le stau la dispoziție
oamenilor pentru dezvoltare este necesară înainte ca noi să
începem să tratăm de fapt cu „persoana totală."
7. Proscrise, practicile psihoterapeutice rigide sunt inadecvate nevoilor
de dezvoltare în continuă schimbare ale ființelor umane.
Adevărul acestei afirmații este evident din punctele pe care le-am
accentuat de-a lungul întregii cărți, și anume:
a. Nevoia individului de a se observa pe el însuși în

interacțiune, incluzând rolul pe care îl joacă în sistemul
familial,
iv Pentru o explicare completă a conceptului sistemelor, vezi Watzlawick, P.,Beavin, J. și

Jackson, D., Pragmatics of Humati Communication, New York: W.W. Norton, 1967.
VIRGINIA SATIR
b. Nevoia de a realiza cum anume comportamentul său
317 și concepția sa despre sine sunt circumscrise de
sistemul însuși, și
c. Nevoia de reîntărire terapeutică care să pună această

cunoaștere la dispoziția membrilor familiei și să-i ajute
să experimenteze și să practice comportamente
interacționale noi.
A
8. In propriile mele ședințe de terapie, îmi adaptez tratamentul,

pentru a aborda nevoile familiei.
a. Variez timpul, de la un interviu inițial care poate dura o oră și
jumătate la ședințe care durează mai multe ore. Recent, m-am bazat
din ce în ce mai mult pe ședințe maraton care înseamnă a petrece un
weekend sau mai multe cu una sau câteva familii, pentru a avea un
contact continuu într-o varietate de contexte. Cu alte cuvinte, timpul
este flexibil și variabil.
b. Eu întâlnesc familii și indivizi în cabinetul meu, în aer liber, în
casele lor, la locul lor de muncă și de recreere, adică, în orice loc în care
este posibil să experimentăm noi contexte și retațio^ri. Vizitez școala și
grâdmij^, dacă este mdfcat Pe scurt, tocul este flexibil și variabil-
de mult
c. Odată, am întâlnit famiHa împreu^,
pentru a avea o înțelegere bună și c°mpletă a întregimii sistem famUraL
Pot: înrâlre un anumit mernbru . '
într-o ședmță mdMduatâ sau pot:vedea anumite ia e sau taiade famMe
sau pot modtâca ședințe e pen
a întâlni întreaga famflfe dm nou, adesea într un>singur mtervm. Variez
ș
edmțete m funcție de nevoi și

318
analizele mele asupra sistemului familial. Adesea, văd mai mult de
o familie împreună. Cu alte cuvinte, modelul persoanelor văzute
este flexibil și variabil.
d. Uneori, găsesc că este util să utilizez un coterapeut sau mai mulți,

fie de același sex, fie de sex opus. De aceea, modelul terapeuților
implicați este flexibil și variabil.
e. în plus, pentru a varia pattemurile tehnicilor și cadrului temporal,

eu folosesc multe mijloace mecanice ca ajutoare neprețuite în
terapie și formare. Folosesc mijloace audio și video de înregistrare,
pentru a da un feedback imediat sau pentru a revedea episoade din
interacțiunile timpurii, sau fotografiez persoana care se îndoiește că
arată furioasă sau depresivă sau care dă alte mesaje inconștiente,
nonverbale celor cu care interacționează. Am utilizat din ce în ce
mai mult dansul, exercițiile de mișcare corporală, muzica, arta,
drama și jocurile pentru a pune la dispoziția familiei diferite
experiențe variate de atingere, vedere, ascultare, simțire și expri-
mare. Pe scurt, tehnicile și instrumentele pentru experimentare sunt
flexibile și variabile.
9. Desigur, niciuna dintre aceste tehnici nu s-a dovedit „ideală" sau „cea
mai dezirabilă" și multe alte tehnici de suport, altele decât cele pe care
le-am descris, fără îndoială că vor fi dezvoltate în viitor. Cel mai
important lucru este acela că, indiferent ce tehnici sunt folosite, atenția
trebuie să fie focalizată asupra furnizării experienței unei noi
dezvoltări pentru familie sau pentru individ. Aceasta înseamnă că tera-
peutul trebuie să fie o persoană și un tovarăș pentru familie
VIRGINIA SATIR
și nu figură asemănătoare unui dumnezeu care încearcă să se 31
păstreze în afara sistemului de relații. 9
10. Modus operandi terapeutic, care guvernează măsura în care

terapeutul își permite să fie implicat și modalitatea, depinde în cea
mai mare măsură de modelele și credințele terapeutului în legătură
cu:
a. Ce cauzează boala,
b. Ce face suferința să dipară, și
c. Ce face oamenii să se dezvolte.
11. Psihoterapia de azi poate fi văzută ca fiind în general bazată pe una

dintre cele două modele:
a. Modelul medical sau
b- Modelul dezvoltării.
12. In modelul medical, se crede că presupusa cauză a bolii își are locul
în pacientul însuși. Se crede că boala este îndepărtată eradicând
sursa acesteia din interiorul pacientului. Dezvoltarea este așteptată
să apară spontan, odată ce cauza bolii a fost îndepărtată, eliberând
astfel energia înnăbușită, pentru dezvoltare. în acest model,
folosirea atingerii sau apropierii terapeutice este irelevantă, din
moment ce problema este în interiorul pacientului. Modelul
psihanalitic este un exemplu perfect al modelului medical, pentru că
aici pacientul se întinde pe canapea, vorbește din psihicul său „cel
adânc" și nu are nici măcar contact vizual cu terapeutul.
* că analistul aderă strict la tehnicile „nondirective, orientate pe
pacient", chiar și contactul verbal este strict limitat.

320
Ipoteza este aceea că „eu, terapeutul, nu fac nimic pentru a te

stimula, deci tot ce simți și faci îți este inerent." Din moment ce
este imposibil să nu comunici, totuși, această ipoteză este un mit.
13. Modelul dezvoltării se bazează pe noțiunea că întregul

comportament uman se transformă în cadrul unui proces și că procesul
este reprezentat de tranzacții cu alte persoane și cu diverse părți ale
sinelui propriu. Se crede că boala este un răspuns, comunicat adecvat,
dat unui sistem disfuncțional existent în individ și în celelalte persoane
în contextul familial. Se crede, de aceea, că sănătatea se dezvoltă când
sistemul este schimbat, pentru a permite răspunsuri sănătoase și
comunicare. Terapeutul, fiind o parte integrantă a sistemului terapeutic,
este implicat intim în tranzacții și orice oferă el pacientului sau
pacienților, pentru a accelera învățarea sau schimbul, este utilizat
pentru a-i ajuta să se dezvolte în contextul relației.
14. Dacă utilizezi modelul dezvoltării, trebuie să fii dispus să

experimentezi mai mult și să fii mai spontan decât sunt mulți alți
terapeuți. Necesitatea flexibilității în tehnică și abordare,
incluzând contactul deosebit de direct, intim, dintre pacient și
terapeut, este gândită ca fiind fundamentală.
A
a. In terapia dezvoltării, tehnicile nu sunt utilizate pentru a

realiza anumite obiective, cum ar fi îmbunătățirea
câștigurilor anuale ale tatălui sau asigurarea intrării la
facultate a juniorului.
b. Terapia dezvoltării se bazează pe premisa că oamenii pot fi
învățați să fie congruenți, să vorbească direct și
VIRGINIA SATIR
1• J •w• •
limpede și să-și comunice cu acuratețe emoțiile, gândurile

32
și dorințele pentru a face față situațiilor. 1
15. Pentru a compara aceste modele în acțiune, sa ne imaginam, de

exemplu, ca un pacient ar întreba cum se distrează terapeutul.
In modelul medical, întrebarea ar fi considerată irele-
a. vantă.
A
In modelul dezvoltării, întrebarea ar fi considerată o cerere

b. legitimă de informație.
16. In modelul dezvoltării, prin propriul său comportament,
terapeutul își susține teza că nu există nimic care să nu poată fi tratat cu
deschidere și onestitate și că nu există niciun substitut, în terapie sau în
orice altă relație umană, pentru învățarea de către ființa umană a
modului de a se pune la dispoziție pe sine și propria sa personalitate —
nu numai de a se angaja pe sine pentru a-i influența pe alții ci, când este
potrivit, a se lăsa la o parte pe sine și a fi influențat de ceilalți.
17. Terapeutul, pentru că este o persoană intim implicată în sistemul

relațional, furnizează un exemplu de dezvoltare, fie pozitiv, fie negativ.
a- Viziunea prezentată de analistul tradițional este aceea a retragerii,
neimplicării, neangajării și a eliminării virtuale a privitului, a
vorbitului și atingerii ca mijloace eficiente de comunicare în
relație.
b în modelul dezvoltării, terapeutul reprezintă exemplul unei ființe
umane active, care învață, este supusă greșelii și care dorește să
facă față cu onestitate și

responsabilitate tuturor situațiilor cu care se confruntă, inclusiv
propriilor sale vulnerabilități.
18 Pentru a învăța și a demonstra ce i se întâmplă unui comportament

individual când operează în contextul unuia dintre cele două modele
descrise, în ultimii ani, am folosit din ce în ce mai mult jocurile — atât
în terapia familiei, cât și în formarea profesioniștilor din diverse
discipline ale relațiilor umane. Jocurile importante pe care le-am
dezvoltat pentru acest scop simt:
a. Simularea familiei,
b. Jocul sistemelor familiale și
c. Jocuri de comunicare.
Simularea familiei
1. Grupul Bateson, lucrând în Palo Alto în 1954, a ajuns la concluzia că
familiile sunt constrânse de modele comportamentale redundante care
nu sunt conștientizate de familie, în încercarea de a demonstra acest
lucru prin utilizarea jocului de rol printre membrii grupului (Bateson,
Jackson, Haley și Weakland), aceștia au fost surprinși să vadă că ei
înșiși dezvoltaseră emoții puternice legate de comportamentele pe care
doar le jucau, în rolul unui anumit membru al „familiei' . Ulterior, ei
au putut să arate că, urmând câteva reguli simple, au putut să
simuleze, de exemplu, familia unui bolnav cronic de schizofrenie într-
o asemenea măsură încât înregistrarea acestor ședințe, trimisă pentru
diagnostic „în orb la diverși alți cercetători din țară, a fost considerată
ca
fiind o casetă a unei familii schizofrene reale. Nici măcar 323 vocile
cercetătorilor (care erau bine cunoscute celorlalți cercetători) nu au fost
recunoscute, deși nicio schimbare de voce nu a fost intenționată de cei
care au „jucat rolul".
2. Am experimentat utilizarea tehnicilor „simulării familiale" cu sute de

publicuri diferite și cu multe grupuri profesionale diferite, de la medici la
lucrători sociali, profesori și asistente. Un comentariu ar trebui făcut despre
folosirea jocurilor pentru scopurile formării. O reacție comună a
profesioniștilor care nu au participat la asemenea jocuri este aceea că este
„joc de rol" și, de aceea, nereal. în toate experiențele mele, în care am folosit
aceste jocuri cu multe grupuri din toată țara, nu am întâlnit niciodată o
persoană care să nu dezvolte, odată implicată în sistemul unui joc, „reacții
viscerale" vii față de rolurile pe care le joacă, în special față de acele roluri
care sunt contrare propriei imagini despre sine. Este foarte comun pentru
cineva să spună, după un anumit joc, „Acum Știu cum simte doamna X și îi
pot înțelege problema ulcerului! Asta sună exact ca ea. După cinci minute
din astea, propriul meu stomac se agită".
3. fnfrr . .
cr_0
anumită ocazie memorabilă, un tânăr lucrător social a nir>a4- ora na ci en
tul identificat într-o

324
în mod normal, tehnica simulării familiale nu este folosită doar ca
mijloc didactic pentru terapeuți, ci este neprețuită învățarea familiilor
despre ele însele. Asta poate fi făcută două modalități primare:
a. Terapeutul poate folosi sistemul în care fiecare membru de familie

simulează comportamentul celuilalt. De exemplu, mama se poate
comporta așa cum se gândește că face tatăl, în timp ce tatăl poate
juca rolul fiicei lui, iar fiul poate traduce în act concepția lui
despre comportamentul mamei.
b. Terapeutul poate folosi sistemul în care membrii familiei se joacă

pe ei înșiși într-o situație simulată, cum ar fi una pe care terapeutul o
construiește pornind de la înțelegerea sa asupra sistemului lor familial
specific. De exemplu, într-o familie în care pacientul este țap ispășitor,
membrilor li se poate cere să pună în scenă o piesă de teatru în care ei
trebuie să se prefacă că sunt o altă familie, una în care micul Johnny
este favoritul. Mama este acea care este mereu solicitată intens de
ceilalți membri ai familiei, iar ea intră în joc ca un martir. Apoi familia
se poate întâlni cu propriul comportament cu ajutorul înregistrărilor
audio-video, care le sunt arătate, iar atât familia, cât și terapeutul
discută cât de diferite sau cât de similare au fost comportamentele
diferiților membri ai familiei în comparație cu comportamentul lor
obișnuit.
jocurile sistemice 325
1. Un foarte util instrument pentru formare și pentru terapie este

ceea ce numesc „jocurile sistemelor familiale" Le-am dezvoltat pe baza
observației mele îndelungate că sistemele pot fi clasificate fie ca
sisteme deschise, fie ca sisteme închise.
a. Sistemele închise sunt acelea în care fiecare membru participant
trebuie să fie foarte atent la ceea ce va spune. Principala regulă
pare să fie că fiecăruia i se cere să aibă aceleași opinii, sentimente
VIRGINIA SATIR
și dorințe, indiferent dacă asta este sau nu realitatea. în sistemele
închise, exprimarea de sine onestă este imposibilă, și dacă aceasta
se întâmplă, exprimarea este percepută ca deviantă sau „bolnavă"
sau „nebună" de către ceilalți membri ai grupului sau familiei.
Diferențele sunt tratate ca fiind periculoase, o situație care rezultă
în atitudinea unuia sau mai multor membri de „a fi morți pentru
ei înșiși", la figurat, dacă vor să rămână în sistem. Limitările
impuse dezvoltării și sănătății individuale în aceste grupuri sunt
evidente și am descoperit că tulburările emoționale și comporta-
mentale sunt un semn sigur că persoana tulburată este un
membru al unui sistem familial închis.
b. Un sistem deschis permite exprimarea de sine onestă membrilor
participanți. într-un astfel de grup sau familie, diferențele sunt
văzute ca naturale, și negocieri deschise apar pentru a rezolva
diferendun prin „compromis", „cădem de acord că nu suntem de
acord , „a face cu schimbul" etc. în sistemele deschise, individul
poate spune ce simte și gândește și își poate negoc

326 realitatea și dezvoltarea personală fără a se distruge pe sine sau pe
alții din sistem.
Prin folosirea celor cinci „reguli" de bază ale modelelor interacționale

puse în joc de triada familială originară (tatăl, mama și copilul) sau de
către cei aflați în formare, care joacă aceste roluri, am descoperit că este
posibil să simulezi aproape orice fel de sistem familial, închis sau
deschis, și să înveți în timpul acestui proces.
a. Prima regulă interacțională cere ca o persoană să facă față

diferențelor, prin propria sa eliminare. Cu alte cuvinte, ea va fi
întotdeauna de acord cu ceilalți din sistem, indiferent de cum
anume se simte cu adevărat.
b. A doua regulă este aceea în care se poate face față diferențelor prin
eliminarea celorlalți, prin a nu fi de acord niciodată, prin a găsi
greșeli și a învinovăți.
c. In cea de-a treia regulă, persoana se elimină atât pe sine, cât și pe

celălalt, predicând și/ sau raționalizând, fiind foarte atentă să
poarte o mască a nemișcării și a neimpli- cării emoționale astfel
încât să se creadă că diferențele sunt tratate pe o bază „raționalii".
d. în cea de-a patra regulă, persoana se elimină pe sine, îl elimină pe
celălalt și contextul ca fiind irelevant, schimbând subiectul etc.,
astfel încât atât ea, cât și celălalt găsesc că este imposibil să
negocieze deschis diferențele.
e. Cea de-a cincea regulă permite includerea atât a sinelui, cât și a
celuilalt în sistem, adică o persoană negociază deschis și clar și
permite și altora să facă la fel.
VIRGINIA SATIR
3. Pe baza acestor cinci reguli, am construit cinci seturi de jocuri 327 pentru
simularea, prin mutarea părților componente, a oricărui sistem de
interacțiune.
a. Primul set se cheamă jocuri de salvare, în care simt puse în joc regulile cu
numerele unu, doi și patru, adică, un membru al triadei originale familiare
este întotdeauna de acord, unul nu este niciodată de acord, iar al treilea
găsește mereu că este irelevant. în cele mai multe sisteme interacționale, o
persoană va pune în joc aceeași regulă, în cea mai mare parte din timp.
Cine joacă un anumit tip de regulă variază, adică tata poate fi cel care este
de acord, mama cea care nu este de acord, iar copilul, cel care schimbă
subiectul; sau mama poate fi cea care consideră că este irelevant, copilul, cel
care este de acord și tatăl, cel care nu este de acord. Acest model de
interacțiune este foarte comun în familiile care produc un membru
schizofren.
b. Al doilea set de jocuri se cheamă jocuri de coalizare, care se bazează

pe regulile numerele unu și doi. Cu alte cuvinte, două persoane sunt
întotdeauna de acord și a treia nu este de acord sau două persoane
nu simt de acord și cea de-a treia este. Implicațiile pentru parti-
cipanții la acest joc sunt evidente. Este nevoie de puțin
„comportament tulburat" pentru ca cineva să nu fie de acord cu două
persoane, când una dintre acestea este de acord și una nu este de
acord, sau pentru ca cineva să fie de acord cu două persoane care nu
sunt de acord etc.
c* Al treilea set de jocuri, numite jocuri letale, se bazează

328 sistem, fiecare este de acord cu toată lumea, cu prețul propriilor lui
nevoi și satisfacții. Acesta este un model de interacțiune în familiile
care dezvoltă o incidență crescută a bolilor psihosomatice.
d. Al patrulea set de jocuri se cheamă jocuri „potrivit si corect1".

în ele fiecare încearcă să fie rezonabil, indiferent de ceea ce
simte.
e. Al cincilea set de jocuri este compus în întregime din regula

numărul cinci, și îl numesc jocuri de dezvoltare si vitalitate.
într-un asemenea sistem, fiecare persoană se include pe sine și
pe celălalt în interacțiune, expri- mându-se pe sine și
permițând celorlalți să se exprime pe ei înșiși.
4. Este evident că jocul de dezvoltare și vitalitate nu se desfășoară pe
același nivel ca primele patru jocuri. Primele patru jocuri sunt
jocuri de supraviețuire, și cel de-al cincilea apare pur și simplu la
nivelul conținut-realitate mai degrabă decât la nivelul de
supraviețuire. într-un asemenea joc, persoanele pot ori să fie de
acord, ori să nu fie de acord, în concordanță cu realitatea lor
experiențială, și, totuși, să rămână o parte a sistemului.
5. Eu folosesc aceste jocuri în tratament și în formare. Ele sunt

neprețuite din următoarele trei motive:
a. Ele ajută familii reale sau „simulate" să vadă și să înțeleagă
natura propriului lor sistem familial.
b. Ele permit familiei și celor aflați în formare să experimenteze
noi tipare de interacțiune (în timp ce experimentează noi
comportamente în tiparele lor individuale de reacție).
VIRGINIA SATIR
c. Când o familie participă la întreaga serie de jocuri, membrii ei
329
pot nu numai să identifice locul unde sunt, dar și direcția în care
este posibil să meargă. Făcând sistemele să fie explicite și
încheind cu „jocul dezvoltare și vitalitate", familiile și
profesioniștii aflați în formare pot experimenta trecerea de la un
sistem patologic de interacțiune la unul care produce creștere.
6. Aceste jocuri nu sunt fixe și invariabile. în cadrul general, părțile și

variabilele pot fi mutate și rearanjate pentru a corespunde
necesităților diferitelor ocazii.
a. Sunt de obicei necesare instrucțiunile, cum ar fi atribuirea rolurilor

și descrierea a ceea ce trebuie să facă participanții (de exemplu, să
fie întotdeauna de acord cu orice se spune fără a folosi cuvintele
„Sunt de acord"). Eu, de obicei, atribui o sarcină de îndeplinit
unui grup, cum ar fi „Plănuiți ceva ce puteți face împreună ca o
familie" sau „Folosind aceste reguli, spuneți-vă unul celuilalt
cum vă simțiți." De aici înainte, ei duc mingea în orice direcție
pot.
b- Uneori mă alătur lor ca participant; alteori, observ. Uneori, întrerup
sau dau noi instrucțiuni, șoptite indi vizilor sau cu voce tare
întregii familii- Alteori, șoptesc O schimbare de rol unui
membru, astfel încât familia să vadă ce se întâmplă unui sistem
când un membru își schimbă regulile de comportament fără a-i
înștiința pe ceilalți membri.
c
- Desigur, este foarte important ca familia să discute sentimentele,
gândurile și reacțiile în timpul și/sau după

330 joc. Un accent important este pus pe „emoțiile viscerale", adică, pe
reacțiile fizice, corporale față de rolul care este jucat. De exemplu,
când un individ trebuie să fie mereu de acord, el poate experimenta
tensiuni corporale, să i se strângă stomacul, să manifeste furie
profundă etc. Cineva care „este mereu în dezacord" poate experi-
menta încălzirea corpului, tremor și dureri de cap. Cel
„superrezonabil" se poate simți secătuit. „Cel lipsit de relevanță" se
poate simți „nebun".
Jocuri de comunicare
1. A rreia categorie majoră de jocuri pe care le-am dezvoltat este o
serie de tehnici de interacțiune care sunt extraordinare pentru a
învăța oamenii să comunice mai eficient și congruent. Până acum,
jocurile comunicaționale au fost folosite în mod primar cu diade,
dar nu este dificil să ne imaginăm extinderea ideii pentru a
încorpora diverse tehnici operaționale.
2. Insist asupra acestor jocuri, datorită observației mele repetate că,
atunci când o persoană furnizează un mesaj incongruent sau mixt,
ea nu este de obicei „în contact" cu cel care ascultă, respectiv se
manifestă prea puțin contact de tipul atingerii sau contact vizual.
Am descoperit, după câteva experimentări, că oamenii găsesc
aproape imposibilă trimiterea unui mesaj incongruent dacă se
ating și/sau au contact vizual stabil cu cel care ascultă. în
eforturile mele de a-mi învăța pacienții și pe cei aflați în formare
să își îmbunătățească comunicarea, am dezvoltat următoarele
tehnici. Ele sunt gândite pentru a fi folosite în general ca o serie de
VIRGINIA SATIR
interacțiuni, pentru a arăta oamenilor în mod concret și experiențial ce 33
se
întâmplă când ei privesc sau nu, ating și vorbesc într-o manieră 1
congruentă.
a. Eu plasez două persoane (mama și tatăl, tatăl și copilul, două

persoane aflate în formare etc.) spate în spate și le rog să vorbească.
Asta este similară ca formă cu ceva din comunicarea de acasă, cu
soția care gătește în bucătărie, în timp ce soțul ei încearcă să discute
despre finanțe cu ea.
b. Apoi îi întorc față în față și le cer să își „arunce" priviri fără să se

atingă sau să vorbească. Când se discută această interacțiune, se
învață foarte multe despre presupozițiile pe care persoanele le fac
despre gândurile și sentimentele celuilalt, atunci când comunicarea
este limitată din punct de vedere verbal și senzorial.
c. Apoi le cer celor doi să își „arunce" priviri și să se atingă unul pe
celălalt, fără să vorbească.
d. Apoi le cer să atingă (de exemplu să se țină de mână) cu ochii închiși
și fără să vorbească.
e. Apoi ei își „aruncă" priviri și vorbesc fără să se atingă.

f. în final, cer cuplului să vorbească și să atingă și să „arunce" priviri și
să încerce să se certe unul cu celălalt. Ei găsesc asta imposibil. Ei ori se bucură
de efort
' ori sunt forțați să se retragă fizic și să-și întoarcă pnvirea,
pentru a se enerva. Este de asemenea foarte dificil să transmift un
mesaj mcoiigriuert rând voitești, atingi și privești pe cel care ascultă.
Terapia famiKei ■ Integrând modele și discipline

332 3. Cea mai importantă parte a acestor jocuri rezidă în inter
vențiile terapeutului și în discuțiile din timpul și de după seria de
jocuri, legate de emoțiile, răspunsurile, și reacțiile viscerale
(corporale) ale celor doi, în relație cu ei înșiși, cu ceilalți și cu
interacțiunea în sine.
4. O variație de final pe care am să o descriu aici este ceea ce eu

numesc „călătoria oarbă". Această tehnică implică faptul ca o
persoană (de exemplu, soția) să ia pe altcineva (soț, copil etc.) la
plimbare, în timp ce cel de-al doilea își ține ochii închiși. Rog
persoana „responsabilă" să facă plimbarea cât de interesantă posibil
(de exemplu, făcând persoana „oarbă" să se așeze, să se ridice, să
simtă obiecte etc.) și să își folosească în mod liber corpul pentru a
direcționa partenerul fără nicio posibilă rănire. Lor nu le este
permis să vorbească în timpul plimbării. După care, discutăm
despre emoțiile lor — frici, îndoieli, sentimentul încrederii, bucuria
etc. Pentru cupluri care au probleme serioase de „încredere" și
„dependență", acest joc poate fi în mod special folositor.
5. Toate jocurile descrise pot fi folositoare sau nefolositoare în terapie,
în funcție de abilitatea terapeutului de a intra în sistemul relațional
în mod deschis și flexibil. Dincolo de orice, terapeutul trebuie să
arate entuziasmul și angajarea personală necesare pentru a-și atrage
pacienții în spiritul învățării, experimentării și a unei evaluări
serioase, necesare pentru a face din jocuri o nouă experiență vie în
interacțiune.
6. Repet încă o dată faptul ca aceste jocuri nu trebuie să fie reificate
sau etichetate ca tehnici aplicabile numai în „libertatea inovațivă a
însoritei Califomii". Ele pot primi și adăugiri, pot fi abreviate sau
revizuite, în concordanță cu
VIRGINIA SATIR
idiosincraziile personalității terapeutului și cu nevoile, 33
3
problemele și dorințele particulare ale clienților săi. Ele sunt
formele, și nu procesul, terapiei. La urma urmelor, procesul este —
și mereu va fi — relația dintre tine și mine, aici și acum.

Partea a IV-a:
Când întâlnesc o persoană*
andI°V ed^ bazează Pe articolul cu același titlu care a apărut în Tidings ofComfbrt
t de Robert S. Spitzer, M.D. (Palo Alto: Science and Behavior Books, 1975).
Lumea mă întreabă adesea cum privesc oamenii și ce văd când îi privesc.
De multe ori, cred că oamenii întreabă de fapt ce tip de credințe am despre
oameni. Am să încerc să răspund într-un fel care cred că ar putea să îi ajute
pe oameni să înțeleagă mai multe despre lucrurile pe care le fac atunci când
lucrez cu cineva. Voi trata asta într-o manieră spontană, încercând să adun
tot ceea ce fac, pe măsură ce apar anumite gânduri. Sunt destul de conștientă
că felurile în care simt și lucrurile pe care le fac pot să nu fie tot ce este acolo,
dar voi împărtăși cu voi cele mai bune lucruri pe care le știu în acest
moment.
Aș dori să încep cu ceea ce se petrece în mine, când mă gândesc mă
folosesc pe mine ca ajutor pentru o altă persoană. în primul rand, persoana și
familia ei — pentru că, aproape de fiecare dată, gândesc în contextul familial
— nu ar fi venit la mine dacă nu ar avut un fel de durere sau de problemă pe
care să vrea să o rez°ive. Intr-un anume fel îi percep pe oameni ca și cum și-ar
fi spus lor înșile (sau i-ar fi spus altcuiva): „Ne-am epuizat capaci- atea de a
ne descurca și căutăm o modalitate de a ne descurca âi bine. " Nu
întotdeauna situația este exprimată în aceste gr^^ Uneori ei spun doar: „Mă
doare" sau „Cineva face ceva
Eu iau asta ca pe o căutare a unei noi abilități de a se
338 descurca mai bine cu viața lor și de a avea mai multă bucurie și plăcere, mai
puțină durere și poate mai multă productivitate.
Terapia familiei ■ Când întâlnesc o persoană

Eu văd toți oamenii ca reprezentări ale vieții, în orice formă s-ar
întâmpla asta. Când oamenii au o nevoie sau un anume tip de problemă,
manifestarea lor — modul în care arată și vorbesc — poate fi destul de
urâtă, destul de frumoasă sau destul de dureroasă. Sub toate astea eu văd
omul viu care, simt eu, s-ar angaja diferit dacă ar fi în contact cu viața care
este în el și pe care o are. Așadar, cu fiecare ființă umană cu care mă
întâlnesc, eu încerc să înlătur în mintea mea învelișul exterior al acesteia
și să văd în interior, acea parte a sinelui pe care o numesc valoarea de sine
sau stima de sine, și căreia i-am dat numele plin de afecțiune de
„creuzet". Acest „creuzet" caută o cale de a se manifesta pe sine, iar eu
întâlnesc o persoană cu această conștiință. Există în acea persoană ceva ce
probabil ea nu a atins. Acea persoană nu numai că nu a ajuns la acel
lucru — ea nici nu știe măcar că ceva este acolo. Eu știu că este acolo.
Această convingere din mine este atât de puternică, încât reprezintă ceva
de la sine înțeles. Nu întreb niciodată dacă persoana are viață; întreb
numai cum se poate ajunge la ea.
Ieri am avut un interviu cu o familie, interviu care este încă proaspăt
în mintea mea în acest moment. Ceea ce urmează să încerc să fac este să
descriu în cel mai bun mod cu putință ce s-a întâmplat intre familie și
mine. Voi furniza înțelegerea mea despre tot ceea ce s-a petrecut în mine
și despre cum am folosit această înțelegere pentru a ajunge la valoarea de
sine a fiecărui membru al familiei. Această familie era compusă dintr-un
bărbat adult și o femeie adultă, care erau soț și soție. Acești doi adulți
erau de asemenea tată și mamă a cinci copii, dintre care cel mai mare avea
optsprezece ani și cel mai mic cinci. Desigur, ei aveau o anumită
problemă, altfel nu ar fi venit pentru tratament.
Pentru început, nu am fost atât de mult interesată de o problemă, cât de a
încerca să înțeleg și să aflu despre cum anume fiecare persoană din această
familie și-a trăit viața, atât cu ceilalți, cât și cu sine însăși. Pentru mine, există
două vieți care se desfășoară tot timpul — a mea cu mine însămi și a mea cu
VIRGINIA SATIR
celelalte persoane semnificative pentru mine. Când am întâlnit această
familie, nu știam ce urma să găsesc. Nu am știut cum urmau să se manifeste
acești membri ai familiei; eu știam numai că ceva îi durea și că aveau în ei
înșiși ceva care putea fi atins și dezvoltat și care putea crește.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă întâlnesc cu fiecare. Sunt
destul de conștientă că oamenii nu se referă la ei înșiși ca la persoane de
valoare. Simt că nicio schimbare nu se poate face în oameni până ce ei nu
încep să se simtă ca având valoare și că eu, ca terapeut, devin cel dintâi mijloc
prin care cineva vine în contact cu sentimentele sale privind propria valoare.
întâlnirea mea cu această familie a reprezentat un început. I-am întins mâna
soțului-tată, și imediat am făcut același lucru cu tot restul familiei.
Aș dori să spun câte ceva despre cum anume m-am simțit când am făcut
asta. în primul rând — și ați putea să gândiți împreună cu mine — să
presupunem că sunteți cineva pe care de-abia l-am întâlnit. Sunteți cu un
grup de persoane, poate membri ai familiei dumneavoastră, iar eu stau în fața
dumneavoastră Șl vă întind mâna la nivelul brațului. Pe măsură ce vă întind
mâna Șl dumneavoastră îmi dați mâna, eu simt o conexiune. în acel moment, mă uit
l n t ; nt contact cu senzațiile
a dum eavoas ră su m pielii dumneavoastră și cu senzațiile pielii
mele și, în acel moment, U mai este nimeni pe lume decât dumneavoastră și
cu mine.
VIRGINIA SATIR
340 Sunteți receptorul întregii mele atenții în acel moment. Puteți simți că eu sunt
conectată la personalitatea dumneavoastră, iar eu simt că vă împrumut
personalitatea mea dumneavoastră. Un zâmbet acompaniază asta, iar
zâmbetul meu vă spune „bună" dumneavoastră și vieții dumneavoastră, ca
reprezentare a întregii vieți. Acest tip de experiență face posibil pentru mine
să simt că sunt conectată cu o altă formă de viață, o altă manifestare a vieții —
a dumneavoastră. Eu privesc manifestarea vieții ca bază a ceea ce reprezintă
cu adevărat personalitatea.
Pe măsură ce fac asta cu fiecare membru al familiei dumneavoastră, eu
sunt conștientă în interiorul meu că mă bucur de contact — contact deplin —
care într-un anume fel mă afirmă și pe mine. Sunt o ființă vie conectată cu o
altă ființă vie. Este ca platforma sau baza de la care urmează să plecăm. De
aceea, eu nu încep ședința de tratament cu o discuție a problemei, ci mai
degrabă stabilesc această conexiune de bază, la un nivel uman, cu fiecare.
Desigur, oamenii vin pentru ajutor; dacă ar fi știut ce anume tip de ajutor
aveau nevoie, ei și l-ar fi acordat probabil singuri și nu m-ar fi căutat pe mine.
Ei au venit la capătul puterilor și vor ajutor, dar probabil că nu sunt
conștienți decât de faptul că au o durere.
Pe măsură ce stabilesc primul contact cu ei, le ascult răspunsurile
adresate mie. în câteva momente, voi auzi răspunsurile lor, adresate unul
altuia. încep să simt ceva pentru ceea ce au reușit să facă, pentru modul în
care și-au folosit experiențele din momentul în care au ieșit din uter și până
acum. Unii dintre dumneavoastră puteți fi familiarizați cu formulele pe care
le folosesc în scopul prescurtării — felul în care oamenii comunică unul cu
celălalt, răspunsurile pe care le-am etichetat drept împăciuitoare,
pacificatoare, acuzatoare, hiperraționale, confuze și curgătoare. La
VIRGINIA SATIR
începutul tratamentului, nu mă aștept ca familia să arate multe răspunsuri
34
1
curgătoare, pentru că faptul că nu au ajuns încă în acest punct este probabil
unul dintre motivele pentru care ei se descurcă în acest fel. Eu vreau să
subliniez și faptul că îi văd pe cei din fața mea ca făcând tot ce pot cu ceea
ce au învățat; și cred că ceea ce au învățat reprezintă cea mai bună
modalitate în care ei știu cum să supraviețuiască. Poate că unii dintre
dumneavoastră știți că am tradus diferitele tipuri de răspunsuri în poziții
corporale, în câteva momente, creez imagini mentale ale persoanelor aflate
în fața mea și le traduc în posturi fizice care reprezintă felurile lor de a
comunica.
De exemplu, în familia pe care am văzut-o ieri, am văzut bărbatul ca
dând răspunsuri hiperraționale. Asta a însemnat că, în imaginația mea, el
stătea acolo foarte drept, mișcându-se foarte puțin, vorbind într-un fel mai
degrabă monoton. Am văzut femeia îngenunchind în fața lui, într-o poziție
împăciuitoare, dar în același timp — prin spatele lui — îndreptând un
deget acuzator către el. Am văzut-o pe fiica cea mai mare stând dreaptă și
fiind hiperrațională ca tatăl ei, neprivind spre niciun părinte, dar cu
indexul foarte puțin ridicat, îndreptat spre tatăl ei. Am văzut următoarea
fiică îndreptând degetul arătător către mama ei, intr-un mod deliberat și
foarte evident. Următorul copil era un băiețel. L-am văzut stând foarte
aproape de mama lui și împă- când-o. Apoi am văzut următorul copil dând
răspunsuri irelevante, mișcându-se peste tot și neputând să se fixeze de
nimeni. L am văzut de asemenea pe copilul cel mai mic, o fetiță de cinci
aru ca
' fiind de asemenea irelevant.
Văzând aceste imagini în mintea mea, era important să le resPect ca
reprezentând cele mai bune modalități pe care aceste Persoane le
dezvoltaseră pentru a se descurca. Felul lor de a
342 împăca, acuza, de a fi hiperraționale sau confuzi formaseră un sistem care
însemna că nimeni din familie nu ar fi putut să abordeze cu adevărat
personalitatea altcuiva. Era foarte probabil să se înțeleagă greșit unul pe celălalt; ei
vedeau mai degrabă roluri decât persoane reale. Așadar, cercetarea și eforturile
mele ar fi trebuit direcționate spre a-i ajuta pe acești oameni să devină reali unul
cu celălalt. Am privit această familie și, în interiorul meu, am simțit că membrii ei
răspund contactului meu. Contactul deplin poartă mesajul grijii — grijă într-un
sens foarte profund, personal —, iar eu privesc acel contact ca o bază vitală pentru
dezvoltarea oricăror schimbări. Trebuie să existe încredere la superlativ. Dacă
persoanele din grupul familial nu mă găsesc demnă de încredere, nu cred că vom
putea să facem nicio schimbare. îmi aduc aminte că, în momentul în care am intrat
în cameră ieri, familia era răspândită de jur împrejur pe scaune, semănând foarte
mult cu niște ținte dintr-un poligon de trageri. în fața lor era o masă. Privind la
această scenă, am simțit că ar fi foarte ciudat să lucrez în acest context. Simt extrem
de puternic că locul în care stau oamenii (departe și despărțiți sau apropiați și
împreună) și modul în care se așază sunt foarte importante. Am nevoie să fac
spațiul în care lucrez confortabil — adică, să îl aranjez astfel încât să-l pot vedea pe
fiecare. Mă poziționez la o lungime de braț de fiecare persoană. Trebuie să fie
suficient spațiu pentru ca eu și celelalte persoane să ne mișcăm. Acest spațiu este
necesar pentru că, uneori îi voi pune pe membrii familiei să lucreze pe perechi sau
voi face „sculptură" sau alt tip de activitate care necesită spațiu. O masă sau alte
obstacole fac mișcarea dificilă. Ieri am mutat masa și am fixat-o astfel încât eram la
doar un mic pas distanță de contactul fizic cu fiecare din grup.
VIRGINIA SATIR
Fetița de cinci ani era în dreapta mea. La un moment dat, am 343
observat că ea se dădea un pic înapoi. în acest moment, am simțit că era
privită ca cineva care creează probleme în familie și era mai degrabă lăsată
pe dinafară. Mi-am pus mâna pe spatele ei — avea un spate frumos, rotund
— și am constatat că simțeam bucuria de a o atinge. Cred că a simțit asta ca
pe un mesaj de încurajare să fie o parte a grupului. De-a lungul interviului
am folosit mult mai mult acest gest. Poți atinge în tot felul de moduri. în
formarea terapeuților, le-am spus că a-și forma „ochi și urechi" în degete
este foarte important. Oamenii se ating în familii tot timpul — pălmuind,
împingând, înghiontind, strângând. Sunt sigur că știți cu toții că atingerile
au diverse semnificații. Deci nu este vorba despre a atinge; este vorba
despre mesajul din atingere. M-am referit mai devreme la dezvoltarea
încrederii. Aceasta înseamnă că. datrvrifă înrrpHprii . atmosfera trebuie să fie astfel
încât oamenii
îne. Nu
cunosc
nicio altă cale
de a ajuta pe
cuie.» -
—, „
sine
însuși în afara aceleia de a putea elibera în exterior ceea ce acolo. Acesta nu
este un lucru obișnuit în această societate, duPă cum mulți dintre
dumneavoastră cunosc fără îndoială. Dar Pentru a crea contextul și
modalitatea funcțională pentru ca ^himbarea să aibă loc, mi se pare că nimeni
nu poate fi penalizat m niciun fel pentru ceea ce spune — cel puțin nu de către
mine.
344 în schimb, eu trebuie să primesc tot ce îmi spune cineva și să iau asta ca pe o
descriere vie a locului unde se află persoana în acel moment. Ceea ce
persoana spune trebuie înțeles la fel de bine de către ea ca de oricine
altcineva. Asta înseamnă că multe clarificări trebuie să se petreacă astfel
încât o familie să poată înțelege ceea ce fiecare membru încearcă să spună cu
adevărat.
Pe măsură ce interviul de ieri mergea mai departe, am pus o întrebare
fiecărei persoane din familie: „Ce speri că se va întâmpla cu tine ca rezultat
al venirii tale aici?". Presupun că întrebarea obișnuită pe care un terapeut ar
putea să o pună este „Care este problema?". Eu sunt interesată să aflu unde
sunt blocați oamenii, dar simt, de asemenea, că felul meu de a întreba
despre asta și ceea ce întreb ajută persoana să se centreze mai mult pe ea
însăși. Asta ajută și la diminuarea „vibrațiilor" negative care sunt de obicei
acolo — de obicei, sub forma „Dacă el ar fi fost mai bine, eu aș fi mai bine",
sau ceva asemănător.
în acest caz, am început cu fiica cea mai mare. în acest moment, nu știu
de ce am început așa, exceptând faptul că atunci mi s-a părut a fi locul
potrivit pentru a începe. Ea mi-a spus că i-ar plăcea să vadă că famila „nu
se luptă atât de mult". Am continuat cu sora ei, care a spus același lucru.
Am întrebat ceilalți membri ai familiei dacă au observat că au loc multe
conflicte. Fiecare a recunoscut asta. Următoarea imagine care a apărut în
mintea mea a fost aceea a celor două fete mai mari, în conflict una cu
cealaltă. Părea în acel moment că ele erau centrul în jurul căruia se focali-
zau problemele familiei. Argumentul era că, dacă aceste două fete nu s-ar
fi certat, atunci familia ar fi mai bine. Ceea ce a introdus această situație a
fost modul în care membrii acestei familii s-ar simți confortabil în
legătură cu exprimarea furiei lor. Când i-am adresat întrebarea tatălui,
răspunsul a fost că familia sa a avut
nevoie să fie educată în legătură cu unele lucruri pe care nu le 345
cunoștea înainte.
Pentru că îmi place să am o imagine „vie" cât de repede posibil nu s-a

părut natural în acest moment să le rog pe cele două fete mai mari să se
ridice și să-și îndrepte indexul una către cealaltă, Peritru a vedea ce vor face
ceilalți membri ai familiei când se întâmplă acest lucru. Consider că, atunci
când există o imagine, cuvintele sunt mai folositoare; numesc asta
„sculptare" sau „poziționare . Am văzut că, atunci când am cerut celor două
fete sa îndrepte degetul arătător una către cealaltă, ele s-au împotrivit
destul de mult. Au vorbit despre cum s-au certat, dar, punându-se în
poziția de „luptă", au făcut ca totul să pară mult mai real. Păreau stânjenite.
Unul dintre lucrurile importante pe care încerc să le fac este 53 ajut
oamenii să fie liberi. (Eu folosesc „liber" cu sensui de a avea °Pțiuru și a putea
alege.) încurajez oamenii să înceapă să se joace Cu n°i idei despre
comportamentul lor. Le ofer sprijin pentru a frece peste tabuurile lor. Din
moment ce cele două fete erau stânjenite, m-am așezat în spatele fetei care
părea să fie cea mai stânjenită și am sprijinit-o stând aproape de spatele ei și
luându-i braM am ajutat-o să-l îndrepte în direcția surorii. Apoi am făcut același
lucru cu cealaltă fată. în esență, eu făceam primul pas ^sp re încălcarea regulii
familiei care spunea că nu trebuie să fii
același lucru cu
os. Apoi, asta a condus la problema ce anume fac
ceilalți din tai*ulie atunci când este o ceartă. Cele două fete stăteau și arătau
spre cealaltă, iar fiecare din familie văzuse asta înainte. rrnătoarea mea
întrebare adresată soțului-tată a fost: „Ce faci când se întâmplă asta7" El a
spus că încerca să le spună fetelor 83 86 oprească, dar nu ajuta la nimic. L-am
rugat să vină cu degetul
346 lui arătător îndreptat înspre fete și, când a văzut că nici asta nu îmbunătățea cu
nimic situația, el a coborât brațul și s-a așezat. Una dintre fete a spus că soția-
mamă „intervine cu ceva mai multă
pu
tere", ded am mamă să vină cu degetul ară-
tător îndreptat înspre ele. Am întrebat câțiva dintre ceilalți copii ce se întâmpla de
obicei. Ei au spus că încercau să nu se bage în asta. Băiatul cel mare a trecut acum de
partea mamei, deci a intervenit ca un tată auxiliar, încercând să o ajute cu problema
dintre cele două fete.
Acest tip de sculptare are valoare, deoarece explicitează ceea ce se întâmplă.
De asemenea, dă viață imaginii procesului prezent (dar nu conștientizat) al
familiei. Această imagine nu trebuie să arate cât de răi sunt oamenii, ci să le
arate ce se întâmplă. Există adeseori destul umor în asta. îmi amintesc că, la un
moment dat, am rugat-o pe fata cea mare să își îndrepte degetul spre cineva.
Mâna îi tremura puțin, așa încât am susținut-o și i-am cerut să pretindă că, la
capătul ei, are un pistol adevărat. Lucruri spuse cu inima ușoară ca acestea tind
să ajute la neutralizarea efectului valorii de sine negative și să sporească
abilitatea persoanei de a privi și vedea. Pentru mine, este foarte important să
separ între persoană, valorile sale și modul în care persoana se folosește pe sine.
Eu aduc oamenii in contact cu diferitele moduri în care ei se utilizează și, de
asemenea, cu modul în care ei pot să se facă folositori. Fac asta pe căi care le
cresc sentimentul valorii de sine.
Adesea simt întrebată dacă mă simt obosită după un interviu. Răspunsul
meu este „Nu . Aș fi obosită dacă mi-aș pune încontinuu întrebări de tipul „Fac
bine ce fac? Mă vor plăcea oamenii? Voi găsi o soluție vindecătoare?" Dacă aș
începe să fac asta (ceea ce eu numesc „a lucra la vasul meu"), aș pierde direcția
sistemului
i procesului care se desfășoară și aș fi în povestea mea, mai 347 degrabă decât în
povestea familiei.
Asta mă duce la altceva. Mă consider conducătorul procesului din cadrul
interviului, dar nu conducătorul oamenilor. Verific orice lucru pe care îl fac cu ei,
înainte de a-1 face. Sunt un conducător puternic al procesului. Asta se bazează pe
faptul că eu sunt cea care știe totul despre procesul pe care încerc să îl produc. Eu
vreau să îi ajut pe oameni să devină propriii lor designeri, făcând propriile IOT
ategCTi; înainte de a putea face asta, ei au nevcne să fie fiberi să-și asume riscuri. V'erifirarea
drobii 1™ de a-și asuma ceva nou este o piesă foarte important a acesta mtaacțnim și îi avertizează
referitOT la experiența sumara H^HIOT. Dacă a ceva să vă ofeb am nevoie să vă spun despre asta' am
vă arăt; am nevoie să vă întreb ce ă
J f nou
valoai» pentru vdL tapOTtart este ca, âc,,^^ adică, înainte și

vă întreb prea devreme
** wastrâ de a ve
st»ficăpătamțelegereai încrede ,f «ămea«
ûma riscuri —, atunci voi nu veți *
puteți ri
sca. ă ce faci se Stoarce ca im
Adesea mi se spune: „Dacă ceea cnuit" r tte reea ce se
bumerang?" Eu răspund: „Nu este eeCR^ctc^1.le^^X2a urmare, în viață când încerci ceva ce n
p entru că ai
rxistă câteva posibilități. Poți să te înț J, viață și
înce
rcat sau poți să folosiri totm ca de ieri , p^ttu
uwe,i din asta. Nimk nu “ rico^t t tot sen^- O
că
se pare că am fost în același ceea s
e tattoplă și să
terapeut î
, ncerc să fiu , evidența a ceea
Păstrez curgerea decât să încerc continuu p
ve este bine sau este greșit.

348 Aici pare să fie un loc potrivit să spun că, atunci când vorbesc cu o
familie, eu nu încerc să soluționez o anumită problemă, dacă ar trebui să
divorțeze sau dacă ar trebui să aibă un copil. Eu lucrez pentru a ajuta
oamenii să găsească o modalitate diferită a procesului de coping. Nu mă
văd pe mine suficient de înțeleaptă pentru a ști ce este cel mai bine pentru
o persoană să facă. Ar trebui ca soția să o roage pe soacră să plece? Ar
trebui ca soția să-i ceară să plece? Ar trebui ca soția să-și lase soțul dacă
soacra nu pleacă? Aceste tipuri de întrebări nu sunt ale mele (pentru a
putea răspunde la ele). Sarcina mea este să ajut fiecare persoană pentru a
face față cu succes, astfel încât ea să poată decide să facă lucrurile care
funcționează pentru ea.
în familia de ieri, a reieșit că cea de-a doua fată vorbea din când în când
despre sinucidere. Foarte multe răspunsuri pline de ură aveau loc între ea
și mama ei. în loc să răspund acelei uri, am citit în interiorul meu că aceste
două persoane își doreau foarte mult să stabilească o conexiune, dar
existau tot felul de bariere între ele. Aflasem înainte că soția-mamă a văzut
acest copil ca având aceleași probleme pe care le avusese, și se simțea
foarte rău văzându-le în copilul ei. Aparent, mama încerca să rezolve
problemele din ea însăși, încercând să le rezolve în fiica ei. Aceasta,
bineînțeles, explică de ce ele două nu puteau fi împreună. Le-am cerut
amândurora să se apropie una de cealaltă, pentru că, în acel moment,
nivelul de încredere era suficient stabilizat, astfel încât ele să dorească să
își asume riscul. în primul rând, le-am rugat să se miște în poziția din care
să se poată vedea una pe cealaltă în mod clar, aproximativ la o lungime de
braț, una de alta și apoi le-am rugat să se privească. Apoi le-am rugat să își
închidă ochii și să-mi spună ce a văzut fiecare. A fost foarte interesant.
Soția-mamă a spus că a văzut un copil mic de care nu a avut grijă
foarte bine și că se simțea foarte vinovată. A început să suspine 349
un pic. Când am întrebat fiica ce a văzut, ea a spus mai întâi că
a văzut-o
doar pe
mama ei. Apoi, după ce mama a vorbit, fata a spus: „Păi, ea mereu mă vede ca pe un
copil mic."
Am fost conștientă, în acest moment, de faptul că ele două nu se vedau una pe
cealaltă așa cum erau în realitate în prezent; ele se vedeau una pe cealaltă în
termenii experienței trecute. Dacă ele nu s-ar fi schimbat, ar fi continuat să se vadă
una pe cealaltă în acest fel și problemele dintre ele ar fi escaladat.
Una dintre criticile pe care fiica le adusese mai devreme fusese că mama ei a
tratat-o întotdeauna ca pe un copil mic. După această dezvăluire, i-am arătat mamei
că ea o vedea într-adevăr pe această fiică a ei de treisprezece ani ca pe un copil mic.
Am afirmat că existau aceste două doamne (am folosit acest cuvânt), Cynthia și
June, care se priveau una pe cealaltă. M-am întrebat cu voce tare dacă ele se văd una
pe cealaltă ca Cynthia și June. Apoi le-am cerut să privească din nou și să-mi spună,
după ce își închid ochii, ce au văzut. v
âctivă, și că aâ era o perccfiție comptet iwuă pentw ea, Fuca a Zls că a văzut-o pe mama ei
Ele fuseseră ceea ce uumesc „aduse la zi"• Când June (mama) it, a spus
că a vÛ o 0 în vârstă de tx am,
âctivă, și că asta em o perccpție comptetnouă pentnu aa. Fiica
și prmrea dm ochii ei, care parea sa fie o privire căreia îi păsa de ea, de care i-a ment
hfent
amândouă au spus ca
«salam.

350 întrețină familia numai prin munca sa. Soția muncea de la ora 2.30 după-amiaza
până aproape de miezul nopții, ceea ce însemna că cea mai mare parte a
managementului familiei era în mâinile soțului. El stabilise cu fiica mai mare
ca ea să gătească cina. Din câte se pare, ea făcea și cumpărăturile. El îi cerea să
vină acasă devreme, ceea ce ea resimțea ca pe un afront — un fel de invadare.
Le-am cerut celor doi să se așeze unul în fața celuilalt și să încerce doar să
se audă unul pe celălalt. Le-am îndrumat ascultarea și i-am ajutat să vadă că
nu vorbeau unul cu celălalt în termenii a ceea ce spunea celălalt, ci numai în
termenii în care fiecare voia să îl controleze pe celălalt. După asta, a părut că
fiica și tatăl au ajuns la o nouă înțelegere.
Era destul de clar, în acest punct, că atât soțul cât și soția se temeau foarte
mult în legătură cu ce s-ar putea întâmpla copiilor lor. O altă informație care a
apărut a fost că amândoi au avut părinți care i-au părăsit devreme. Amândoi
au fost crescuți de bunici care, în aparență, erau foarte anxioși în ceea ce-i
privea. Această anxietate s-a transmis. Fără ca asta să fi fost clar înainte, cei
mai mulți dintre copiii familiei au perceput eforturile părinților de a avea
grijă de ei ca pe ceva îndreptat împotriva lor. Ei nu au fost în contact cu acest
alt aspect. în același timp, părinții și-au perceput copiii ca fiind agresivi și
nerecunoscători. Am putut să facem câteva conexiuni noi.
Pe tot parcursul interviului, imaginea mea mentală a fost una a
conținutului care izvorăște și a conexiunilor care se stabilesc. Angaj ându-mă
într-o manieră foarte activă, am putut percepe momentele (ca cel dintre mamă
și fiică) în care să fac noi conexiuni. în timpul fluxului de atingere din familie,
mama a spus că spera ca fiul ei cel mai mic să o îmbrățișeze. Când au ajuns
acasă, el i-a dat doar o „mică îmbrățișare veche" și ea s-a simțit înșelată.
VIRGINIA SATIR
Fusese ridicată întreaga problemă a afecțiunii în familie și cum ar putea
351
oamenii să fie afectuoși. Chestiunea aceasta fusese tabu La sfârșitul
interviului — pentru că îmi plăcuse familia și avusesem sentimente
afectuoase pentru membrii ei — a fost natural pentru mine să-i
îmbrățișez pe membrii familiei. Imediat după ce am îmbrățișat o pe
mamă și am mers spre cele două surori, am auzit râsete înfundate
dinspre cei doi băieți, cel de optsprezece și cel de doisprezece ani. Mi-a
trecut prin minte că acești doi băieți erau într-o perioadă în care ar putea
fi ciudat pentru ei să se angajeze în astfel de lucruri, chiar dacă am
simțit că își doreau să-mi exprim într-un anume fel afecțiunea față de ei.
Când m-am întors spre primul dintre ei, am comentat că am auzit
râsetele și că poate asta era un pic prea mult pentru ei, dar voiam să știe
că avut aceste sentimente. Apoi le-am oferit fiecăruia o strângere de
mână foarte călduroasă și o bătaie pe umăr, încercând să respect unde
anume se aflau ei în acel punct și, în același timp, să îmi transmit
mesajul. Ce a fost, de asemenea, interesant este că tatăl a fost ultimul la
care am ajuns; am avut senzația că el aproape stătea la rând așteptând și
că și-ar fi dorit să ne îmbrățișăm, nefiind în stare să ceară asta. Când l-
am abordat, el a venit Pregătit pentru a fi îmbrățișat. Știu că, în trecut,
adeseori nu era c°nsiderat bărbătește ca bărbații să facă experiența unor
aseme- "ea emoții, astfel încât m-am trezit spunându-i tatălui că Bob
P°Pe vorbise cu mulți ani în urmă despre un individ care „nu a f°st
încălzit la piept și a înghețat". Asta l-a ajutat pe tată să dea 0 ^fățișare
acceptabilă acestei manifestări de afecțiune.
. Observatorii care au urmărit familia ieri au putut vedea viața *n cepând
să fie mult mai vizibilă în aceste persoane. Sunt conști- ®n fă acum că,
atunci când mă gândesc la ședințele mele de tratament' mă gândesc la ele
ca la experiențe ale contactului uman

352 care fără să fiu n răcim seis mistică—îmi creează sentimenhil că am avut o
călătorie și o aventură cu alte ființe umane. Ca rezultat al călătoriei noastre, eu
sper ca oamenii să se simtă mai vii, mai atractivi, mai plini de speranță, mai
creativi și să vadă noi căi Ce a se face utili și Ce a se conecta unul cu celălalt.
Deseori, eu întâlnesc persoane o singură Cată. Speranța mea este că fiecare
interviu va crea o nouă fereastră pe care fiecare persoană să poată privi, obținând
rezultatul Ce a se simți mai bine în propria piele și Ce a căpăta abilitatea Ce a
face lucrurile mai creativ cu ceilalți membri ai familiei sale. Asta înțeleg cânC
spun că am Ce-a face mai Cegrabă cu un proces Ce coping Cecât cu un proces Ce
rezolvare a problemelor.
Aș vrea să mă întorc la felul în care eu folosesc posturile Cin
comunicare ca ajutoare pentru Cezvoltarea schimbărilor în procesul Ce
coping. Am menționat cele patru posturi pe care mă aștept să le văC, în
Ciferite combinații, la toți cei care experimentează probleme Ce coping.
Răspunsurile împăciuitoare, acuzatoare, hiperraționale sau confuze au
apărut toate în familia Ce ieri. InciCental, unul Cintre lucrurile Ce care am
Cevenit Cin ce în ce mai conștientă este că visul american Cespre ce anume
ar trebui să fie o persoană se potrivește cu categoria răspunsului hiper-
rațional. Acest răspuns este: „Pentru numele lui Dumnezeu, nu arăta nicio
emoție!" Pentru mine este trist, Car este și aCevărat.
Acum voi face o Cigresiune și voi afirma că posturile nu sunt rigiCe și Ce
nemoCificat. Fiecare Cintre aceste moCuri Ce comunicare poate fi
„renovat". Dacă îți gestionezi răspunsurile aplanânC lucrurile, unul Cintre
ravagiile care se petrec în interiorul tău este că vei continua să îți Cai
mesaje că tu nu ești prea valoros. Totuși, Cacă știi cum, poți renova această
abilitate Ce a fi tanCru și o poți

conștientiza, în loc să simți doar un impuls automat, de a trebui sa-i 353
mulțumești pe toți.
Renovarea acuzării devine abilitatea ta de a te apăra singur. Fiecare are
nevoie să poată să facă asta, dar trebuie să o faci într-un mod realist și
conștient, mai degrabă decât automat.
Renovarea hiperraționalizării devine folosirea creativă a inteligenței.
Folosirea inteligenței este plină de satisfacții; dar, dacă este folosită
numai pentru a te proteja pe tine, devine mai degrabă plictisitoare și
nesatisfăcătoare.
Renovarea confuziei devine abilitatea ta de a fi spontan și de a-ți oferi
o nouă direcție în conștientizare și realitate.
In orice caz, pentru a trata cu o persoană hiperrațională — ca tatăl în
familia de ieri — terapeutul înfruntă o problemă dintre cele mai dificile.
Cei hiperraționali stau foarte liniștiți și rigizi; fețele sunt extrem de puțin
mobile, vocile lor sunt de obicei monotone și întotdeauna vorbesc foarte
rezonabil. Ai senzația că persoana respectivă este secătuită; ea este în
întregime închisă. După cum am aflat, tatăl fusese un pastor
fundamentalist și el avea sentimente foarte puternice față de ceea ce era
corect și greșit. Am observat că el a răspuns la toate abordările mele
strângerea tio mână, întrebările și afirmațiile pe care le-am făcut în
același fel- Am simțit că a ascultat, dar nu am fost întotdeauna sigură că a
Meles. Am aflat — și continui să văd — că cei care își organi- Zează
răspunsurile în acest mod folosesc o mulțime de cuvinte Pentru a spune
lucrurile. Este important pentru mine să încerc mă acordez fin, oriunde,
într-o manieră care să atinga persoana.
J atiinci când cineva se organizează prin folosirea unor cuvinte
Și fiind hiperrațional, este natural pentru mine să intru pe "cel nivel.
Adeseori terapeuții sunt plictisiți de persoanele care v°rbesc foarte mult.
Totuși, eu am nevoie ca ei să vorbească
VIRGINIA SATIR
354 suficient, astfel încât să pot înțelege ce anume spun la acel meta- nivel. în
cazul acestui om, el nu-a spus despre eforturile sale repetate de a face ceea
ce dorea să facă și cum aceste eforturi au continuat să eșueze. Din nou,
aceste lucruri fuseseră spuse cu vocea lui secătuită, mai degrabă prozaică. în
timp ce îl ascultam, am devenit conștientă că suna ca și cum el încetase să
mai încerce. L-am întrebat ce se întâmplase cu visele lui. Am început să văd
o lumină în ochii săi. Jumătatea de jos a feței lui nu s-a schimbat in mod
special, dar ochii sai au devenit un pic mai mari și o mica lumină a apărut
în ei. A spus că era adevărat că el nu mai avea niciun vis. Toate visele îi erau
moarte.
în mintea mea, l-am vizualizat acum într-o sculptură — un corp interior
lipsit de viață, cu o cochilie exterioară dură. Folosesc aceste posturi și
moduri de comunicare pe care le aud și le văd în mintea mea ca pe ghiduri
pentru tipurile mele de intervenții cu oamenii. Dacă aceste lucruri au loc
într-un context definit de încredere, înțelegere, auzire, atunci apar noi
înțelegeri. La sfârșitul interviului de ieri, întreaga figură a soțului începea
să răspundă, nu numai ochii.
Aș putea spune aici — cred că este adevărat atât în privința mea, cât și a
celorlalți, atunci când ascult o persoană, o și privesc și simt conștientă de
toate părțile în mișcare ale acelei persoane. Simt conștientă de toate
modificările care s-ar putea petrece. Ascult cu întreaga mea ființă, cu toate
simțurile mele.
Este un element important, pe care aș vrea să îl menționez. îl numesc
„câmpul de energie". Cred că este important, pentru că însoțește atingerea.
in jurul oricărei persoane bine integrate există un câmp circular, care are
cam 1 metru diametru. La marginea acestui câmp, poți simți vibrațiile —
cel puțin eu pot! Aceste vibrații simt ca liniile teritoriale neconștientizate
din jurul persoanei.
Când o persoană este relativ bine închegată, simți că acele linii sunt 355
elastice. Dacă te întâlnești cu ele, întâi de toate le poți simți fizic; poți
simți că te izbești de ceva. Dacă se simt elastice, știi că ai ajuns acolo și că

poți trece dincolo. Eu respect aceste linii. Din această cauză, stau la o
lungime de braț. Dacă mă duc mai aproape de o persoană, am experimentat
deja faptul că limitele sale mă vor lăsa sau nu să intru. Pare să existe o relație
între dezvoltarea încrederii și elasticitatea limitelor.
Când am de-a face cu persoane care sunt foarte, foarte departe de
contact cu ele însele, câmpul lor energetic are un diametru de numai
câțiva centimetri. Trebuie să parcurg un drum lung înainte de a putea
simți vreun tip de vibrație. Este un soi de moarte. Eu sunt, virtual, față în
față cu ei, înainte de a primi orice fel de senzație de prezență. Când interiorul
persoanelor este extrem de violent, câmpul lor se extinde la aproape doi
metri și sunt foarte conștientă de asta. Noi tindem să întrebuințăm excesiv
cuvântul vibrații; dar eu știu cum stau lucrurile, și sunt foarte respectuoasă
cu acest hotar. Este imaginar, dar eu îl pot simți în corpul meu. Când sunt
în preajma oamenilor în care este multă violență, nu mă apropii niciodată
până nu încep să simt elasticitatea. Nu știu dacă explic asta pe înțeles, dar
este cam ca și când ai încerca să-ți folosești corpul pentru a determina cât
de departe poți merge. ^sta este foarte relevant pentru întregul domeniu al
contactului fcic' pentru că atingerea mea nu are loc decât dacă știu că limita
celeilalte persoane este elastică.
Vederea este și ea parte din asta. Distanța de la care poți vedea Pe
cineva — de la care îl poți vedea cu adevărat — este probabil e* metri. La
trei metri silueta este prezentă; nuanțele, nu. Poți edea destul de bine la
doi metri; la un metru poți vedea mult ai bine- Vreau să ajung de îndată ce
pot acolo unde pot fi văzută
356 și auzită. Procesul apropierii este, de multe ori, și procesul conectării — calea
lentă. Nu poți judeca asta prin ceea ce ar trebui să faci; trebuie să judeci prin ceea
ce simți. Anumite persoane care m-au văzut lucrând cu o familie și m-au văzut
atingând oamenii au spus: „Aha! înțeleg! Tot ce trebuie să faci este să atingi!"
Răspunsul meu a fost că atingerea trebuie să fie folosită cu la fel de multă grijă ca
și atingerea unei sobe fierbinți. Poți simți literalmente drumul. Acesta este unul
dintre motivele pentru care, atunci când lucrez cu terapeuți în formare, încerc să le
VIRGINIA SATIR
antrenez conștientizarea corpului. De exemplu, când oamenii simt cuprinși de
furii criminale, aceasta mă ajută să fiu într-o poziție în care să îi ajut fără să îi
presez. Conexiunea atingerii nu cred că funcționează în asemenea cazuri. Poate
unii dintre dumneavoastră ați observat că, atunci când o persoană este furioasă și
o atingeți, s-ar putea să fiți loviți. Lovitura nu este pentru că persoana dorește să
ucidă (deși ar putea), ci pentru că, în acel moment, frontierele au fost violate.
Mi-am pus apoi întrebări despre ceilalți membri ai familiei de ieri și
despre visele lor. Pentru câteva momente, am vorbit despre vise care nu au
căpătat viață. Visul soției era de a putea să aibă împreună cu soțul ei o
viață diferită de cea pe care a avut-o. Ea a spus că a pornit în căsnicie
încercând mereu să fie pe placul soțului. Asta fusese învățată să facă.
Acum era obosită. Am întrebat-o dacă ar dori să facem împreună o mică
compoziție. A fost de acord. Am rugat-o să se așeze în genunchi și să se
uite în sus la soțul ei, pe care l-am rugat să stea pe un scaun. Apoi am
întrebat-o pe soție dacă, făcând acestea, simțea lucruri asemănătoare cu
ceea ce simțise altădată. A confirmat, dar a spus că nu mai dorea să se
întâmple acest lucru. Apoi l-am întrebat pe soțul ei cum s-a simțit acolo
sus, iar el a spus că nu i-a plăcut că ea era

. ins si că el era deasupra. Apoi i-am rugat să aranjeze lucrurile 357
aC
Xl'încât să se simtă amândoi confortabil. Desigur, ei au sfârșit a se privi
ochi în ochi, amândoi la același nivel. Abia ulterior Sui moment, au început
să apară pe fețele lor oarecari expresii dC Ceea ce vreau să accentuez aici este
că, dacă aud o persoană tratându-și răspunsurile într-o manieră
hiperraționala, mă acordez la acel nivel al intelectului dar, într-un asemenea
fel, încât să-i ofer persoanei experiența de a fi fost cu adevarat auzită și
văzută. Dacă mă deplasez la o persoană care — cazul soției e ieri - este
împăciuitoare, încerc să intru în contact cu ceea ce spera ea să obțină pentru
sine și să o conduc spre a vor 1 espre dintre dorurile și singurătățile ei. Soția
a făcut asta, dar acestea nu ar fi apărut dacă nu aș fi întrebat. dpqcres-
T • -o-yiil celui de-al doilea copil in ordinea descres
La acuzatori — cazul ceiuiue- r . „mfundă
.. - • H-ohnie să intru în contact cu dorința prorunaa
catoare a vârstei - trebuie sa ™ mea ieri când, în loc să
de a fi conectat. Aceasta a fos. concentrat în schimb
tratez cu toate sentimentele deJ*1 ' dorința ei de a se
pe sentimentele fetei despre ea Xare caZ/încercam să

conecta cu mama sa. Am observa , 0 atingere
ajut persoana să se stabilizeze. Uneon am într-un moment

a MM, sau poale doar prin aduce»
d
e liniștire fizică, necesară pentru a se c°? oastrâ pentru
c
Este important să împărtășesc asta cu spune o mulțime ă, în timp ce sunt cu
o familie, corp un ț limitele lor. De
de lucruri despre unde sunt oamenii ș1 un persoană hiper- exemplu, granița
este foarte, foarte apropia *pentru care rațională. Acesta este probabil unul
dintre m disponibilă"- oamenii spun că persoana hiperrațională nu e
distrusă;
^■ranița din jurul unei persoane irelevante es
358 nu poți spune unde este. Granița din jurul unei persoane care învinovățește
este împinsă în afara și colțuroasa. Persoana împăciuitoare este o persoană
Terapia famiâ Când întâlnesc o persoană

359
foarte interesantă. Frontiera sa este compusă din lichid — din frișcă ce a
început să se topească. Este acolo, dar nu poți spune prea multe despre ea.
Deși aceasta este o modalitate oarecum picturală de a vorbi despre o
persoană și despre prezența sa, este ceva de care eu sunt foarte conștientă și
accept asta. Poate o modalitate poetică de a spune acest lucru ar fi
următoarea: Ceea ce simți în orice moment este cât anume din viața unui
om vrea să se facă cunoscută pe sine, și cu câtă teamă, cu câtă protecție.
Dacă vrei să te conectezi la asta, trebuie să poți să o respecți.
Mâinile mele sunt cel mai valoros instrument de tratament al meu. De
asemenea, corpul meu și pielea mea, pentru a simți ceea ce se petrece. Și
ochii mei pentru a vedea; și conexiunile pe care toate acestea le realizează.
Mâinile sunt atât de importante! Acesta este unul dintre motivele pentru
care eu încerc să ajut oamenii să își educe mâinile. în relațiile calde cu
oamenii încerc să-i ajut să-și educe corpurile și, de asemenea, să fie
conștienți de spațiu și de granițe. Sunt destul de convinsă că asta înseamnă
cu adevărat să creezi conexiuni. Aceste lucruri menționate aici mă ajută să
creez definiția intimității. Este pur și simplu libertatea de a respecta spațiile
dintre oameni — să pătrunzi într-un spațiu când există o invitație și să nu
invadezi când nu există aceată invitație. Aceasta este intimitatea adevărată.
Sunt întrebată adesea: „Cât de lung este un interviu?" Durează atât cât
este necesar să găsești și să deschizi o nouă fereastră, pentru ca persoanele
să poată privi dincolo. Un interviu poate dura oricât între două și trei ore.
Eu nu mai fac practică de birou; când făceam, aveam trei ore ca timp minim
pentru interviul inițial.
Voiam ca oamenii să plece de la interviu cu ceva nou, pe care să îl poată
experimenta și cu care să trăiască. Asta înseamnă să plece din cabinetul
meu cu o nouă conștientizare pe care să o poată folosi. Poate fi mare sau
mică, dar acea conștiință duce cu ea un fel de speranță — speranța că ei
pot face ceva diferit pentru sine, că viața poate fi diferită pentru ei, într-un
anume fel.
Am planificat ședințele următoare să aibă loc de fiecare dată când se

pregătea un alt pas. Acest model nu este rigid. Mă gândesc că fiecare
interviu are o viață în sine. Nimic nu spune că eu voi fi prin preajmă
mâine, să vă văd din nou, sau că voi veți fi prin preajmă. Eu lucrez în
direcția unei noi posibilități și avem o încheiere atunci când familia și cu
mine ne despărțim. Asta nu înseamnă că toată munca este finalizată. Nu
înseamnă niciodată asta, pentru că putem continua să creștem la nesfârșit.
Dar inseam nă că, la sfârșitul interviului, avem ceva nou care poate u
De exemplu, în cazul familiei pe care am întâlnit-o len, sfârșitul pentru
mine a fost când le-am spus că mi-a făcut p ac^r^ CU ei și Să fac parte din
viața lor pentru două ore; șicai -
Plăcut cu adevărat să pot continua să fac parte, ar vieții mele nu fac
posibil acest lucru. Daca mIdeea este sa ne întâlnim din nou, mi-ar face o eo
ya avea, din
ca interviul are o viață a sa și ca urma o fiecare

n eZV
ou, o altă viață. Pentru că, daca te dezvoiți cu ade- mterviu va avea o altă
viață. Pentru , momente
vȘrat, fiecare interviu este total diferit. orice așa
diferite și terapeutul este într-un momen “ni Place mie să îl privesc. este
aceea că țe voi
romisiunea pe care le-o fac oam promite
51 le
«T “ “ v
"TX. r»-™ ■*
oi spune tot ceea ce este m
360 Vă pot spune numai ce știu că este acolo. Mulți dintre cei care citiți
puteți auzi lucruri pe care nu le-am intenționat niciodată, dar care pot fi
acolo totuși. Speranța mea pentru voi este că poate ați găsit noi ferestre.
La fel cum am făcut cu familia de ieri, am încercat aici să deschid câteva
uși pentru voi. Sper că va fi util.
VIRGINIA SATIR
Partea a V-a:
Implicând sistemul mai mare

O provocare interesantă de anul trecut (1981) mi-a permis să promovez
schimbarea mult mai cuprinzător decât am scris despre asta până în acest
moment. A fost o șansă să merg dincolo de tradiționala terapie a familiei
reunite și să implic comunitatea mai mare.
Prin intermediul Institutului Familiei din Virginia — sub coordonarea
doamnei Joan Winter, M.S.W. (mașter în asistență socială) —,
Departamentul Corecțional din statul Virginia a desfășurat un proiect extins
pentru studierea eficacității terapiei familiei în tratarea delincvenței
juvenile. Ei au ales trei cunoscuți terapeuți ai familiei* care au reprezentat
școli diferite de terapia familiei. Fiecare dintre noi trebuia să proiecteze un
program de tratament, să facă o listă cu terapeuții pe care îi formase și să
supervizeze suplimentarea programului propriu. Erau șaizeci de familii în
Secare dintre aceste trei programe și, de asemenea, exista și un JP’up de
control.
as
v Câteva din întrebările la care acest studiu spera să poată Punde prin
colectarea de date erau:

• ' ■-------------------
Jjlalți doi terapeuți au fost Dr. Murray Bowen (de la Centrul de Psihiatrie a Familiei VVash^gț SităGeorSetown)
Și Jay Haley (de la Institutul de Terapia Familiei din
364
1. Ar putea terapia familiei să fie eficientă în tratarea delincventei juvenile?
Și dacă da, cum?
Terapia familiei ■ Implicând sistemul mai mare

2 Terapeuții pe care i-am selectat au diferit în mod categoric unul de
celălalt? Cu alte cuvinte, au avut studenții care s-au îndreptat către
diverse școli de terapie profile psihologice diferite?
3. Cu ce ar putea contribui fiecare dintre cele trei orientări la tratamentul
delincventului juvenil și al familiei sale?
4. Reușesc terapeuții să îndeplinească ceea ce și-au propus să facă? (Din
moment ce toate ședințele noastre erau filmate, am putut să
comparăm diversele intervenții cu intenția lor inițială.)
Un proiect de acest tip are anumite aspecte de potențială competiție și

am simțit că era important să evităm asta, pentru a ne putea concentra în
schimb asupra contribuțiilor. Am recunoscut dorința sinceră a
departamanetului de justiție juvenilă de a afla cum ar putea să ofere servicii
semnificative pentru clienții lor. De asemenea a fost o extraordinară
oportunitate pentru mine să văd noi orizonturi. Am putut să-mi văd munca
într-o perspectivă mai largă.
Niciunul dintre coordonatori nu ar fi urmat să facă terapie. Munca
noastră era să proiectăm programul de tratament și să ne supervizăm
terapeuții. Mi-am proiectat programul pentru a încorpora un contact regulat,
săptămânal, cu ofițerii de probatoriu, judecătorii și alte resurse ale
comunității pentru că am crezut că o contactare a tuturor punctelor din
sistemul comunitar ar fi adus beneficii. Nu părea să aibă prea mult sens să
vezi familii, fără a fi în contact cu acest context mai larg și cu toate
variabilele care au un anumit impact asupra acestor familii.
VIRGINIA SATIR
365
Pentru ședințele de terapie individuală și de familie, am ales șase terapeuți*

care au studiat cu mine: trei bărbați și trei femei formați în terapia familiei și
cu experiență de viață — „structurați" de vrajă, ca să mă exprirn așa. I-am văzut de
asemenea ca fiind capabili să relaționeze rapid și puternic cu oameni tineri.
Acești șase au făcut o treabă la superlativ.
a In afară de acești șase terapeuți, am mai avut încă trei persoane în echipă. O
persoană era un pediatru cu experiență în terapia familiei. Am dorit ca un

medic generalist să participe în calitate de coterapeut și consultant, în special
în cazul în care membrii familiei ar fi răspuns cu simptome psihosomatice la
schimbarea sistemului familial. Am vrut, de asemenea, să descopăr dacă există
o legătură între comportamentul delincvent și sănătate și dacă sănătatea
membrilor familiei se îmbunătățește pe măsură ce cominucarea din interiorul
familiei se îmbunătățește. Cred că, deseori, corpul spune ceea ce gura nu poate
spune.
Cel de-al optulea membru al echipei*** a avut un interes special pentru
dezvoltarea organizațională și a lucrat cu mine pe măsură Ce am contactat
sistemul justiției juvenile și alte instituții. Această Persoană a acționat și ca
legătură între partea mea de proiect și directiorul proiectului.
• ■ ----------------- - -
S terapeuți, ca și ceilalți membri ai echipei mele, erau membri ai Avanta
te«tworK un program de formare pe care l-am creat cu cinci ani în urmă. Cei șase rapeuți erau: Ken Block,
A.C.S. W. obținut la Santa Cruz, California; Catherine Bond, obțmut la Centrul pentru Consiliere și
Psihoterapie din Santa Monica, Otju™*' Jack Dennis din San Diego, California; William Nerin, M.A.
obținut la «taKolria City, Oklahoma; Anne Robertson, Ph.D. obținut la Tiburon, California și C^ rnser*ta
Suarez, R.N., M.A. obținute la Northwest Center for Personal and Family “ Jonih/ Îin§' SnCv Belleview,
Washington. a
pediatrie ^to*tzenberg, M.D., cu practică privată în Hartford, Connecticut, în Uniiê * t^ă^scSicina

dezvoltării și comportamentului, și cadru didactic la facultatea * han Școlii Med*cale din
Connecticut.
^g' M.S.VV. obținut la Chapel Hill, Carolina de Nord.

366
Cel de-al nouălea membru al echipei ' a fost responsabil cu logistica
furnizării sistemelor suport pentru participanții la proiect. Cea mai
solicitantă parte din acest proiect a fost coordonarea înregistrăm video. Tot ce
am făcut a fost înregistrat video, iar familiile au fost încurajate să își vadă
înregistrările ședințelor. Caseta video „Familie în criză", care arată cum lucrez
cu o familie, a fost de asemenea disponibilă acestor familii. Aceasta a fost o altă
cale de a-i ajuta pe oameni să primească informații și să capete încredere în
tratamentul care se desfășura.
Datorită propriilor mele constrângeri de ordin temporal și faptului că
biroul meu este în Menlo Park, California, mi-am stabilit programul astfel
încât echipa mea să poată veni la Richmond, Virginia, pentru o perioadă
de patru săptămâni și să trateze toate cele șaizeci de familii intensiv, să
facă o pauză de patru săptămâni și apoi să revină pentru un program de
urmărire. Simt, în general, că munca intensivă pe o perioadă scurtă de
timp este mai eficientă decât interviurile regulate de-a lungul unei
perioade mai lungi, care este modelul tradițional.
Cum nu aveam niciun spațiu al meu la dispoziție în Virginia, toate
ședințele de familie au avut loc într-o casă mare închiriată. Noi, cei zece
din echipa mea, am locuit de asemenea acolo. Acest aranjament a facilitat
consultația și coterapia. Traiul într-o astfel de proximitate a ușurat
menținerea funcționării relațiilor. A oferit, de asemenea, o atmosferă de
cămin familiilor: ele au avut spațiu pentru a se reâ. Ceai, cafea, tapfc și.
buturi răcoritoare erau întotdeauna disponibile. Cred că un context de
cămin, primitor și relaxat este un accesoriu valoros pentru terapie
Co
nvingerea mea este ca un grup care lucrează împreună are nevoie să se
întâlnească frecvent pentru creșterea personală și
* Vemon Sparks, M.A. obținut la Annapolis, Maryland.
VIRGINIA SATIR
rofesională a membrilor lui. Dacă membrii grupului sunt 367 deschiși și
disponibili unul față de celălalt, aceasta se reflectă într-o calitate
pronunțat mai bună a terapiei. Aceasta ar putea fi valabil pentru
personalul clinicilor de sănătate mintală, al agențiilor sociale și al altor
grupuri de servicii comunitare.
Mă simt bine referitor la selecția celor șase terapeuți, referitor la
modul în care am locuit și muncit împreună și referitor la accentul pus pe
grupul nostru de suport. A fost oferită o terapie a familiei bună, solidă.
Cronologia evenimentelor familiale și hărțile familiale au fost utile în
tratament și în supervizarea cazurilor. Sculptarea familiei a fost folosită
foarte mult. Totuși, fiecare terapeut a avut propriul stil. Flexibilitatea a
face ce este nevoie la momentul terapiei — se evidențiază în mintea mea
ca fiind probabil cel mai important factor. Dacă a fost nevoie să oferim
transport, am oferit; dacă a fost nevoie să întâlnim oamenii în casele lor,
am făcut și asta. Am făcut orice a trebuit sa facem pentru a aduce familiile
într-un proiect și a le ajuta să se ezvo _
Din moment ce am simțit că o experiență a învațsini ar îmbogăți pentru
familii ședințele de terapie ûala,m-am întâlnit cu familiile într-un
seminar lărgit, in week •
weekenduri au fost deschise tuturor ^XătoSi familiile aflate în tratament,
ofițeru de pr alte persoane interesate. Am organiz Ș întreaga comunitate,
cu durata de o zi. . - -*• • •
. sUțe de persoane de
weekend, la care au P^ôre. La fel ca ș» Și care au durat între patru ^ J reinisa
că
frecvent întrebată cum am condus aceste mari întâlniri
oamerm
Pe care
le încep, am pornit de J , voiau informații ă
că voiau ceva. Poate etaU'"^doream să-i ajut sa pnmeasc nevoie de ajutor.
Orice ar
368 ceea ce voiau. Am avut o atitudine plină de speranță încă de la început.
Indiferent dacă erau conștienți de prezența speranței în ei, eu am văzut
speranța din ei. Am putut fi deschisă, iubitoare și directă cu ei. Atitudinea
mea de speranță funcționează extrem de mult în direcția ajutorării
oamenilor să se transforme. Aceasta constă în conectarea lor cu propriile
resurse interioare. Aceasta este sarcina terapeutică.
Am avut un avantaj în aceea că, înainte de prima întâlnire a acestui
grup familial aflat în tratament, nicio persoană nu mă întâlnise înainte și
nici nu auzise de mine. Familiilor aflate în tratament le fusese trimisă
cartea mea, Arta de a făuri oameni, cea mai bună carte care tratează ideile
mele despre familii. Dacă familiile ar fi citit Arta de a fauri oameni sau ar
fi auzit de ea, știau că nu vor fi învinovățiți; cărțile mele nu învinovățesc
pe nimeni — și, cu siguranță, nu pe părinți — și asta dă oamenilor un
sentiment mai bun legat de participarea la ședințele de grup. Este o
atitudine care recunoaște că tratez cu oameni inteligenți, cum cred că sunt
cei mai mulți dintre oameni (numai că ei nu acționează întotdeauna
inteligent).
întâlnirile au fost ținute într-o sală mare a unei biserici locale. Am
avut scaune mobile și foarte mult spațiu. în deschidere, i-am întâmpinat
printr-un discurs călduros în care am spus cât de bucuroasă eram să văd
pe toată lumea și că speram să putem face câteva lucruri împreună și să
învățăm despre cum funcționează familiile. Problema abordată în aceste
weekenduri a fost să învățăm cum anume să trăim mai bine în interiorul
familiei.
Când ambianța a permis, am întrebat dacă dorea cineva să spună ceva,
să facă ceva sau să afle ceva. Apoi am așteptat: în primele șaizeci de
secunde, de obicei, nu era niciun răspuns. Am încurajat participarea
adăugând: „Știți, pun pariu că nimeni nu
v-a mai pus niciodată această întrebare înainte. Ce vă doriți? Ce doriți pentru
369
voi?" (De obicei, întrebarea este „Ce vă doriți pentru altcineva?")
O persoană curajoasă a spus: „Aș vrea să fac ceva cu fiul meu" (sau cu
soția, soțul, mama sau altcineva). Am acceptat toate întrebările și am
reformulat, pentru a transforma totul într-o situație generală, din care să
învețe întregul grup.
L-am invitat pe cel care a pus întrebarea să vină în față, alături de mine.
Aflându-ne la o distanță de o strângere de mână unul de celălalt, ne-a dat
posibilitatea să experimentăm fiecare prezența celuilalt. Apoi am dezvoltat o
interacțiune, al cărei metamesaj era acceptarea acelei persoane. De exemplu,
un bărbat s-a ridicat și a spus: „Soția mea și cu mine nu ne înțelegem foarte
bine." Am explicitat mesajul de valorizare de sine spunând, „Mai înainte de
toate, aș dori să te feliciți singur pentru că ai spus ce ai spus." Articularea
sentimentelor tale este primul pas înspre educarea stimei de sine.
Apoi, pentru a mă conecta la audiență, am întrebat: „Sunt curioasă dacă
persoanele din acest grup au avut vreodată o problemă de acest fel —
dumneavoastră bărbații, cu soțiile dumneavoastră? (sau viceversa)?" Multe
mâini s-au ridicat. Cred că rădăcinile tuturor problemelor umane sunt
universale. Par să nu fi excepții, indiferent de rasa, naționalitatea sau statutul
social al oamenilor. .
Pentru a folosi asta într-o experiență utilă de învățare și, de Omenea,
pentru a proceda terapeutic, i-am spus acestui bărbat: "Ei bine, nu ești singur,
deci dacă faci ceva, celelalte persoane vor mvăța și ele ceva " Am văzut că și
atunci când membrii grupului nu lucrează în special asupra lor înșiși, în ei se
petrec multe schimbări.

370 Apoi mă îndrept asupra lucrurilor particulare. „Acum, spune-mi numele tău." El
se numea Cari. I-am strâns mâna, fiind conștientă de ce anume am simțit in
strângerea de mana. Momentul când atingi și locul unde atingi un străin
implică o conștientizare delicată a sincronizării și a perceperii dorinței acelei
persoane de a-și asuma riscuri. Atingerea nu este o tehnică; este conectare
interumană (vezi capitolul precedent, „Când întâlnesc o persoană").
Ca răspuns la întrebarea „Cum vă simțiți chiar acum?" cei mai mulți
dintre voluntari mi-au spus că se simțeau nervoși. Am întrebat: „Unde simți
nervozitate?" Răspunsul lor a fost că le tremurau genunchii. Așadar, am
putut spune: „In regulă, hai să îi scuturăm foarte bine. Mă întreb dacă
altcineva știe cum este să te simți nervos?" Bineînțeles, fiecare a fost nervos.
„Și eu știu, așa că hai să ne scuturăm genunchii." Amândoi ne-am scuturat
genunchii; eu am făcut-o atât de viguros, ca un exemplu de a face ceea ce este
interzis și înfricoșător, într-un mod grosier (într-un spirit ludic). Asta ne-a
permis să aducem la suprafață anxietatea, să o scuturăm afară din noi, și să
terminăm cu ea.
— Cum te simți acum?
— Mai bine.
— Bine. Acum, ce anume ai spus că ai fi vrut să faci?
— Ei bine, soția mea...
ce nu o rogi să vină și să ți se alăture? am întrebat eu.
în acel moment, soția era complet pregătită să se alăture.
Când ea a venit, i-am spus soțului:
înainte de a merge mai departe cu tine, vreau să îți cunosc soția.
M-am întors spre ea, am zâmbit, și am întrebat-o care e numele ei.
— Salut, Sally. Cum te-ai simțit când soțul tău a venit aici și 371 a făcut toate
lucrurile astea?
Nu am întrebat-o cum s-a simțit în legătură cu faptul că el a venit pentru a
vorbi despre „o problemă", dar în schimb am întrebat ce a simțit în legătură cu
ceea ce a făcut el aici cu mine. Adesea, răspunsul ar putea fi ceva de genul:
VIRGINIA SATIR
— Nu am văzut niciodată asta în el.
— Este într-un fel interesant, am spus. Poate sunt alte părți pe care nu le-ai
observat niciodată. Eu observ că asta se întâmplă de multe ori.
Apoi am vorbit cu Cari:
— Crezi că ar putea fi lucruri pe care nu le-ai observat niciodată la soția ta? El
a fost de acord că ar putea fi.
In acest moment, aranjam scena pentru trezirea resurselor interioare. Până
acum, fusese stabilit un ton al descoperirii (mai degrabă decât unul al
învinovățirii). Deci am întrebat:
— Ei bine, Cari, care era lucrul pe care tu voiai să îl lucrezi?
* - Are de-a face cu munca ei până noaptea târziu.
Ce înseamnă am întrebat eu.

372 față de sine: „Dacă faci ceea ce vreau eu să faci, înseamnă că mă
iubești.")
Răspunsul soției sale a fost similar:
— Dacă îi păsa de mine, nu m-ar fi provocat atât. în plus,
câteodată el bea prea mult.
Periodic, mă opream pentru a întreba grupul:
— Știți ceva despre asta? Bineînțeles, 99% știau câte ceva despre
fiecare lucru despre care vorbeau Sally și Cari.
A
In acest moment, am ales să sculptez comunicarea. Am introdus

asta spunând:
— Am o idee. Vreți să încercați ceva cu mine?
Cu acordul cuplului, am spus:
— Am observat ceva în comunicarea voastră, ceva ce aș vrea să vă arăt.
Voi face acea imagine cu corpurile voastre. Dați-mi mie corpurile voastre
pentru o secundă și vi le voi da înapoi.
Folosesc mult umor în tot ce fac. Punându-i pe fiecare dintre ei în poziția
fizică de învinovățire, i-am întrebat:
— Se potrivește asta cu ceea ce se întâmplă?
— O, da.
în timp ce ei erau în aceste poziții, i-am întrebat pe fiecare dintre ei:
— Cum se simte corpul tău acum?
Cum se întâmplă cu cele mai multe persoane, ei au descris tensiuni
corporale, întinderi, frică, diminuarea respirației etc. (Eu cred că trupul este
o metaforă pentru expresia emoțională.)
Apoi am întrebat:
— Ce se întâmplă ca să întrerupă acest lucru?
— Păi, a spus Cari, copiii pot opri asta. Sau eu încep să mă simt vinovat.
— Sunt copiii voștri aici?
VIRGINIA SATIR
373
—
D5 tai întrebă- dacă le-ar plăcea să ni se alăture^
C - AU fost de acord. După ce m-am întâlnit și m-am conecta
k XX con:mUa cu a^tarra familiei. Apoi.
v XXă pe mama și pe tatăl tiu așa?
L Ce face fiecare dintre VO1 .ân>« MW» £ ,K.

Un copil s-a dus lângă mama sa. Celălalt sa dus p p tatălui său.
Celălalt a spus.
_••
f ară la vecini
— Eu ug af - acestei părți a inter-
.puf fî Sr cum putea aă îi ba8e M
biicliic acest tip de comu-Tschimbând pozițiile și vorbind
Am continuat sc^P^'5* pensetă- Eu lucram cu
f s-a aim p
despre elul m care P. ( al cu rt.tre.ul grup’
vin
familia, ru procesul Oa-oiei, și tă a muncii mele. Ef
Umomleste u parte foarte“-P reai - pânăta >—
— p U cu un sen
cadrul gru ui S . iao oameni. d’pă mine';Ste casator — că VOII
fotâtiu Eu cred că fie^/oi-pot
epabili de tot felul de ^.tăti 1“ «re f.

Modcieu simt că o pove^' °
° foi»®- -* —
Adesea, pot transmite un me
gU1 dlreet î aceate
ț - “ sau “Uă^
întrețeoute CA munca ]£ *l în perechi' oamemi intr-
-o. Un iaat tj ar«Jar «^t aPriiasilS; »“* 'm'P’
fct contact cu alte persoane ș
Terapia fomffl®1 Implicând sistemul mai mare

374
ei învață noi modalități de a avea experiențe cu sine și cu ceilalți. Am multe
exerciții și mă simt liberă să creez orice cred că se va potrivi.*
într-un anumit moment, îi conduc pe membrii fiecărui seminar într-un
exercițiu de centrare pe care îl numesc în diverse feluri: relaxare, reducere a
stresului sau meditație. Le cer oamenilor să își aleagă o poziție corporală
confortabilă, să închidă ochii și să fie în contact cu respirația lor, iar eu
conduc într-o călătorie creată spre a le oferi sentimente bune despre ei
înșiși. Cred că oamenii pot aborda problemele dure mai creativ atunci când
se simt bine în ceea ce-i privește. (Am aflat că este la fel de util să fac
exercițiul acesta în ședințele cu familii individuale.) Este o modalitate bună
de a începe și de a termina ședințele de grup.
Munca făcută în grupurile lărgite de weekend din Virginia a
autentificat munca din ședințele cu familiile individuale.
Participarea voluntară a fost încurajată; aproape 35% dintre familiile
aflate în tratament au asistat cu regularitate. Scriu cu un oarecare grad de
detaliere despre grupruile lărgite pentru că nu le-am descris nicăieri
altundeva, și m-am gândit că ar putea fi ceva nou pentru mulți dintre
dumneavoastră. întâlnirea grupului lărgit ridică greutatea de pe umerii
pacientului și familiei sale, deoarece problema devine universală:
domeniile valorii de sine, comunicării și aprecierii diferențelor interesează
întregul grup. Sper ca și alții să experimenteze cu ajutorul acestei
modalități.
Rezultatele finale ale proiectului din Richmond, Virginia, nu simt încă
disponibile. Va urma un program de foliow-up de doi ani și, în final, am
putea învăța mult mai multe decât am scris
Vezi Nota autorului la sfârșitul acestei cărți, în ceea ce privește casetele mele video referitoare la
comunicare, casete care conțin multe exerciții.
VIRGINIA SATIR
37
eu aici. Totuși, am putut vedea că grupul meu a avut un impact enorm asupra
5
familiilor, asupra sistemului judiciar juvenil și, într-o anumită măsură, asupra
comunității, care ne-a dat un răspuns foarte bun: ziarele locale și posturile de
radio ne-au făcut multă publicitate și multe persoane din rândul publicului
larg au participat la seminarii.
Am sentimente bune față de decizia noastră de a lucra intensiv pe o
perioadă scurtă de timp. Cred că am declanșat niște schimbări care vor evolua
pe cont propriu. Aș fi vrut să continui mai mult. Totuși, din punctul de vedere
al cercetării, am putea învăța mai mult despre această abordare intensivă, de
scurtă durată, care ar putea să ne ajute să afirmăm puterea inerentă a familiilor,
mai ales când sistemul mai mare a fost modificat.
Sunt, de asemenea, bucuroasă că studiul a fost atât de complet Și a avut un
profil de cercetare atât de bine gândit. Cred că rezultatele vor arăta că am avut
un impact enorm asupra nivelurilor individual, familial, instituțional și al
comunității. Dacă impresiile mele sunt confirmate, poate că vor erista repKcări și
m alte state, precum și extensii ale acestei abordări.

Nota autorului
Unii dintre dumneavoastră s-ar putea să vrea sa știe mai m te despre

teoria și practica mea. Cei care au citit cartea aceasta in- treabă deseori: „Ce
fac în continuare?
Am predat terapia familiei o mare parte din viața mea pro e sională,
dar nu am scris cărți sau produs materia e, a un format general, care să
meargă
/^la^™ôr în care am nivel avansat în teorie și Pracâfi De fapt, unele
dintre
predat, am și învățat și mi-am modifi c formare și în
cele mai importante procese pe care am:ijală si jocul întâi- «.piei cum « 6
W
nirii părților (Paris Sper să adun acest
să fie puse la dispoziția publiculuirg . 1* meu
rial mai avansat în viitorul apropiat- * b'u la ora actuală, despre ce se poate
face cu ceea ce es . oameni (dacă
Vă recomand să citiți cartea dezvoltarea personală, cât
nu cumva ați citit-o deja) atât Pen; menționate doar pe scurt
c0inU
Și pentru a învăța posturile> ^sterii dezvoltării personale in în
această carte. Experiențierea continuă de-a lun^lînțre-
timpul învățării unor anunu ndoUă sunt esențiale. Oncan gii mele
activități didactice. ntuiui o oportunitate pentru a este posibil, încerc să
ofer s
378 experimenta ce încerc să-l învăț. Ca un exemplu în această privință, veți găsi
un număr de exerciții de comunicare în Arta de a făuri oameni. Vă rog să le
realizați cu familia dumneavoastră, daca este posibil.
Următoarele recomandări nu sunt într-o ordine specifică. Ați putea
vrea să citiți Changing with Families („Schimbarea odată cu familiile") pe
Terapia familiei ■ Nota autorului

care am scris-o împreună cu Richard Bandler și John Grinder. Acum mă
gândesc la acea carte ca la o elaborare a unora dintre ideile pe care le-am
prezentat în Terapia Familiei (în special în capitolele 9 și 10).
în cartea Helping Families to Change („Ajutând familiile să se
schimbe") pe care am scris-o împreună cu James Stachowiak și Harvey
Taschman, veți găsi un capitol despre familii simulate, folositor în mod
special în activitatea didactică.
Family in Crisis* este o casetă video care urmărește tratamentul unei
familii de-a lungul unei perioade de opt luni. Accentul este pus pe prima
mea ședință cu familia, ședință în care Pacientul Identificat are un atac de
epilepsie care pare în mod clar declanșat de schimbările pe care eu le aduc
în sistemul familial. Caseta arată o formă de coterapie: Dr. Dewitt (Bud)
Baldwin și cu mine am lucrat împreună.
Casetele mele video Comunicarea T și Comunicarea II* au fost produse
ca urmare a seminariilor pe care le-a oferit la Universitatea din Manitoba.
Ele acoperă multe dintre ideile care le vor fi familiare celor care au citit
Terapia Familiei Reunite și Arta de a fauri oameni, cum ar fi „vasul"
individual, gradul de conștientizare și de acceptare a emoțiilor și relația lor
cu comunicarea, congruența, mesajele dublu-nivel, „pălăriile care atârnă",
spațiul de periferie, „făurirea sensului" și așa mai departe. Mai mult,
casetele arată un număr de experiențe foarte utile. Eu împart numărul
' Disponibilă la Science and Behavior Books, Inc.
mare de studenți în grupuri mici pentru experiențierea personală 379 a unora

dintre aceste concepte, iar metodele pe care le folosesc pot fi adaptate la multe
situații didactice. Ele vă pot stimula de asemenea să vă gândiți cum să traduceți
teoria în practică, pentru familiile pe care le tratați.
Am scris trei cărți mai scurte: Making Contact, („Realizarea contactului")
Seif Esteem („Stima de sine") și Your Many Faces („Multele noastre fețe"). Sunt
relativ necostisitoare și familiile le pot găsi utile.
Michele Baldwin și cu mine colaborăm actualmente cu Bud Baldwin la o
carte intitulată provizoriu Satir Step by Step („Satir pas cu pas"). Cartea
VIRGINIA
SATIR
urmărește transcrierea unei ședințe de terapie și, așa cum sugerează titlul,
explicitează ceea ce fac eu. Studenții și terapeuții deopotrivă ar putea să o
găsească constructivă și utilă.
La un anumit moment, poate după ce veți citi Arta de a făuri oameni, ați
putea decide să începeți o formare intensivă în metoda mea. Vă recomand să
scrieți biroului Avanta la P.O. Box 7402, Menlo Park, CA 94025, pentru a afla
despre oportunitățile de formare cu formatori ai Avanta Network (inițial
Humana Network). Acesta este un proiect pe care l-am fondat in 1976, datorită
mai multor cereri pe care le-am primit referitoare la un program de formare.
Membrii Avanta sunt extrem de bine formați, profesori competenți ai
sistemelor familiale; unu dintre
Terapia familiei ■ Nota autorului

Biblio
grafie
Consider cărțile ca inspirație pentru noi posibilități, rampă de lansare

pentru a încerca noi lucruri și resurse care pot fi adăugate informației. Prin
natura lucrurilor, cărțile reprezintă partea din lume pe care scriitorul o vede și
modul în care această lume este interpretată. Mă bucur văzând moduri diferite
în care oamenii văd aceleași lucruri.
Suplimentar fa|S de rele™tele »> "“sU listă de lecturi selectate include eăr(i
i ««le care au to tț, mod special interesante, care m-au
S vă teți locaUza
grupat astfel încât dumneavoastră, citito , P mai repede interesul special.
Copii
• Bartz, Wayne R. și Richard A. Rasor. insWith Kids. San

Luis
Surviving Witn KIU$. oail Obispo, CA: Impact
Publishers, 1978.
' Black, Claudia. My Dad Loves Me, My Dad has a Disease. Newport 3 êach, CA:
Alcoholism, Children & Therapy, 1979.
Terapia familiei ■ Bibliografie

îcholson, Luree și Laura Torbet. How to Fight Fair with Your Kids and Win. New
York: Harcourt, Brace, Jovanovich, 1980.

382 4. Pearce, Joseph Childton. Ths Magial Child: Rediscovering Nature's Plan
for Our Chiilrrn. New York: E. P. Dutton, 1977.
5. Percy, Bemard, ed. How to Grozu c Chiil. Los Angeies, CA: Price/ Stern/
Sioan, 1978.
6. Rose, Anthony L. și Andre Auw. Growing Up Humcn. New York:
Harper & Row, 1974.
Relații de cuplu
7. Brandon, Nathaniei. The Psychoiogy of Romantic Love. Los Angeies, CA:

J.P. Tarcher, 1980.
8. Gariand, Diana R. Coupies Communication and Negotiation Skiiis.
Workshop Modeis for Family Life Education Series. New York: Famiiy
Service Assn. of America, 1978.
9. Kiigore, James E. Try Mcrriagr before Divorce. Waco, TX: Word Books,
1978.
10. Koch, Joanne și Lou Koch. The Marriage Savers. New York: Coward,
McCann & Geoghegan, 1976.
11. Lederer, Wiiiiam J. și Don D. Jackson. Mirages of Marriage. New York:
Norton, 1968.
12. Miiier, Sherod; Eiam W. Nunnaiiy și Daniie B. Wackman. Aiive and
Aware. Minneapoiis, MN: Interpersonai Communication Programs,
1975.
13. Peiton, Charies L. The Sex Book for Those Who Think They Know It AU.
Aberdeen, SD: C.L. Peiton, 1980.
14. Shostrom, Everett și James Kavanaugh. Between Man And Woman:
The Dynamics of Interpersonai Reiationships. Los Angeies, CA: Nash
Pubiishing, 1971.
15. Smith, Geraid Waiker. Hidden Meanings. New York: Peter FI. Widen,
1975.
VIRGINIA SATIR
Divorț 383
16. Coogler, O. J. Structure Mediation in Divorce Settlements: A Handbook

for Marital Mediators. Lexington, MA: Lexington Books, 1978.
17. Gettleman, Susan și Janet Markowitz. The Courage to Divorce. New
York: Simon & Schuster, 1974.
18. Haynes, John M. Divorce Mediation: A Practicai Guide for Therapists
and Counselors. New York: Springer Publishing, 1981.
19. Smoke, Jim. Growing through Divorce. Irvine, CA: Harvest House,
1976.
Procesul familial și terapia de familie
20. Ackerman, Nathan. Psychodynamics of Family Life. New York: Basic

Books, 1958.
21._________ . "Behavior Trends and Disturbances of the Contemporary
Family " în I. Galdston, ed.,
York: Intematîonal Universities Press, 1958.
384 28. Cantor, David și William Lehr. Inside the Family. San Francisco, CA:
22. Bateson, G. "A Theory of Play and Fantasy." Psychiat. Res. Rep. 2
23. —!55': OJ! Jackson; J. Haley și J. H. Weakland. "Toward a Theory
Jossey-Bass, 1975.
Terapia famiHei ■ Bibliografie

29. Corales, Ramon și Charles B. Bemard. Theory and of Family
Therapy. Sprmgfield, IL: Charles C. 'Ciomes, 1979.
30. Dodson, Laura Sue. Family Counseling: A Systems
DeWayne Kurpius, ed. Muncie, IN: Accelerated Development,
1977.
31. Grindler, John; Richard Bandler și Virginia Satir. Changing with
Families. Palo Alto, CA: Science & Behavior Books, 1976.
32. Haley, Jay. "Control in the Psychotherapy of Schizophrenics." Arch.
Gen. Psychiat. 5 (1961): 340-53.
33.---------- . "The Family of the Schizophrenic: A Model System." J. Nerv.
Ment. Dis. 129 (1959): 357-74.
34.---------- , "ACI hiteractiona 1 Description of Skhzzoplurenia."
22 (1959): 321-32.
35.---------- . Uncommon Therapy: The Psychiatric Techniques ofMîlton H.
Erickson, M.D. New York: Norton, 1977.
36. Jackson, Don D. "Action for Mental Illness — What Kind?" Stanford
Medical Buiietin 20 (1962): 77-80.
37.---------- . "Family Interaction, Family Homeostatis, and Some
Implications for Conjoint Family Psychotherapy" în J. Masserman, ed.,
Individual and Familial Dynamics. New York; Grune & Stratton, 1959.
38. . A Note on the Genesis of Trauma in Schi zophrenia." Psychialry 20 (1957):
181-84.
39- • 7he Question of Family Homeostasis." Psychiat Quart. Suppl
31 (1957): 79-90; first presented at APA, St. Louis, 1954.
i Rlskin și Virginia Satir. "A Method of Analysis of a Family Intrrvirw."
Arch. Gen. Psychiat. 5 (1961): 321-39.
4L “ Ș1 Virginia Satir. "Family Diagnosis and Family Therapy," m N. Ackerman et al.,
E plo in the
x r g Base for Famity Therapy. New York: Family Service Assn., 1961.
Terapia famiHei ■ Bibliografie

38
5
_________- și J. H. Weakland. "Conjoint Family Therapy: Some
42
Considerations on Theory, Technique, and Results." Psychiatry 24 (1961), suppl.

to No. 2:30-45.
43. Lewis, O. The Children ofSanchez: Autobiography of a Mexican Family.
New York: Random House, 1961.
44. Lidz, Theodore; A. Comelison; S. Fleck și D. Terry. "The Intrafamilial
Environment of Schizophrenic Patients: II. Marital Schism and Marital Skew."
Amer. J. Psychiat. 114 (1959): 241-48.
45. --------. "The Intrafamilial Environment of Schizophrenic Patients:
VI. Transmission of Irrationality." Arch. Neurol. Psychiat. 79 (1958): 305-16.
46. Luthman, Shirley și Martin Kirschenbaum. The Dynamic Family. Palo
Alto, CA: Science & Behavior Books, 1974.
47. MacGregor, Robert; Agnes M. Ritchie; Alberto C. Serrano și Franklin
P. Schuster, Jr. Multiple-Impact Therapy with Families. New York: McGraw
Hill, 1964.
48. Minuchin, Salvador. Families and Family Therapy. Cambridge, MA:
Harvard University Press,1974.
49. -----------et ai Families of the Slums: An Exploration oftheir Structure
Treatment. New York: Basic Books,1967.
50. -----------and H. Charles Fishman. Family Therapy Techmaues.
Cambridge, MA: Harvard University Press, 1981.
51--------------. Psychosomatic Families: Anorexia Nervosa in Context
Cambridge, MA: Harvard University Press, 1978. „
52. Pemberton, W.H. "Nondirective Reorientation in Counseling. ETC
16 (1959):407-16.
53. Perls, Frederick S. Gestalt Therapy Verbatim. Moab, UT: Real People
Press 1969
54- Perls, Fritz. Tte Gestalt Approach and Eye Witness to Therapy. New York
Bantam Books, 1976. A _ , „,.
55- Satir, Virginia; James Stachowiack și Harvey A. Tasdunan. Helpmg
Families to Change. New York: Jacob Aronson, 1977.

386 56. Scheflen, Albert E. Levels of Schizophrenia. New York: Brunner-Mazel,
1981.
57. Wegscheider, Sharon. Another Chance: Hope and Health for Alcoholic
Families. Palo Alto, CA: Science & Behavior Books, 1981.
58. Wittaker, Cari și Augustus Y. Napier. The Family Crucible: An Intensive
Experience in Family Therapy. New York: Harper & Row, 1978.
Sănătate holistică
59. Brown, Barbara. Supermind: The Ultimate Energy. New York: Harper
& Row, 1980.
60. Cousins, Norman. The Anatomy of an Illness. New York: W.W. Norton,
1979.
61. ---------. The Celebration of Life: Dialogue on Immortality and Infinity.
New York: Harper & Row, 1974.
62. Green, Elmer și Alyce Green. Beyond Biofeedback. New York: Delacorte,
1977.
63. Ostrander, Sheila; Lynn Schroeder; cu Nancy Ostrander. Super-
learning. New York: Delacorte/Confucian, 1979.
64. Pelletier, Kenneth R. Holistic Medicine. New York: Delacorte, 1980.
65. -------. Mind as Healer, Mind as Slayer: A Holistic Approach to Preventing
Stress Disorders. New York: Delacorte/Delta, 1977.
66. Shealy, Norman. Ninety Days to Seif Health: Biogenics. New York: Dial,
1977.
67. Simonton, Cari și Stephanie Simonton. Getting Well Again. New York:
Bantam, 1980.
Problemele generale: familia
68. Bateson, G. Language and Psychotherapy: Frieda Fromm- Reichmann's Last

Project." Psychiatry 21 (1958):96-100.
69. Beli, N.W. și E.F. Vogel, eds. The Family. Glencoe, IL: Free Press, 1960-
VIRGINIA SATIR
70. Beme, E. Transactional Analysis. New York: Grove Press, 1961. 387
71. Benson, Jeanette și Jack L. Hilyard. Becoming Family. Winoana,
MN: St. Mary's College Press, 1978.
72. Boston Women's Health Collective. Ourselves, Our Children. New
York: Random House, 1978.
73. Davis, Bruce și Jenny Wright. Hugs and Kisses. New York: Workman,
1977.
74. Fromm, E. The Art ofLoving. New York: Harper & Row, 1956.
75. Kilgore, James cu Don Highlander. Getting More Family out ofYour
Dollar. Irvine, CA: Harvest House, 1974.
76. LeBoyer, Frederick. Inner Beauty, înner Light. New York: Knopf, 1978.
77. Montague, Ashley. Touching: The Human Significance ofthe Skin. New
78. S^wab Johanna. Famity Coûricrtion Pivgrm. Menl° Park, CA: California
National tamfly Com^catirn Cente^ I972..
York: Columbia University Press, 1971.
Familii mixte
p
ress / Bobbs-Merrill, 1964-
79 S
. tinnett, Nick și James Walter. RelationsM,* in Mvri'g' and Famdy-
MN: CompCare Publications, Terapa familiei .Bibliografie

388 86. Thomson, Helen. The Successful Stepparent. New York. Harper & Row,
1966.
87. Visher, Emily B. și John S. Visher. Stepfamilies. New York: Brunner/
Mazel Pubishing, 1979.
Familii monoparentale
88. Gately, Richard și David Koulack. The Single Father's Handbook. New
York: Anchor/Doubleday, 1979.
Dezvoltarea personală
89. Assagioli, Roberto. Act of WiU. New York: Penguin, 1974.

90. Barbach, Lonnie Garfield. For Yourself. New York: Doubleday, 1975.
91. Bemhard, Yetta. How to Be Somebody. Millbrae, CA: Celestial Arts,
1975.
92. ------------. Self-Care. Millbrae, CA: Celestial Arts, 1975.
93. Berzon, Betty și Robert Leighton. Positively Gay. Millbrae, CA:
Celestial Arts, 1979.
94. Bonny, Helen și Lou Savory. Music and Your Mind: Listening with a
New Consciousness. New York: Harper & Row, 1973.
95. Boren, James H. When in Doubt, Mumble: A Bureaucrat's Handbook.
New York: Van Nostrand Reinhold, 1972.
96. Bresler, David și Richard Trubo. Free Yourselffrom Pain. New York:
Pocket Books, 1980.
97. Briggs, Dorothy Corkille. Celebrate Yourself. New York: Doubleday,
1977.
98. Buzan, Tony. Use Both Sides of Your Brain. New York: E. P. Dutton,
1974.
99. Cârmei, Reva și Hila Michaelsen. Firts Time Out: Skillsfor Living Away
from Home. Sacramento, CA: Jalmar Press, 1980.
100. Clark, Don. Loving Someone Gay. Millbrae, CA: Celestial Arts, 1977.
VIRGINIA SATIR
38
9
101. Colton, Helen. Adults Needs Sex Education, Too. Los Angeles CA- Family
Forum (1539 Courtney Avenue, CA 90046), n.d.
102. de Castillejo, Irene Claremont. Knoiving Woman: A Feminine Psychology.
New York: Harper & Row/Colophon, 1973.
103. Edwards, Betty. Drawing on the Right Side of the Brain: A course in
Enhancing Creativity and Artistic Confidence. Los Angeles: J.P. Tarcher,
1979.
104. Enelow, Gertrude. The ]oy of Physical Freedom. Chicago, IL: Henry
Regnery CO., 1973.
105. Gale, Raymond F. Who Are You? Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hali,
1976.
106. Greenwald, Jery. Be the Person You Were Meant to Be: Antidotes to
Toxic Living. New York: Simon & Schuster, 1973.
107. Hayakawa, S.I. Symbol, Status and Personality. New York: Harcourt,
Brace & World, 1963.
108.------------ . The Use and Misuse oflainguage. Greenwich, CT: Fawcett
Publications/Premier Books, 1962.
109. Huxley, A. The Art of Seeing. New York: Harper, 1942.
110. James, Muriel și Dorothy Jongeward. Born to Win. Menlo Park, CA:
Addison-Wesley, 1971.
111. Jampolsky, Gerald. Love Is Letting Go of Fear. New York: Bantam, 1981.
112. Johnson, Vemon E. I'll Quit Tomorrow. New York: Harper & Row,
1973. .
u r s
113. K ble -Ros , ElizabetK (. >H Death and Dying. New York: Macmilkm,
1969
114. Laur, Jess. I Ain't Much Baby, But AH 1 Got Garden Q,y' NY:
115. 2. / • ' Get Control of Your Tiw and Your f. New

116. Îaê^!ATIony8nTrtU^Y&prself. San Lms Obispo, CA Impact Publishers, 1979.

390 117. Leite, Evelyn. To Be Somebody. Center City, MN: Hazelden
Foundation, 1979.
118. MacKenzie, Alee. The Time Trap. New York: McGraw-Hill, 1975.
119. Masters, Robert și Jean Houston. Listening to the Body: The
Psychological Way to Health and Awareness. New York: Delta Books/
Dell, 1978.
120. Mendino, O.G. The Greatest Gift in the World. New York: Frederick Fell,
1968.
121. Paulist, Trina. Hopefor the Flowers. New York: Paulist Press, 1972.
122. Rainwater, Janette. You're in Charge. Los Angeles, CA: Guild of Tutors
Press, 1979.
123. Rama, Swami; Rudolph Ballentine și Alan Hymes. Science ofBreath: A
Practicai Guide. Honesdale, PA: Himalayan Institute of Yoga Science &
Philosophy, 1979.
124. Satir, Virginia. Making Contact. Millbrae, CA: Celestial Arts, 1976.
125.---------- . Arta dea fauri oameni. București : Editară Trei, 2010.
126.---------- . Seaf-Estemn. MUlbrae, CA : Celeștial Atts, 1975.
127.---------- . Your Many Faces. Millbrae, CA: Celestial Arts, 1978.
128. Scheele, Adele M. Skills for Success: A Guide to the Top. New York:
William Morrow, 1979.
129. Schwartz, Jackie. Letting Go of Stress. New York: Pinnacle, 1982.
130. Schwarz, Jack. Path of Action. New York: Dutton, 1977.
131. Selye, Hans. Stress without Distress. Philadelphia, PA: J.B. Lippincott,
1974.
132.---------- . The Stress of Life. Philadelphia, PA: J.B. Lippincott, 1956.
133. Shelly, Maynard și Johanna Buck. How to Be Happy, Happier, Hoppiest.
New York: Chatham Square Press, 1977.
134. Phelps, Stanlee și Nancy Austin. The Assertive Woman. Fredericks- burg,
VA: Book Crafters, 1975.
135. Virshup, Evelyn. Right Brain People in Left Brain World. Los Angeles,
O
CA: Guild of Tutors Press, 1978.
VIRGINIA SATIR
39
136. Watts, A.W. Nature, Man and Woman. New York: Pantheon Books, 1958. 1
137. ---------. Psychotherapy East and West. New York: Pantheon Books, 1961.
138. Watzlawick, P. An Antology ofHuman Communication. Palo Alto, CA:
Science & Behavior Books, 1963.
139. ---------; J. Beavin; D. Jackson. Pragmatics ofHuman Communication.
New York: W.W. Norton, 1967.
140. Wood, John T. How Do You Peel? Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1974.
141. ---------. Whflt Are You Afraid Of? Englewood Cliffs, NJ:
Prentice-Hall, 1976.
142. Wysor, Bettie. The Lesbian Myth: Insights and Conversation. New York:
Random House, 1974.

Virginia Satir - Terapia Familiei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Virginia Satir - Terapia Familiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Terapia familiei Vi

Descrierea OP a Bibliotecii Naționale a României SATIR,

I. Constantinescu, Cristian (trad.)

Titlul original: Conjoint Family Therapy

Copyright © 1983 by Science and Behavior Books, Inc.

Copyright © Editura Trei, 2011, pentru ediția în limba română

C.P. 27-0490, București

165 Partea a III-a

335 Partea a IV-i

377 Nota autorului

Terapia familiei ■ Prefață

Această carte s-a năcut din solicitările de materiale de suport

Terapia familiei ■ Prefață

In acest spirit, vreau să accentuez că ofer această carte mai

Terapia familiei ■ Prefață

Niciun om nu se dezvoltă de unul singur. Evoluția acestei cărți și a

Terapia familiei ■ Mulțumiri

In final, simt o adâncă recunoștință pentru sprijinul și stimularea

Terapia familiei ■ Mulțumiri

Următoarele abrevieri au fost folosite pe parcursul

P.I. — Pacientul Identificat

Referințele citate sunt incluse în bibliografia nume

rotată. In text, aceste surse sunt indicate prin numărul

1. Terapeuții familiei tratează cu durerea familiei.

Terapia famitieî ■ De ce terapia familiei?

Terapia familiei ■ De ce terapia familiei?

Terapia familiei ■ De ce terapia familiei?

a. De îndată ce terapeutul îl convinge pe soț că este esențial în

Terapia famiHei ■ De ce terapia familiei?

c. Până când cineva din afară (adeseori un profesor) să îl fi

d. De obicei au apărut unele evenimente care au precipitat

Terapia familiei ■ De ce terapia familiei?

b. De ce, din toate persoanele de pe pământ, s-au ales unul pe

Stima scăzută de sine și alegerea

1. O persoană cu stimă scăzută de sine are un pronunțat sentiment de

Terapia familiei ■ Stima scăzută de sine și alegerea

3. Poate și Mary, și Joe au văzut în celălalt ceea ce spera fiecare să

a. Joe juca în exterior rolul unei persoane încrezătoare in sine

Terapia familiei ■ Stima scăzută de sine și alegerea

Terapia familiei ■ Stima scăzută de sine și alegerea partenerului

1. Când Mary și Joe s-au căsătorit, nu au realizat că, pe lângă faptul de a

b. Neînțelegerile le aduc aminte amândurora că celălalt nu este

4. Folosesc termenul „alteritate" pentru a acoperi tot domeniul

a. Oamenii pot fi diferiți din punct de vedere fizic (A este înalt,

b. Oamenii pot avea personalități sau temperamente diferite (A

c. Oamenii pot avea educație și abilități diferite (A știe fizică, B

d. Prezența alterității în celălalt poate fi folosită mai curând

5. Modurile particulare de alteritate care îi deranjează pe Mary și pe

a. Preferințele diferite, dorințele, obișnuințele, gusturile (Lui A îi

b. Opinii și așteptări diferite (A se așteaptă ca femeile să fie 37

6. Alteritatea care duce la un conflict de interese (neînțelegere) este

a- Fiecare simte că de-abia are suficient pentru a-și susține propria

b. Fiecare se comportă ca și cum ar spune: „Eu nu sunt

9. Pentru că le lipsește încrederea, anumite domenii ale vieții

10. Chiar dacă ei ar fi avut încredere unul în celălalt, faptul de a locui

b. Ce nu vor împărți sau vor face separat (cât de independenți vor

11. Ei trebuie să atingă un fel de echilibru, în realitatea curentă, în ceea

a. Ceea ce dorește A și ceea ce dorește B.

b. Ceea ce A face cel mai bine și B face cel mai bine.

c. Ceea ce gândește A și ceea ce gândește B.

d. Cum va face A față responsabilităților și cum va face B față

Terapia familiei ■ Alteritate și neînțelegeri

porc, așa încât hai să mâncăm o friptură" sau „Hai să găsim un

b. încercând să forțeze: „Vom mânca hamburgheri!"