Sunteți pe pagina 1din 166

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE 13
PREFAŢĂ (Prof.univ.dr. Nicolae Jurcău) 15
CAPITOLUL 1.
LIMBAJUL ORAL CA PRODUCŢIE FONETICO-
FONEMATICĂ 17
1.1. CÂTEVA ELEMENTE DE FONETICĂ ŞI FONOLOGIE
17
1.2. LIMBAJUL - REALITATE PSIHOLOGICĂ ŞI LINGVISTICĂ
17
1.3. FIECARE LIMBĂ ARE SUNETELE EI SPECIFICE
ŞI O DUBLĂ ARTICULARE 19
1.4. STRUCTURA LINGVISTICĂ DE BAZĂ 20
1.5. TIPURILE DE SUNETE 22
1.5.1. Structura aparatului fono-articulator 22
1.5.2. Vocalele 25
1.5.3. Consoanele 26
CAPITOLUL 2.
FACTORI DE STIMULARE ŞI DE ÎNSUŞIRE A
LIMBAJULUI DE CĂTRE COPIL 31
2.1. ÎNSUŞIREA LIMBAJULUI DE CĂTRE COPILUL NORMAL
31
2.2. FACTORI STIMULATIVI ŞI/SAU INHIBITIVI ÎN DEZVOLTAREA LIMBAJULUI
31
2.3. DEZVOLTAREA LIMBAJULUI COPILULUI ÎN
PRIMII ANI DE VIAŢĂ 33
2.4. ASPECTE PRIVIND ÎNTÂRZIEREA EVOLUTIVĂ A LIMBAJULUI
37
CAPITOLUL 3.
DEFINIREA ŞI IDENTIFICAREA TULBURĂRILOR DE
LIMBAJ
3.1. CE SUNT TULBURĂRILE DE LIMBAJ?
3.2. IDENTIFICAREA ŞI DIAGNOSTICAREA PERSOANELOR CU TULBURĂRI DE
LIMBAJ
3.2.1. Identificarea şi trierea copiilor cu tulburări de
limbaj
3.2.2. Examinarea complexă (cerinţe)
3.2.3. Fişa de examinare logopedică (exemplu)
3.2.4. Program terapeutic pentru corectarea parasigmatismului
3.2.5. Programarea activităţilor logopedice pe studenţi şi sarcinile de efectuat
3.3. MĂSURI DE PREVENIRE A TULBURĂRILOR DE
LIMBAJ
3.4. AUZUL FONEMATIC
3.4.1. Rolul auzului fonematic în însuşirea limbajului oral
3.4.2. Definiţii ale fonemului şi ale auzului fonematic
3.4.3. Formarea şi dezvoltarea auzului fonematic
3.4.4. Corectarea tulburărilor auzului fonematic
3.4.5. Exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic
3.4.5.1. Exerciţii pentru dezvoltarea diferenţierii fonematice
3.4.5.2. Exerciţii pentru dezvoltarea atenţiei auditive
3.4.5.3. Exerciţii pentru dezvoltarea simţului acustico-motor
3.4.5.4. Exerciţii pentru dezvoltarea memoriei auditiv-verbale
3.4.5.5. Exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de diferenţiere a sunetelor
3.4.5.6. Exerciţii de analiză şi sinteză fonetică
51 51
57
57 59 61
67
73
77 82
82
83 85 87 88
89
91
91
91
92
92
CAPITOLUL 4. RINOLALIA
93
4.1 DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA RINOLALIEI 93
4.2. CLASIFICAREA, CAUZELE ŞI CARACTERIZAREA PE SCURT A RINOLALIILOR
95
4.3. DESPICĂTURILE LABIO-MAXILO-PALATALE -CAUZE ALE UNOR TULBURI
GRAVE DE COMUNICARE 100
4.3.1. Ce sunt despicăturile buzei şi ale palatului? 100
4.4. CAUZE ALE PRODUCERII DESPICATURILOR 103
4.4.1. Cauze ce ţin de dezvoltarea embrionului 104
4.4.2. Acţiuni ale unor factori de mediu 104
4.4.3. Factori nutriţionali 105
4.4.4. Factori infecţioşi 106
4.4.5. Caracteristici ale mamei 106
4.4.6. Factori genetici implicaţi în etiopatogenia despicăturilor oro-faciale (labio-maxilo-
palatale) 106
4.4.7. Date recente din literatura de specialitate privind diferite aspecte implicate în
problematica şi cauzalitatea despicăturilor palatale 108
4.4.7.1. Existenţa şi explicarea despicăturilor palatale submucoase
109
4.4.7.2. Sindromul Stickler 109
4.4.7.3. Acidul folie în prevenirea apariţiei despicăturilor palatale şi labiale
111
4.5. TRATAMENTUL DESPICĂTURILOR PALATINE ŞI
CORECTAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ
ADIACENTE 113
4.5.1. Echipa de specialişti pentru recuperarea sigură şi completă
113
4.5.2: Reconstruirea structurii alveolare 114
4.5.3. Probleme ale auzului şi ale urechii la copiii cu despicături palatale
116
4.5.4. Diagnosticul diferenţial al rinolaliei 117
4.5.5. Factori ce pot influenţa calitatea vorbirii persoanelor cu despicături ale buzei şi ale
palatului 119
4.5.5.1. Gravitatea sau complexitatea despicăturilor 119
4.5.5.2. Capacitatea de compensare şi alţi factori de natură psihică în evoluţia şi
corectarea palatolaliei 120
4.5.5.3. Deficienţe şi malformaţii ale mecamsmefor şi componentelor respiratorii Ci
şi articulatorii 121
DI 4.5.6. Corectarea rinolaliei şi a palatolaliei 122
LI 4.5,6.1 .Terapia logopedică în etapa
preoperatorie 124
4.5.6.2. Exerciţiile respiratorii necesare în activitatea logopedică
124
4.5.6.3. Terapia logopedică în etapa postoperatorie
130
4.5.6.3.1. Unele particularităţi ale respiraţiei în diferite tipuri de tulburări de limbaj
133
4.5.7. Corec tarea rinolaliei închise 134
CAPITOLUL 5.
BÂLBÂIALĂ (BALBISMUL, LOGONEVROZA) 137
5.1. INTRODUCERE 137
5.2. DEFINIŢII ALE BÂLBÂIELII 138
5.3. VORBIREA BÂLBÂIŢILOR 139
5.3.1. Semne sau simptome timpurii pentru
identificarea bâlbâielii 144
5.3.1.1. "Semne" ce se manifestă în vorbirea copilului
144
5.3.1.2. "Semne" observabile în conduite 145
5.3.1.3. "Semne" ce se produc în unele reacţii
sau trăiri interne 147
5.4. EFECTELE BÂLBÂIELII ASUPRA VORBIRII BÂLBÂITULUI
148
5.5. ASPECTE PRIVIND PERSONALITATEA BÂLBÂITULUI ŞI TEORII
EXPLICATIVE ALE BÂLBÂIELII
5.5.1. Abordări psihodinamice
5.5.2. Bâlbâială: tulburare a personalităţii
5.5.3. Bâlbâială: conflict apropiere-evitare
5.5.4. Bâlbâială: tulburare a mecanismului de reglare a distanţei
5.5.5. Bâlbâială: rezultatul a şase defecte comportamentale
8
5.5.6. Bâlbâială şi teoriile dezvoltării 160
5.5.7. Teoria socio-psihologică: Westrick, 1980 161
5.5.8. Bâlbâială: tulburare a realizării limbajului în
cadrul unei patologii a relaţiei 162
5.5.9. Explicaţie într-o optică bioenergetică 163
5.6. APARIŢIA ŞI SIMPTOMATOLOGIA BÂLBÂIELII 164
5.6.1. Efecte ale bâlbâielii asupra personalităţii
bâlbâitului 165
5.7. PERSONALITĂŢI CARE S-AU BÂLBÂIT 167
5.7.1. Winston Churchill 168
5.7.2. Somerset Maugham 169
5.7.3. Arnold Bennett 170
5.7.4. Georges VI 171
5.8. BÂLBÂIALĂ CA TULBURARE A FLUENŢEI VORBIRII
176
5.8.1. Caracteristici ale disfluenţelor bâlbâiţilor 178
5.8.2. Bâlbâială şi dezvoltarea limbajului 179
5.8.3. Bâlbâială şi unele patologii de dezvoltare 180
5.8.3.1. Relaţiile cu tulburările de limbaj 181
5.8.4. Anxietate şi bâlbâială 183
5.8.4.1. Date privind relaţia dintre anxietate
şi bâlbâială 184
5.8.4.2. Limite ale studiilor şi implicaţii
pentru tratamentul bâlbâielii 185
5.9. CAUZE ALE BÂLBÂIELII 186
5.9.1. Ipotezele psihologice 186
5.9.1.1. Rolul familiei 188
5.9.1.2. Răspunsuri "învăţate" 188
5.9.2. Ipoteze anticipative 189
5.9.3. Cauze musculare 190
5.9.3.1. Ipotezele neurologice 190
5.9.3.2. Anomaliile de funcţionare musculară
şi bâlbâială 191
5.9.4. Tulburări ale sensibilităţii în retur 192
5.9.4.1. Feed-back-uri autonome, auditive,
proprioceptive 192
5.9.5. Tulburări ale controlului auditiv şi "DAF" 192
5.9.6. Tulburări ale dominanţei emisferice 193
5.9.7. Disfunctii cortico-subcorticale 194
9
200
202
202 203
5.9.7.1. Rolul talamusuluiîn bâlbâială 195
5.9.8. Date privind neurofiziologia şi modele ale bâlbâielii
196
5.9.8.1. Imagistica funcţionala în producerea vorbirii
198
5.9.8.1.1. Tulburări asociate bâlbâielii 199
5.9.8.1.2. Mecanismul Valsaiva în bâlbâială
5.9.8.2. Modele de bâlbâială
5.9.8.2.1. Modele provenind din tulburări de sincronizare
5.9.8.2.2. Modele feed-back
5.9.8.2.3. Modele interacţioniste 203
5.9.8.2.4. Modelul aliniamentului planului propoziţiei suprasegmentale (Suprasegmental
Sentence
Plan
Alinement - SPA) 204
5.9.8.2.5. Modelul inhibiţiei reactive 205
5.9.8.2.6. ModelulDodge 208 5.10. FORME ŞI CARACTERISTICI ALE
BÂLBÂIELII 210
5.10.1. Caracteristici fono-articulatorii în bâlbâială
primară 212
5.10.2. Caracteristici prozodice 214
5.10.3. Caracteristici respiratorii 214
5.10.4. Caracteristici comportamentale 214 5.11. BÂLBÂIALĂ
SECUNDARA ŞI PARTICULARITĂŢILE EI 215
5.11.1. Particularităţi fono-articulatorii 216
5.11.2. Particularităţi prozodice 216
5.11.3. Particularităţi respiratorii 217
5.11.4. Particularităţile citirii 217
5.11.5. P articularităţile scrisului 218
5.11.6. P articularităţile comportamentale 218 5.12. TIPURI DE
BÂLBÂIALĂ 219
5.12.1. Bâlbâială fonatorie 219
5.12.2. Bâlbâială articulatorie 219
5.12.3. Bâlbâială respiratorie 220
f-tu. 220
5 12 4. Bâlbâială de tip Valsaiva
5.12.4.1. Controlul mecanismului Valsaiva
221
5.13. TRATAMENTUL ŞI CORECTAREA BÂLBÂIELII 224
5.13.1. La ce vârstă ar trebui să înceapă tratamentul logopedic al bâlbâielii?
225
5.13.2. Examinarea şi evaluarea bâlbâielii 226
5.13.3. Scara de examinare subiectivă a gravităţii bâlbâielii
227
5.13.3.1. Evaluarea subiectivă a procentajului repartiţiilor împotmolirilor
228
5.13.3.2. Evaluarea obiectivă a articulării 229
5.13.3.3. Reprezentarea bâlbâielii proprii de
către bâlbâit 232
5.13.4. Metode şi tehnici de terapie şi recuperare 232
5.13.4.1. Elementele terapiei complexe a
bâlbâielii 233
5.13.4.2. Asumarea rolului 234
5.13.4.3. Activitatea de îngrijire 234
5.13.4.3.1. Domeniile activităţii de
îngrijire 235
5.13.4.3.2. Obiectivele planului
terapeutic complex 236
5.13.5. Terapia simptomatică 236
5.13.6. Metoda psihoterapiei 238
5.13.6.1. Psihoterapia sugestivă 238
5.13.6.1.1. Sugestia directă 239
5.13.6.1.2. Sugestia indirectă 239
5.13.6.1.3. Distragerea atenţi ei 239
5.13.6.2. Psihoterapia de grup 239
5.13.6.3. Psihoterapia de relaxare 240
5.13.6.4. Psihoterapia familiei 241 5.13.6.4.1. Sugestii de atitudini şi
comportamente pentru părinţii
copilului bâlbâit 242
5.13.6.5. Terapia cognitiv-comportamentală 243
5.13.6.5.1. Antrenamentul de luare la cunoştinţă 244
5.13.6.5.2. Reglarea respiraţiei 244
5.13.6.5.3. Sporirea treptată a
debitului verbal 245
5.13.6.5.4. Restructurarea cognitivă 246
5.13.6.5.5. Practica sau antrenarea în grup
5.13.6.5.6. Armonizarea atitudinilor părinţilor
5.13.7. Prezentarea a doua paradoxuri existente în tratamentul bâlbâielii
5.13.7.1. Paradoxul interlocutorului
5.13.7.2. Paradoxul comunicării
BIBLIOGRAFIE
CUVÂNT ÎNAINTE
Prezenta lucrare îşi propune să aducă în atenţia cititorilor - studenţi, profesori, logopezi,
medici şi, nu în ultimul rând, părinţi - câteva dintre problemele de bază ale muncii logopedice
cu copii sau alte persoane ce prezintă diferite tulburări de limbaj. In opinia şi dorinţa noastră,
prezenta lucrare constituie do ai- primul volum dfntr-o serie de trei lucrări, în care ne
propunem să discutăm pe larg marea majoritate a problemelor muncii logopedice în contextul
diferitelor tipuri de tulburări de limbaj oral, scris-citit şi socotit.
Dată fiind bogata experienţă practică de care dispunem, am conceput această carte nu numai
ca pe o lucrare ştiinţifică ci şi ca un îndrumător practic pentru toţi cei care trebuie (sau doresc)
să lucreze în acest domeniu atât de sensibil şi pretenţios, dar care oferă şi satisfacţii sufleteşti
şi profesionale pe măsură.
Cei mai mulţi dintre subiecţii (sau "pacienţii") logopezilor sunt copii de diferite vârste, de
regulă între 3 şi 8-10 ani, în cazul celor cu intelect normal şi în vârsta de 10-12 ani şi peste,
atunci când este vorba despre copii cu deficienţe cognitiv-intelectuale, cu tulburări de
motricitate sau copii normali rămaşi în afara tratamentului logopedic. Nu rareori se întâmplă
ca, din diferite cauze, să se prezinte pentru corectarea unor tulburări, mai mult sau mai puţin
grave, chiar şi persoane adulte, studenţi sau lucrători în diferite domenii profesionale, care
simt nevoia corectării aspectului sonor sau a dicţiei lor.
Că multe persoane rămân necorectate ne dăm uşor seama urmărind diferite emisiuni la radio
sau pe posturi de televiziune la care crainici, cântăreţi, aşa-zişi "artişti" comentatori sau
diferite categorii de "şefi", mai ales din domeniul sportului "rege", sau din alte domenii, care
prezintă foarte serioase tulburări de vorbire. Să nu uitam să amintim de lumea politică, plină
de altfel de tot soiul de specimene, care mai de care cu modalităţi de exprimare mai mult
decât jenante (mă refer aici la formă, nu la conţinut...) care, pe lângă că se cred genii nici nu-şi
pun problema penibiîităţii modului lor de exprimare orală...
Dar, cei mai nepotriviţi rău-vorbitori sunt cei cu profesii didactice sau care au legături
apropiate şi de lungă durată cu copiii, deoarece modul lor defectuos de pronunţie şi articulare
poate influenţa negativ vorbirea copiilor prin faptul că se constituie "model" de pronunţie
pentru aceştia. Astfel de dascăli, alături de atâţia nevrozaţi şi psihopaţi (aflaţi pe posturi
didactice), contribuie din plin la discreditarea nobilei profesii de dascăl şi a învăţământului
românesc, aflat în plin proces de decădere.
13
Deoarece logopedia este o disciplină ştiinţifică cu un pronunţat caracter inter- şi
pluridisciplinar şi munca logopedului trebuie răspundă unor astfel de cerinţe, printr-o foarte
bună pregătire teoretică, completată de experienţa practică, făcută cu dăruire, plăcere, multă,
multă răbdare şi foarte multă dragoste pentru copii şi pentru muncă. Celor ce nu iubesc copiii,
care nu au răbdare cu ei, nu-i înţeleg şi nu pot coborî la nivelul lor de comunicare şi înţelegere
nu le recomandăm să facă muncă logopedică. Fără astfel de calităţi este foarte greu de obţinut
rezultate - adeseori de neimaginat pentru mulţi - şi, pe această cale, satisfacţiile de care
aminteam mai sus.
Prezenta lucrare este structurată pe cinci capitole, inegale ca mărime, dar considerate
necesare, nu numai din perspectiva prezentului volum, ci şi a întregii lucrări, aşa cum am
arătat la început.
Cititorii avizaţi vor constata că tenta pragmatică a cărţii este accentuată prin prezentarea unor
indici, absolut utili şi necesari în activitatea practică. Indicii sunt extraşi atât din literatura de
specialitate cât şi din experienţa personală. Astfel am urmărit să oferim, în special mai
tinerilor absolvenţi, logopezilor începători sau celor lipsiţi de experienţă sau de o îndrumare
calificată, o seamă de repere concrete, analitice, pe baza cărora să-şi poată organiza activitatea
şi să se orienteze în munca concretă de corectare şi recuperare a limbajului.
Dacă primele două capitole au un caracter mai teoretic, le-am considerat necesare tocmai din
perspectiva nevoii reîmprospătării unor cunoştinţe de bază legate de activitatea logopedică.
Următoarele trei capitole abordează probleme foarte concrete-, identificarea tulburărilor de
limbaj; realizarea diagnosticului diferenţial şi importanţa măsurilor de prevenire a tulburărilor
de limbaj; rinolalia; ultimul capitol fiind dedicat bâlbâielii.
Această ultimă temă a fost puţin abordată şi tratată în literatura de specialitate din ţara noastră,
mai ales în ultimele decenii, fapt pentru care i-am acordat un spaţiu mai mare. Deoarece
cauzalitatea bâlbâielilor nu a încetat să suscite numeroase discuţii, din partea multor categorii
de specialişti, în prezenta lucrare i-am acordat spaţiu pentru o prezentare, chiar dacă succintă,
considerată necesară pentru deschiderea orizontului celor ce se preocupă de studiul şi
corectarea acestora. Situaţia este aproape identică şi în problematica terapiei şi recuperării
persoanelor bâlbâite.
Deoarece dorim să cunoaştem opiniile cititorilor noştri, precum şi din dorinţa îmbunătirii
unei(unor) ediţii următoare, oferim adresa de e-mail la care putem fi contactaţi şi la care
primim eventuale observaţii şi sugestii: nrold.ioai).@yahoo.fr
Autorul
PREFAŢĂ
Numai cine nu cunoaşte complicaţiile psihice, suferinţele şi adeseori chinurile prin care trece
o persoană cu tulburări ale limbajului oral nu poate aprecia orice încercare sau apariţia unor
lucrări de specialitate menite să contribuie la prevenirea sau înlăturarea cauzelor ce le produc
sau, mai mult, să contribuie la cunoaşterea şi tratarea acestor tulburări şi recuperarea integrală
a persoanelor în cauză. Aceasta este perspectriva prin care privim apariţia cărţii Corectarea
tulburărilor limbajului oral scrisă de colegul Ioan Moldovan, fapt pentru care scriem prezenta
prefaţă cu o deosebită plăcere şi satisfacţie.
în calitate de logoped practician, pe de o parte, şi în calitate de dascăl şi cercetător, pe de altă
parte, autorul prezentei lucrări îmbină experienţa din cele două domenii pentru elaborarea,
prezentarea şi tratarea subiectelor aflate în cuprinsul prezentei cărţi, oferindu-i nu numai o
notă de originalitate ci şi un pronunţat caracter de carte de îndrumare şi de ştiinţă, în acelaşi
timp.
Astfel, autorul aduce o serie întreagă de lămuriri şi contribuţii personale, mai ales în
sprijinirea logopezilor practicanţi, pentru identificarea precoce a apariţiei şi fixării unor
tulburări de limbaj (la modul general), precum şi în mod particular şi special în cazurile de
bâlbâială. Se facilitează, astfel, orientarea concretă a muncii acestora, în general, şi în cadrul
temelor tratate, în special: dezvoltarea auzului fonematic şi a capacităţii de diferenţiere
fonematică; luarea unor măsuri de prevenire a apariţiei şi fixării tulburărilor de limbaj;
corectarea rinolaliilor deschise şi închise; bâlbâială (logonevroza)
Valorificând experienţa proprie, precum şi o bogată şi actuală informaţie din literatura de
specialitate, prezenta lucrare poate fi considerată o foarte importantă contribuţie de
specialitate, utilă unei largi categorii de cititori, începând cu studenţii - care se pregătesc să
devină "educatori speciali", profesori de sprijin, logopezi -, dar şi medicii ORL-işti şi
audiologi, surdologii, stomatologii chirurgi şi/sau ortodonţi, psihologii, precum şi părinţii sau
persoanele care au încredinţaţi spre creştere şi îngrijire (sau în tutelă) copii de vârstă
preverbală sau verbală mică.
Prin cele arătate mai sus, doar o infimă parte din ceea ce s-ar putea spune despre prezenta
carte, apreciem că lucrarea se recomandă de la sine şi lăsăm cititorilor plăcerea şi bucuria de a
descoperi celelalte virtuţi ale sale şi de a folosi multitudinea de valenţe în activitatea practică.
Prof.univ.dr. Nicolae Jurcău
CAPITOLUL 1

LIMBAJUL ORAL CA PRODUCŢIE


FONETICO-FONEMATICĂ
1.1. CÂTEVA ELEMENTE DE FONETICĂ ŞI FONOLOGIE
Apreciem că un capitol de acest fel (cât de mic) îşi găseşte locul şi rolul îritr-o lucrare eare-şi
propune ca scop major prezentarea şi discutarea unor probleme referitoare la tulburările de
limbaj, prevenirea şi terapia lor. Aceasta deoarece noţiunile ce urmează a fi prezentate în acest
capitol sunt necesare şi utile în cunoaşterea mai bună (mai ales în diagnosticul diferenţial) a
tulburărilor de limbaj şi efectuării concrete a tratamentului şi corectării, indiferent dacă este
afectat aspectul sonor sau se referă la tulburările de scriere şi citire.
Desigur, nu ne propunem a scrie "un mic tratat" de fonetică-fonologie, ci doar să prezentăm şi
să explicăm principalele noţiuni cu care logopedul se confruntă în activitatea sa, în fiecare
dintre etapele muncii sale, noţiunile respective fiindu-i necesare şi utile.
Menţionăm că materialul bibliografic de bază a fost: Andre Martinet (1970), Elemente de
lingvistică generală, în traducerea lui Paul Miclău, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, recurgând,
după caz, şi la alte surse bibliografice,
1.2. LIMBAJUL - REALITATE PSIHOLOGICĂ ŞI LINGVISTICĂ
Din punct de vedere psihologic sau, mai precis, psiholingvistic, limbajul constituie o activitate
de comunicare dintre oameni, realizată cu ajutorul limbii şi a tuturor resurselor sale. Dintr-o
perspectivă semiotică, limbajul este un sistem de semne şi simboluri, folosite după anumite
reguli, în vederea fixării, prelucrării şi transmiterii de informaţii (Enescu, 1985, p.167)1.
Sistemul de semne şi simboluri este condus de trei tipuri de reguli:
1
Cf. Miclea, M. (1991), Limbajul, în: I Radu (coord.), Psihologie, voi. 1, Uz intern, Cluj-Napoca, pag.
228-229.
17
a) reguli sintactice, care vizează relaţiile dintre semne (de exemplu, dintre diversele părţi de
propoziţie sau relaţiile dintre propoziţii în cadrul frazei);
b) reguli semantice, care reglează relaţiile dintre semne şi semnificaţiile lor şi c) regulile
pragmatice. Acestea din urma vizează stabilirea şi respectarea regulilor de utilizare, de
folosire a semnelor de către utilizatori în cadrul activităţii lingvistice.
"Din punct de vedere psihologic", subliniază M Miclea (1991), "limbajul face parte dintr-o
clasă mult mai vastă de fenomene - conduite simbolice - alături de gesturi, artele figurative,
mimică etc. La baza tuturor acestor fenomene, deci inclusiv a limbajului, se află funcţia
semiotică.""
Dintre formele limbajului se remarcă în primul rând forma verbală sau limbajul verbal, care
reprezintă concomitent şi una dintre formele de manifestare ale funcţiei semiotice.
Lingvistica studiază limbajul uman, adică ceea ce în vorbirea obişnuită se referă la capacitatea
omului de a-şi comunica ideile prin viu grai, de a-şi înţelege semenii cu ajutorul semnelor
vocale. Ca atare, limbajul uman (oral) are un caracter vocal. Acelaşi caracter vocal îl
păstrează şi limbajul scris, apărut de câteva mii de ani, mai întâi sub forma de pictograme sau
cuneiforme, scrieri ce au evoluat din ce în ce mai mult spre redarea cât mai fidelă a semnelor
vocale ale limbajului. Semnele scrise durează atât timp cât materialul pe care a fost realizat:
pe piatră (gravat sau încrustat), pe pergament, hârtie, cărămidă etc, cale pe care s-au transmis
(şi se transmite încă) tezaurul de cunoştinţe de la o generaţie la alta. Operele scrise transmit
patrimoniul ştiinţific şi cultural al omenirii.
In urma evoluţiei şi perfecţionărilor repetate s-a ajuns la scrierile alfabetice. Acestea oferă
pentru fiecare semn o succesiune de litere bine separate în textele tipărite pe care şcoala le
transmite învăţăceilor; adică, prin învăţarea scrisului şi a cititului omul învaţă să stabilească o
corelaţie sau o echivalenţă între semnul grafic şi corespondenţa sa vocală (orală).
"Aceasta", sublinează A. Martinet (1970, pag. 25) "nu trebuie să ne facă să uităm că semnele
limbajului omenesc sunt în primul rând vocale, că timp de sute de mii de ani aceste semne au
fost exclusiv vocale (orale, n.n.) şi că astăzi încă marea majoritate a oamenilor ştiu să
vorbească fără să ştie să citească. învăţăm să vorbim înainte de a învăţa să citim; cititul
dublează vorbirea, niciodată invers. In principiu, lingvistul face abstracţie de faptele de grafie.
El nu le ia în considerare decât în măsura în care faptele de grafie influenţează forma
semnelor vocale."3
2
Miclea, M. (1991), Op.ciî., pag. 229.
3
Martinet, A. (1970), Op.cit, pag. 25. 18
1.3. FIECARE LIMBĂ ARE SUNETELE EI SPECIFICE ŞI O DUBLĂ ARTICULARE
Chiar dacă mai multe popoare, fiecare având limba sa specifică, folosesc acelaşi alfabet,
sunetele limbilor respective nu sunt identice. Există diferenţe în domeniul pronunţării
consoanelor, dar mai ales al vocalelor. De exemplu, vocala din cuvântul englezesc bait nu este
un e pronunţat cu aceent englezesc, după cum nici cea din bit nu este un i deformat. în zona în
care limba română distinge între un i şi un e, limba engleză impune trei tipuri vocalice,
reprezentate respectiv în cuvintele beat, bait şi bit, tipuri care în nici un caz nu pot fi reduse la
sunetele i şi e din română. Sau, un alt exemplu: consoana notată cu s în ortografia spaniolă, şi
care se pronunţă în castiliană într-un mod ce aminteşte iniţiala franceză din cuvântul chien,
românescul şi, în realitate nu e nici un s nici un ş; m realitate, printre anumite modalităţi
articulatorii, limba română reţine două tipuri reprezentate de iniţiala din sine şi şine, în timp
ce spaniola nu are decât unul singur ce nu poate fi identificat ca iniţială cu nici unul dintre ele.
Forma şi specificul sunetelor depinde de modul de articulare.
Potrivit lui A Martinet, limbajul uman se caracterizează prin faptul că este articulat, aceasta
fiind o trăsătură a tuturor limbilor. Insă această caracteristică se manifestă în două planuri
diferite: adică fiecare dintre unităţile rezultate din prima articulare este ariculată la rândul ei în
unităţile de un alt tip.
Prima articulare a limbajului se realizează atunci când analizăm şi ordonăm fapte de
experienţă sau nevoi pe care dorim să le exprimăm într-un şir de unităţi înzestrate cu o formă
vocală şi cu înţeles. De exemplu daca folosesc enunţul azi nu mă simt bine deloc (pentru că
am o stare de rău), constatăm că nici una din cele cinci unităţi succesive azi, nu, mă, simt,
bine nu corespunde specificului stării mele. Pe fiecare din ele o putem regăsi în oricare alt
conţinut de comunicare a unor fapte de experienţă, de exemplu: simt, în simt frigul, iar bine,
în de bine, de rău.
Această primă articulare este modul în care se ordonează experienţa comună a tuturor
membrilor unei comunităţi lingvistice. Ea are un pronunţat caracter economic, adică poate fi
asemănată cu un sistem de comunicare în care un anumit sunet sau o suită de gesturi ar
corespunde unei anumite situaţii sau unui fapt de experienţă dat.
Fiecare dintre aceste unităţi din prima articulare prezintă un în ţeles şi o forma vocală (sau
fonică). Ea nu mai poate fi analizată în unităţi succesive mai mici care sa aibă un înţeles. Insă
forma vocală poate fi analizată într-un şir de unităţi, fiecare contribuind la deosebirea lui bine
de alte unităţi ca tine, bune, bune etc. In aceasta constă cea de-a doua
19
articulare a limbajului. în cazul cuvântului bine, de exemplu, unităţile componente sunt în
număr de patru şi pot fi reprezentate prin literele care-1 compun [b i n e]. Această a doua
articulare reprezintă o foarte mare economie: dacă fiecărei unităţi semnificative minimale am
face să-i corespundă un proces vocalic specific şi neanalizabil, ar trebui să deosebim mii de
astfel de produse, fapt incompatibil cu posibilităţile articulatorii şi cu sensibilitatea
receptorului auditiv uman. Datorită acestei a doua articulări, limbile se pot mulţumi cu câteva
zeci de produse fonetice ale unităţilor din prima articulare. în nene, de exemplu, se folosesc de
câte două ori fiecare dintre cele două componente [n] şi [e], pe care le notăm cu semnele
respective.
1.4. STRUCTURA LINGVISTICĂ DE BAZĂ
Dacă luăm oricare anunţ sau o parte a unui anunţ, care are înţeles, cum ar fi azi merg la teatru
sau numai teatru, fiecare parte componentă cu înţeles se numeşte semn lingvistic. Fiecare
semn lingvistic conţine sau comportă un semnificat, adică un înţeles sau o valoare a lui. în
acelaşi timp, semnul are şi un semnificam prin care semnul se manifestă (sunetele, literele
care îl compun). în vorbirea curentă termenul de semn se referă preponderent la semnificant.
Unităţile din prima articulare cu semnificatul şi semnificantul lor sunt semne minimale, atât
timp cât nici unele dintre ele nu poate fi analizată într-o succesiune de semne. Aceste unităţi
sunt denumite, în general, moneme.
Monemul este o unitate cu două feţe, o faţă semificată, înţelesul sau valoarea sa şi o faţă
semnificantă, care o reflectă pe prima sub aspectul fonic şi care este alcătuită din unităţile
celei de a doua ariculări, care se numesc foneme.
Lexemele sunt unităţi (moneme) care se regăsesc în dicţionar şi nu în gramatică (rădăcinile de
cuvinte), iar morfemele (sufixe, prefixe, desinenţe) atribuie o funcţie gramaticală, fapt pentru
care le regăsim în gramatică.
Fiecare limbă se manifesră sub forma lineară a anunţurilor, care în fapt constituie lanţul
vorbirii, ea rezultând din caracterul vocal al acesteia. Enunţurile vocale se desfăşoră în timp
şi sunt percepute în mod necesar prin auz ca o succesiune, mai mult sau mai puţin armonioasă
de sunete. Alte sisteme de comunicare, cum este cel vizual, de exemplu, nu este linear, ci
posedă două dimensiuni: vezi semnalizarea rutieră, de exemplu. Linearitatea enunţurilor
verbale explică succesivitatea monemelor şi a fonemelor. Ordinea fonemelor, în această
succesiune, are o valoare distinctivă la fel ca
20
alegerea unuia sau a altuia dintre foneme: semnul arc conţine aceleaşi foneme ca şi rac sau
car, însă nu se confundă între ele. în privinţa unităţilor din prima articulare situaţia este alta:
în mod sigur vânătorul pândeşte prada este altceva decât prada îl pândeşte pe vânător. Se
întâmplă adeseori ca un semn să îşi poată schimba locul într-un enunţ fără să aibă urmare o
schimbare esenţială a sensului: va ploua mâine după amiază sau mâine după amiază va ploua
sau mâine va ploua după amiază. în altă ordine de idei, în multe cazuri, lexemele îşi anexează
morfeme, care prin indicarea funcţiilor în enunţ, prin raporturile cu alte semne, le permit să
figureze în diferite poziţii fără a afecta înţelesul ansamblului.
Fiecare limbă are un mod propriu de articulare, atât a enunţurilor cât şi a semnificaţiilor, fapt
ce conduce la diferenţierea limbilor între ele. Această diferenţiere apare ca urmare a modului
în care vorbitorii fiecăreia dintre ele analizează datele experienţei şi modul în care valorifică
posibilităţile aparatului fono-articulator. Datorită acestui fapt cuvintele unei limbi nu au
echivalente exacte în cuvintele altor limbi, ca rezultat al analizei variate a datelor experienţei.
în oricare limbă, numărul anunţurilor, enunţurilor posibile este, cel puţin în mod teoretic,
infinit pentru că nu există limită pentru numărul de moneme succesive pe care le poate
conţine un enunţ. Ca urmare, fiecare limbă prezintă o listă deschisă a monemelor. Adică ar fi
imposibil să determinăm exact câte moneme distincte prezintă o limbă, pentru că în orice
comunitate, în fiecare moment, apar nevoi noi, iar acestea conduc la apariţia unor denumiri
noi.
în opoziţie cu monemele, lista fonemelor unei limbi este închisă, însă trebuie menţionat faptul
că limbile vorbite pe domenii întinse (ca franceza, engleza, spaniola) nu prezintă o unitate
perfectă şi variază într-o anumită măsură, de la o regiune la alta şi de la o clasă socială la alta.
Ca urmare a celor discutate mai sus, A Martinet defineşte limba în modul următor: "O limbă
este un instrument de comunicare, conform căruia experienţa omenească este analizată în mod
diferit în fiecare comunitate în unităţi înzestrate cu un conţinut semantic şi cu o expresie
fonică, monemele: acesta expresie fonică se articulează la rândul ei în unităţi distinctive şi
succesive, fonemele, în număr determinat în fiecare limbă, a căror natură şi ale căror raporturi
reciproce diferă la rândul lor de la o limbă la alta. Aceasta implică: 1) că termenul de limbă
desemnează un instrument de comunicare dublu articulat şi cu articulare vocală; 2) că în afară
de această bază comună, nu este lingvistic cu adevărat decât ceea ce poate fi diferit de la o
limbă la alta".4 Datorită acestei realităţi, faptele de limbă sunt "arbitrare" sau "convenţionale".
4
Martinet, A. (1970), Op.cit., pag. 40.
21
1.5. TIPURILE DE SUNETE
1.5.1. Structura aparatului fono-articulator
Sunetele vorbirii sunt, de regulă, rezultatul acţiunii anumitor organe, numite "organe ale
vorbirii" sau "aparatul fono-articulator", asupra coloanei de aer expirator, venită din plămâni,
cu contribuţia esenţială a unor componente neurologice şi zone de proiecţie corticală.
Se poate vorbi despre organe periferice ale vorbirii şi despre proiectarea sau, mai bine zis,
proiecţiile neuro-fiziologice ale limbajului. Morfologic vorbind, se poate afirma că aparatul
periferic al vorbirii cuprinde trei componente distincte: 1) componenta energetică (cuprinzând
o parte a aparatului respirator), care asigură şi susţine producerea sunetelor şi amplificarea
(rezonarea acestora) în organe speciale; 2) componenta generatoare (care produce sunetele
propriu-zise) şi 3) aparatul sau componenta rezonatoare.
Componenta sau sistemul energetic cuprinde două categorii de muşchi: muşchii striaţi
(diafragma, muşchii intercostali şi o parte din muşchii abdominali) şi muşchii netezi care intră
în structura traheei şi a bronhiilor. Din punct de vedere al fonatiei şi articulaţiei, acelaşi sistem
energetic cuprinde următoarele segmente: a) laringele şi glota (în care se află cele doua coarde
vocale), loc în care se petrece generarea sau producerea de sunete "brute"; b) segmentul
articulator care cuprinde limba, palatul dur, palatul moale şi vălul palatal; c) cavităţile
rezonatoare, cutia toracică, cavitatea faringială, laringo-faringele, cavitatea nazală şi sinusurile
feţei.
Fonaţia (adică producerea de foneme, vorbirea) rezultă din acţiunea componentelor
"segmentului generator" asupra coloanei de aer expirator ce iese din plămâni. în urma
contracţiilor volontare ale muşchilor expiratori, aerul este împins din plămâni spre exterior.
Primul organ implicat în actul fonatiei (pe traiectul aerului din plămâni spre exterior) îl
constituie glota, aşezată la nivelui laringelui (a "mărului lui Adam") (Figura 1.1.). Glota este
formată din două cute musculare ale peretelui traheic, denumite coardele vocale. Când
coardele vocale se apropie, pot închide complet trecerea aerului, constituind astfel primul
obstacol în calea undei de aer expirator. în timpul respiraţiei, coardele vocale se află
îndepărtate, permiţând aerului să treacă liber în ambele sensuri. în timpul vorbirii, sub
presiunea aerului expirator şi sub acţiunea impulsurilor nervoase venite din creier (de la
centru motor al vorbirii), coardele intră în vibraţie. Sunetul produs prin vibrarea glotei
(laringelui) se numeşte voce.
22
Cartilajul
epiglotic
Osul hioid
Cartilajul tiroid
Cartilajul cricoid
Cartilajele traheale
Cartilago epiglottica Cornu minus ossis hyoidei Cornu majus ossis hyoidei
Lig. thyrohyoideum laterale Membrana thyrohyoidea
Foramen n. laryngei superiori»
Cornu sunerius cartilaginis thyroideae
Lig. thyrohyoideum medianum
Incisura thyroidea superior
Cartilago thyroidea
Cornu inferius cartilaginis diyroideae
Lig. cricothyroideum
Capsula articularis cricothyroideum
Cartilago cricoidea
Lig. cricotracheale
Trachea
Figura nr. 1.1. Laringele - vedere anterioară (după Wmterthur, (1997), Atlas de anatomie,
Ediţia a M-a, Editura AII, Bucureşti)
Potrivit teoriei neurocronaxice, mecanismul vibraţiei coardelor vocale este următorul: în
prima fază marginile coardelor vocale se îndepărtează în mod activ (sub acţiunea impulsurilor
nervoase), iar ulterior aerul care a pătruns cu presiune din spaţiul subglotic determină
deschiderea completă a fantei glotice. Coardele vocale fiind elastice se apropie din nou şi
închid fanta glotică. Această mişcare se repetă pe parcursul emisiei vocale. Date ale unor
cercetări mai recente au evidenţiat faptul că vibraţia corzilor vocale se produce şi numai pe
baza impulsurilor nervoase, în absenţa presiunii aerului expirator.
Faringele şi laringele. Porţiunea canalului expirator aflată la nivelui "mărului lui Adam"
poartă numele de laringe. Mai sus, traheea se deschide într-o cavitate numită faringele, aflată
în partea posterioară a gurii. Faringele comunică cu cavitatea (şi fosele) nazale în timp ce
vălul palatului nu este lipit de peretele posterior. Ridicarea palatului moale sau a vălului
palatal şi lipirea sa de peretele posterior al faringelui obligă unda expiratorie să se
23
scurgă pe gură. Aceeaşi poziţie o are şi în timpul masticaţiei alimentare şi a înghiţirii acestora
şi a apei. Palatul moale (vălul palatului) formează două arcuri separate în mijlocul spaţiului
bucal, printr-o prelungire care este omuşoruî sau uvula, de unde provine adjectivul de
"uvular" pentru produsele fonice rezultate din acţiunea omuşoruiui. Tot la nivelul faringelui se
află epiglota care acoperă orificiul traheii şi împiedică astfel particulele alimentare (sau de
băutură) să se scurgă în laringe.
Când vorbim, vălul palatului este fie ridicat, fie lăsat în jos. Dacă este coborât o parte din (sau
toată) unda expiratorie se scurge prin fosele nazale fără a întâlni alte obstacole. Această
modalitate de scurgere a aerului dă vocii un timbru nazal, normal pentru consoanele nazale m
şi n, şi anormal pentru toate celelalte sunete. Când are un caracter patologic, tulburarea poartă
numele de rmolalie şi prezintă forma cea mai gravă şi mai complexă în palatolalie.
Processus styloideus
M. stylohyoideus
M. stylopharyngeus Tunica mucosa oris
Limba
M. longitudinaiis inferior linguae
M. styloglossus
M. hyoglossus
M. genioglossus
i—— Mandibula
M. constrictor pharyngis medius
M. gertiohyoidete M. mylohyoideus Os hyoideum M. sternohyoideus M. omohyoideus Membrana thyrohyoidea M.
thyrohyoideus Cârti îagp thyroidca Pars thyroph&ryngea m. constrictons pnaryngis inferioris
M. cricothyroideus Pars cricopharyngea m. constrictons pharyngis inferioris
Trachea Oesophagus
Figura nr. 1.2. Muşchii limbii şi ai laringelui (după Winterthur, (1997), Atlas de anatomie,
Ediţia a fii-a, Editura AII, Bucureşti)
24
în procesul articulării, sunetele sunt mai bine diferenţiate dacă întreaga undă de aer expirator
se scurge pe gură, adică dacă vălul palatului este ridicat, fapt pentru care, în timpul vorbirii
normale, acesta poziţie a organului este mai frecventă decât aceea care permite scurgerea
aerului (fie şi parţial) prin căile nazale.
1.5.2- Vocalele
în orice limbă se întâlnesc cel puţin două tipuri de sunete: vocale şi consoane. Vocalele
reprezintă vocea repercutată (reflectată) de cavităţile ce compun partea superioară a canalului
respirator. Timbrul specific fiecărei vocale este dat de volumul şi poziţia componentelor
cavităţii bucale, avându-se în vedere: poziţia limbii, a buzelor şi gradul de deschidere a gurii.
Pentru fiecare dintre vocalele limbii române, limba se deplasează într-o anumită poziţie,
anterioară, medie sau posterioară, în cavitatea bucală. De asemenea, ea poate fi apropiată mai
mult sau mai puţin de palat, după cum rezultă din tabelul I.
Tabelul I
Tipurile vocalelor
Anterioare MedU Posterioare
Deschise *a
Semi-deschise e ă 0

închise i î u
La pronunţia şi articularea unora dintre vocale participă şi buzele, contribuind şi ele la
acordarea "formei" sunetelor. După participarea buzelor, vocalele (limbii române) au
următoarele caracteristici:
a - vocală nelabială (sau nelabializată);
ă - vocală nelabială (sau nelabializată);
i - vocală nelabială (sau nelabializată);
f - vocală nelabială (sau nelabializată);
e - la pronunţia lui e, buzele se apropie de arcadele dinţilor, cu comisurile retrase ca într-un
zâmbet, distanţa dintre ele fiind de cea 5-10 mm;
o - în pronunţia lui o, buzele se proeminează uşor înainte şi "se rotunjesc" luând forma unui
oval (sau ou);
u - este de asemnea o vocală la pronunţia căreia participă şi buzele. Asemenea în cazul
pronunţării vocalei o, acestea se rotunjesc şi se
* Cf. Jurcău, E., Jurcău, N. (1989), Cum vorbesc copiii noştri, pag. 26-27, a este o vocală
deschisă nelabială, centrală. în legătură cu cea din urmă caracteristică, Rosetti, Al. şi
Lăzăroiu, A. (1982, pag. 72) sunt de părere că "a este o vocală neutră, nu centrală, cum o
consideră Gramatica limbii române şi, conducându-se după ea, şi alţi autori".
25
proeminează mai mult în faţă, concomitent cu reducerea diametrului deschiderii. Pentru
subiecţii cu dificultăţi de motricitate şi control al mişcărilor buzelor în învăţarea vocalelelor,
dintre cele două se începe mai întâi cu o şi după însuşirea acesteia, prin acomodarea organelor
fonatorii, se trece la învăţarea lui u.
Vocale nazale. în mod obişnuit, pronunţarea vocalelor în limba română are un carecter oral,
adică în timpul pronunţării lor vălul palatului este ridicat, iar aerul expirator se scurge prin
caviatatea bucală. O oarecare coborâre a vălului, cum este cazul în unele palatolalii ce nu sunt
foarte grave, neînchiderea vălului nu împiedică pronunţarea corectă a unora dintre ele, ci ele
primesc o rezonanţă nazală. Cu cât afecţiunea este mai gravă, cu atât sunt mai afectate şi
vocalele, tulburarea persistând şi după refacerea chirurgicală a despicăturii palatale. în
condiţiii normale, unele vocale care îl preced pe m sau pe n primesc o uşoară nuanţă nazală,
această nazalizare nu este însă atât de pronunţată ca în alte limbi, cum este de exemplu în
franceză: un, vin, fond etc.
1.5.3. Consoanele
Sunt numite consoane acele sunete care, fără sprijinul unei vocale precedente sau următoare,
sunt greu de perceput. în funcţie de participarea vocii la pronunţarea lor, distingem două
categorii de consoane:
a) sonore: b, d, g, j, 1, m, n, r, v, z;
b) surde: c, f, h, s, ş, t, ţ.
Consoanele sonore se pronunţă cu voce, adică pe baza vibrării coardelor vocale, iar cele surde
fără voce, adică unda de aer respirator se scurge liberă prin faringe, coardele vocale fiind
îndepărtate (în repaos).
Obstacolele care se pun m calea undei de aer expirator sunt plasate, în diferite locuri, iar
deblocarea sau depăşirea acestora se face printr-o explozie (ocluzie), semiocluzie, fricţiune sau
vibraţie, fapt pentru care consoanele se categorizează în oclusive, semiocluzive, fricative,
vibrante.
După criteriul organelor componente ce participă la articularea lor, consoanele sunt: bilabiale
(adică la articularea lor participă ambele buze): b, p, m; labiodentale: / v; dentale: t, ţ, d, n;
anteropalatale: ş, j, ţ, c; laterală: 1, velare: c, g, h; vibrante: r.
Ocluzivele sunt consoane care presupun o închidere a canalului expirator. Deschiderea bruscă
a acestei închideri se poate percepe înaintea vocalei următoare: în silaba pa sau ba
deschiderea bruscă a buzelor se aude sub forma unei explozii înaintea vocalei următoare.
Menţionăm faptul că pentru pa, p fiind o surdă, expozia trebuie să fie mai puternică decât
pentru ba, în care, sunetul fiind sonor, nu are nevoie de o expozie atât de puternică. La
pronunţarea sunetului p buzele trebuie apropiate mai ferm pentru a se
26
putea crea în gură o presiune mare a undei expiratorii, astfel încât la deschiderea bruscă a
buzelor să producă explozia necesară. Pentru pronunţarea lui b buzele se apropie uşor una de
cealaltă, fiind oarecum relaxate, încât creşterea presiunii de aer între buze şi dinţi şi cu
concursul vocii, sunetul se produce cu foarte mare uşurinţă. Dar zgomotul produs de expozie
poate fi perceput şi când consoana ocluzivă este precedată de o vocală. Ceea ce se percepe în
rostirea silabei ap de exemplu, este mai ales întreruperea bruscă a lui a prin închiderea
buzelor pentru a face posibilă explozia următoare, fiind percepută în fapt o implozie.
Sunetele care comportă o îngustare a canalului expirator, îngustare ce merge până la
închiderea acestuia, poartă numele defricativă, cu condiţia ca frecarea aerului la nivelul
obstacolului sau a îngustării să fie clar percepută. Este cazul sunetelor / şi v când buza
inferioară se apropie (prin atingere) de dinţii de sus, aerul expirator producând o fricţiune la
acest nivel.
Când aerul expirat ocoleşte un obstacol central, producându-se un sunet, acesta poartă numele
de lateral: obstacolul este constituit de limbă în întregul ei sau numai de vârful său, care
atinge un punct din cerul gurii, permiţând aerului să se scurgă pe părţile laterale: este vorba de
sunetul l.
Pentru producerea sunetelor vibrante este necesară producerea vibraţiei vârfului limbii sub
presiunea aerului expirator. în limba română, singura consoană vibrantă este r, sunet care se
aude atunci când pronunţăm cuvinte ca: ram, dar, sărit, rază, dar, doar, mărire etc. Spre
deosebire de locul şi modul de producere a sunetului în alte limbi, în română r se produce cu
vârful limbii ridicat în partea anterioară a palatului dur, aceasta constituind o stavilă în calea
undei de aer respirator. Tonicitatea limbii trebuie astfel reglată încât să fie suficient de
tensionată pentru a se opune ieşirii curentului de aer, dar în acelaşi timp să-i asigure şi o
elasticitate suficientă pentru producerea vibraţiei. Adică ea nu trebuie să fie nici flască (sau cu
un tonus mai scăzut), nici hipertonică.
După durata lor, consoanele pot fi divizate în doua categorii: momentane şi continue.
Oclusivele şi semioclusivele se înscriu în categoria momentanelor, deoarece ele se
"epuizează" o dată cu efectuarea exploziei sau a semiexploziei, având diferite particularităţi în
funcţie de tipul şi locul sunetului (sunetelor) cu care se articulează. Oricât ne-am strădui, nu
putem prelungi durata sunetelor respective. în schimb, sunetele continui permit acest lucru.
Este vorba despre suntele laterale, fricative, siflante şi vibranta r. Ele pot fi prelungite după
dorinţa sau necesităţile vorbitorului, fără să afecteze în vreun fel comunicarea. în lucrarea lui
A. Martinet (1970, p. 72) este prezentată şi o schemă asupra modului şi locului de articulare a
sunetelor, schemă pe care o prezentăm în figura nr. 1.3:
27
palatul aaleriar
palatulse
pss.tftshiaJ&
fose/e n aia le
dinţa 'de sus)
re>troflexe. alveole
o: articulare apico-dentald
6 ■ articulare alveolară
C : articulare rciroflexa
d- articulare palotalo
e : articular» postpo.'otolă şi velară
f .' articulare uvutoro
g : articulare foringafâ
h ; ridicarea votului (articulari orale)
larincjt
Figura nr. 1.3. Schema articulaţiilor intrabucale (după Martinet, A., Op.cit., pag. 72)
Se poate spune că o categorie aparte de consoane o formează cele africate. Aceste sunete se
compun din comprimarea până aproape de o suprimare totală de două sunete diferite (o
ocluzivă şi o fricativă) t + s = ţ; t + ş = c; d + j = g, fapt ce conduce la apariţia unui sunet cu
însuşiri cu totul deosebite. Mecanismul de producere al acestor sunete este următorul: în
timpul articulării, se disting mai mulţi timpi: pregătirea organelor fono-articulatorii; momentul
de poziţie optimă pentru producerea sunetului şi în al treilea moment relansarea şi revenirea
organelor spre o poziţie neutră sau "adecvarea" pentru pregătirea unui nou sunet. în procesul
vorbirii, al pronunţiei se percepe mai ales cel de-al doilea moment. în unele situaţii relansarea
(adică cel de-al treilea moment) se desfăşoară foarte lent, încât ascultătorul nu-1 sesizează. în
pronunţia africatelor, acest moment din pronunţia explozivei este suprimat de momentul
pregătirii şi pronunţării celui de-1 doilea sunet. De regulă, africatele rezultă dintr-o ocluziune
obţinută cu dosul limbii aproape de vârful acestui organ lipit de regiunea post alveolară a
dinţilor de sus, fapt care-i dă primei părţi a sunetului o ţinută asemănătoare lui t sau d,
obţinând caracterul specific din cea de-a doua sa componentă. Prin sinteza celor două sunete
se obţine consoana africată pe care o percepem distinct de oricare alta asemănătoare.
Sunetele apicale rezultă din acţiunea vârfului limbii (apex). După locul pe dinţi sau cerul gurii
unde se aplică acest vârf, pentru pronunţie şi 28
articulare, distingem următoarele tipuri articulatorii: apico-dentale, apico-alveolare şi
retroflexe.
Sunt semi-ocluzive apico-dentale consoanele t şi d, şi se aud asemenea pronunţiei în cuvintele
timp şi dinte. Pentru pronunţia apico-aveolarelor, vârful limbii se plasează la nivelul
alveolelor dentale, la rădăcina dinţilor, ca în cazul pronunţiei sunetelor ce, ci, ge, gi, iar pentru
retroflexe în partea medianei anterioare a palatului dur, ca în pronunţia lateralei /, vibrantei r
şi sunetelor complexe che, chi şi ghe, ghi.
în munca logopedică de corectare a tulburărilor de scris-citit, dar şi în munca cu afazicii, se
utilizează noţiunile de grafem şi morfem. Grafemul reprezintă semnul scris al unui sunet,
adică litera respectivă; el provine din fr. grapheme5. Morfemul este un element morfologic
(prefix, sufix, desinenţă etc) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte sau
forme flexionare noi. Provine din gr. morphe = formă6.
Potrivit DEX, morfemul este un element morfologic (afix, accent, desinenţă, alternanţă
fonetică, cuvânt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte şi forme
flexionare; provine din fr. morpheme7 şi este cea mai mică unitate din srtuctura morfologică a
cuvântului cu un sens deterrniiiat (lexical sau gramatical).
Aceste elemente, componente ale limbajului oral (foneme reprezentând vocale sau consoane
şi morfemele), se însuşesc, în mod firesc şi natural, de către copilul normal din punct de
vedere anatomo-fiziologic şi psihic, sub influenţa benefică a mediului socio-familial în
situaţia îndeplinirii a două condiţii:
a) mediul verbal să fie suficient de stimulativ şi corect din punct de vedere fono-articulator
şi gramatical şi
b) copilul să poată recepta (prin auz) suficient de bine vorbirea celor din mediul ambiant,
pentru ca pe baza "modelelor" auditive receptate să-şi poată elabora şi forma propriile modele
de pronunţie.
Această a doua "condiţie" relevă rolul major al unei funcţionalităţi normale a receptorului
analizatorului auditiv, a cărui structură o prezentăm în figura nr. 1.4.
5
DEX. Dicţionarul explicativ al limbii române, (1975), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, pag.
380.
6
xxx, Mic dicţionar enciclopedic, (1978), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pag. 626.
7
DEX, idem, pag. 568.
29
ST8UCŢWSA «RECÎH»
'•" -"-■'' ■'" ■&>: ■■■•■■■ :

Figura nr. 1.4. Structura urechii (după Popescu, R. (2003), Formarea şi dezvoltarea
competenţelor de comunicare la copiii deficienţi de auz, Teză de doctorat, Universitatea
"Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca, pag. 74)
Orice "alterare" în structura anatomică sau funcţională, la nivelul oricăreia dintre structurile
urechii, se poate reflecta, în funcţie de gravitate, asupra însuşirii limbajului sub toate
aspectele: impresiv, expresiv, oral şi asupra scrisului şi a cititului. Dar, asupra rolului auzului
în însuşirea limbajului oral vom mai reveni pe parcursul capitolelor ce urmează.
30
CAPITOLUL 2

FACTORI DE STIMULARE ŞI DE ÎNSUŞIRE A


LIMBAJULUI DE CĂTRE COPIL
2.1. ÎNSUŞIREA LIMBAJULUI DE CĂTRE COPILUL NORMAL
Se poate afirma, fără teama de a greşi, că omul este singurul animal dotat cu capacitatea
înnăscută de a comunica prin limbaj articulat. Limbajul şi toate celelalte mijloace specifice ale
sale îi permit omului să-şi exprime conţinutul gândurilor sale, trăirile sale afective, să
asimileze o capaciatate logică şi critică şi, în general, să-şi îmbogăţească patrimoniul său
intelectual.
Actul însuşirii limbajului de către noul născut este complex şi relativ de durată, în condiţii
normale întinzându-se pe parcursul a 3-5 ani, uneori chiar mai mult. In toată această perioadă
se dezvoltă sub toate aspectele sale: impresiv, expresiv, al vocabularului şi al structurii
gramaticale. Dezvoltarea limbajului trebuie înţeleasă în contextul general al creşterii şi
dezvoltării copilului sub toate componentele şi aspectele pe care le implică. Apreciem
necesară acesta menţiune deoarece orice perturbare, de o anumită complexitate sau gravitate,
în unul sau mai multe dintre celelalte componente ale dezvoltării se poate răsfrânge negativ şi
asupra însuşirii limbajului.
2.2. FACTORI STIMULATIVI ŞI/SAU INHIBITIVI ÎN DEZVOLTAREA
LIMBAJULUI
în afara factorilor ce ţin de personalitatea copilului, o multitudine de alţi factori sunt de natură
să-i influenţeze dezvoltarea limbajului. Dintre aceştia, mediul socio-familial şi cultural al
familiei, calitatea şi cantitatea comunicării cu copilul şi în jurul său sunt printre cei mai
importanţi factori de mediu care, după părerea noastră, trebuie menţionaţi.
Mediul social. Prezenţa copilului într-un mediu în care se comunică, în care se vorbeşte, în
care i se adresează, familia, în special prezenţa mamei cu dragostea sa, constituie un factor
primordial pentru însuşirea limbajului
31
de către copil. Integritatea anatomică şi funcţională a organelor de simţ, în special ale văzului
şi auzului, precum şi nivelul intelectual corespunzătoar constituie, de asemenea, condiţii de
aceeaşi importanţă pentru însuşirea limbajului.
Mediul vorbitor activ din jurul copilului constituie un fel de "baie sonoră" care activează şi
stimulează dezvoltarea copilului în plan afectiv, al comunicării şi al dezvoltării intelectuale.
Ascultând zi de zi mesajele pline de afecţiune ale mamei, copilul ajunge ca în mod treptat să
asocieze vocea cu chipul aceleia care i se adresează şi, în timp, să diferenţieze melodia vocii,
apoi cuvintele între ele. Sub puternica impresie afectivă, copilul încearcă să imite "producţia
verbală a mamei" prin producerea de sunete. Această "producţie" se va manifesta mai întâi
sub forma gânguritului, care apare cam la 2-3 luni şi se manifestă sub forma unor sunete mai
mult sau mai puţin articulate şi diferenţiate. Pe măsură ce copilul creşte, sunetele pe care ie
emite devin din ce în ce mai multe şi mai diferenţiate, copilul dobândind o plăcere din a
exersa să "comunice" în acest fel.
Situaţiile în care gânguritul copiilor întârzie să apară sau, după o perioadă de la apariţie
stagnează sau dispare, constituie simptome ce semnalizează faptul că se întâmplă ceva cu
copilul. în astfel de situaţii trebuie făcut un control medical atent în care să se verifice şi
funcţionalitatea analizatorilor auditiv şi / sau vizual, pentru a se putea lua, din timp, toate
măsurile necesare pentru înlăturarea cauzelor şi prevenirea, pe acesta cale, a apariţiei şi
instalării unor întârzieri grave şi a unor tulburări de limbaj.
Se ştie că prima imagine perceptivă clară a sugarului este cea legată de identificarea figurii
materne. în cadrul relaţiilor zilnice, în timpul alăptării, a igienei şi a celorlorlalte îngrijiri pe
care i le acordă mama, treptat copilul ajunge să asocieze vocea ei cu expresiile faciale şi cu
diferite mişcări ale buzelor. In acest fel, el ajuge să-şi formeze anumite "modele" vizuale ale
unor mişcări - legate de sunete - pe care încearcă să le imite, să le reproducă. însă, doar
modelul imaginii vizuale nu este suficient decât pentru mişcarea organelor fonatorii,
reproducerea sunetelor având nevoie de modele mentale (corticale) auditive. Aceste "modele"
ale sunetelor sunt preluate tot din mediul exterior, ca urmare a prezenţei copilului în mediul
vorbitor şi receptării repetate a unor mesaje verbale ce-i sunt adresate. Dacă cei din imediata
apropiere a copilului vor vorbi cu anumite deficienţe, modelul respectiv de vorbire se va
imprima sugarului şi ca urmare îl va reproduce, el neştiind că este greşit.
32
Anumite deficienţe ale sensibilităţii auditive, ale auzului fonematic1, unele tulburări ale
văzului sau alte perturbări ale unor capacităţi psiho-intelectuale cum sunt: deficienţe ale
atenţiei, tulburări ale capacităţilor perceptive, deficit intelectual şi altele pot conduce la
apariţia şi instalarea unor tulburări de limbaj mai mult sau mai puţin grave.
2.3. DEZVOLTAREA LIMBAJULUI COPILULUI ÎN PRIMII ANI DE VIAŢĂ
încă de la naştere copilul îşi manifestă disponibilităţile sale verbale prin strigăt. După primele
săptămâni de viaţă (3-4), el începe să-şi exprime satisfacţiile, nevoile, prin voce, în special îşi
exprimă stările de foame, de durere sau de disconfort, prin plâns. Treptat ajunge să se distingă
emisiunile vocale "dulci", de plăcere, satisfacţie, confort, de cele dure, menţionate mai sus.
Astfel începe perioada preverbală, în care copilul achiziţionează şi acumulează pregătindu-se
pentru perioada verbală, care începe în lunile a 9-aşi a 10-a.
Pe la vârsta de 4-5 luni, când copilul gângureşte deja, se profilează un fel de dialog între
mamă şi sugar. El începe să "răspundă" la vocea mamei, care i se adresează şi-i exprimă
tandreţe şi afecţiune, cu o anumită melodie şi cu un anumit ritm, încercând să le reproducă pe
cele auzite. Astfel de vocalizări, de "cântece", în care se alternează vocale şi consoane,
continuă până pe la 6-7 luni, când copilul trece la o altă fază sau etapă: cea de lalaţie. Lalaţia
constă în repetări de combinaţii silabice: ma, ma, ma, ma, ba, ba, ba, ba, da, da, da, da etc, în
care consoanele sunt mai mult sau mai puţin diferenţiate. Lalaţia constituie un excelent
exerciţiu de învăţare a folosirii organelor şi aparatului fono-articulator. în această perioadă
copilul este capabil să exprime toate sunetele imaginabile, aşa cum afirma Jakobson,2
aparţinând tuturor limbilor de pe glob.
Dezvoltarea mijloacelor de expresie ale copilului, inclusiv primele cuvinte articulate cu sens,
se află într-un raport strâns cu interesul pe care-1 arată cei din mediul familial sau din mediul
imediat al copilului. In special prezenţa mamei are un rol deosebit de stimulativ pentru toate
componentele dezvoltării copilului: psihică, intelectuală, fizică, emotiv-afectivă etc şi
bineînţeles asupra dezvoltării limbajului cu toate aspectele sale.
1
Auzul fonematic reprezintă o însuşire a auzului şi constă în capacitatea de a diferenţia fonemele între
ele. Asupra lui vom reveni cu precizări pe parcursul lucrării.
2
Citat de Cippone, A. de Filippis (1993), Turbe del Linguaggio e Riabilitaziom, Armando Editore,
pag. 24.
33
între perioada prelingvistică şi cea lingvistică este o perioadă de câteva luni în care copilul îşi
pune la punct "limbajul propriu" prin alegerea fonemelor de combinat, activitate în vederea
căreia întrerupe lalaţia manifestând o atitudine de inhibiţie sau de reţinere în privinţa
manifestărilor verbale. După astfel de întreruperi, lalaţia continuă în timpul activităţilor de joc
şi când e în pat, însă nu este folosită pentru "comunicare" deoarece şi-a dat seama că limbajul
său este diferit de cel al adulţilor. Este perioada în care copilul începe să pronunţe primele
cuvinte, exclamaţii, onomatopee, care însă au o semnificaţie precisă numai pentru părinţi sau
pentru cei care-1 îngrijesc. In acest context, gratificaţiile, încurajările venite de la aceştia sunt
de natură să stimuleze şi să ajute copilul pentru o mai bună dezvoltate a vocabularului şi la o
perfecţionare a producţiei sale vocale (fonematice). Repetarea unor silabe ca "ma, ma, ma, ta,
ta, ta" sau "pa, pa, pa" pe la 10-12 luni sunt percepute de părinţi sau de către ceilalţi tutori ai
copilului drept cuvinte "mama", "tata", "papa", aceştia exaltând de bucurie, fapt perceput de
copil deosebit de stimulativ.
Majoritatea copiilor încep cu cuvintele papa, mama, baba etc, cuvinte ale căror sunete
(foneme) sunt mai uşor vizibile şi perceptibile de pe gura adultului, sunt mai uşor de imitat
(datorită legăturilor ce se formează între analizatorii verbo-motor şi vizualo-senzitiv), prin
faptul că aceste cuvinte îi sunt des repetate. în general, copilul îşi însuşeşte limbajul pe baza
imitării adulţilor, din mediul apropiat, potrivit următorului proces: sunetele emise de adulţi (în
special de părinţi) ascultate şi receptate de copil (pe cale auditivă şi vizuală) îi activează
centrii corticali corespunzători analizatorilor respectiv. Aceşti centri vor activa componentele
motorii şi motrico-kinestezici ai lor, conducând astfel la realizarea limbajului expresiv sonor.
Către vârsta de 18 luni copilul începe să pronunţe diferite cuvinte pe care nu reuşeşte să le
articuleze corect, cuvinte ce sunt înţelese mai ales de către mamă. Este perioada cunoscută ca
fiind a "cuvântului frază", pentru că fiecare cuvânt folosit de copil exprimă o idee, o frază.
învăţarea noilor cuvinte implică un efort deosebit din partea copilului deoarece antrenează
procese complexe ca imitaţia, memorarea, comparaţia, confruntarea şi simbolizarea. Pentru a-
şi uşura exprimarea, copilul recurge adeseori la asocierea cuvintelor cu obiecte sau cu
acţiunea pe care o exprimă, reuşind astfel să comunice mai bine.
Vârsta de 18-20 luni reprezintă un prag important pentru copil şi, din prisma dezvoltării
limbajului său, trece la o nouă etapă. Acum începe să lege câte 2-3 cuvinte între ele sub forma
unor propoziţii sau "fraze" în care acordurile gramaticale lipsesc de cele mai multe ori. De
multe ori lipsesc anumite părţi de propoziţie, subiectul sau predicatul, cu toate acestea, unii
autori vorbesc despre o structură gramaticală şi la această vârstă. 34
între doi şi trei ani aspectul sonor al limbajului se îmbunătăţeşte mult din toate punctele de
vedere. La nivelul propoziţiei, se leagă două-trei sau chiar mai multe cuvinte, ordinea lor fiind
bună, doar acordurile gramaticale au de suferit. El începe să folosească adjectivele, pluralul şi
timpul trecut (mai ales forma de imperfect). După aspectul sonor, limbajul copilului începe să
devină tot mai clar. Fonemele încep să fie mai clar şi corect articulate şi coarticulate şi se
constată o descreştere progresivă a omisiunilor şi înlocuirilor. După locul de articulare,
ordinea generală de însuşire a fonemelor este următoarea: labiale, dentale, velare şi palatale,
iar după modul de articulare, ordinea este următoarea: ocluzivele labiale (b, p); nazalele (m,
n); ocluzivele velare (c, g); fricativele (f, v) şi mai la urmă siflantele (ş, j) şi vibranta (r).
Sunetele complexe, de tipul ce, ci, ge, gi, ghe, ghi, se însuşesc la diverse vârste, între doi şi
trei ani şi jumătate. Sunetul r este adeseori înlocuit cu /. Prezintă, de asemenea, rezistenţă la
învăţare, pronunţarea unor combinaţii fonematice de tipul: nt, mp, mb, st, sp şi cele combinate
cu r?
După împlinirea vârstei de trei ani, copilul ştie să-şi spună numele, să enumere diferite
obiecte, să descrie şi să observe o anumită figură şi învaţă primele cuvinte abstracte. începe să
formuleze corect frazele simple, chiar dacă sunt alterate frazele mai lungi, în special cele
interogative şi negative. Este prima vârstă a "întrebărilor". Copilul de trei ani întreabă frecvent
"de ce? ","unde?" sau "de unde?".
Se apreciază că limbajul este structurat în esenţialitatea sa atunci când vorbitorul începe să
folosească pronumele personal EU. Această etapă lingvistică este legată de un complex de
dezvoltare, în care este inclusă şi descoperirea eului psihologic şi a identităţii de sine, pe
fondul unui nivel ridicat al cogniţiei şi a afectivităţii. Folosirea pronumelor personale EU, TU,
EL implică o anumită maturizare ce oferă copilului posibilitatea de a individualiza persoanele
care îi sunt în acelaşi timp egale şi diferite, dacă se pune în raport cu interlocutorul.
între trei şi patru ani, majoritatea copiilor descoperă adevărate jocuri de cuvinte (o
caractreistică în special pentru majoritatea perechilor de gemeni, care nu simt nevoia unui
dialog real şi divers, ei fiind mulţumiţi de modul lor propriu de a dialoga între "ei doi").
Aceste jocuri au menirea de a-1 stimula şi încuraja în direcţia comunicării şi ca urmare a
dezvoltării limbajului, sub toate componentele sale.
La vasta de patru ani limbajul copilului este construit în cea mai mare parte sub toate
aspectele sale, mai puţin sub aspectul stilistic. Incorectitudinile ce apar, sub forma
distorsionărilor de foneme,
3
Cippone , A. de Filippis, Op.cit, pag. 24-25.
35
imposibilitatea pronunţării lor, omisiunile sau înlocuirile pot avea o valoare patologică (în
sensul că dacă încă nu sunt fixate), ele se pot fixa şi deveni tulburări de limbaj. în astfel de
situaţii trebuie luate măsuri de prevenire a fixării acestor "abateri" de la vorbirea normală
drept tulburări de limbaj. Este vorba de măsuri profilactice care se impun. Acestea vor fi luate
de către logoped cu sprijinul familiei şi cu antrenarea volitivă şi conştientă a copilului.
Atitudinea părinţilor şi a celorlalte persoane din mediul apropiat al copilului are o foarte mare
importanţă asupra vorbirii acestuia, în special asupra fixării unor dificultăţi de pronunţare şi
de articulare ca tulburări de limbaj. Alteori, din motive de atitudine sau de relaţii ale părinţilor
cu copilul, fie din cauza dificultăţilor de pronunţie şi articulare, fie din alte cauze,
personalitatea copiilor este dominată de complexe de inferioritate sau de alte complexe. Pe
fondul acestora, drept complicaţii psihogene pot apărea tulburări de limbaj ca bâlbâială,
vorbirea încetinită, vorbirea accelerată sau dificultăţile existente se fixează în deprinderi de
pronunţie greşită, devenind tulburări de limbaj.
Sunt dăunătoare pentru copil şi dezvoltarea sa, din partea părinţilor atât o atitudine
hiperexigentă, cât şi una prea permisivă, ambele conducând la perturbarea relaţiilor dintre
părinţi şi copii şi la formarea la aceştia a unor conduite indezirabile. Conduita echilibrată,
comunicarea corectă frecventă cu copilul, antrenarea sa în viaţa şi în unele probleme ale
familiei sunt de natură să-1 stimuleze sub toate aspectele, să-i dezvolte încrederea în sine şi
atitudinile voluntare.
Menţionăm în acest context şi importanţa nivelului socio-cultural al mediului asupra
copilului. Cu cât mediul este mai elevat, nivelul cultural mai ridicat şi copilul mai mult timp
în mediul şi prezenţa adulţilor cu atât el va fi mai stimulat, va găsi "modele" mai corecte şi
mai puţin diferenţiate între ele, încât această stimulare se va resimţi pozitiv asupra dezvoltării
limbajului.
Dimpotrivă, un mediu cultural sărac, un limbaj sărac adeseori în jargon sau plin de
regionalisme, va deveni "model" pentru copil. Astfel copilul va învăţa să pronunţe, să repete
şi să-şi însuşească ceea ce aude în jurul său. Adeseori mediile culturale sărace conduc la o
insuficientă stimulare şi dezvoltare intelectuală a acestora, copiii normali ajungând să se
comporte ca debilii mintali. De aceea este foarte important ca în anamneză ce o facem să luăm
informaţii cât mai exacte asupra mediului socio-cultural în care a crescut copilul, a calităţii
limbajului celor din imediata sa apropiere.
Intre patru şi şase ani limbajul copilului se dezvoltă şi se perfecţionează sub toate aspectele: se
desăvârşeşte sub aspectul fonematic 36
(persistenţa unor tulburări în şi după această perioadă de vârstă dobândeşte o semnificaţie
patologică); sub aspect sintactic, se structurează logic propoziţiile şi frazele şi realizează
corect acordurile gramaticale; vocabularul se dezvoltă şi se perfecţionează atât cel impresiv,
cât şi cel expresiv. Vorbirea copilului devine plastică şi expresivă. Dacă unii copii mai
păstrează încă expresii puerile, aceasta se datorează, de cele mai multe ori, părinţilor care
adoptă şi ei un limbaj infantil şi nu stimulează în suficientă măsură dezvoltarea şi maturizarea
lor şi nu-i corectează suficient.
Apreciem necesară o precizare cu privire la modul de structurare a frazelor în această
perioadă de vârstă. De regulă, copiii pornesc de la un număr unic de elemente cheie (care să
exprime ideea care o vor). Pe acesta "structură de bază" ei înscriu cuvintele de legătură şi cele
de completare: articolele, prepoziţiile, conjuncţiile etc. Ordinea cuvintelor în propoziţie şi
frază este dată de importanţa pe care ei doresc să o acorde unui anumit cuvânt, de exemplu:
pentru a spune că "Pe Mihai îl doare piciorul" copilul va zice "Doare piciorul Mihai", pentru
el fiind mai importantă durerea pe care o pune în evidenţă ordonând acest cuvând pe primul
loc în propoziţie.
2.4. ASPECTE PRIVIND ÎNTÂRZIEREA EVOLUTIVĂ A LIMBAJULUI
In prezentul context, prin întârziere evolutivă simplă a limbajului înţelegem o încetinire a
ritmului de evoluţie a diferitelor faze ale dezvoltării limbajului copilului. Cu alte cuvinte, nu
este vorba despre "blocări totale7' sau rămâneri grave în urmă, ci de o perturbare, mai mult
sau mai puţin gravă, a ritmului normal de dezvoltare cu posibilitatea de recuperare "pe
parcurs" fără eforturi deosebite din partea celui afectat şi a familiei acestuia.
In opinia lui N. Toncescu şi C. Păunescu, "este considerat având o întârziere în apariţia şi
dezvoltarea vorbirii copilul care până la vârsta de trei ani foloseşte un număr redus de cuvinte,
aproape totdeauna alterate ca pronunţie şi care nu formează încă propoziţii simple - deşi auzul
este bun, organele fono-articulatorii sunt normal constitutite, iar dezvoltarea intelectuală este
corespunzătoare vârstei cronologice".4 Autorii citaţi au în vedere tulburări şi întârzieri mai
grave în dezvoltarea limbajului, pe care, potrivit literaturii de specialitate, le integrează în
sindromul "disabilităţii de limbaj". în cele ce urmează, noi avem în vedere cazuri şi situaţii
mai simple, cu diferite etiologii.
4
Toncescu, N., Păunescu, C. în C. Păunescu (red.), (1984), Tulburări de limbaj la copil, Editura
Medicală, Bucureşti, pag. 9.
37
Din punct de vedere psihic şi atitudinal, copilul care prezintă o întârziere simplă a limbajului
se comportă normal în toate situaţiile şi activităţile sale, însă vorbeşte prea puţin şi de cele mai
multe ori cu greşeli, prezentând un vocabular mai sărac decât ceilalţi copii de vârsta lui. Astfel
de copii spun corect "tata" şi "mama" doar la vârsta de 18 luni, vocabularul, structura lor
gramaticală şi capacitatea articulatorie evoluând mult mai încet. Cu toate acestea, copilul se
face înţeles doar de către cei din mediul său apropiat, de mamă şi de ceilalţi membri ai familei
care se ocupă de el.
Din punct de vedere etiologic subiecţii afectaţi de întârziere simplă a limbajului pot prezenta
tulburări de motricitate generală şi o lateralitate incertă. Toncescu şi Păunescu citează
rezultatele unor cercetări efectuate de către G.E. Arnold, care precizează că "întârzierea
simplă" în apariţia şi dezvoltarea gândirii, slabul impuls de a imita vorbirea, merg până la
teama de a vorbi, se întâlnesc de două ori mai frecvent la băieţi decât la fete şi de două ori mai
frecvent la taţii acestora şi în atencedentele paterne decât la mame şi în ascendenţa maternă -
în absenţa oricăror factori lezionaîi."5
Studiile referitoare la etiologia întârzierilor în dezvoltarea limbajului menţionează patru tipuri
de factori: neurogeni, somatogeni, psihogeni şi factori constituţionali.
a) Prin factori neurogeni se înţelege acea categorie legată de anumite leziuni cerebrale,
sub forma unor focare active, de dimensiune macro sau micro sechelară, leziuni produse în
oricare dintre fazele evoluţiei şi dezvoltării copilului. Astfel, după momentul acţiunii sau
producerii acestora, pot fi: prenatali, perinatali sau postnatali. în funcţie de dimensiunea şi de
durata acţiunii lor şi a dimensiunilor sechelelor rezultate, tulburările în evoluţia limbajului vor
fi mai mult sau mai puţin pronunţate. Se incriminează, de asemenea, tulburări hipoxice,
datorate unor cauze perinatale sau strangulării fătului cu cordonul ombilical, însoţite uneori de
microhemoragii cerebrale, care din punct de vedere chimic se manifestă prin microsechele
neurologice, de tipul afecţiunilor piramidale, extrapiramidale sau cerebeloase. Consecinţele
unor astfel de afecţiuni se repercutează mai ales asupra motricitatii, sub aspect de debilitate
sau întârziere motorie, ce se manifestă inclusiv la nivelul aparatului fono-articulator.
b) Factori somatogeni sunt consideraţi cei care determină sau se asociază cu o întârziere
gnerală, din punct de vedere neuro-psihc. în cadrul acestora pot fi cuprinse anumite suferinţe
sau boli cronice, cu o acţiune îndelungată, anumite boli infectioase, care se succed sau care
afectează anumite componente ale sistemului nervos central sau periferic şi alte tulburări sau
boli ca rahitismul, tuberculoza, rujeola, varicela şi unele forme
* Păunescu, C. (red.) (1984), Op.cil., pag. 12. 38
uşoare de encefalită sau encefalopatii. Toate acestea conduc sau pot conduce la instalarea unei
debilităţi fizico-somatice generale, copii cu aspect hipotrofic, palizi, hipodinamici, non-activi
şi cu o activitate psiho-motrică redusă şi lentă.
într-o cercetare efectuată pe un lot de 50 se subiecţi cu întârzieri în dezvoltarea vorbirii,
Toncescu şi Păunescu6 au constatat următoarele: între 0 şi 6 luni: rahitism, distrofii şi otite
(din ce în ce mai rare pe măsură ce copiii înaintau în vârstă); în perioada 9-12 luni: creşterea
bruscă a îmbolnăvirii aparatului respirator (cu afectarea unor componente ale aparatului fono-
articulator) ca rino-faringite, faringo-amigdalite, amigdalite, pneumonii virale şi interstiţiale,
bronho-pneumonii; s-au mai depistat dispepsii, enterite şi boli infecto-contagioase. Conform
aceloraşi autori datele sunt prezentate în tabelul II.
Tabelul II
F . area im bolnăvirilor somatice pe vârste
eparti
z
Vârsta Nr. Rahi- Distro- Infecţii Dispepsii Otite Total Indice
(luni) copii tism fii ap. resp. afecţiu mediu (în
ni %)
0-6 50 45 25 52 12 15 149 3
6-12 50 - 23 85 5 11 124 2,5
12-18 50 - 23 54 8 8 93 1,85
18-24 48 - 20 20 11 5 56 0,85
24-30 38 - 11 13 4 28 0,75
30-36 33 " 8 9 " - 17 0,50

Din cele rezumate mai sus şi din datele înscrise în tabel rezultă că nici una dintre afecţiunile
menţionate nu evoluează în mod normal, cu semne de afectare cerebrală, neuronală sau
meningeală, prin care să-şi justifice efectele asupra dezvoltării somatice şi implicit asupra
limbajului. Totuşi, potrivit unor autori unele dintre afecţiunile ce acţionează în primele şase
luni de viaţă, au anumite atingeri cerebrale; în această categorie fiind incluse distrofia, otitele,
dispepsiile şi rahitismul. Apreciem că efectele acestora se resimt mai ales asupra neuronilor
nemielinizaţi sau în curs de rnielinizare, mai sensibili decât ceilalţi.
c) Grupa factorilor psihogeni cuprinde o serie întreagă de stări de fapt, atitudini sau situaţii
legate direct de mediul familial şi social în care copilul creşte şi se dezvoltă. în subgrupa
"factorilor situaţionali", poate fi cuprins abandonul sau lipsa gravă de îngrijire din partea
părinţilor, adulţilor,
6
Păunescu, C. (1984), Op.cit, pag. 10,
39
fapt privativ de orice stimulare favorabilă dezvoltării, în general, a copilului şi în special
declanşării şi instalării tulburărilor psiho-afective, intelectuale şi ale limbajului. De asemenea,
atitudinile educative asociate cu hiper sau hipo-protecţia copilului sunt de natură să inhibe sau
să blocheze ritmul normal al dezvoltării limbajului şi, în special, atitudinea copilului
favorabilă pentru procesul comunicării. Sunt cunoscute cazurile copiilor crescuţi în mediul
predominant de adulţi, care îi stimulează şi îi încurajează în dezvoltare şi maturizare astfel
încât aceştia prezintă o dezvoltare psiho-intelectuală mai precoce şi o maturizare identică,
inclusiv din punctul de vedere al limbajului, în comparaţie cu copiii instituţionalitzaţi (mai
ales în unele case de copii) în care grija şi stimularea sunt mai reduse şi ritmul dezvoltării
acestora este mai lent. Uneori astfel de copii prezintă nu numai simptome de întârziere a
vorbirii ci chiar tablouri de întârziere sau pseudoîntârziere mentală. Cuprinderea acestor copii
în medii stimulative normale, educarea şi antrenarea lor cu atenţie, va conduce la situaţia ca în
scurte perioade de timp să recupereze şi să ajungă la nivelul mediu al celorlalţi copii de vârsta
lor.
Toncescu şi Păunescu (1984) grupează factorii psihogeni astfel:
factori dismaturativi (lipsa de îngrijire, abandonul, delăsarea), care conduc la apariţia şi
instalarea "sindromului de abandon";
factori nevrozanţi (suprasolicitarea verbală, pretenţiile exagerate faţă de copil din partea
părinţilor, atitudinile brutale, prea exigente sau cele de hiper-permisivitate şi răsfăţ, climatul
familial stresant), care conduc la o atitudine sau la un sindrom "reactiv", de opoziţie, refuz de
comunicare, mutism voluntar, tendinţa de a fugi de medii în care se comunică, retragere în
sine şi izolare;
factorii constitutivi legaţi de particularităţile psiho-somatice, intelectuale şi psiho-fîziologice
ale subiecţilor.
d) Factorii constituţionali au fost abordaţi din diferite puncte de vedere de către autori din
diferite ţări. Astfel, R. Luschinger a descris şi a impus noţiunea de "debilitate a limbajului" (în
limba germană Sprechs-wache), fiind definită ca o "particularitate înnăscută", constituţională
având numeroase cazuri o natură ereditară a personalităţii psiho-somatice. Principala sa
însuşire constă într-o "inabilitate" care se manifestă în toate domeniile vorbirii şi limbajului,
persistând în evoluţie sub diferite forme de manifestare.
Limbajul copilului se formează şi se dezvoltă în urma interacţiunii dintre principalele analize
şi organizări proprii centrilor nervoşi şi datele lingvistice provenite din mediu. Stimularea
adecvată a centrilor nervoşi conduce la materializarea lor în mod progresiv, creând un sistem
de reguli şi cunoştinţe pe care subiectul le va folosi atât pentru a înţelege, cât şi pentru a 40
vorbi. Raportul dintre tendinţele înnăscute şi stimulii de mediu condiţionează dezvoltarea
continuă şi armonioasă a limbajului în timp ce alterarea acestor raporturi îi influenţează în
mod direct evoluţia conducând la apariţia unor aspecte negative. Potrivit opiniei lui Cippone,
A. de Filippis, principalii factori ce interferează cu întârzierea simplă evolutivă a limbajului
sunt următorii:7
1. Stimularea insuficientă sau lipsa acesteia;
2. Alterări ale raportului mamă-copil sau tutore-copil;
3. Naşterea (apariţia în familie) a unui alt copil;
4. Gemenii;
5. Imaturitatea;
6. Anumite boli (internări de lungă durată sau perioade nefavorabile ce reduc
pentru mult timp contactele copilului cu alţii).
1. Stimularea insuficientă sau lipsa acesteia. Analizând rolul şi
influenţa primei categorii de factori, constatăm că în primii doi ani de viaţă (care de regulă
poartă numele de perioadă preverbală), se constată un ritm alert de dezvltare a copilului sub
toate unghiurile. în această perioadă creierul asimilează o foarte mare cantitate de stimuli ce
conduc spre o maturizare generală, inclusiv pentru însuşirea limbajului, copilul însuşind o
mulţime de cuvinte din care reuşeşte să pronunţe şi să articuleze corect doar un număr mic.
Ritmul asimilării se reduce în perioada următoare, în timp ce învăţarea continuă. Stimularea
ambientală constituie unul dintre factorii foarte importanţi, iar carenţa sau lipsa acesteia se
răsfrânge în mod negativ asupre dezvoltării limbajului şi a structurii lingvistice. Rolul
stimulativ primordial îi revine sau, mai precis, îl deţine mama.
Din multiplele situaţii de abandon parţial şi neglijare a copilului de către mamă rezultă
necesitatea imperioasă a mamei de a fi prezentă lângă copilul său. Este necesară prezenţa sa
fizică, joaca cu copilul, vorbirea continuă, înţelegerea trebuinţelor şi nevoilor acestuia şi
satisfacerea lor, încât copilul să simtă starea de mulţumire şi de confort evitând frustrările,
neplăcerile şi insatisfacţiile. In situaţiile în care, din motive obiective sau de forţă majoră,
mama nu poate fi alături de copilul său, este absolut necesar ca persoana care o înlocuieşte să
fie la "înălţimea cerinţelor şi aşteptărilor" încât copilul să resimtă într-o cât mai mică măsură
absenţa mamei. Frustrat de lipsa sau neglijenţa mamei, copilul poate deveni absent sau
indiferent faţă de stimulii veniţi din mediu şi chiar de la ea. Când copilul suferă din cauza
lipsei ei, din motive de serviciu, de exemplu, la întoarcerea sa acasă, mama
7
Cippone, A. de Filippis (1993), Op.cit., pag. 31-32.
41
trebuie să compenseze afectiv absenţa sa făcându-1 să înţeleagă că tot ce face ea este spre
binele şi în interesul lui (al copilului).
Experienţa copiilor instituţionalizaţi, din casele de copii, cei abandonaţi (copiii străzii), copiii
lipsiţi de copilărie dovedesc o întârziere şi o dezvoltare carenţială şi din punctul de vedere al
limbajului.
Uneori, din cauza multiplelor lor ocupaţii, mulţi părinţi consideră că micuţul lor copil are
nevoie doar de hrană şi să fie menţinut în curăţenie şi ferit de frig (pentru a nu se îmbolnăvi).
O astfel de atitudine este fundamental greşită. Pntru a se maturiza şi dezvolta copilul are
nevoie de stimuli şi de acţiune. Doar vocea şi grija mamei nu sunt suficiente. Copilul trebuie
antrenat în acţiune şi lăsat să acţioneze potrivit propriilor impulsuri şi interese. El trebuie lăsat
să se mişte şi să manevreze jucării, să se târască "de-a buşilea", să-şi consume energia
exporând şi cunoscând ceea ce îl înconjoară.
Desigur că "explorările" lui se pot solda cu lucruri sparte, în special bibelouri sau alte obiecte
decorative, el poate "devasta" un dulap pe care îl poate deschide sau poate trage faţa de masă
cu tot ce se află pe ea, tot pentru a cunoşte ce se află pe masă şi care este rezultatul unor
acţiuni ale sale. Copilului nu-i trebuie interzisă mişcarea, acţiunea, ci lucrurile ce pot fi sparte
sau "dărâmate" trebuie scoase din raza lui de acţiune. Treptat copilul îşi va satisface
curiozitatea şi sub puterea acţiunilor educative ale părinţilor va învăţa să evite anumite "zone
fierbinţi" sau să nu răvăşească obiectele aşezate în ordine în dulapuri.
2. Alterări ale raportului mamă-copil sau tutore-copil. Cele
spuse mai sus nu sunt suficiente pentru raportul mamă-copil. Copilul trebuie să crească
echilibrat, încrezător în sine şi în lumea care-1 înconjoară. Pentru aceasta el trebuie primit şi
accepat (în această existenţă) cu multă dragoste. însă nu se întâmplă aşa, întotdeuna. Adeseori
mama nu doreşte copilul, ea îşi simte maternitatea ca pe ceva rău, ca pe o pedeapsă sau o
ruşine, ca pe o sarcină ce-i îngrădeşte libertatea şi posibilităţile de a se distra. O astfel de
situaţie creează tensiune între ea şi "copilul" ce-1 poartă în pântece, adoptând atitudini şi
conduite care să conducă la pierderea sarcinii. în caz de nereuşită, după naştere se va
comporta rigid cu copilul sau hiperprotectiv, încercând să "compenseze" atitudinea negativă
din timpul gravidităţii. Atitudinea şi comportamentul ei vor fi de natură să îngrădească si să
perturbe relaţiile sale cu copilul, inducându-i stări de anxietate, teama şi neîncredere în sine.
Aceste tensiuni create şi menţinute între mamă şi copil se vor repercuta negativ asupra
dezvoltării psiho-afective a acestuia, inclusiv asupra dezvoltării limbajului. Pe măsură ce
stările tensionale se acumulează
42
şi cresc, dificultăţile copilului, inclusiv în sfera limbajului, se vor mări şi ele.
3. Naşterea (apariţia în familie) a unui alt copil. Apariţia unui nou copil în familie este
de natură să restructureze atenţia şi relaţiile dintre membrii ei. Noul născut va focaliza atenţia
spre el, în defavoarea copilului mai mare. Simţind că i se acordă mai puţină atenţie acesta va
trăi sentimente de frustrare şi abandon reacţionând prin gelozie şi ostilitate faţă de cel ce i-a
luat locul. în astfel de situaţii este nevoie de mult tact şi atenţie din partea părinţilor pentru a
îndepărta astfel de trăiri ale copiilor mai mari.
Simţindu~se frustraţi, neglijaţi sau abandonaţi, la unii copii se constată adeseori tendinţe
regresive din partea acestora sub forma diferitelor comportamente; refuzul de a mânca singuri,
recurgerea la tetină sau alimentare cu biberonul etc. Se constată frecvent şi atitudini regresive
şi în planul limbajului. Copilul refuză să mai vorbească sau imită vorbirea infantilă, creându-
se, în acest fel, posibilitatea de fixare a unor greşeli în limbaj şi, ca urmare, vor necesita
intervenţia logopedului.
4. Gemenii. Naşterea fraţilor gemeni a condus la multiple cercetări în domeniul
psihologiei copilului şi al psihologiei dezvoltării datorită relaţiilor "speciale" ce se instaurează
între aceştia. In situaţia gemenilor "adevăraţi" raporturile dintre cei doi pot lua forme deosebit
de interesante, în special în domeniul comunicării. Se pare că aria comunicării, între acest tip
de gemeni, este mult mai variată şi mai complexă decât cea efectuată la nivelul limbajului.
Adeseori, în mod formal, comunicarea dintre ei se simplifică foarte mult, reducându-se la
anumite expresii sau interjecţii cu valoare comunicativă doar pentru cei doi. Cu cât gemenii
vor fi lăsaţi mai mult timp să se joace singuri, fără intervenţia adulţilor sau a altor copii, cu
atât această "specializare" a limbajului propriu se va dezvolta în detrimentul posibilităţilor de
comunicare cu ceilalţi. Aceste lucruri ai' trebui cunoscute de către părinţi şi educatori pentru a
putea preveni limitarea dezvoltării limbajului şi pentru prevenirea instalării unor tulburări.
5. Imaturitatea. Imaturitatea la naştere poate constitui o cauză care duce la apariţia şi
instalarea tulburărilor de limbaj. Prematuritatea sau naşterea prematură a copilului sau
naşterea la termen însă cu o anumită întârziere în maturizare pot fi cauze ale unor viitoare
întârzieri în dezvoltarea psihică generală şi a limbajului. La fel ca şi în cazul întârzierilor
mentale, imaturitatea la naştere este importantă prin următoarele aspecte:
cauza care a determinat-o şi natura procesului respectiv; nivelul de imaturitate la care se află
copilul; dacă agentul etiogen este activ sau acţiunea sa a încetat; posibilităţile actuale şi
viitoare de maturizare şi, ca urmare, identificarea şanselor de recuperare (şi compensare) a
rămânerilor în urmă.
43
Toate acestea impun o atenţie specială faţă de copil, atât din punct de vedere al asistenţei
medicale cât şi psiho-social. Din acest ultim punct de vedere se cer crearea unui mediu cât
mai armonios, echilibrat şi a unor condiţii cât mai stimulative pentru dezvoltarea copilului.
Măsurile de prevenire a apariţiei şi instalării unor tulburări de limbaj trebuie să se situeze pe
unul dintre primele locuri.
6. Diferite boli de durată ale copilului. Unele suferinţe de lungă durată ale copilului pot
cauza, de asemenea, nedezvoltarea limbajului, prin întârziereri în structurarea sa. Natura
suferinţei şi perspectivele vindecării sau ameliorării ei sunt foarte importante. Copiii suferinzi
de diferite forme de cancer, leucemii, infestaţi cu virusul HIV au o mai mică rezistenţă la efort
şi o mai scăzută disponibilitate spre contacte sociale şi joacă. Activismul lor general este mai
redus. In plus, spitalizarea, prin natura sa, impune o reducere a activităţilor şi o limitare a
contactelor sociale. Suferinţa, la rândul ei, reduce capacităţile de a recepţiona, scade interesul
pentru celelalte probleme şi, cu cât este mai acută, cu atât efectul ei este mai negativ asupra
copilului, sub toate aspectele şi uneori cu acţiune pe termen mai lung.
Examinarea logopedică şi anamneză bine efectuate trebuie să pună în evidenţă cât mai multe
aspecte ale suferinţei copilului pentru a se putea evalua modul de acţiune a acestora asupra
mecanismelor limbajului şi a se stabili, în acest fel, etiologia cât mai precisă şi diagnosticul
diferenţiat.
în toate situaţiile când se constată întârzieri în dezvoltarea limbajului, pe lângă cunoaşterea
cauzelor şi mecanismelor care au condus la acesta, este important să se ştie măsura sau gradul
de întârziere. în acest scop, Toncesu şi Păunescu au elaborat o scală de dezvoltare a limbjului
copilului între 0 şi 3 ani8, pe care o prezentăm în continuare. Cu ajutorul acestei scale se pot
efectua investigaţiile necesare pentru stabilirea diagnosticului.
Această scală poate fi transferată în fişa de consultaţie şi terapie logopedică a copilului după
modelul din tabelul III (după C. Păunescu, Op. cit., p. 17-19). Scala a fost întocmită pe baza
datelor obţinute de mai mulţi autori străini şi autohtoni şi experimentată în creşele din ţară,
timp de mai mulţi ani.
Pentru determinarea nivelului de dezvoltare a limbajului oferim posibilitatea unui calcul
simplu. Nivelul de dezvoltare se calculează pe etape şi pe luni. în "Scala de calcul" pentru
etape se au în vedere numai manifestările comportamentului verbal din etapa 0-3 ani.
b
Păunescu, C. (red.) (1984), Op.cit., pag. 16. 44
Tabelul Evoluţia comportamentului verbal al copilului_______
Vârsta (în Manifestările comportamentului verbal Luna de
luni) manifestare
0-3 1. Reacţii motorii generalizate la zgomote 0,5
puternice 1
2. Ţipete diferenţiate după felul necesităţii 0,15-1
3. Manifestări vocale de tipul sunetelor 1-2
guturale 1,15 1,15
4. Producerea unor scurte manifestări vocale 1,25
5. Răspuns prin reacţie generalizată la vocea 2
umană 2
6. Vocalzarea lui "ah", "ub", "ab", "eh" 2
7. Vocali zări diverse 2
8. Vocalizări din poziţia culcat 2
9. Vocalizări diferenţiate afectiv 3-4
10. Vocalizări în joc sonor (melodic) 3-4
11. Ascultarea spontană a vocii umane 2-3
12. Reacţie de înviorare la vocea umană 2-3 3-4
13. Gângurit ca expresie a stărilor de bine
14. Gângurit în joc sonor
15. Silabe cu sunete uşor articulate
16. Se disting articulatorie vocale şi
consoane labiale
17. Gângureşte la o relaţie impersonală

3-6 1. Răspuns vocal la o relaţie impersonală 4-5


2. Lalalizare 4-5
3. Mimică adecvată în timpul lalalizării 4-5
4. Lalalizarea iii cadrul unui joc spontan 4
5. Muzicalitate în gângurit 5
6. Gânguritul ca expresie a unei stări 5-5,15
agreabile 5
7. Traducerea vocală a nemulţumirii 6
8. Silabe îu joc spontan 6
9. Primele silabe articulate: ma-ma; ta-ta; 6,15
10. Utilizează spontan câteva cuvinte 5-6
11. Expresie vocală a nerăbdării
12. Exprimare vocală a nemulţumirii la
dispariţia unui obiect îndrăgit
13. Adresarea vocală spre o persoană care
"vorbeşte" 14. Discriminare între o vorbire 5-6
afectivă şi
una dojenitoare 15. Imitarea de sunete şi 6
răspuns la
pronunţarea acestora (reduplicare) 16. Repetă 6
cu plăcere două silabe legate
printr-o pauză: ma-ma; ta-ta etc 17.Utilizează 5-6
silabe cu modulaţii afective
în cadrul unui dialog 6
6-9 1. Articulează bine mai multe silabe 6-7
2. Pronunţă distinct "da" 7
3. Expresie vocală de satisfacţie în relaţiile
cu jucăriile sau obiectele
îndrăgite 7
4. Variaţii tonale de lalalizare şi silabisire 7,3
5. Reacţii vocale de surpriză la întâmplări
necunoscute 7,5
6. Interjecţii vocale 8
7. Reacţionează bine la unele comenzi
simple 8. Leagă două silabe dintr-o 7-8
structură
sonoră (ta-ta, ma-ma) 9. Expresie vocală în 7-8
timpul acţiunii cu
obiectele 8
10. Imită pronunţia multor consoane 8
11. Pronunţă singur unele consoane 8
12. Reacţii de confuzie la cuvintele
necunosute 13. Se adaptează comportamental 8
la cuvintele cunoscute (foarte des

utilizate) 14. Distinge cuvintele cunoscute de 8,15


cele
necunoscute 15. Înţelege sensul unor cuvinte 8-9
şi ce
reprezintă acestea 9
16. înţelege sensul unor gesturi 9
17. Răspunde la unele gesturi uzuale 9
18. Rosteşte sunete articulate expresiv 9
19. Imită majoritatea sunetelor 9

9-12 1. îşi organizează reacţiile comportamentale 10-12


pe bază verbală 10 10-11
2. "Vorbeşte" vocalizând cu jucăriile sau 10-11
obiectele îndrăgite 10 10 10-11
3. Imită (repetă) silabe 11 11-12
4. Răspunde prin acte sau atitudini la 11-12
cuvinte 12
5. Expresie vocală în faţa linguriţei şi 12
paharului 12
6. Expresie vocală în faţa unor culori 12 12
7. Pronunţă 2-3 cuvinte bisilabice 12
8. Denumeşte cu o silabă (sau cu sunete
structurate "personal") obiectele
9. Imită multe cuvinte la cerere
10. "Interpretează" un ordin verbal
manifestând rezistenţă
11. Răspuns adecvat comportamental însoţit
de verbalizări la ordinele simple
12. înţelege şi execută sarcini simple,
formulate verbal
13. Reacţie la cuvinte inhibitorii
14. Expresie vocală când se priveşte în
oglindă
15. Utilizează cuvântul "mamă" în apel
16. Utilizează silabe sau sunete special
formulate pentru apel
12-18 1. înţelege o cerere verbală şi o execută 12-14 13-14
2. Execută sarcini transmise verbal în 2-3 13-14
secvenţe 13-14
3. înţelege o cantitate considerabilă de 14
cuvinte (sensul acestora) într-un context 13-14 15
situaţional 15
4. înţelege gesturile adultului şi le imită cu '________
sens
5. Numeşte jucării sau imagini prin
onomatopee
6. Utilizează în conversaţie un jargon
specific
7. înţelege o întrebare simplă
8. înţelege sensurile gesturilor adultului (de
protecţie, de ameninţare)
----------------A..—............... ,.--------.--------......... ......— ...---------- ------j-

9. înţelege interdicţia 17-18


10. Pronunţă spontan de la 3 la 20 cuvinte 13-18
11. Denumeşte corect câteva obiecte 17
12. Face apel prin intermediul cuvintelor 18
13. Utilizează cuvinte cu sens în propoziţie 15-18
18-24 1. Cunoaşte şi se exprimă prin formule de
politeţe 18-20
2. Cunoaşte denumirea părţilor corpului 18
3. Indică la cerere aceste părţi 18-20
4. Recunoşte imaginile dintr-o carte (3-5) 18-19
5. Denumeşte câteva imagini 19-20
6. Pronunţă un număr de 20-30 de cuvinte 18-24
7. Uneşte două cuvinte într-o propoziţie
(substantiv+verb) 8. Face asociaţii de 18-24
cuvinte, căutând
consonanţe 9. Identifică obiectele după 20-24
determinarea
lor 10. Poate denumi cea mai mare parte 23-24
dintre
obiectele familiare 11. Poate distinge- la 24
cerere- 7 imagini din
10 12. Apar primele propoziţii cu legătură 24

între cuvinte 13. Utilizează în conversaţie cu 24


precădere

propoziţii 14. Cunoaşte sensul părţilor de 24


vorbire care indică poziţia spaţială (sus, jos,

dedesupt etc) 15. Apar în vorbire pronumele, 24


adjectivele
(în proporţie redusă) 24
16. Vorbeşte despre sine la persoana a III-
a, numindu-se cu numele său mic 17. Poate 24
repeta cuvinte compuse din 2-5
silabe 24
18. Stăpâneşte aproximativ 100 de cuvinte 24
19. Apar primele încercări de fraze 24

24-36 1. Se organizează prin structura


gramaticală a limbii vorbite 24-36
2. Poate repeta (prin memorare) 2-4
cuvinte 26-28
Foloseşte propoziţii de 3-4 cuvinte 26-28
4. Foloseşte fraze cu relaţii de
subordonare între propoziţii 28-36
5. înţelege un expozeu de 3-6 propoziţii 30
6. înţelege un expozeu complet în cadrul
unei conversaţii 36
7. Foloseşte pronumele personal în mod
curent 30
8. Foloseşte operaţia de flectare a
cuvintelor (cazuri, număr, gen etc) 24-30
9. "Citeşte" o imagine compusă 28-34
10. Utilizează timpul trecut 30
Fiecare item = 1 punct Etapa 9-12 luni = 6 puncte
Etapa 0-3 luni = 18 puncte Etapa 12-19 luni = 13 puncte
Etapa 3-6 luni = 17 puncte Etapa 18-24 luni = 19 puncte
Etapa 6-9 lu = 19 puncte Etapa 24-36 luni = 10 puncte
ni
Scorul nu este absolut. Pot exista, în orice etapă, diferenţe de 2-3 puncte, fără ca acest fapt să
indice o tulburare. Lipsa a 5-7 puncte pentru o etapă are o semnificaţie negativă şi semnalează
o tulburare a ritmului de dezvoltare.
Dar, pentru că nu este bine să aştepţi 3-6 luni sau 12 luni ca să poţi depista o întârziere, oferim
şi un alt sistem de calul, după acelaşi autor: C. Păunescu, Op. cit, p. 19.) (Tabelul IV).
Tabelul IV
Evaluarea lajului UI
lim! copilul
Vârs Dezvol- Nr. de puncte Gradul de Caracteristicile
ta în Tare obţinute întârziere comportamentului verbal
luni normală Se vor completa Se vor care sunt nedezvoltate şi
\ de către completa de trebuie urmărite
examinator către Se voi completa de către
examinator examinator
3 15-18
6 30-35
7 38-40
8 45-47
9 50-54
10 58-60
49
11 62-65
12 68-71
14 74-76
16 78-80
18 82-84
21 86-88
24 94-96
30 100-102
36 110-112 .

Gradul de întârziere se calculează scăzându-se 5 puncte din scorul maxim. Pentru fiecare 5
puncte se consideră o lună de întârziere. întârzierea cu semnificaţie patologică începe de la o
diferenţă de 10 puncte.
Dacă se constată anumite întârzieri în dezvoltare, pe parcursul a două sau trei luni consecutiv,
acest fapt trebuie să ridice semne de întrebare părinţilor şi / sau tutorilor copilului. Ca urmare,
sunt necesare investigaţii, în primul rând medicale, apoi psihologice şi de natură socială
pentru a se identifica, cu cât mai mare precizie, cauzele responsabile de producerea stagnării
şi eliminarea lor. Dacă ele sunt active, se impun măsuri pentru înlăturarea lor şi pentru
stimularea şi activarea copilului în vederea recuperării întârzierilor. Dacă este sub un an,
copilul va fi stimulat mai ales în domeniul structurilor preverbale. Măsurile stimulative vor
ţine seama (pe cât posibil) de gravitatea şi extinderea asupra componentelor afectate.
50

CAPITOLUL 3

DEFINIREA, IDENTIFICAREA TULBURĂRILOR DE


LIMBAJ ŞI AUZUL FONEMATIC
3.1. CE SUNT TULBURĂRILE DE LIMBAJ?
Pentai a da un răspuns la această întrebare, mai întâi considerăm necesar să clarificăm unele
probleme de ordin general privind limbajul şi comunicarea.
Datorită faptului că marea majoritate a copiilor născuţi normali, fără probleme perceptive,
psihice, motorii, îşi însuşesc comunicarea verbală în contextul social al familiei şi al mediului
social în care familia trăieşte. La fel ca în toate celelalte domenii de creştere şi dezvoltare
(fizică, intelectuală, motrică etc.) şi însuşirea limbajului devine o caracteristică proprie
fiecărui copil. Astfel, unii încep să vorbească mai de timpuriu (10-12 luni), iar alţii mai târziu
(16-20 luni) sau chiar mai târziu, făcând progrese mai rapide sau mai lente, folosind un număr
mai mare de sunete pronunţate corect sau unul mai mic, unii traversează o perioadă de
încercare (cu o vorbire specific infantilă) mai lungă, iar alţii mai scurtă etc. Pe măsură ce
copiii avansează în vârstă limbajul se dezvoltă progresiv sub toate aspectele:
■ limbajul impresiv (copilul înţelege din ce în ce mai mult comunicarea celor din jurul său,
fapt ce-i dezvoltă raţional şi gândirea);
■ limbajul expresiv prin:
a) dezvoltarea vocabularului: numărul cuvintelor pe care le foloseşte copilul de ia un an la
altul sporeşte mai mult decât semnificativ;
b) structura gramaticală constituie un aspect foarte important al comunicării. Dacă în jurul
vârstei de doi ani copilul foloseşte cuvântul propoziţie sau frază, după trei ani ştie să
folosească corect propoziţia simplă şi în multe cazuri şi pe cea dezvoltată. Treptat introduce
părţile secundare de propoziţie şi învaţă acordurile corecte;
c) aspectul sonor, fonetic constituie componenta care, în contextul prezentei discuţii, ne
interesează cel mai mult. Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate,
51
evoluţia normală, fiziologică a limbajului copiilor se
încheie m jurul vârstei de 4,5-5 ani. Ca urmare, până la
această vârstă sunt permise (în sensul că nu sunt
considerate tulburări de vorbire), diferite tipuri de abateri
de la limbajul standardizat1, ce se pot concretiza în
pronunţări defectuoase ale unor sunete (foneme), înlocuiri
ale unor foneme cu altele, omisiuni, imposibilitatea
pronunţării unora dintre ele, diferite repetări de sunete sau
adăugiri. Se admit de asemenea unele dezacorduri
gramaticale sau abateri, în limitele specifice vârstei, de la
structura sintactică a exprimării.
în unele situaţii copiii continuă cu aceleaşi tulburări de pronunţie şi
articulare şi după vârsta considerată a fi de evoluţie şi dezvoltare "normală"
a limbajului, situaţii în care respectivele "particularităţi" individuale
dobândesc o semnificaţie patologică sau defectologică.
Potrivit opiniei lui M. Guţu (1975, Op.cit.), în delimitarea tulburărilor de limbaj trebuie să
avem în vedere anumite abateri sau variaţiile admise ce se manifestă în cadrul aşa-zisei
vorbiri "standardizate", în care "standardizat" reflectă o noţiune statistică, ce caracterizează
vorbirea celor mai multe persoane, sau felul în care vorbeşte majoritatea persoanelor.
Dincolo de aspectele şi particularităţile individuale ale vorbirii, de caracteristicile mediului
socio-familial şi cultural în care copilul trăieşte şi creşte, unul dintre aspectele cele mai
importante ale limbajului îl reprezintă inteligibilitatea sa. Cu cât inteligibilitatea limbajului
este mai dificilă sau mai scăzută, cu atât se apreciază că limbajul prezintă tulburări mai grave.
Pentru M. Guţu (1975, Op.cit., pag. 8) "prin tulburări de limbaj înţelegem toate abaterile de la
limbajul normal standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba
uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor
componente ale cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă".
In opinia noastră, constituie tulburare de limbaj orice abatere de la limbajul normal, ce
afectează comunicarea inter-umană (orală şi scrisă) datorită unor dificultăţi majore de
pronunţie şi/sau articulaţie, a ritmului şi a cursivităţii vorbirii sau afecţiuni ale vocii. Cele mai
frecvente tulburări de limbaj se manifestă sub una sau mai multe din următoarele forme: 1. în
limbajul oral:
■ imposibilitatea pronunţiei şi/sau a articulării unuia sau a mai multor sunete;
1
Guţu, M. (1975), Logopedie, Uz Intern, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca pag. 6-8.
52
■ pronunţarea defectuoasă sau imprecisă a unuia sau a mai multor sunete;
■ omisiunea din vorbire a unuia sau a mai multor sunete;
■ înlocuirea unui sunet cu perechea sa sau cu un alt sunet, considerat de către copil ca
apropiat (sau identic) cu cel înlocuit;
■ repetiţia unui sunet sau a unor silabe, aflate la începutul sau în interiorul unor cuvinte;
■ blocarea sau împotmolirea (imposibilitatea) pronunţării unor sunete sau silabe de către
copil;
■ deprecierea ritmului şi fluenţei vorbirii cu cât aceasta devine mai grea sau neinteligibiîă;
■ apariţia unor tulburări de rezonanţă hiper sau hiponazală;
■ instalarea unor ticuri sau grimase în timp ce încearcă să vorbească;
■ apariţia unor sunete parazite menite să ajute sau să suplinească pronunţia corectă a unor
sunete;
■ tulburări de voce;
2. în limbajul scris:
■ omisiuni de litere; " omisiuni de silabe;
■ înlocuiri de litere sau de silabe;
■ scrisul "în oglindă";
■ scrisul inegal şi inestetic;
■ scrierea repetată a unor grafeme;
■ scrierea sinuoasă dizarmonică.
Trebuie menţionat faptul că pe parcursul creşterii şi dezvoltării fiecărui copil, până în jurul
vârstei de 3-4 ani (uneori chiar ceva mai târziu) în vorbirea acestora se pot întâlni mai multe
dintre caracteristicile menţionate mai sus ca fiind forme de manifestare a tulburărilor de
limbaj. Dat fiind faptul că în această perioadă limbajul se află într-o perioadă de dezvoltare şi
maturizare aşa-zis "fiziologică", abaterile respective nu trebuie tratate drept tulburări de
limbaj. Deoarece ele exprimă forme tranzitorii sau etape ale învăţării, marea majoritate a
copiilor îşi găsesc resursele şi căile proprii pentru depăşirea acestor incorectitudini şi să
ajungă la pronunţie şi articulare corecte. Ar constitui o greşeală ca toţi copiii preşcolari, până
la vârsta respectivă, ce prezintă diferite abateri de la limbajul "standardizat" să fie consideraţi
logopaţi.
53
în unele situaţii mai grave sau mai aparte în care avem cunoştinţă de faptul că la unii dintre
copii acţionează unele cauze ce favorizează fixarea tulburărilor de limbaj, este indicat să se ia
măsuri de prevenire, prin înlăturarea cauzelor respective şi stimularea şi acordarea de ajutor
copilului pentru depăşirea dificultăţilor apărute.
Potrivit opiniei lui M. Guţu (1975)2 tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile de
vârstă (pasagere) prin următoarele patru caracteristici:
a) neconcordanţa dintre modul de vorbire şi vârsta vorbitorului;
b) caracterul staţionar al tulburărilor de limbaj;
c) susceptibilitatea crescută la complicaţii neuro-psihice şi de personalitate;
d) îndepărtarea (corectarea) lor se poate realiza numai în urma tratamentului logopedic de
specialitate.
a) Neconcordanţa dintre modul de a vorbi şi vârsta vorbitorului se accentuează cu atât
mai mult cu cât vorbitorul este mai înaintat în vârstă. Dacă ni se pare firesc atunci când
ascultăm vorbirea unui copil de 2-3 ani să auzim "cuvinte noi" sau diferite modalităţi cu totul
particulare de structurare şi articulare a unor cuvinte, pe măsură ce acesta înaintează în vârstă
şi se apropie de vârsta şcolară (sau o depăşeşte), o vorbire puerilă pare de-a dreptul nepotrivită
şi uneori chiar caraghioasă. Păstrarea infantilismului vorbirii în pronunţie, articulare şi în
structura gramaticală şi lexicală, după vârsta de 4 ani, constituie o dovadă că acestea au
început să se fixeze şi să se automatizeze în vorbirea copilului.
O intervenţie de specialitate timpurie, menită să ajute copilul să progreseze pentru a recupera
întârzierea (în raport cu ceilalţi copii de vârsta sa) va contribui la recuperarea întârzierii şi
împiedicarea fixării şi automatizării "particularităţilor" respective drept tulburări de limbaj.
Cu cât se intervine mai târziu, cu atât se vor cere eforturi mai mari din partea logopedului şi a
logopatului pentru corectarea şi recuperarea tulburării/ tulburărilor respective.
b) Caracterul staţionar al tulburărilor de limbaj constituie o altă caracteristică a
acestora. Dacă particularităţile determinate de vârsta şi de însuşirile individuale ale copilului
constituie fenomene pasagere, de mai lungă sau mai scurtă durată, în vorbirea copilului,
limbajul evoluând şi dezvoltându-se se îmbunătăţeşte sub toate aspectele, în vreme ce
tulburările de limbaj tind să se fixeze şi să se automatizeze şi astfel să se permanentizeze în
vorbirea copilului. Ne referim mai ales la acele
2
Guţu, M. (1975). Op.ciî., pag. 8-9.
54
"particularităţi" ale vorbirii copiilor ce depăşesc vârsta de patru ani-eventual patru ani şi
jumătate. Un aspect negativ ce intervine şi "ajută" fixarea modurilor greşite de pronunţie şi
articulare este fie o anumită deficienţă de auz fonematic, fie obişnuirea treptată a vorbitorului
cu vorbirea defectuoasă, situaţii în care analizatorul verbo-auditiv nu-şi mai îndeplineşte
corect rolul de feed-back al propriei vorbiri.
c) Susceptibilitatea crescută la complicaţii neuro-psihice şi de personalitate, produse de
tulburările de limbaj. Deoarece tulburările de limbaj afectează în primul rând funcţia de
comunicare şi cea expresivă, acest lucru se repercutează în mod foarte negativ asupra
comunicării în sensul schimbului de idei şi a relaţiilor copilului cu cei din jurul său.
Exprimarea imprecisă, incorectă, adeseori caraghioasă, constituie pentru auditoriul format din
copii un prilej de amuzament şi adeseori de batjocură la adresa vorbitorului, iar pentru adulţi
un prilej de plictiseală, de enervare şi/sau pierdere a răbdării. într-un astfel de context, copilul
cu tulburări de limbaj se va simţi jenat, ruşinat şi va evita situaţiile de a fi în contact cu alţii şi
mai ales de a comunica cu ei. Un astfel de comportament poate constitui începutul unui şir de
tulburări din ce în ce mai complexe şi mai grave, pe măsura trecerii timpului, dacă nu va fi
cuprins într-un proces de corectare.
Dacă copilul este elev, şi în clasă va manifesta tendinţa de a nu răspunde şi de a se
marginaliza în raport cu ceilalţi colegi. Evitarea răspunsurilor orale este interpretată uneori de
către personalul didactic drept neştiinţă (sau necunoaştere a conţinutului lecţiilor), va fi notat
sub nivelul pregătirii sale, ca urmare va trăi sentimente de eşec şcolar care-1 vor conduce spre
conduite de neintegrare şcolară, absenteism, nepregătirea lecţiilor, scăderea motivaţiei pentru
a merge la şcoală şi uneori abandon şcolar.
d) îndepărtarea (corectarea) lor se realizează numai în urma tratamentului logopedic de
specialitate. Aşa cum am subliniat şi la subpunctul (a), limbajul copilului trece prin mai multe
faze şi etape de dezvoltare, având caracteristici determinate de unele particularităţi de vârstă şi
individuale. Pe măsura creşterii şi dezvoltării copilului, se dezvolta şi limbajul său, de la o
etapă la alta.
Marea majoritate a copiilor reuşesc să depăşească, cu mai mult sau mai puţin efort,
dificultăţile ce se ivesc în legătură cu pronunţia, articularea şi coarticularea diferitelor sunete
(foneme) pe care le achiziţionează treptat. Alţii, însă, fie datorită unor inabilităţi în
coordonarea şi controlul componentelor articulatorii şi coarticulatorii, fie datorită acţiunii
unor alte tipuri de cauze, nu pot depăşi, fără ajutorul unor persoane de specialitate, şi astfel
sunt determinaţi la achiziţionarea şi fixarea unor tulburări de limbaj.
55
In situaţia copiilor preşcolari, până la vârsta de patru ani - patru ani şi jumătate, rolul
intervenţiei specialistului constă nu atât în măsuri de corectare propriu-zisă ci, mai ales, în
luarea şi aplicarea măsurilor necesare de prevenire a fixării şi automatizării în vorbire a
pronunţiilor şi articulărilor incorecte.
Peste vârsta menţionată mai sus, copiii trebuie cuprinşi într-un program adecvat de tratament
logopedic pentru înlăturarea cât mai timpurie a tulburării/tulburărilor de limbaj. Tratamentul
timpuriu (sau precoce) oferă avantajul că deprinderile greşite de vorbire nu s-au fixat şi
automatizat în foarte mare măsură, pe de o parte şi posibilitatea prevenirii apariţiei şi fixării
unor tulburări neuro-psihice şi de personalitate, pe de altă parte.
Citându-i pe West R., Ansberry, Carr A. (1957)3, M. Guţu (1975) prezintă principalele acuze
pentru care pacienţii sau părinţii unor copii se prezintă cu aceştia la cabinetul logopedic în
vederea acordării de sprijin pentru corectarea tulburărilor de limbaj:
"1. Vocea nu prezintă sonoritatea necesară pentru a fi percepută cu destulă uşurinţă, în
situaţiile practice, solicitate de cerinţele vieţii sociale şi profesionale;
2. Dacă vorbirea este parţial sau total neinteligibilă din cauza impreciziilor articulatorii;
3. Dacă vorbirea este parţial sau total neinteligibilă din cauza unor greşeli gramaticale,
sintactice sau de cunoaştere a sensului cuvintelor;
4. Dacă, din oricare alt motiv, vorbirea sa este dezagreabilă pentru ascultători;
5. Dacă, prin ritmul, fluenţa, timbrul, modul de articulare sau coarticulare, vorbirea sa este
atât de diferită de vorbirea unei alte persoane, de valoare medie, de acelaşi sex şi vârstă,
încât îi determină pe ascultători să fie mai atenţi la modul de a vorbi decât la conţinutul a
ceea ce spune;
6. Dacă vorbirea este însoţită de sunete parazitare, grimase, ticuri, gesturi sau atitudini
vicioase, care deranjează comunicarea şi pe ascultători;
7. Perceperea vorbirii este defectuoasă, dacă ea nu corespunde cerinţelor sociale,
profesionale şi educative ale individului"
3
West, R., Ansberry, Carr, A., (1957), The Rehabilitation of Speech, (third edition), New York. Cf.
Guţu. M. (1975), Op.cit., pag. 9-10.
56
3.2. IDENTIFICAREA ŞI DIAGNOSTICUL PERSOANELOR CU TULBURĂRI DE
LIMBAJ
Una dintre primele probleme cu care se confruntă logopedul la prezentarea sa la cabinetul
logopedic şcolar sau interşcolar este aceea a identificării copiilor care prezintă tulburări de
limbaj, din fiecare grădiniţă sau şcoală arondate cabinetului, apoi examinarea complexă a
acestora pentru stabilirea diagnosticului diferenţial în vederea programării lor pe grupe la
cabinetul logopedic pentru cercetarea lor. Activitatea aceasta se compune din două acţiuni
specifice, fiecare dintre ele având rolul şi importanţa sa:
■ în primul rând este vorba despre identificarea şi trierea copiilor care prezintă diferite
tulburări de limbaj, din fiecare unitate (şcoală sau grădiniţă) arondată;
■ efectuarea examenului complex pentru diagnosticare precisă şi pentru programarea lor la
cabinetul logopedic.
3.2.1. Identificarea şi trierea copiilor cu tulburări de limbaj
Cu toate că există mai multe surse prin care logopedul ar putea identifica şi cunoaşte pe unii
dintre copiii cu tulburări de limbaj, cum ar fi: învăţătorii, educatoarele, unii dintre părinţii
copiilor sau fraţii/surorile acestora, logopedul trebuie să-1 cunoască personal şi să examineze
fiecare copil pentru a-1 putea evalua şi diagnostica în mod corect, ca apoi să-1 poată
programa la tratament în cabinetul logopedic. Informaţiile pe care le primeşte de la educatoare
şi învăţători, fiind de la nespecialişti, îl pot orienta spre o pistă greşită sau îl pot face să ia în
tratament un elev cu o tulburare mai uşoară în timp ce alţii, cu tulburări mai grave, pot rămâne
în afara procesului terapeutic-recuperativ.
Aşadar, ce are de făcut logopedul pentru realizarea primei acţiuni? După organizarea
propriului cabinet logopedic, la începutul fiecărui an şcolar, logopedul are de făcut
următoarele:
■ contactarea fiecărui director de şcoală şi/sau grădiniţă şi stabilirea de comun acord a unui
grafic, potrivit căruia logopedul să treacă pe la instituţiile respective pentru efectuarea primei
examinări şi identificarea copiilor cu diferite tulburări de limbaj; " prezentarea, în zilele şi la
orele stabilite, la şcoală sau la grădiniţă cu materialele necesare examinării copiilor îa vederea
trierii. Materialele necesare sunt:
un caiet sau un registru în care să înregistreze numele şi prenumele fiecărui copil identificat
cu tulburare de limbaj, precum şi diagnosticul prezumptiv;
57
un instrument de scris; liste de cuvinte; trusa logopedică cu imagini;
alte materiale grafice interesante şi atractive pentru nivelul copiilor care urmează să fie
examinaţi. ■ efectuarea propriu-zisă a examinării globale, după o schemă ca cea de mai jos:
logopedul este prezentat clasei/grupei de către învăţător/ educatoare care le spune copiilor că
persoana este nou venită, va asculta pe fiecare copil să audă cât de frumos şi corect vorbeşte.
Apoi, logopedul începe examinarea: îi întreabă numele şi prenumele, vârsta, dacă mai are fraţi
şi/sau surori, eventual numele părinţilor, după care le cere repetarea (vorbire reflectată) după
logoped a unor cuvinte care conţin sunete mai greu de pronunţat. Când întâlneşte un copil cu
anumite dificultăţi de pronunţie/articulare, cu acesta poate sta ceva mai mult de vorbă pentru a
evalua cu aproximaţie şi extinderea tulburării;
pentru copiii din grădiniţe este indicat să se folosească de
materialele pe care le-a adus. La fel se va proceda şi cu
elevii mai timizi, mai retraşi, care se vor exprima cu o mai
mare dificultate în prezenţa unei persoane străine;
logopedul va nota pentru fiecare elev/copil care prezintă
tulburări de pronunţie şi/sau articulare (sau altele)
dificultăţile întâmpinate, capacitatea de pronunţie şi
articulare, precum şi un diagnostic probabil. Aceşti copii
urmează a fi programaţi la cabinetul logopedic pentru
examinarea complexă şi stabilirea diagnosticului diferenţial
în vederea programării pentru corectare-recuperare la
cabinet.
■ după parcurgerea "întregului traseu", şcoli şi grădiniţe arondate,
logopedul va face o controlizare şi însumare a rezultatelor
provizorii obţinute pe tipuri şi unităţi de învăţământ. Astfel va
avea o situaţie clară a numărului total de copii ce vor fi supuşi
examinării complexe. Ca urmare a acestei activităţi el va
programa, pe zile şi ore, pe fiecare copil cu tulburări de limbaj,
ţinând legătura cu învăţătorul/educatoarea, prin aceştia stabilind
şi legătura cu familia/aparţinătorii copilului. Trece apoi la cea
de-a doua etapă, examinarea complexă.
3.2.2. Examinarea complexă (cerinţe)
Scopul examinării este de a face investigaţii şi explorări, care să conducă la culegerea de date
şi informaţii cât mai multe şi mai detaliate despre subiect, părinţii acestuia şi mediul din care
provine, pe baza cărora logopedul să-şi poată forma o imagine cât mai completă şi precisă
despre tulburarea de limbaj, condiţiile în care a apărut, cauzele (etiologia) care au detenninat-
o şi la stabilirea unui diagnostic precis. Pe baza diagnosticului, logopedul va putea elabora
planul individual de terapie şi recuperare.
Cu privire la examinarea complexă, M. Guţu (1975)4 sublinia că trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
■ să fie complexă;
■ să fie făcută în mod sistematic;
■ să asigure o analiză evolutiv-dinamică a tulburării/tulburărilor de limbaj.
Complexitatea examinării se referă la faptul că ea trebuie să asigure investigarea tuturor
componentelor structurale şi de conduită a personalităţii celor cu tulburări de limbaj, iar din
prisma limbajului, trebuie investigate toate aspectele sale: fonetice, fonernatice, lexieo-
gramaticaîe, semiotice şi semantice. In cazul subiecţilor aflaţi în procesul de învăţământ se va
investiga şi calitatea scrisului şi a cititului.
Examinarea să fie făcută în mod sistematic, adică rezultatele examinării să scoată în evidenţă,
pe lângă laturile şi componentele afectate, şi diferitele relaţii şi interacţiuni ale acestora cu
celelalte componente ale limbajului şi cu structura şi echilibrul personalităţii copilului în
general: consecinţe ale tulburării de limbaj asupra sferei psihice şi comportamentale, precum
şi asupra imaginii şi încrederii în sine, corelate cu inserţia sa socială şi familială. De asemenea
rezultatele examinării trebuie să reliefeze rolul şi semnificaţia fiecărui simptom al tulburării
de limbaj în cadrul tulburării respective şi în contextul general al tabloului personalităţii
copilului şi, în special, asupra dezvoltării psihice şi intelectuale.
Să ofere o analiză evolutiv-dinamică a tulburării, adică să poată oferi suficiente răspunsuri
referitoare la fiecare etapă de evoluţie şi fixare a tulburărilor de limbaj raportate la toate
categoriile de factori care au intervenit pe parcurs, precum şi relaţiile interconexionale ale
acestor factori, în urma unei astfel de analize, se pot evidenţia principalii paşi efectuaţi
"corect" din punctul de vedere al evoluţiei şi dezvoltării limbajului, precum şi modul de
acţiune şi înlănţuire a factorilor etiologici, indiferent de originea acestora care au condus la
instalarea tulburării respective.
4
Guţu, M. (1975), Op.cit, vag. 92-93,
59
aparte. Logopedul va lua In calcul fiecarev simptom ^iHfecaîfe^as^a^ai
limbajului:
" aspectul fonator. calitatea şi tăria fonaţiei, direcţia de scurgere a undei expiraîorii şi tăria
acesteia. Dacă se constată scurgeri nazale ale undei expiratorii, la pronunţarea sunetelor orale
sau la solicitarea de a expira pe cale orală, logopedul va căuta să clarifice cauza pierderii
nazale, funcţionarea laringelui şi calitatea vocii;
■ aspectul articulator, integritatea şi funcţionalitatea buzelor, mărimea, tonicitatea şi
mobilitatea limbii; mobilitatea maxilarului şi posibilitatea controlării şi coordonării mişcăriloi
respective;
■ aspectul lexical (lingvistic): impresiv - ce şi câte cuvinte înţelege, câte comenzi date
simultan poate efectua, cum poat< explica înţelesul anumitor cuvinte; expresiv — calitatea,
precizii şi promptitudinea răspunderii la întrebări, bogăţia vocabularulu pe care îl foloseşte
(limbajul activ) şi calitatea structurări gramaticale a celor exprimate.
Stabilirea diagnosticului diferenţial constituie tmul dintre obiecti vele primordiale ale
examinării complexe. Prin diagnosticul diferenţial s confirmă sau se infirmă diagnosticul
probabil cu care copilul s-a prezentat 1 cabinet. Mai precis, înseamnă stabilirea diagnosticului
real pe baza decelăr informaţiilor şi posibilităţilor de a putea fi confundat cu alt diagnostic,
Dacă în urma investigaţiilor şi examinării complexe efectuat-logopedul nu se poate decide
asupra unui diagnostic definitiv clar, el i formula un diagnostic probabil (ipotetic) provizoriu,
urmând ca acesta să f confirmat sau nu pe parcursul tratamentului logopedic.
Este indicat ca, simultan cu examinarea complexă a subiecţilc datele culese să fie consemnate
într-o fişă logopedică individuală. Exis mai multe tipuri de fişe logopedice, dar fără diferenţe
semnificative înt ele, diferiţi autorii accentuând unele părţi sau capitole cărora le acordă o n
mare importanţă în raport cu altele. în activitatea noastră am recurs la o fi adaptată după M.
Guţu5, care ni se pare suficient de completă şi relativ uş de completat cu datele necesare şi
care poate servi bine interesu subiecţilor şi cabinetului logopedic. In plus, fişa se poate
completa şi cu plan terapeutic individual, în care se evidenţiază paşii efectuaţi tratamentul
logopedic individual şi rezultatele obţinute.
5
Guţu, M. (1975), Ibidem. 60
Prezentăm, în continuare, o fişă logopedică completată de către studenţii Anton Adina Raluca,
Bian Adela Raluca şi Cristea Ioana Alina în cadnil activităţii seminariale desfăşurate în anul
universitar 2004-2005.
3.2.3. Fişa de examinare logopedică
FIŞA DE EXAMINARE LOGOPEDICĂ
Data întocmirii............
Numele examinatorului................................
I. Date personale:
1. Nume şi prenume: D.D.
2. Data şi locul naşterii: 05/05/1997, Jibou, jud. Sălaj.
3. Şcoala: Şcoala Generală "Octavian Goga", Jibou, jud. Sălaj.
II. Anamneză familială şi socială:
1. Fraţi/surori: o soră mai mică, A., în vârstă de 3 ani.
2. Al câtelea copil: primul.
3. Alţi membri ai familiei care locuiesc împreună cu copilul: mama, tata, sora
4. Condiţii de locuit:
- apartament cu 3 camere, copilul împarte camera cu sora lui;
- condiţii igienico-sanitare bune.
5. Relaţiile în familie:
a) între părinţi: bune, armonioase, se ceartă rar;
b) faţă de copil: se preocupă de el în permanenţa, de activitatea sa şcolară, discută cu
copilul, manifestă afecţiune, îl încurajează în multe activităţi (înot);
c) între fraţi: a existat o perioadă de gelozie în primul an în care a venit A, dar acum a fost
depăşită; acum are grijă de ea, se preocupă de ea, se simte responsabil (o ia de îa grădiniţă
când părinţii nu pot).
6. Atitudinea părinţilor faţă de problema copilului: au încercat de mai multe ori să-1 facă
pe copil să se corecteze, dar fără rezultate; sunt dispuşi să colaboreze cu logopedul, să înveţe
exerciţiile şi să-1 ajute pe copil să practice acasă;
61
doresc foarte mult ca acesta să vorbească corect cât mai curând.
7. Relaţiile dintre părinţi şi şcoală: bune, participă la şedinţele cu părinţii, la serbări şi alte
activităţi, se implică în problemele şcolii (restaurarea clasei).
8. Antecedentele hetero-colaterale ale familiei: nu au existat cazuri m familie de boli
genetice, psihice, surditate, deficienţe vizuale, malformaţii congenitale sau retard intelectual.
III. Anamneză personală:
1. Date despre sarcină: sarcina a fost fără probleme, mama nu a suferit de boli infecţioase,
nu a consumat cafea sau ţigări în timpul sarcinii; nu a luat medicamente în afară de analgezice
ocazional cu recomandarea medicului; copilul s-a născut la termen; nu a existat hipoxie la
naştere; scor Apgar 10, greutate 2500 g.
2. Antecedentele patologice ale copilului: rujeolă la 3 ani, oreion la 5 ani.
3. Dezvoltarea psihomotorie:
a) ridicarea capului: la 3 luni (şi-1 ţine singur);
b) şezutul individual: la 4 luni jumătate;
c) mers: sprijinit la 10 luni, independent la 11 luni;
d) control sfmcterian: 5 ani jumătate.
4. Dezvoltarea limbajului:
■ • Lalaţia: 5 luni;
■ Primele silabe: 6 luni;
■ Primele cuvinte: 7 luni ("tata"-primul cuvânt);
■ t Primele propoziţii: 21 luni ("vrea papa");
■ Învaţă o limbă străină- engleza de la 5 ani.
5. Limbajul impresiv: s-a verificat prin citii'ea unor fragmente din unele povestiri, relatarea
unor întâmplări scurte de către logoped, i s-a cerut copilului să povestească ce a înţeles,
înţelegerea sa a fost bună, relatând corect în marea majoritate a cazurilor; au existat unele
confuzii legate de cuvintele paronime care aveau înţelesuri diferite în funcţie de prezenţa lui
"s" sau a lui "ş".
6. Nivelul autonomiei personale: mănâncă singur de la 3 ani, deprinderi igienico-sanitare
bune (se spală pe mâini, pe dinţi, se îmbracă, foloseşte singur toaleta).
7. Boli suferite: rujeolă la 3 ani, oreion la 5 ani, răceli.
IV. Diagnosticul medical; parasigmatism, cu probleme de scris şi citit care însă nu satisfac
diagnosticul de dislexie sau disgrafie (conform DSMIV TR).
V. Starea aparatului fono-articulator:
1. Cavitatea bucală: normal conformată, bună din punct de vedere funcţional;
2. Buze: normal conformate, normal funcţionale;
3. Limbă: dimensiuni normale, motricitate bună;
4. Forma palatului: normală;
5. Funcţionalitatea sfincterului palato-faringian: bună;
6. Dentiţîe şi muşcătură: prezenţa unor anomalii la nivelul conformaţiei dinţilor (dinţii din
faţă foarte mici).
VI. Tipul respiraţiei; superficială, toracică, ştie să controleze şi să dozeze destu! de bine
unda respiratorie orală în exprimarea ideilor în propoziţii sau fraze.
VII. Văzul: bun, nu au fost depistate probleme (a fost supus unui
examen oftalmologie)
VIII. Auzul;
1. tonal: bun, nu există probleme;
2. fonematic: greşeli în distingerea "s"-"ş", mai ales în cuvinte paronime când acestea se
află la mijlocul cuvântului.
IX. Emiterea sunetelor:
1. izolate: probleme cu pronunţia lui "s" (pronunţie defectuoasă);
2. co-articulare vocalică: de multe ori pronunţă "ş" în loc de "s" (înlocuiri);
3. co-articulare vocală-consoană: de multe ori pronunţă "ş" în loc de "s";
4. co-articulare consonantică: de multe ori pronunţă "ş" în loc de "s" (înlocuiri);
5. co-articulare în cuvinte în diferite poziţii: de multe ori pronunţă "ş" în Ioc de "s" (în
poziţie iniţială, mediană şi finală; mai ales în poziţie mediană; înlocuiri).
63
X. Nivelul de dezvoltare a vocabularului:
1. Limbajul impresiv: înţelege aproape tot ce i se spune, distinge între diferitele înţelesuri
ale cuvintelor, apar confuzii şi erori când sunt cuvinte care îşi schimbă înţelesul în funcţie de
prezenţa lui "s" sau a lui "ş", mai ales în poziţie mediană.
2. Limbajul expresiv.
" Ritmul vorbirii: bun, în unele situaţii vorbeşte destul de lent (citit cu voce tare);
■ Fluenţa vorbirii. în general bună, excepţii tăcând unele lecturi mai dificile pe care
trebuie să le citească tare în clasă;
■ Volumul vocabularului activ: mediu pentru vârsta lui;
■ Agramatisme: scrie-citeşte "s" în loc de "ş" în unele situaţii.
XI. Lexie:
1. Cititul este însuşit;
2. Citeşte lent, cu poticneli, greşeşte mai ales la cuvintele care conţin "s" sau "ş";
3. Are probleme de ritm şi fluenţă la unele lecturi mai lungi sau care conţin cuvinte mai
dificile.
XII. Grafie:
1. Scrisul este însuşit;
2. Apar probleme la scrisul după dictare, scrie destul de urât şi face greşeli mai ales la
cuvintele care conţin "s" sau "ş";
3. Apar probleme şi la redactarea unor compuneri: dă dovadă de imaginaţie şi creativitate,
dar scrie destul de urât şi face greşeli la fel ca la dictare.
XIII Motricitatea:
1. Generală: foarte bună, foarte activ, face înot, îi plac sporturile şi mişcarea;
2. Motricitatea şi dexteritatea manuală: unele probleme (dificultăţi) cu coordonarea
manuală, mai ales în mişcări fine (la scris, la lucru manual, desen);
3. Expresivitatea feţei: bună, flexibilă, se adaptează adecvat trăirilor emoţionale;
4. Motricitatea buzelor: bună;
5. Motricitatea limbii: bună, bună coordonare a mişcărilor limbii.
64
XIV. Conduite şi structuri perceptiv-motrice:
1. Lateralitate:
■ Manuală- dreaptă;
■ Aurală- dreaptă;
■ Oculară- dreaptă;
■ Pedestră- dreaptă.
2. Schema corporală: are formată atât schema propriului corp, cât şi a unei alte persoane,
recunoaşte şi poate numi părţile corpului, are cunoştinţe despre cele mai importante organe
interne;
3. Identificarea unor forme şi figuri geometrice: poate identifica (atât pe cale vizuală, cât şi
tactil-kinestezic) şi numi toate figurile geometrice simple (cerc, triunghi, pătrat, romb etc);
4. Identificarea şi cunoaşterea culorilor şi nuanţelor: cunoaşte foarte bine toate culorile,
discriminează bine nuanţele, percepţia şi discriminarea cromatică e foarte bună;
5. Orientarea spaţio-temporală:
■ Poziţiile spaţiale: face diferenţele aproape-departe;
■ Relaţiile spaţiale: discriminează în feţe, în spate, stânga-dreapta;
■ Orientarea temporală: cunoaşte şi poate numi corect anotimpurile; poate numi şi grapa
lunile anului în anotimpuri; poate numi zilele săptămânii; operează cu conceptul de
succesiune temporală (la nivel de zile, săptămâni, ani); ştie să citească ceasul.
XV. Evaluare psihologică:
1. Nivel de inteligenţă: peste nivelul mediu, s-a aplicat Proba Matrici Progresive Raven
Color (scor 23, situat în percentilul 75, adică o performanţă foarte bună);
2. Funcţia perceptiv-motrică: s-a aplicat proba Bender B la care s-a obţinut un scor de 8,
ceea ce indica o performanţă medie spre slabă pentru vârsta copilului, acest lucru putând fi
corelat cu dificultăţi la nivelul musculaturii fine (scris urât);
65
3. Dezvoltarea socială şi emoţională: este bună; este bine integrat în clasă, are mulţi prieteni,
se implică în activităţile şcolare şi extraşcolare, participă la serbări. Nu prezintă probleme
emoţionale severe legate de tulburarea sa, dar este puţin îngrijorat să nu fie luat drept "un
copil mic" şi ar dori foarte mult să se corecteze. Are o motivaţie puternică pentru schimbare,
acest lucru urmând să fie utilizat m terapie.
XVI. Diagnostic final:
1. parasigmatism (înlocuieşte "s" cu "ş" atât în pronunţia izolată, cât şi în co-articularea în
silabe sau cuvinte). Cauzele tulburării sunt cel mai probabil senzoriale (o uşoară anomalie a
dentiţiei) dar şi funcţionale (ia nivelul discriminării fonematice între sunetele "s" şi "ş"). S-ar
putea ca problema să fi fost întreţinută şi de unele atitudini excesiv de protective ale părinţilor
(care nu l-au corectat la timp) şi dorinţa copilului de a atrage atenţia asupra sa în unele ocazii.
A fost gelos la început pe sora sa mai mică şi s-ar putea să fi început să vorbească distorsionat
tocmai pentru a obţine atenţie şi îngrijire şi a fi considerat încă copil micuţ;
2. există şi unele probleme la nivelul scrisului (scris urât, greşeli datorită confuziei de
sunete) şi al cititului (citit cu poticneli, uneori prea lent sau cu o fluenţă inadecvată),
determinare, probabil tot de dificultăţile de pronunţie şi articulare şi de deficienţele în
discriminarea fonematică mai ales între sunetele !'s" şi "ş".
XVII. Recomandări: Programul de intervenţie anexat vizează atât cauzele senzoriale (prin
dezvoltarea unor mecanisme compensatorii), cât şi cele funcţionale (prin dezvoltarea
discriminării fonematice) ale parasigmatismului. Se axează şi pe îmbunătăţirea scrisului şi
cititului prin sarcini specifice.
3.2.4. Program terapeutic pentru corectarea parasigmatismului
PROGRAM TERAPEUTIC PENTRU CORECTAREA PARASIGMATISMULUI
Obiective:
1. Dezvoltarea auzului fonematic;
2. Diferenţierea sunetului "s" de alte sunete şi, în speciai, de sunetul "ş";
3. Dezvoltarea, reglarea şi coordonarea mişcărilor componentelor aparatului fono-
articulator;
4. învăţarea poziţiei corecte de articulare a sunetului "s";
5. Emisia sunetului "s";
6. Fixarea sunetului în silabe şi cuvinte;
7 Automatizarea sunetului "s" în vorbire.
A. Etapa pregătitoare
Etapa pregătitoare a inclus cunoaşterea copilului, anamneză, diagnosticul complex. De
asemenea, logopedul s-a preocupat de înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi de crearea
încrederii în posibilităţile corectării. Aceste prime Întâlniri au pemiis familiarizarea copilului
cu mediul cabinetului.
1. Gimnastica generală
■ Rotirea braţelor ("moara de vânt")
■ Aplecarea capului (bing - bang; tic - tac)
■ Aplaudatul
■ Imitarea spălatului mâinilor
■ Mersul ritmat
■ Săritura broscuţei
■ Răsuciri şi extensii ale trunchiului
* Rotiri ale umerilor etc.
2. Educarea respiraţiei
■ Exerciţii pentru inspiraţie şi expiraţie-inspiraţie pe nas şi expiraţie cu gura larg
deschisă, inspiraţie pe o singură nară, inspiraţie pe gură şi expiraţie pe nas, inspiraţie pe gură
şi expiraţie pe gură
* Suflarea într-o lumânare aprinsă
■ Umflarea balonului
8
Aburirea unei oglinzi (alternativ cu nasul şi cu gura)
67
■ Formarea de valuri într-un vas cu apă (prin suflare) etc.
■ Suflarea într-un instrument muzical (ex. nai, trompetă
etc.)
3. Gimnastica fono-articulatorie
■ Gimnastica facială: deschiderea şi închiderea gurii, umflarea
obrajilor, mişcări de închidere a ochilor cu reducerea treptată şi controlată a fantei palpebrale,
închiderea şi deschiderea alternativă a ochilor ("trasul cu ochiul"), ridicarea pomeţilor
simultan şi alternativ, exersarea zâmbetului prin retragerea comisurilor bucale;
■ Gimnastica lahială: vibrarea buzelor, imitarea sforăitului
calului, umflarea buzelor cu reţinerea aerului în gură, întinderea buzelor, rotunjirea buzelor,
acoperirea unei buze cu cealaltă alternativ, rictusul şi ţuguierea buzelor, prinderea buzei
inferioare cu dinţii superiori ("fâsâitul frunzelor": fff, apoi: vw);
■ Gimnastica linguală: lipirea limbii de palat astfel ca, la
dezlipire, să se audă un pocnet; cu limba aşezată în spatele incisivilor inferiori şi colţurile
gurii puternic retrase se produce un suflu: sss (se simte aer rece pe mână); mişcare opusă:
limba este ridicată sus, înspre mijlocul vălului palatin, gura rotunjită şi se pronunţă sss ("vine
trenul");
■ Gimnastica mandibulară: proeminarea în faţă şi în spate; cu
mandibula proeminată facem exerciţii de ridicare şi coborâre, mişcări spre dreapta şi spre
stânga a mandibulei;
■ Gimnastica velopalatină: imitarea tusei, imitarea căscatului,
mişcări de deglutiţie etc.
4. Dezvoltarea auzului fonematic
" Reproducerea de către copil a unor ritmuri pe care logopedul le bate cu creionul în masă
■ Reproducerea ritmurilor pe care logopedul le bate într-o tobă
■ "Spune cum face"- se imită sunetele produse de diferite animale
■ "Repetă după mine"
■ "Ghiceşte vocea care te strigă"
B. Etapa terapiei recuperatorii
I. învăţarea poziţiei corecte de articulare a sunetului
1. utilizarea onomatopeelor.
- facem ca şarpele sssî; gâscanul supărat ssî ssî
2. demonstrarea articulării sunetului însoţită de explicarea ei clară:
- în faţa oglinzii logopedice i se explică copilului poziţia corectă a pronunţării sunetului:
buzele trebuie bine întinse, dinţii sunt uşor depărtaţi, limba se sprijină pe incisivii inferiori, se
bombează şi formează de-a lungul ei un canal pe care se scurge aerul. Corzile vocale nu
vibrează. După această explicaţie şi demonstraţie, copilul trebuie să exerseze ce a fost invăţat
tot în faţa oglinzii.
II. Emisia sunetului "s"
S-a utilizat metoda ortofonică: D. a fost învăţat pas cu pas poziţia corectă de aşezare a tuturor
componentelor fono-articulatorii ce conduc la pronunţia corectă a sunetului "s".
S-a utilizat, de asemenea, metoda comparaţiei: logopedul pronunţă (gura fiindu-i acoperită
astfel încât copilul să nu vadă ce pronunţă, ci să facă distincţia strict auditiv) sunetul in două
modalităţi: corect şi greşit. Copilul trebuie să precizeze care este pronunţia corectă.
III. Etapa fixării şi consolidării
Am exersat cu subiectul pronunţia izolată a sunetului până ce ne-am asigurat că îl pronunţă
corect de fiecare dată, neexistând riscul unei pronunţii deformate sau greşite. După aceea, am
procedat la fixarea sunetului în coarticulare, după cum urmează:
1. Introducerea sunetului în silabe.
Pentru a ne asigura de o coarticulare corectă (şi evitarea unei distorsiuni sau greşeli), legarea
sunetului nou emis de vocale (în silabe directe şi, apoi, indirecte) s-a făcut treptat, în modul
următor:
- Ia primele exerciţii, după emisia lui s, urma o pauză, apoi vocala: a, e, i, o, u, ă, î:
69
s.......... a a..........s
s.......... 1 1..........s
s.......... e e..........s
s.......... o o..........s
s.......... u u..........s
s.......... ă ă..........s
s.......... î î..........s
- treptat, pauza dintre consoane şi vocale s-a redus:
s.....a a.....s s-a a- s
s.....i i.....s s-i i-s
s.....e e.....s s-e e-s
s.....o o.....s s-o o-s
s.....u u.....s s - u u- s
s.....ă ă.....s s- ă ă- s
s.....î î.....s s-î î- s
- a urmat apoi legarea sunetului nou de vocale după cum urmează:
- cuvinte cu fonemul în poziţie iniţială:
- cuvinte monosilabice: s-ac, s-ec, s-imt, s-uc, s-oc
- cuvinte bisilabice: s-ală, s-ete, s-ită, s-obă, s-ută
- cuvinte polisilabice: s-anie, s-ecară, s-ilabă, s-olar, s-upune
De asemenea, pentru a reuşi o corectă coarticulare consonantice înainte de exerciţii în cuvinte,
am exersat exerciţii de tipul:
s.....t s.....c s.....p s.....f s.....1
s ...t s ... c s ... p s ...f s ...1
s-t s-c s-p s-f s-1
st se sp sf si
după care am procedat la:
- cuvinte cu grupe consonantice: stau, stol, stup, stea, stins
- cuvinte cu fonemul în poziţie intermediară:
- cuvinte monosilabice: pisc, pasc, nasc
- cuvinte bisilabice: casă, masă, vase
- cuvinte polisilabice: cusute, fasole, pensulă
* dată fiind afinitatea (apropierea de pronunţie) a sunetului "s" de vocalele "i" şi "e", i
recomandă ca primele exerciţii de introducere a sunetului în silabe să se facă cu aces vocale,
celelalte urmând după o anumită fixare a acestora. 70
- cuvinte cu fonemul în poziţie finală:
- cuvinte monosilabice: nas, vas, cos
- cuvinte bisilabice: spinos, voios, ploios
- cuvinte polisilabice: curios, serios, scorburos Exerciţiile de fixare au continuat până ce
subiectul a deprins
coarticuiarea corectă, fără apariţia nici unei greşeli de coarticulare.
IV. Etapa diferenţierii sunetelor
■ diferenţierea la nivelul silabelor - se folosesc cuvinte paronime: scoală - şcoală, soc -
şoc etc.
■ diferenţierea la nivelul cuvintelor - se folosesc cuvinte care conţin ambele sunete care
trebuie diferenţiate: şosea, şoseta, şasiu etc.
V. Etapa de automatizare a sunetului
1. Exersarea suntetului deficitar "s" în propoziţii:
Exerciţii de pronunţie a unor propoziţii scurte, simple
în care este prezent în cuvinte sunetul deficitar la
început, mijloc şi final: Sandu este voios; Vasile stă
serios; Sonia e cu sania.
Exerciţii de pronunţie a unor propoziţii complexe în
care este prezent în cuvinte sunetul deficitar la
început, mijloc şi final: Sanda scrie frumos; Sandalele
Sandei sunt albastre; Cosmin a scăpat vasul cu sos.
Sintagme cu parte finală constantă: Mama e cu sania;
Mircea e cu sama; Sorin e cu sania etc.
Sintagme cu parte iniţială constantă: Strada este
aglomerată; Strada este mare; Strada este umedă.
Sintagme cu frecvenţa mare a sunetului deficitar:
Sanda suie sus pe scară; Sorin şi Sonia se suiră sus pe
sanie; Şapte saşi in şase saci; Stanca sta-n castan ca
Stan.
Sintagme afirmative, negative, interogative. Să nu
stai strâmb!; Să fii atent să scrii subiectul corect!; A
sosit Sorina de la Suceava?; Surcica nu sare departe
de trunchi!
Exerciţiul fonetic şi ortografic se va completa apoi cu
exerciţiul grafic: dictări (se va urmări şi aspectul
caligrafic).
71
2. Exersarea sunetului deficitar în scurte povestiri, texte:
- Povestiri şi repovestiri după imagini (imagine cu o gâscă);
- Memorare de scurte poezii:
"Pisicuţă pis, pis, pis Te-am visat aseara-n vis Te spălai, te pieptănat, Fundă roşie-ţi puneai"
"într-o zi, prin asfinţit Şoarecele a îndrăznit Să se creadă în putere A prăda stupul de miere.
Ei intrase pe furiş Strecurat pe urdiniş Se gândea că-i o albină Slabă, mică şi puţină Pe când
el, hoţ şi borfaş, Lângă ea-i un uriaş."
(Tudor Arghezi - Tâlharul pedepsit)
"Când se scoală iese-n tindă De-abia-ncepe să se-ntindă Şi-obosită de căscat Se întoarce iar în
pat.
Ca să doarmă şi mai bine Laba căpătâi şi-o ţine, Şi din vis, cum s-a adus, Că s-a pus cu burta-
n sus."
(Tudor Arghezi - Mâţa)
- Rostirea şi memorarea de ghicitori:
"Se aşează unul / Se scoală doi";
"Ai două / vaci roşii: / când le duci / la apă / se uită / acasă /
duci / acasă / se uită / la. apă";
72
- Citire de texte scurte în care sunetele "s" şi "ş" se repetă des:
"Ştefan şi Smaranda s-au hotărât să meargă la schi. Şi-au cumpărat schiuri, salopetă şi tot ce
mai aveau nevoie. S-au hotărât că pleacă la Sinaia şi se bucură foarte tare că părinţii îi lasă să
plece sâmbătă cu microbusul. Sunt supăraţi că nu-şi pot duce sania, pentru că nu au loc în
bagaje. Vor sta o săptămână întreagă, bucurându-se de toate locurile frumoase ale staţiunii
Sinaia.";
- Compuneri pe teme date (alcătuieşte o compunere folosind cuvintele: soseşte,
povesteşte, ...) şi libere - se vor urmări şi aspectele caligrafice;
- Exerciţiul fonetic şi ortografic se va completa apoi cu exerciţiul grafic: dictai'e a unor texte
similare cu cele anterioare, care conţin cuvinte cu "s" şi "ş". Se vor urmări şi unele aspecte
legate de exersarea scrisului şi îmbunătăţirea caligrafiei.
3.2.5. Programarea activităţilor logopedice pe studenţi şi sarcini de efectuat
Şedinţ ETAPA TEHNICILE DE OBSERVATE DATA/
a TERAPEUTICĂ TERAPIE STUD.
RECUPERATORIE

1 Consolidarea ■ Gimnastică generală 18.03.


sunetului (5minute) 2005
■ Gimnastică respiratorie B.A.R.
(2 minute)
■ Introducerea sunetului în
silabe (15 minute)
■ Introducerea sunetului în
cuvinte cu fonemul în poziţie
iniţială (5 minute)

2 Consolidarea ■ Gimnastică generală S-a constatat o 25.03.


sunetului (5minute) îmbunătăţire 2005
■ Gimnastică respiratorie considerabilă a A.A.R.
(2 minute) introducerii sunetului
■ Introducerea în silabe

73
sunetului în silabe (15 faţă de şedinţa
minute) anterioară (D. spune
■ Introducerea că a repetat acasă cu
sunetului în cuvinte cu mama)
fonemul în poziţie
iniţială, intermediară şi
finală (10 minute)

3 Diferenţierea • Gimnastică generală Diferenţierea se 01.04.


sunetului (5minute) realizează mai greu. 2005
■ Gimnastică respiratorie D. sesizează diferenţa C.I.A.
(2 minute) între cele două
■ Introducerea sunetului în cuvinte, dar pronunţă
cuvinte cu fonemul în poziţie cu efort şi îi ia mult
iniţială, intermediară şi finală timp pronunţia.
(10 minute)
■ Diferenţiere la nivelul
silabelor: pronunţia de cuvinte
paronime (10 minute)
4 Diferenţierea ■ Gimnastică generală 08.04.
sunetului (5minute) 2005
■ Gimnastică respiratorie A.A.R.
(2 minute)
■ Introducerea sunetului în
cuvinte cu fonemul în poziţie
iniţială, intermediară şi finală
(5 minute)
■ Diferenţiere la nivelul
silabelor: pronunţia de cuvinte
paronime (10 minute)
■ Ascultarea unei casete cu
înregistrarea unor cuvinte
paronime pronunţate corect şi
greşit (10 minute)

5 Diferenţierea ■ Gimnastică generală Se înregistrează 14.04.


sunetului (5minute) progrese la nivelul 2005
* Gimnastică respiratorie (2 diferenţierii în silabe, B.A.R.
minute) dar la cuvinte se
■ Diferenţiere la nivelul descurcă greu şi îi ia
silabelor: pronunţia de cuvinte mult timp să
paronime (10 minute) pronunţe.
■ Diferenţiere la nivelul
cuvintelor: rostirea de cuvinte
care conţin ambele sunete (ex.
"şosea") (15 minute)

6 Diferenţierea « Gimnastică generală Se observă progrese 21.04


sunetului (5rninute) faţă de şedinţa 2005
■ Gimnastică respiratorie anterioară datorită B.A.R.
(2 minute) repetării acasă cu
■ Diferenţiere la nivelul mama.
silabelor: pronunţia de cuvinte
paronime (10 minute)
■ Diferenţiere la nivelul
cuvintelor: rostirea de cuvinte
care conţin ambele sunete (ex
"şosea") (15 minute)
7 Diferenţierea şi ■ Gimnastică generală 28.04.
automatizarea (5minute) 2005
sunetului ■ Gimnastică respiratorie C.I.A.
(2 minute)
■ Diferenţiere la nivelul
silabelor: pronunţia de cuvinte
paronime (5 minute)
■ Diferenţiere la nivelul
cuvintelor: rostirea de cuvinte
care conţin ambele sunete (ex
"şosea") (5 minute)

8 Automatizarea ■ Gimnastică generală 13.05.


sunetului (3 minute) 2005
■ Pronunţarea unor A.A.R.
propoziţii simple în care este
prezent sunetul deficitar în
toate cele trei poziţii de
articulare (7 minute)
■ Pronunţarea unor
sintagme cu parte finală
constantă (10 minute)
■ Pronunţarea unor
sintagme cu parte iniţială
constantă (10 minute)

9 Automatizarea ■ Gimnastică generală 20.05.


sunetului (3 minute) 2005
■ Pronunţarea unor C.I.A.
sintagme cu parte iniţială şi
finală constantă (10 minute)
■ Pronunţarea unor
sintagme cu frecvenţă mare
a sunetului deficitar (10
minute)
■ Pronunţarea unor
sintagme afirmative,
negative şi interogative
conţinând sunetele "s" şi "ş"
în toate cele trei poziţii de
articulare (10 minute)
10 Automatizarea ■ Gimnastică generală . 27.05.
sunetului (3 minute) 2005
■ Pronunţarea unor A.A.R.,
sintagme cu frecvenţă mare B.A.R.,
a sunetului deficitar (5 C.I.A.
minute)
■ Pronunţarea unor

sintagme afirmative,
negative şi interogative
conţinând suneteie "s" şi "ş"
în toate cele trei poziţii de
articulare (5 minute)
■ Scriere după dictare a
unui text scurt cu frecvenţă
mare a sunetelor "s" şi "ş".
(7 minute)
■ Citirea unor poezii
scurte în care sunetele "s" şi
"ş" se repetă des (ex. "Mâţa"
- Tudor Arghezi)

Pe parcursul fiecărei şedinţe s-au făcut pauze între diversele tipuri de exerciţii şi chiar în
cadrul exercitiilor atunci când copilul dădea semne de oboseală sau plictiseală.
Intervenţia terapeutică va urma să continue, conform programului terapeutic, până la sfârşitul
anului şcolar, realizându-se compuneri după teme date, scrieri după dictare, povestiri şi
repovestiri după imagini etc, asigurându-se astfel o deplină automatizare corectă a sunetului
atât în vorbire, cât şi în scris-citit.
3.3. MĂSURI DE PREVENIRE A INSTALĂRII TULBURĂRILOR DE LIMBAJ
Deoarece evoluţia şi dezvoltarea limbajului copiilor se supune legilor generale ale dezvoltării
şi maturizării, fizice, fiziologice, psihice, etc, este posibil ca în multe cazuri să se poată
prevedea apariţia unor condiţii favorabile instalării unor tulburări de limbaj. Dacă vom urmări
cu atenţie creşterea şi evoluţia copilului vom putea identifica nişte "indicatori", ce pot avea un
caracter preventiv cu privire la apariţia şi instalarea tulburărilor de limbaj, însoţite sau nu de
alte tulburări. Astfel de "indicatori" pot fi consideraţi:
77
> abateri serioase de la ritmul dezvoltării fizice normale a copiulului, cum ar fi stagnări în
creştere, un ritm nearmonios de dezvoltare sau constatarea unor opriri bruşte în dezvoltarea
copilului;
> constatarea unor deficienţe la nivelul funcţionalităţii senzoriale, în special la anlizatorii
vizual, auditiv; vizual şi audutiv; sau alte deficienţe neuronale sau neuro-psiliice;
> apariţia şi manifestarea (fie datorită unor boli, fie unor cauze care au acţionat în perioadele
anterioare ale dezvoltării copilului) a unor tulburări de echilibru şi a motricitatii, în special a
celei fine mai ales la nivelul membrelor;
> un ritm foarte lent sau chiar manifestarea unor stopări sau regrese în sfera emisiei şi
recepţiei verbale;
> tulburări în sfera contactului şi a "comunicării" cu copilul, tulburări ce pot semnaliza şi
existenţa unor deficienţe în sfera cognitiv-intelectuală;
> deficienţe în receptarea şi diferenţierea unor sunete sau grupe de sunete, ce se manifestă
prin dificultăţi de înţelegere de către copii a ceea ce i se spune, fapt ce se repercutează negativ
în executarea unor sarcini cerute copilului;
> tulburări ale cunoaşterii schemei corporale proprii, în special după vîrsta de trei ani;
> tulburări ale atenţiei verbale (copilul nu se poate concentra şi urmări o conversaţie cu
interlocutorii);
> tulburări generale în sfera perceptivă a comunicării orale;
> tulburări de orientare spaţio-temporală;
> când copilul (de peste 3 ani) manifestă tendinţa constantă de a omite, deforma, sau înlocui
anumite sunete cu altele;
> se constată anumite particularităţi anatomo-fiziologice, la nivelul capului sau numai la
nivelul aparatului fono-articulator, ce se repercutează negativ asupra funcţionalităţii acestora;
> prezenţa unor malformaţii congenitale la nivelul feţei, a cavităţiii bucale sau a sfmcterului
palato-faringian;
> prezenţa unor afecţiuni sau sechele ale unor afecţiuni nervoase, situate în sfera centrală a
SNC sau a componentelor periferice, care interesează funcţionarea normală a organelor fono-
articuiatorii.
Bineînţeles că lista unor astfel de "indicatori" ar putea fi extinsă, în funcţie de anumite
suferinţe ale copiilor sau de particularităţile de vîrstă şi cele individuale.
78
în toate cazurile în care se constată una sau mai multe dintre impedimentele, bolile sau
deficienţele menţionate mai sus, precum şi altele în care se constată opriri sau modificări
bruşte în dezvoltarea copilului, părinţii, tutorii şi/sau educatorii trebuie să-şi pună semne de
întrebare cu privire la ce se petrece cu copilul. In afara unor alte complicaţii sau urmări
nedorite, ele se vor răsfrînge, în mod sigur, asupra însuşirii limbajului şi a comunicării
verbale, conducînd la instalarea unor tulburări mai mult sau mai puţin grave sau complexe.
Ca urmare, se impune, pe de o parte, efectuarea unui diagnostic complex cît mai timpuriu şi,
pe de altă parte, luarea unor măsuri, în cadrul unor echipe pluri-disciplinare, de tratare,
asanare, îndepărtare sau corectare a acestora în vederea obţinerii unor condiţii cît mai bune
pentru o dezvoltare normală a copilului sub toate aspectele. Sintagma 'dezvoltare normală"
include, în acest context, şi sfera limbajului.
în literatura de specialitate se vorbeşte despre nevoia luării unor măsuri de prevenire a
apariţiei şi fixării tulburărilor de limbaj, din perspectiva faptului că "este mult mai uşor de
prevenit decît de corectat". Afirmaţia este reală şi adevărată.
Logopedul nu poate sta pasiv, arată M Guţu, (1975), aşteptînd copiii cu tulburări de limbaj,
îndrumaţi de către părinţi sau de către cadrele didactice, la cabinetul logopedic. O asemenea
atitudine de pasivitate, de minimalizare a acţiunilor logopedice cu caracter preventiv, este
rezultatul necunoaşterii cauzelor tulburărilor de limbaj şi în special a supraaprecierii rolului
factorilor de natură ereditară, a aptitudinilor înnăscute pentru vorbire .
Ponderea cea mai mare pentru aplicarea măsurilor preventive, subliniază autorul citat mai sus,
trebuie să se acorde în primii ani de viaţă ai copilului, perioadă caracterizată prin intrarea
progresivă în funcţie a structurilor cerebrale, care stau la baza însuşirii limbajului. După
încheierea perioadei favorabile, susţin penfield şi Roberts (1963), scade plasticitatea
structurilor cerebrale şi în consecinţă exerciţiile vor fi mai puţin eficiente7.
Printr-o aplicare pe scară largă, subliniază M. Guţu (Idem, 1975), a măsurilor de prevenire s-
ar putea reduce în mod evident frecvenţa tulburărilor de limbaj. Aplicarea unor astfel de
măsuri implică şi o participare activă a adulţilor din mediul imediat al copilului, cum sunt
părinţii, tutorii, educatorii, învăţătorii etc.
* Guţu, M. (1975), Op.cit, pag. 70-71.
1
Penfield, W.. Roberts, L. (1963), Langage et mechanismes cerebraux, Paris, (F.E.), pag.
253-254.
79
Emilia şi TMicolae Jurcău (1999) prezintă o suită de principii referitoare la prevenirea
şi corectarea dislaliei. Prin extensie, noi afirmăm că principiile şi măsurile respective au o
valoare cu caracter general şi, ca urmare, prezintă valabilitate pentru prevenirea
instalării majorităţii tulburărilor de limbaj, ce apar şi se instalează la vârste fragede. Nu pot
fi cuprinse în această categorie tulburările de limbaj ce apar pe parcursul vieţii în urma unor
traumatisme, accidente, boli infecţioase sau AVC. Principiile sunt următoarele8: tratarea
timpurie; tratarea indirectă; tratarea în colaborare;
respectarea particularităţilor de vîrsta şi individuale; principiul exerciţiilor de scurtă durata;
utilizarea controlului auditiv; utilizarea sunetelor ajutătoare;
principiul acţionării minime. Tratarea sau intervenţia timpurie este un principiu general de
acţiune, mai ales atunci cînd se au în vedere copii cu CES, (din toate domeniile), valabilitatea
sa fiind validată şi în cadrul muncii logopedice. Aplicabilitatea lui este utilă şi eficientă pe
baza faptului că:
a) pe de o parte, în apariţia şi dezvoltarea limbajului fiecărui copil, apar şi se manifestă
anumite dificultăţi denumite "normale sau fiziologice" pînă la vîrsta de 4-5 ani.
Cunoscînd anumite antecedente de natură evolutivă patologică sau de dezvoltare a copilului,
logopedul poate anticipa care dintre dificultăţile apărute vor acţiona în favoarea
instalării tulburării(lor) de limbaj, în acest fel putmdu-se lua cele mai eficiente măsuri de
prevenire şi mai ales de fixare a lor; şi b) dată fiind experienţa redusă de vorbire a copiilor,
deprinderile sunt, în cele mai multe cazuri, în curs de formare, ele neajungînd intr-un stadiu
avansat de automatizare. Ca urmare, rezistenţa acestora la înlocuire cu deprinderi noi şi
corecte nu va fi prea mare, fapt ce măreşte şansele de succes a muncii logopedice, iar
pericolul unor recidive ulterioare va fi scăzut. Principiul tratării indirecte are în vedere
antrenarea unui complex de măsuri de prevenire şi dezvoltare a limbajului copilului în mediul
său obişnuit de viaţă. Aplicarea acestui principiu se bazează pe "asanarea" mediului familial
de modelele de vorbire incorecte, eliminarea oricăror
Jurcău, E., Jurcău, N. (1999), învăţăm să vorbim corect, Editura PRINTEK, Cluj-Napoca,
pag. 69-70. 80
factori de stresare sau de forţare a copilului să vorbească, eliminarea situaţiilor ce conduc la
declanşarea unor trăiri, sentimente negative, sau angoase, oferirea de modele de vorbire
corecte; stimularea şi antrenarea copilului în comunicarea intra-familială, în creşă sau
grădiniţă. Părinţii şi celelalte persoane care lucrează cu copilul trebuie antrenate, în mod
conştient şi voluntar, ca prin modul lor âe a vorbi şi prin atitudinea lor să contribuie la
dezvoltarea limbajului copilului.
Aplicarea acestui principiu se realizează în simbioză cu următorul:
Tratarea în colaborare. Antrenarea celor două principii în "simbioză" îi permite logopedului
să-şi poată propune obiective ceva mai largi, cum ar ti: dezvoltarea încrederii în sine şi în
forţele sale proprii; încurajarea copilului nu numai în vorbire ci şi în acţiune; dezvoltarea
spiritului de independenţă la copil şi evitarea apariţiei unor efecte negative asupra psihicului şi
a personalităţii sale, ca urmare a dificultăţilor de limbaj şi comunicare pe care le are.
Respectarea particularităţilor de vîrstă şi individuale constituie un principiu general de
instruire şi aducare. In prezentul context are un sens aparte prin faptul că respectarea şi
aplicarea sa impune particularizarea şi individualizarea tuturor măsurilor preventive concrete
adaptate individual subiecţilor, în strînsă concordanţă cu vârsta fiecăruia dintre ei.
Următoarele principii au fost formulate de către Seeman în legătură cu cerinţele muncii
logopedice impuse de corectarea tulburărilor dislalice.
Principiul exerciţiilor de scurtă durată. Cu cît copiii sunt mai mici (ca vârstă), capacităţile lor
de concentrare a atenţiei şi cea de rezistenţă la efort sunt de mai scurtă durată, la trei ani fiind
de cea 5-6 minute. Ca urmare, pentru a se evita obosirea sau pierderea răbdării copilului,
activităţile logopedice trebuie să cuprindă sarcini de scurtă durată, în efecuarea diferitelor
tipuri şi categorii de exerciţii, acestea să fie plăcute şi interesante, sau sub formă de jocuri, în
care atenţia concentrată voluntara să se transforme în atenţie involuntară. Astfel se va asigura
timpul necesar efectuării unui număr suficient de exerciţii necesare muncii de corectare, fiind
totodată plăcute şi atractive pentru copil.
Utilizarea controlului auditiv. Pentru copiii auzitori, dar şi pentru cei cu tulburări auditive
compensate, prin mijloace tehnice adecvate, se recomandă exersarea analizatorului auditiv
pentru ca acesta să devină un mijloc real de control şi de diferenţiere a pronunţiei corecte de
cea greşită, atât în vorbirea proprie cât şi în vorbirea altor persoane. Acest lucru va fi posibil şi
eficient numai după o suficientă recuperare, antrenare şi dezvoltare a auzului fonematic.
SI
Principiul utilizării sunetelor ajutătoare. Aplicarea acestui principiu se pretează, mai ales în
etapa emiterii sunetelor noi prin pronunţia spontană prin reproducerea de onomatopee, sau
prin exerciţii de derivare a sunetelor din altele. Jocurile sonore, imitaţiile, reproducerea de
onomatopee pot constitui prilejuri foarte favorabile pentru a se "profita" de emisia acestora
pentru obţinerea unui anumit sunet ce trebuie corectat.
Principiul acţiunii minimale. Potrivit acestui principiu, în activităţile de emisie şi fixare a
sunetelor noi trebuie avut grijă ca efortul depus de către subiect să fie cât mai mic. Sunetele
trebuie pronunţate firesc, cu un consum minim de energie şi efort. Se recomandă chiar
emiterea noilor sunete în şoaptă şi abia după fixarea acestora în silabe să se treacă la pronunţia
cu voce tare. De asemenea, legarea sau exersarea lor în silabe să se facă la început şoptit şi
apoi cu voce tare. La însuşirea unor noi perechi de sunete, prima va fi emisa şi fixată
consoana surdă şi numai după aceea perechea sa sonoră.
3.4. AUZUL FONEMATIC
3.4.1. Rolul auzului fonematic în însuşirea limbajului oral
Este destul de clar pentru oricine că există nişte condiţii minime pentru ca noul născut, în
drumul său spre a deveni o fiinţă umana adultă şi normală, capabilă să comunice prin limbaj
trebuie:
* să fie acceptat de un mediu social şi cultural care să îi asigure condiţiile fizice, igienici-
sanitare şi toate cele necesare;
■ să fie stimulat, în mediul respectiv fizic, psihic, afectiv şi intelectual pentru a se putea
dezvolta cât mai armonios;
* să se afle într-un "mediu sonor", adică un mediu verbal care să întmnească cerinţele
corectitudinii literare, o fluenţă potrivită şi să nu prezinte modele greşite de pronunţie sau
tulburări ale expresiei verbale;
■ să fie integru din punct de vedere anatomo-fiziologic, cu toate simţurile prezente şi
funcţionale, în special auzul;
■ să aibă un nivel cognitiv-intelectual care să-i permită să înţeleagă şi să integreze ceea
ce se petrece în jurul său, astfel încât să-şi poată însuşi şi dezvolta toate "instrumentele"
necesare unei bune inserţii şi dezvoltări sociale.
Dintre condiţiile menţionate mai sus, în prezentul context al discuţiei noastre, două prezintă
cea mai mare importanţă: prezenţa unui mediu sonor şi integritatea funcţională a
analizatorilor, în special a celui auditiv, deoarece ele se completează reciproc conducând la
efecte unitare.
82
Lipsa unui mediu verbal corespunzător, pe de o parte nu va stimula copilul prin antrenarea sa
în viaţa familiei şi problemele acesteia, iar pe de altă parte, copilul nestimulat nu îşi dezvoltă
experienţa cognitivă şi procesele implicate printre care limbajul cu toate aspectele şi
componentele sale.
însuşirea corectă şi timpurie a comunicării verbale se află în strânsă relaţie cu recepţia
auditivă atât sub aspectul pragului auditiv, cât şi a capacităţii sale de a distinge fonemele între
ele receptate izolat şi în cadrul unor structuri verbale (silabe sau cuvinte). Este bine cunoscut
faptul că persoanele cu deficienţe grave de auz (peste 55-60 dB), m lipsa unei protezări şi/sau
a unei educaţii speciale, rămân "mute'', adică nu-şi pot însuşi comunicarea prin limbajul oral.
Date fiind consecinţele multiple şi adeseori foarte grave ale necomunicării prin limbaj verbal,
s-a dezvoltat o adevărată disciplină ştiinţifică, surdo-pedagogia, care studiază particularităţile
psihice şi educative ale persoanelor cu diverse tipuri şi proftinzimi ale pierderii auzului şi
măsurile psihopedagogice de demutizare, respectiv de educare şi recuperare a pierderii
limbajului.
Dar, pentru însuşirea limbajului sonor nu este important doar nivelul pragului auditiv, ci şi o
altă însuşire a auzului şi anume aceea de a discrimina sunetele vorbirii (fonemele) între ele
atât în pronunţia persoanelor din jur, cât şi în cea proprie. Această însuşire poartă numele de
auzfonematic.
Fonemul reprezintă cea mai mică unitate de pronunţie distinctă care permite diferenţierea
cuvintelor între ele. Este o unitate senzorial-motrică de pronunţie la exprimarea căreia
participă atât componenta acustică, cât şi cea motrico-kinestezică a componentelor
articulatorii ale sunetelor.
Pronunţia corectă a fonemului se realizează după un lung şir de încercări, erori şi ajustări (atât
datorită unei nesiguranţe asupra pronunţării, cât şi corectărilor şi observaţiilor venite din
mediul înconjurător) până ce subiectul identifică modelul său de pronunţie cu modelul
"mental" (receptat din mediul vorbitor) şi sunetul este întărit (sancţionat pozitiv) de către
anturajul adult. Pe măsura fixării fonemului în vorbire, se automatizează şi deprinderea de a-1
pronunţa, în diferite poziţii articulatorii şi în diferite combinaţii fonetico-fonologice,
realizându-se un autoreglaj dublu: matrico-kinestezic şi auditiv.
3.4.2. Definiţii ale fonemului şi ale auzului fonematic
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (Ed. 1975)6 defineşte fonemul astfel: "fonem: cea
mai mică unitate sonoră a limbii, care are
6
DEX. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1975), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, pag.
344.
83
funcţiunea de a diferenţia cuvintele între ele, precum şi formele gramatic ale aceluiaşi
cuvânt".
In Dicţionarul de Neologisme (1978)7 este prezentată următoa definiţie: "fonem, s.n. ~ cea mai
mică unitate fonică a limbii care are func de a deosebi învelişul sonor al cuvintelor şi al
morfemelor". Micul Dicţioi Enciclopedic, ed. a Ii-a (1978) defineşte fonemul în aceiaşi
termeni ca Dicţionarul Explicativ al Limbii Române.
„± v ai jLimon Komăne. Dacă numărul definiţiilor fonemelor în dicţionarele consultate a fc
destul de mic, în Dicţionarul de Psihologie (1978) am întâlnit următoar definiţie a auzului
fonematic, în cadrul denumirii de auz verbal8, după cu urmează: submodalitate a percepţiei
auditive adecvate recepţiei şi pronunţi limbajului. în structura auzului verbal, fundamental
este auzul fonematic t mediază diferenţierea şi identificarea fonemelor (mai uşor vocalele deci
consoanele şi printre acestea mai greu consoanele apropiate b-p, f-v, c-g i altele). El se
structurează în raport cu structura sonoră a limbii materne, ia însuşirea unei limbi străine
presupune, în principal, elaborarea unui no sistem de auz fonematic. Cuvintele se aud şi
descifrează în funcţie d< intensitatea şi claritatea pronunţiei, care, după Licklider,
presupun< reducerea zgomotului de fond şi păstrarea unei redundanţe moderate Rozarbtith,
apoi şi alţi autori au constatat că în auzul verbal intervine ş ideomotricitatea corespunzătoare a
aparatului vorbirii (coardele vocale ş; celelalte componente). Deci ascultarea vorbirii altuia
nu este numai o recepţie, ci şi o vorbire interioară proprie ce reproduce în microvorbirea
altuia. De altfel, surditatea se asociază cu mutitatea. în vorbire, între auzul verbal şi articulare,
sunt relaţii necesare. Dacă subiectul nu se aude pe sine vorbind, intervin importante perturbări
ale pronunţării şi modulării ei. Lee şi apoi Fairbanks (1955) au constatat că dacă se suspendă
auzirea normală a propriei voci şi aceasta revine la urechea subiectului cu o anumită
întârziere, pronunţarea şi coordonarea cuvintelor sunt perturbate până ia dizartrie şi blocaj. O
astfel de metodă este utilizată în corectarea bâlbâielii (vezi în acest sens, teorii privitoare la
producerea bâlbâielii în capitolul respectiv din lucrarea de faţă).
în concluzie, auzul fonematic este o componentă sau o particularitate a auzului verbal uman,
prin care individul poate percepe şi diferenţia fonemele limbii materne, atât în vorbirea celor
din mediul ambiant, cât şi în propria pronunţie. Tulburările auzului fonematic se referă la
orice tip de perturbare a acestuia care conduce la dificultăţi de percepţie (recepţie) şi/sau de
diferenţiere a fonemelor în situaţiile menţionate mai sus. Tulburările mai grave ale auzului
fonematic atrag după ele nu numai instalarea unor
7
Morar, F., Manea, C-tin (1978), Dicţionar de Neologisme, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
pag. 461.
8
Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicponar de Psihologie. Ed. Albatros, Bucureşti, pag. 85-86. 84
tulburări de pronunţie, ci şi complicate tulburări de înţelegere, ca urmare a perceperii
deficitare a vorbirii interlocutorului, mergând în unele situaţii până la lipsa de discriminare a
fonemelor, silabelor, chiar a unor cuvinte.
3.4.3. Formarea şi dezvoltarea auzului fonematic
însuşirea limbajului oral este un proces foarte complex şi de lungă durată, care se întinde
adeseori pe parcursul primilor 4-5 ani. Pentru a ajunge să vorbească, să comunice, copilul
trebuie mai întâi să înţeleagă ce se vorbeşte în jurul său. îndată după naştere, nou-născutul,
normal din punct de vedere senzorial, cognitiv şi fizic, pătrunde într-o lume sonoră, cu diferite
surse, frecvenţe şi intensităţi. Dintre toate acestea, rolul cel mai important îl vor avea sunetele
vocale umane, în special vocea mamei, care îi surâde şi îi vorbeşte plină de dragoste şi
căldură, în timp ce-1 îngrijeşte şi-1 hrăneşte la sânul său.
Primele forme de discriminare a limbajului sunt legate de melodia vocală a mamei şi
expresiile ei faciale de bucurie şi fericire. în jurul vârstei de 2-2,5 luni copilul începe să aibă
"primele producţii verbale" sub forma gânguritului. Gânguritul copilului este o "producţie" de
sunete mai mult sau mai puţin articulate şi precise, prin care acesta îşi "exprimă" sentimentele
sale pozitive în raportul cu adultul cel mai apropiat, mama. De aceea gânguritul copilului ia
adesea forma unui cântat. Gânguritul, deşi simplu şi nu foarte diferenţiat, are două funcţii
importante: a) încearcă să "reproducă" linia melodică a vorbirii mamei şi b) exersează
diferitele componente ale aparatului fono-articulator.
Pe măsură ce creşte şi se dezvoltă, copilul începe să diferenţieze din şirul de vorbe ce i se
adresează, cuvinte care, asociate cu expresia facială, cu diferite obiecte sau situaţii, începe să-i
devină mai familiare, apoi obişnuite. Treptat, în structura cuvintelor diferenţiază silabele şi
apoi sunetele pe care le asociază cu diferite locuri şi moduri de pronunţie. Dată fiind marea
capacitate a copilului mic de a reproduce prin imitare ceea ce vede la adult, după ce a auzit de
nenumărate ori anumite combinaţii sonore- sunete, silabe şi cuvinte, îşi formează anumite
modele corticale în funcţie de modul în care acestea au fost percepute. Aceste "modele" îl
ajută pe copil să înţeleagă semnificaţia structurii sonore respective şi îl determină să încerce
reproducerea lor. O astfel de perioadă foarte productivă a copilului este aceea de după vârsta
de 7 luni când începe aşa-numita perioadă de lalaţie. în comparaţie cu gânguritul, lalaţia este
mult mai complexă şi mai precis, el "lalând" repetă silabe şi combinaţii de silabe din cele mai
diverse. Aceasta este, după opinia noastră, o etapă foarte importantă în care copilul se
străduieşte să reproducă combinaţii sonore diferite, după modelele sale corticale.
se
Ca argument în sprijinul afirmaţiei noastre aducem faptul că pe măsura avansării copilului în
vârstă, pronunţia şi articularea sa devin tot mai precise, capacitatea sa de a înţelege tot mai
multe cuvinte, comenzi şi diferite expresii verbale creşte şi, nu în cele din urmă, perioada de
lalaţie continuă cu pronunţia şi articularea primelor cuvinte al căror sens îl cunoaşte.
în această lungă perioadă de exersare, de încercări şi erori, copilul primeşte diferite întăriri cu
privire la calitatea sunetelor, silabelor şi cuvintelor pe care le pronunţă. Concomitent el
exersează şi rolul receptorului său auditiv în pronunţia proprie, încercând să suprapună
propriul model de pronunţie peste cel cortical. Ca urmare a nenumăratelor exersări, mişcările
diferitelor componente ale aparatului fono-articultor se automatizează, copilul obţinând în
acest fel şi un control motrico-kinestezic şi tactil-kinestezic. Controlul auditiv (feed-back-ul)
se subordonează celui tactil-kinestezic, reglarea pronunţiei fâcându-se pe baza informaţiilor
proprioceptive ale mişcărilor şi contactelor articulatorii de la nivelul diferitelor componente
ale aparatului de pronunţie şi articulare.
Astfel, datorită funcţionării diferitelor circuite de autocontrol şi legăturilor ce se stabilesc între
propria pronunţie şi recepţia sonoră proprie şi a anturajului, treptat aceste componente se
integrează într-o unitate senzorio-motrică ce primeşte valenţe fonetice ca urmare a raportării
la sistemul fonetic al limbii. In măsura în care auzul fonematic este mai fin şi are o capacitate
discriminatorie mai mare, vor ajuta copilul să ajungă la o pronunţie corectă, după un număr
mai mic de încercări, confuzii şi erori. Fiecare fonem bine "individualizat" şi discriminat va
permite o mai intensă şi mai corectă dezvoltare a limbajului copilului atât sub aspectul
înţelegerii corecte a celor vorbite în mediul ambiant, cât şi printr-o pronunţie ce se
perfecţionează continuu. Astfel, diferitele conexiuni senzorio-motrice şi tactil-kinestezice
dobândite se vor structura într-un adevărat sistem funcţional cu autocontrol, ce-i va permite
copilului nu numai o exprimare corectă (din punct de vedere sonor), ci şi una cursivă,
respectând şi regulile gramaticale.
Auzul fonematic se formează şi se dezvoltă în context social, în condiţiile vieţii copilului
numai într-un mediu vorbitor, cu vorbire corectă din punct de vedere gramatical şi sonor, care
să-i ofere copilului modele corecte de vorbire. Calităţile auzului fonematic sunt dependente de
însuşirile native ale analizatorului auditiv, respectiv de pragul minimal absolut pe de o parte,
şi de antrenarea copilului cât mai activ şi de la o vârstă cât mai timpurie, în procesul
comunicării adult-copil, copil-adult şi copil-copil, pe de altă parte. Apreciem că auzul
fonematic este o capacitate ce poate fi formată şi dezvoltată prin diferite tipuri de exerciţii
speciale, aşa cum se
86

procedează în cadrul activităţilor logopedice de prevenire şi corectare a tulburărilor de limbaj.


3.4.4. Corectarea tulburărilor auzului fonematic
Tulburările auzului fonematic constituie adesea una dintre cauzele sau componentele cauzale
principale în nedezvoltarea limbajului copilului şi în fixarea şi evoluţia unor tulburări ale
limbajului sonor. Menţionăm în primul rând prezenţa acestora în apariţia şi fixarea dislaliei de
natură senzorială, apoi în rinolalia deschisă (palatolalie), în bâlbâială şi în tulburările
dizartrice, unde este sau poate fi asociată şi cu creşteri ale pragului auditiv tonal. De
asemenea, tulburarea auzului fonematic poate fi întâlnită şi în tulburările limbajului scris
(disgrafie) şi mai puţin în cele de citit (dislexie). Ca urmare, orice activitate de corectare sau
de prevenire a fixării unor tulburări de limbaj trebuie să cuprindă, pe lângă celelalte măsuri
logopedice, exerciţii de corectare şi dezvoltare a auzului fonematic.
Adeseori, copiii mai ales, dar şi tinerii şi în unele cazuri adulţii cu tulburări de limbaj, cunosc
faptul că vorbirea lor este incorectă, dar nu ştiu în ce constă aceasta sau aceste incorectitudini.
De aceea , într-un prim pas, logopedul trebuie să-i clarifice fiecărui subiect în ce constă
tulburarea sa şi de ce aceasta ridică probleme de exprimare sau de comunicare. Pe baza
erorilor produse în reproducerea unor perechi de cuvinte paronime, subiectul va înţelege că
are şi anumite probleme de discriminare între nişte sunete perechi şi/sau mai mult sau mai
puţin apropiate ca loc şi mod de pronunţie precum şi de frecvenţă.
De fapt, ce înseamnă corectarea auzului fonematic? Răspunsul la această întrebare constă în
două componente:
a) creşterea sensibiltăţii fonematice;
b) creşterea capacităţii de diferenţiere fonematică în vorbirea celor din mediul ambiant şi din
vorbirea proprie.
Creşterea sensibilităţii fonematice este posibilă numai dacă subiectul respectiv prezintă
deficienţe ale recepţiei auditive (adică hipoacuzie) de intensitate uşoară sau medie, printr-o
protezare corespunzătoare şi/sau printr-un antrenament auditiv şi recuperativ intens. De regulă
aceste intervenţii sunt făcute de alte categorii de personal, logopedul preluând copilul după ce
s-a intervenit pe linia protezării. Dacă copilul are nevoie de antrenament auditiv special,
munca logopedului o poate completa pe aceea a surdologului, în nici un caz intervenţia celor
doi specialişti nu este (sau nu ar trebui să fie) în contrarietate.
Creşterea, respectiv îmbunătăţirea capacităţii de diferenţiere fonematică rezumă, în fapt,
corectarea tulburării de auz fonematic. Acest
87
scop major al muncii logopedice poate fi defalcat, sau atins, prin realizarea mai multor
obiective mai mici, după cum urmează9:
■ formarea percepţiei fonematice corecte;
■ formarea capacităţii de diferenţiere fonematică prin distingerea şi discriminarea
fonematică a sunetelor şi cuvintelor;
■ analiza fonematică acustică prin care se poate face trecerea sistematică de la frază,
propoziţie spre cuvânt până la silabă şi de la aceasta până la sunet;
■ educarea pronunţiei ritmice;
■ educarea pronunţiei melodice.
Apreciem necesar să menţionăm faptul că în unele cazuri, deficitele de auz fonematic se
asociază sau se dezvoltă pe fondul unor tulburări sau insuficienţe ale atenţiei verbale, tulburări
ce pot face parte (sau nu) dintr-un tablou general ADDH sau ADHD. Acest aspect necesită o
aprofundare a componentei psihologice a examinării complexe a copilului pentru a i se
cunoaşte cât mai bine particularităţile psihice. Programul terapeutic corectiv şi recuperativ va
putea respecta, în mai mare măsură, particularităţile psihice ale subiectului. Dacă se identifică
tulburări de atenţie, în general, sau numai tulburări ale atenţiei verbale, etapa pregătitoare a
corectării tulburării/ tulburărilor de limbaj va cuprinde în mod obligatoriu şi exerciţii de
corectare şi dezvoltare a acesteia. Fără un nivel suficient al atenţiei, mai ales a celei verbale,
eficienţa oricărui tip de exerciţii poate scădea până la a fi nulă. în contextul nevoii corectării
auzului fonematic, apreciem imperios necesară îmbinarea celor două tipuri de exerciţii: de
dezvoltare a auzului fonematic cu exerciţii de dezvoltare a atenţiei. Un nivel de atenţie este
necesar şi pentru asigurarea recepţiei verbale a persoanelor din mediu.
3.4.5. Exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic
După cum am arătat mai sus, sunt necesare exerciţii de dezvoltare a auzului fonematic în toate
tipurile de tulburări de limbaj în care se constată deficienţe ale acestuia. Succesul măsurilor de
corectare a tulburărilor depinde în foarte mare măsură de rezultatele pe care le obţinem în
procesul formării şi dezvoltării auzului fonematic.
Durata desfăşurării exerciţiilor trebuie să se întindă pe toată perioada pregătitoare, de emitere
a noului sunet şi în cea de fixare a sunetului în silabe. în unele situaţii (de tulburări mai
complexe), exerciţiile pentru dezvoltarea auzului fonematic vor fi prezente şi în etapa de
consolidare a sunetului nou, în tulburările dislalice şi în cele dizartrice, iar în bâlbâială,
respectiv în tulburările de scris, acestea vor continua atât timp până ce ne
9
Stanică, C, Vrăşmaş E. (1994), Terapia tulburărilor de limbaj, Bucureşti, cu supraiitiul:
Secretariatul de Stat pentru Handicapaţi, pag. 43.
88
vom asigura că subiectul nu mai prezintă (nu mai face) nici o greşeală de diferenţiere
fonematică. Cu copiii (elevii) cu deficienţe intelectual-cognitive durata şi varietatea
exerciţiilor trebuie să crească, fiind făcute sub forme atractive sau de joc, date fiind
particularităţile lor impuse de deficienţa mintală. De asemenea, cu copiii preşcolari,
majoritatea exerciţiilor logopedice se vor efectua sub forma unor jocuri atractive şi
interesante, constând în recunoaşterea vocilor unor colegi, recitarea anumitor poezii ce impun
anumite intonaţii, recunoaşterea şi reproducerea unor cuvinte paronime etc. Prezentăm în
continuare, după Stanică şi Vrăşmaş (1994) Op.cit., pag. 43-46, diferite tipuri de exerciţii de
dezvoltare a auzului fonematic şi a altor capacităţi adiacente, necesare pentru corectarea
tulburărilor de vorbire menţionate.
3.4.5.1. Exerciţii pentru dezvoltarea diferenţierii fonematice
a) imitarea unor sunete din natură şi pronunţia de onomatopee, alternativ, în
şoaptă şi cu voce tare, după indicaţiile logopedului: "Cum face:
locomotiva cu aburi? Ş-ş-ş-ş-ş-ş....(stacatto, prelungit-şoptit);
şarpele? Ssss ssss ssss ssss... (prelungit);
albina/musca? Bâzzz, bâzzz, bâzzz...;
vântul puternic? Vâjjj, vâjjj, vâjjj...;
clopotul? Biiing-baaang, biiing-baaang...;
oftatul? Off, off, off...;
pisica? Miau, miau, miau...;
vaca? Muu, muu, mau....;
măgarul? î-haaa, i-haaa, i-haaa..." etc.
b) pronunţarea unor serii de silabe opuse: * pa- pe- pi- po- pu- pă- pî;
■ ba- be- bi- bo- bu- bă- bî;
■ da- de- di- do- du- dă- dî etc.
c) diferenţierea consoanelor sonore de cele surde - perechi în:
- silabe.
■ pa- ba, pe- be, po- bo, pu- bu, pă- bă;
■ fa- va, fe- ve, fi- vi, fo- vo, fu- vu;
■ ca- ga, că- gă, cu- gu, cî- gî;
■ ta- da, te- de, tu- du, tă- dă, tî- dî;
■ sa- za, se- ze, so- zo, su- zu, să- ză,
■ şa- ja, şe- je, şo- jo, şu- ju, şă- jă.
- cuvinte paronime:
t-d p-b c-g
toi- doi pun- bun colan- golan
tale ■ dale
-
tun t-
ă dună
tăi- dăi
tin - dină
ă-
f-v
foi- voi
fin -vină
ă
far- var
fui- vui
fai- văi
fin- vin
pai- bai cală- gală
păi- băi cară- gară
pine- bine cupă- gupă
parcă- barcă coală- goală
S-Z ş-j
sare- zare şoc- joc
sună- zună şale- jale
sor- zor şir- jir
seamă- zeamă sună- jună
varsă- varză şapcă- japca
seu- zeu supă- jupă - cuvinte diferite dar cu sunete ce se pronunţă în
zone apropiate:
■ barcă- bardă- barză- bască;
■ rece- lege- rege- drege;
■ cer- ger- fer- Ier;
■ ţap- ţop- dop- hop.
d) diferenţierea sunetelor cu locuri de articulare apropiate: s-ş z-j
ţ-c r-l
sol- şoc zob- job aţe- ace ramă- lamă
las- laş zar- jar ţine- cine cremă- clemă
peste- peşte ţel- cer rege- lege
e) transformarea sunetelor prin înlocuiri de sunete sau silabe: co -pac, -pil, -caş,
-var, -car, -joc;
a -păsat, -duc, -lung, -puc; s -cot, -ac, -apă, -are; ra-, ma-, sa-, ca- re; ca-, re-, ma-, sta ar- să;
gu-, fa-, mănu-, tran- şa.
f) analiza fonetică:
indicarea primului/ultimului sunet dintr-un cuvânt şi a poziţiei sale la început/ mijloc/ final;
completarea cuvintelor cu prima silabă pronunţată de profesor sau indicarea unui sunet omis
de profesor.
g) pronunţarea ritmică a unor:
denumiri de imagini, obiecte, fiinţe, acţiuni ale căror denumiri se deosebesc printr-un sigur
sunet, sau povestiri, proverbe, poezii.
90
Jocuri hazlii (sunetul se repetă) - copiii rostesc rapid cuvinte/propoziţii hazlii:
"Gârza-bârza sade pe gârzoi-bârzoi, dar gârzoi-bârzoi nu sade pe gârza-bârza!"
Frământări de limbă:
N- "Nenea Nică şi cu Nicu
N-au văzut nici un pisic,
Numai nenea Niculae
A văzut pe unul mic." P- "Pic, pic, pic,
Ploaia cântă-n geam peltic
Astăzi plouă... nu-i nimic.''
3.4.5.2. Exerciţii pentru dezvoltarea atenţiei auditive
Copilul îşi poate recunoaşte numele când i se adresează direct, dar nu răspunde când vede
sursa de provenienţă a cuvântului:
■ diferenţierea sunetelor fizice şi identificarea sursei sonore;
■ diferenţierea numărului loviturilor de tobă sau "tam-tam";
0
localizarea sursei sonore în spaţiu, la început binaural, apoi
monoauraî; • jocul de-a "baba-oarba" - să recunoască cu ochii legaţi
colegii de joacă după voce sau să răspundă la întrebări ca: "Cine
te-a strigat?"/ "Cine te-a strigat pe nume?"
■ jocul telefonului fără fir.
3.4.5.3. Exerciţii pentru dezvoltarea simţului acustico-motor
a) Reproducerea auditivă a anumitor unităţi ritmice;
b) Exerciţii pentru însuşirea elementelor prozodice ale vorbirii (de ritm şi de intonaţie pentru
silabe/cuvinte);
c) Exerciţii de diferenţiere semantică a cuvintelor pe bază de accent:
mobilă- mobilă acele- acele.
3.4.5.4. Exerciţii pentru dezvoltarea memoriei auditiv-verbale
Ele contribuie la dezvoltarea capacităţii de însuşire şi reproducere corectă a succesiunii
sunetelor în cuvinte:
■ Să se reproducă serii de sunete: r, s, c, ş, 1, m;
■ Să se reproducă serii de silabe fără sens;
■ Să se reproducă serii de cuvinte fără sens;
91
■ Să memoreze după auz cuvinte şi propoziţii menţionate pentru sunetul vizat;
■ Concurs pentru învăţarea după auz a unor texte: proverbe, ghicitori, poezii, cântece.
3.4.5.5. Exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de diferenţiere a sunetelor
a) Exerciţii pentru sesizarea propriilor greşeli de pronunţie:
■ înregistrare audio;
■ dictări de cuvinte/propoziţii şi analiza textului;
■ profesorul pronunţă concomitent sunetul cu copilul.
b) Exerciţii pentru emiterea sunetelor:
■ onomatopee;
■ consolidarea imaginii senzorial-motrice a fonemului;
■ filtrare acustică a sunetelor.
c) Exerciţii pentru diferenţierea sunetelor:
■ recunoaşterea/reproducerea după auz cu excluderea vederii (sunete, silabe, cuvinte):
s-z-ş-ţ-c-j; sa- şa, za- ja; şosetă- şosea.
■ exerciţii de diferenţiere pe bază de tabel pentru sunetele apropiate ca structură acustico-
articulatorie:
- exemplu pentru defecte de sonorizare: p-1- c- j- s- ş- ce- ci- che- chi b-d- g- v- z- j- ge- gi-
ghe- glii.
■ diferenţierea cuvintelor pe bază de auz şi prin denumire de imagini.
3.4.5.6. Exerciţii de analiză şi sinteză fonetică
Aceste exerciţii trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă ale copilului. Elementele
fonetice sunt subliniate prin pronunţie sacadată, uşor prelungită, cu ţinerea palmei sub bărbie,
bătăi din palme. Pentru cei alfabetizaţi se pot face exerciţii de scris şi citit. Astfel pot fi
realizate exerciţii de desprindere a sunetului, menţionarea locului iar după ce s-au lucrat două
sunete (s- ş), ele sunt consolidate prin sortare de imagini. De asemenea se mai poate realiza o
recuperare a sunetelor la sfârşitul cuvântului sau se poate face sortarea unor seturi de imagini
după unul sau mai multe sunete date.
92
CAPITOLUL 4 RINOLALIA
4.1. DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA RINOLALIEI
în vobirea unor dislalici se constată amplificarea sau diminuarea rezonanţei sunetelor în
cavităţile supragiotice, fie datorită comunicării buco-nazale, fie prin obstmcţia anterioară sau
posterioară a căilor nazale. O astfel de nazalizare suplimentară, sau insuficientă, poartă
numele de RINOLALIE.
Din punct de vedere etimologic, noţiunea de rinolalie derivă din cuvintele greceşti: rhis,
rhinos care înseamnă nas şi lalia care înseamnă vorbire. Potrivit unei traduceri directe,
noţiunea desemnează vorbirea pe nas.
Termenul de rinolalie este folosit mai frecvent de către logopezi, iar în lumea medicală este
utilizat cel de rinofonie, cu acelaşi sens. în plus, noţiunea de "rinolalie" exprimă mai clar, mai
adecvat conţinutul simptomatologiei vorbirii pe nas, decât cel de "rinofonie", în care
predomină opiniile din punct de vedere patologic, al nazalizării sunetelor, la care uneori sunt
asociate deplasări sau modificări ale locului de articulare, omisiuni sau substituiri de sunete.
In cazul despicăturilor palatale neoperate sau operate (închise) după perioada verbală şi după
formarea unor deprinderi de pronunţie, se constată apariţia unor sunete parazitare, neexistente
în limba română (menite să înlocuiască sunetele pe care subiectul nu le poate pronunţa) care
poartă numele de sunete vicariene.
Pe parcursul timpului s-a constatat utilizarea unei game variate de termeni, sinonimi ca
înţeles, cu cel de rinolalie. Astfel de termeni sunt: "nazonare", "nazalizare", sau "vorbire
nazonată".
în procesul vorbirii curente, sau al pronunţiei izolate al unor sunete sau silabe, este foarte
dificil să se delimiteze actul fonaţiei de cel al articulaţiei, întrucât cele două procese se
suprapun, în foarte mare măsură. Datorită acestui fapt, vorbirea multor persoane cu rinolalii
grave este foarte afectată, fiind greu de înţeles.
Noţiunea de rinolalie a fost introdusă în anul 1877 de către Kussmaul1 într-o monografie
dedicată "tulburărilor de vorbire". Pentru
l
. Kussmaul, A. (1871), Die Storungen Sprache, Springer Verlag.
93
Launay CI., Borel-Maisormy S., rinofonia este termenul care defineşte "alterarea timbrului
vocii datorită unei comunicări permanente, chiar minime, între cavitatea orală şi cea nazală"2.
Aceiaşi Borel-Maisonny şi V. Veau3 propun folosirea noţiunilor de "nazalizare", "nazonare"
sau "deperdiţie nazală" pentru unele zgomote specifice ce se suprapun peste sunetul
fundamental-vocal, perturbând astfel pronunţia şi inteligibilitatea vorbirii.
într-o lucrare publicată în anul 1970, Arnold G.E., redefineşte nazonanţa4 ca fiind "o tulburare
a timbrului vocal în procesul vorbirii, având loc, consecutiv, perturbarea tuturor fonemelor
produse de către organele fonatorii, prin intervenţia zgomotelor ce se produc în nasofaringe
sau ca urmare a rezonanţei crescute în spaţiile supraglotice, deoarece nasul şi cavitatea orală
nu pot fi separate în timpul vorbirii".
în rinolalia derivată din existenta sau închiderea tardivă a unor forme de despicătură palatală ,
apar tulburări combinate şi complexe de pronunţie, articulare şi rezonanţă. O astfel de
tulburare poartă numele depalatolalie.
întregul aspect sonor al comunicării palatolalicilor este afectat: ritmul vorbirii este sacadat,
subiectul vorbind de multe ori pe inspiraţie, sunetele sunt articulate nediferenţiat (datorită
modificării bazei articulatorii), iar timbrul vocii este puternic nazonat. De multe ori este
afectat şi ritmul şi fluenţa vorbirii.
Astfel, palatoîalia apare ca fiind o urmare a unei deficienţe anatomo-fiziologice (mai bine
spus genetice, în multe cazuri), care duce la îngreunarea înţelegerii vorbirii palatolalicului,
datorită capacităţii reduse de pronunţie a fonemelor, fie izolat, fie coarticulat. De aceea,
vorbirea palatolalicilor este atât de deficitară încât le îngreunează uneori, până la
imposibilitate, comunicarea verbală, mai ales cu persoane puţin familiarizate cu o astfel de
vorbire.
Rezultă că inteligibilitatea vorbirii unor astfel de persoane este, în atari cazuri, foarte grav
afectată, fapt ce conduce la apariţia şi instalarea unor complicaţii de natură psihică şi socială
cu efecte de lungă durată asupra integrăii şcolare, sociale şi profesionale a subiecţilor.
Datorită dificultăţilor
2
. Launay, CI., Borel-Maisonny, S. (1927), Les troubles du langage, de la parole et de la voix chez V
enfant, Masson et Cie, Paris, pag. 331-333.
3
. Veau, V., Borel-Maisonny, S. (1931), Division palatine. Anatomie, Chirurgie, Phonetique, Masson
et Cie, Paris, pag. 337.
4
. Arnold, G.E. (1970), Die sprache und Ihre Storungen, Springer Verlag, Viena-New-York, pag. 612-
613.
5
. Despicătură bolţii şi a vălului palatului provin din oprirea în dezvoltare şi necoalescenţa (nesudarea)
pliciior palatine pe linia mediană (anteroposterioară), cu lama perpendiculară a etmoiduM şi septul
cartilaginos al nasului.
94
de pronunţie şi de inteligibilittate a vorbirii, s-au făcut şi unele cercetări experimentale pentru
exprimarea cantitativă a lor6.
Potrivit lui West R. şi Kennedy L. (1947), tulburările de tip rinolalic apar ca urmare a
rinofoniei, care se concretizează în amplificarea sau diminuarea rezonanţei sunetelor în
cavităţile supraglotice prin comunicarea buco-nazală sau prin obstrucţia nazală7.
Anumite defecte anatomice sau funcţionale (precum şi unele combinate) şi cele ale
sfmcterului palato-faringian conduc la amplificarea sau "hiper" nazalizarea vorbirii, în unele
cazuri, sau la "hipo" rezonanţa nazală fapt ce afectează atât pronunţia cât, mai ales,
inteligibilitatea vorbirii celui în cauză.
4.2. CLASIFICAREA, CAUZELE ŞI CARACTERIZAREA PE SCURT A
RINOLALIILOR
In literatura de specialitate se cunosc două tipuri de clasificări ale rinolaliilor:
a) cea efectuată de către Nor Kamaruzaman Esa;
b) cea efectuată de către Stinchfield şi Robinson, o clasificare mai veche din anul 1931.
Potrivit primei clasificări, se disting două grupe sau două tipuri de rino larii:
1. Rinolalia clama (închisă), care mai este denumită şi "hiponazalitate", în care sunt afectate
sonantele nazale "m" şi "n", vorbirea având o rezonanţă de sunete venite "din butoi" şi
2. Rinolalia aperta (deschisă), cunoscută şi sub denumirea de "hipernazalitate". în această
formă de rinolalie sunt distorsionate, de regulă, toate sau aproape toate consoanele şi în
cazurile mai grave şi vocalele, inclusiv cele deschise.
După clasificarea propusă de către Stinchfield şi Robinson sunt următoarele patru tipuri de
rinolalie:
1. Rinolalia megauvulica - determinată de alungirea (creşterea mărimii) sau hipertrofierea
uvulei;
6
. Moldovan, I. (1990), Date privind raportul dintre capacitatea de pronunţie şi cea de diferenţiere fonemaîică
la palatolalici, în: Emil Verzea, (coord.), Elemente de psihopedagogia handicapaţilor, Bucureşti, pag. 136-150.
1
. West, R.s Kennedy, L. (1947), The reabilitafion of Speech, Ed. Harper and Brothers, New-York, London, pag.
13.
95
2. Rinolalia microuranica - determinată de lungimea insuficientă a palatului moale şi a
uvulei;
3. Rinolalia urano schismatica - determinată de despicături ale palatului dur, moale sau ale
ambelor;
4. Rinolalia renotraumatica - determinată de distrugeri al palatului ca urmare a unor
traumatisme.
> Rinolalia megauvulica se datorează, aşa după cum este precizat mai sus,unei
hipertrofieri a palatului moale şi a uvulei, fapt ce conduce la dificultăţi majore sau la
imposibilitatea scurgerii aerului prin sfmcterul palato-faringian spre căile nazale. In alte
clasificări aceasta poartă numele de rinolalie închisă posterioară.
> Rinolalia microuranica, determinată de insuficienta lungime a palatului moale. Spre
deosebire de forma prezentată mai sus, în situaţiile de insuficientă dezvoltare a palatului
moale si a uvulei (sunt şi cazuri în care aceasta lipseşte complet), sfmcterul palato- faringian
nu poate funcţiona datorită insuficienţei sale constituţionale. Ca urmare, unda de aer expirator
se scurge în totalitate, sau în cea mai mare parte pe căile nazale, conducând la ceea ce se
numeşte rinolalie deschisă.
> Rinolalia ur ano schismatica este determinată de despicături ale palatului (dur, moaie
sau a ambelor). Malformaţiile congenitale ale palatului neoperate sau operate incorect (în
sensul rămînerii unor resturi de despicături sau alte greşeli, precum şi efectuarea operaţiilor de
închidere după perioada verbală, adică după ce copilul are peste 3-4 ani) conduc la apariţia,
unor astfel de forme de rinolalie.
> Rinolalia renotraumatica este determinată de distrugeri ale palatului datorate unor
traume.
După opinia lui M.Guţu, avînd în vedere aspectul exterior al modificării timbrului sunetelor,
se disting următoarele forme de rinolalie8:
Rinolalia deschisă (aperta), denumită şi hiperrinolalie, apare atunci când unda expiratorie se
scurge pe cale nazală şi în pronunţia sunetelor orale. Hipernazaîizarea se referă la creşterea
rezonanţei nazale a vocii, caracteristică asociată, în general, cu o funcţie velo-faringiană
deficitară apărută ca urmare a lipsei de separare dintre cele două cavităţi: cea orală şi cea
nazală.
Rinolalia închisă (clausa), denumită şi hiporinolalie, în cazurile când în pronunţia sonantelor
nasale m şi n aerul expirtor este obturat total sau parţial, de diferite obstacole existente pe
căile nasale cum ar fi vegetaţiile adenoide, polipi, cornete nasale etc, pronunţia acestora fiind
afectată, în timp ce celelalte sunete se pronunţă corect.
8
Guţu, M. (1975), Logopedici, Uz intern, Ciuj-Napoca, pag. 316-317 şi 346-349. 96
Rinolalia mixtă (mixta), atunci când în vorbirea uneia şi aceleiaşi persoane coexistă, în diferite
combinaţii, atât nasalitate deschisă cât şi cea închisă. In astfel de cazuri este importantă se
determine forma dominantă de rinolalie şi cauzele acesteia. După înlăturarea cauzei (sau a
cauzelor), se va începe programul terapeutic cu forma mai uşoară, până la deplina
automatizare a noilor deprinderi de pronunţie, pentru evitarea pericolului recidivării.
Diagnosticul diferenţial al rinolaliei se face prin examinarea mobilităţii vălului palatal
(respectiv funcţionalitatea acestuia) şi amânarea direcţiei de scurgere a undei de aer expirator.
Potrivit criteriului etiologic, rinolalia deschisă cuprinde două forme:
> Rinolalia deschisă funcţională: este cauzată de nefuncţiona-litatea vălului palatin, în
condiţiile unei integrităţi anatomica a acestuia şi a muşchilor faringieni. Aceştia prezintă
deseori o mobilitate redusă, insuficientă pentru a realiza închiderea faringo-nazală ce asigură
comunicarea dintre nas şi faringe. Vălul palatin flasc coboară, mărind astfel cavitatea de
rezonanţă nazo-faringiană, şi sporind în acest fel şi nazalizarea vorbirii.
Următoarele cauze produc rinolalia funcţională:
a) lipsa de tonicitate a vălului, determinată de impulsuri nervoase slabe sau atoniei
musculare la copiii debili şi bolnăvicioşi;
b) deprinderi greşite de pronunţare, prin tărăgănarea cuvintelor, de către copiii leneşi sau
răsfăţaţi;
c) ca urmare a oferirii unor modele greşite de pronunţie, copiii pot imita aceste modele în
perioada de însuşire a limbajului, modele ce se fixează apoi ca deprindere de vorbire;
d) la unii copii se produc obstacole patologice în urma difteriei sau a hipertrofierii
amigdalelor palatine producîhd o rinolalie închisă. După înlăturarea acestor obstacole copii
rămîn cu deprinderea de a nu folosi vălul palatal în vorbire, producîndu-se astfel rinolalia
deschisă. Nefolosirea timp îndelungat a vălului palatal (care are o structură musculară) poate
conduce la atrofierea sa, fapt ce-i poate reduce funcţionalitatea până la dispariţia ei;
e) tulburări de respiraţie, la copiii cu tulburări de ritm a vorbirii, mai ales la aceia cu
vorbire accelerată;
f) anumite deficienţe de auz, sau tulburări ale auzului fonematic nu permit distingerea
vorbirii orale de cea nazală. In această formă predomină nazalizarea consoanelor, mai
97
ales a celor explosive şi semioclusive, a celor din grupa sifiantelor şi a vibrantei r. >
Rinolalia deschisă organică: se datorează, mai ales:
a) paraliziilor de natură centrala sau periferică a vălului palatin sau lezării dizartrice a
neuronilor superiori sau inferiori;
b) unor malformaţii congenitale ale vălului palatin (vălul prea scurt, lipsa uvulei sau uvula
despicată - bifida);
c) ca urmare a unor infecţii ce au afectat ţesutul vălului palatin, printre astfel de infecţii se
numără şi sifilisul, chiar şi cel congenital, şi tuberculoza;
d) vegetaţiile adenoide şi cornetele nazale hipertrofiate după extirparea lor chirurgicală,
prin deblocarea căilor nazale, vorbirea copilui se transformă dintr-o rinolalie închisă într-o
rinoalie deschisă;
e) despicăturilor palatale, în special a celor mediane şi posterioare, atunci când închiderea
lor nu se face înaintea perioadei verbale. Rinolalia produsă ca urmare a unor despicături
palatale poartă numele de palatolalie.
Pentru clasificarea formelor rinolaliei închise se disting două criterii: cel etiologic şi criteriul
locului unde se afâ obstacolul pe traiectul naso-faringian.
Potrivit criteriului etiologic, se întîlnesc două forme de rinolalie închisă:
> Rinolalia închisă funcţională, cauzată de o închidere defectuoasă a sfincterului faringo-
nasal de către vălul palatin, în timpul pronunţiei;
> Rinolalia închisă organică, cauzată de unele anomalii ale cavităţii nasale şi faringo-nasale,
anomalii ce împiedică total sau parţial scurgerea pe această cale a undei expiratorii şi ca
urmare afectează si fonaţia nasală a sonantelor M şi N.
Cele mai frecvente cauze ce produc tulburări ale vorbirii de acest fel sunt: hipertrofii ale
mucoasei nasale, vegetaţiile adenoide, hipertrofia cornetelor nasale şi deviaţiile de sept.
Această formă de rinolalie poate apărea şi ca o consecinţă a hipoacuziei sau a unor deficienţe
grave la nivelul auzului fonematic, cauze ce reduc total sau parţial controlul auditiv asupra
pronunţiei. înlăturarea lor se face pe cale medicală, în special pe cale chirurgicală.
în funcţie de localizarea obstacolului pe traseul nasal, rinolalia poate fi:
98
> Rinolalie închisă anterioară: este cea care apare ca o consecinţă a obturării pasajului de
legătură dintre cavitatea faringiană şi exterior, împiedicând aerul expirator să se scurgă pe
cale nazală. Datorită acestui fapt sunetele nazale M şi N primesc o rezonanţă specifică, aceea
de "fund de sac" sau de a vorbi "din butoi". O altă consecinţă pentru corectare este aceea că
adeseori persoanele cu o astfel de rinolalie se obişnuiesc să vorbească cu vălul palatului
relaxat, iar după înlăturarea cauzei poate apare o rinolalie deschisă;
> Rinolalia închisă posterioară mai poartă numele de adenoidală. Ea apare la persoanele cu
hipertrofii amigdaliene, care blochează cavitatea faringeală şi astfel scurgerea undei
respiratorii pe cale nazală. în unele cazuri este posibil ca amigdalele adenoide să obtureze şi
trompa lui Eustache, împiedicând comunicarea urechii medii cu cavitatea bucală, fapt ce
conduce la diminuarea sensibilităţii auditive.
Vorbirea persoanelor cu rinolalie închisă posterioară se caracterizează prin omisiunea
sonantelor nazale "m" şi "n" mai ales în coarticulatie cu explosivele "p" şi "b" (pentru m) iar
"n" este de regulă omisă în coariculare cu "t" şi "d".
După cum rezultă din cele de mai sus, rinolaliile sunt determinate de o multitudine de cauze
de natură organică sau funcţională. Referindu-se la etiologia rinolaliilor, Arnold G.E. (1972)9
menţionează următoarele:
> Deformări constituţionale ale palatului şi ale vălului palatului (despicăturile congenitale
menţionate mai sus);
> Anumite defecte dobîndite (pareze şi/sau semipareze ale vălului) consecutive unor infecţii
virotice sau traume;
> Tulburări ale funcţiei vălului palatin. Modalităţile de producere a rinolaliei sunt
următoarele:
a) Insuficienţa velară conduce la impiedicarea formării istmului velo-faringian necesar
separării celor doi rezonatori, oral şi nazal, în funcţie de care apare rezonanţa specifică. Prin
scurgerea nazală a undei de aer expirator, presiunea intra-orală scade, iar vorbirii i se adaugă o
hipernazalizare care poate afecta, fie numai vocea conducând la o rinofonie, fie afectează
vorbirea în întregul ei conducând la o rinolalie deschisă.
b) Obstrucţia nazală şi blocarea farigelui de către vegetaţii adenoide hipertrofiate; tumori
instalate în cavităţile rinofaringelui sau ale faringelui, determină rinofonia închisă (clausa).
Sunt afectate sonantele nazale M şi N, iar vobirea primeşte o rezonanţă de fund de sac datorită
faptului că presiunea
9
Arnold, G.E. (1972), Die Sprache undihre Storungen, Springer Verlag, Viena New-York.
99
intra-orală se poate realiza şi fără o participare a rezonatorului nazal. Rinolalia poate fi
anterioară sau posterioară, în funcţie de locul de plasare a obstrucţiei nazofarigiene.
c) în situaţiile în care acţionează factori din ambele grupe, prezentate mai sus, se instalează
rinofonia sau rinolalia mixtă (mixa).
După provenienţa lor, factorii etiologici pot fi grupaţi în: endogeni şi exogeni. în opinia lui
Schwartz R. (1954)10 ereditatea joacă un rol important în etiologia despicăturilor palatale, deşi
nu este cunoscut cu exactitate modul de trnsmitere. Dintre factorii de mediu sunt menţionaţi
metabolismul mamei, echilibrul endocrin şi anumiţi factori nutritivi.
Cu privire la factorii exogeni, literatura de specialitate, mai ales cea din ultimii ani, subliniază
rolul infecţiilor acute, în special al celor virale, instalate, cu deosebire, în primele săptămîni de
sarcină. Se apreciază că afectarea embrionului este posibilă datorită insuficienţei barierei
placentare, din această perioadă, şi afinităţii crescute a virusurilor, îndeosebi al celui al
rubeolei, pentru ţesutul embrionar. Şi alte infecţii cronice ale mamei cum sunt toxoplasmoza,
luesul şi malaria pot conduce la apariţia unor malformaţii congenitale la nivelul feţei.
Dintre factorii toxici, se .menţinează intoxicaţiile cu nicotină, cele alcoolice, intoxicaţiile cu
eter, cu plumb, cu oxid de carbon, cloretan, etc, care pot conduce fie la apariţia unor
malformaţii congenitale, fie la afectarea nivelului intelectual sau la nivelul receptării
senzoriale11.
4.3. DESPICĂTURELE LABIO-MAXILO-PALATALE -CAUZE ALE UNOR
TULBURĂRI GRAVE DE COMUNICARE
4.3.1.Ce sunt despicăturile buzei şi ale palatului?
Despicătura buzei constă într-o separare a celor două părţi ale sale. Separarea include
adeseori şi oasele maxilarului, oasele de sus ale gurii şi/sau ale gingiei.
Despicătura palatală este o deschidere în cerul gurii în care cele două părţi ale palatului nu au
fuzionat sau nu s-au unit pe parcursul dezvoltării fătului. Deoarece buza şi palatul se dezvoltă
separat, este posibil sa apară fie despicătura de buză, fie despicătura de palat, fie a treia
posibilitate: şi una şi alta.
10
. Schwartz, R. (1954), Familial Incidence of Cleft Palace, în: Joum. of. Speech Dis. 19,2,
pag. 228.
11
Date mai detaliate sunt prezentate în subcapitolul 4 şi în cel următor unde sunt prezentate
cauzele despicăturilor palatale şi la prezentarea formelor rinolaliei.
100
Despicătura buzei şi cea a palatului reprezintă defecte congenitale, sau defecte din naştere,
care apar foarte devreme în timpul (sarcinii) dezvoltării embrionare. Majoritatea
despicăturilor s-ar părea că se datorează unor combinaţii de gene şi de factori interni şi
externi. Riscul de reapariţie a despicăturilor şi la generaţiile următoare este dependent de mai
mulţi factori, incluzând numărul de persoane afectate în familie, apropierea sau gradul de
rudenie între cei afectaţi, rasa, sexul şi gravitatea despicăturilor.
în lucrările recente de chirurgie orală şi maxilo-facială'2, cîespică-turile labio-maxilo-palatale
poartă numele de despicături oro-faciale.
Despicăturile oro-maxilo-faciale sunt printre cele mai frecvente malformaţii ale capului şi ale
feţei. Datorită multiplelor efecte şi implicaţii ale lor, tratamentul complet al acestora, se poate
face numai în cadrul unor echipe pluridisciplinare.
Datorită unor necesităţi de studiu şi tratament, de ordin teoretic şi pi-actic, s-a impus nevoia
stabilirii unor criterii de clasificare a acestora.
Hurubeanu L. prezintă următoarea clasificare13:
A. Despicături palatale ale feţei:
1. Anterioare - cele care interesează structurile palatului primar (buza, planşeul narinar până
la canalul nazo-palatin):
a) incomplete, uni şi bilaterale;
b) complete, uni şi bilaterale.
2. Posterioare - sunt cele care interesează structurile palatului primar:
a) incomplete;
b) complete.
B. Despicăturile complete
C. Despicăturile totale:
a) unilaterale;
b) bilaterale.
Maftei şi Chirilă (1999), prezintă mai multe clasificări existente în literatura de specialitate14.
Astfel, după Kernahan şi Starch, care fac o clasificare pe criterii embriologice, sunt
următoarele tipuri:
1. Despicăturile palatului primar (buză şi alveolă): - unilaterale (totale, subtotaîe dreaptă şi
stîngă);
12. Vezi: Burlibaşa, C. (coord) (1999), Chirurgie orală şi maxilo-facială, (Ed. a Ii-a), Ed. Medicală,
Bucureşti, pag. 1213-1225.
13. Hurubeanu, L. (2002), Stomatologie 0 chirurgie oro-maxilo-facială, Ed. Medicală a Universităţii
"Iuliu Haţieganu". Cluj-Napoca.
14
Vezi: Maftei, I,Chirilă, I. (1999), Malformaţii congenitale ale feţei, în: Burlibaşa, C. (coord.) (1999),
Op.cit, pag. 1213-1260.
101
bilaterale; mediane.
2. Despicături ale palatului secundar:
totale;
parţiale;
submucoase.
3. Despicături ale palatului primar şi secundar:
unilaterale (totale sau parţiale);
bilaterale (totale sau parţiale);
mediane. O clasificare făcută după criterii morfologice şi embriologice, care îi aparţine lui V.
Popescu, identifică următoarele categorii, în raport cu structurile afectate, întinderea
despicăturilor şi de mecanismele de producere.15
A. Despicături parţiale:
1. Anterioare - care interesează parţial sau total structurile palatului primar:
a) incomplete (uni sau bilaterale),
b) complete (uni sau bilaterale).
2. Posterioare - care interesează structurile palatului secundar:
a) incomplete;
b) complete.
B. Despicături asociate
C. Despicături totale:
a) unilaterale;
b) bilaterale.
Despicăturile parţiale anterioare antrenează numai segmentul labio-nazo-alveolar, uni sau
bilateral, putând distinge mai multe forme clinice:
a) Despicăturile anterioare, incomplete (cheilo-schizis), care afectează numai ţesuturile
moi, labio-narinare, pe întinderi diferite. în acest grup se diferenţiază două grade:
> gradul 1 - când sunt afectate părţile moi ale buzei, putând fi simple schiţe;
> gradul 2 - când despicătura traversează buza superioară în totalitatea ei şi pragul
narinar, uni sau bilateral.
b) Despicăturile anterioare complete (crieilo-gnato-schizis), în cate sunt afectate buza
superioară, în totalitatea ei, pragul narinar şi cel alveolar (unilateral sau bilateral).
1
* Idem, pag. 1214. 102
Despicăturile parţiale posterioare (urano-stafilo-schizis), care afectează palatul secundar
(adică palatul dur, palatul moale şi vălul palatin), în funcţie de afectarea segmentului
respectiv, se pot distinge, şi în astfel de cazuri, forme clinice diferite:
a) Despicăturile posterioare incomplete, limitate la luetă şi vălul palatin, putându-se
diferenţia două grade:
> gradul 1 - despicătura afectează numai lueta;
> gradul 2 - când despicătura afectează atât lueta cât şi vălul palatului.
b) Despicăturile posterioare complete, care afectează structurile palatului secundar, în
totalitatea lor, adică bolta palatului, vălul palatin şi lueta.
Despicăturile totale (ctaelo-gnato-stafilo-schizis) rezultă în urma asocierii despicăturilor
anterioare şi posterioare complete, interesând buza superioară, pragul narinar, creasta
alveolară, palatul dur, palatul moale şi lueta. Ele pot fi:
a) Despicăturile unilaterale totale: cele în care este afectat palatul primar pe o singură parte;
despicătura posterioară este pe linia mediană, vomerul ataşat de partea sănătoasă poate
accentua asimetria;
b) Despicăturile bilaterale totale: cele în care diviziunea anterioară trece de o parte şi de alta
a bontului median, care devine mai mult sau mai puţin proieminent şi se continuă cu o
diviziune unică velo-palatină mediană, în centrul căreia se găseşte osul vomer. în acest tip de
despicături, palatul primar poate fi despicat incomplet în una dintre părţi.
Despicăturile asociate provin din asocierea formelor incomplete ale despicăturilor anterioare
de gradul 1 sau 2 cu diferite forme posterioare, respectându-se parţial sau total integritatea
procesului alveolar. în astfel de cazuri, despicătura segmentului labio-nazal poate fi uni- sau
bilaterală, în vreme ce despicătura segmentului velo-palatin este mediană.
4.4. CAUZE ALE PRODUCERII DESPICĂTURILOR
Cauzalitatea producerii despicăturilor labio-maxilo-palatale nu este cunoscută cu certitudine.
în literatura de specialitate sunt încriminaţi o multitudine de factori, identificaţi în producerea
unor astfel de malformaţii, însă nu se poate afirma cu certitudine modul concret şi condiţiile
de acţiune a lor, în cauzarea malformaţiilor. Ca urmare, prezentăm în continuare o multitudine
de factori menţionaţi în literatura consultată.
103
4.4.1. Cauze ce ţin de dezvoltarea embrionului
Potrivit studiilor de embriogeneză, s-a constatat că despicăturile buzei şi ale palatului se pot
produce prin mai multe mecanisme, aşa după cum menţionează Maftei şi Chirilă (1999,
Op.cit., pag. 1215-1217):
a) Lipsa contactului dintre mugurii faciali, care poate apare în urma modificării
volumului mugurilor; sau lipsa contactului poate apare prin producerea unor diostorsiuni ale
unor porţiuni cranio-faciale, chiar dacă mugurii au dimensiuni normale;
b) Neproducerea fuziunii epiteliale, în ciuda contactului mugurilor (idee mai puţin
acceptată);
c) Producerea unor perforări ale punctelor de fuziune epiteliaiă, în urma apariţiei unor
chisturi şi perle epiteliale, pe lungimea zonei de fuziune, care se pot uni şi conduce la eşecuri
ale unirii mugurilor;
d) Nereuşita migrării mezenchimului se apreciază a fi cel mai important mecanism în
producerea despicăturiior. Migrarea mezenchimală poate fi defectuoasă datorită unor cantităţi
reduse iniţial sau sub influenţa factorilor de mediu.
4.4.2. Acţiuni ale unor factori de mediu
In producerea oricărui tip de despicătură palataîă nu acţionează o singură cauză, sau un singur
factor, majoritatea lor având o etiologic complexă, în care interacţionează factorii genetici
predispozanţi împreună cu cei de mediu. Factorii de mediu pot fi cuprinşi în mai multe
categorii:
1. Agenţi chimici:
a) substanţe minerale,
b) substanţe organice.
2. Agenţi fizici:
a) factori atmosferici;
b) radioelemente;
c) radiaţii ionizante;
d) ultrasunete.
3. Factori nutriţionali.
4. Factori infecţioşi.
5. Caracteristici materne.
Mai jos, prezentam succint modul de acţiune a fiecărei categorii de factori (după Maftei şi
Chirilă, 1999).
1. Agenţii chimici cuprind, în primul rând, medicamentele pe care le administrează mama, în
special în primele săptămâni de sarcină, când uneori ea nici nu ştie că este însărcinată. Atenţia
asupra efectului periculos al medicamentelor a fost atrasă după folosirea thalidomidei. Există
şi alţi
104
compuşi chimici periculoşi, din familia aminopterinei, din familia citostaticelor şi a
anitibioticelor, care pot conduce la apariţia despicăturilor palatale
2. Agenţii fizici. în primul rând sunt menţionate radiaţiile ionizante, cu efecte nocive asupra
diviziunii celulelor. Efectul radiaţiilor depinde de:
a) capacitatea lor de penetrare;
b) energia absorbită de ţesutul iradiat
c) densitatea relativă de ionizare (adică numărul mediu de ionizări pe unitatea de lungime);
d) radiosensibilitatea celulelor, care este direct proporţională cu capacitatea de proliferare
şi invers proporţională cu gradul de diferenţiere, variind în funcţie de specie.
Sursele de contaminare, prin iradiere, ale organismului uman pot fi cuprinse în două grupe:
> Radiaţii naturale; atunci când contaminarea provine din atmosferă, cu elemente
radioactive din sol şi din apă;
> Radiaţii artificiale. Infestarea se produce prin iradiere sistematică profesională (pentru
personalul care lucrează în astfel de mediu), iradierea accidentală şi iradierea medicală.
Conform autorilor citaţi, majoritatea cercetărilor arată că iradierea unor gravide înainte de
săptămâna a doua cu doze peste lOOr, produce în mod constant moartea embrionului, iar între
a doua şi a 7-a săptămână, jumătate dintre copii au malformaţii vizibile.
în aceeaşi gaipă sunt cuprinse şi radio element ele, adică înglobarea de izotopi radioactivi în
sistemele biologice, care pot coduce la mutaţii genetice sau la transmutaţie.
4.4.3. Factori nutriţionali
Factorii nutriţionali sunt citaţi ca factori teratogeni, dar acest rol încă nu este bine clarificat.
Probabil unele displazii congenitale observate în unele deficienţe nutriţionale sunt datorate
unor deficite de vitamine, aşa după cum s-a dovedit experimental.
Deficitul experimental de vitamină A produce malformaţii oculo-auriculo-faciale. De
asemenea, s-a observat efectul teratogen şi al excesului de vitamină A, observandu-se
despicături palatine, pe bază experimentală. Alţi autori, Giraud şi Martinet16, consideră că
excesul de vitamină A are un efect direct asupra foetusului, deoarece ei au găsit o creştere a
acestei vitamine în constituţia fetală, după administrarea ei la şoarecii gestanţi.
16
Cf. Maftei, L.Chirilă, I. (1999), Malformaţii congenitale ale feţei, în: Burlibaşa, C. (coord.) (1999),
Op.dt., pag. 1216-1217."
105
Vitamina Bl. Cercetările experimentale au demonstrat că deficienţa acestei vitamine poate
produce malformaţii scheletice specifice, la şoareci. Sindromul cuprinde: scurtarea
maxilarelor, despicături palatale, anomalii severe ale dinţilor incisivi. Efecte asemănătoare
produce şi deficienţa vitaminei B2.
Deficienţe severe ale vitaminei E, la animalele de laborator, au condus la diferite tipuri de
malformaţii: hidro şi anencefalie, despicături palatine şi sindactilii.
4.4.4. Factori infecţioşi
Factorii infecţioşi pot avea efecte teratogene care, în anumite condiţii, pot conduce la
modificări structurale, la mutaţii la nivelul cromozomial şi nuclear, precum şi ia perturbarea
diviziunii celulare.
Sunt relevante, în acest sens, consecinţele malformative ale infecţiilor virale ale mamei
gravide suferinde de rubeolâ. Mai sunt considerate teratogene infecţiile cu: virusul
incluziunilor cito-megalice; virusul herpetic; virusul urlian şi virusul gripal.
Chiar şi în urma vaccinării pot apare unele modificări cromozomiale ca: rupturi cromatidice şi
cromozomiale, translocatii care ar putea explica malformaţii congenitale apărute la copiii
mamelor care au f acut imunizări în primele săptămîni ale sarcinii.
4.4.5. Caracteristici ale mamei
Caracteristicile mamei (mediul uterin), pot influenţa dezvoltarea embrionului:
a) Anumite variaţii anatomice şi fiziologice la nivelul uterului ca alterări ale aportului
sangvin sau modificări ale presiunii uterine, sau ale cantităţii de fluid uterin pot produce, în
mod frecvent, malformaţii la nivelul palatului secundar.
b) Alterările metabolice au un potenţial teratogen semnificativ. Unii hormoni sau produse
provenite din degradări metabolice pot străbate placenta.De. exemplu, diabetul este o boală cu
un risc foarte mare pentru embrion. Deficienţa de tiroxină este un alt factor demonstrat
experimental, ce produce despicături la nivelul feţei şi ai palatului.
4.4.6. Factori genetici implicaţi în etiopatogenia despicăturilor oro-faciale (labio-maxilo-
palatme)
Studiile longitudinale efectuate asupra uor familii oferă informaţii referitoare la unele
mecanisme genetice şi modul de transmitere a unor
106
anomalii cromozomiale ce conduc ia producerea despicăturilor buzei şi ale palatului. Potrivit
lui Fogh-Andersen despicăturile de buză cu sau fără despicături de palat sunt, în general,
moştenite, iar transmiterea este recesivă, gena avînd o expresibilitate variabilă.
Potrivit cercetărilor de dată recentă, nu este posibil ca o singură genă să fie reponsabilă de
atari malformaţii; astfel se sugerează o etiologie multifactorială (mai multe gene şi factori de
mediu). Cercetările longitudinale efectuate în familii cu copii malformaţi indică o
predispoziţie genetică. De exemplu, părinţii copiilor cu despicături prezintă o dezvoltare mai
redusă a etajului mijlociu al feţei.
De asemenea, se pare că părinţii copiilor cu despicături pot prezenta buza superioară mai
retrodată, mărirea diametrului trnsversal al feţei şi o tendinţă spre hipertelorism.
Maftei şi Chirilă (1999)17 remarcă faptul că incidenţa destul de mare a cazurilor multiple la o
generaţie, în familie fără antecedente teratologice, pledează pentru posibilitatea apariţiei unor
mutaţii pe baza factorilor de mediu, în celulele germinale ale generaţiilor precedente.
Studiile comparative ale tipurilor anatomo-clinice şi cele efectuate pe 2-3 generaţii cu
malformaţii, au condus ia constatarea unei mari variabilităţi a direcţiilor de transmitere a
acestora, conturate, mai ales, pe două direcţii: a) menţinerea tipului de malformaţie şi b)
tendinţa spre polimorfism, cu o predilecţie mrcată spre agravare. Această ultimă tendinţă
sugerează alterarea substratului ereditar, care se poate exprima variabil, sub infuenţa
mediului.
Faptul că, în unele cazuri, malformaţiile labio-maxilo-palatale sunt însoţite, atât la antecesori
cât şi la colaterali, de malformaţii ale altor segmente ale organismului, poate dovedi existenţa
unor "noduri" genetice afectate, cu consecinţe somatice la diferite nivele.
Sintetizând cele spuse despre etiopatogenia despicăturilor oro-faciale şi ale rinolaîiei, în
general, totalitatea factorilor etiologici pooate fi cuprinsă în două grupe: factori endogeni şi
factori exogeni.
Cu privire la factorii endogeni, Schwartz R.18, consideră că ereditatea joacă un rol important
în producerea despicăturilor palatine, cu toate că mecanismul de transmitere nu era nici atunci
cunoscut, el rămânând foarte puţin cunoscut şi în zilele noastre, iar dintre factorii de mediu
consideră că metabolismul mamei, echilibrul endocrin şi factorii nutritivi trebuie luaţi în
considerare.
Vezi: Maftei, I., Chirilă, I. (1999), Malformaţii congenitale ale feţei, în: Burlibaşa, C. (coord.) (1999), Op.cit,
pag. 1218.
18
Schwartz, R., (1954), Familial incidence ofcleftpalace, în: Speech Dis., 19, 2, pag. 228.
107
Alţi cercetători, printre care Frazer F.C. şi Baxter au ajuns la concluzia că studiul istoricului
antenatal nu a condus la identificarea vreunei etiologii relevante, cu privire la factorii
prenatali.
Cercetări efectuate în ultimii ani scot din ce în ce mai mult în evidenţă rolul infecţiilor acute,
mai ales al celor virale, printre care cele mai agresive se situează rubeola, varicela, gripa,
survenite în special în primele săptămâni de sarcină. Ele afectează fătul datorită insuficienţei
barierei placentare din această perioadă şi a afinităţii viruşilor, în special al virusului rubeoiei,
pentru ţesutul embrionar. Şi unele infecţii grave, cronice, ale mamei printre care luesul,
toxoplasmoxa, malaria pot conduce la apriţia unor malformaţii congenitale printre care şi a
despicăturilor palatale.
Factori toxici ca: alcoolismul, intoxicaţiile cu eter, cu oxid de carbon, cloretan, plumb,
mercur, nicotină, drogurile etc. pot influenţa negativ dezvoltarea embrionară. Printre alţi
factori menţionaţi mai sunt: starea morfo-funcţională deficitară a organelor genitale, marele
număr de avorturi provocate, hipotiroidia, tulburări ale metabolismului glucidic,
incompatibilitatea foeto-maternă Rh, sau cea de grupă sanguină, disgravidiiie grave din
primele săptămâni de sarcină, traumele şi stressul psihic de lungă durată, descărcările mari de
hormoni corticoizi, şi hiperadrenalinemia.
Datele medicale şi statistice existente, alături de adevăratele drame psihice pe care ie trăiesc
părinţii copiilor născuţi cu diferite tipuri de despicături, ridică problema prevenirii sau
profilaxiei apariţiei unor astfel de malformaţii. Faptul că modul de transmitere este
imprevizibil, este foarte greu de a da un sfat tinerilor căsătoriţi care solicită o consiliere
maritală sau genetică. Probabil, soluţia cea mai bună este de a-i lăsa pe părinţi să decidă
singuri, după ce au fost preveniţi asupra riscurilor de transmitere genetică a malformaţiilor.
4.4.7. Date recente din literatura de specialitate privind diferite aspecte implicate în
problematica şi cauzalitatea despicăturilor palatale
Comunicarea prin internet şi deschiderea a nenumărate situri ce conţin rezumate, articole,
cărţi, informaţii de tot felul, a lărgit foarte mult accesul la o multitudine de informaţii la care
înaintea "erei informaticii" cu greu se putea ajunge. Unele dintre datele pe care le vom furniza
în continuare au fost preluate din această sursă, astfel încât eventualele neexactităţi sau
deformări se datorează acestora.
' CL Ciobanii, E. (1968), Morfo şi organogeneza embtiologică normală şi patologică a malformaţiei
congenitale Buco Maxilo-Faciale. Teză de doctorat, UMF, Bucureşti. 108
4.4.7.1. Existenţa şi explicarea despicăturilor palatale sub-mucoase
Asupra acestor tipuri de despicături sunt mai puţine referiri în literatura de specialitate.
Despicătura palatala submucoasă este aceea în care palatul apare ca fiind structurat intact, dar
există anomalii ale oaselor şi/sau ale muşchilor care apar la suprafaţa pielii20.
Uneori este posibil să se observe existenţa unor semne asociate cu despicăturile palatale
submucoase, cum ar fi: uvula bifidă, un defect al osului din palatul tare şi o linie albă sau roză
la mijlocul palatului moale. Părintele unuia dintre copiii cu o astfel de despicătura o descria că
"arăta de parcă o parte a palatului este agăţată".
Un astfel de diagnostic este, de regulă, confirmat de un chirurg sau un alt clinician, care
palpează palatul şi observă şi alte semne evidente. Şi pentru observatorii experimentaţi poate
fi dificil sa detecteze unele despicături submucoase. De semenea, este destul de greu să se
stabilească incidenţa acestui tip de despicături, deoarece multe dintre ele nu cauzează apariţia
nici unui fel de probleme şi astfel rămân nediagnosticate.
în unele cazuri, despicăturile submucoase apar asociate cu despicături ale buzei, deşi unii
autori menţiionează că ele apar izolat. în unele situaţii, despicăturile submucoase pot produce
părinţilor dificultăţi de hrănire a copilului, precum pot apare probleme auditive21.
Referitor la tehnicile şi practicile de operare pentru închiderea acestora, sunt diferenţe de la o
clinică la alta. Fiecare caz identificat este diagnosticat şi evaluat, atent monitorizat, mai ales
sub aspectul dezvoltării şi corectitudinii vorbirii. Echipa chirurgicală stabileşte, după caz
modul, felul şi momentul considerat a fi cel mai potrivit pentru intervenţie. Când intervenţia
chirurgicală este absolut necesară, trebuie menţinută legătura cu logopedul, care trebuie sa-i
evalueze limbajul atât înainte de operaţie cât şi după aceasta şi să cuprindă fiecare copil într-
un program individual de corectare şi recuperare a limbajului.
4.4.7.2. Sindromul Stickler
Sindromul Stickler este o afecţiune care constă în separarea progresivă a ţesuturilor.
Denumirea sa provine de la numele lui Gunnar B.
Cf. w.w.w.clapa cwc.net/submucous.html. 21. In cazul despicăturilor posterioare, mai ales, şi a celor
submucoase, datorită comunicării mai largi dintre cavitatea bucală şi naso-faringe, urerchea medie este
foarte uşor expusă contractării unor infecţii bacteriene sau de altă natură. Uneori asftel de infecţii sau
stări catarale trec neobservate, sau se extind producându-se supurări şi afectări ale auzului acestor
persoane. De aceea este necesară şi o examinare a auzului tonal şi a celui fonematic al copiilor cu
despicături palatine.
109
Stickler, care 1-a descris prima oară. Referitor la incidenţa acestuia, unii autori susţin că o
persoană din 10.000, iar alţii că trei persoane sunt afectate de acest sindrom. Boala se
transmite de la părinţi la copii, şansele de moştenire fiind de 50%. Se conosc şi cazuri în care
sindromul a apărut fâră ca părinţii să fi fost afectaţi.
Simptomatologia şi gravitatea formelor de manifestare variază de la un caz la altul, chiar şi în
cadrul aceleeaşi familii, putând apare dificultăţi de diagnosticare. Sindromul prezintă o
simptomatologie destul de specifică: Simptomatologia
Trăsături ale feţei:
faţa plată, nasul mic cu nările separate puţin sau deloc;
prezintă despicături paîatale; secvenţa Pierre Robin. Auzul:
posibile pierderi auditive;
în copilărie urechea poate fi lipită şi asociată cu despicături ale palatului. Ochii:
prezintă miopie; risc pentru dezlipire de retină; cataractă; glaucom. Oasele şi articulaţiile:
articulaţiile pot fi foarte flexibile; artritele pot fi prezente la vârstă târzie. Alte simptome:
scolioză;
dificultăţile de învăţare pot apărea datorită deficienţelor vizuale şi auditive; valvele
mitrale pronunţate, în cele de mai jos, prezentăm mărturia unei suferinde de acesi sindrom22,
care a fost diagnosticată numai după vârsta de 40 de ani.
"Am început viaţa ca un copil bolnăvicios cu o despicătură pala talc submucoasă, care a
făcut hrănirea foarte dificilă. în mod surprinzător, despicătură nu a fost descoperită până la
vîrsta de 14 ani, când un specialis, ORL a încercat să afle de ce am multe infecţii ale urechii.
Despicătură nu c fost niciodată reparată.
Wendy Hughes, www.clapa.cwc.net.
110
Acum ştim că palatele puternic arcuite (dar nu despicăturile buzelor) sunt în mod obişnuit
asociate cu sindromul Stickler. Alte anomalii faciale pot fi micrognaţia (o falcă mai scurtă
decât alta), şi o faţa plată cu nas mic, nări unite sau aproape unite. Din fericire, aceste
probleme tind să dispară odată cu creşterea în etate.
In cadrul grupului de suport am descoperit că mulţi dintre membrii noştri au fost
diagnosticaţi, iniţial, ca având secvenţa Pierre Robin. Pentru unii dintre ei diagnosticul a fost
schimbat în sindromul Stickler, o formă particulară a secvenţei Pierre Robin.
Dar, palatul meu a fost una dintre sursele multelor mele probleme. Durerile nu m-au lăsat să
stau împreună cu prietenii mei, vederea nu mi-a permis să văd la tablă, iar auzul meu era
intermitent. Ca urmare, m-am refugiat într-o lume ciudată, găsind dificil de pronunţat
anumite cuvinte, care mă fac introvertită şi timidă, când vorbeam cu alţii trebuia să mă
gîndesc la ce cuvinte folosesc, pentru că nu voiam să fiu etichetată ca diferită, cu toate că eu
ştiam de departe că nu eram la fel cu ceilalţi copii.
Pe la vîrsta de 30 de ani, problemele de vorbire şi cele de auz au devenit mai multe. Atunci s-
a produs ceva dramatic. Am simţit că încep să apară umbre negre ce cădeau pe ochii mei,
acompaniate de scurte flash-uri de lumină. După şase ore am fost operată de dezlipire
bilaterală de retină. Ciudat mi se pare faptul că, în acele timpuri, problemele pe care le
avusesem nu păreau să fie legate între ele.
în urma unei examinări mai atente şi a unei investigaţii în trecutid meu şi al familiei mele,
chirurgul mi-a oferit răspunsul pentru toate problemele şi întrebările mele. Sufeream de o
boală comună, dar foarte puţin cunoscută şi recunoscută, sindromul Stickler, care este
ereditară. M-am simţit total eliberată, o senzaţie împărtăşită de toţi cei din grupul de suport
Stickler, după atâţia ani în care am fost greşit judecată şi înţeleasă.
După diagnosticare, am corespondat cu alte familii afectate, care au arătat o mare şi urgentă
nevoie de informare, pentru a preveni anxietatea ce se produce în legătură cu boala şi
felurile ei de manifestare.
Grupul de suport pentru sindromul Stickler există pentru a oferi informaţii şi suport
indivizilor şi familiilor care au diagnosticul acesta şi pentru a oferi informaţii profesioniştilor
interesaţi.'"
4A.7.3. Acidul folie în prevenirea apariţiei despicăturilor palatale şi labiale
Acidul folie este o vitamină esenţială care se găseşte în carne, fructe proaspete şi alte vegetale.
In America ea este adăugată în cerealele care se consumă la micul dejun, oferind astfel
necesarul zilnic. Unele cercetări au
111
arătat că mamele care au un deficit de acid folie, în alimentaţia lor zilnică, prezintă un risc
crescut de a avea un copil cu spina bifida, şi că dacă se ia o supra-doză de acid folie timp de
cel puţin două luni, înaintea concepţiei copilului, se pot reduce sau elimina aceste şanse.
Datorită acestui fapt, guvernul american a decis ca femeile gravide şi cele ce se planifică
pentru sarcină să ia supliment zilnic de acid folie. Printre cei care au efectuat cercetări
referitoare la consumul de acid folie şi incidenţa spinei bifida şi a despicăturilor palatine se
numără Alex Habel şi Mellisa Lees23, care încă nu pot da informaţii referitoare la doza
efectivă, necesară zilnic.
Formarea feţei umane este influenţată de o multitudine de factori. Aceştia includ şi un număr
de gene care controlează activitatea celulelor feţei umane, modul în care celulele se mişcă,
cum se divid şi devin o parte a feţei. Dacă aceste gene nu funcţionează normal, oricare ar fi
motivul, dezvoltarea feţei este alterată şi poate rezultă o despicătură. în marea majoritate a
cazurilor nu se cunosc cauzele pentru care genele lucrează aşa şi se produce despicătură de
palat şi/sau de buză. Ar putea fi faptul că pentru a funcţiona normal, aceste gene ar necesita
zilnic un aport mai mare de acid folie, sau de alţi factori nutriţionali. Este posibil, de
asemenea, să acţioneze şi alţi factori non-genetici.
Pentru prevenirea apariţiei despicăturilor de buză şi de palat, o serie de cercetări au sugerat o
posibilă legătură între acestea şi dieta săracă a mamei în acid folie sau a altor vitamine. Astfel
de studii au fost repetate în încercarea de a determina măsura în care există o legătură şi dacă
da, care este doza de acid folie necesară pentru a reduce şansele apariţiei despicăturilor la
copil. încă nu există informaţii cu privire la această doză.
Potrivit rezultatelor obţinute de către Consiliul Medical pentru Cercetări din SUA, în vederea
prevenirii spinei bifida, se recomandă o doză zilnică de 4mg. de acid folie pentru mamele care
au deja un copil afectat, şi 0,4mg. pentru femeile care nu au în istoria familiei lor astfel de
probleme. Această doză previne apariţia despicăturilor labiale şi palatale, în cazurile în care
mamele au beneficiat de aport suplimentar de acid folie, însă acest lucru nu a fost dovedit
experimental. Cea mai obişnuită doză este de 5mg. care poate fi solicitată de la medic, dar
unele femei pot opta şi pentru doze mai mari. Persoanelor anemice li se recomandă să
consulte mai întâi medicul, deoarece Anemia Pernicious poate cauza leziuni grave ale
ţesutului spinal, dacă este luată o astfel de doză de acid folie. Cu privire la doza de 5 mg.nu
există dovezi că este periculoasă, dar o doză mai mare nu se recomandă, nefiind date
experimentale suficiente.
"" Ci. wvm.clapa.cwc.net. 112
De asemenea, medicamentele pentru prevenirea şi tratarea epilepsiei, (anticomvulsivele) cresc
riscul apariţiei despicăturilor palatale şi labiale, iar combinarea a două sau mai multe dintre
ele îl sporesc chiar mai mult, sunt de părere aceiaşi autori. Sub control medical se pot reduce
cantităţile de medicamente şi astfel poate scădea şi riscul. Dacă o femeie suferă de epilepsie,
este bine să consulte medicul înainte de a decide să rămînă însărcinată pentru a putea lua o
decizie în cunoştinţă de cauză.
4.5. TRATAMENTUL DESPICĂTURILOR PALATINE ŞI CORECTAREA
TULBURĂRILOR DE LIMBAJ ADIACENTE
4.5.1. Echipa de specialişti pentru recuperarea sigură şi completă
în funcţie de forma, tipul, locul şi gravitatea lor, despicăturile de buză şi palat trebuie cuprinse
într-un program de refacere pe cale chirurgicală a ţesuturilor afectate, pentru ca persoana în
cauză să poată beneficia de o dezvoltare şi reintegrare în familie, şcoală sau societate într-un
ritm cât mai firesc, corespunzător condiţiilor normale.
Pentru o cât mai bună reuşită, a tuturor măsurilor recuperative, este necesară o muncă în
echipă pluridisciplinară, care să ţină seama de toate aspectele implicate, deoarece copiii
născuţi cu despicături palatale sau alte anomalii craniene se confruntă cu probleme complexe
de sănătate. Adeseori deficienţele copilului, născut cu despicătură de buză şi/sau de palat, nu
se rezumă doar la atît: apar probleme de nutriţie, mai ales în perioada timpurie care poate
afecta creşterea şi dezvoltarea, probleme auditive, anomalii dento-faciale şi ortodontice, toate
acestea conducând la serioase probleme şi de ordin psihologic şi social.
Experienţa dobândită, atât în clinicile din ţara noastră cât şi cele din alte ţări, a dovedit că
aceste probleme pot fi supravegheate şi controlate mai bine de o echipă de specialişti
(interdisciplinară), care să colaboreze şi să lucreze impreună cu familia copilului pentru a-i
asigura sănătatea acestuia. Asociaţia Americană a Persoanelor cu Despicătură Palatală
Craniofacială (ACPA) au stabilit standardele de bază după care se constituie echipa de
intervenţie.
O astfel de echipă trebuie să cuprindă:
un chirurg specializat m probleme de chirurgie oro-facială, care să asigure nu numai
închiderea despicăturii ci şi condiţiile necesare pentru dezvoltarea unei vorbiri normale, cu o
funcţionalitate deplină a vălului palatal şi a celorlalte componente;
113
un logoped care să asigure examinarea şi evaluarea calităţii şi cantităţii limbajului copilului,
atât înaite cât şi în urma intervenţiei chirurgicale, pentru a lua cele mai eficiente şi potrivite
măsuri de recuperare şi corectare a limbajului şi a personalităţii copilului pentru o bună
integrarea socială şi şcolară;
un specialist în ortodonţie, care să se preocupe de corectarea şi, eventual, protezarea necesară,
în vederea asigurării unei dentiţii nu numai funcţionale ci şi estetice;
un anestezist, pentru asigurarea anesteziei pe perioada intervenţiei chirurgicale şi a terapiei
intensive, în perioada imediat următoare, până la reechilibrarea şi funţionarea corectă a
organismului;
un medic pediatru, care să examineze amănunţit şi să evalueza în totalitatea ei starea de
sănătate a copilului, semnalînd, în funcţie de situaţie, şi alte anomalii sau boli ce ar putea
influenţa reuşita intervenţiei chirurgicale şi celelalte tratamente ce ar trebui făcute copilului;
un ORL-ist, pentru examinarea şi evaluarea copilului din punctul de vedere al specialităţii
sale, furnizarea, la nevoie, a unor sugestii referitoare la protecţia unor componente anatomice
în timpul intervenţiei chirurgicale şi nevoile de tratamente post-operatorii;
un genetician pentru studiu genetic al fiecărui caz care, la nevoie, să acorde şi consultaţii
genetice familiei, dacă aceasta doreşte să mai aibă şi alţi copii;
un psiliolog,pentru acordarea de asistenţa de specialitate atât copilului cât şi membrilor
familiei acestuia, în special mamei, pentru a le asigura refacerea echilibrului psihic, iar pentru
copil să depăşească complexele urmate aspectului exterior şi tulburărilor de limbaj; (eventual
un asistent social), pentru evaluarea condiţiilor şi nivelului de trai al familei copilului şi
acordarea, la nevoie de asistenţă de specialitate;
alţi specialişti care să trateze anomaliile cranio-faciale. Dacă toţi aceşti specialişti lucrează
împreună şi colaborează cu familia, tratamentul poate fi individualizat pentru fiecare copil in
parte, iar părinţii pot opta pentru cea mai bună variantă de tratament în urma consultării cu
echipa şi cu fiecare dintre ei.
4.5.2. Reconstruirea structurii alveolare
în unele dintre despicăturile anterioare este afectată, uni sau bilateral, arcada dentaiă şi ca
urmare structura alveolară, fapt ce se răsfrânge deosebit de negativ asupra creşterii şi
dezvoltării dinţilor, O urmare indirectă a unei astfel de situaţii se regăseşte în micşorarea
posibilităţilor copilului de a
pronunţa şi articula corect anumite sunete. Deci, problema prezintă interes şi din punct de
vedere logopedic şi psihologic, lipsa unor dinţi sau conformarea lor inestetică şi adeseori
anormală, conduce la apariţia unor complexe de inferioritate şi alte suferinţe de natură psihică.
Un grup de autori, din orientul îndepărtat, propun reconstituirea în două etape a despicăturilor
alveolare bilaterale folosind o clapă în formă de Y în partea anterioară a limbii şi o grefă
provenind din osul iliac24.
Autorii şi-au propus să găsească o soluţie chirurgucală pentru situaţiile când despicătura
alveolară este prea mare, pentru a fi închisă numai cu ajutorul părţilor muco-bucale adiacente,
sau când o fisură rămasă în urma unor operaţii bilaterale nu mai poate fi abordată printr-o
singură etapă. în astfel de cazuri ei au recurs la folosirea unei "clape" a limbii pentru a acoperi
fisura şi despicătura alveolară, urmată la câteva luni de grefa de os a despicăturii.
Până la data publicării rezultatelor, autorii au experimentat procedeul pe un număr de 34
subiecţi, pe durata a patru ani, din ianuarie 1994 până în decembrie 1998, avînd o medie de
vîrstă de 15,8 ani (fiind cuprinsă între 5 şi 28 ani). Perioada medie scursă între prima şi a doua
fază (grefa de os) a fost de 45,9 luni (între 9 şi 68 luni).
După intervenţia iniţială, toţi pacienţii au obţinut rezultate clinice bune atât în privinţa
palatului cât şi a rebordului alveolar. Nu a existat nici o recurenţă a fisurilor, deşi a apărur o
infecţie parţială a marginii distale a "furcii" de tip luug. Mai mult, grefa de os care a fost
efectuată, în medie, la 8 luni după intervenţia iniţială, a fost întotdeauna reuşită. In unele
situaţii, ţesutul de limbă transferat a interferat cu igiena dinţilor din zona învecinată, problema
fiind rezolvată cu o intervenţie plastică efectuată ulterior. Autorii mai precizează că nu au
existat complicaţii la donatori, ca de exemplu schimbarea gustului, limitări ale mişcării limbii
sau apariţia unor dificultăţi sau tulburări de limbaj.
Alţi autori, Lindsay Winchester şi Peter Ward Booth, oferă într-un material mult mai amplu o
serie de detalii referitoare la grefa de os care, datorită caraterului mult prea de specialitate,
apreciem că nu-şi găseşte locul în acest studiu. Totuşi, pentru cei ce doresc să-1 consulte,
oferim adresa la care poate fi accesat şi găsit2S.
24
Myung-Jin Kim, D.D.S. M.S.D., Jong Ho Lee, D.D.S. M.S.D., Jin-Young Choi, D.D.S. M.S.D. Nara
Kang, D.D.S. M.S.D., Jong-Hwan Lee, D.D.S. M.S.D. & Won-Jae Choi,D.D.S. M.S.D., The
CleftPalate, în: Craniofacial Journal, voi. 38, nr. 5, pag. 432-437. 2= Lindsay, Winchester, Peter Ward
Booth, m:www.clapa.cwc.net.
115
4.5.3. Probleme ale auzului şi ale urechii la copiii cu despicături palatale
Mulţi dintre copiii cu despicături palatale (în special în forme mai grave şi mai complexe) au
mult mai multe probleme decât ceilalţi copii, fără astfel de malformaţii, de o vârstă cu ei.
Unele dintre aceste probleme decurg din anumite complicaţii ce apar la nivelul urechii medii
şi a celei interne.
în structura sa, urechea externă cuprinde şi conductul auditiv extern prin care sunetele (sub
forma vibraţiilor venite din mediul extern) sunt conduse spre timpan facînd-ul sa vibreze.
Aceste vibraţii sunt transmise de la timpan spre urechea internă de către un sistem de pârghii
format din trei oscioare. Cele trei oscioare şi spaţiul în care se află poartă numele de ureche
medie, sau urechea mijlocie. Pentru ca sistemul să poată funcţiona perfect, în sensul că
presiunea de aer să fie egală cu cea din mediul extern, urechea medie comunică cu cavitatea
bucală printr-un conduct (canal) ce poartă numele de "Trompa lui Eustache". De regulă,
trompa lui Eustache este închisă, însă sub acţiunea musculaturii palatale şi velo-palatale, mai
ales prin mişcările provocate de înghiţire, trompa se deschide şi aerul este impins în urechea
medie.
In urechea internă, vibraţiile stimulează celulele receptoare specifice iar acestea transformă
energia stimuliior în impulsuri nervoase, care la rândul lor vor fi transformate în senzaţii sau
trăire psihică.
Copiii născuţi cu despicătură palatală pot prezenta anomalii în oricare parte a structurii
urechii, dar cele mai multe complicaţii apar la nivelul urechii medii. Astfel de complicaţii sunt
relativ obişnuite în copilărie şi pentru majoritatea copiilor născuţi fără probleme, deoarece
eficienţa canalelor eustachiene este foarte redusă în primii ani de viaţă. în condiţiile unor
despicături palatale, întreaga musculatură a palatului este anormală şi nici un expert în
chirurgie sau chirurgie plastică nu poate asigura o funcţionare absolut normală a acestor
canale. Aceasta este principala cauză pentru care copiii cu despicături palatale sunt mai
predispuşi ia apariţia unor complicaţii la nivelul urechii medii, datele statistice mergînd până
la un procentaj de 80% dintre ei.
Dacă sistemul de canale nu funcţionează normal, urechea medie este insuficient ventilată
apărînd tendinţa de acumulare de lichid, fapt ce conduce la apariţia unor dureri în ureche şi la
degradarea treptată a auzului, de la forme de hipoacuzie uşoară până la surditate profundă. In
funcţie de nivelul de afectare a auzului trebuie luate măsuri de tratare medicală, dacă se mai
constată procese patologice active, şi măsuri de protezare - dacă este cazul -precum şi măsuri
de antrenare auditivă şi de dezvoltare a auzului fonematic, fără de care progresul în corectarea
vorbirii va fi foarte dificil sau imposibil.
116
4.5.4. Diagnosticul diferenţial al rinolaliei
Ca în oricare altă tulburare a limbajului oral, şi în cazul rinolaliei, înainte de instituirea unei
scheme de terapie şi recuperare este nevoie de efectuarea unui diagnostic diferenţial, pentru
precizarea tipului de rinolalie şi a cauzei(lor) care a determinat-o.
Pentru efectuarea diagnosticului diferenţial al rinolaliei trebuie să se ţină seama de
simptomele nazalităţii, direcţia de scurgere a undei de aer expirator şi examinarea mobilităţii
vălului palatal.
Dacă este afectată, printr-o rezonanţă nazală, pronunţia consoanelor orale şi/sau a vocalelor,
avem de a face cu o rinolalie deschisă. Dacă pronunţia sonantelor nazale, m şi n se face cu o
voce 'înfundată', lipsind scurgerea normală a aerului pe căile nazale, rinolalia este închisă, iar
dacă subiectul prezintă ambele tipuri de rezonanţă, rinolalia este de tip mixt.
Potrivit lui M. Guţu, (1975)26, pentru stabilirea funcţiei vălului palatin se poate recurge la
următoarele probe:
1. Indiferent de starea şi tructura sa anatomică, funcţia vălului palatal este normală dacă
rinolalicul, ale cărui căi nazale sunt neobturate de la sfmcterul palato-faringian până la narine,
inclusiv, poate efectua corect probe de tipul următoarelor: să sufle într-un instrument muzical
de suflat ca fluier, nai, muzicuţă, etc. fără să fie nevoie să-şi astupe nările: să înghită o duşcă
mare de lichid fără să refuleze o parte pe nas şi să pronunţe corect siflantele lis, z" şi*% /'.
2. Dacă, din punct de vedere anatomic, vălul este normal iar rinolalicul pronunţă fără
rezonantă nazală când îşi plasează capul spre spate, dovedeşte o rinolalie deschisă funcţională,
deoarece printr-o astfel de mişcare vălul palatal închide în mod pasiv trecerea aerului
expirator dinspre faringe spre caile nazale,
3. Dacă, atunci când plânge, copilul are vocea normală dar nazalizează sunetele în timpul
vorbirii, simptomul dovedeşte o rinolalie deschisă funcţională.
4. Se cere rinolalicului ca în timp ce respiră pe gură să deschidă gura cât mai larg; dacă după
deschiderea gurii vălul rămâne ridicat e semn că avem de a face cu o rinolalie închisă
funcţională.
5. Dacă la apăsarea rădăcinii limbii cu spatula, vălul palatin rămâne coborât, e semn că
subiectul are o pareză velo-palatală, iar rinolalia deschisă este de natură organică.
6. Recurgerea la tehnicile ultramoderne de diagnostic. Dintre acestea menţionăm două:
videofluoroscopia vorbirii şi nazoendoscopia.
Guţu., M. (1975), Op. cit., pag. 313-314.
117
Videofluoroscopia vorbirii este un procedeu diagnostic efectuat de către radiolog, care
evaluează funcţionarea velo-faringiană, mai precis capacitatea vălului de a închide şi izola
complet cavitatea faringiană de cea nazală în timpul vorbirii. închiderea comunicării dintre
farige şi nas se realizează de către sfmcterul palato-faringeal format din: vălul palatin, pereţii
laterali ai faringelui şi peretele posterior al faringelui. Cu ajutorul unor imagini laterale se
evaluează mişcările palatului moale şi mişcările spre înainte ale peretelui posterior al
faringelui. Poziţiile înregistrate, respectiv mobilitatea sau imobilitatea acestora, ne
direcţionează spre elementele care nu funcţionează sau nu funcţionează corect. Imaginile luate
din plan frontal ajută la evaluarea gradului şi simetriei vălului şi a pereţilor laterali ai
faringelui.
Nazoendoscopia poate constitui un alt procedeu de diagnostic al funcţionalităţii unor
componente ale sfincterului palatofaringian, "văzute de sus". în una dintre narinele subiectului
se introduce, după ce a fost anesteziat local, un tub din fibră optică, tub ce va trnsmite unui
aparat, de preluare şi amplificare, imagini ale cavităţii nazofaringiene şi ale funcţionării
diferitelor sale componente. Pe baza acestor imagini se poate stabili tipul rinolaliei.
Controlul şi dirijarea undei de aer expirator se verifică prin probe de tipul următor.
- Se cere subietului să plaseze limba între buze şi să umfle obrajii fără ca aerul să se scurgă
pe nas. Dacă nu poate executa, din cauza scurgerii nazale a aerului, e vorba de o rinolalie
deschisă.
- Se cere subiectului să sufle asupra unui chibrit sau lumânări aprinse pentru a le stinge.
Imposibilitatea sau întâmpinarea unor dificultăţi majore în efectuarea unei astfel de sarcini,
din cauza scurgerii nazale a aerului expirator, sunt simptome ale rinolaliei deschise.
- Se conversează cu subiectul; în timpul conversaţiei se stabileşte tipul de rezonanţă pentru
sunetele orale (respectiv dacă rezonanţa este normală sau nazală). Dacă rezonanţa este nazală
subiectul prezintă o rinolalie deschisă. Se cere apoi subiectului să pronunţe cuvinte care
conţin de mai multe ori sonantele nazale m şi n. Dacă la pronunţarea acestor sonante vocea
este surdă sau înfundată, fără rezonanţa specifică, subiectul prezintă o rinolalie închisă.
- Se palpează rădăcina nasului subiectului, între degetele mare, de o parte şi arătător şi
mijlociu de cealaltă parte, în timp ce acesta vorbeşte. Lipsa vibraţiilor nazale în timpul
pronunţării sonantelor nazale M şi N dovedeşte o rinolalie închisă. Dacă se percep vibraţii în
timpul pronunţării sunetelor orale, a vocalelor şi mai ales a consoanelor P, B, F, V, C, G, este
vorba despre o rinolalie deschisă.
118

-In funcţie de imaginaţia şi inventivitatea logopedului se pot administra tot felul de alte probe
sau exerciţii de suflat, pentru a se constata, şi de către subiect, direcţia de scurgere a aerului
expirator. Cu un astfel de prilej se explică subiectului că lipsa de control a undei de aer
expirator constituie una dintre cauzele pentru care vorbirea sa are o rezonanţă nazală şi ca
urmare trebuie să depună toate eforturile pentru controlul şi corectarea ei prin formarea unor
deprinderi corecte.
4.5.5. Factori ce pot influenţa calitatea vorbirii persoanelor cu despicături aie buzei şi
ale palatului
Practica a dovedit că, în general, persoanele născute cu despicături ale buzei şi ale palatului
pot avea şi probleme serioase de comunicare, atât de pronunţie cât şi de inteligibilitate de
către interlocutori, datorită scurgerii de aer, a rezonanţei nazale, tulburărilor de ritm sau
modificări ale bazei de articulaţie a unor sunete. Insă dificultăţile de vorbire nu sunt
întotdeauna corelate cu gravitatea, de exemplu, a despicăturilor, chiar dacă acestea nu au fost
închise la timp, pentru crearea unor condiţii fono-articulatorii cât mai apoape de cele normale.
S-a constatat că există mai mulţi factori în funcţie de care evoluează şi se formează un limbaj
mai mult sau mai puţin corect şi inteligibil în condiţii relativ similare anatomo- fiziologice şi
de vârstă ale subiecţilor.
4.5.5.1. Gravitatea sau complexitatea despicăturilor
Aşa după cum rezultă şi din prezentarea şi clasificarea despicăturilor labio-maxilo-palatale,
acestea pot fi de o mare diversitate, ca formă şi gravitate prin masa de substanţă şi ţesuturile
afectate. In funcţie de tipul şi gravitatea lor, despicăturile afectează în mod diferit pronunţia şi
articularea sunetelor vorbirii celor în cauză. Avem în vedere situaţiile grave, ca despicăturile
unilaterale sau cele biaîaterale totale precum şi despicăturile posterioare, care nu au beneficiat
de intervenţiile chirurgicale necesare în perioada preverbală sau în urma acestora nu s-a reuşit
structurarea normală sau aproape normală a ţesuturilor şi structurilor afectate. De asemenea,
ne referim la persoanele la care s-a intervenit cu întârziere, după vîrsta de 5-6 ani sau mai
târziu, sau nu s-a intervenit chirurgical.
Astfel, despicăturile buzei pot afecta numai pronunţia bilabialelor B şi P, datorită
imposibilităţii creerii unei presiuni intraorale suficiente pentru producerea exploziilor
necesare pronunţiei lor. în cazul despicăturilor parţiale anterioare, care interesează buza şi
arcada dentară, dat fiind faptul că aerul expirator se scurge prin despicură este modificată baza
de articulaţie a bilabialelor, a dentalelor şi a prepaîatalelor, însă datorită lipsei controlului
119

oral al undei expiratorii, pot fi afectate marea majoritate a sunetelor (consoanelor, exceptînd
H, C, G, şi uneori R). In astfel de situaţii, de regulă, vocalele nu au de suferit.
în situaţia despicăturilor uniaterale şi/sau bilaterale totale precum şi a despicăturilor
posterioare şi a celor submucoase apar cele mai complexe şi mai grave afectări ale limbajului.
Comunicarea totală dintre cavitatea bucală şi cea nazală poate conduce la modificarea bazei
articulatorii a majorităţii sunetelor, la modificări ale vocii (datorită rezonanţei accentuate
nazale), inclusiv la pronunţarea vocalelor, mai ales a celor închise, şi chiar la tulburări de ritm
şi fluenţă a vorbirii. In atari situaţii nu este posibilă corectarea tulburărilor de limbaj fără
intervenţiile chirurgicale necesare pentru "construirea" integrităţii anatomice a tuturor
componentelor afectate de despicături. De multe ori, deoarece despicăturile apar asociate, şi
tulburările de limbaj apar în funcţie de modul de combinare a acestora.
4.5.5.2. Capacitatea de compensare şi alţi factori de natură psihică în evoluţia şi
corectarea palatolaliei
Prin natura sa omul este o fiinţă ce dispune de resurse inestimabile de adaptare la diferite
condiţii şi situaţii. Capacităţile respective ies în evidenţă şi în cazul persoanelor cu diferite
tipuri de despicături palatale. Ele se manifestă în compensarea efectelor pe care le au
despicăturile asupra nivelului de dezvoltare şi ale calităţilor limbajului, diferenţiind net
subiecţii între ei.
Citându-1 pe West, M. Guţu (1975)27 precizează: "persoanele cu deficienţe identice, de
acelaşi tip şi grad, prezintă capacitate diferită de compensare articulatorie, determinată de
factori psihosociali, de diferenţe de auz, de sensibilitate kinestezică, nivel intelectual,
influenţe ale mediulu etc. Inieligibilitatea pronunţiei palatolalicilor depinde nu atât dt
dimensiunea despicăturii, căci dacă e despicat numai vălul există < comunicare între
cavitatea bucală şi cea nazală ca şi atunci când > despicată şi bolta palatului. Dacă unul cu
despicătură totală vorbeşte totuş mai bine decât unul cu despicătură doar a uvulei, aceasta se
datoreşt capacităţii sale de a realiza sunetele în cavitatea faringiană cu baza limbi mai
aproape de pronunţia şi articularea normale".
Dar, capacităţile compensatorii ale persoanei se concretizează r numai în adaptarea locului de
articulare a sunetelor ci în modificarea totalitate a funcţiilor afectate de despicătură palatală.
în unele situaţii, < urmare a deplasării marcante a locului de articulare a unor sunete, subiect
încearcă să compenseze scurgerea masivă a undei de aer expirator pi
f. Guţu, M. (1975), Op.cit., pag. 323. 120
anumite mişcări şi contracturi, la nivelul feţei sau la baza nasului eforturi ce conduc la
instalarea a ceea ce se numesc "grimase faciale". Instalarea unor astfel de grimase, împreună
cu aspectul inestetic dat de tipul despicăturii (neînchise prin operaţie chirurgicală), la care se
mai adaugă şi un limbaj neinteligibil, sau numai parţial inteligibil, datorită puternicei
rezonanţe nazale, conduce adeseori la apariţia unor complexe de inferioritate şi a multor alte
suferinţe de natură psihică, ce vor influenţa negativ atitudinea faţă de comunicare, relaţionarea
şi integrarea psihosocială a persoanei.
Datorită acestei realităţi, pentru a se putea efectua o recuperare şi corectare complete,
subiectul trebuie să fie cuprins într-un program de psihoterapie condus de un psiholog sau de
către logoped. In cazul din urmă, logopedul poate împleti munca logopedică cu cea
psihoterapeutică astfel încât printr-o imbinare armonioasă să ajungă la realizarea unei
personalităţi echilibrate. In orice situaţie, activitatea logopedului trebuie să cuprindă şi o
importantă componentă psihoterapeutică.
4.5.5.3. Deficienţe şi malformaţii ale mecanismelor şi componentelor respiratorii şi
articulatorii
Despicăturile palatale care afectează palatul moale, inclusiv iueta, face impbsibilă
funcţionarea sfincterului palatofaringian în timpul comunicării, datorită scurgerii masive a
undei de aer respirator pe calea nazală, muşchii specifici ce sunt implicaţi în mod obişnuit în
actul vorbirii rămânând neactivaţi şi neantrenaţi. Ca urmare a acestui fapt, muşchi respectivi
se vor atrofia cu atât mai mult cu cât se întîrzie refacerea chirurgicală a sfincterului şi
activarea sa în procesul vorbirii. Dacă refacerea chirurgicală se realizează după vîrsta de 5 sau
6 ani a copilului, când deja unele deprinderi de vorbire sunt bine fixate, refacerea chirurgicală
a structurii anatomice defecte nu asigură şi funcţionalitatea sa fără un antrenament special
făcut de către specialistul logoped.
în mod asemănător se petrec lucrurile şi în cazurile de nefuncţiona-litate a vălului datorată
altor cauze printre care se pot întâlni deficienţe ale mecanismelor neuro musculare ce
controlează motricitatea vălului, a limbii şi a masticaţiei.
Tulburarea mecanismelor neuro-motorii ale deglutiţiei şi masticaţiei se compensează, cel mai
adesea, prin eforturile sporite ale structurilor cu funcţionalitate normală, din cavitatea bucală
şi cea faringiană. Atunci când limba trebuie să efectueze astfel de mişcări compensatorii,
pentru împingerea alimentelor spre esofag şi pentru îngustarea orificiului faringo-nazal,
pentru micşorarea rezonanţei nazale, baza rădăcinii ei suferă anumite
121
modificări, în sensul îngroşării mai accentaute decât partea anterioară, tocmai pentru a putea
îndeplini aceste funcţii compensatorii.
Tot ca mecanism compensatoriu, m vorbirea palatolalicilor este ceea ce se numeşte "coup de
glotte", adică o "explozie" la nivelul glotei, produsă pentru pronunţia, în special, a
consoanelor C şi G. Eliminarea acestor explozii glotice, prin inhibarea lor, concomitent cu
emisia unor sunete corecte, constituie una dintre sarcinile muncii logopedului antrenat în
corectarea şi recuperarea limbajului palatolalicului.
4.5.6. Corectarea rinolaliei şi a palatolaliei
In aparenţă, tulburările de pronunţie przente în rinolaiie, sunt asemănătoare celor întâlnite la
copiii fără rinolaiie. In esenţă, dislalia de tip rinolaiie constituie o formă distinctă a dislaliei.
Activitatea logopedică de corectare a rinolaliei trebuie să înceapă imediat după efectuarea şi
stabilirea diagnosticului diferenţial, printr-o examinare complexă, nu numai a tabloului
simptomatic al tulburărilor de limbaj ci şi: dezvoltarea psiho-intelectuală a copilului; aspectul
somatic şi particularităţile sale morfo-funcţionale; particularităţile anatomice şi funcţionale ale
organelor fono-articulatorii, precum şi principalele caracteristici ale mediului social şi familial
din care provine copilul. '
Dacă copilul este de vîrstă şcolară se va examina şi calitatea scrierii şi a citirii (existenţa unor
disgrafii şi/sau dislexii, care vor trebui avute îr vedere la instituirea tratamentului logopedic),
după evaluarea aspectulu fonetico-fonematic al pronunţiei şi articulării. Concomitent se va
urmăr existenţa unor tulburări de voce, eventual a grimaselor faciale, a sunetelo1 vicariene,
modificări ale mi micii faciale.
în rinolaliile deschise, tratamentul logopedic se instituie şi în funcţii de starea anatomică şi
funcţională a componentelor ce au fost afectate di despicătura palatală şi mai ales de starea
palatului moale, a uvulei şi sfrncterului palato-faringian. Avem în vedere dacă au avut loc
intervenţiil chirurgicale necesare închiderii despicăturii şi refacerea completă
structurilor anatomice afectate sau dacă intervenţiile nu au avut loc, şi c urmare refacerea este
doar parţială sau operaţia a fost nereuşită. Nereuşit trebuie înţeleasă în sensul că nu s-au
realizat condiţiile pentru o funcţionai normală a structurilor nou create, fie că intervenţia a
avut loc la o vîrstă dup ce copilul are deja o experienţă de vorbire şi deprinderile sunt bine
formaţi iar după operaţie nu ştie să folosească noile structuri create şi ca urmare i va trebui să
înveţe. Intervenţia chirurgicală este necesară, nu de dragul de avea sau a reface o structură
afectată în urma unei despicături palatale, pentru ca cel afectat să poată vorbi în condiţii
normale. Adeseori la c
122
operaţi cu întârziere, deşi părinţii lor se aşteaptă la o îmbunătăţire a vorbirii, imediat după
operaţie, se constată nu numai că acest lucru nu se întâmplă ci uneori apare chiar o alterare a
sa, tocmai datorită faptului ca ei nu cunosc modul de a se folosi de acest organ nou creat. R.
West subliniază (Cf. M.Guţu, 1975, Op.cit., pag. 334), nevoia reeducării copilului după
operaţia chirurgicală, în sensul arătat mai sus.Un exemplu relevant îl oferă Klima F., el însuşi
fost palatolalic, care compară organul nou creat şi folosirea lui cu situaţia unui artist pus să
cânte la un instrument la care nu a învăţat28(1931, pag. 3).
"Luaţi un violonist, un artist chiar, şi aşezaţi-l înaintea unui pian, nu va fi în stare să cânte
nici cea mai simplă melodie pe acest instrument deoarece nu cunoaşte clapele din a căror
combinaţie va ieşi melodia. A învăţat un alt instrument. Pentru a cânta la pian va trebui, de
la început să cunoască fiecare clapă şi să exerseze mereu până ce va putea să cânte o sonată
de Beethowen. Luaţi un om cu o fisură palatină şi daţi-i o proteză perfectă, nu va vorbi
fiindcă nu a învăţat să vorbească cu o boltă palatină perfectă, ci ştie să vorbească în. felul
său defect cu laringe le şi faringele. Va trebui să se deprindă să închidă, cu ajutorul bolţii
sale noi, comunicaţia dintre gură şi nas şi va trebui să înveţe rând pe rând cum se pronunţă
fiecare literă normală, în gură şi nu în laringe, aşa cum ar trebui să înveţe artistul clapele
pianului şi când le va fi îvăţat, va trebui să exerseze mereu în această artă nouă a sa, până ce
va ajunge să fie şi el artist ca violonistul, adică să vorbească în grai normal".
In funcţie de starea anatomico-funcţională a aparatului fono-articulator a palatolalicului, m
instituirea şi specificul tratamentului logopedic se disting una sau două etape: a) etapa
preoperatorie şi b) etapa postoperatorie, în situaţiile în care subiectul mai trebuie supus unei,
sau unor, intervenţii chirurgicale şi numai o singură etapă, cea postoperatorie. în cazurile în
care nu mai sunt necesare alte intervenţii.
In situaţia rinolaliilor deschise funcţionale, mai întâi trebuie clarificată cauza care a condus la
instalarea acestora. Dacă sunt cauze de ordin patologic, medical, sau psiho-educaţional, mai
întâi trebuie luate măsurile de înlăturare a acestora şi crearea unor condiţii normale, sau cât
mai apropiate de cele normale, pentru însuşirea, respectiv corectarea limbajului copilului.
Metodica corectării şi recuperării limbajului, în atari situaţii, este aceeaşi pe care o prezentăm
la corectarea rinolaliei deschise organice. Doar că accentul trebuie pus pe exerciţiile care pun
în funcţiune organul sau organele ce nu-şi îndeplinesc funcţia. Corectarea pronunţiei va
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- ■■------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

28
Klima, Fr. (1931), Importanta educaţiei fonetice în fisura palatină, Beiuş (fără editură).
123
începe doar după ce subiectul dobîndeşte un bun control voluntar asupra motricitatii
componentelor respective.
4.5.6.1.Terapia logopedică în etapa preoperatorie
Scopul muncii logopedice în această etapă vizează nu atât instituirea unor măsuri de
îmbunătăţire a capacităţii de pronunţie şi de inteligibilitate a vorbirii29 cât mai ales pregătirea
organelor fono-articulatorii pentru o funcţionare normală şi formarea undei expiratorii orale,
specifică vorbirii normale.
Pentru realizarea unor succese ale muncii logopedice, în această perioadă, ca de altfel pe
întreg parcursul tratamentului logopedic-recuperativ, trebuie asigurată o strînsă colaborare cu
familia copilului şi abordarea unei strategii comune, în privinţa modului de comunicare, a
stimulării vorbirii şi a intelectului, a stimulării socializării şi a dorinţei copilului de a
comunica, asigurarea unei dezvoltări psihice normale şi prevenirea instalării unor tulburi
psihice sau de personalitate.
O importanţă deosebită o au exerciţiile de respiratorii, pentru formarea unei respiraţii corecte,
pentru întărirea undei expiratorii şi pentru formarea şi dirijarea undei expiratorii pe cale orală.
O mare parte dintre exerciţiile respiratorii sunt utile pentru corectarea şi a altor tulburări de
vorbire din grupa dislaliiior. a dizartriilor şi ale bâlbâielii. De aceea vom prezenta, în
continuare, principalele exerciţii de respiraţie necesare în activitatea logopedică.
4.5.6.2. Exerciţiile respiratorii necesare în activitatea logopedică
Actul respirator constituie una dintre funcţiile vitale ale organismului, prin care se asigură
oxigenarea sângelui din circuitul venos, pentru transportul acestuia la creier şi la ţesuturi, în
vederea asigurării arderilor necesare pentru asigurarea energiei necesare vieţii şi activităţii
umane. Schimbul ge gaze şi de substanţe dintre interiorul şi exteriorul organismului implică
un ansamblu de procese fiziologice, care în contextul discuţiei de faţă nu prezintă nici un
interes. Dar, respiraţia are şi o foarte mare importanţă în fonaţie şi articulaţia sunetelor
vorbirii, de ritmul ei depinzând fluenţa, cursivitatea comunicării, şi ca urmare inteligibilitatea
sa precum şi"aspectul estetic" al sonorităţii vorbirii.
9
Vezi în acest sens date suplimentare despre determinarea capacităţii de pronunţie şi a celei de
inteligibilitate a vorbirii în: Moldovan I. (1990), Date privind raportul dintre capacitatea de pronunţie
şi cea de diferenţiere fonematică la palatolalici, în: Emil Verzea (coord.) (1990), Elemente de
psihopedagogia handicapaţilor. Bucureşti, Facultatea de Pedagogie, Sociologie şi Psihopedagogie
Specială, pag. 136-150. 124
Vorbirea clară şi expresivă depinde, printre altele, şi de o respiraţie sănătoasă, corectă, cu o
puternică undă expiratorie orală şi cu o bună capacitate de dozare a acesteia. De aceea este
absolut necesar ca în cadrul examenului logopedic, şi mai ales la stabilirea diagnosticului
diferenţial, să se menţioneze starea respiraţiei alături de celelalte date necesare a fi
menţionate. Respiraţia curentă, adeseori, nu este suficientă pentru obţinerea nivelurilor de
performanţă şi calităţii necesare corectării tulburărilor de limbaj. De aceea se impune
necesitatea efectuării unor exerciţii speciale de respiraţie atât în vederea corectării tulburărilor
de limbaj cât şi pentru prevenirea acestora.
Pentru vorbire, respiraţia este foarte importantă prin faptul că aerul expirator trece printre
corzile vocale, care sub acţiunea impulsurilor nervoase se apropie, se tensionează şi se pun în
vibraţie, producând sunete. Producerea sunetelor nearticulate, doar ca urmare a vibrării
corzilor vocale, poartă numele defonaţie.
Actul respirator cuprinde două procese: inspiraţia sau inspirul şi expiraţia sau expirul. Inspirul
se produce prin dilatarea şi creşterea în volum a cutiei toracice, în urma contracţiei muşchiului
diafragm şi a relaxării muşchilor intercostali, prin pătrunderea aerului din mediul exterior, mai
bogat în oxigen, în plămâni. Expiraţia, sau expirul se efectuează ca urmare a contracţiei
muşchilor intercostali şi relaxării muşchiului diafragm care conduc la scăderea volumului
cutiei toracice şi exercitarea unei presiuni asupra plămânilor forţând evacuarea aerului din
interior. Aerul expirat este bogat în dioxid de carbon, rezultat în urma arderilor şi a proceselor
metabolice, în vapori de apă şi alţi produşi cataboiici.
In funcţie de tipul căreia îi aparţine, respiraţia poate fi mai profundă, antrenând un volum mai
mare de aer, sau mai superficială, adică poate fi toracică sau abdominală.
a) respiraţia de tip toracic se întâlneşte mai frecvent la femei, este mai superficială şi se
efectuează prin antrenarea preponderentă a muşchilor cutiei toracice şi mai puţin a diafragmei
şi ai celor abdominali;
b) respiraţia de tip abdominal, specifică mai ales bărbaţilor, se efectuează prin
antrenarea muşchilor cutiei toracice şi a diafragmului, precum şi a unora dintre muşchii
abdominali. Acest fapt conduce la mişcări mai ample şi mai profunde având urmare creşterea
volumului de aer inspirat şi expirat şi deci la sporirea capacităţii vitale a organismului. Prin
exerciţiile respiratorii care se fac, se poate educa şi forma o respiraţie de tip abdominal şi la
fete, obiectiv pe care logopedul trebuie să îl aibă în vedere.
Respiraţia copiilor prezintă o serie de particularităţi de vârstă şi individuale. Pe durata
creşterii copiilor, ritmul respirator devine mai regulat,
125
însă adeseori se dereglează pe parcursul însuşirii vorbirii, fie datorită grabei de expunere a
ideilor şi a dorinţei de a vorbi, fie datorită faptului că încearcă să vorbească şi pe inspir,
ambele modalităţi putând conduce la instalarea unor tulburări de ritm şi fluenţă ale vorbirii.
De altfel, trebuie precizat faptul că între respiraţia verbală şi cea neverbală a copilului există
anumite diferenţe în sensul că respiraţia neverbală se desfăşoară automat, în funcţie de
necesităţile organismului, în timp ce respiraţia verbală are loc sub control volitiv, potrivit
necesităţilor impuse de exprimarea orală.
în timpul vorbirii expirul devine mai prelungit în funcţie de lungimea anumitor cuvinte mai
întîi, apoi de posibilităţile de exprimare în propoziţii mai scurte sau mai lungi şi apoi în fraze.
La fel, inspirul se produce mai profund şi mai scurt, efectuându-se în scurtele pauze dintre
sintagme, cuvinte sau propoziţii. însuşirea unui raport echilibrat între inspir şi expir, pe de o
parte, şi între lungimea materialului verbal exprimat pe parcursul unu: expir, pe de altă parte,
este necesară pentru evitarea fragmentări materialului verbal şi pentru asigurarea unei bune
inteligibilităţi a ideiloi exprimate.
Pe durta creşterii şi dezvoltării copiilor, pot apărea anumite dereglăr în procesul coordonării
respiraţiei cu fonaţia şi articularea. De pildă, pi parcursul recitării unei poezii sau a
reproducerii unei povestiri, copilu începe să efectueze respiraţii din ce în ce mai repezi şi mai
forţate, recurgân la unele mişcări bruşte şi exagerate. In cazul unor astfel de respiraţii s
cheltuie o cantitate exagerată de aer expirator, copilul ajungând ca ultimei cuvinte să le
expună pe baza aerului de rezervă din plămâni sau chiar p inspir. Astfel copilul este expus la
instalarea oboselii, fiind nevoit să fac pauze frecvente şi ca urmare vorbirea sa devine nu
numai fragmentată ci dificil de înţeles, putându-se ajunge, în timp, la instalarea unor tulbură
grave de exprimare.
Pentru evitarea şi înlăturarea unor atari situaţii nedorite este necesa efectuarea unor exerciţii
sistematice de prevenire şi de tratare şi înlăturare tulburărilor instalate sau pe cale să se
instaleze. Exerciţiile respirato trebuie să se situeze pe două niveluri: a) dezvoltarea respiraţiei
generai neverbale şi b) dezvoltarea respiraţiei de tip verbal.
Exerciţiile de respiraţie generală, neverbală se efectuează atât perioada de început a
tratamentului logopedic ca etapă pregătitoare pent formarea şi corectarea respiraţiei verbale,
cât şi pe parcursul tratamentu logopedic, în vederea întăririi deprinderilor de respiraţie
corectă. P exerciţiile de acet tip se urmăresc mai multe obiective ca: formarea unei respiraţii
diafragmale corecte; mărirea capacităţii respiratorii;
126
obţinerea unei expiraţii lungi, fără efort;
tonifierea întregului organism;
realizarea unui bun echilibru între inspir şi expir;
realizareaunui control conştient asupra procesului respirator şi cu
precădere asupra expirului. Pentru dezvoltarea şi controlul expiraţiei se pot efectua exerciţii
de tipul următor:
stingerea unei lumânări aprinse;
împrăştierea unor bucăţele de hârtie prin suflare asupra lor;
ţinerea unui fulg în aer prin suflare asupra lui;
bolborosire, prin suflare cu paiul în paharul cu apă;
suflatul în diferite instrumente ca fluier, nai, muzicuţă, suflatul
asupra unei morişti făcute din hârtie etc;
umflarea de baloane, în funcţie de vârsta copiilor, exerciţiile se vor face sub forma unor
jocuri, care sunt atractive şi nu-i obosesc. De asemenea, înainte de efectuarea exercitiilor
respiratorii este bine să se efectueze câteva minute de exerciţii fizice cu copiii pentru
dezvoltarea motricitatii şi a controlului conştient asupra unor grape de muşchi, mai ales
asupra celor ale membrelor superioare şi a mişcărilor fine, despre care sa ştie că au o strânsă
relaţie cu motricitatea vorbirii dar şi a scrierii.
Pentru dezvoltarea inspirului se vor efectua exerciţii care sa conducă la efectuarea unui inspir
forţat, prin mişcări aparţinînd unor activităţi obişnuite cum ar fi:
mirositul florilor sau al unor alte obiecte frumos mirositoare;
imitarea mişcărilor făcute de cîinele care miroase sau adulmecă
vîhatul sau altceva;
exersarea unor iiispiruri din ce în ce mai profunde cu efectuarea
unor pauze de 3-4 secunde între inspir şi expir şi între expir şi
inspir, în acest fel copilul va învăţa să-şi controleze mişcările respiratorii, îmbunătăţindu-şi, în
acelaşi timp, toate celelalte calităţi ale respiraţiei.
Pentru dezvoltarea respiraţiei diferenţiate, se vor mai efectua şi exerciţii de următorul tip:
inspir normal alternativ, pe o nară şi pe cealaltă;
inspir pe nas, expir pe nas;
inspir pe nas, expir normal pe gură;
inspir pe nas, expir prelungit pe gură;
inspir pe gură, expir normal pe gură;
inspir pe gură, expir prelungit pe gură;
127
- inspir pe gură, expir normal pe nas.
In corectarea rinolaliilor închise se vor accentua exerciţiile de respiraţie în care se accentuează
expirul pe nas, care ulterior se vor asocia cu fonaţia, asigurându-se astfel corectarea mai
rapidă a sonantelor nazale, m şi n.
Se recomandă ca exerciţiile respiratorii ă fie asociate cu mişcări de extensie a coloanei
vertebrale şi cu mişcări ale braţelor care măresc, repsectiv contribuie la micşorarea cutiei
toracice. Necesitatea unor astfel de exerciţii se impune, în special, la copiii cu tulburări
respiratorii serioase şi la cei cu dificultăţi de motricitate. Pentru copiii de vârstă preşcolară
exerciţiile vor fi incluse în activităţile lor preocupaţionale asociate cu jocuri şi mşcări cât mai
ritmice, efectuate stând pe loc şi în mişcare.
Exerciţii pentru dezvoltarea respiraţiei verbale: în multe cazuri, exerciţiile generale de
dezvoltare a respiraţiei nu sunt suficiente pentru îmbunătăţirea respiraţiei şi în timpul vorbirii,
fapt pentru care se impune necesitatea efectuării unor exerciţii speciale de asociere a expiraţiei
cu actul fonaţiei şi pentru a forma un ritm şi o cursivitate normale ale vorbirii. Principalele
obiective ale acestui tip de exerciţiise concretizează în următoarele:
obţinerea unei expiraţii controlate, care poate fi mai lungă decât
inspiraţia;
exprimarea orală - vorbitul - numai pe expiraţie, fără efort, după
un ritm pe care îl cere contextul verbal şi conţinutul celor expuse;
obţinerea unor modulări şi diferenţieri de tonalitate ale vocii
pentru mărirea expresivităţii comunicării şi sporirea
inteligibil ităţii vorbirii. Pentru atingerea obiectivelor menţionate anterior, se vor face
următoarele tipuri de exerciţii:
■ pronunţia prelungită a câte unei vocale, pe durata unei expiraţii, după următorul model:
a aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa; e eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee; i iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii; o
ooooooooooooooooooooo; u uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu; ă ăăăăăăâăăăăăăăăăăăăăăăăă;
■ pronunţia întreruptă de 2-3 ori a unei vocale, pe parcursul aceleiaşi expiraţii; de ex.:
a aaaaaaaa aaaaaaaa aaaaaaaa;
128
e eeeeeeeee eeeeeeee eeeeeeee; i iiiiiiiiiiiiii iiiiiiiiiiiii iiiiiiiiiiiii, etc.
■ pronunţarea unor serii de câte 2-3 vocale, pe aceeaşi expiraţie, de ex.:
aaaaaaaaaa eeeeeeeeeee aaaaaaaa eeeeeeeeee;
aaaaaaaâa eeeeeeeeeee iiiiiiiiiiiiii aaaaaaaaa eeeeeeeee iiiiiiiiii;
eeeeeeee iiiiiiiiiiii oooooooooo eeeeeee iiiiiiii ooooooooooooo;
oooooooo uuuuuuuu ăăăăăăăăăă ooooooo uuuuuuu ăăăăăăă,
etc.
■ pronunţarea unor silabe vocalice, pe expiraţie, cu prelungirea celei de a doua vocale,
după cum urmează:
aiiiiiiii auuuuuuu euuuuuuu ouuuuuu ăuuuuuuuu; eiiiiiiii iiiiiiiiiiiii oiiiiiiiiiiii uiiiiiiiiiiii
ăiiiiiiiiiiiiiiii.
■ asocierea unor combinaţii de câte trei vocale:
aiaaaa, eiaaaaaa, oiaaaaa.
■ pronunţarea de silabe formate din consoane, pe care copilul le poate pronunţa corect, şi
vocale, după modelul:
paaaaaa, peeeeee, piiiiiiii, pooooooo, puuuuuu, păăăăăăă;
baaaaaa, beeeeee, biiiiiiii, booooooo, buuuuuu, băăăăaăă;
taaaaaaa, teeeeee, tiiiiiiiii, tooooooo, tuuuuuuu, tăăăăăăă, etc. Pentru dezvoltarea respiraţiei
abdominale şi întărirea diafragmei, unele exerciţii respiratorii se pot efectua după ce copilul s-
a aşezat culcat pe spate aşezându-i-se pe abdomen o carte sau o altă greutate nu prea mare.
Mişcările respiratorii vor imprima cărţii sau greutăţii aşezate, o mişcare pe verticală, pe care
copilul o poate vedea şi controla voluntar la început, apoi după formarea unor deprinderi
corecte, vor fi automate
Pentru copiii rinolalici, m special pentru cei cu palatolalie, exerciţiile respiratorii din
perioada preoperatorie vor avea în vedere următoarele:
> Formarea şi dezvoltarea expirului oral, prin creşterea suflului bucal, oferind copilului
jucării pe care le duce la gură, şi accidental, prin contactul cu buzele şi suflul respirator, scot
sunete care stimulează jocul cu buzele, obrajii şi limba.
> Antrenarea, prin imitaţie, a musculaturii interesate în suflu şi articulare, prin jocuri de
mişcare a buzelor, obrajilor şi a limbii, demonstrate în oglindă; jocuri care exercită putere şi
forţă asupra suflului bucal, controlează respiraţia nazală, vocalizările, miogimnastica
obrajilor, a buzelor, limbii şi a vălului palatin operat; astfel de exerciţii se dozează şi se
adaptează pentru a fi accesibile copilului între vârsta de 1 an şi 6 luni şi 3 ani.
129
> Formarea unui mediu psiho-afectiv, de mtercomunicare, îr care copilul sa fie solicitat - prin
jocuri, imagini, manevrare de jucării, SE vorbească şi să capete încredere şi satisfacţie în urma
încercărilor de rostire, pentru a stimula astfel controlul de sine şi în procesul fonaţiei.
4.5.6.3. Terapia logopedică în etapa postoperatorie
Este de cele mai multe ori singura care se aplică, din cauză că mult dintre palatolalici nu ajung
la un cabinet logopedic în perioade preoperatoprie. Dacă intervenţa chirurgicală a reuşit să
"construiască" c structură velo-palatală cât mai apropiată de cea normală şi vârsta subiectulu a
depăşit perioada verbală, este datoria logopedului să-1 înveţe pe pacient si folosească corect
aceasta nouă structură, să-1 ajute în corectarea limbajului ş să elimine toate efectele negative
induse de despicătura palatală ş consecinţele acesteia.
O mare importanţă revine respiraţiei; metodica folosită în scopu corecţiei trebuie să
folosească şi practicarea exerciţiilor fizice, axate î special pe gimnastica respiratorie, care să
urmărească:
■ exerciţii pentru întărirea şi controlul respirţiei nazale;
■ exerciţii pentru formarea şi întărirea respiraţiei orale;
■ exerciţii pentru formarea şi controlul undei expiratorii orale sincronizate cu fonaţia şi
articulaţia;
■ exerciţii expir-inspir din poziţie elino-statică, cu antrenare diafragmei, cu aplicarea de
greutăţi în regiunea epigastrică;
■ exerciţii de inspir-expir din poziţiea orto-statică;
■ exerciţii de inspir-expir din poziţia orto-statică, cu anteflexiui ale corpului în expir
prelungit;
■ pronunţarea de elemente componente ale cuvântului în timp1 expirului oral, vocalic;
■ lectura cu voce tare, păstrând ritmul respirator pentru şcoiai poezii scurte pentru
preşcolari;
■ recitarea şi declamarea unor versuri, eventual a unor texte scurt in faza de automatizare a
noilor derpinderi de vorbire corectă, a după cum recomandă şi Stănescu şi Tomescu30(1962).
Citându-1 pe G. Tarneaud, M. Guţu (1975, Op.cit) recomam exerciţii pentru formarea
autocontrolului mişcărilor respiratorii şi a ur respiraţii corecte, prin următoarele moduri de
autocontrol:
Stănescu, V., Tomescu M. (1962), Importanta reeducării respiratorii şi a creşte capacităţii vitale prin exerciţii,
în tulburările consecutive despicăturilor labio-maxh palatine, în: Stomatologia, 19, 1, pag. 62-63. 130
* vizual, în faţa oglinzii logopedice, urmărind modelul de execuţie al logopedului;
■ tactil-kiuestezic, prin palparea peretelelui abdominal sesizînd diferenţele ce există între
inspir şi expir; de asemenea aşezând dosul palmei sub narine poate controla mai bine
scurgerea undei expiratorii, până la formarea unor deprinderi corecte de respiraţie orală;
■ auditiv, prin sesizarea şi diferenţierea sunetelor parazite, a icniturilor şi a sunetelor
corecte de cele greşite, mai ales în urma dezvoltării auzului şi diferenţierii fonematice, prin
exerciţii specifice, la fel ca în corectarea oricărui caz de dis/au'e.
Formarea undei respiratorii pe cale orală, dezvoltarea auzului şi a difereţierii fonematice,
dezvoltarea mobilităţii şi controlului organelor fono-articulatorii constituie etapa pregătitoare
pentru corectarea propriu-zisă a tulburărilor de limbaj. De temeinicia muncii în această etapă
vor depinde nu numai rezultatele etapelor următoare ci şi persistenţa deprinderilor nou
formate de pronunţie şi articulaţie, respectiv revenirea la vechile deprinderi de vorbire.
Ulterior se va lucra pe emisia şi fixarea sunetelor pronunţate defectuos sau a celor pe care
subiectul nu Ie poate emite. Dacă sunt afectate şi unele vocale, acestea vor fi primele asupra
cărora se va interveni, urmând ca abordarea consoanelor să se facă fie în ordinea apariţiei lor
fiziologice, fie după afinităţile pe care subiectul le dovedeşte, faţă de unele dintre ele,
umrâidu-se, aşa cum am precizat şi mai sus etapele generale de corectare a dislaliiîor.
Insistăm asupra necesităţii fixării şi automatizării suficiente, cu atât mai mult cu cât vârsta la
care se lucrează cu subiectul este mai mare, repectiv deprinderile de pronunţie şi articulare
sunt foarte temeinic instalate şi ca urmare recidivele sunt mai uşor posibile.
în urma închiderii despicăturilor totale şi/sau a celor posterioare trebuie acordată o mare
atenţie dezvoltării abilităţii şi controlului mişcărilor palatului moale şi ale vălului palatal.
Pentru dezvoltarea mobilităţii vălului palatin, se recomandă recurgerea la exerciţii de tipul
următor:
a) se plasează degetul mare al mâinii dominante, pe palatul dur în spatele incisivilor şi se face
o mişcare pe palat înspre palatul moale, apăsându-se cu o forţă nu prea mare. Se continuă
mişcarea pe musculatura palatului moale şi pe vălul palatin, exercitînd o presiune asupra
acestuia încât să producă o anumită deformare a sa. Printr-un astfel de masaj, pe de o parte
sunt antrenaţi muşchii palatului, a cărui flexibilitate creşte pe măsura antrenării lui, iar pe de
altă parte i se dezvoltă mobilitatea pentru ca acesta să-şi poată exercita funcţia de închidere a
sfincteruîui palato-faringian.
Exerciţiile trebuie efectuate gradat atât ca forţă cât şi ca durată în timp, pentru a se evita
senzaţia de vomă şi pentru a se asigura progresul în mod treptat; şi pe inspir să pronunţe un
"ahhhhh" prelungit;
b) se cere copilului să deschidă gura larg şi, pe inspir, să pronunţe un "ahhhhh" prelungit,
obţinându-se astfel o mobilizare a întregului palat moale, inclusiv a vălului palatal;
c) în timp ce e cu gura larg deschisă, i se poate face masaj pe palatul moale şi văl,
folosindu-ne de dosul unei linguriţe sau de o spatulă, avînd grijă să nu rănim copilul sau să-i
declanşăm senzaţia de vomă;
d) în oglindă, i se va demonstra copilului modul de efectuare a mişcărilor voluntare de
ridicare şi coborâre a vălului. Cu tenacitate şi multă răbdare se va ajunge la obţinerea unei
bune funcţionalităţi a vălului, funcţionalitate care să asigure controlul undei expiratorii şi, ca
urmare, o bună respiraţie şi o fonaţie orală. Toate execiţiile menţionate aici trebuie intercalate
cu exerciţii de dezvoltare şi control a undei respiratorii, exerciţii menţionate în subcapitolul
dedicat respiraţiei.
După educarea respiratorie şi dezvoltarea motricitatii generale şi a organelor fono-
articulatorii, metodologia de corectare concretă a fiecărui sunet afectat va parcurge cele patru
etape obligatorii de corectare a oricărui fel de tulburare dislalică, după cum urmează:
> Etapa pregătitoare în care se vor face pregătirile specifice pentru diferenţierea acustică şi
kinestezică a sunetului, precum şi pregătirea organelor fono-articulatorii în vederea emiterii
sunetului respectiv; cele menţionate în paragraful anterior constituie elemente ale acestei
prime etape;
> Etapa de emisie a noului sunet. Aceasta se realizează prin unul dintre următoarele
procedee:
• emisia spontană a sunetului prin pronunţia unor onomatopee:
• derivarea sunetului din alte sunete pe care subiectul le poate pronunţa corect; sau
• pronunţarea noului sunet prin efectuarea de exerciţii ortofonice, prin care subiectul este
învăţat să aşeze corect organele fono-articulatorii şi să pronunţe corect sunetul.
> Etapa de fixare a noului sunet, în pronunţie izolată, în silabe deschise, închise şi în poziţie
intervocalică. Urmează fixarea în cuvinte bisilabice şi în poziţii fonoarticulatorii mai
complexe. Este nevoie ca logopedul să urmărească pronunţia corectă a sunetelor în fiecare
combinaţie de sunete, pentru formarea unor deprinderi corecte de coarticulare. Logopedul
trebuie să pună
132
accent pe dezvoltarea şi fixarea mecanismeor de auto-control pe cale auditivă şi motrico-
kinestezică ale subiectului; > Etapa de automatizare, este cea în care se introduce noul sunet
în vorbirea curentă a subiectului. Din punct de vedere psihologic, etapa coincide cu
automatizarea deprinderilor şi includerea lor in stereotipuri dinamice.
4.5.6.3.1. Unele particularităţi ale respiraţiei în diferite tipuri de tulburări de limbaj
în multe situaţii, tulburările de limbaj sunt însoţite de tulburări respiratorii de diferite tipuri.
Trebuie precizat faptul că anumite particularităţi ale respiraţiei ne pot da unele indicii asupra
tipului şi cauzelor tulburării de limbaj, însă numai în anumite cazuri acestea pot servi în
stabilirea diagnosticului diferenţial. Aceasta, deoarece în tulburări diferite poate apărea
aceeaşi formă de tulburare respiratorie sau în cadrul unei forme de tulburare de limbaj pot fi
diverse modificări respiratorii.
In tulburările dizartrice respiraţia este modificată în moduri diferite, în funcţie de
mecanismele neuro-motorii afectate. în dizartria de origine extrapiramidală, în care sunt
afectate mecanismele extrapiramidale, care se concretizează în modificări ale tonusului
musculaturii voluntare, tulburările respiratorii devin simptome caracteristice ce se manifestă
prin. vorbire accelerată (tahilalie), ce poate merge până la transformarea vorbirii într-o
bolboroseală neinteligibilă; rinolalie; bradiîalie (vorbire încetinită, lipsită de modulaţie şi
accente); bâlbâială dizartrică determinată de diplegia spastică. în dizartria cerebeloasă, ataxia
musculară determină şi o respiraţie sacadată fapt ce conduce la o vorbire asemănătoare
persoanelor aflate în stare de ebrietate. în dizartria de origine bulbară, fiind afectat neuronul
periferic, în urma atrofiei musculare apar atât tulburări de voce cât şi tulburări respiratorii mai
pregnante decât cele respiratorii din dizartriile de origine pseudobulbară.
Respiraţia bâlbâitului este, de cele mai multe ori, rapidă, neregulată (preponderent
abdominală), şi incompletă datorită instalării unor caracteristici spastice. Spasmele
respiratorii, alături de cele fonatorii şi articulatorii, sunt cele care afectează vorbirea acestuia.
în multe cazuri, bâlbâitul pierde cea mai mare cantitate de aer respirator înainte chiar de a
începe să vorbească, rămânându-i foarte puţin aer pentru a vorbi, fapt ce îl face să respire mai
des sau să vorbească şi pe inspir. Tulburări respiratorii asemătoare au loc şi în cazurile de
vorbire accelerată (tahilalie), vorbire încetinită (bradiîalie), ca tulburări de ritm şi fluenţă ale
vorbirii rară să aibă vreun fond dizartria
133
4.5.7. Corectarea rinolaliei închise
Denumită rinolalie clausa sau hiporinolalie, se caracterizează prin lipsa parţială sau totală a
rezonanţei nazale datorită blocării undei de aer expirator undeva pe traiectul faringo-nazal.
Uneori vorbirea se aseamănă aceleia când avem un guturai, fapt ce poate conduce la
confundarea rinolaliei cu o stare catarală permanentă.
în unele situaţii, mai ales de rinolalie închisă organică, tulburarea fono-articulatorie este
asociată cu tulburări de recepţie auditivă, concretizate în hipoacuzii de diferite grade. Dacă
cele două tipuri de tulburări se instalează concomitent, pronunţia rinolalică se accentuează,
eventual tabloul tulburărilor de limbaj este mult mai vast şi mai complex. Datorită obstrucţiei
căilor nazale şi imposibilităţii respirării pe această cale, persoanele cu astfel de blocaje îşi tin
gura mereu deschisă.
Consecinţele negative ale nazalităţii închise asupra sănătăţii persoanelor este foarte gravă şi
complexă. Deoarece aerul inhalat nu străbate căile nazale, pentru a se umecta, purifica şi
încălzi, căile respiratorii superioare, inclusiv laringele, sunt mult mai expuse răcelilor,
infecţiilor bacteriene şi microbiene, boli ce se extind, în numeroase cazuri, şi asupra urechii
medii, prin intermediul trompei lui Eustache. Prin scăderea reflexului nazo-pulmonar, şi ca
urmare reducerea ventilării şi oxigenării sîngelui, staicturile cerebrale devin mai puţin
oxigenate fapt ce conduce la scăderea capacităţii de muncă, la instalarea oboselii după o
perioadă mai scurtă de muncă putându-se ajunge chiar la apariţia şi instalarea unor simptome
nevrotice.
De asemenea, mai trebuie menţionat faptul că hipertrofia vegetaţiilor adenoide şi a
amigdalelor adenoide, care de cele mai multe ori sunt şi infectate şi pline de puroi, constituie
focare de infecţie în organism. Dacă nu sunt extirpate sau tratate la timp, ele pot determina
boli ce pot afecta pe timp lung sănătatea individului.
La fel ca şi în cazul rinolaliilor deschise, cauzate de existenţa unor despicături palatale, şi în
cazul rinolaliilor închise de natură organică corectarea tulburărilor de pronunţie, rezonanţă şi
articulaţie trebuie să fie precedată de intervenţia medicală de specialitate, pentru eradicarea
cauzelor şi/sau asanarea proceselor patologice existente. De regulă, sunt necesare intervenţii
chirurgicale pentru îndepărtarea vegetaţiilor adenoide, a cornetelor hipertrofiate, a
amigdalelor sau de îndreptare a septului nazal, în unele cazuri de deviaţie foarte accentuată.
Ca urmare a intervenţiilor chirurgicale, pot apărea două tipuri de urmări:
134
a) fie menţinerea nazalităţii închise, negative, datorită deprinderilor de respiraţie şi fonaţie
existente. Potrivit opiniei lui M. Guţu31 explicaţia ar consta în faptul că pronunţia automatizată
nu mai solicită autocontrolul auditiv pentru reglarea ei. Ca urmare, urechea fiind deprinsă cu
un anumit model de pronunţie a sonantelor nazale m şi n, identifică efectul sonor al pronunţiei
rinolalice cu pronunţia normală. Acest fapt conduce la persistarea modului anterior de
pronunţie şi articulare, adică de substituire a consoanelor m şi n cu b şi d.
Remedierea constă în conştientizarea subiectului asupra tulburării sale de vorbire şi educarea
auzului fonemetic astfel încât acesta să devină o modalitate de autocontrol şi întărire în timpul
pronunţiei. Conştientizarea modului defectuos de pronunţare are şi rolul de a-1 motiva pe
subiect în munca de corectare a limbajului său.
b) fie transformarea rezonanţei nazale din închisă în rezonanţă deschisă, dat fiind faptul că
subiectul nu ştie încă să se folosească de noua conformare a aparatului fono-articulator, adică
de a nu folosi vălul palatin în timpul pronunţiei. Munca logopedică se aseamănă, în astfel de
cazuri, cu munca cu palatolalicii, recurgând la metodele şi procedeele specifice menţionate
anterior.
Trecerea aerului expirator prin căile nazale fiind blocată, vălul palatului nu a fost solicitat şi
antrenat, adică este vorba de o nefuncţionalitate a cestuia datorată unor cauze organice care
blocau funcţionarea sfincterului palato-faringian. Principala preocupare a logopedului în astfel
de cazuri trebuie să constea în refacerea funcţionalităţii sfincterului respectiv, prin exerciţii de
mobilitate şi control al acestuia la care trebuie să se adauge exerciţii de dezvoltare a auzului
fonematic, a atenţiei auditive şi a autocontrolului auditiv şi motrico-kinestezic.
După refacerea funcţionalităţii sfincterului palato-faringian trebuie efectuate exerciţii de
dirijare nazală a undei expiratorii, pentru a putea pronunţa corect sonantele nazale,
concomitent cu exerciţiile de pronunţie corectă atât a sonantelor cât şi a celorlalte sunete
afectate, pentru o bună integrare a acestuia în comuniocarea orală prin formarea unor noi
deprinderi de pronunţie şi articulare.
In vederea realizării unei unde expiratorii adecvate pronunţiei sonantelor nazale, M. Guţu32
recomandă următoarele tipuri de exerciţii respiratorii, pentru dirijarea pe cale nazală a undei
expiratorii:
► Pentru emiterea sunetelor (a sonantelor nazale) se recomandă următoarea succesiune a
exerciţiilor:
31
Guţu, M. (1975), Op.cit., pag. 351-353. 2 Ibidem.
135
1. închiderea ermetică a buzelor fără a fi prea strânse sau tensionate şi se suflă aerul expirator
pe nas. Curentul de aer produs se poate percepe aşezând sub narine fie o coală de hîrtie, fie
dosul palmei subiectului.
2. După ce subiectul reuşeşte tară probleme să dea aerul expirator pe nas, se asociază
expiraţia nazală cu vibrarea corzilor vocale, adică cu actul fonaţiei, care va fi perceput ca un
sunet nazal pelungit, un mirimmmmmmmm, dar care încă nu este articulat. Vibrarea corzilor
vocale va fi percepută tactil-kinestezic de către subiect fie prin aşezarea dosului mfinii pe gât
la nivelul laringelui, fie prin prinderea între degetul mare şi cel arătător a osului nazal sau prin
aşezarea palmei în partea superioară a cutiei toracice. Simultan se atrage atenţia subiectului
pentru sesizarea pe cale auditivă a sunetului, pentru perceperea şi diferenţierea sa şi pe această
cale. Exerciţiul se repetă până ce subiectul se dovedeşte capabil să diferenţieze pronunţia
sonoră corectă de cea greşită.
3. Pe parcursul efectuării exerciţiului precedent se deschid buzele continuând expiraţia şi
fonaţia, obţinându-se astfel sunetul m. Prin repetare se deprinde pronunţia izolată a sunetului
care, ulterior va fi exersat în silabe deschise, apoi silabe închise etc, după metodica corectării
dislaliei.
4. Pentru emiterea sunetului n se reia exerciţiul nr. 2. în timp ce subiectul expiră pe căile
nazale şi sonorizează prin vibrarea corzilor vocale, se cere subiectului să plaseze limba în
poziţia de pronunţare a sunetului ţ. Continuând respiraţia şi fonaţia cerem subiectului să
deschidă puţin gura menţinând limba în poziţia respectivă. Prin desprinderea uşoară a vârfului
limbii şi readucerea rapidă a ei în poziţia respectivă se obţine sunetul n. Atragem atenţia
subiectului să conştientizeze şi să fixeze motrico-kinestezic şi pe cale auditivă pronunţia
acestui sunet. Se fixează mai întâi pronunţia izolată a sunetului după care se trece la fixarea
lui in silabe, apoi în cuvinte, în diferite poziţii coarticulatorii, după care se automatizează în
vorbire.
► Exerciţiile de fixare a sunetelor în silabe, cuvinte şi în vorbire se desfăşoară după metodica
prezentată la corectarea rinolaliei deschise, folosindu-se material verbal corespunzător.
CAPITOLUL 5 BÂLBÂIALĂ
(Balbismul, logonevroza)

5.1. INTRODUCERE
însuşirea limbajului este o activitate complexă pentru care copilul depune un efort îndelungat,
de 4-5 sau mai mulţi ani. Aceasta se datorează mecanismelor foarte complexe de receptare şi
de exprimare, pentru realizarea comunicării. însuşirea limbajului este condiţionată, pe de o
parte, de contextul socio-uman, iar pe de altă parte, de abilităţile sau priceperile individuale.
Pe parcursul primilor ani, marea majoritate a copiilor întâmpină dificultăţi în pronunţia şi
articularea unor sunete (foneme), datorită dificultăţilor de coordonare a mişcărilor fine şi
precise ale aparatului fono-articulator. Unii dintre copii nu reuşesc să depăşească prin forţe
proprii unele dificultăţi şi ca urmare anumite moduri incorecte de pronunţie se fixează sub
forma unor tulburări de pronunţie şi articulare, pentru corectarea cărora este nevoie de
intervenţia specialistului logoped.
Dar, tulburările de limbaj nu sunt doar de pronunţie şi articulare. Uneori datorită eforturilor
copilului pentru depăşirea dificultăţilor de pronunţie, alteori asociat sau din alte cauze pot
apare noi dificultăţi ce se manifestă prin repetarea unor sunete sau silabe sau "blocarea"
copilului când începe pronunţarea unor cuvinte. în alte situaţii se produc alterări grave ale
ritmului şi fluenţei vorbirii. Printre astfel de tulburări se numără şi bâlbâială.
Bâlbâială se caracterizează prin tulburări spastice ale pronunţiei şi articulării, afectând ritmul
şi fluenţa vorbirii. Spasticitatea apare datorită unor tulburări neurodinamice funcţionale - în
raporturile de inducţie cortico-subcorticale şi mai rar la nivele inferioare.
Tulburările menţionate mai sus se manifestă în funcţionarea "perturbată" a musculaturii a
organelor fono-articulatorii şi de aici rezultă tulburarea de ritm şi fluenţă a vorbirii, asociată în
mod frecvent şi cu tulburări afective.
137
5.2. DEFINIŢII ALE BÂLBÂIELII
Pentru Guţu, M. (1975)1, bâlbâială se caracterizează prin tulburări spastice ale ritmului şi
fluenţei vorbirii determinate predominant de tulburări funcţionale (neurodinamice) ale
raporturilor de inducţie cortico-subcorticale şi mai rar organice cu biologie parţial cunoscută.
Ghiran, V. şi Iftene, F. (1966)2 încadrează bâlbâială în grupa sau categoria disritmiilor.
Această tulburare a vorbirii constă în funcţionarea defectuoasă a reglajului verbal, în
dezordini intermitente ale pronunţiei, repetări convulsive şi blocaje ale unor forme, omisiuni
precipitate urmate de dificultăţi în articularea unor cuvinte.
Vrăşmaş, E. şi Stanică, C. (1994)3 definesc bâlbâială ca fiind o tulburare a vorbirii care constă
în funcţionarea defectuoasă a reglajului verbal, în dezordini intermitente ale pronunţiei,
repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate, urmate de dificultăţi în
articularea unor cuvinte.
In Dicţionarul Explicativ al limbii române, noţiunea de bâlbâială este explicată mai întâi ca
verb, în felul următor: bâlbâi - a pronunţa nedesluşit sunetele sau cuvintele, repetându-le şi
împiedicându-se în rostirea lor din cauza unui defect natural, a emoţiei sau a enervării; refl: a-
şi pierde şirul vorbelor, a bolborosi cuvinte şi fraze fără sens4.
Boşcaiu, E. (1983) defineşte bâlbâială ca pe o tulburare a ritmului şi fluenţei vorbirii, în care
cursivitatea exprimării este grav afectată prin apariţia unor blocaje iterative sau a unor spasme
puternice, odată cu încercările de rostire a primelor silabe din propoziţii, sintagme sau chiar
din cadrul unor cuvinte5.
Pentru Popescu-Neveanu, P. (1978) bâlbâială (logonevroza) este o tulburare a vorbirii
frecventă la copii, mai rară la adulţi. Bâlbâială rezultă din destructurarea sau funcţionarea
defectuoasă a reglajului verbal şi constă în dezordinea intermitentă a pronunţiei, repetării
convulsive şi blocaje ale unor foneme, emisiuni precipitate urmate de momente de dificultate
in articularea unor cuvinte. Unele sunete şi cuvinte sunt pronunţate incorect. Bâlbâială este
solidară cu crispări, grimase, palpitaţii. Se disting bâlbâială
1
Guţu, M. (1975), Logopedice, Uz intern, UBB.
2
Ghiran, V., Iftene, F. (1966), Aspecte de psihiatrie clinică şi socială a copilului şi adolescentului, Genesis,
Cluj-Napoca.
3
Vrăşmaş, E., Stanică, C. (1994), Terapia tulburărilor de limbaj, Editura Secretariatului de Stat pentru
Handicapaţi, Bucureşti.
4
DEK. Dicţionarul explicativ al Limbii Române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, pag. 87.
5
Boşcaiu, E. (1983), Bâlbâială, prevenire şi tratament, EDP, Bucureşti.
138
clonică, exprimată în repetarea primei silabe şi bâlbâială tonică, care constă dimpotrivă în
dificultatea de a articula prima silabă. în copilărie se cunosc faze tranzitorii de uşoară
bâlbâială în legătură cu trecerile la nivele mai complexe de limbaj. Bâlbâială se poate
transforma în logonevroză când se dublează cu o nevroză aferentă ei6.
In opinia noastră, bâlbâială este o tulburare de ritm şi fluenţă a vorbirii datorată perturbării
mecanismelor reglatorii ale limbajului extern, care se manifestă prin blocaje şi/sau repetiţii ale
unor foneme (sunete), silabe sau cuvinte iniţiale, prin convulsii sau spasme. De regulă
etiologia unor astfel de tulburări este complexă, mai mult sau mai puţin cunoscută, şi implică
mecanisme de neurodinamică corticală şi subcorticală şi componente din sfera afectivităţii şi a
controlului voluntar.
Adeseori cursivitatea exprimării este grav afectată datorită unor blocaje iterative sau a unor
spasme puternice, fie la nivelul laringelui, fie la nivelul segmentului articulator şi rezonator,
simultan cu încercarea de pronunţie a primelor silabe (sau sunete) din cuvintele iniţiale ale
unor propoziţii. Este de menţionat faptul că bâlbâială nu afectează pronunţia tuturor sunetelor,
ci, de regulă, manifestă anumite preferinţe.
După "Dicţionarul de Psihologie Larousse 2000", bâlbâială sau logonevroză este o tulburare de
ritm şi fluenţă a vorbirii care presupune, pe lângă o repetare a sunetelor, silabelor şi
cuvintelor, de batere a pasului pe loc, o modificare a atitudinii faţă de vorbirea proprie şi faţă
de cei din mediul înconjurător, şi Q şrezfiHţă. k %$ms&l<ll, & ImQZ&W. % & Wx
preocupări exagerate faţă de propria vorbire.
5.3. VORBIREA BÂLBÂIŢILOR
La bâlbâiţi este grav afectată funcţia comunicativă a vorbirii. Bâlbâială, prin complicaţiile sale
neuropsihice secundare - timiditate, teama de a pronunţa un anumit sunet, cuvânt, de a
răspunde la lecţii (logofobia), instabilitatea emotivă, închiderea în sine, izolarea de colectiv -
are repercusiuni evidente asupra personalităţii. Dezvoltarea intelectuală a copiilor bâlbâiţi se
situează în limitele normalului. în acest sens Anne van Hout şi Franşoise Estienne (1996)
menţionează că spre deosebire de alte tulburări ale comunicării verbale, bâlbâială nu este
legată nici de inteligenţă nici de nivelul socio-cultural.
Ea poate afecta atât omul de geniu cât şi debilul mintal, indivizii beneficiind de o solidă
educaţie, ca şi cei needucaţi. Ea poate fi prezentă la
---------------------------------------------------------------------1------------------,
6
Popescu-Neveanu, P. ( 1978), Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti.
139
subiecţi care, de altfel posedă o măiestrie extraordinara a limbii, măiestrie care se traduce
printr-o producţie literară de calitate sau construcţii ale discursurilor întocmite cu pricepere7.
Bâlbâială este însoţită de mişcări concomitente, de prisos, care însoţesc efortul de a vorbi
(mişcări ale membrelor, ale capului, sinkinezii etc). în timpul vorbirii se pot observa tulburări
neurovegetative, respiratorii, vasomotrii, secretorii, etc.
în lipsa unui ajutor logopedic de specialitate, bâlbâială prezintă tendinţa de agravare.
Prognosticul, exceptând unele recidive, este favorabil.
Bâlbâială este o problemă foarte frecventă în rândul copiilor şi adeseori persoanele de
referinţa nu iau măsurile necesare din timp, lăsând problema sa se agraveze. Prin intervenţia
specialistului logoped copilul bâlbâit poate fi recuperat.
In interacţiunea cu mediul social capacitatea de a se exprima, de a comunica optim cu ceilalţi
este esenţială dezvoltării celui mic, de aceea demersul terapeutic trebuie realizat cât mai
timpuriu. Este bine ca adulţii să cunoască, să poată identifica semnele acestei tulburări şi
existenţa tehniciloi speciale prin care ea poate fi remisă, pentru a putea ajuta copilul ct
bâlbâială.
Caracteristicile bâlbâielii sunt acele dereglări ale ritmului vorbirii, 1; care se asociază o
tulburare în ritmica mişcărilor cu accese clonic (repetarea de mai multe ori fie a primului
fonem din cuvânt, fie a primt silabe, fie a primului cuvânt din frază) ori blocaje tonice
(oprirea emisif cuvintelor cu eforturi generale şi sinkinezii motorii amplu desfăşurate î scopul
de a învinge piedica)8.
în funcţie de manifestările predominante s-au identificat mai mul forme clinice de balbism.
Forma clonică se manifestă prin repetan explozivă, involuntară a sunetelor sau silabelor. în
bâlbâială tonică apa întreruperea sau blocarea cursului vorbirii printr-o încordare subită,
funcţie de preponderenţa unor manifestări clonice sau tonice se diferenţia balbismul clono-
tonic şi tono-clonic9.
La copilul mic cu o vorbire normală pot să apară anumite simptoi clonice, care pot devenii
primele simptome de bâlbâială. El poate spune exemplu: "t-t-t-t-tată te r-r-r-rog dă-m-mi m-
m-m-mâna!", iar de câte i
7
Hout, van A., Estienne, F. (1996), Les begaiments, Histoite psycologie, evaluaţi varietes et
traitments, Masson, Paris, Milan, Barcelone.
8
Ghiran, V., Iftene, F. (1996), Aspecte de psihiatrie clinică şi socială a copilulu adolescentului,
Genesis, Cluj-Napoca.
9
Vrăşmaş, E., Stanică, C. (1994), Terapia tulburărilor de limbaj, Editura Secretariatul^ Stat pentru
Handicapaţi, Bucureşti.
• 140
începe să vorbească şi are la începutul cuvintelor silabe care încep cu m, r, d, ţ, v etc. ie repetă
de mai multe ori înainte de a putea pronunţa cuvinte întregi. După anumite boli sau şocuri
emoţionale puternice, copilul poate prezenta o labilitate a controlului limbajului extern,
manifestată prin repetiţii de sunete sau silabe sau prin prezenţa unor anumite spasme ce
blochează complet comunicarea. La începutul propoziţiei, copilul scoate doar un sunet surd,
pierde aerul pe nas, respiraţia lui se tulbură, devine agitată. După un efort în care faţa se
convulsionează, se roşeşte, transpiră, el reuşeşte să pronunţe doar câteva cuvinte, ca apoi
spasmele sa-i oprească din nou maxilarele într-o anumită poziţie. Este frecvent întâlnită şi
forma în care gura rămâne deschisă în poziţia necesară pronunţării vocalelor a, e, i etc. Forma
tonică este mai gravă şi constituie de obicei un stadiu mai avansat al primei forme de
bâlbâială.
Spasmele se pot transmite şi umerilor, membrelor superioare, şi chiar membrelor inferioare.
Astfel, copilul poate prezenta şi mişcări dezordonate ale mâinilor, ale picioarelor, ale
întregului corp, înainte sau ţa timpul vorbirii şi, de asemenea, clonii sau spasme10.
Tabloul simptomatologie al balbismului cuprinde o gamă variată de modificări care pot fi
legate de vorbire, de motricitate dar şi de aspecte psihice11.
în categoria modificărilor de vorbire ale bâlbâitului sunt încadrate următoarele manifestări:
• Spasmele aparatului fbno-articulator, care ocupă un loc dominant în tabloul bâlbâielii. Ele
sunt determinate de sunetele dificil de pronunţat, de cuvinte noi care necesită un efort nervos
crescut atât pentru recepţie cât şi pentru exprimare, altele la care copilul s-a bâlbâit în trecut şi
de ritmul vorbirii (fie tahilalic, cu vorbire în rafale, fie bradilalic, în cazul proceselor de
gândire rapidă).
• Cloniile şi blocajele frecvente în vorbire constituie manifestările caracteristice aritmiei.
•Vorbirea poate fi monotonă, din ea lipsind accentele melodice şi semantice, sau poate fi
întreruptă de pauze mari.
• Embolofrazia, adică ocolirea modalităţilor directe de exprimare, este dată de frica de a
pronunţa un anumit cuvânt sau grup de sunete.
• în cadrul sructurării frazelor sunt des utilizate inversiuni, pentru a evita anumite cuvinte ce i
se par dificile.
Păunescu, C. (1962), Dezx'oltarea vorbirii copilului şi tulburările ei, EDP, Bucureşti. 11 Stanică, C,
Vrăşmaş E. (1994), Terapia tulburărilor de limbaj, Editura Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi,
Bucureşti.
141
• Există unele sunete care parazitează vorbirea, acestea constituind un fel de "suport" în
exprimare.
• Vorbirea poate fi sau foarte concisă, sau incompletă, din teama de a vorbi, iar în unele
cazuri poate chiar să apară un refuz categoric de a vorbi.
• Problemelor de vorbire le sunt asociate anumite mişcări şi acţiuni cum ar fi sinkineziile,
ticurile, ritualurile cu rol de deblocare sau liniştire.
• La nivel psihic se observă o gamă largă de aspecte:
Activitatea copilului este dezorganizată, acesta reuşind cu greu să-şi regleze funcţiile psihice.
-
• El se află într-o permanentă stare de încordare şi nelinişte în legătură cu activitatea sa de
vorbire. Din această cauză pot apărea tulburări de concentrare a atenţiei. Consecinţele lor
inerente sunt golurile şi confuziile în cunoştinţele asimilate. Tensiunea determină de o
asemenea oboseală intelectuală mai mare.
Copiii cu bâlbâială sunt, în general, negativişti, anxioşi şi nesiguri manifestând nevoia acută
de a fi ocrotiţi.
La majoritatea celor cu probleme apare înstrăinarea şi izolarea socială care poate fi
determinată de dorinţa de evitare a situaţiilor în care trebuie să vorbească, dar şi datorită
atitudinii neînţelegătoare a celor din jur, care râd uneori de bâlbâit. Copiii se închid în ei din
teama de a nu fi ridiculizaţi. Nevoia de apartenenţă la grupul de aceeaşi vârstă se loveşte de
incapacitatea de adaptare datorată defectului de vorbire. Acest conflict se poate manifesta şi
prin atitudini agresive, răzbunătoare faţă de ceilalţi copii sau faţă de părinţi, ori în alte cazuri
prin sentimente de deznădejde, de neajutorare, apatie. Copilul nu mai participă la joc sau la
activităţi în cadrul familiei, şi astfel este privat de relaţiile în care ar putea să-şi dezvolte sau
să-şi corecteze vorbirea.
Emotivitatea lor este crescută şi labilă manifestându-se prin anxietate, nesiguranţă, sentimente
de oprimare. Reacţiile emotive sunt foarte puternice, adeseori nestăpânite cu tulburări neuro-
vegetative. La rândul ei, emotivitatea crescută accentuează bâlbâială. Sunt prezente
irascibilitatea. nervozitatea, tulburările de somn, obrăznicia, sau plânsul, sentimentul de
inferioritate, mai ales atunci când părinţii atrag atenţia copilului, prin reproş, asupra
incapacităţii sale de a vorbii corect. Conştiinţa defectului şi recurenţe insucceselor duc la
izolare şi la o tensiune emoţională permanentă. Frica de a nu greşi accentuează şi mai mult
tulburarea.
Starea de alarmă, tensiune, de aşteptare a eşecului precede vorbire; şi duce la perpetuarea
dereglării acesteia. De aceea bâlbâiţii evit! conversaţiile şi manifestă tendinţa de a se izola. Se
integrează mai greu îi colectivitate.
142
Sintetizând modificările vorbirii bâlbâiţilor, putem sublinia următoarele:
Modificări determinate de apariţia şi instalarea unor spasme la nivelul aparatului fono-
articulator:
> Spasmele apar atunci când:
> subiectul trebuie să pronunţe unele sunete sau grupuri de sunete pe care el le consideră
greu de pronunţat;
> când trebuie să pronunţe cuvinte noi sau în context social mai puţin familiar. Spasmele pot
apărea şi la pronunţarea unor cuvinte care solicită un efort şi un control neuro-afectiv mai
intens;
> la pronunţarea unor sunete, silabe sau cuvinte la care s-a bâlbâit în trecut. Spasmele pot
afecta ritmul vorbirii, fie dându-i un aspect rai\ încetinit (bradilaHc), fie aspectul unei vorbiri
tumultoase, accelerate, în cazurile în care subiectul prezintă procese de gândire rapidă.
> Aritmiile pot deveni indicatori diagnostici ai bâlbâielii putându-se manifesta fie prin clonii
sau blocaje în vorbire, fie sub fonna unei totale neadecvări a vorbirii la solicitările mediului
extern.
> Monotonia vorbirii se instalează ca urmare a absenţei totale sau parţiale a modulaţiilor
vocii, de lipsa accentelor semantice şi melodice, a pauzelor şi a intonaţiilor.
> Embolofrazia sau vorbirea pe ocolite. De frica pronunţării anumitor sunete, silabe sau
cuvinte subiectul se lansează în exprimări laborioase şi complicate dar prin care caută să evite
sunetele, silabele sau cuvintele "problemă" pentru el.
> Inversiuni de cuvinte în cadrul propoziţiilor şi/sau a frazelor pentru evitarea celor dificil
de pronunţat. Uneori pot apare sunete parazite ce tind să le înlocuiască pe cele greu de
pronunţat, crezând că astfel îşi creează un suport pentru facilitarea exprimării.
Mişcări şi acţiuni asociate, ca şi complicaţii psihice sau neuropsihice, ca urmare a
bâlbâielii:
> Sinkineziile - acele mişcări involuntare asociate actelor motorii voluntare, care nu sunt
comandate voluntar, care în astfel de cazuri pot indica o anumită stare patologică, ce
parazitează actul vorbirii.
> Ticurile nervoase, apărute sub forma unor mişcări stereotipe, bruşte, intempestive, ce
afectează muşchii faciali şi în unele cazuri ai gâtului, ai membrelor şi ai trunchiului. Ticurile
sunt reflexe motorii, de

143
caz patologic. Ticurile apar la 6-7 ani şi, frecvent, pot dispărea fără un tratament. La
adolescent sau la adult pot căpăta un caracter cronic12.
> Ritualurile au rol de deblocare sau liniştire. în unele situaţii bâlbâiţii ajung să efectueze
adevărate "ritualuri" sub forma unor mişcări, mai mult sau mai puţin complexe, cu scopul de a
evita blocajul şi de a-şi păstra starea de calm sau pentru a se linişti.
5.3.1. Semne sau simptome timpurii pentru identicarea bâlbâielii
Chiar dacă cea mai mare parte a copiilor în vârstă de 3-5 ani prezintă, în unele perioade,
comportamente verbale ce ar putea fi identificate cu bâlbâială, numai o mică parte dintre ei
evoluează spre fixarea şi dezvoltarea ulterioară a unui comportament balbic. De aceea este
foarte important, atât pentru părinte cât şi pentru educatori, să se cunoască cu o cât mai mare
precizie acei indicatori ai vorbirii şi conduitei care sunt caracteristici bâlbâielii, pentru ca
printr-un complex de măsuri să se prevină fixarea bâlbâieli sau să se corecteze într-o fază cât
mai incipientă, înainte ca aceasta să aibă repercursiuni asupra personalităţii copilului.
"Semnele" care indică o evoluţie a dificultăţilor de pronunţie, articulare şi uneori de ritm a
copilului spre bâlbâială se pot manifesta:
a) în vorbirea sa;
b) în anumite conduite sau atitudini;
c) în unele reacţii interne, despre care vom vorbi, pe scurt, în cele ce urmează.
5.3.1.1. "Semne" ce se manifestă în vorbirea copilului
Vom şti că vorbirea, sau mai bine zis dificultăţile ce se manifestă în vorbirea copilului fac
parte din tabloul specific bâlbâielii dacă:
> repetiţiile sunetelor sau ale cuvintelor ce sunt mai frecvente decât o repetiţie la patru
propoziţii sau mai mult de cinci la o sută de cuvinte rostite;
> începerea dificilă a pronunţării cu repetări, mai mult de trei ori, a unor sunete, silabe sau
cuvinte; de exemplu, im...m...m...mi tre.. .tre..tre.. .buie de mâncare;
> alungiri sau prelungiri ale duratei sunetelor sau silabelor de început ale unor cuvinte, cu o
jumătate de secundă sau mai mult;
> apariţia unor grimase faciale, sub forma unor strâmbături sau expresii faciale nenaturale,
forţate, neconcordante cu starea de spirit şi cu conţinutul comunicării;
Popescu-Neveanu, P. (1978), Op.cit,, pag. 31. 144
> anumite mişcări anormale, sau nepotrivite, ale maxilarului, ale capului sau ale altor părţi
ale corpului;
> prezintă respiraţii neritmice sau neregulate; lipsă de echilibru între inspir şi expir şi
incapacitatea "gestionării" corecte a undei de aer expirator;
> încercări de evitare a comunicării fie prin răspunsuri simple monosilabice, fie prin
eschivarea sau refuzul de a se lăsa antrenat în conversaţie;
> trăirea unor sentimente de neplăcere, uneori de frustrare în legătură cu vorbirea;
> ratarea sau eşuarea frecventă a unor încercări de comunicare.
5.3.1.2. "Semne" observabile în conduite
După ce bâlbâială "începe să prindă teren", adică se fixează din ce în ce mai mult devenind o
tulburare de pronunţie şi articulaţie (ca urmare nu se mai remediază fără ajutorul sau
intervenţia specialistului), încep să se contureze din ce în ce mai pregnant anumite simptome
observabile la nivelul conduitei copilului şi/sau în atitudinile sale, după cum urmează:
> ierarhizarea comportamentelor în timpul bâlbâielii. Pe măsură ce bâlbâială se fixează ca
deprindere de comunicare, în conduita bâlbâitului încep să se manifeste anumite
comportamente specifice, determinate de dificultăţile de pronunţie şi articulare. Treptat,
aceste comportamente, specifice fiecărui bâlbâit, devin un fel de stereotipuri dinamice pe care
subiectul nu le poate controla şi de care adeseori este inconştient, însă sunt deranjante pentru
auditor;
> apariţia unor blocaje şi închideri a unor componente ale sistemului fono-articulator, în
timpul comunicării. Sunt manifestări specifice bâlbâielii şi ca urmare sunt recunoscute şi de
specialişti. In cele mai frecvente cazuri, astfel de comportamente sunt responsabile de
dificultăţile de comunicare, mai precis de scăderea inteligibilităţii vorbirii persoanelor
bâlbâite;
> manifestarea unui tremur muscular la nivelul organelor vorbirii sau la nivelul capului.
Tensiunea psihică şi musculară creată de blocajele (tonice, clonice sau combinate) nu rămân
la nivelul unei grupe de muşchi sau la un singur organ (laringe, faringe sau la cavitatea
bucală) ci se vor extinde, uneori la toate componentele fono-articulatorii, manifestându-se
prin supra-concentrarea lor şi ca urmare producerea unui tremur muscular. Tremurai poate
cuprinde mai multe sau mai puţine grupe de muşchi în funcţie de mărimea tensiunii şi de
durata blocajelor;
145
> tensiunea vocală. Tensiunea provocată la nivelul muşchilor şi organelor fono-articulatorii
se transmite direct şi la nivelul vocii prin intermediul corzilor vocale. Corzile vocale
supratensionate vor produce sunete de joasă frecvenţă, care în limba engleză poartă numele de
"vocal-fry". Astfel de tensiuni (şi sunete) apar şi în vorbirea persoanelor nebâlbâite dar aflate
în stări de nervozitate sau care trăiesc emoţii foarte puternice. La bâlbâiţi, astfel de manifestări
sunt mult mai frecvente. Unii specialişti apreciază că ele constituie o modalitate sau o tehnică
de anticipare a dificultăţilor de emisie vocală prin care subiectul încearcă să depăşească
dificultăţile începutului comunicării;
> încercarea unor tehnici de deblocare. Sentimentul neputinţei produs de dificultăţile de
pronunţie şi articulare îi determină pe cei mai mulţi dintre bâlbâiţi să facă unele încercări de
deblocare în care depun un efort extraordinar. Astfel de încercări se pot concretiza în mişcări
bruşte ale capului, membrelor sau ale altor segmente ale corpului. Fiecare bâlbâit caută soluţii
proprii, care i se par că sunt cele mai eficiente. Ele se fixează adeseori sub forma unor
automatisme sau ticuri;
> repetiţiile constituie una dintre caracteristicile bâlbâielii. Se repetă sunete, silabe sau
cuvinte monosilabice. Interesant este faptul că deşi repetiţia se referă la o unitate sau
structură, acestea nu sunt identice, fapt ce conduce la ideea că acestea reprezintă încercări
nereuşite ale producţiilor verbale ale bâlbâitului;
> folosirea aerului rezidual. Aşa după cum am arătat la subpunctul a, în vorbirea bâlbâiţilor
este frecvent afectată şi respiraţia, datorită imposibilităţii gestionării undei expiratorii. Se
întâmplă frecvent ca după depăşirea dificultăţilor de început, bâlbâitul să constate că a pierdut
o mare parte, sau cea mai mare parte a undei expiratorii, el aflându-se la mijlocul
propoziţiei/frazei. în vederea evitării unei opriri pentru inspir, şi ca urmare să întâmpine alte
dificultăţi la reluarea comunicării, unii bâlbâiţi recurg la folosirea aerului rezidual, fapt ce
accentuează aspectul forţat al comunicării lor. în alte situaţii bâlbâiţii încearcă să vorbească pe
mspir. Ambele procedee contribuie la alterarea inteligibilităţii vorbirii lor, pentru interlocutor;
^ recurgerea la gesturi de camuflaj. Numeroşi bâlbâiţi conştienţi de dificultăţile ce ie
întâmpină în vorbire şi datorită reacţiilor celor din jurul lor, mai ales ale părinţilor care, în
multe situaţii le cer copiilor să "vorbească frumos", să nu se mai bâlbâie, aceştia încearcă să le
facă pe plac. Deoarece, de cele mai multe ori, ei nu pot depăşi dificultăţile prin propriile forţe,
vor recurge la diferite stratageme. Printre acestea se numără diferite gesturi cum ar fi afişarea
zâmbetului
sau a râsului, punerea mâinii ni faţa gurii, întoarcerea capului sau altele, în funcţie de
imaginaţia şi personalitatea copilului. Cu timpul, astfel de gesturi se vor transforma în nişte
automatisme sau ticuri care ies total de sub controlul conştient;
> atitudinile de evitare sau ritualurile sunt destinate nu numai evitării situaţiilor de a se
bâlbâi, ci mai ales de a se autoproteja de situaţiile care îi produc suferinţă. Bâlbâitul evită
situaţiile în care trebuie să comunice, şi/sau cuvintele pe care le pronunţă cu dificultate,
recurgând la sinonime sau alte expresii în pronunţia cărora nu întâmpină dificultăţi. Alteori,
sau alţi bâlbâiţi încearcă să evite recurgând la aşa numitele embolofrazh, adică anumite
mijloace verbale de camuflaj, cum ar fi: "păi, pai", "deci", "da, da";
> convulsiile pot apărea ca urmare a stării tensionate induse de tensiunile şi teama de a vorbi.
Astfel de convulsii pot avea mai multe forme: tonice, clonice, iterative, tono-clonice, clono-
tonice sau sudanezii.
> amânarea emisiei vocale (întârzierea actului vorbirii). La debutul vorbirii unor bâlbâiţi se
poate constata nu numai o ezitare ci chiar o "amânare" sau o întârziere în vorbire, fie dând
impresia că se gândesc "cu seriozitate", fie facându-se că nu au auzit sau nu au înţeles despre
ce e vorba. Astfel de amânări au rolul de a-1 linişti şi de a-şi găsi poziţiile şi locurile de
articulare ale sunetelor ce li se par mai avantajoase şi mai uşoare;
> diversificarea tipurilor de bâlbâială. Se constată mai frecvent mai ales la persoanele care se
bâlbâie de mai mult timp. în încercările lor de a pronunţa mai uşor şi/sau de a-şi depăşi
dificultăţile de pronunţie, de cele mai multe ori bâlbâiţii reuşesc, mai degrabă, să-şi diversifice
formele de bâlbâială decât să se corecteze. La apariţia unei "game mai largi" de bâlbâială
contribuie şi stările tensionale mai accentuate, stările de agitaţie şi de nervozitate precum şi
stările conflictuale. Amestecarea unor astfel de tipuri de bâlbâială pe parcursul unei convorbiri
"mai tensionate" se va reflecta în scăderea inteligibilităţii vorbirii bâlbâitului, dând impresia
de confuzie şi neclaritate în gândire.
5.3.1.3. "Semne"ce se produc în unele reacţii sau trăiri interne
Nu toate "efectele" bâlbâielii se reflectă în pianul conduitei sau al reacţiilor observabile. Unele
dintre ele se produc la nivelul psiho sau neuro-fiziologic şi neuro-afectiv, conducând cu
timpul la modificări şi transformări esenţiale asupra personalităţi acestora. în literatura de spe
cialitate se vorbeşte mai des despre angoasă sau frică, despre jenă sau ruşine şi despre
147
sentimentul de culpabilitate, toate, trăiri negative menite să-i "otrăvească" viaţa bâlbâitului.
> Angoasa sau frica apare la anticiparea dificultăţilor (sub forma tensiunilor, blocajelor) de
netrecut când începe să vorbească; la pronunţia unor sunete, silabe sau a unor combinaţii de
sunete. Aceste dificultăţi conduc în timp la instalarea unei angoase sau frici generalizate,
uneori legate de anumite stări sau situaţii specifice, cum ar fi; dacă este elev frica de a
răspunde sau de a ieşi la tablă; frica de a avea convorbiri cu anumite persoane necunoscute,
sau cu funcţii/autorităţi; sau teama de a vorbi la telefon. în alte situaţii stările de frică sunt
legate (sau determinate) de conţinutul comunicării, mai ales dacă aceasta este legată de
sensibilităţile şi personalitatea sa.
^ Jena, ruşinea şi sentimentele de culpabilitate. Dificultăţile permanente sau aproape
permanente, ce le îngreunează comunicarea şi conduc la formarea conştiinţei defectului sau a
tulburării, pe fondul reacţiilor negative, uneori foarte diverse şi răutăcioase a celor din mediul
social imediat, îl determină pe bâlbâit să trăiască stări de jenă sau ruşine, mai ales dacă
bâlbâitul este un hiperemotiv timid. De altfel, timiditatea se poate dezvolta tocmai din
experienţele şi trăirile negative ale bâlbâitului. Copilul se ruşinează că el nu poate răspunde,
nu poate comunica la fel cu ceilalţi copii din jurul său.
Trăirea zi de zi, a unor astfel de stări şi sentimente negative, se vor repercuta asupra stimei de
sine şi a eului real, conducând la scăderea stimei de sine şi la apariţia unor sentimente de
inferioritate. Sentimentele de inferioritate conduc la apariţia şi instalarea unor conflicte la
nivelul eu-lui şi ca urmare la sentimente de culpabilitate. Culpabilitatea este intim legată şi de
motivarea individului şi ca urmare se răsfrânge într-o măsură, mai mică sau mai mare, asupra
întregii activităţi a persoanei.
5.4 EFECTELE BÂLBÂIELII ASUPRA PSIHICULUI BÂLBÂITULUI
De cele mai multe ori, bâlbâială este înţeleasă ca o tulburare a controlului vorbirii în care
înlănţuirea şi desfăşurarea firească a sunetelor în cuvinte nu se mai poate realiza, subiectul
fiind conştient de lipsurile şi dificultăţile sale.
In urma încordării şi suprasolicitării sistemului nervos, apar reacţii secundare prin manifestări
neuro-vegetative, cum ar fi transpiraţie, schimbarea culorii feţei, agitaţie, nervozitate sau
tulburări de somn, instalarea unor ticuri, modificări ale ritmului respirator prin scurtarea şi
148
întreruperea inspirului şi a expirului, subiectul vorbind uneori şi pe inspir, precum şi
numeroase şi complexe complicaţii la nivelul activităţii psihice. Astfel de manifestări se
instalează ca urmare a dramatismului trăit de către bâlbâit prin neputinţa de a se exprima
corect şi clar. Pentru ilustrarea modului în care bâlbâiţii îşi percep şi trăiesc bâlbâială,
prezentăm în continuare opiniile unor bâlbâiţi date ca răspunsuri la un chestionar adresat de
către Anne van Hout şi Francoise Estienne (1996), aşa cum le prezintă autoarele respective13:
- Bâlbâială mea este ca şi o caracatiţă pe care aş avea-o în plămâni, o caracatiţă care-şi
etalează tentaculele pentru a mă face prizonier. Cu cât mă zbat mai mult, cu atât tentaculele
se încolăcesc mai tare şi mă sufocă. Nu mai pot respira.
-A te bâlhâi este ca şi cum ai mânca un grepfruit la bucătărie, când te aştepţi mai puţin sucul
te împroaşcă în ochi.
- A te bâlbâi este ca şi cum ţi-ai strânge degetele le uşă.
- Bâlbâială mea este ca un robinet la care nu curge apa. Şuvoiul de apă se opreşte, porneşte
din nou, ţevile se zguduiesc, apa împroaşcă, îţi udă întreaga figură...
-A te bâlbâi este ca şi cum ar trebui să calculezi pentru a intra pe o poartă care se închide
automat şi te ţintuieşte.
- A te bâlbâi este ca şi cum ai merge pe o ţeava de robinet. Debitul se opreşte. Ridici piciorul,
curge în jet, în toate sensurile...
- A te bâlbâi este ca şi cum ai rămâne ţintuit în uşa metroului. -Bâlbâială mea este ca şi un
camion care împrăştie pietriş. Se
hurducă, se hurducă şi îşi schimbă direcţia.
-Bâlbâială mea este ca un motor care dă rateuri şi nu mai are control.
- Bbâlbâiala mea este ca un diavol care sălăşluieşte în mine şi mă urmăreşte fără încetare. îşi
bate joc de mine; este întotdeauna mai puternic.
- Este ca un foc în plămânii mei, un foc care urcă spre gât şi care mă împiedică să vorbesc.
-Este ca o uşă zăvorâtă, imposibil de deschis, este înnebunitor: ciocănesc, ciocănesc, împing.
Uşa se întredeschide doar atât cât să pătrundă un cuvânt, apoi se reînchide şi toiul reîncepe.
Lupta se perpetuează.
-A te bâlbâi este un iad. Niciodată nu sunt sigur de mine. Nu ştiu niciodată dacă pot rosti
cuvintele.
Hout, van A., Estienne, F. (1996), Les begaiments, Histoire psycologie, evaluation, varietes et
traitments, Masson, Paris, Milan, Barcelone.
149

-A te bâlbâi este ca şi cum ai fi prizonier, o închisoare din care nu poţi evada niciodată.
- Este o pasăre în cuşcă.
- Este ca o pasăre în cuşcă care se bate pretutindeni de barele cuştii pentru a ieşi. Cu cât se
zbate mai mult, cu atât "înnebuneşte" mai tare şi are şanse mai mici de a găsi ieşirea.
- înseamnă să te împotmoleşti într-un deşert de pietre.
- înseamnă a merge pe un drum cu râpe. Nu eşti atent decât la un lucru: unde să calci?
- înseamnă a conduce o maşină de curse cu mănuşi de box.
- însemna să sari când pe un picior când pe altul în loc să avansezi.
- Este ca un cutremur de pământ: totul se zguduieşte şi nu se mai poate stăpâni.
Din răspunsurile menţionate mai sus ne putem da seama că suferinţele psihice ale bâlbâiţilor
pot fi cumplite, complicându-le viaţa, ducându-i uneori în pragul disperării. Se creează un
cerc vicios între calitatea vorbirii, respectiv între bâlbâială şi suferinţa psihică şi complicaţiile
ei: cu cât se bâlbâie cu atât mai mult sporesc suferinţele psihice; acestea la rândul lor,
reducând încrederea în sine şi mărind anxietatea vor conduce !a o mai accentuată bâlbâială,
subiectul neputând depăşi de unul singur barierele cercului decât, eventual, când este de unul
singur sau în prezenţa unor animale ce nu-1 pot stresa sau nu-i pot face observaţii critice.
Modificările psihice ale bâlbâiţilor sunt multiple, ele nefiind obligatorii toate pentru aceeaşi
persoană, fixându-se în mod selectiv, mai multe sau mai puţine, şi în funcţie de atitudinea
persoanelor din anturajul subiectului, Prezentăm mai jos, succint, cele mai frecvente tulburări
psihice ce pot fi identificate la bâlbâiţi:
♦ o stare de încordare şi nelinişte permanentă în legătură cu activitatea de
comunicare orală;
♦ diferite grade de dezorganizare a activităţii, şi dificultăţi în direcţionarea
diferitelor funcţii psihice;
♦ o permanentă nevoie de a fi protejaţi şi ocrotiţi;
♦ tendinţă de izolare şi singurătate;
♦ fenomene de refuz şi negativism;
♦ astenie, mai ales în domeniul activităţilor intelectuale;
♦ instabilitate şi labilitate emoţională. Anxietate, nesiguranţă, neîncredere în sine şi
în forţele proprii;
150
♦ un control redus asupra stărilor şi trăirilor afective, care sunt frecvent însoţite şi de
manifestări neuro-vegetative care, la rândul lor, complică şi mai mult dificultăţile de
exprimare. Emotivitatea crescută şi nestăpânită accentuează la rândul ei bâlbâială;
♦ tulburări de atenţie, mai ales de concentrare, datorită supratensionării şi a preocupării
prea mari pentru felul în care vorbeşte. O astfel de preocupare îl face, de multe ori, pe bâlbâit

" piardă firul ideii, ajungând să fie confuz şi neclar în exprimare;
♦ bâlbâială afectează în mai mare măsură producerea şi exprimarea orală - vorbitul şi
cititul - dar cuprinde şi afectează, de asemenea, şi scrisul, exprimarea în scris, manifestată prin
imprecizii şi repetiţii de silabe sau cuvinte;
♦ dificultăţile de citire ale bâlbâitului sunt asemănătoare cu cele din vorbire, adică;
poticniri, repetări de sunete sau silabe, pauze prelungite între cuvinte şi "adaptări" ale unor
cuvinte cu pronunţare mai dificilă la posibilităţile proprii. Adeseori, datorită încordării
manifestate, este afectată inteligibilitatea a ceea ce citeşte.
Desigur că manifestările prezentate mai sus pot avea grade diferite de intensitate sau de
extindere, fie de la un individ la altul, fie la acelaşi individ, unele dintre ele constituind o
adevărată simptomatologie nevrotică, simptomatologie ce trebuie înţeleasă şi tratată ca atare.
5.5. ASPECTE PRIVIND PERSONALITATEA BÂLBÂITULUI ŞI TEORII
EXPLICATIVE ALE BÂLBÂIELII
Mulţi cercetători au abordat problema evoluţiei şi modificării personalităţii bâlbâitului şi
relaţia dintre bâlbâială şi personalitate. Astfel, Akiskal şi col. (1983)14 opinează că anumite
trăsături şi caracteristici ale personalităţii pot spori vulnerabilitatea la boală (bâlbâială) iar
Contrada şi col. (1990)1" susţine că anumite trăsături de personalitate pot predispune la
receptarea unor afecţiuni sau tulburări, prin influenţarea evoluţiei şi a simptomatologiei, fiind
la rândul lor, afectate de stările de boală. Astfel, se conturează două căi sau două direcţii de
abordare:
14
Akiskal, H. Set, et. all (1983), The relationship of personality to affective dizorders, în: Archieves of
Genera] Psychiatry, nr. 40, pag. 801-8Î0.
15
Contrada, RJ. (1990), Personality and health, în: L.A. Pervin (ed), Handbook of Personality Theoiy
and Research, Guilford Press, New York.
151
-prima direcţie cuprinde modelele referitoare la anumite predispoziţii şi o vulnerabilitate la
boală, iar trăsăturile de personalitate sunt apreciate ca fiind cauzatoare directe de tulburări (în
manieră directă) sau devin cauze modificatoare a evoluţiei şi simptomelor tulburări (în
manieră indirectă);
- cea de-a doua modalitate de abordare (direcţie) cuprinde modelele potrivit cărora anumite
tulburări afectează personalitatea, prin inducerea unor modificări ale personalităţii.
Modificările respective pot prezenta, fie anumite sirnptome reziduale nerezolvate, ale unei
tulburări anterioare, fie stări-consecinţe ale unor tulburări adaptative.
Existenţa diferitelor tipuri de teorii ale personalităţii a condus la abordarea şi explicarea
bâlbâielii potrivit teoriilor respective, dintre care vom menţiona foarte pe scurt câteva.
Potrivit teoriei bio-psiho-sociale a lui Eysenck (1967)16 existenţa celor trei dimensiuni,
extroversiunea (E), introversiunea (I) şi neuroticismul (N), poate explica apariţia şi instalarea
bâlbâielii.
Extraversiunea (sau extroversiunea) se exprimă prin deschidere spre alţii, dorinţă de luptă, de
angajare şi confruntare, tendinţă de dominare şi sociabilitate.
Introversiunea se manifestă prin tendinţa de închidere în sine, rezervare în comunicare,
limitarea relaţiilor sociale, tendinţă spre pasivitate, renunţare, neangajare.
Dacă la extrovertiţi domină sistemul activator, comportamental, introvertiţii sunt dominaţi de
sistemul inhibitor, determinat de pedeapsă, ameninţare, lipsa recompenselor senzitive etc.
Neuroticismul se relaţionează, de regulă, cu emotivitatea sporită, necontrolată, cu stările
anxioase, depresive, sau de tensionare. Examinaţi cu chestionarul ce-i poartă numele autorului
menţionat mai sus, prezintă scoruri ridicate la neuroticism, persoanele cu instabilitate
emoţională, cu tendinţe depresive, cu o reactivitate crescută la mediu şi cele ce trăiesc în stare
de tensiune emoţională ridicată.
Teoria lui Gray (1975, 1982)17 vine ca o completare a teoriei menţionate mai sus. El propune
o teorie generală a personalităţii, care pune în relaţie personalitatea cu un model conceptual al
sistemului nervos care cuprinde trei componente:
un sistem activator comportamental; un sistem inhibitor comportamental şi un sistem activator
nonspecific.
16
Eysenck, H.J. (1967), Cf. Hout, van A., Estienne, F. (1996), Op.cit., pag. 50-52.
17
Gray, CD. (1975, 1982), Cf. Ibidem. 152
Sistemul activator comportamental, sensibil la recompensă pozitivă (laudă, bucurii,
plăcere) reacţionează îa semnalele recompensei şi evitarea pedepsirii; condiţii în care
performanţele activităţii sale cresc.
Sistemul inhibitor al comportamentului se află la polul opus. El este sensibil şi
reacţionează la semnalele condiţionate de pedeapsă, lipsa recompensei sau recompensă
negativă, frustrare şi la prezenţa unor stimuli noi asemănători.
Lipsa frustrantă a recompensei se referă Ia o anticipare a unei recompense, care într-o situaţie
similară sau identică a fost "bonificată" pozitiv.
Rolul sistemului activator nonspecifîc este de a pregăti organismul pentru a răspunde
tipurilor diferite de stimuli, menţionate mai sus.
într-un atare context, o persoană devine neurotică deoarece posedă un astfel de sistem
activator reactiv. Neuroticismul favorizează şi duce la creşterea tendinţelor de răspuns
asociate celor două sisteme: de activare şi de inhibare.
Potrivit acestui model neuroticismul plus extroversiunea conduc la dezinhibare şi
impulsivitate, în timp ce neuroticismul plus intr o versiunea conduc la anxietate şi la
accentuarea caracteristicilor introvertive.
Pe baza acestui model se apreciază că semnalele senzitive şi răspunsurile au implicaţii în
dobândirea şi evoluţia tulburărilor de limbaj, fapt ce dovedeşte că structura personalităţii are
un rol în producerea acestora.
Pe de altă parte, este ştiut faptul că şi tulburările de vorbire produc efecte asupra personalităţii,
în special în situaţiile când acestea se produc în copilărie.
Vorbirea neclară, a dislalicilor sau a dizartriciîor, tulburările de rezonanţă ale rinolalicilor,
cele de ritm şi fluenţă a vorbirii, ca în bâlbâială, tahi sau bradilaiie pot produce efecte negative
deosebit de grave şi complicate asupra personalităţii subiecţilor, în special al celor cu intelect
normal şi cu nivel superior. Complicaţiile psihice asupra dezvoltării personalităţii apărute la
vârste timpurii, când limbajul se află încă în perioada de evoluţie "fiziologică" poate deveni o
frână în dezvoltarea firească şi în depăşirea normală a dificultăţilor ce apar. Astfel ele pot
contribui nu numai îa fixarea unor tulburări de pronunţie şi articulare ci pot conduce la
apariţia unor tulburări noi cum este bâlbâială.
Hout van Anne şi Francoise Estienne (1996)18 prezintă succint principalele teorii şi explicaţii
ale bâlbâielii, existente în literatura de specialitate, după care le prezentăm şi noi, în
continuare.
18
Hout, van A., Estienne, F. (1996 ), Ov.cit, pag. 56-64.
153
5.5.1. Abordări psiho-dinamice
"Bâlbâială constituie în cea mai mare parte a timpului un act de vorbire atât perturbat cît şi
perturbant şi perturbator, încât nu e de mirare că am avea tendinţa de a-i atribui o etiologie
psihică. E cu atât mai uşor de afirmai acest lucru, cu cât bâlbâitul prezintă, în general, şi
tulburări de comportament (comportare ezitantă, aparenţe înşelătoare, timiditate excesivă,
agresivitate, contradicţie, fixaţie aproape obsesivă asupra vorbirii sale, raporturi dificile cu
semenii...) care-l vor determina pe interlocutor să-şi ridice semne de întrebare referitoare la
personalitatea acestuia".
O întrebare pereche anterioarei: originea bâlbâielii este ea oare psihologică, sau
caracteristicile psihice şi comportamentale sunt consecinţa acestei stări a vorbirii extrem de
penibile care atinge fiinţa umană în integritatea ei personală şi socială, reducându-i în
permanenţă o imagine negativă despre sine?
De aici interpretările psihologice ale bâlbâielii. Ele sunt numeroase şi uneori redundante. Noi
relevăm câteva dintre acestea.
5.5.2, Bâlbâială: tulburare a personalităţii
Psihiatrii şi psihanaliştii au insistat în a analiza, mai degrabă, personalitatea bâlbâitului decât
structurile sale verbale şi au clasat (plasat) bâlbâială printre psihonevroze. Bâlbâitul a fost
descris ca o persoană căreia îi este frică de propriile sale impulsuri agresive şi s-a insistat
asupra prevalentei atitudinilor inconştiente sadice anale şi agresive anale.
Appelt A. (1929)" defineşte bâlbâială ca o formă a infantilismului psihic, expresie complexă a
unui sistem compensatoriu şi a căutării sentimentului de securitate .
Stein L. (1953)* interpretează bâlbâială ca o tulburare psihosomatică atâta vreme cât elonusul
ar fi echivalentul unei gângureli de copil.
Fenichel O. (1945)* menţionează semnificaţia sadică anală inconştientă pe care vorbirea a
dobândit-o pentru bâlbâit. Foarte des, actul de vorbire are semnificaţia unui act agresiv
îndreptat împotriva celui ce ascultă.
Barran B. (1977)* insistă asupra "violenţei" îndurate de bâlbâit şi asupra rolului acesteia de
declanşator al bâlbâielii.
Mama subiecţilor este descrisă ca fiind o "dădacă bâlbâită". în
situaţiile în care îl alimenta pe sugar, ar fi avut o atitudine ezitantă şi
-ambivalenţă, alternând gesturile-i agresive cu întreruperile dese, şi unele şi
aiteie însoţite de anxietate. De altfel, subiecţii bâlbâiţi se plâng deseori' de
dificultăţi în a se alimenta.
Intruziunea prin forţă a mamei se făcea, de asemenea, şi la nivelul limbajului. Vorbirea mamei
este tare. Se apropie până la gura copilului care suge sau vomită. Astfel ea creează în zona
orală o situaţie de descărcare împiedicată şi un punct de fixaţie.
Când bâlbâitul vrea să vorbească, se creează o opoziţie între reprezentarea unei contraintenţii
şi intenţia conştientă de a rămâne tăcut. Rezultă de aici un conflict psihic între refularea
reprezentării şi inhibiţia descărcării.
Anzieu D. (1968) a elaborat mai multe ipoteze psihanalitice care rezultă din practica sa.
Când copilul dobândeşte limbajul, el devine susceptibil să opună un refuz prin vorbire celor
care îi contracarează dorinţele, chiar dacă acest refuz poate avea riscul de a pierde dragostea
persoanelor iubite. Evoluţia limbajului va fi deci împiedicată, în măsura în cate există o
problemă afectivă, când copilul nu-şi asumă riscul de a se opune.
Relaţia bâlbâitului cu mama sa e marcată printr-o oprire a evoluţiei afective. Stadiul oedipian
presupune un pasaj mai mult sau mai puţin problematic, dar inevitabil, de la relaţia in doi spre
relaţie triunghiulară. Copilul integrează în mod normal, puţin câte puţin, în relaţia cu mama
sa, pe cea de-a treia persoană, care este tatăl său. De aici, decurg situaţii conflictuale de
opoziţie şi rivalitate, deşi de identificare cu acest tată iubit de către mamă, care vor determina,
de asemenea, ieşirea copilului de sub dependenţa sa.
De fapt, copilul bâlbâit rămâne într-o situaţie "de doi" cu mama sa, în prezenţa celui de-al
treilea, pe care nu-1 include niciodată ca valoare pozitivă, atunci când:
> Părinţii bâlbâitului se arată în genere foarte exigenţi faţă de tot, mai ales faţă de copil şi
sunt mereu nesatisfâcuţi.
> Copilul trebuie, deci, să răspundă dorinţei imaginare a unuia sau altuia dintre ei. Părinţii
vor să realizeze în copil o imagine ideală a lor înşişi. Această dorinţă părintească ar veni de la
relaţia pre-oedipiană în care se aflau ei cu proprii lor părinţi.
> Copilul reacţionează prin bâlbâială sa.
> El nu accede niciodată la autonomie pentru că mama sa se străduieşte să întreţină o
dependenţă infantilă în ce-1 priveşte; rezultă de aici o divizare a obiectelor şi a Eu-lui,
exprimată printr-o vorbire nimicitoare a Eu-lui.
> Imposibilitatea de a-şi situa propria persoană şi anxioasa insatisfacţie maternă dau naştere
angoasei; bâlbâială apare atunci pentru a permite subiectului să scape de angoasă. De fapt,
angoasa e culoarea vieţii bâlbâitului, tot sistemul lui de exprimare e impregnat de aceasta şi o
manifestă. El se revoltă împotriva ei şi luptă cu el însuşi împotriva cuvintelor.
Bâlbâitul nu poate vorbi. Expresia lui verbală nu e decât sughiţ, ezitare, schimbare, neputinţă,
nemulţumire. Cuvintele sunt trăite ca obiecte care distrug, fiind încărcate de agresivitate.
Vorbirea este putere-totală şi a vorbi înseamnă a-şi exprima dorinţa.
Prin bâlbâială, copilul se apără de dorinţa sa. Se ascunde în spatele tulburării sale. Bâlbâială
rezultă din deplasarea unei dificultăţi afective: dorinţa nu poate fi exprimată. Bâlbâitul îşi
exprimă conflictul pe care-1 trăieşte din totdeauna printr-un simptom la nivel corporal.
"Accesul la autonomie nefiind niciodată atins, subiectul nu se alege pe sine însuşi nici în
raportul pe care-1 are cu ceilalţi, nici în corpul său. El e slab, neputincios, începând de la
gură...".
Pentru Nicole Fabre (1986)*, problematica celui care gângăveşte prezintă multe trăsături
comune cu celelalte problematici ale subiecţilor care nu gângăvesc. Pentru ea, e imposibil să
nu înscrie bâlbâială într-o problematică. Anumite bâlbâieli "vor trece" în mod spontan şi asta
va putea avea semnificaţii diverse; o interdicţie verbală a fost ridicată, un "căluş" familial a
fost smuls, un traseu al evoluţiei a fost depăşit. In plus anumite bâlbâieli nu pot evolua sau nu
se pot vindeca decât în cadrul unui demers analitic, care ia în considerare sensul luptei între
reţinerile arhaice, intensitatea celor trăite şi încercările de a cuceri o activitate autentică şi
simbolică într-un context oedipian.
Pentru Goldsmit L. (1988)*, bâlbâială e un simptom ce se înscrie, cel mai adesea, în
dezvoltarea psiho-afectivă personală a copilului într-un moment crucial al dezvoltării
comunicării verbale. Deci, rădăcinile problemei sale trebuie găsite în evoluţia relaţiilor sale
timpurii, din cursul copilăriei mici. In cauză se află sistemul relaţional al familiei. Firul
conducător al unei acţiuni terapeutice poate fi găsit doar înţelegând (valoarea) rolul
simptomului în acest context al familiei.
într-o optică psihanalitică, Goldsmit precizează că a bâlbâi înseamnă a zice şi a nu zice. A
vrea să spui cu violenţă şi a înfrâna ceea ce ar putea fi spus cu energia disperării, a vrea cu
disperare să păstrezi secret ceea ce intruziunea celorlalţi vrea să ne răpească. A bâlbâi
înseamnă a păstra în sine vorbele, a o păstra pe mama alături ca atunci când erai un mic bebe,
înseamnă, de asemenea, a păstra în sine cuvintele agresive care riscă să-1 distrugă pe semen şi
să antreneze şi propria-ţi distrugere.
Când complicitatea copilului cu mama este prea intensă, interdicţia incestului antrenează la
aceasta o vinovăţie intolerabilă, dacă secretul nu este redus la tăcere şi ascuns.
156
Astfel piedicile în stadiul oral, anal şi oedipian aJ dezvoltării psiho-afective ale copilului pot
reduce la tăcere vorbirea şi conduce la bâlbâială.
Pentru Marvoud (1992)*, bâlbâială dovedeşte deseori o ambivalenţă, un conflict între două
mişcări impulsive. Vocea constată separarea; ea o remediază de asemenea. A trece de la supt
la vorbire articulată necesită o deplasare a libidoului, a intenţionalităţii pulsaţiei, praxurile se
transformă şi ele la nivel muscular.
Prin bâlbâială sa, bâlbâitul vorbeşte de SouS ăŞ. JAc&si &**&*&. A*^ decurge din
incapacitatea de a alege şi de a pune distanţa unui cuvânt între sine însuşi ca subiect şi
obiectele proprii.
Bâlbâitul se plasează într-un raport persecutiv, revendicarea atât de importantă pentru ei, este
reciproca insatisfacţiei materne, iar bâlbâială nu-şi are egal decât în lăcomia (aviditatea sa).
Copilul destinat bâlbâielii este supus unei mame la fel de avidă ca el şi în plus care este avidă
de el. Ea se îndârjeşte în a antrena o dependenţă totală a copilului în ceea ce o priveşte,
temându-se de autonomia lui materială şi psihică ca de pierderea unui obiect drag şi
indispensabil vieţii sale.
Le Huche S. (1992) relevă două tipuri de angoasă la subiectul bâlbâit, angoasa de a tăcea când
e interlocutor - ea pune întrebarea dacă nu cumva această angoasă nu trimite înapoi la tăcerea
de dinaintea limbajului, când ţipătul ar fi rămas mut - şi angoasa de a se lăsa penetrat de
vorbirea altuia când el este interlocutor, pe care ea o interpretează ca angoasă a vorbirii
exterioare intruse.
Opusul tipului de bâlbâit anterior (zis anal), retras în tăcerea sa, cel de-al doilea tip este
vorbăreţ pare a se folosi de vorbirea sa ca de un izolant care ar interzice vorbirea celuilalt,
impunându-i acestuia tăcerea.
Bâlbâiţii vorbăreţi emit cuvinte ca "o ceaţă" care i-ar menţine în afara oricărui pericol şi ar
interzice discursul celuilalt. Aceste caracteristici ne duc cu gândul la mica copilărie, când
trebuiau astupate urechile, pentru a nu mai asculta şi a nu-şi auzi nici propria voce. Trebuia
astupat orificiul prin care intrau primele înţelesuri, cele care probabil se împotriveau
adevărului subiectului.
Delbe (1995) interpretează bâlbâială plecând de la noţiunea de stadiu oral, pe care-1 defineşte
ca fiind, în dezvoltarea psihică a fragedului copil, momentul când acesta-şi însuşeşte propria
voce, când el înţelege că emisiunile sale vocale îi aparţin. Este o etapă a explorării şi
descoperirii corpului propriu.
In această optică, esenţa bâlbâielii rezidă în raportul paradoxal al bâlbâitului cu o castrare
specifică, aceea a aspectului său vocal. In suferinţa expresiei sale verbale, bâlbâitul dovedeşte
o castrare reală a vocii sale prin
157
"tăieri" (pauze), acelea ale contracţiilor tonice. O astfel de castrare reprezintă negarea unei
castrări simbolice, aceea a vorbirii articulate după legile semnificatului.
Anamnezele bâlbâiţilor scot în evidenţă situaţii din copilărie, când li s-a ordonat deseori de
către taţi să tacă, astfel încât, fără exagerare i se interzice bâlbâitului "să nu spună lucrul pe
care nu trebuia să-1 spună", dar în curând el nu mai zice nici un lucru cu uşurinţă.
Pentru Dolto F. (1987)19, bâlbâială este orală. Dacă cineva se bâlbâie cu vocea, asta e pentru a
nu fi un bâlbâit al sexului: e o compensare, înseamnă a primi "castrarea" de~o parte, pentru a
nu o avea pe cealaltă. Bâlbâială e în raport cu identitatea sexuală. Atunci când un copil se
bâlbâie, aceasta se întâmplă pentru că el este în pericol de a trece la o transgresiune, fie
întorcându-se la ceva ce e tabu, ca de exemplu dorinţa de a suge după ce el a fost înţărcat fie,
din contră, este chemat să ocupe locul unui partener de acelaşi sex într-o relaţie interzisă.
5.5.3. Bâlbâială: conflict apropiere-evitare
Sheeban J.C. (1970)* încearcă să integreze aici schema de referinţă behavioristă şi
psihodinamică, potrivit cărora bâlbâială este definită ca un rezultat al opoziţiei nevoii de a
vorbi şi a nevoii de a se reţine din vorbit.
Faptul de a nu se putea reţine de la vorbit e datorat fie unor aptitudini de evitare, fie motivelor
inconştiente. Astfel se enunţă două ipoteze:
a) ipoteza conflictului: bâlbâitul îşi orientează sau îşi stopează exprimarea de fiecare dată
când tendinţa opusa apropierii şi evitării se află în echilibru. Conflictul se poate situa la
diferite niveluri: cuvinte, situaţie, conţinut emoţional, relaţie.
b) ipoteza reducerii fricii: apariţia bâlbâielii, la un moment dat, reduce teama care a cauzat-
o, suficient cât să permită emiterea cuvântului trunchiat, rezolvând pe moment conflictul şi
permiţându-i să continue. Astfel, bâlbâială provoacă un mecanism de feed-back negativ.
5.5.4. Bâlbâială: tulburare a mecanismului de reglare a distantei
Muchielli R. (1968) subliniază un aspect psihologic puţin cunoscut: distanţa în relaţiile
interindividuale.
19
Dolto, Fr. (1987), Tout est latiguage, PUF, Paris.
20
Muchielli, R. (1968), Contributlon ă une phenomenologie du begaimenî, în: Reeducation ortophonique, 6, pag.
87-91.
158
Individualitatea pretinde o anumită distanţă faţă de ceilalţi. Apartenenţa etnică sau culturală
implică deja adoptarea unei distanţe medii între sine şi semen. De altfel, fiecare dintre noi, ca
personalitate, înţelege distanţa faţă de aproapele în funcţie de tonalitatea proprie (subiecţi reci,
calzi, comunicativi), etc.
Controlul şi reglarea distanţei, faţă de aproapele, constituie una din funcţiile majore ale
personalităţii normale. Există ajustări active ale distanţei, ţinând cont de intenţiile noastre, de
perceperea raportului social faţă de semen şi sine însuşi, precum şi de contextul global.
A fi normal înseamnă a găsi distanţa cea bună. Descumpănirea şi deziluzia, când un prieten îşi
dezvăluie ostilitatea, vin din faptul că noi ne impuseserăm o anumită apropiere iar celălalt ne
impune o distanţă subită. Ce se întâmplă atunci ? Noi ne bâlbâim.
Prin obişnuinţă şi învăţare, orice subiect îşi construieşte un fin automatism care-i permite
ajustarea distanţei faţă de semen, pornind de la puncte de reper perceptive şi sociale.
Astfel el îşi poate concentra atenţia asupra conţinutului comunicării, asupra efectului dorit
asupra aproapelui şi asupra (dezvoltării) desfăşurării intenţiei sale. De fapt, o reglare voită
(voluntară) vine să se adauge ca o posibilă regulă automata a distanţei.
Anumite tipuri de bâlbâială ar corespunde, din acest punct de vedere unei instabilităţi
fundamentale a aprecierii active a "bunei distanţe" în raport cu semenul, ceea ce tulbură în
mod necesar actul comunicării .
Relaţiile perturbate sunt variabile la bâlbâitul care se bâlbâie în faţa anumitor persoane şi nu
se bâlbâie în faţa altora. Diferenţele de situaţie sunt cu siguranţă diferenţe legate de distanţă şi
de posibilităţile de control activ al distanţei.
Ca o consecinţă a imperfecţiunilor reglării distanţei, atenţia şi voinţa bâlbâitului se
concentrează încă mai mult asupra acestei stăpâniri de sine care-i scapă, ceea ce perturbă
definitiv funcţionarea automatică.
Problema articulării nu e în cauză, ci structura existenţială a relaţiei (mecanismul reglării
distanţei) nu este destul de stabilă pentru a permite angajarea comunicării în continuitatea sa.
5.5.5. Bâlbâială: rezultatul a şase defecte comportamentale
Le Huche F. (1988)* descrie cele şase defecte (definite în raport cu vorbirea normală), care
caracterizează comportamentul fizic şi mental al bâlbâitului, când el nu se bâlbâie. Le Huche
abordează bâlbâială la un nivel intermediar între nivelul superficial (simptomatic) şi nivelul
profund care corespunde factorilor psihologici şi/sau constitutivi ai bâlbâielii.
Aceste defecte sunt următoarele:
159
inversarea reflexului normal la ameliorare, în momentul apariţiei
dificultăţilor de vorbire;
pierderea contactului cu aproapele; pierderea caracterului
spontan al vorbirii;
pierderea comportamentului liniştit;
pierderea posibilităţii de a ţine cont de dificultăţile sale de
vorbire şi de-a accepta ajutorul interlocutorului;
pierderea auto-ascultării,
alterarea expresivităţii.
5.5.6. Bâlbâială şi teoriile dezvoltării
Printre teoriile psihologice, destinate explicării apariţiei şi fixării bâlbâielii găsim, de
asemenea, şi unele teorii care-şi zic de dezvoltare sau ale dezvoltării.
Trecerea de la vorbirea normală la cea anormală e considerată în acest context ca o schimbare
graduală a situaţiei familiale în care presiunile precoce ale mediului intensifică sentimentele
de insecuritate şi de anxietate ale copilului.
Johnson W. (1967) explică: limbajul copilului e de obicei ezitant şi cauza declanşării
bâlbâielii rămâne să fie căutată în capul părinţilor, în atitudinile şi reacţiilor lor, în felul în
care gândesc despre copil şi asupra faptului că ei numesc "bâlbâială" nişte ezitări verbale
normale21. Teoria semantogenetică a lui W. Johnson este deci o teorie a mediului înconjurător.
Wyatt G.L. (1969) consideră bâlbâială ca o criză de dezvoltare. în acest context bâlbâială e
considerată ca o perturbare a relaţiei copilului cu un adult important (mama), perturbare care
interferează cu prima învăţare a limbajului.
Feed-back-ul corectiv, care vine de la adult, are o importanţă particulară într-o perioadă când
copilul trece de la o formă de codaj simplu (nominalizare) la o formă mai complexă precum
învăţarea structurilor gramaticale.
Dacă acest feed-back este deseori întrerupt sau dacă e retras brusc (separarea temporară de
mama sa), copilul, care nu e capabil de aprecieri proprii şi depinde doar de feed-back-ul
intern, poate fi frustrat, tulburat şi să prezinte semne evidente de dificultate în domeniul
limbajului. Deci, dacă nu i se dă copilului un substitut matern acceptabil, retragerea sau
pierderea feed-back-ului, ca de exemplu pierderea dragostei părinteşti, el poate acţiona printr-
un amestec de furie şi anxietate faţă de această bulversare a comunicării părinte-copil.
Johnson, W. (1967), Speech Handicapped School Children, Harper and Row, New York. 160
Pe baza unui studiu asupra a 20 de subiecţi bâlbâiţi şi nebâlbâiţi, G.L. Wyatt a definit
perturbarea relaţiei mamă-copil în termeni de anxietate a distanţei (copilul bâlbâit manifestă o
nevoie intensă de intimitate emoţională şi fizică cu mama sa), de devalorizare a mamei (mania
copilului bâlbâit e percepută ca frustrantă, iritată, agresivă, urâtă) şi în cele din urmă, de teama
dezastrului (copilul bâlbâit e încercat de sentimente de îngrijorare faţă de lumea ce-1
înconjoară).
Aceste sentimente intense şi contradictorii antrenează o diminuare a capacităţii sale de
comunicare. Manifestările exterioare ale acestei tulburări sunt ezitarea şi dificultatea de a găsi
cuvintele şi de a prevedea scheme verbale. Se poate instala imposibilitatea de a intra în
comunicare la un nivel relativ înalt, regresul la forme anterioare (repetate), pauze umplute cu
repetiţii impulsive a unor silabe şi a unor sunete iniţiale - sindrom numit în mod obişnuit (de
obicei) "bâlbâială".
5.5.7. Teoria socio-psihologică: Westrick, 1980
Westrick pune următoarea întrebare: "De vreme ce subiectul bâlbâit a învăţat să vorbească
normal Şi e capabil să vorbească normal în anumite circumstanţe, care e cauza bălbâieliiT22.
Bâlbâială e bazată pe o teamă de dialog, teamă condiţionată de experienţa subiectului; este
consecinţa fricii, a prezentării lui însuşi, o lipsă de încredere în sine.
De fapt, spre trei ani orice copil se bâlbâie pentru că se încurcă în tehnica exprimării verbale,
el nu e capabil încă să folosească formele adecvate pentru a exprima cele cunoscute şi trăite.
Multe din astfel de dificultăţi dispar rapid în condiţii normale, dacă părinţii nu manifestă o
atitudine temătoare, nu reacţionează emoţional şi nu intervin pentru a-i face observaţii şi a-1
corecta. încrederea în sine este atunci puternic zguduită, copilul se teme să mai comunice şi să
facă declaraţii personale.
Dacă copilul acumulează multe experienţe negative în ce priveşte maniera în care se
reacţionează faţă de spusele sale, el ştie că vorbind va provoca reacţii. Astfel rezultă o
nesiguranţă verbală foarte mare şi o spontaneitate foarte tulburată. Deci, factorii sociali sunt
unii dintre cei ce justifică această nesiguranţă a dialogului.
Bâlbâială constituie un regres prin emiterea de sunete copilăreşti, de silabe stăruitoare şi
stereotipe. Copilul foloseşte o matavcAtoa*» ^vxx %\ «âsaşVsx impulsiva, el îşi activează
organele fonatoare într-o manieră infantilă. In loc să descopere, el articulează. E vorba deci de
o reacţie verbală condiţionată.
22
Westrich, Der Sotterer Psyckologie und JJierapie, citat în: Thanen, M. (fâră an), "Psychologie et
therapie du begue (memoire)". Centre d'audiophonologie de Liege.
161
în fond, toată lumea cunoaşte aceste momente de ezitare, dar bâlbâitul cunoaşte o fixaţie
patologică a acestei soluţii în afara oricărei întâlniri nesigure. Bâlbâială apără subiectul de
luarea unei poziţii personale.
Anturajul întreţine bâlbâială pentru că există tendinţa de a pretinde mai puţin subiectului
bâlbâit, i se zice ceea ce trebuie să spună, se iau decizii în locul lui. în plus el devine centrul
de interes (deseori bâlbâială survine la un copil atunci când soseşte un nou frăţior sau o
surioară), eşecurile şcolare sunt şi ele scuzate datorită bâlbâielii. Pe scurt, toate concură la a-1
recompensa pe bâlbâit, când el nu-şi dezvăluie personalitatea.
în concluzie, bâlbâială e un comportament neadaptat pentru a nu-şi pune în pericol propria-i
persoană.
5.5.8. Bâlbâială: tulburare a realizării limbajului în cadrul unei patologii a relaţiei
Pentru J. de Ajuriaguerra, R. Diatkine, M. Stambak (1958)* este necesar să se iasă din
"dilema" în care opunem explicaţiile fiziologice celor psihologice. Nu e posibil să edifici o
teorie a bâlbâielii fără a face referiri la o concepţie generală a limbajului în geneză şi
realizarea sa. Teoriile parţiale clarifică anumite puncte, dar nu pot rezolva problema
patologică.
Astfel, bâlbâială nu poate fi considerată ca tulburare a unei structuri anatomice pentru că
limbajul nu este reductibil la activitatea unei structuri. "Celălalt" face parte din cercul
realizării limbajului. Limbajul, în calitate de comunicare, implică un angajament care poate fi
utilizat de către subiect sub formă de apel sau agresiune şi poate fi interpretat de semeni sub
forma unei gratificaţii sau a unei pedepse.
Dificultăţile de formulare pot fi în raport cu o întârziere a dezvoltării lingvistice sau cu o
reacţie de neorânduială într-o situaţie care implică un asemenea angajament. Sistemele
fiziologice trebuie înţelese nu doar ca acţionând, ci reacţionând în cadrul relaţiei de
comunicare.
Bâlbâială este restructurare şi nu dizolvare (descompunere). Apare în perioada când limbajul
are cea mai mare valoare în viaţa relaţională a copilului. Limbajul permite copilului să-şi
conştientizeze propria-i unitate. Dacă stadiul de început al bâlbâielii este legat de un ansamblu
defavorabil de elemente, tulburarea lingvistică influenţează relaţiile copilului cu anturajul său.
Bâlbâială este folosită uneori inconştient în lupta împotriva angoasei şi devine mecanism de
apărare. Bâlbâială ia naştere prin îmbinarea unui anumit număr de elemente, fără a construi de
fapt suma acestora. E o formă nouă prin care primele elemente îşi pierd caracterele originale
şi, în al doilea rând, fac parte dintr-un mod nou de adaptare.
162
Această recondiţionare explică dificultăţile de tratare, căci bâlbâială face parte din atitudinile
care reapar la fiecare dificultate a existenţei
5.5.9. Explicaţie într-o optică bioenergetică
Derora G. (1979) : "Corpul are motivele sale pe care raţiunea le-a uitat. Aceasta e
fundamentul pe care se clădeşte personalitatea. Fiecare individ funcţionează după un proces
de dezvoltare energetică, care îi e propriu şi care-1 caracterizează pe planurile somatic, psihic
şi relaţional. Acest proces e definit într-o largă măsură prin factorii inconştienţi de ordin
afectiv. Aceştia influenţează asupra ansamblului psiho-corporal al organismului prin
intermediul tensiunilor musculare.
Unele dintre aceste tensiuni, se înscriu cronic în locuri specifice ale corpului, al sistemului
respirator în particular, cu efecte limitative asupra economiei şi fluxului energiei vitale (bio-
energie sau energie organică).
In special în timpul micii copilării, în fiecare fiinţă se înscrie un ansamblu de tensiuni cronice.
Ele constituie un sistem de ocrotire emoţională servind la protecţie pe de o parte împotriva
simţăminteior prea negative, chiar ameninţătoare pentru integritatea sa în raport cu anumite
situaţii exterioare repetate, mediul părintesc şi sociocultural, şi pe de altă parte împotriva
manifestării anumitor stimulări interne: pulsaţii, dorinţe, aşteptări, emoţii de a căror
manifestare se teme.
Astfel, o dată cu personalitatea se dezvoltă, în fiecare organism, ceea ce Wilhelm Reich a
numit o armură musculară inconştientă opusă somatic structurii caracteriale, amândouă
identice din punct de vedere funcţional. Aceasta instaurează şi menţine mecanismele apărării
Eu-lui şi modalităţile de funcţionare proprii fiecărui individ vis-â-vis de evenimentele vieţii,
condiţionându-i procesele bio-energetice.
Oricât de adecvate ar fi aceste mecanisme în momentul constituirii lor, ele vor deveni deseori
o piedică pentru subiect. Acesta, închis în armura sa caractero-musculară şi limitat în
potenţialul său energetic, nu mai răspunde în mod adecvat realităţii momentului. De aici
rezultă eventuala apariţie a tulburărilor somatice şi psihice de diverse grade.
Starea de bunăstare şi de sănătate din contră, se bazează pe existenţa unui potenţial suficient
de energie şi presupun ca această energie să nu fie împiedicată de blocaje emoţionale şi de
tensiunile musculare ce le însoţesc.
De asemenea, practica bioenergetică conduce la analiza caracterului şi a celor trăite de
persoană prin observarea aspectelor energetice şi afectivo-musculare ale organismului.
Această analiză merge mână în mână cu experimentarea noilor modalităţi de funcţionare care,
la rândul lor, vor fi confruntate cu realitatea momentului. în acelaşi timp veghează ca
experienţele trăite într-o situaţie analitică să fie integrate în realitatea
163
persoanei: realitatea trecutului său, a corpului său, a sexualităţii sale, precum şi realitatea
mediului său înconjurător cotidian, fizic şi social.
Redând individului capacitatea de a-şi mări potenţialul energetic şi de a-şi regla în mod liber
utilizarea sa, analiza bioenergetică deschide capacitatea spre plăcere, dezvoltarea şi realizarea
de sine".
5.6. APARIŢIA ŞI SIMPTOMATOLOGIA BÂLBÂIELII
Făcând o caracterizare a acestei tulburări de limbaj, Y. Lebrun (1996)23 menţionează: "spre
deosebire de alte tulburări ale comunicării verbale, bâlbâială nu este legată nici de
inteligenţă, nici de nivelul sociocultural. Ea poate afecta atât omul de geniu cât şi debilul
mintal, indivizi beneficiind de o solidă educaţie, ca şi cei needucaţi. Ea poate fi prezentă la
subiecţi care de altfel posedă o măiestrie extraordinară a limbii, măiestrie care se traduce
printr-o producţie literară de calitate sau construcţii ale discursurilor întocmite cu
pricepere"
Ca urmare a studiilor efectuate asupra persoanelor bâlbâite, adulţi şi copii, se poate afirma că
bâlbâială reprezintă una dintre cele mai frustrante tulburări de limbaj, ce se manifestă ca o
disfuncţie a ritmului şi a fluenţei vorbirii şi se exprimă prin simptome vizuale, auditive,
kinestezice şi neuro fiziologice.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, circa 5-8% dintre copiii în vârstă până
la 5 ani prezintă anumite dificultăţi de vorbire şi limbaj. Unele dintre aceste dificultăţi nu pot
fi depăşite prin forţele proprii ale copiilor şi se fixează sub forma unor tulburări care, dacă nu
sunt corectate de către specialişti, pot perpetua pe parcursul întregii vieţi, secondate de
întregul cortegiu de urmări ce pot apare şi dezvolta.
De regulă, bâlbâială apare la vârsta de trei-patru ani şi este, în cele mai multe cazuri, o
manifestare pasageră în evoluţia şi dezvoltarea limbajului copilului. Astfel de manifestări se
datorează, pe de o parte, unui ritm intens de achiziţie şi de dezvoltare a limbajului sub toate
aspectele sale şi, pe de altă parte, unor dificultăţi de natură motorie datorită impreciziei
funcţionării aparatului articulator. Aceste disfuncţionalităţi se agravează de multe ori, datorită
reacţiilor negative ale familiei şi anturajului prin modul în care ele sunt percepute şi resimţite
de copil.
Astfel, bâlbâială se instalează în cadrul unor situaţii de comunicare declanşată fiind de
prezenţa unui (unor) alt(i) factor(i) ce stă(au) la originea
Lebrun, Y. (1996), IM begue, iiterature ei politique, în: Anne Van Hout şi Frantjoise Estienne (coord.)
(1996), Op.cit, pag. 28. 164
agentului declanşator (neurologic, lingvistic, motric sau psihologic). Se creează un fel de
stereotipie dinamică prin care o dată declanşată bâlbâială cuprinde nu numai organele de
emisie şi articulare ci uneori întregul corp, manifestându-se şi diferite reacţii fiziologice,
urmând un anumit traseu fix, după cum rezultă şi din figura de mai jos:
de către anturaj „2. conştientizarea

K
de către copil sau subiect 1. frecvenţa vorbirii ^
3. surpriza 9. frecventa vorbirii + + + .
t A ^
I 4. stres
8. intensificarea bâlbâielii 4—■"
y 5. acţiune represivă
7. intensificarea stresului / ** indusă de mediu
personală
6. frica de a vorbi hipercontrol

Figura nr. 5.1. Circuitul instalării bâlbâielii (după Anne Van Hout şi Francoise Estienne,
1996, Op.cit., pag. 183)
5.6.1. Efecte ale bâlbâielii asupra personalităţii bâlbâitului
După ce am trecut în revistă câteva dintre teoriile referitoare la relaţiile dintre bâlbâială şi
structura personalităţii, să vedem cum se răsfrâng în mod direct efectele bâlbâielii asupra
personalităţii celor afectaţi.
Tulburările limbajului, menţionează E. Verzea (2003), indiferent că se produc în plan expresiv
sau impresiv, determină perturbări la nivelul personalităţii şi ca atare al comportamentului,
care se agravează odată cu creşterea dificultăţilor acestuia24. Indiciul cel mai evident al unor
tulburări de personalitate ale copiilor bâlbâiţi, susţine acelaşi autor, îl constituie adoptarea
unor comportamente antisociale, imposibilitatea sau slaba integrare în colectiv, izolarea
sau închiderea în sine, negativismul şi
24
Verzea, E. (2003), Tratat de logopedie, voi. I, Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucureşti.
165
încăpăţânarea, subaprecierea forţelor proprii, manifestarea unor atitudini defavorabile
societăţii.
La copii cu aceeaşi categorie de tulburări de limbaj, Vrăşmaş şi Stanică (1997) au remarcat
modificări ale emotivităţii în sensul creşterii ei, manifestată prin stări de anxietate,
nesiguranţă, trăirea unor sentimente de oprimare, care accentuează tulburarea de exprimare23.
Reacţiile emotive sunt foarte puternice, nestăpânite, asociate cu tulburări neuro-vegetative.
La multe dintre persoanele bâlbâite apare o dezorganizare a activităţii, o stare de hiperactivare
şi nelinişte legată de posibilităţile lor de a se exprima, tulburări de concentrare a atenţiei,
dezorganizarea funcţiilor mentale şi psihice, diminuări ale ritmului gândirii datorate unor
blocaje induse de spasmele ce blochează vorbirea sau de frica de eşec, simptome prezente şi
la copiii cu inteligenţă peste medie.
C. Păunescu (1966) a observat relaţia dintre conştientizarea defectului şi dificultăţile de
comunicare. Cu cât se agravează tulburarea de vorbire a bâlbâitului, cu atât el devine mai
singuratic, mai retras şi mai introvertit26. Conştiinţa dificultăţilor de pronunţie şi de exprimare
poate conduce la imposibilitatea comunicării spontane şi corecte, datorate tensiunii
emoţionale, ce conduce Ia producerea unor neconcordanţe între nevoia de a comunica şi
posibilitatea realizării ei în practică.
Aceeaşi conştiinţă a dificultăţilor şi a neputinţei de a le învinge şi a ie controla conduc la o tot
mai accentuată tendinţă de izolare de alţii, de evitare şi fugă în faţa responsabilităţilor,
simultan cu creşterea angoasei, a neîncrederii în sine şi a complexelor de inferioritate.
într-un atare context de viaţa interioară scad şi performanţele la învăţătură, cu toate că nu sunt
afectate procesele inteiectuale-cognitive. în multe situaţii apare absenteismul accentuat,
chiulul şi chiar abandonul şcolar, ca manifestări relevante că respectivul elev nu mai doreşte
să fie în rândul celorlalţi. In alte situaţii, pentru a răspunde atitudinilor de înjosire, jignire sau
desconsiderare ale unora dintre membrii familiei, colegi sau cadre didactice, bâlbâitul poate
adopta o atitudine ostilă sau recalcitrantă, manifestându-se fie printr-un negativism
generalizat, fie prin atitudini nepoliticoase şi grosolane, în cadrul relaţiilor dintre el şi ceilalţi,
acestea putând dobândi un caracter confiictual deschis.
Alte efecte ale bâlbâielii asupra personalităţii bâlbâitului se pot concretiza în diminuarea
curajului şi creşterea inhibiţiei corticale, iar ca
Vrăşmaş, E., Stanică C. (1997), Terapia tulburărilor de limbaj. Intervenţii logopedice, EDP, Bucureşti.
26
Păunescu. C. (1966), Studii şi cercetări logopedice, EDP. Bucureşti. 166
urmare o spontaneitate mai mică, în special în situaţiile în care trebuie să se producă verbal în
faţa unor persoane necunoscute.
Relaţia dintre gravitatea bâlbâielii, sensibilitatea şi vulnerabilitatea bâlbâitului a fost studiată
şi de către Oyler, M.E. (1998), constatând că un copil care are o bâlbâială uşoară este tot atât
de vulnerabil ca şi un altul care are o formă mai gravă. Concluzia este că nu prea are
importanţă gravitatea bâlbâielii ci faptul că e prezentă. Aceeaşi autoare consideră că bâlbâiţii
posedă multe însuşiri pozitive dintre care menţionează: imaginaţia, creativitatea, intuiţia,
receptivitatea, o bună capacitate de înţelegere şi o afectivitate crescută27.
Potrivit opiniei exprimate de către Abe Smith (1977), o persoană suferindă din cauza
bâlbâielii, atunci când un copil îşi descoperă bâlbâială, primul său impuls este de frică şi
panică, deoarece el nu doreşte să fie ţinta atenţiei celorlalţi copii şi colegi prin faptul că e
diferit de ei. Ironiile, imitarea şi batjocura celorlalţi îl fac conştient de defectul său28. Mai
târziu, şi în mod treptat, copilul se obişnuieşte cu handicapul său şi îl admite, începând să
înţeleagă că cei care îl ironizau nu intenţionau să-i creeze o stare de disconfort sau să-1
jignească, ci sunt persoane suferinde de anumite complexe de inferioritate pe care încercau să
le depăşească prin ironizarea unor alte persoane cu dizabilităţi majore.
5.7. PERSONALITĂŢI CARE S-AU BÂLBÂIT

In literatura de specialitate sunt prezente cu studii în domeniu sau citate de către alţi
specialişti, o mulţime de personalităţi ale vieţii artistice sau politice, care au suferit din cauza
bâlbâielii lor.
în acest sens, Lebrun, Y. (1996) îi prezintă pe: Lewis Caroll' Winston Churchill; Aneurin
Bevan; Somerset Maugham; Arnold Bennett; Charles Lamb; Leigh Hunt; Charles Kingsley;
Georges VI, după care prezentăm, în continuare pe Winston Churchill; Arnold Bennett,
Somerset Maugham şi Georges VI29, în mod succint.
Oyler, M.E. (1998), Sensitivity and vulnerabilitiy. Are they allesing?, Fulleston University, California.
28
Smith, A. (1977), What I learned about Stuttering? Cf. Vrăşmaş, E., Stanică, C. (1977), Op.cit.
29
Lebrun, Y. (1996), La begue, literature et politiqiie, în: Arme Van Hout, Estienne Fran^oise (1996), Les
besaimenîs, Masson, Paris. Milan.
167
5.7.1. Winston Churchffl
Ca şi compatriotul său Caroll, W. Churchill (1874-1965) era bâlbâit. în plus, avea
stigmatism. Bâlbâială sa era severă atunci când el trebuia să vorbească în public fără să fi
putut pregăti ceea ce avea de spus. A improviza era pentru el foarte greu. De asemenea, el
acorda multă atenţie pregătirii discursurilor sale. Cel mai adesea, el dicta secretarei sale
ceea ce îşi propunea să spună. El se plimba de-a lungul şi de-a latul biroului său în timp ce
elabora bâlbâind prima versiune a expunerii sale. Apoi secretara dactilografia textul dictat.
Churchill corecta şi ameliora această primă versiune pe care o prezenta deseori şi soţiei sale
Clementine. Aceasta făcea câteodată remarci sau aducea unele observaţii de care Churchill
ţinea cont şi-şi modifica textul. El îi indica secretarei, de asemenea, pauzele pe care trebuia
să le facă. Acestea erau numeroase. în cea mai mare parte a timpului, frazele erau decupate
în segmente de câteva cuvinte. Secretara dactilografia textid din nou, având grijă să bată de
la capătul rândului fiecare nouă frază ce trebuia rostită după o pauză.
După aceasta, Churchill se străduia să memorizeze textul citindu-l cu voce tare şi aducându-i
noi corecţiuni dacă era cazul. înainte de a lua cuvântul în public, el îşi recitea textul,
asigurându-se în acelaşi timp că filele îi erau aranjate în ordine. în cele din urmă, luând loc
ta tribună, îşi prezenta discursul aruncându-şi din când în când privirea pe notiţele
personale. Vorbea destul de lent, cu o voce gravă, făcând o scurtă pauză la sfârşitul fiecărei
sintagme. Se poticnea puţin sau chiar deloc. în general discursurile sale făceau impresie,
căci Churchill avea prestanţă în vorbire.
Imediat după ce vorbea, Churchill căuta să afle care a fost impactul discursului său în rândul
auditoriului. In acelaşi timp, el. se simţea uşurat: proba a fost trecută.
Deoarece atunci când trebuia să ia cuvântul într-un moment neprevăzut avea tendinţa de a se
bâlbâi şi chiar de a-şi pierde şirul ideilor, în acele momente, se silea să anticipe întrebările şi
obiecţiile adversarilor săi politici în scopid pregătirii răspunsurilor sale. Câteodată, atunci
când interpelarea opoziţiei era diferită de ceea ce fusese prevăzut, i se întâmpla să dea totuşi
răspunsul pe care îl avea pregătit, ceea ce a făcut ca într-o zi să spună unui parlamentar că
artileria lui Churchill era puternică, dar inflexibilă. Un alt membru al Haute Assemblee îi
imputa întotdeauna discuţiile, dar niciodată peroraţiile.
în ciuda dificultăţii de a pronunţa un discurs fără a se poticni, Churchill urca deseori la
tribună căci era convins că verbul era cea mai bună armă a omului politic. De-a lungul vieţii
sale, el s-a străduit să-şi depăşească handicapul în scopul continuării carierei sale de om de
stat.
168
Datorita perseverenţei în pregătirea discursurilor şi având întotdeauna notiţele la îndemână,
Churchill reuşea deseori să-şi impresioneze auditoriul. Dar el rămânea conştient de lipsa sa
totală de spontaneitate şi din acest motiv, nu se considera un orator veritabil.
Pentru el, adevărata măiestrie a artei oratorice implica posibilitatea de a lua cuvântul în
public fără nici o pregătire prealabilă. Această facultate a discursului "tontepede" i-a lipsit
întotdeauna.
5.7.2. Somerset Maugham
De-a lungul vieţii sale, scriitorul englez S. Maugham (1874-1965) a suferit de balbism. Ajuns
la apogeul carierei literare şi bogat, el spunea cu amărăciune: "Dacă nu aş fi fost bâlbâit, aş
fi putut ajunge un mare om". Celor care-i invidiau succesul, el răspundea că având această
tulburare, el şi-a plătit partea sa de fericire.
Copil şi orfan, Maugham a suferit ironiile micilor săi camarazi, precum şi bruftuluieli din
partea profesorilor. Primii râdeau de felul său de a vorbi, iar ultimii se enervau. Bâlbâială sa
şi reacţiile determinate de această situaţie îi erau atât de penibile încât se ruga lui
Dumnezeu, cu toată fervoarea sufletului său de copil, să îl vindece de răul său. Dar
rugăciunea nu i-a fost ascultată şi Maugham şi-a pierdut credinţa.
într-unui din romanele sale, "Of Human Bondage", întrezărim reluat, ecoul zbuciumului
cauzat de bâlbâială în tot timpul copilăriei sale. Fără îndoială, cu Philip Carey, personajul
central al romanului, s-a identificat în suferinţă, căci chiar dacă acesta nu este bâlbâit, el
suferă din cauza batjocurii celorlalţi pentru infirmitatea piciorului său chircit. In plus când
în clasă profesorul îl maltrata, el nu mai putea să se exprime. Asemeni copilului Maugham şi
personajul cărţii îşi pierde credinţa.
Putem deci vedea în "Of Human Bondage" o încercare a autorului de a se elibera de
traumele provocate în copilăria sa de bâlbâială, o lucrare cu efect catartic. Separe însă că
eliberarea aşteptată nu s-a îndeplinit decât pe jumătate. Autorul i-a confesat nepotului său
Robin Maugham umilinţele unei zile dintr-o gară din Londra, zi pe care nu putea totuşi să o
uite. Copil fiind, trebuia să plece cu trenul de la Londra la Whitstable.
După ce a stat mult timp la rând la bilete în gară, când îi veni rândul la bilete, el fu incapabil
să pronunţe numele destinaţiei sale. în timp ce încerca în zadar să spună "Whitstable", el fu
dat de-o parte de doi călători impacientaţi. Trăind un acut sentiment de ruşine şi
amărăciune, el fu obligat să mai stea încă o dată la rând la bilete.
Somerset Maugham îl întâlnea frecvent pe W. Churchill. Cei doi erau născuţi în acelaşi an şi
au murit amândoi la 91 de ani. In plus au suferit amândoi de aceeaşi tulburare: balbism.
Cum se derulau întâlnirile
dintre omul de stat şi romancier? Conversaţia între cele două celebrităţi îmbrăca forma
limbajului scris, fiind incapabili sa vorbească fără a se poticni, conversaţia treâuia să aibă
ceva în aceiaşi timp hazliu, dar şi cumplit. Discutau ei vreodată de bâlbâială, cea care îl
determina pe unul să-şi pregătească minuţios discursurile sale şi pe altul să-i limiteze
contactele sociale? Care le-ar fi fost destinul dacă ar fi pătat să vorbească cu uşurinţă în
toate ipostazele?
5.7.3. Arnold Bennett
La un banchet organizat în cinstea sa, scriitorul A. Bennett (1867-1931) a fost rugat să ţină
un discurs. Deoarece el era bâlbâit şi vorbea greu în public, Bennett se ridică şi fluturăndu-şi
peniţa, spuse simplu: "Doamnelor şi domnilor, eu nu vorbesc, eu scriu!" şi se aşeză.
în timpul vieţii, Bennett a căutat să se vindece de această tulburare ce constituia o piedică în
viaţa sa socială. Astfel, el urmă diverse tratamente, dar în zadar. Somerset Maugham. (1944)
i-a făcut un portret tragic: "Era greu să vezi răul care-l cuprindea câteodată când trebuia să
spună ceva. Era o adevărată tortură pentru el. Puţină lume îşi dădea seama ce însemna
pentru el să vorbească. Ceea ce pentru marea parte a oamenilor este atât de simplu, precum
este a respira, pentru el necesita un efort constant. Asta îl epuiza. Puţini erau cei care ştiau
ce umilinţe îndura, ridiculul la care era expus şi neliniştea ce-1 cuprindea, şi dezagreabilul
sentiment de a se şti plicticos, şi exasperarea de a se gândi la o remarcă amuzantă sau
pertinentă, şi lipsa îndrăznelii de a o formula de teamă că bâlbâială sa îi va răpi tot
farmecul. Puţini cunoşteau disperarea ce-l încerca de a nu putea stabili un contact cu alţi
bărbaţi. Poate Arnold nu ar fi devenit niciodată scriitor dacă nu ar fi suferit de această
tulburare care l-a determinat la autoanaliză, la introspecţie ".
Se poate să ne întrebăm în ce măsură Maugham s-a descris pe el descriindu-l pe Bennett.
Este probabil ca Maugham să fi trăit majoritatea sentimentelor pe care i le atribuia lui
Bennett. Poate chiar l-a pierdut din vedere pe cel pe care-l descria atunci când el vorbeşte de
imposibilitatea de a stabilii o relaţie cu alţi " hommes" (bărbaţi în text). Maugham era
homosexual, în timp ce Bennett a căutat adesea, se pare, contacte feminine. Relaţiile sale
erau însă compromise din cauza bâlbâielii sale.
Remarca privitoare la vocaţia literară a lui Bennett se aplică poate şi ea lui Somerset
Maugham. Acesta întreprinsese şi îşi duse la bun sfârşit studiile de medicină, înainte de a se
întoarce definitiv la literatură. S-ar putea ca bâlbâială şi introspecţia ce a generat-o, au jucat
un rol considerabil în această schimbare de direcţie.
170
-■
5.7.4. Georges VI
în cartea sa "Not Good at Talking" (1984), Tim Newark afirmă că tatăl său suferea ca şi el,
de bâlbâială. Fiind copil, tatăl lui Tim a fost într-o zi mustrat de soţia sa. Iritată de
poticnirile sale, aceasta i-a spus: "Vă rog mult, vorbeştele King's English". Tatăl lui Tim
răspunde: "Dar aceasta e ceea ce fac eu, de vreme ce regele se bâlbâie!". Această replică a
fost pentru copil ca o palmă puternică destinată a-i insufla respectul persoanei regale.
Totuşi, băiatul a avut dreptate: regele Angliei Georges VI (1895-1952) era bâlbâit.
Prinţul Alhert, duce al York-ului, cunoscut sub numele de Georges VI se bâlbâia de la vârsta
de 7-8 ani. Bâlbâială sa era în mod evident accentuată atunci când el trebuia să-l înfrunte pe
tatăl său care era foarte nemulţumit de rezultatele şcolare mai degrabă medii ale fiului său.
La şcoală, Albert se temea să vorbească în faţa colegilor de frică să nu se facă ridicol. El
alegea mai curând varianta de a nu răspunde la întrebările profesorului decât să se bâlbâie
şi să fie batjocura clasei. I s-a întâmplat nu numai odată să primească note mici, luândui-se
tăcerea de către profesori drept o mărturie a neştiinţei şi ignoranţei sale. Atunci când a
terminat şcoala medie, el a fost clasat ultimul.
Intrat la şcoala de marină, prinţul a luat parte la diverse croaziere. La fiecare escală, el se
temea să întâlnească jurnalişti avizi să ştie cât mai multe despre propria sa persoană.
Deseori el găsea un amic ce-i semăna şi-lpunea pe acesta să se înfrunte cu presa.
Pentru a-1 pregăti pentru îndatoririle sale princiare, el a fost supus diverselor metode de
reeducare ortofonică, dar fără nici un rezultat. Vorbirea în public rămânea, pentru el o
greutate.
în 1926, ducele de York, având vârsta de 31 de ani, l-a întâlnit pe Lionel Logue, inginer de
origine australian devenit ortofonist. Logue l-a luat pe prinţ la tratament şi l-a învăţat să-şi
controleze mai bine respiraţia, ceea ce a avut ca efect uşurarea vorbirii. După câteva luni de
tratament, Albert fu capabil să pronunţe cuvântări fără a se prea poticni, cu excepţia
cazurilor în care era obosit, stresat sau emoţionat. Ca la majoritatea celor suferinzi de
această tidburare, stresul şi emoţia îi perturbau puternic elocuţia. Se povestea că el ar fi fost
incapabil să o întrebe, rostind cu gura sa, pe Lady Elizabeth Bowers-Lyon dacă acceptă să-i
devină soţie, şi că a trebuit să-i scrie în grabă cererea pe o bucată de hârtie.
Devenită ducesă de York, Elizabeth s-a străduit să-şi încurajeze şi susţină soţul de fiecare
dată candel trebuia să vorbească în public.
La anunţul abdicării lui Edouard VIII lumea se întreba dacă fratele său, prinţul Albert, ar
putea urca la tron. Se cuvenea să aibă Anglia un suveran bâlbâit? Cuvântarea pe care a
trebuit să o ţină în ziua încoronării
171
şi discursurile de la tribună, ce urmau mai apoi, au fost pentru noul rege două probe foarte
grele pe care el a reuşit cu toate acestea să le depăşească cu ajutorul lui Logue.
Ducele de York, devenit Georges VI, a continuat să se teamă de cuvântări. El se temea în
special de discursul de Crăciun care se transmitea la BBC "este un supliciu pentru mine"
spunea el. Spre deosebire de Churchill, el se bâlbâia mai puţin când improviza decât atunci
când, trebuia să ţină un discurs. Dar în calitate de suveran, erau foarte puţine situaţiile care-
i permiteau să improvizeze atunci când lua cuvântul în public. De obicei, el trebuia să expună
un text care era elaborat în colaborare cu guvernul şi aceste discursuri oficiale, îi erau
dezagreabile, pentru că trebuiau citite.
Georges VI îl găzdui o zi pe noul ministru al sănătăţii. Acesta ceru permisiunea de a-şi
exprima admiraţia sa pentru maniera în care suveranul îşi depăşea problema legată de
tulburarea sa de vorbire. Ministrid despre care este vorba se numea Aneurin Bevan.
In continuare, prezentăm trăirile unei persoane bâlbâite din România, aşa cum şi-a perceput-o
şi trăit-o ea.**
Motto: "Cu cât te bâlbâi mai tare, cu atât te sileşti să scrii mai bine. Te răzbuni astfel ca n-ai
putut să fii orator. Bâlbâitul e un stilist înnăscut. "
EMIL CIORAN
M-am decis ca în prima parte a lucrării să prezint un fel de istoric al propriului caz, care să
surprindă momentul apariţiei bâlbâielii, evoluţia sa, posibilele cauze, implicaţiile şi impactul
pe care le-a avut asupra dezvoltării personalităţii mele şi asupra relaţiilor interpersonale,
urmând ca în partea a doua a lucrării să mă opresc asupra câtorva delimitări conceptuale
ale bâlbâielii şi asupra unor modele de intervenţie psihoterapeutică disponibile în literatura
de specialitate, care să mă ajute să-mi înţeleg mai bine reacţiile, temerile, uneori chiar şi
atitudinile şi comportamentele generate sau accentuate din cauza acestei tulburări.
Menţionez că datele ce le voi prezenta în continuare, mai ales cele referitoare la copilăria
mică şi perioada preşcolară, mi-au fost furnizate de către părinţi, iar informaţiile cu privire
la perioada şcolară până în prezent mi-au fost generate de propria reamintire a unor situaţii,
evenimente de viaţă, care mi-au rămas întipărite în asociere cu acesta tulburare.
'* Datele au fost prezentate în cadrul unei lucrări de seminar. 172
Din discuţiile purtate cu părinţii a reieşit ca m-am născut la termen, că pe perioada sarcinii
mamei nu i-a fost administrat nici un tip de medicaţie, perioada prenatală desfaşurăndu-se în
lipsa unor evenimente ce ar fi putut să afecteze în sens negativ fătul şi sub o supraveghere
medicală adecvată, naşterea de asemenea având loc în condiţii normale şi fără complicaţii.
Dobândirea tuturor achiziţiilor importante specifice sugarului şi copilului mic (ex: suptul,
întoarcerea capului la auzirea numelui, gângureala, menţinerea poziţiei capului, poziţia
şezut, târâtul, şi mai apoi mersul) s-au realizat în limitele normale raportate la parametri de
dezs'oltare neuropsihologică. Am început să spun primele cuvinte înainte de vârsta de un an
(părinţii nu-şi mai amintesc cu exactitate vârsta cronologică la care s-au produs), fără să mă
poticnesc, fără să prezint tulburări de ritm sau fluenţă în vorbire sau evitare a comunicării,
atât cu copii de vârsta mea cât şi cu adulţii.
începând cu perioada grădiniţei, părinţii au observat că mă
confrunt uneori cu mici dificultăţi legate de pronunţia unor cuvinte, mai
ales a acelora care începeau cu litera "r" sau cu consoane succedate de
"r" (ex.: tractor, credinţă, brad, drag, etc), însă deoarece acestea
interveneau rar în vorbirea mea le-au pus pe seama rotacismului meu,
posibilelor momente de oboseală sau irascibiliiate sau a unei discrepanţe
între ritmul cu care gândeam şi îmi reprezentam mintal o propoziţie şi
abilităţile lingvstice de redare specifice vârstei, considerând că deocamdată
nu era necesară intervenţia unui logoped, mai ales că nici educatoarea nu
semnalase aceste aspecte. Pe parcursul grădiniţei im am întâmpinat
dificultăţi în implicarea în sarcinile cerute, aveam prietene cu care mă
jucam, eram apreciată de către aducătoare, obţineam roluri şi nu refuzam
să recit poeziile în cadrul serbărilor (aici trebuie să menţionez un aspect
relevant cred eu, acela că mai ales în grupa mica, dar şi în cea mijlocie,
mama trebuia să stea lângă mine la serbări, conferindu-mi astfel mai multă
siguranţă, acest comportament încetând în grupa mare). Această
dependenţă puţin exagerată faţă de mama se mai manifesta şi înfăptui că
mereu plângeam când trebuia să rămân la bunici, acasă nu dormeam decât
cu ea, nu îmi plăcea să mă joc singură şi plângeam după ea dacă mă ducea
la grădiniţă. Relaţiile cu tatăl şi sora mea mai mare au fost întotdeauna
foarte bune, obţinând mereu suport din partea lor, chiar o doză însemnată
de răsfăţ, mai ales ca eram cea mai mică din familie.
Aproape de începerea perioadei şcolare părinţii m-au dus la logoped pentru a verifica în ce
măsură rotacismul meu putea să reprezinte o problema ulterioară, însă din rezultatele
investigării nu reieşeau motive de îngrijorare. De asemenea, în perioada menţionată până
acum şi în prezent nu am avut nici un fel de boli de natură endocrinologică, neurologică sau
173
psihiatrică, copilăria fiind marcată doar de bolile specifice (varicela şi oreon), însă fără
complicaţii.
Perioada şcolară mică (clasele 1-3) s-a desfăşurat relativ fără probleme: eram prima din
clasa şi preferata învăţătoarei, am achiziţionat repede şi fără probleme scris-cititul (mici
dificultăţi, însă pe care le-am depăşit uşor, au fost despărţirea în silabe şi încurcarea în scris
a literei "f" cu "v", însă pentru o perioada scurta de timp, cititul cu voce tare sau în faţa
clasei, relatarea orală a lecţiilor necreăndu-mi probleme deocamdată), calculul numeric,
exerciţiile aritmetice şi de geometrie desfăşurăndu-se puţin mai greu în comparaţie cu orele
de citire, scriere, gramatică şi compunere, unde manifestam abilităţi şi interese crescute.
începând cu clasa a 2-a, cerinţele învăţătoarei faţă de cititul oral (mă refer aici la fluenţă,
cursivitate, claritate, rapiditate) au crescut, acest fapt cauzăndu-mi teama ca nu cumva
poticnelile mele din vorbire şi implicit şi cele din cititul oral să fie interpretate atât de clasă,
cât şi de învăţătoare ca şi lipsa de abilităţi în domeniu.
Deoarece cititul cu voce tare acasă, când eram singură sau în prezenţa părinţilor decurgea
bine, însă la şcoală mai interveneau mici poticneli pe parcursul parcurgerii textelor din
abecedar sau la expunerea orală a lecţiilor, pun toate acestea pe seama unei anxietăţi de
performanţă în stare incipientă, deoarece pe parcursul anilor aceasta se va intensifica.
Totuşi, în acesta perioadă, anxietatea creată de dorinţa de a menţine un standard ridicat de
performanţă nu mă împiedica să ridic mâna la ore, să răspund oral, săpun întrebări în clasă
sau să recit poezii la serbări.
începând cu clasa a 4-a m-am mutat la Liceul de Coregrafie şi din acest moment problemele
mele de vorbire, care până în acel moment păreau nesemnificative, au început să se
intensifice şi să interfereze tot mai mult în cadrul dezvoltării mele psihosociale. Am continuat
să mă menţin printre cei mai buni elevi din clasă, însă orele de literatură, istorie, geografie,
unde răspunsurile orale (care aveau o pondere însemnată) erau destul de frecvente şi
necesitau un nivel de elaborare mai ridicat faţă de materiile ca matematica sau gramatica,
au devenit aproape un calvar: poticnelile din cititul oral erau acum atât de frecvente şi
evidente (în mare parte cred că se datorau şi mediului şcolar şi colectivului de elevi şi
profesori noi), încât mi se întâmpla de mai multe ori să nu reuşesc să îmi citesc până la capăt
tema, să fie nevoie să iau pauze de câteva minute, iar răspunsurile orale să mi le scurtez (deşi
cunoştinţele îmi permiteau o bună elaborare a lor), căutând mereu sinonime pentru cuvintele
care îmi creau dificultăţi în pronunţarea lor, mai ales dacă acestea erau poziţionate la
început de frază şi începeau cu o consoană succedată de litera "v".
174
Dintre reacţiile fiziologice, care însoţeau toate aceste comportamente decrise mai sus,
menţionez transpiratul palmelor, tahicardie, gura uscată, accelerarea ritmidui cardiac,
senzaţia de sufocare şi de nod în gât, reacţii pe care mai târziu, prin studiile de psihologie am
ajuns să descopăr că se numără printre simptomele atacului de panică. în schimb, dacă eram
la şcoală şi răspundeam la tablă iar răspunsul meu necesita şi o expunere orală a acestuia,
aceast fapt contribuia la reducerea anxietăţii, deoarece aiantumul de atenţie nu se mai
distribuia doar asupra fricii de a nu mă bâlbâi, ci asupra realizării grafice a răspunsului. De
asemenea, limbile străine nu îmi creau probleme de citire şi răspunsuri orale (acest fapt l-am
întâlnit menţionat şi în literatura de specialitate, cum că bâlbâiţii se bâlbâie preponderent în
limba lor maternă, una din explicaţii fiind aceea că aceasta a fost cea dintâi limbă în care le-
au apărut problemele de vorbire, asocierea mentală făcându-se în acest sens).
în tot acest timp am beneficiat de sprijinul colegilor, al învăţătoarei şi mai târziu al
profesorilor, care nu au pus aceste probleme de vorbire pe seama studiului insuficient
(deoarece în cadrul lucrărilor de control scrise notele mele erau mereu mari), ci pe seama
unei temeri nejustificate de a vorbi în public.
începând cu clasa a 4-a am fost tratată logopedic timp de doi ani, iar în clasa a 7-a părinţii
mei, pentru a exclude posibilitatea unor afecţiuni (leziuni) ale sistemului nervos, m-au dus
pentru o examinare neurologică la clinica de psihiatrie, rezultatele electroencefalogramei şi
ale examenului neurologic fiind favorabile (doctorul a oferit ca explicaţie a problemelor mele
imposibil stres sau sperietură a mamei mele în timpul sarcinii).
în clasa a 8-a, din cauza unui. conflict cu profesoara de balet am fost nevoită să dau admitere
la un liceu teoretic cu profil uman. Deşi rezultatele mele şcolare au continuat să fie bune şi
foarte bune, odată cu vârsta şi din cauza unei conştientizări a acestora, problemele mele de
vorbire s-au accentuat în aşa măsură încât refuzam să îmi citesc temele la literatură,
preferând expunerea lor orală (deşi şi aceasta îmi crea mari dificultăţi, însă frecvenţa
poticnelilor scădea, deoarece prin citit puteam să vizualizez cuvântul care urma să fie citit şi
astfel, anticiparea lui să mă facă să mă blochez în faţa lui), refuzam să mai ridic mâna la ore,
chiar dacă ştiam răspunsul, poticnelile au început să apară chiar şi la limbile străine (deşi
aici frecvenţa lor era mai scăzută), iar faptul că ştiam că a doua zi urma să fiu ascultată la
ore mă făcea uneori să nu dorm noaptea.
Aceste "eşecuri" datorate problemelor mele de vorbire m-au făcut să îmi pierd încrederea în
mine, în abilităţile şi calităţile mele reale, au dus la o stimă de sine scăzutăa, la dorinţa de a
comunica mai mult cu prietenii aropiaţi (un fapt interesant pe care l-am observat la mine e
acela că mă
175
bălbâi cu o frecvenţă mai ridicată în timp ce comunic cu prietenii apropiaţi, care îmi cunosc
problema, însă faţă de persoanele pe care tocmai le cunosc pot să îmi ascund problema de
vorbire foarte bine, până în momentul în care acea persoană îmi devine mai apropiată), la
refuzul de a mai da telefoane, de a participa la sesiuni de comunicare, realizate în cadrul
şcolii sau în afara acesteia.
Acum, în facultate, nivelul anxietăţii faţă de problema mea de vorbire a mai scăzut, însă
continui să nu răspund la cursuri sau la seminarii, să nu pun întrebări în cadrul lor (de multe
ori apelez la colegele mele, rugându-le pe ele să adreseze întrebarea), iar examenele orale
reprezintă un stres destul de însemnat.
5.8. BÂLBÂIALĂ CA TULBURARE A FLUENŢEI VORBIRII
în multe dintre definiţiile date bâlbâielii, citate într-un subcapitol anterior, se menţionează
faptul că bâlbâială este şi o tulburare a fluenţei vorbirii. O vorbire lipsită de fluenţă este o
vorbire necurgătoare, neclară, împiedicată.
Potrivit lui Moret Van, A. (1996) fluenţa vorbirii este condiţionată de capacitatea mişcării
organelor articulatorii fără efort şi de respectarea pauzelor active ale discursului, susţinând
elementele cognitive şi lingvistice, care îl fac sernnificativ30.
în cadrul bâlbâielii se întâlnesc două tipuri de simptome care conduc la perturbarea fluenţei
vorbirii, şi anume:
> repetiţiile ce reproduc, prin exces de cuvinte, o informaţie deja transmisă şi
> pauzele ce întrerup discursul, creând astfel un vid.
De cele mai multe ori, repetiţiile provin din dificultăţile efectuării şi controlului mişcărilor
articulatorii, producând alte sunete (foneme) decât cele dorite de către subiect. Dificultăţile de
articulare apar ca urmare a unor tensionări crescute, necontrolate, a unor grupe de muşchi sau
poziţionării incorecte a unor articulaţii. Subiectul este pus în situaţia de a efectua efort
suplimentar, care se transformă într-o presiune subglotică crescută, fapt ce diminuează
posibilitatea de control a articulaţiilor, mai ales pentru producerea consoanelor iniţiale.
30
Moret, van, A. (1996), Troubles de lafluence, în: Hout, van, A., Estienne, F.( (1996), Op.cit., p. 90.
176
Pauzele ce survin în vorbirea bâlbâitului pot apare ca urmare a acţionării mai multor
mecanisme, şi anume:
> blocaje ale laringelui care, la pronunţia (sau emisia) sunetelor sonore, se manifestă prin
prelungiri de emisie;
> aplicarea în practică a unor tehnici sau mecanisme de evitare a emisiunilor verbale,
subiectul recurgând de multe ori la expresii stereotipe pe care le poate pronunţa fără
dificultate.
Lipsa de fluenţă verbală a bâlbâitului afectează segmente scurte cum sunt anumite părţi de
cuvinte sau foneme, care se detaşează de tempoul vorbirii.
In afara bâlbâielii, afectări ale fluenţei se mai întâlnesc şi în alte tipuri de tulburări de limbaj
ca: unele afazii, apraxii, disfuncţii şi în unele forme de dizartrie, în raport cu care logopedul
trebuie să realizeze diagnosticul diferenţial.
în vederea evaluării şi aprecierii gradelor de disfiuenţă a vorbirii bâlbâiţilor, trebuie să se aibă
în vedere următoarele:
- evaluarea să se facă în situaţii variate de comunicare a bâlbâitului, respectiv cu
interlocutori cunoscuţi şi cu interlocutori necunoscuţi;
- să se aibă în vedere situaţii diferite de comunicare, cum sunt: conversaţia, lectura şi
comunicarea monologată sau expunerea.
Evaluarea se face prin înregistrarea cuvintelor/silabelor bâlbâite şi raportarea acestora la
numărul de cuvinte/silabe produse de bâlbâit (dar nebâlbâite) pe unitatea de timp - considerată
de examinator.
S-au elaborat şi anumite scale pentru determinarea gravităţii bâlbâielii. Dintre acestea
amintim:
• grila de evaluare a lui Dalton şi Hardcastle (1977)31, care nu numai că permite o evaluare
calitativă a limbajului, ci permite şi raportarea numărului, disfluenţelor constatate, la
componentele fonetice, lexicale şi sintactice ale excursului;
• scala lui Andrews şi Harris (1964)32 structurată pe patru nivele de gravitate a bâlbâielii.
Scala permite evaluarea de la nivelul zero (în care vorbirea este aproape imposibilă şi
neinteligibilă) până la nivelul 3, în care bâlbâială este încă gravă, dar peste 70% dintre
cuvintele pronunţate nu sunt bâlbâite;
• După opinia lui Van Riper (1971), prezenţa a mai mult de două repetări de silabe sau
cuvinte, la o sută de cuvinte pronunţate,
31
Dalton, P., Hardcastle, W. (1977), Disordes ofFluency: Studies Language Disability and
Remediation, Arnold, London.
32
Andrews, G., Harris, M. (1964), Tlie Sindrom of Stuttering, Lavenham Press, Souffolk.
177
permite diagnosticul bâlbâielii33, în timp ce Couture (1990) apreciază că posibilitatea
diagnosticării bâlbâielii se situează la peste 3 repetări sau disfluenţe la suta de cuvinte
pronunţate.
5,8.1. Caracteristici ale disfluentelor bâlbâiţilor
Aşa cum am arătat mai sus, în vorbirea bâlbâiţilor se întâlnesc trei tipuri de disfluenţe:
repetările, prelungirile sau alungirile şi pauzele.
a) Repetările
Cuprind sunete (foneme), silabe sau cuvinte (respectiv particule de cuvinte), în care se află o
vocală. în cadrul evaluării bâlbâielii se înregistrează atât cele lente cât şi cele rapide, adică
superioare sau inferioare unei secunde. Cele mai lente, cu o durată mai lungă indică o
gravitate mai mare datorată unei tensiuni crescute.
Anumite repetări se întâlnesc şi la persoane ce nu se bâlbâie; diferenţele dintre repetările
bâlbâiţilor şi cele ale nebâlbâiţilor sunt date de numărul lor, adică de aspectele cantitative.
b) Prelungirile (alungirile)
Constau din alungirea anormală a duratei de pronunţie a unor sunete (foneme), în special a
celor continue: vocalele, siflantele, şuierătoarele şi fricativele, Alungirile se pot datora unor
fixări articulatorii sonore sau blocaje intervenite înainte de pronunţia şi articularea fonemelor
următoare.
c) Pauzele
Pauzele sunt întreruperi de o anumită durată în desfăşurarea fluxului vorbirii. Potrivit lui
Moret, van A. (1996) {Op.cit., pag. 94-95), aceste discontinuităţi au următoarele caracteristici:
> Pentru a fi perceptibile ca atare, trebuie să aibă o durată mai mare de 250 ras;
> Survin atât în interiorul cuvintelor cât şi în joncţiunea lor; fapt pentru care evaluările
momentelor de bâlbâială, care nu iau în considerare decât existenţa acestora în interiorul
cuvintelor, trebuie considerate incomplete;
a Există şi unele pauze "pline" cu sunete neutre, de tipul interjecţiilor sau cuvinte de
umplutură (fără rost);
a La vorbitorii nebâlbăiţi, durata pauzelor variază între 0,5 şi 1 secundă şi apar la intervale
cuprinse între 2 şi 20 de minute;
a Durata şi numărul lor depind de ritmul vorbirii, la un ritm mai rapid ele sunt mai puţine şi
mai scurte;
Riper, van C. (1971), Speech Correction, Prentice Hali, New Jersey.
a Pauzele mai alungite (mai lungi) sunt mai frecvente înaintea unor cuvinte semnificative
(adică a unor elemente lexicale) decât în faţa celor funcţionale (elemente gramaticale);
a După opinia lui Goldman Eisler, pauzele sunt favorizate de un grad mai ridicat de
nesiguranţă la care se adaugă frecvenţa şi lungimea lor; în astfel de cazuri, pauzele sunt
adeseori provocate de repetări silabice;
o Pauzele pline apar în faţa cuvintelor funcţionale şi la joncţiunea segmentelor de frază şi
coincid adesea cu un nou inspir;
a In timpul dialogurilor, pauzele maschează măiestria vorbitorului în mânuirea replicilor;
în mod asemănător cu vorbirea nebâlbâiţilor, şi la bâlbâiţi pauzele şi celelalte disfluenţe se
accentuează în cazul unor cuvinte identice:
□ când acestea sunt plasate la începutul frazelor lungi; a când frecvenţa cuvintelor
(folosite) este mai mică; şi
□ când frazele incidente se situează la joncţiunea a două segmente de frază.
Datele experimentale aduse de Goldman Eisler (1968)34 confirmă ipotezele lui Riper, van C.
(1971, Op.cit.) şi anume:
Q pauzele efectuate în limbajul bâlbâitului au numeroase elemente comune cu cele din
limbajul normal;
Q doar pauzele din interiorul cuvintelor bâlbâitului au un caracter patogen;
a în limbajul normal pauzele marchează mai ales dificultăţi în formularea ideilor;
o în limbajul bâlbâiţilor, pauzele ce vizează anumite părţi de cuvinte, marchează dificultăţi
de producere a fonemelor.
5.8.2. Bâlbâială şi dezvoltarea limbajului
Cercetările efectuate în ultimele decenii şi-au propus să facă lumină în această privinţă,
etiologia bâlbâielii fiind explicată printr-o multitudine de abordări, formulându-se diferite
ipoteze şi teorii, printre care şi unele referitoare la dezvoltarea limbajului copilului.
34
Cf. Riper, van C. (1971), Speech Conection, Prentice Hali, New Jersey.

179
5.8.3. Bâlbâială şi unele patologii de dezvoltare
înainte de studiul şi analiza cauzalităţii bâlbâielii, Anne Van Hout, face o trecere în revistă a
bâlbâielii în raport cu patologiile dezvoltării35.
Astfel, o primă relaţionare a bâlbâielii o face cu bolboroseala, caracterizată printr-o vorbire, la
început foarte rapidă ce vrea să conducă la ascunderea (acoperirea) fonematică şi silabică a
interjecţiilor, a greşelilor de început sau a autocorectărilor. Bolboroseala are anumite
asemănări, dar se distinge de bâlbâială prin următoarele caracteristici:
coexistenţa celor două tulburări în cadrul unei familii pot avea o frecvenţă ridicată; însă
caracterul familial se va manifesta mai mult în favoarea bolboroselii decât pentru bâlbâială,
iar anomaliile EEG vor fi mai frecvente în cazurile de bolboroseală;
nu se observă, ca în cazul bâlbâielii, conştiinţa anticipativă a tulburării, nici blocaje, nici
evitarea vorbirii: din contră, bolborositorilor "le place să vorbească mult dar să asculte puţin",
iar conştientizarea tulburării lor de vorbire conduce la ameliorarea acesteia, dar se
accentuează în cazul bâlbâielii:
pauzele succesive ale bâlbâiţilor sunt rău plasate, dar sunt bine plasate şi mai scurte în
bolboroseală;
unele probleme de coarticulaţie rezultă din accentuarea lor, urmând rapidităţii mişcărilor
articulatorii (fenomen activ legat de o ajustare temperată scurtă a gesturilor articulatorii), fapt
ce conduce la o suprapresiune a fonemelor;
se observă frecvent autopoziţionări, inversiuni sau repetiţii de foneme, silabe sau cuvinte;
durata vorbirii accentuate tulbură ritmul, şi acesta se accelerează pe măsură ce
subiectul vorbeşte mai mult; frecvent se vede o lipsă de cuvinte; expresia este puţin modulată.
în opinia lui Freud (citat de Anne van Hout) formele mixte cuprind frecvent caracteristicile
bâlbâielii şi ale bolboroselii, mai puţin la pacienţii trataţi în centrele de reeducare. Astfel de
simptomatologii atenuate se dezvoltă în general, pornind iniţial de la o bolboroseală care,
secundar, va dezvolta şi caracteristicile bâlbâielii.
Bolboroseala se poate ameliora prin măsuri simple de corectare şi reprezintă un handicap
minor de comunicare, unui autori asociindu-o cu unele tulburări lezionale, cerebrale, cum sunt
cele din cadrul sindromului Parkinson.
33
Hout, van A (1996), Op. cit., pag. 90-93 şi 138-147.
180

5.8.3.1. Relaţiile cu tulburările de limbaj


In plan epidemiologie, în vorbirea bâlbâiţilor se pot constata adeseori substituiri de cuvinte şi
restructurări de fraze, fapt ce ridică problema relaţiei dintre bâlbâială şi alte tulburări "de
vorbire". Asupra acestei relaţii, literatura de specialitate relevă două grupe principale de
studii:
unele care se alătură momentelor bâlbâielii ca un component lingvistic particular, momentele
bâlbâielii pot fi astfel legate de unele anomalii de elaborare a semnificantului; şi:
cele care studiază bâlbâială în cadrul grupelor de copii ce prezintă tulburări de dezvoltare a
limbajului. Din păcate studiile de lingvistică asupra acestui tip de cazuri sunt foarte rare.
Structura discursului şi bâlbâială
Asemenea cu vorbitorii normali şi în vorbirea bâlbâiţilor disfluenţele sunt legate de
caracteristicile lexicale sau morfo-sintactice ale enunţurilor. Pentru a se putea indica influenţa
intensităţii bâlbâielii asupra disfluenţelor şi a naturii lingvistice a discursului s-a recurs la
compararea disfluenţelor apărute la copii vorbitori nebâlbâiţi de diferite vârste, pornindu-se de
la premiza că vârstele cronologice reprezintă anumite stadii de dezvoltare distinctă a
limbajului.
Astfel, Arme van Hout (1996) menţionează că înaintea vârstei de şase ani se observă puţine
diferenţe cu privire la natura parametrilor lingvistici drept cauze ale pauzelor şi ezitărilor la
bâlbâiţi faţă de subiecţii nebâlbâiţi, controlaţi, de aceeaşi vârstă, ceea ce conduce la concluzia
că producerea disfluenţelor, atât la vorbitorii normali cât şi la cei bâlbâiţi, se situează la
începutul frazelor şi după conjuncţii36. Efortul maxim de elaborare a limbajului survine la
începutul frazelor şi ia un timp mai, lung la această vârstă, decât adultului sau copilului mai
mare. Diferenţele ce apar sunt:
la tinerii bâlbâiţi, disfluenţele predomină la cuvântul iniţial al frazei, oricare ar fi el;
pentru subiecţii controlaţi disfluenţele apar numai la cuvintele semnificative.
O dată cu creşterea în vârstă, pe măsură ce stăpânesc mai bine structurile sintactice se reduce
timpul de pregătire cognitivă şi se constată că apariţia disfluenţelor depinde mai mult de
caracteristicile individuale ale cuvintelor, atât la bâlbâiţi cât şi la vorbitorii normali.
Hout, van A. (1996), Op.cit., pag. 140.
181
Tulburările de dezvoltare a limbajului par să fie în legătură cu bâlbâială, mai ales în afaziile
dobândite, cauzate de diferite leziuni cerebrale. Repetiţiile, apropiate de cele ale bâlbâitului
marchează destul de frecvent vorbirea afazicului şi sunt interpretate ca tentative de
autocontrol sau "conduite de apropiere", după cum se întâmplă în afazia de natură parietală.
In bâlbâială de dezvoltare, cercetătorii insistă asupra caracterului foarte simplificat adeseori a
sintaxei şi a vocabularului copilului bâlbâit; astfel Kîine şi Starkwether (1979) au descris atât
diferenţe expresive (constând în reducerea lungimii medii a frazelor), cât şi receptive (adică
un nivel mai slab al înţelegerii) la tinerii bâlbâiţi în raport cu cei controlaţi.
Cercetările efectuate de către Morley au scos în evidenţă o întârziere semnificativă de însuşire
a limbajului în bâlbâială, astfel încât tulburările de articulaţie sunt de două ori şi jumătate mai
frecvente decât la subiecţii nebâlbâiţi.
Potrivit opiniei lui A., Van Hout (1996) (Op.cit., pag. 142), înainte de a considera că tulburări
primare sunt asociate tulburărilor limbajului în bâlbâială, este tot atât de important să se
evalueze impactul conduitelor psihologice pe care le adoptă bâlbâiţii. O atitudine de reţinere,
perceptibilă adeseori la tinerii bâlbâiţi le va induce o reducere a apetenţei de a vorbi şi va
reduce totodată numărul mediu de cuvinte din fraze. O astfel de atitudine îi va conduce la a-i
face mai puţin receptivi la învăţare. Tendinţa de substituire nondisfrazică de cuvinte ar putea,
în timp, îngloba elementele gramaticale fapt ce va da discursului o notă disintactică, contrară
tulburărilor de dezvoltare, a căror apariţie este tardivă.
Cercetările făcute de Van Riper (1971 şi 1982) scot în evidenţă aspecte interesante: mai întâi
subliniază frecvenţa ridicată a episoadelor de bâlbâială ale subiecţilor copii ce prezintă "o
întârziere de limbaj"3'. Pentru aceştia este necesar ca terapia să urmărească şi exersarea
sintaxei şi creşterile complexe ale disfluentelor, cu atât mai mult cu cât în aceste stadii se
achiziţionează un ritm mai rapid decât în cursul de dezvoltării normale.
Bâlbâială ce însoţeşte întârzierile propriu zise de limbaj vor evolua numai în cazuri rare spre
stadii severe de bâlbâială şi nu vor fi deloc însoţite de mişcări asociate sau de evitări.
în cazul dispraxiilor, caracterizate printr-o întârziere de doi ani sau mai puţin în dezvoltarea
limbajului copilului şi o eterogenitate a profilului
Riper, van C. (1971), Speech Correcîion (5th edition), Prentice Hali, New Jersey, şi Riper, van C.
(1982), The Nature of Stuttering, Prentice Hali, Engîewood Cliffs, New Jersey.
182
lingvistic, au fost descrise două subgrupe de tulburări ce implicau şi bâlbâială:
Dispraxiile de dezvoltare în care se prezintă şi disfluenţe ce cuprind dificultăţi majore pentru
producerea unor combinări de foneme; disfluenţeie par a fi urmări ale unor încercări repetate
de a produce sunete şi silabe, dar constau şi în prelungiri (alungiri), fapt ce implică o tulburare
de ritm primar asociat.
Dispraxiile anomice în care domină o lipsă de cuvinte în situaţiile de denominare prin
confruntare, în contrast cu o conservare a taibajviiui pasiv, disfluenţeie sunt mai asemănătoare
celor din afaziile de conductie (adică autocorecţie prin lipsa de cuvinte sau prin modificări
fonologice succesive) ca şi la un bâlbâit adevărat: şi bâlbâielile sunt de altfel frecvente în
acest tip de patologie epileptică benignă.
5.8.4. Anxietate şi bâlbâială
Cu toate că în literatura de specialitate relaţia dintre bâlbâială şi anxietate se discută de mai
multă vreme, problema nu a fost clarificată încă. Opiniile sunt împărţite şi uneori chiar
diverse. Unii autori apreciază că anxietatea face parte dintre factorii etiologici, iar alţii susţin
că anxietatea ar fi o componentă a simptomeior bâlbâielii cu care se intercondiţionează
reciproc.
Fiind o tulburare complexă de limbaj (aşa cum am arătat în partea anterioară a lucrării), care
afectează nu numai vorbirea ci şi comunicarea şi personalitatea individului ca întreg, poate fi
prezentată şi ca un complex de tulburări de vorbire (pronunţie, articulare) de comunicare şi de
comportament.
într-un atare context, bâlbâială poate fi comparată cu un iceberg în care tulburările de vorbire
şi o parte din cele de comunicare reprezintă partea vizibilă, de la suprafaţă. Cele mai multe şi
mai grave tulburări se află "sub nivelul apei" adică în zona invizibilă şi cuprinde toate
celelalte tulburări şi dificultăţi ale individului, inclusiv cele de personalitate. Printre
dificultăţile întâmpinate de marea majoritate a bâlbâiţilor se numără şi trăirea unei angoase, a
unei stări de anxietate, determinată de anticiparea unei dificultăţi de comunicare cu o altă
persoană, de anticiparea unor reacţii negative din partea interlocutorului/lor sau de teama de a
nu se face de ruşine. Efectul stării de anxietate va fi acela de a amplifica simptomatologia
tulburărilor vizibile, fapt pentru care intervenţiile logopedice focalizate doar pe
simptomatologia vizibilă nu conduc la obţinerea de rezultate pozitive. Este necesară o
concepţie comprehensivă, care să ţină seama de complexitatea mecanismelor implicate în
bâlbâială, iar terapia să ţintească
fiecare aspect şi mecanism implicat, pentru corectarea şi vindecarea acesteia.
5.8.4.1. Date privind relaţia dintre anxietate şi bâlbâială
Problema majoră care se pune referitor la relaţia dintre anxietate şi bâlbâială poate fi rezumată
în următoarea întrebare: anxietatea este o cauză a bâlbâielii sau o consecinţă a ei? Ambele
variante pot constitui ipoteze ale unor cercetări, aşa cum de fapt s-a şi întâmplat. Printre
cercetătorii care au cercetat varianta că anxietatea este o reacţie sau o urmare a bâlbâieli sunt
şi Kraaimaat, Janson şi Van Dam-Baggen (1991)38. Utilizând o scală de evaluare socială, ei au
arătat că există o relaţie pozitivă între bâlbâială şi anxietatea socială. Mulţi dintre adulţii
bâlbâiţi care au apelat la ajutorul specialiştilor prezintă şi un nivel ridicat al anxietăţii sociale.
Tot studiile menţionate par să indice ideea că anxietatea socială se dezvoltă ca urmare a fixării
bâlbâielii. în acest sens sunt şi alte cercetări care subliniază faptul că persoanele bâlbâite obţin
scoruri mai ridicate la testele referitoare la locusul de control, iii raport cu persoanele ce nu se
bâlbâie. Scorul ridicat al locusului de control extern indică faptul că persoana respectivă nu
crede că îşi poate controla viaţa prin efortul şi abilităţile proprii şi că alţi factori externi, cum
ar fi şansa, norocul sau alte persoane mult mai puternice, sunt cei care îi pot controla mai bine
viaţa.
în plus, bâlbâiţii trăiesc adeseori senzaţia că nu au un suficient control asupra gurii lor şi a
organelor fono-articulatorii şi de aceea nu-şi pot controla vorbirea şi fluenţa ei.
în alte cercetări efectuate, printre care ale lui Craig şi Hancock (1966)39 nu au identificat
diferenţe la scorurile obţinute la testele de anxietate socială între copiii bâlbâiţi şi cei
nebâlbâiţi. Se presupune că dată fiind instalarea relativ recentă a bâlbâielii, anxietatea socială
se va instala pe parcurs, mai ales în pubertate şi adolescenţă, perioade în care labilitatea
psihică, impresionabilitatea dar şi reactivitatea la mediul social sunt mai mari.
Pentru verificarea ipotezei referitoare la existenţa unei relaţii între anxietate şi bâlbâială, unii
cercetători au recurs la măsurarea unor parametri
38
Kraaimaat, F., Jansseen, P., Van-Dam-Baggen (1991), Social anxiety and stuttering, în: Perceptual and Motor
Skills, Voi. 7, Nr. 2, pag. 766-780.
39
Craig, A.R., Hancock, K. (1996), Anxiety in children andyoung adolescents who stutter, în: Australian Journal
of Human Comunication Disorders, voi. 2, nr. 3, pag. 48-60; şi'.Craig, A.R., Hancock, K... Tran, Y., Craig., M.
(2003), Anxiety levels in people who sîutter: A randomized populalion study, în: Journal of Speech, Language
and Hearing Research, voi. 46, nr. 5, pag. 1197-1210.
184
fiziologici. Astfel, în condiţii de stres s-a constatat o creştere a activităţii simpatice asociată cu
bâlbâială gravă. Contextul social şi "natura" conversaţiei pot avea importanţă. Angajarea
copilului sau tânărului bâlbâit în conversaţii cu sarcini complexe şi dificile conduc la creşterea
nivelului anxietăţii şi ca urmare la creşterea riscului şi complexităţii bâlbâielii.
Dacă bâlbâială conduce la apariţia anxietăţii atunci apare firească preocuparea persoanelor şi
apelarea lor la specialişti. Menzies şi colab.(1999)40 au argumentat prezenţa anxietăţii în
bâlbâială prin faptul că multe dintre persoanele bâlbâite, care caută ajutorul unui logoped, sunt
convinse că anxietatea joacă un rol important în bâlbâială lor. Pe de altă parte, s-a relevat şi
prezenţa unei relaţii semnificative între nivelul anxietăţii şi recidivele adulţilor aflaţi în
tratament logopedic, nivelul anxietăţii acestora fiind de trei ori mai ridicat decât al celor ce nu
au recidive.
5.8.4.2. Limite ale studiilor şi implicaţii pentru tratamentul bâlbâielii
Chiar dacă există un mare număr de cercetări axate pe problematica, sau relaţia dintre
anxietate şi bâlbâială, multe dintre rezultatele acestora nu concordă, ba mai mult, unele par a
se contrazice cu altele. într-un atare context apare firească întrebarea referitoare la natura
acestor diferenţe. O examinare cât de cât atentă şi o comparare a condiţiilor şi design-urilor
cercetărilor pun în evidenţă atât diferenţe de ordin metodologic cât şi de design al cercetărilor.
Dacă rezumăm pe scurt, diferenţele ar fi următoarele:
> numărul destul de mic al subiecţilor luaţi în cercetare;
> insuficienta posibilitate de control şi confundarea diferitelor variabile. De exemplu, lipsa
eşantioanelor echivalente în care variabile ca vârsta şi sexul nu sunt respectate. O altă limitare
poate surveni din selectarea unor eşantioane distorsionate, din prisma nivelului anxietăţii.
Sursele distorsionării pot fi:
> nereuşita selectării randomizate a persoanelor bâlbâite;
> cuprinderea în eşantion doar a persoanelor care au solicitat tratament de specialitate pentru
tulburarea lor;
> controlul efectului tratamentului recent aplicat (înainte de începerea tratamentului
logopedic nivelul anxietăţii este foarte mare, iar după începerea tratamentului se
normalizează. Nivelul anxietăţii ar trebui să indice efectul cronic al bâlbâieli şi nu doar
influenţele recente ale îmbunătăţirii fluenţei ca urmare a tratamentului).
40
Menzies, R.G., Onslow, M., Packman, A. (1991), Anxiety and stuttering: exploring a complex
relationship, în: American Journal of Speech-Language Pathology, Voi. 8, Nr. 1, pag. 8-16.
185
Cu privire la relaţia dintre anxietate şi bâlbâială, este clar că aceasta este importantă pentru
logoped. Cei ce apelează la tratament logopedic prezintă întotdeauna un risc mai mare de a
avea un nivel mai ridicat al stării de anxietate. Ca urmare, tratamentul logopedic trebuie să
cuprindă şi o componentă importantă psihoterapeutică cu ţintă specială spre scăderea şi
controlul anxietăţii. Controlul nivelului anxietăţii poate fi realizat şi prin chimio-terapie, cu
medicamente ce duc la scăderea acesteia. în opinia noastră eficienţa pe termen lung a scăderii
şi controlului anxietăţii este de preferat să se obţină prin metode de educaţie şi psihoterapie,
mai degrabă decât prin administrarea de medicamente, reducând astfel şansele apariţiei
recidivelor după întreruperea tratamentului medicamentos.
5.9. CAUZE ALE BÂLBÂIELII
Asupra apariţiei şi instalării bâlbâielii la copii, au fost emise şi incriminate o mulţime de
cauzalităţi, de diverse provenienţe şi origini, fiecare autor sau grup de autori susţinând cu
argumente opinia la care a aderat. Unele dintre "cauze" sunt cuprinse în categoria ipotezelor
iar altele în cadrul diferitelor tulburări ce implică activitatea musculară şi/sau diferite
componente ale SNC sau modificări biochimice.
Principalele grupe cauzale sunt următoarele:
♦ ipotezele psihogeniee;
♦ ipotezele anticipative;
♦ etiologia musculară;
♦ tulburările sensibilităţii în retur,
♦ tulburări ale controlului auditiv şi "DAF';
♦ tulburări ale dominanţei emisferice;
♦ disfuncţii cortico-sub-corticale, ce implică următoarele:
♦ implicaţia talamusului;
♦ anumite modificări biochimice;
♦ argumente iezionale şi neurologice;
♦ argumente rezultate din imageria funcţională. In continuare vom prezenta pe scurt
fiecare din grupele menţionate
după A. vanHout (1999) (Op.cit., pag. 150-170).
5.9.1. Ipotezele psihologice
Potrivit observaţiilor clinice s-a scos în evidenţă o anumită legătură între bâlbâială şi
afectivitate prin următoarele:

186
> mai întâi paradoxul major al bâlbâielii ce constă în dispariţia sa completă, oricare ar fi
complexitatea şi gravitatea simptomelor sale, atunci când bâlbâitul vorbeşte singur;
> sub efectul incertitudinii sau al temerii, orice om, chiar şi nebâlbâit, este susceptibil să se
bâlbâie şi că, pentru cel care se bâlbâie, intensitatea bâlbâielii patologice este supusă, de
asemenea, emoţiilor negative.
Pentru bâlbâit, obiectele temerilor îi accentuează bâlbâială urmând în mod obişnuit unei ordini
de dezvoltare bine definite, şi această ordine relevă importanţa crescândă a mediului; ordinea
respectivă nu reprezintă decât un al doilea timp, după teama de senzaţiile intrinseci, pe care le
marchează o astfel de teamă, de a pune în discuţie caracterul lor cauzal.
De fapt, copilul se teme mai întâi de bâlbâială proprie, datorită perceperii penibile a mişcărilor
excesive ale laringelui şi de frustrarea vorbirii care induce:
♦ mai ales atunci când bâlbâială debutează cu spasme laringeale, reacţiile emoţionale (ale
unor copii foarte tineri) pot fi de aşa natură încât, înainte să-i influenţeze anturajul prin faptul
că nu ar fi avut timp să-şi mascheze vorbirea defectuoasă, ele se accentuează pe baza unui
comportament regresiv;
♦ apoi, prin teama de a reproduce, la aceeaşi intensitate de bâlbâială, cuvintele însele sunt
cele pe care copilul bâlbâit îşi focalizează teama;
♦ numai în urma intervenţiei anturajului sau, la început, teama se centrează pe persoane,
mai muit decât pe situaţii.
Dar bâlbâială copilului şi teama de a vorbi pot fi provocate nu numai de anturajul imediat ci şi
de persoane străine familiei care, prin agresivitatea lor, pot declanşa momente violente de
bâlbâială şi contribuie astfel la formarea unor reacţii de teamă de alţii, fixându-se uneori sub
formă de fobii. Natura emoţională (nerăbdarea, critica, batjocura, ironia, mila) a acestor reacţii
este mai puţin importantă decât intensitatea lor sau exigenţele lor pentru un conţinut
informaţional elevat în vorbirea celui ce vorbeşte.
într-un al doilea timp se dezvoltă numai teama de situaţii de vorbit ca:
> a răspunde la oră;
> a vorbi cu un profesor; a se exprima în faţa unei audienţe mai largi. Raportat la mărimea
audienţei intervine:
> o creştere proporţională cu mărimea numărului de persoane ce o compun şi i-a fost arătată;
> intervine de asemenea şi importanţa ierarhică acordată fiecărei persoane.
Accentuarea bâlbâielii depinde, subiectiv, de credinţa că individul conferă datele unei situaţii,
şi nu situaţiilor înşişi; de asemenea, acestea se vor manifesta numai în cazurile şi momentele
în care bâlbâitul se va simţi bine: la şcoală sau acasă, în faţa grupului sau a prietenilor săi cei
mai buni, în faţa persoanelor cunoscute sau a celor necunoscute.
5.9.1.1. Rolul familiei
Potrivit ipotezei diagnostogenice a lui Johnson (1967)41 se relevă următoarele: conştientizarea
bâlbâielii copilului de către părinţi o va determina pe cea a copilului, care sfârşeşte prin a se
identifica cu "bâlbâială" sau cu "vorbitul rău".O astfel de identificare va produce un ansamblu
de comportamente secundare, mai jenante decât însăşi tulburarea de vorbire. Copilul încearcă
să-şi stăpânească limbajul său deviant manifestat prin forma sa repetitivă; în atari momente el
arată "o ezitare a ezitării de vorbire" de unde va rezulta însuşi modul său de a se bâlbâi.
Părinţii care nutresc ambiţii ridicate pentru copiii lor vor tinde mai mult să le corecteze
limbajul oferindu-le un model de limbaj prea elaborat pentru abilităţile lor motrice în formare;
predominând la băieţi, bâlbâială pare a fi legată de importanţa mai mare atribuită reuşitei lor
sociale.
Părinţii perfecţionişti exercită presiuni asupra limbajului copilului, aceşti părinţi cu conduite
de inchizitori obligă copilul să efectueze un exces de activităţi motrice, la vârsta de învăţare a
controlului motor al vorbirii, întotdeauna dinamica evolutivă a bâlbâielii pare a confirma
impactul fundamental al atitudinii părinţilor, a profesorilor şi a colegilor, indiferent de vârsta
şcolară.
5.9.1.2. Răspunsuri "învăţate"
Pentru unii reprezentanţi ai şcolii comportamentiste (Wolpe, 1950) bâlbâială este o "fobie" a
limbajului care se vindecă asemenea oricărei alte fobii, prin expunerea progresivă la stimulul
ce provoacă teama.
Mai aproape de zilele noastre, Gray (1987) (cf. A. Van Hout, 1996) a pus la punct un model
de dezvoltare a bâlbâielii analog celui de declanşare a unei fobii: conform acesteia teama va
juca un rol din ce în ce mai marcant la originea tensiunii. Ca şi animalul brusc expus
prădătorului său şi care "face pe mortul" fixându-şi muşchii într-o atitudine dată, bâlbâitul
rămâne imobil. Contracţiile prelungite anormal, de la nivelul laringelui şi a altor organe
Johnson, W. (1967), Speech Handicapped School Children, Harper and Row, New York.
188
fonatoare ale subiectului bâlbâit vor constitui o traducere (o tălmăcire) a tensiunii apărute.
în ipoteza că la originea bâlbâielii şi a semnelor sale secundare ar fi o condiţionare, evoluţia ei
ar putea fi după cum urmează:
> atenţia neliniştită sau reprobatoare, produse în mod obişnuit de anturaj a fenomenelor de
iteraţiile stadiilor alfa şi beta, stadiul gama va trece neperceput, şi va putea amorsa reîntărirea
lor;
> atunci când penalizarea opoziţiei (stadiul gama instalat) va fi marcat de către anturaj,
fixarea sa în repertoriul comportamental va fi prea avansat;
> copilul interiorizează puţin câte puţin reprobările sau anxietatea părinţilor şi a anturajului
faţă de vorbirea sa, proces prin care el asimilează "bâlbâială" şi vorbirea sa defectuoasă cu a
"face rău";
> ca urmare, se dezvoltă un comportament de evitare care, reducând expunerea sa în viaţa
socială şi prin anxietate, se va auto-întreţine.
Printre manifestările bâlbielii, mişcările secundare, adeseori parazite, fixate în mare parte prin
reducerea anxietăţii se produce cu atât mai mult cu cât reîntărirea a fost intermitentă, pot fi
modificate în cadrul terapiei. Rapiditatea disolutiilor lor va reprezenta un argument în
favoarea originii lor "învăţate", opuse dificultăţilor de corectare a comportamentelor de
vorbire defectuoasă propriu-zise.
5.9.2. Ipoteze anticipative
în concepţia gânditorilor cognitivi, se presupune că bâlbâială se instalează pe parcursul
copilăriei, pe măsură ce vorbirea întâmpină anumite dificultăţi ce pot avea o valoare cauzală
în producerea bâlbâielii. Aceasta se produce deoarece se aşteaptă ca la o dificultate de vorbire
să se instaleze atitudinea de opoziţie: altfel spus pentru că subiectul bâlbâit se aşteaptă să se
bâlbâie el îşi va declanşa propria bâlbâială.
Unul dintre argumentele majore ale acestei teorii îl constituie efectele aşa numite de
"distracţie" ce conduc la o ameliorare temporară a bâlbâielii, atunci când un alt obiect decât
bâlbâială îi ocupă locul acesteia.
Potrivit opiniei lui Johnson, senzaţia anticipativă, ce se produce, se află la un nivel foarte
scăzut ("subliminal"), care într-adevăr devine parţial automatic. Johnson şi Jones (1939)42 au
pus în evidenţă "efectul de consistenţă", drept argument important în favoarea susţinerii
teoriei amintite. Cuvintele bâlbâite ale unui text rămân în afară într-o a doua lectură; aceasta
pentru că la o distanţă temporală mai mare sau pentru pasaje
- Cf. Hout, van A. (1996), Op.cif, pag. 169-170.
189
mai lungi reprezintă un segment opus celui de acomodare după care o a doua lectură
ameliorează fluenţa.
Efectul de consistenţă, în opinia lui Johnson, constă în:
> vor indica faptul că survenirea momentelor de bâlbâială vor decurge din perceperea
indicilor de diferite naturi faţă de care se ataşează o teamă de bâlbâire;
> va rămâne perceptibil la distanţă, detectabilă încă o perioadă mai mare de patra săptămâni
după evaluarea iniţială.
Această capacitate predictivă îşi are originea în substituirile de cuvinte şi poate deveni utilă în
reeducare atunci când bâlbâitul va trebui saşi modifice atitudinea sa defectuoasă, de atac a
vorbirii, înaintea emisiei sale, în poziţie articulatorie normală. Se subliniază că numeroşi
bâlbâiţi nu ajung să-şi prevadă momentele lor de bâlbâială, nici să determine înainte de a fi
emise, la care dintre cuvinte se va putea bâlbâi.
Şi alte cercetări au pus în evidenţă fapte asemănătoare, ce constau în demonstrarea faptului că
bâlbâitul îşi poate dezvolta o astfel de capacitate prin care să prevadă cuvintele la care se va
bâlbâi. Toate acestea conduc la confirmarea valabilităţii schemei elaborate de Johnson şi
anume că: un indice particular va antrena anticiparea care la rândul său va întări reacţiile de
opoziţie, acestea fiind semnele cele mai manifeste ale bâlbâielii.
5.9.3. Cauze musculare
5.9.3.1. Ipotezele neurologice
încă înainte de lansarea ipotezelor psihogenice, au fost emise de către medici ipoteze organice
privind apariţia bâlbâielii. Adică la originea ei ar sta o anumită disfuncţie a unora dintre
componentele aparatului fono-articulator.
Ulterior, odată cu evoluţia neurofiziologiei, au fost puse în discuţie anumite anomalii ale
muşchilor responsabile de mişcările acestor organe, şi anume mecanismele de comandă a lor
în retur. Cercetările actuale, bazate pe imagerii funcţionale asigură vizualizarea ariilor de
disfuncţionalitate corticaiă şi subcorticală, arătând întotdeauna anomaliile interacţiunilor
respective.
Cu tot progresul realizat, rezultatele au rămas încă în mare parte la nivelul discuţiilor,
considerându-se că, în funcţie de moment, sunt implicate în mai mare sau în mai mică măsură
componente periferice sau centrale ale efectorilor limbajului. încă nu s-a reuşit punerea la
dispoziţie a unor modele neurologice, anomaliile funcţionale detectabile la periferia
musculară pot
190
rezulta din tulburări de comandă centrală, şi acestea din diferite arii anatomice.
5.9.3.2. Anomaliile de funcţionare musculară şi bâlbâială
Mişcările asociate, secundare, ale bâlbâitului adeseori spectaculare, au determinat cercetătorii
să-şi pună diverse întrebări referitoare la etiologia acestora, invocând anumite tulburări
metabolice ale calciului şi modul de funcţionare a paratiroidei.
Reactivitatea musculară crescută, similară unui fel de "tetanie", explica anomaliile
spasmodice ale mişcărilor. Primele cercetări în această direcţie au condus la rezultate
negative, ideea unor tulburări de motricitate ce duc la o transmisie bio-chimică anormală, a
rămas să fie studiată în bâlbâială.
Studiul fiziologic al mişcărilor muşchilor articulatori au luat în considerare, ca importante
viteza, amplitudinea mişcărilor, durata şi concordanţa timpilor articulatorii. Diferenţele unor
parametrii motori pot fi obiectivaţi la bâlbâiţi, după cum urmează:
> o coordonare precisă între mişcarea organelor fonatoare supraglotice ce ajustează punctele
de articulaţie, glota permiţând vociferări (emisii vocale) şi cea a organelor respiratorii,
plămânilor şi diafragmei, acestea devin dificile în condiţiile de repartiţie anormală a
tensiunilor;
> o creştere a tonicităţii musculare poate conduce la depăşirea ţintei de joncţiune a punctelor
de articulaţie şi să constituie obstacole pe traseul aerului supraglotic;
> la nivelul glotei, o creştere a tensiunii muşchilor laringieni intrinseci poate conduce la un
blocaj complex în locul unei poziţii adoptate care va permite vociferări, adică emisiuni vocale.
Cercetări electro-miografice au scos în evidenţă diferenţe de tonus muscular între subiecţii
bâlbâiţi şi cei nebâlbâiţi, mai ales la nivelul muşchilor orbiculari ai buzelor. La bâlbâiţi s-au
identificat două forme independente de tensiuni excesive, una bazală şi alta ce parazitează
activitatea de vorbire. în funcţie de cerinţele mediului, limbajul, care se emite în general cu
o anumită tensiune musculară, va fi perceput de către interlocutor uneori ca fluid, alteori ca
bâlbâit, în cazul prezenţei unor tensiuni excesive.
Reacţiile secundare, care sunt secvenţe de mişcări şi comportamente automatizate şi de
asemenea reacţiile emoţionale, sunt rezultatul acestor senzaţii de tensiune excesivă.
în concluzie se poate sublima faptul că observarea unei creşteri a tensiunii musculare în afara
condiţiilor de vorbire şi de stres întăresc
191
ipotezele referitoare la anomaliile primare ale tonusului muscular de bază. Tulburările de
tonicitate ale muşchilor, mai ales cele ce urmează emoţiilor negative generate prin vorbire,
sunt de natura intrinsecă şi pot conduce la instalarea bâlbâielii.
5.9.4. Tulburări ale sensibilităţii în retur
5.9.4.1. Feed-back-uri autonome, auditive, proprioceptive
Printre cauzele presupuse ale bâlbâielii se numără şi perturbările sistemelor senzorio-motrice
în retur, care modulează excitabilitatea. Alterările consecutive ale mişcărilor, generatoare de
oscilaţii musculare exagerate, vor induce atât tensiuni excesive organelor fonatorii cât şi o
poziţionare a lor anormală, chiar înaintea începerii vorbirii; aceasta va explica apariţia
preferenţială a emiterii vorbirii bâlbâite, de cele mai multe ori, la începutul frazelor.
Stimularea excesivă a sistemului autonom a fost propusă ca fiind una dintre aferentele
anormale. întărind perspectiva "bâlbâielii reflexe", ca rezultat al temerii de bâlbâială,
stimularea autonomă va antrena o perturbare a irigării musculare şi va altera capacităţile
reflexe. Chiar dacă aceasta nu constituie cauza principală (primă) a bâlbâielii, panica resimţită
de bâlbâiţii severi, chiar în afara vorbirii, poate întreţine aceste aferente anormale şi agrava în
acest fel bâlbâială.
Anomaliile sistemului autonom se vor marca, între altele, la nivelul motricitatii îaringelui.
Aceşti copii care se simt strânşi de gât, nu se bâlbâie pentru aceasta, din moment ce ei nu au
arătat că sunt predispuşi la bâlbâială, ipoteza rămâne speculativă iar factorii esenţiali vor
trebui să fie investigaţi.
5.9.5. Tulburări ale controlului auditiv şi "DAF"
Titlul de mai sus se bazează pe ipoteza că există o legătură între bâlbâială şi perturbările de
control auditiv al vorbirii. Faptul că la surzii congenitali bâlbâială este foarte rară, a condus la
supoziţia că o tulburare de retur acustic ar constitui o cauză a bâlbâielii. Supoziţia pare a fi
susţinută de faptul că profilul bâlbâielii "se modifică pe măsură ce capacitatea auditivă a
bâlbâitului se alterează.
S-a constatat că există un sistem ce permite modificarea controlului în retur al vorbirii (adică
întârzierea întăririi auditive a propriei vorbiri a bâlbâitului), fapt ce a condus la ameliorarea
vorbirii multor bâlbâiţi. Noţiunea de efectul "DAF" provine din "delayed auditory feedback
(adică feed-back de retur auditiv întârziat).
Un astfel de dispozitiv aplicat bâlbâiţilor a dus la constatarea că mulţi dintre ei recurg la o
reducere a debitului vorbirii, chiar la o rărire a
192
ritmului acesteia, concomitent cu o atenuare semnificativă a bâlbâielii. în timp ce bâlbâiţii îşi
ameliorează ritmul şi fluenţa vorbirii prin aplicarea DAF, nonbâlbâiţii dezvoltă disfluenţe.
Această constatare a condus la ipoteza că bâlbâiţii prezintă o anumită anomalie de control
auditiv a vorbirii iar aplicarea DAF constituie un remediu.
Ameliorarea vorbirii bâlbâiţilor se constată şi dacă se administrează zgomote albe pe durata
pauzelor (adică se suprimă perceperea vorbirii proprii) fapt ce a condus la ideea explicării
fenomenului prin "efectul distractor". Modificarea volumului şi a timbrului vocal pe fondul
asurzirii auditive cu zgomote albe îmbinate în acelaşi timp cu DAF, încetinesc ritmul vorbirii
bâlbâiţilor, ea ar putea fi de ajuns pentru a explica efectul ce decurge, în mod paradoxal, dintr-
o modificare a efectorilor.
în urma unor investigări fluorografice în radiocinema sub DAF, efectuate de către
Zimmerman şi al., 198043 s-a pus în evidenţă că:
> în producerea unei silabe, întreruperile mişcărilor vorbirii de către vorbitorul normal
survin mai ales dacă direcţia de mişcare a muşchilor fonatori coincide cu o informaţie auditivă
ce implică o direcţie opusă a mişcării (de ex. O mişcare a limbii şi a mandibulei în jos care în
fapt se deplasează în sus).
> perturbările de fluenţă concomitente cu DAF reflectă tentativele subiectului de a reduce
aceste informaţii contradictorii;
> ajustările între percepţia auditivă şi cea a mişcărilor vorbirii sunt alterate prin decalaj.
5.9.6. Tulburări ale dominantei emisferice
Una dintre posibilele cauze ale producerii bâlbâielii s-ar putea datora unor tulburări de
dominanţă emisferică cerebrală. Ideea a pornit de la unele observaţii făcute la începutul
secolului trecut de către Orton şi Travis, care au constatat la o serie de bâlbâiţi o incidenţă
ridicată de "stângăcii contrariate".
Explicaţia privind corelaţia dintre stângăcie şi bâlbâială se bazează pe presupunerea apariţiei
unui conflict la nivelul controlului motor prin cele două emisfere, nu numai pentru comanda
manuală ci şi pentru cele ale organelor fono -articulatorii. Inhibarea (contrarierea stângăciei)
prin "forţarea mâinii drepte" în activităţile normale ale acestor bâlbâiţi stângaci conduce la o
reorganizare emisferică.
In teoria sa elaborată asupra dislexiei, Orton a considerat că anomaliile de dominanţă
funcţională motrică, sunt o cauză distinctă alături de cele ale limbajului. Spre deosebire de
acesta, Travis susţine că cele două
43
Citat de Hoiit, van A., Estienne, Fr., (1996) Op.cit., pag. 169-170.
193
devieri emisferice sunt legate între ele şi de altfel tratamentul bâlbâielii trebuie să treacă
printr-o reîntoarcere la stângăcie până va fi posibilă o reorganizare a funcţiilor implicate în
producerea limbajului. Studiile efectuate de către Geschwind şi Behan (1984) în care au
comparat frecvenţa apariţiei bâlbâielii între dreptaci şi stângaci cu diferite patologii, au
constatat că la stângaci bâlbâială se întâlneşte de cinci ori mai frecvent decât la dreptaci44.
Potrivit studiului efectuat de A., van Hout (1996, Op.cit, pag. 171), cercetări efectuate asupra
dominanţei emisferice pentru limbaj, efectuate prin metode noninvazive, au condus, de
asemenea la rezultate contradictorii:
> la subiecţii controlaţi, scorurile de rapel al materialului verbal sunt superioare celor cu
bâlbâială de dezvoltare;
> la bâlbâiţi, se constată o frecvenţă mai ridicată a unei dominante anormale;
> fie inversă (ureche dreaptă şi deci emisferă dreaptă superioară);
> fie o absenţă a dominanţei (reprezentare bilaterală a limbajului).
Potrivit studiului citat mai sus, cercetările efectuate de către Rosenfield şi Goodglass au
condus la concluza că rezultatele mai slabe ale bâlbâiţilor la stimulii de tip silabic i-a
determinat pe autori să cerceteze şi dificultăţile de percepţie ale fonemelor. Pe de altă parte,
de la o trecere la alta, au constatat că bâlbâiţii obţin rezultate mai stabile decât controlaţii' şi,
între test şi retest au marcat o tendinţă de a rămâne "urechea stângă dominantă" (25% dintre
cazuri). Aceeaşi tendinţă se observă şi pentru stimulii non-lingvistici. Anomaliile perceptive
sunt susţinute de o lateralizare emisferică distinctă de cea a celor controlaţi, nu numai pentru
limbaj ci şi pentru alte funcţii.
în concluzie putem preciza că opiniile cercetătorilor nu converg, majoritatea dintre ei
accentuând şi subliniind anumite aspecte diferite de cele menţionate de către ceilalţi.
5.9.7. Disfuncţii cortico-subcorticale
încă de la începutul secolului trecut s-a emis ipoteza unei participări a unor arii subcorticale în
limbaj. Printre primii care au ridicat problema
Geschwind, N., Behan, P. (1984), Laterality, hormones and immunity, în: N. Geschwind, A. Galaburda (eds)
(1984), Cerebral Dominance: the Biological Foundation, MIT Press, Cambridge, Mass.
unei astfel de funcţii este Holmes în 1914, care a descris acţiunea structurilor cerebeloase
asupra debitului limbajului, asupra inteligibilităţii sale şi asupra iniţierii fonaţiei 5.
Potrivit lui Crosson (1992) afectările unor zone subcorticale conduc la instalarea unor
simptome individualizate46:
> cele ale sistemului fronto-striat conduc întotdeauna la perseverări;
> cele ale conexiunilor temporo-striate comandă întotdeauna intruziuni (pătrunderi abuzive);
> leziunile striate izolate provoacă o non-fluenţă.
5.9.7.1. Rolul talamusului în bâlbâială
Referitor la implicarea talamusului în bâlbâială, Zimmerman (1980) (cf. A. vanHout, 1996,
pag. 174-175) face următoarele precizări:
> în caz de bâlbâială, talamusul, activator dar şi integrator în producerea vorbirii, va avea un
prag de activare mai scăzut făcând funcţia sa mai uşor saturabilă;
> perturbările de funcţionare a organelor fonatorii (de exemplu fixarea poziţiei articulatorii)
produce aferente anormale ia nivelul trunchiului cerebral, care va întreţine în retur impulsuri
oscilatoii anormale ce conduc la mişcări repetitive.
în concluziile dedicate etiologiei bîlbîieiii, Anne Van Hout, 1996 (în. Op.cit., pag. 177-178),
precizează următoarele:
Bâlbîiala este însoţită de o diminuare a activităţii la nivelul ariilor Broca şi Wernicice, a
polilor frontali , a cortexului circular limbic şi a Cerebelului. Dacă vorbirea devine fluentă,
aceste zone arată o reluare totală sau parţială a activităţii, totuşi:
> este pus în evidenţăun deficit durabil la nivelul nucleului caudal stâng, deficit ce nu este
legat de situaţia de bâlbâială;
> acivitatea anormală a substanţei negre, permanentă de asemenea, este crescută în
bâlbâială, traducînd adevărate conexiuni sub-corticaîe anormale.
Referitor la datele oferite de imagerie, se sugerează trei teorii diferite referitoare la originea
bâlbâielii:
__________________________
4j
Geschwind, N., Behan, P. (1984), Laterality, hormones and immunity, în: N. Geschwind,
A. Galaburda (eds) (1984), Cerebral Dominance: THe Biologica! Foundation, MIT Press,
Cambridge.
46
Crosson, B. (1992), Subcortical Functions in Language and Memory; Guilfbrd Press,
New York.
> anomaliile ariilor de programare motrică cadrează cu ipoteza unei probleme de
motricitate;
> reducerea ariei de recepţie stângă se leagă de ipoteza unui control auditiv defectuos;
> liiporeactivitatea emisferei stângi şi tulburările de transmisie de la emisfera dreaptă se
pot lega de ipoteza unei dominanţe anormale a emisferei stângi.
Alături de argumentele neuro-psihice, argumentele biochimice, lezionale şi neuro-fiziologice
contribuie la întărirea ideii existenţei unui mecanism de alterare cortico-subcorticată la
originea bâlbâielii.
5.9.8. Date privind neurofiziologia şi modele ale bâlbâielii
Cu toate că etiologia bâlbâielii a fost intens studiată, mai ales în ultimele decenii, totuşi
mecanismele neurofiziologice de bază nu au putut fi elucidate. Interesant este faptul că şi
persoanele cu cele mai grave forme de bâlbâială trăiesc momente şi situaţii în care nu se
bâlbâie, ca în cântat, la recitare, în cor, când sunt singuri sau în prezenţa animalelor, în
situaţiile. în care feed-back-ul este alterat datorită unor intervenţii anterioare etc. Existenţa
unor astfel de situaţi conduc la ideea că bâlbâială se datorează mai degrabă, existenţei unor
mecanisme cauzale specifice, decât unei instabilităţi generale la nivelul motricitatii vorbirii.
într-un studiu de dată recentă al lui Alm (2004), autorul face o legătură între ganglionii bazali,
adică între funcţiile circuitelor acestora şi bâlbâială47. El susţine ipoteza că circuitele
respective ar avea un rol important în mecanismul de declanşare a bâlbâielii.
Ganglionii bazali (GB) reprezintă cea mai mare structură anatomică din partea anterioară a
creierului, fiind amplasată într-o poziţie cheie pentai a influenţa comportamentul motor,
emoţiile şi cogniţia. încă în secolul trecut, în 1934, Seeman a sugerat că anumite tulburări ale
acestor structuri ar putea conduce la apariţia şi instalarea bâlbâieli.
GB sunt alcătuiţi dintr-un set de nuclei subcorticali inter-relaţionaţi. Striatumul este nucleul
principal implicat în receptarea impulsurilor venite de la cortexul cerebral, mai ales de la ariile
senzorio-motorii şi cortexul frontal. Striatumul cuprinde următoarele trei părţi: putamen,
nucleul caudat şi striatum ventral. Cel de al doilea component major al GB este globus
pallidus, specializat în trimiterea proiecţiilor spre talamus şi spre majoritatea ariilor lobilor-
frontali. .
Alm, P.A. (2004), Stuttering and the bazai ganglia circuits, în: Journal of Comraunication
Disorders, 37, pag. 325-369. 196
Aşa după cum se poate observa, figura nr. 5.2 prezintă căile de proiecţie directă şi indirectă
ale GB. în calea indirectă este cuprins nucleul subtalamic (NST). Proiecţiile provenite de la
striatum, globus pallidus extern (GPe) şi globus pallidus intern (GPi) au efecte inhibatorii, în
timp ce proiecţiile venite de la cortex, NST şi talamus au efecte excitatorii. GPi acţionează
prin suprimarea activităţii talamusului. Activarea căii directe inhibă activitatea neuronilor din
GPi, care astfel conduc la dezinhibarea activităţii neuronilor talamici, rezultând stimularea
neuronilor corticali. Activarea căii indirecte are efect opus prin activarea GPi şi ca urmare
inhibarea cortexului.
Un rol de bază în GB îl au proiecţiile dopaminergice provenite de la substanţa neagră
compactă (SNC) către striatum, care are rol de modulare a activităţii neuronale. Neuronii
striaţi ce formează calea directă au rol de receptori Dl stimulatori, iar cei din calea indirectă
sunt receptori D2 inhibitori. în plan comportamental se traduce astfel: o secreţie crescută de
dopamină conduce la activarea comportamentală pe calea directă, iar o cantitate redusă (sau
insuficientă) conduce la o inhibare generală a mişcărilor şi a impulsurilor. Rezultă că este
necesar un nivel optim de dopamină pentru o bună funcţionare a ganglionilor bazali.
Cortex
3nnonnon?T
--------------,- Sîriafctm ♦r—

°* >Tpa5!
t frvdsrecil I Dîrecs
GPe

E3
sm
STN
TE
"hai
GPi
Figura nr. 5.2. Diagrama simplificată a circuitului ganglionar talamo-cortical (circuit
motor)
Săgeţile albe sunt excitatorii iar cele negre inhibitorii. GPe=globus pallidus extern; Gpi=segmentul intern al
globus pallidus; STN=nucleul subtalamic; SNc=substanţa neagră partea compactă; ThaMalamus; Proiecţiile
striatice spre Gpi pe căile directe şi pe cele indirecte. Activitatea acestor căi este modulată prin dopamină de
către SNc. Receptorii Dl activează neuronii striaţi formând căile directe, în timp ce receptorii D2 inhibă neuronii
striaţi pe căile indirecte. Adaptat după Mink şi Thach (1993), Graybel (2000) şi DeLong (2000).
197
Studiile efectuate asupra unor persoane cu leziuni arată că circuitele GB prin putamen joacă
un rol important în multe cazuri de bâlbâială neurogenică, leziunile situându-se de obicei în
emisfera stângă.
Dacă privim balbismul prin prisma dezvoltării şi degenerării neuronale, constatăm un pattern
în care factorii cauzali ai balbismului ating cote maxime la vârsta de 2,5-3 ani. în perioada
copilăriei şi adolescenţei importanţa lor scade, şi în acelaşi timp scad şi manifestările
balbismului cu creşterea în vârstă. Aceşti factori cauzali sunt mai puternici la bărbaţi. în unele
cazuri, leziunile cerebrale sau degenerarea substanţei albe duc la normalizarea vorbirii.
Interesant este faptul că acei copii la care apare balbismul la o vârstă mică, au tendinţa de a-şi
dezvolta limbajul mai precoce.
O altă direcţie de cercetare a balbismului din partea neurofiziologilor porneşte de la
subactivarea emisferei stângi, care ar conduce la o supra-activare a ariilor motorii din
emisfera dreaptă. Rezultatele studiului lui Sommer & colab. (2002) arată că balbismul
persistent rezultă dintr-o activare dezechilibrată a ariilor cerebrale relevante pentru vorbire, la
fel ca şi în afazie48.
Figura nr. 5.3. Diferenţele semnificative la nivelul operculumului rolandic, la nivelul
emisferei stângi, între bâlbâiţi şi nebâlbâiţi
5.9.8.1. Imagistica funcţională în producerea vorbirii
Numeroase cercetări au pus în evidenţă rolul important pe care imagistica structurală şi
funcţională îl joaca în studierea balbismului (Fox,
Sommer, M.. Koch, M. (2002), Disconnection of speech relevant brain areas in persistent deveiopmental
stuttehng, în: The Lancet, 360, pag. 3. 198
2003) . Astfel, un studiu de imagistică cerebrală funcţională, folosind ca şi tehnică tomografia
cu emisie de pozitroni (PET), în timpul unei sarcini de citire, a reliefat faptul că balbismul se
caracterizează printr-o supra-activare a cortexului premotor inferior drept, şi subactivare a
cortexului auditiv, aceste anormalităţi fiind remediate semnificativ în timpul citirii în cor.
Rezultatele au fost repetate, şi au pus în valoare şi rolul activ al terapiei comportamentale
pentru îmbunătăţirea fluenţei vorbirii, efectele pozitive reuşind chiar să se extindă şi în alte
tipuri de sarcini ce presupun verbalizare. Această direcţie de cercetare este susţinută şi de
studiile de imagistică structurală, care sugerează o explicaţie pentru o astfel de lateralizare a
activării la balbici în emisfera dreaptă: aceste diferenţe inter-emisferice de activare sunt
explicabile prin plasticitatea structurilor cerebrale în timpul vieţii.
Studii de fiziologie a producerii vorbirii au demostrat că până şi cele mai simple articulări
implică o multitudine de procese cognitive şi motorii, iar mecanismele neuronale care susţin
vorbirea le reflectă complexitatea.
Producerea cuvintelor este produsul final al unei reţele complexe de procese cognitive şi
lingvistice. Gândurile şi intenţiile sunt transformate îhtr-o secvenţă de mişcări şi sunete, într-
un interval de sute de milisecunde. O mare realizare a cercetărilor din psiholingvistică în
ultimele trei decenii a fost identificarea sistemului care duce la producerea limbajului.
Până în prezent, imagistica funcţonaiă a jucat două roluri majore în studierea vorbirii. In
primul rând, a participat activ la descrierea precisă a comportamentului de vorbire. în al doilea
rând, imagistica funcţională neuronală a contribuit la înţelegerea proceselor cognitive şi
lingvistice care sunt responsabile pentru articularea vorbirii (MunhalX 2001)51. Utilizarea
tomografiei de rezonanţă magnetică funcţională (RMNf) a putut pune în evidenţă modul
diferit de distribuire a fluxului sanguin în pronunţarea diferitelor vocale.
5.9.8.1.1. Tulburări asociate bâlbâielii
Clinicienii şi cercetătorii care lucrează cu pacienţi cu balbism sunt conştienţi de tulburările de
limbaj ce se pot asocia balbismului şi care complică modul de conceptualizare a cazului,
metodologia şi terapia. Studii care au examinat balbismul şi co-ocurenţa altor tulburări de
limbaj şi din alte domenii au încercat să clarifice atât modul de interacţiune dintre aceste
Fox, P.T. (2003), Brain imaging in stuttering, în: Journal of FluencyDisorders, 28, pag. 265-272.
51
Munhall, K.G. (2001), Funcţional imaging during speech production, în: Acta Psy-chologiea, 107,
pag. 95-117.
199
tulburări cât şi frecvenţa lor de apariţie. Un studiu realizat pe populaţia din SUA a arătat că
din 457 de copii cu balbism, 56% aveau tulburări de fluenţă verificate, şi 44% aveau tulburări
fonologice asociate tulburării de fluenţă. Prezenţa deficitelor nerelaţionate vorbirii afectează
învăţarea, atenţia şi cititul. Din 102 copii cu paralizie spastică 3,9% aveau balbism asociat.
Un studiu recent (Blood & colab., 2003)52 arată că dintr-un număr de 2628 de copii balbici
investigaţi, 62,8% aveau şi o altă tulburare de limbaj, tulburare de vorbire sau neasociată
vorbirii.
Cele mai frecvente tulburări de vorbire asociate s-au demostrat a fi cele de articulare - 33,5%,
şi cele fonologice - 12,7%. Doar 34,3% dintre copiii cu bâlbâială aveau asociate alte tulburări
nerelaţionate vorbirii, dintre care cele mai frecvente dificultăţile de învăţare -15,2%, dislexiile
- 8,2%, iar deficitul de atenţie - 5,9%.
Rezultatele acestui studiu atrag atenţia asupra faptului că balbicii au cel puţin încă o tulburare
de limbaj sau în alt domeniu. Aceste procente mari, care au fost confirmate şi de alte studii,
subliniază nevoia ca logopezii să încerce să introducă în evaluările făcute celor cu balbism şi
evaluări ale celorlalte tulburări ce pot fi asociate. Astfel de evaluări sunt utile atât pentru
stabilirea diagnosticului complet şi diferenţial, cât şi pentru a direcţiona tratamentul logopedic
şi recuperarea tuturor deficienţelor subiectului.
5.9.8.1.2. Mecanismul Yalsalva în bâlbâială
Tn afara teoriilor şi mecanismelor discutate în subcapitolele anterioare, în literatura de
specialitate mai există şi alte teorii ce încearcă să conducă la o mai bună înţelegere a
modelelor şi a mecanismelor implicate în producerea bâlbâielii şi, pe această bază, la
îmbunătăţirea tehnicilor de ameliorare şi corectare a ei.
Ce este şi cum aconează mecanismul Valsalva
Potrivit opiniei lui Parry (1997), mecanismul Valsalva este o structură naturală, componentă a
fiecărui organism uman, care este implicată în efectuarea efortului fizic şi în actele de
eliminare a produselor metabolice prin defecare, urinare şi în travaliul naşterii49.
Modul de funcţionare al acestui mecanism este destul de simplu; el implică muşchii
abdominali, ai pieptului, ai laringelui şi cavitatea bucală. Prin încordarea (contractarea)
muşchilor abdominali organele interne
3
Blood, G., (2003). Co-occuring disordes in children who stutter, în: Journal of
Communication Disordes, 36, pag. 427-448.
49
Parry, W.D. (1997), The Valsalva mechanism: A key to undestanding and controling
stuttering. WWW.membersad.coin/wd şi: Parry, W.D. (2000), The principles of Valsalva
control, wvvw.valsalva.org/articles.
200
presează asupra diafragmei care, la rîndul ei, acţionează asupra plămînilor şi a cavităţii
toracice, în timp ce la nivelul laringelui se produce închiderea căii de ieşire a aerului, fapt ce
conduce la creşterea presiunii în plămîni.Toate elementele acestui mecanism sunt intercorelate
şi coordonate prin sistemul neuro-vegetativ, fapt pentru care acţionează simultan, ca un tot.
Blocarea traiectului respirator presupune şi strîngerea buzelor şi blocarea, cu rădăcina (partea
posterioară) a limbii a capătului superior al traheii.
Bâlbâială de tip Valsalva este definită drept acel comportament în care vorbitorul acţionează
instinctiv mecanismul prin încercări forţate de a emite cuvinte, şi în mod special atunci cînd
subiectul anticipează dificultăţi în actele pronunţiei şi articulării, sau i se pare că are nevoie de
un efort deosebit. Ca urmare, în loc ca vorbirea lui să se desfăşoare cu un efort minim, el
antrenează un efort mult mai mare, fapt ce conduce la o presiune peste cea normala, la nivelul
componentelor motorii ale aparatului fono-articulator, mai ales la nivelul laringelui, al limbii
şi al buzelor. După un astfel de efort crescut, pronunţia şi articularea dobândesc un obstacol în
plus pe care bâlbâitul nu-1 poate depăşi.
Potrivit autorului citat anterior, siinptomele bâlbâielii de tip Valsalva sunt următoarele două:
a) închiderea forţată, excesivă a cavităţii bucale şi a laringelui în mod repetat (frecvent) sau
susţinută, însoţită de o contractare a muşchilor abdominali şi de creştere a presiunii aerului în
plămîni;
b) întârzierea şi/sau blocarea actului fono-articulator.
Acest mecanism nu este implicat la toţi bâlbâiţii. El este considerat a fi doar unul dintre
multiplii factori etiologici. Antrenarea acestui mecanism este condiţonată de atitudinea psihică
a subiectului cu privire la mărimea dificultăţilor de pronunţie şi articulare. Dificultăţile
primare legate de exprimarea verbală a copilului pot fi cauzate de o mulţime de factori
neuronali, psihologici sau de dezvoltare, fără să fie implicat mecanismul în discuţie, decât
după ce subiectul (cu sau fără "ajutorul" celor din jurul său), îşi percepe vorbirea ca dificilă şi
că trebuie să depună un effort mai intens.
Dată fiind experienţa copilului de a recurge la mecanismul Valsalva, în situaţii de efort fizic
susţinut, defecare sau urinare, poate recurge în mod inconştient la activarea acestui mecanism
şi în actul vorbirii. Adeseori, sub presiunea factorilor sociali externi , de "a vorbi mai cursiv şi
mai frumos", antrenarea mecanismului în vorbire ajunge să se automatizeze, în defavoarea
stimulării şi dezvoltării mecanismelor normale implicate în vorbirea cursivă.
Ca urmare a exersării frecvente a mecanismului Valsalva în comunicarea orală, cu timpul,
această "manevră" se automatizează, în funcţie de senzaţiile de dificultate percepute de copii.
Urmează să se producă consecinţe neurologice grave şi de durată. Pentru limitarea şi/sau
201
prevenirea unor atari consecinţe, se recomandă un diagnostic cât mai timpuriu şi aplicarea
măsurilor potrivite pentru prevenirea fixării şi automatizării unor astfel de deprinderi.
Simultan se vor lua şi măsuri de corectare a eventualelor tulburări de limbaj ale copilului.
5.9.8.2. Modele de bâlbâială
în literatura de specialitate au fost prezentate, pe parcursul timpului, mai multe modele de
bâlbâială, modele rezultate din concepţia diferiţilor autori privind etiologia şi mecanismele
implicate.
Din literatura de specialitate consultată am desprins mai multe grupe şi modele de bâlbâială
(în special din literatura de specialitate anglo-saxonă), după cum urmează:
Modele provenind din tulburări de sincronizare:
modelul lui McKay (1987); modelul lui Rosenfield şi Nudelman; Modele feed-back; Modele
interacţioniste:
modelul cererilor şi capacităţilor; modelul lui Perkins, Kent şi Curlee (1991); Modelul
aliniamentului planului propoziţiei suprasegmentate (Suprasegmental Sentence Plan
Alignment - SSPA); Modelul inhibiţiei reactive; Modelul Dodge.
5.9.8.2.1. Modele provenind din tulburări de sincronizare
Potrivit modelului elaborat de McKay (1987), bâlbâială se datorează unor întreruperi în
sincronizarea mişcărilor muşchilor aparatului fono-articular. în elaborarea şi dezvoltarea
modelului s-au neglijat unele aspecte ca:
> vârsta de apariţie şi de instalare a tulburării;
> bâlbâială la debutul propoziţiei şi frecvenţa mai mare a bâlbâielilor în cazul formulărilor
de propoziţii mai complexe din punct de vedere sintactic şi al exprimării;
> modelul nu ţine seama de relaţiile dintre bâlbâială şi unele deficienţe de recepţie a
limbajului (tulburări de auz fonematic şi/sau tulburări ale recepţiei auditive);
> omite faptul că în unele situaţii bâlbâială se vindecă spontan. Aceeaşi teorie stă şi la baza
modelului elaborat de Rosenfield şi
Nudelman. Potrivit acestor autori disfluentele vorbirii apar sub forma unor disfluenţe datorate
unor instabilităţi de moment în cadrul unui sistem lipsit
202
de sincronizare, cel puţin pentru moment. Spre deosebire de modelul anterior, autorii
menţionaţi ai modelului iau în considerare atât fluenţele cât şi disfluenţele vorbirii, totuşi, lasă
neexplicate multe dintre aspectele bâlbâielii.
5.9.8.2.2. Modele feed-back
Aceste modele au rezultat din teoriile potrivit cărora bâlbâială ar fi un rezultat al dificultăţilor
de receptare de către subiecţi, a propriilor voci. Dificultăţile de auto-recepţie pot da
subiectului senzaţia că nu a pronunţat un anumit sunet sau silabă şi ca atare el o pronunţă (în
fapt repetând-o). Ca urmare, bâlbâială este în fapt o modalitate de corecţie rezultată din
întârzierea produsă în receptarea propriei vorbiri.
Din perspectiva acestor modele, dacă s-ar putea reduce întârzierea cu care bâlbâiţii îşi aud
propria vorbire (adică îşi primesc feedback-ul auditiv), atunci subiectul ar avea confirmarea
pronunţiei Ia timp şi nu ar trebui să repete. Insă nu există astfel de posibilităţi metodice şi
tehnologice pentru accelerarea vitezei sau reducerea timpului cu care cineva îşi aude propria
voce. Ca urmare cercetătorii au recurs la metode de întârziere şi mai mare: expunându-i pe
bâlbâiţi la feed-back auditiv întârziat şi amplificat, situaţii în care bâlbâială s-a redus în foarte
mare măsură.
Cu toate ca s-au obţinut rezultate pozitive, se apreciază că modelele au lipsuri importante în
legătură cu următoarele aspecte:
> de regulă momentele de bâlbâială se produc ia începutul unităţilor de comunicare (cuvânt,
propoziţie) şi mai rar în mijlocul comunicării, fapt pentru care feed-back-ul auditiv nu poate fi
considerat un factor relevant în desfăşurarea discursului;
> în măsura în care se ia în considerare o disfuncţie cronică, modelele feed-back nu pot
aprecia perioade de fluenţă, bâlbâieli specifice limbii la bilingvi, vârsta de debut a bâlbâieli
sau implicarea factorilor sintactici şi lexicali în momentele de bâlbâială.
5.9.8.2.3. Modele interacţioniste
Aşa după cum sugerează numele, aceste modele îşi au originea m ideea interacţiuni copilului
prin factorii socio-familiali şi de mediu în producerea bâlbâielii.
Modelul cererilor şi al participărilor par a fi cel mai acceptat de către specialişti, elaborarea sa
fiind dezvoltată şi completată de către Andrews şi colaboratorii în 1983; Starkweather M
198753 şi cel mai recent Adams (în 1990). Modelul încearcă să pună în evidenţă atât
perioadele de vorbire
Starkweather, C. (1983), Fluecy and Siuttering, Prentice Hali, Englewood Ciiffs.
203
fluentă cât şi cele de disfluenţă verbală: atunci când copilul poate face faţă solicitărilor de
comunicare vorbirea sa este fluentă. începe să se bâlbâie atunci când posibilităţile lui sunt
depăşite. Presiunile exercitate din partea mediului îi produc copilului disfiuenţe prin faptul ca
suprasolicitarea conduce la modificări asupra presiunii aerului expirator şi a musculaturii
aparatului de pronunţie şi articulare. Printre limitele modelului se menţionează problema
circularităţii; când copilul vorbeşte disfluent solicitările mediului îi depăşesc posibilităţile iar
când vorbeşte fluent, el face faţă solicitărilor.
Modelul lui Perkins, Kent şi Curlee (1991). Se pare că este unul dintre cele mai noi modele
elaborate potrivit concepţiei interacţioniste. Potrivit autorilor acestui model, fiecare vorbitor a
fost pus, cel puţin odată în viaţă, în situaţia de a vorbi disfluent. Diferenţa dintre vorbitori, fie
ca vorbesc fluent sau disfluent, o furnizează starea de conştientă. Când subiectul este conştient
de cauza care-i produce o disfluenţă, vorbirea se reglează, se normalizează de la sine iar când
subiectul nu conştientizează cauza - se instalează bâlbâială.
Trei sunt principalele limite ce i se reproşează modelului, şi anume:
> de ce este atât de importantă conştientizarea cauzei;
> având în vedere vârsta destul de timpurie (3-4 ani) la care se instalează bâlbâială, se pune
problema dacă ia aceste vârste copiii pot într-adevăr să "conştientizeze" cauzele propriilor
dificultăţi de comunicare;
> potrivit opiniei autorilor acestui model, perseverarea bâlbâiţilor în a pronunţa cuvintele (în
ciuda dificultăţilor), este o dovadă a presiunii sociale în favoarea continuării vorbirii, cu toate
că subiectul se află şi sub presiunea timpului de a-şi finaliza comunicarea.
5.9.8.2,4. Modelul aliniamentului planului propoziţiei supraseg-mentale (Suprasegmental
Sentence Plan Alinement - SPA)
Potrivit autorilor acestui model nu numai persoanele bâlbâite ci şi cele nebâlbâite recurg la
repetări de sunete, silabe şi cuvinte. Adică elemente ale simptomatologiei bâlbâielii pot fi
întâlnite ia orice persoană vorbitoare deoarece:
> cuvintele se produc m mod izolat şi nu în contextul unei propoziţii;
> modalitatea de pronunţie a unui cuvânt este dependentă de propoziţia în care este produs
(de contextul propoziţiei);
> propoziţiile au trăsături suprasegmentate, melodia, ritmul, accentele, elemente ce sunt
determinate de către vorbitor, înainte de
204
producerea propoziţiei şi se exprimă prin modificări ale mişcărilor muşchilor (prin articulare,
coarticulare, tempoul vorbirii şi prin valoarea expresivă a celor comunicate);
> timpul de latenţă pentru adaptarea dscursului (m timpul vorbirii), evidenţiază capacitatea
individului de a se adapta rapid la revizuirea sintactică şi a planului suprasegmental ai
propoziţiei;
> alungirea unor silabe sau cuvinte şi/sau repetarea lor, reprezintă puncte de aliniament a
trăsăturilor suprasegmentale plănuite cu trăsăturile suprasegmentale revizuite ale propoziţiilor.
Ca idee de asambiu, potrivit acestui model disfluenţele de vorbire de orice tip sunt rezultat al
faptului că în vorbire se împletesc elementele plănuite anterior cu cele rezultate din revizuirile
spontane.
Metodologia terapeutică, văzută prin prisma concepţiei explicative a acestui model, ar trebui
să-şi concretizeze obiectivele în:
♦ îmbunătăţirea aptitudinilor limbajului şi
♦ introducerea unor modificări în ritmul vorbirii, în sensul încetinirii ritmului prin care se
reduce nevoia subiectului de a co articula sau cea de suprasegmentare a planului de
aliniament.
Oricum, în înţelegerea şi tratarea subiecţilor bâlbâiţi, logopedul trebuie să ia în considerare nu
numai factorii lingvistici ci şi pe cei cognitivi.
5.9,8.2.5. Modelul inhibiţiei reactive
Din perspectiva autorilor acestui model, bâlbâială este o tulburare de limbaj, în special de
comunicare, şi autoindusă conştient. Bâlbâială nu implică neapărat vre-o tulburare sau vre-un
proces pato-neurologic, ci constituie o formă de manifestare a proceselor de reactivare şi auto-
protecţie. Rezultă că bâlbâială implică o diferenţă de intensitate şi nu o deformare a unei
diversităţi de funcţii normale. In plus, modelul prezent presupune că toate trăsăturile
observabile ale vorbirii bâlbâite sunt rezultatul acestui proces de reactivitate şi auto-protecţie
pe care îl are fiecare om. Fiecare vorbitor este supus diferitor forme de reactivitate, mai mult
sau. mai puţin conştiente, inftuenţe ce se pot repercuta îti forme mai mult sau mai
puţin grave asupra imaginii şi încrederii în sine.
Cercetările efectuate, printre alţii de LeDoux şi colab. (1988 şi
1989)M au pus în evidenţă importanţa amigdalei (mai bine zis a nucleilor
54
LeDoux, h, Iwata, J., Ciccheti, R, Reis, D.J. (1988), Differentprojections ofthe central amigdaloid
nucleus mediate autonomie and behavioral correlates ofeonditionfear, în: The Journal of
Neuroscience, 8, pag. 2517-2529; şi LeDoux, L, Rowanski, L., Xagorasis, A. (1989), Indelibility of
subcortical emoţional memories, în: Journal of Cognitive Neuroscience, 1, pag. 238-243.
205
amigdalieni) în funcţionarea circuitului implicat în realizarea condiţionării clasice şi în
răspunsurile rapide, subconştiente date la stimuli condiţionaţi.
Nucleii amigdalieni sunt asociaţi sistemului limbic, de la baza encefalului, ei fac parte din
circuitul Papez, care reglează comportamentul agresiv sau de teamă. în cadrul acestui circuit
mai sunt cuprinse şi alte structuri şi nuclei corticali, subcorticali şi talamici.
Elementele specifice care sugerează implicarea acestui circuit în bâlbâială sunt:
> natura subcorticală, involuntară a reacţiilor amigdaloide, ce se desfăşoară cu mare
rapiditate ca răspuns la stimuli auditivi, tactili şi situaţionali;
> importanţa imputurilor auditive şi proprioceptive în achiziţionarea răspunsurilor de teamă;
> rolul amigdalei în fixarea amintirilor traumatizante precorticale, cu un foarte ridicat nivel
de condiţionare, asemănătoare celor de stres post-traumatic;
> implicarea amigdalei în medierea răspunsurilor de supravieţuire, declanşate în zone
corticale specifice, ca de exemplu răspunsul de "îngheţ" (fight or fiight reponse);
> procesarea concomitentă a actualizărilor memoriei implicite, de natură amigdaîoidă, cu
cele situaţionale de natură hipocampică, proces prin care se asociază acţiuni motorii cu situaţii
emoţionale specifice;
> existenţa organică (anatomică) a unor proiecţii neuronale de la ariile corticale la circuitul
amigdalian, situaţie de natură să explice, măcar în parte, eficienţa tratamentului logopedic,
axat prepoderent pe diminuarea şi condiţionarea fricii induse prin circuitul amigdalian;
> datorită posibilelor diferenţe ale structurilor anatomice ale proiecţiilor neuronale dintre
structurile subcorticale şi circuitul amigdalian, sunt posibile variaţii ale reactivităţii diferiţilor
subiecţi, variabilitate ce determină nivelele de gravitate a bâlbâieli, şi ca urmare şansele de
reuşita a tratamentului logopedic;
> potrivit teoriei reflexelor condiţionate, reacţiile "învăţate" asociate bâlbâielii pot fi stinse,
temporar sau definitiv.
* *
Părinţii, tutorii şi educatorii ar trebui să acorde o mare importanţă formării şi menţinerii unei
vorbiri corecte şi fluente a copiilor. Cu o astfel de
206
vorbire, copilul primeşte întăriri pozitive (sub forma laudelor, a încurajărilor, a recompenselor
materiale etc), fapt pentru care, în timp, vorbirea sa va deveni un comportament
dopaminergic, prin faptul că îi oferă plăcere, recompense, alături de comportamentul
alimentar, dipsic şi mai târziu de cel sexual.
Performanţele scăzute ale limbajului datorate unor tulburări de pronunţie şi articulaţie sau
alterarea sa ca urmare a apariţiei şi fixării unor tulburări de ritm şi fluenţă, sau (mai târziu)
întâmpinarea unor dificultăţi majore în însuşirea cititului, scrisului şi/sau socotitului conduc
copilul la scăderea sau pierderea recompenselor interne şi externe. O astfel de situaţie
conduce la scăderea motivaţiei pentru iniţierea unor răspunsuri de coping instinctive, care
cuprind răspunsuri inhibitorii automate de natură subconştientă. In acest fel se explică de ce
încercările conştiente de a menţine vorbirea la un nivel acceptabil de claritate şi fluenţă poate
coexista cu răspunsurile inhibitive asociate cu supravieţuirea organismului - care sunt
inconştiente55. Ca urmare, la bâlbâit va rezulta o stare internă de conflict de tipul "agresiv-
asertiv".
Reacţia produsă, potrivit modelului inhibiţiei reactive, pare a fi echivalentul uman al
răspunsului de "îngheţ" observat la diferite animale. Se presupune că specific acestui răspuns
este iniţierea unor răspunsuri inhibatorii menite să oprească vorbirea individului. încercările
de depăşire a acestor reacţii inhibitive par a se reflecta în hiperactivitatea ariilor motorii
suplimentare ale bâlbâiţilor şi în hipoactivitate la nivelul ariei de feedback auditiv din lobul
temporal, ca răspuns la imputurile auditive, sunt de părere "Wu (1995) şi Pox, (1996)56.
Potrivit teoriei ce susţine prezentul model, sunetele vorbite, posturile şi mişcările percepute de
amigdală că ar produce o anumită tensiune ce ar indica dificultăţi incipiente de vorbire,
(asociate deja cu un comportament ameninţător la adresa individului), duc la iniţierea unui
răspuns de "îngheţ".
Răspunsul de "îngheţ" ar putea fi rezultatul unei inhibiţii la nivelul circuitelor neuronale a
nervilor cranieni care fac legătura între măduvă şi muşchii motori ai mandibulei şi ai celor ce
activează muşchii fono-articulatori. Dat fiind faptul că circuitul din care este cuprinsă şi
amigdală monitorizează şi feed-back-urile tactile şi proprioceptive cu rezonanţă emotivă, este
posibil ca răspunsul reactiv să fie declanşat sub formă de
35
Damasio, Cf. Hout, van A. (1996), Op.cit.
56
Wu X, Maguiri, G, Riley, G., Fallon, X, Lacasse, L. et all. (1995), A positron possition tomography 18F
deoxyglucose study of developmental stuttering, în: Neurology report, 6, pag. 501-505.
207
feedback care să indice existenţa unei probleme sau începutul existenţei unei probleme, la
nivelul sistemului efector al vorbirii.
Ar putea fi posibil ca răspunsul reactiv să fie proiectat şi în ariile corticale, aşa cum a fost
evidenţiat în cazul altor răspunsuri senzorio-motorii ce implică condiţionarea clasică sau cea
operantă. Percepţia corticală a unor astfel de inhibiţii involuntare poate fi percepută ca o
pierdere a controlului, senzaţie cunoscută de marea majoritate a persoanelor bâlbâite - cronic.
Având în vedere faptul că la nivelul amigdalei învăţarea neuronilor este permanentă astfel de
tipuri de reacţie pot fi stinse prin acţiunea contrară a neuronilor inhibitori din circuit, aşa după
cum LeDoux menţionează (1989)57 .
Astfel de situaţii pot fi explicate prin faptul că învăţarea implicită de către amigdală este
însoţită de o învăţare situaţională (explicită) fiind spaţial în zona hipocampusului şi în zonele
de asociere rinocorticale, precum şi de învăţarea implicită condiţionată realizată de ganglionii
bazali şi de cerebel. Prezenţa ariilor de meditaţie paralelă este caracteristică tuturor funcţiilor
creierului şi poate furniza date despre eficienţa muncii logopedice şi asupra faptului că
bâlbâială precum şi alte comportamente ce implică răspunsuri condiţionate sunt dificil de şters
- fără pericolul recidivei.
5 9.8.2.6. Modelul Dodge
Potrivit datelor din literatura de specialitate, modelul Dodge pare a fi unul dintre cele mai
recente modele de bâlbâială, fiind elaborat la începutul mileniului trei. La baza elaborării
modelului stau studii de caz şi observarea unor comportamente la diferiţi subiecţi. Potrivit
acestui model, dezvoltarea bâlbâielii cuprinde cinci stadii, asociate cu diferite nivele de
vârstă.38
Primul stadiu:
La acest nivel se apreciază că apar tulburări de fluenţă non-reactive, fiind specific copilului de
vârstă cuprinsă între 18 luni şi 3 ani. Potrivit lui Yairi (1984), la acest nivel de vârstă copilul
vorbeşte spontan, dar apare un număr excesiv de repetări ale unor părţi de cuvinte şi uneori
chiar blocaje.39 Un atare comportament poate indica erori fonologice, în număr foarte mare, ce
se pot datora unor predispoziţii genetice sau dezvoltării întârziate ca urmare a efectului
mediului socio-familial al copilului.
57
LeDoux, J., RomansM, Xagoraxis, A. (1989), Indelibility of subcortical emoţional memories, în: Journal of
Cognitive Neuroscience, 1, pag. 238-243.
58
Dodge, M.D. (2002), A Reactive Inhibition Model ofStuttering. (www)
59
Yairi, E., Lewis, B. (1984), Dysfluencies at the onset of stuttering, în: Journal of Speech and Hearing
Research, 27, pag. 154-159.
208
-
Stadiul doi. Reactivitate timpurie în vorbire:
Este perioada în care copilul începe să se simtă frustrat şi să reacţioneze la manifestările de
corectare venite de la persoanele din jurul său, manifestând încercări clare de control asupra
aparatului său fono-articular. Acest fapt conduce de multe ori la întreruperi involuntare ale
discursului. In timp, apar din ce în ce mai multe repetiţii şi prelungiri precum şi creşterea
numărului blocajelor. In unele situaţii copilul poate refuza să mai vorbească. Caracteristic
acestui stadiu sunt reacţiile de frustrare şi iritare ale copilului.
Al treilea stadiu. Fixarea si consolidarea reacţiilor dezadaptative în vorbire:
Cu cât mai mult timp copilul rămâne fără un ajutor de specialitate eficient şi persistă în
bâlbâială, comportamentele apărute în stadiile anterioare se fixează şi se consolidează, în plus
apar noi manifestări - cum este furia reactivă faţă de dificultăţile sale de pronunţare. Pe
această bază repetiţiile, prelungirile şi blocajele se accentuează, devenind tot mai grave cu
fiecare zi, copilul recurgând la comportamente parazitare ce devin tot mai ritualizate şi
elaborate, inclusiv recurgând la evitare şi amânare.
In acest stadiu pot apărea blocaje oscilatorii grave iar planificarea şi debutul vorbirii sunt
întrerupte de reacţii inhibitive. Blocajele pot duce la tremur spasmodic. In astfel de blocaje
pot fi implicate anumite reflexe incluzându-le pe cele osteotendinoase Golgi polisinaptice şi
reflexe monosinaptice de întindere.
Stările tensionale accentuate şi acele cu încărcătură emoţională mare sporesc impresia lipsei
controlului cortical, şi ca urmare şi a dificultăţilor de pronunţie, reflexele putând interacţiona,
conducând astfel la o stare haotică non-lineară, (Smith & Kelley 1996)60. Reacţiile la discurs
devin răspunsuri cu foarte importantă valoare adaptativă, adică răspunsuri de supravieţuire.
Stadiul patru. Sensibilizarea traumatică:
Ca urmare a eşecurilor repetate de comunicare ce au condus la situaţii ridicole şi de umilire
publică, pe parcursul vorbirii apar reacţii sau stări de neajutorare şi pierdere a controlului, din
ce în ce mai multe comportamente de evitare, ce tind să se generalizeze în conduita şi
reactivitatea copilului la propria bâlbâială.
încep să se formeze amintiri hipocampice, dacă acestea nu cumva au început să se formeze în
stadiul anterior. Acestea amintiri asociază bâlbâială cu situaţii specifice şi anumite reacţii ale
ascultătorilor.
Smith & Keliee (1996), Citat de Hout, van A. (1996), Op.cir. Idem.
209
în această etapă, răspunsurile învăţate prin condiţionare încep să domine comportamentul
verbal, eşecurile şi traumele conducând la crearea unui cerc vicios de întăriri. Poate părea
paradoxal că bâlbâială scade în acest studiu deoarece copilul încearcă toate metodele de
evitare a bâlbâielii în faţa altora şi a propriului sine. Stadiul este caracteristic copilăriei târzii
(7-10 ani), când aprobarea din partea colegilor şi socializarea sunt factori foarte importanţi
pentru propria dezvoltare.
Stadiul cinci Consolidarea comportamentului reactiv-cronic;
în pubertate şi adolescenţă se consolidează comportamentul balbic. Continuele tulburări de
limbaj şi imposibilitatea controlului fac din vorbirea bâlbâitului o activitate foarte dificilă şi
uneori imposibilă. Trăirile negative şi pierderea controlului conduc la întărirea reacţiilor
amigdalei care, în timp, devin parte integrantă a comportamentului individului. Persoana
începe sa-şi piardă din sensibilitate faţă de durerea emoţională şi a neplăcerilor produse de
faptul că datorită bâlbâielii nu-şi poate controla vorbirea. Ca urmare pot apărea perioade mai
lungi sau mai scurte, de pierdere a conştientei blocajelor, iar cursul vorbirii dobândeşte un
caracter trunchiat.
Efectele modificării personalităţii unora dintre bâlbâiţi se poate manifesta prin scăderea stimei
de sine şi a pierderii de status. Pentru "contracararea" acestora pot apărea manifestări
depresive, agresive, comportament de autocritică excesivă şi supracompensare.
5.10. FORME ŞI CARACTERISTICI ALE BÂLBÂIELII
Cercetările moderne subliniază faptul că de obicei cauzele bâlbâielii sunt multiple şi nu pot fi
depistate totdeauna din contextul lor global. La rândul lor acestea pot fi directe sau indirecte şi
pot fi condiţionate de diverşi factori ai mediului interni şi externi.
Actualele concepţii etiologice pot fi împărţite în doua grupe distincte:
1. Teorii în care predomină punctul de vedere somato-fiziologic:
ereditatea; factori genetici;
- dominanţa cerebrală; factori neuro-endocrini;
- întârzierea în dezvoltarea psiho-fizică generală; întârzieri în dezvoltarea vorbirii;
2. Teorii în care predomină punctul de vedere psiho-social:
210
factori de mediu; stările de nevroză;
- greşelile de educaţie în bâlbâială; stările de stres;
- bilingvismul.
Cunoaşterea simptomatologiei bâlbâielii este foarte importantă, rezidând în caracterul pozitiv
al efectului intervenţiei precoce şi de asemene în posibilitatea de a diferenţia dismncţiile
fiziologice de cele patologice. Stabilirea unui diagnostic simptomatologie se face fără
dificultăţi, pe baza unor observaţii şi a unor probe de testare a fluenţei verbale.
Formele clinice ale bâlbâielii primare se pot grupa în:
1. Bâlbâială primară (clonică) - se manifestă prin contracţii musculare de scurtă durată ce
conduc la iteraţia unui sunet sau a unei silabe întrerupând astfel cursivitatea vorbirii.
Cercetările efectuate pun în evidenţă următoarele particularităţi specifice bâlbâielii primare:
- particularităţi fono-articulatorii;
- particularităţi prozodice; particularităţi respiratorii;
- particularităţi comportamentale.
2. Bâlbâială secundară (tonică) - se caracterizează prin declanşarea spasmului de lungă
durată ce împiedică emitere vocii, iar când spasmul cedează, cuvântul erupe cu forţa
caracteristică bâlbâiţilor.
Bâlbâială secundară prezintă o serie de particularităţi, după cum urmează:
particularităţi fono-articulatorii; particularităţi prozodice;
- particularităţi respiratorii; particularităţi comportamentale; particularităţi ale scrisului;
- particularităţi ale citirii.
3. Bâlbâială mixtă
In fază incipientă bâlbâială se manifestă în forma sa clonică, caracterizată prin simple iteraţii
sau prelungiri ale silabelor realizate fără efort şi având un caracter inconştient care, ulterior, se
transformă în forma tonică, ca urmare a conştientizării defectului şi a încercării de a-1 evita.
Pot fi două forme de bâlbâială mixtă, în care una dintre forme este dominantă:
> bâlbâială tono-clonică, predomină cea tonică;
> bâlbâială clono-tonică, predomină cea clonică. Bâlbâială este o disfluenţă de vorbire care
apare în copilărie.
Diagnosticarea timpurie şi tratarea acestei disfluente conduce la eliminarea ei totală, dar
lăsând-o netratată aceasta devine o dizabilitate de vorbire
permanentă. Bâlbâială este singura disabilitate de comunicare ce apare după o dezvoltare
normală şi fluentă a vorbirii.
Vârsta medie de tratare spontană este estimată la 3,5 ani. La vârsta de 6 ani există mai puţine
şanse de tratarespontană fără terapie.
Bâlbâială se dezvoltă în etape (disfluenţe fiziologice de vârstă, bâlbâială clonică, bâlbâială
tonică, bâlbâială clono-tonică, bâlbâială tono-clonică), trecerea dintr-o etapă în alta
reaîizându-se lent, neputându-se indica o linie de demarcaţie clară.
Bâlbâială odată ajunsă în stadiul tonic, poate avea oscilaţii, în ce priveşte gradul şi gravitatea
disfluenţelor, de la o zi la alta. La vârsta adultă nu se mai poate vorbi despre corectare ci doar
despre ameliorare, şansele de recidivă fiind crescute.
Tratamentul timpuriu presupune îndreptarea atenţiei specialiştilor cu precădere spre vârsta
preşcolară, vârsta care corespunde în marea majoritate a cazurilor cu perioada de apariţie a
bâlbâielii. Pe primul plan apare, astfel, necesitatea măsurilor cu caracter profilactic prin
popularizarea unor cunoştinţe logopedice în rândul părinţilor şi al cadrelor didactice.
Tratamentul complex vizează călirea în ansamblu a organismului ţinând seama de
particularităţile tulburării, ca şi de cele ale personalităţii bâlbâitului. Cu toate că tratamentul
logopedului este hotărâtor, acesta nu se aplică decât după o anumită etapă de pregătire, pentru
a se putea obţine o eficienţă maximă. Sunt semnalate numeroase dificultăţi în iniţiere
tratamentului complex prin faptul că acesta se bazează pe intervenţia unei echipe de
specialişti, instruită în prealabil aşa încât fiecare membru al echipei să ştie cum să
interacţioneze cu ceilalţi specialişti pentru ca eficienţa intervenţiei fiecăruia dintre ei să fie
maximă.
Bâlbâială tonică se caracterizează prin declanşarea spasmului de lunga durată, ce împiedică
emiterea vocii, iar în momentul în care acesta cedează, cuvântul erupe cu forţă. După locul în
care se declanşează spasmele, Gutzman stabileşte trei forme: spasme de tip respirator, de tip
fonator şi de tip articulator.
5.10.1. Caracteristici fono-articulatorii în bâlbâială primară
Bâlbâială clonică se manifestă prin contracţii musculare de scurtă durată, ce duc la iteraţia
unui sunet sau a unei silabe, întrerupând astfel cursivitatea vorbirii. După caracterul particular
al tonusului muscular al organelor vorbirii, Gutzman stabileşte în 1906 două forme clasice de
bâlbâială; clonică şi tonică.
Seeman observă că, în cazul copiilor care încep să se bâlbâie în jurul vârstei de 2 ani,
tulburarea se prezintă sub formă tonică, iar când bâlbâială
212
apare după vârsta de 3 ani, ea se manifestă aproape întotdeauna sub formă clonică.
Bluemel (1932) introduce termenii de „bâlbâială primară" în loc de cea clonică şi „bâlbâială
secundară" pentru cea tonică. în faza primară toate simptomele sunt lipsite de efort, au
caracter inconştient61. în momentul în care bâlbâitul devine conştient de propriul său defect,
încearcă să-1 evite, recurgând la eforturi de supraîncordare musculară, iar bâlbâială devine
secundară.
Este des întâlnită forma de balbism clono-tonică, caracterizată atât prin repetarea sunetelor,
silabelor cât şi prin pauzele dese de respiraţie şi numeroase spasme de vorbire, dar pentru
identificare se urmăreşte ce tip de respiraţie este predominant.
Mai mulţi autori care au cercetat problematica bâlbâielii au arătat, în lucrările lor, că în prima
copilărie, 3-5 ani, când apare perioada intensă de dezvoltare a limbajului, toţi copiii trec
printr-un stadiu de repetare de cuvinte, prelungiri ale unor sunete sau manifestă prezenţa unor
ezitări, între pauzele dintre sintagme sau propoziţii, care sunt doar nişte disfluenţe normale,
caracteristice vârstei, numite „bâlbâială fiziologică". Totuşi, dacă acel număr de repetări de
cuvinte este de 4-5 ori mai mare, putem vorbi de o formă incipientă a bâlbâielii primare.
în stabilirea diferenţelor între copiii bâlbâiţi şi cei non-bâlbâiţi, pe lângă criteriul pur
cantitativ, Van Riper consideră că trebuie luat în considerare şi criteriul bazat pe natura
diferenţelor. Autorul arată că diferenţele normale se caracterizează prin repetiţii ale unor
cuvinte întregi, ezitări sau pauze îndelungate, intercalaţii între sintagme sau propoziţii, iar
disfluenţele bâlbâielii se manifestă prin repetiţii scurte ale unor silabe sau sunete, prelungiri
ale unor sunete, de obicei primele din cuvânt, pauze intercalate în cadrul cuvintelor care,
scindează pronunţarea unitară a propoziţiei.
Boşcaiu evidenţiază dificultăţile mari întâmpinate de bâlbâiţi când efectuează mişcări de
fuzionare a două sunete opuse ca loc de articulare, (mai bine zis la coarticularea unor sunete)
când pronunţă cuvintele mai lungi sau cu o structură fonetică mai complexă ori produc
oscilaţii de consoane consecutive, sau când pronunţă consoanele oclusive (b, p, c, g, d)62.
Bloodstein şi Silverman evidenţiază faptul că disfluenţele bâlbâiţilor se precipită odată cu
pronunţarea primului cuvânt din propoziţie, apărând
61
Bluemel, citat de Guţu, M. (1975), Logopedici, Uz intern, UBB, Cluj-Napoca.
62
Cf. Boşcaiu, E. (1973), Prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire în grădiniţele de copii, EDP,
Bucureşti.
213
dificultăţi de pronunţare în cazul cuvintelor de legătură între propoziţii şi în folosirea
prenumelui.
5.10.2. Caracteristici prozodice
Wingate (1976) apreciază că cele mai mari dificultăţi ale bâlbâiţilor apar în încercările de
adaptare rapidă a inflexiunilor vocale cerute de intonaţie, intensitate, accent şi tempoul
vorbirii. Cu cât propoziţiile sunt mai dezvoltate, cu atât reliefarea elementelor prozodice este
mai afectată, mai ales în stările de încordare nervoasă03.
Bâlbâiţii nu reuşesc să pronunţe corect o expresie verbală decât după un număr mare de
repetiţii, fenomen denumit de Johnson „efect al adaptării".
Dificultăţile în pronunţia corectă întâmpinate de bâlbâiţi sunt puse de Boşcaiu pe seama
rezistenţei apărute în transpunerea exactă a unităţilor de propoziţie în modelul prozodic
adecvat. înglobarea şirurilor de cuvinte într-un context nuanţat necesită o succesiune de
procese neuromusculare pe întreg traseul fonator, care se produce aproape instantaneu.
5.10.3. Caracteristici respiratorii
în general, respiraţia copiilor este ritmică, însă ritmul respirator e neregulat, fenomen firesc,
pentru că în perioada copilăriei organismul este în dezvoltare şi se produc anumite
neregularităţi în procesul de coordonare a respiraţiei cu fonaţia.
Froschels (1931) constată că tulburările respiratorii se conturează odată cu agravarea
bâlbâielii. La copiii bâlbâiţi, foarte evidente sunt încercările de a recurge la o respiraţie
forţată, cu debit mare respirator, consumând aerul pulmonar de rezervă pentru pronunţarea
ultimelor cuvinte. Inspiraţiile după expiraţiile forţate, devin din ce în ce mai profunde şi mai
rapide sau superficiale, cu expiraţii scurte. Sunt frecvente şi încercările de exprimare în faza
inspiratorie64.
Modificările respiratorii la copii sunt strâns legate de stările emotive pe care aceştia le trăiesc.
5.10.4. Caracteristici comportamentale
Corelaţia între bâlbâială şi emotivitate a fost subliniată în lucrările lui Green. Acesta arată că
în cazul copiilor cu forme incipiente de bâlbâială, reacţiile emotive sunt deosebite de cele ale
bâlbâiţilor în forme mai avansate.
Wingate, M.E. (1976), Stuttering: Theory and Treatment, Irvington, New York. 64 Citat de Guţu, M.
(1975), Op.cit.
214
Situaţiile conflictuale dintre copii, aprecierile neîncurajatoare ale adulţilor, eşecurile din
procesul de comunicare conduc la declanşarea balbismului. în condiţiile de calm afectiv,
posibilităţile de comunicare sunt foarte apropiate de acelea ale copiilor nebâlbâiţi.
Prin repetarea frecventă a situaţiilor conflictuale, eşecurilor, cerinţelor exigente în privinţa
exprimării corecte, balbismul dobândeşte un caracter condiţionat de o anumită împrejurare
sau prezenţa unei anumite persoane. în asemenea situaţii apare tendinţa de evitare a
comunicării, ceea ce Fletcher a denumit „teama de vorbire".
Ironizarea, imitarea bâlbâitului în scop distractiv, exagerarea de separare a copilului bâlbâit de
ceilalţi conduc inevitabil la fixarea deficienţei.
5.11. BÂLBÂIALĂ SECUNDARA ŞI PARTICULARITĂŢILE EI
în împrejurările în care copiii bâlbâiţi devin preocupaţi de defect şi încearcă să-1 ascundă,
balbismul trece într-o fază secundară, logofobie sau „teama de vorbire", cum a fost numită de
Fletcher.
Boşcaiu E. (1973) subliniază faptul că îndreptarea atenţiei în mod continuu asupra propriei
articulări dobândeşte un caracter patologic, manifestat prin teama şi grija exagerată de
exprimare.
în cadrul unor forme de balbism, simptomele primare (repetiţiile şi prelungirile de sunete)
sunt înlocuite treptat cu spasme tonice. Articularea primelor sunete începe cu o încordare
musculară, iar după încercări şi efort de lungă durată şirul de cuvinte care urmează este rostit
cu o forţă şi viteză mărite. Cauza acestor modificări se explică prin îndreptarea atenţiei
copilului bâlbâit asupra propriei sale pronunţări.
Devenind conştienţi de efect, copiii bâlbâiţi încearcă să înăbuşe simptomele primare,
recurgând la o stare de supraîncordare manifestată printr-un blocaj tonic ce frânează emiterea
sunetelor. într-o fază mai avansată apar numeroase ticuri, contorsiuni faciale sau mişcări
ritmice ale membrelor.
Abeleva a arătat că primele modificări survenite în urma stărilor de tensiune, caracteristicile
bâlbâiţilor, apar la nivelul laringelui. în timpul vorbirii, nu se apropie suficent corzile vocale
sau nu intră în stare de vibraţie, deficitul laringian întrerupând astfel activitatea verbală pe
care bâlbâitul încearcă să o înlăture printr-un efort de expulzare a suflului de forţare a
organelor articulatorii.
215
Şi în cazul acestei tulburări secundare de vorbire putem remarca anumite particularităţi fono-
articulatorii, prozodice, respiratorii, ale citirii şi scrisului şi comportamentale.
5.11.1. Particularităţi fono-articulatorii
Dificultăţile de exprimare ale bâlbâiţilor, după opinia lui Hvatţeev încep să crească în raport
cu comportarea structurală a cuvintelor.
Van Riper menţionează că, spre deosebire de formele primare, în care disfiuenţele repetative
se succed ritmic, în cazul formelor mai avansate se intercalează pauze cu o durată neregulată
între diferitele sunete sau silabe repetate.
La bâlbâiţi, trecerea de la un sunet la altul se face cu efort, datorită tendinţei de a-şi modula
poziţia gurii şi a celorlalte componente articulatorii în raport cu cerinţele pronunţării fiecărui
sunet din cuvânt, tendinţe evidente în cazul cuvintelor care încep cu consoanele labiale (b, m,
p, v, r).
Pe lângă disfiuenţele accentuate de la începutul formulării, caracteristicile bâlbâielii primare,
apar numeroase ezitări, prelungiri şi în cadrul altor cuvinte.
Eisenson pune frecvenţa ridicată a disfluenţelor din cadrul bâlbâielii secundare pe seama
tendinţei puternice a copilului de perseverare, manifestată prin tensiunea menţinută pe tot
parcursul articulării.
Ca în cazul tuturor copiilor, cea mai ridicată frecvenţă a dificultăţilor de exprimare se
înregistrează în cazul conjuncţiilor dar pe lângă acestea apar, în bâlbâială secundară,
disfluenţe remarcabile şi în cazul substantivelor, verbelor şi adjectivelor.
5.11.2. Particularităţi prozodice
Modificările prozodice sunt mult mai complexe în cazul copiilor cu forme secundare de
balbism, dificultăţile întâmpinate fiind evidente în cursul unei stări emotive.
Studiile efectuate de Boşcaiu arată că intonaţiile, care ar trebui să aibă un caracter ascendent,
dobândesc un caracter contrar, fiind întretăiate de întreruperi sacadate, din cauza presiunii
subglotice, a tensiunii corzilor vocale şi presiunii suflului prin scurgerea glotală. Starea de
încordare a organelor articulatorii determină deplasarea accentelor pe cuvinte care, în mod
normal, nu trebuie să fie accentuate. în cadrul propoziţiilor negative, ce au pentru copii un
conţinut afectiv mai puternic, mai încărcat, accentul cade adeseori pe negaţie.
216
In multe situaţii se schimbă timbrul vocii, dobândind o nuanţă „metalică" cu tendinţă de
nazonare, în special la persoanele mai în vârstă, datorită unei mobilităţi mai slabe a vălului
palatin.
5.11.3. Particularităţi respiratorii
Cercetările lui Hvatţeev şi Froeschels au dus la concluzia că în bâlbâială secundară apare un
asincronism evident între mişcările respiratorii toracice, m raport cu cele abdominale.
Van Riper a observat că tulburările respiratorii ale bâlbâiţilor, sunt determinate de stările lor
de expectativă, care anticipă dificultăţile pronunţării unor cuvinte.
Tulburările respiratorii ale bâlbâiţilor, după cum reiese din studiul lui Abeleva, sunt absente în
vorbirea internă sau în decursul citirii fără voce a unui text.
5.11.4. Particularităţile citirii
Dificultăţile întâmpinate de bâlbâiţi în timpul citirii orale sunt cu mult mai reduse decât în
timpul vorbirii libere, pentru că sunt scutiţi de responsabilitatea formulării unei idei, iar
semnele de punctuaţie le dirijează coordonarea exprimării. Ritmul citirii îşi menţine tempoul
obişnuit, sacadat, monoton, lipsit de variaţiile melodice cerute de text.
Creşterea posibilităţilor adaptative ale bâlbâiţilor în timpul citirii a fost explicată de Johnson şi
Winegate (1942)6'1 prin reducerea treptată a stării de anexitate, sau prin familiarizarea cu
elementele prozodice, prin pătrunderea sensului cuvintelor. Se pot obţine rezultate optime
pentru citire în momentul în care bâlbâiţii consideră că atenţia celorlalţi nu e îndreptată asupra
lor sau când ei îşi diminuează propria lor atenţie asupra citirii.
în privinţa rolului zgomotului puternic, exterior, asociat cu citirea, unii autori (Maraist,
Hutton, Ham, Stein ), sunt de părere că acesta ar putea atenua bâlbâială prin mascarea vorbirii.
Sternberg-Shane contrazice această teorie argumentând că în acest caz poate apărea la bâlbâiţi
tendinţa de nazonare, cu efectuarea unor numeroase omisiuni sau inversiuni, ca şi o stare de
anexietate, determinată de pierderea controlului auditiv al articulaţiei.
Hvatţeev constată că toţi bâlbâiţii, în condiţiile de citire în cor, se exprimă cu mai multă
fluenţă, datorită reducerii responsabilităţii celor citite şi faptului că în asemenea împrejurări ei
sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi evalua propria vorbire.
63
Johnson, W., et. al. (1942), A study ofthe onset and development of'stuttering, în: Journal of Speeck
Disorders, 7. pag. 251-257.
217
Fluenţa verbală se îmbunătăţeşte şi când îşi schimbă modul de exprimare sau când imită alte
dialecte, alte persoane.
5.11.5. Particularităţile scrisului
Cu ajutorul oscilogramelor, Roman (1960) a arătat faptul că la bâlbâiţi apar presiuni exagerate
asupra hîrtiei în timpul scrisului, prelungiri ale legaturilor dintre litere, iteraţii spasmotice,
care dezintegrează caracterul unitar al acestuia.
Gutzmann introduce termenul de „bâlbâială a scrisului", prin care defineşte iteraţia
involuntară a unor litere sau silabe.
Este semnificativă constanţa tipului de greşeală efectuată de bâlbâit în timpul scrisului,
explicată de Eisenson prin tendinţa de perseverare.
5.11.6. Particularităţi comportamentale
Datorită conştientizării defectului, tulburarea se accentuează, apar simptomele de jenă, de
nemulţumire ce atrag o serie de modificări în comportamental copiilor.
Un rol important în accentuarea balbismului, după cum arată Fietcher îl deţine starea de frică
in faţa comunicării. Modificările neuro-vegetative existente în emoţiile puternice inhibă
declanşarea actului verbal.
în studiu] lui Sircaeva (1971) au fost descrise două moduri caracteristice bâlbâiţilor de a
reacţiona faţă de propria deficienţă. Astfel poate apare reacţia activă negativă, în special la
băieţi, condiţionată de situaţiile în care aceştia sunt umiliţi sau ironizaţi şi reacţia pasivă,
caracteristică fetelor, manifestată prin apariţia timpurie a complexelor de inferioritate, izolare
şi invidie faţă de succesele colegilor.
Particularităţile comportamentale ale bâlbâiţilor sunt explicate de Sheehan prin prisma
conflictului de „apropiere-evitare", generat de coexistenţa dorinţei de a vorbi, concomitent cu
frica de eşec, conflictul având un rol hotărâtor în schimbarea personalităţii bâlbâitului.
Există totuşi o mare discrepanţă între capacităţile lor actuale şi cele potenţiale. Din cauza
defectului de vorbire, copiii bâlbâiţi devin neîncrezători în propriile lor forţe şi foarte retraşi,
putând ajunge chiar la complexe de tipul celui de „autoglorificare" sau „complexul lui
Demostene".
O dată cu conştientizarea defectului, Van Riper66 consideră că este normal să apară felurite
reacţii: unii copii îşi reiau obiceiurile infantile
Riper, van C. (1982), The Nature of Stuttering, Prentice Hali, Englewood Cliffs.New Jersey; The
Treatment of Stuttering, Prentice Hali, Englewood Cliffs, 1973; Modification of behavior, în: Therapy
for Sfutteres, Memphis, Speech Foundation of America, 1974. 218
timpurii, (suptul degetului, ataşamentul excesiv faţă de mamă), se agravează stările de plâns
nemotivat, insomniile, enureziile, stările de excitabilitate.
Boşcaiu atrage atenţia asupra faptului că bâlbâiţii încearcă să-şi ascundă defectul de vorbire
prin mişcări motorii „ajutătoare" (ridicări forţate ale umerilor, înălţarea corpului în decursul
inspiraţiei, zvâcniri ale braţelor, ridicarea frunţii, bătaia ritmică din picior etc).
Simptomele nevrotice care încep să se dezvolte depind de atenţia acordată de bâlbâiţi părerilor
pe care le au persoanele din anturaj despre bâlbâială lor.
5.12. TIPURI DE BÂLBÂIALĂ
Dacă din punct de vedere clinic, bâlbâială poate fi cuprinsă în una dintre grupele menţionate
anterior, în raport cu componentele anatomo-fiziologice implicate în producerea ei poate avea
următoarele forme (sau poate fi cuprinsă în următoarele tipuri):
bâlbâială fonatorie;
- bâlbâială articulatorie;
- bâlbâială respiratorie.
Toate cele trei tipuri sunt descrise în literatura de specialitate.
5.12.1. Bâlbâială fonatorie
Este legată în principal de organul fonator- laringele. La acest nivel, se produc anumite
crampe sau contracturi care împiedică funcţionarea sa normală. în astfel de cazuri apar
tulburări de voce (de fonaţie) fie în sensul de afonii totale accentuate sau grave, fie în sensul
producerii unei voci foarte încordate şi/sau ştrangulate.
5.12.2. Bâlbâială articulatorie
Se produce la nivelul organelor articulatorii: al buzelor, muşchilor obrajilor, ai limbii şi ai
cavităţii faringiene. Datorită blocării unora sau a tuturor muşchilor structurilor articulatorii se
produc spasme clonice, tonice, tono-clonice sau clono-tonice, mai mult sau mai puţin
accentuate şi de o durată mai lungă sau mai scurtă.
în funcţie de personalitatea bâlbâitului şi de gravitatea bâlbâielii vor fi afectate un număr de
sunete, silabe sau cuvinte. De regulă sunt afectate sunetele explozive bilabiale b, p, labio-
dentalele / şi v şi dentalele t şi d. In cazuri mai grave este profund alterată calitatea
comunicării (inteligibilitatea vorbirii) datorită dificultăţilor de coarticulare a sunetelor, făcând
vorbirea greu de înţeles.
219
5.12.3. Bâlbâială respiratorie
în bâlbâială respiratorie este afectată respiraţia pe ambele componente: inspir şi expir.
Vorbirea implică, de regulă, respiraţia abdominală, care asigură un inspir mai profund şi ca
urmare o cantitate mai mare de aer, fapt ce va permite o undă expiratorie mai consistentă şi de
mai lungă durată, decât respiraţia toracică.
Datorită unor desincronizări între cele două tipuri respiratorii se produce o respiraţie
precipitată, aritmică şi/sau sacadată (asemenea respiraţiei după un efort fizic scurt dar intens)
fapt care va afecta vorbirea,Vorbirea va apărea agitată (uneori pe inspir), un ritm mai alert
decât cel normal, până ce se va ajunge la apariţia spasmului, de tip eliminare a produselor
metabolice prin defecare şi urinare, precum şi în travaliul naşterii.
Modul de funcţionare a acestui mecanism este destul de simplu: el implică muşchii
abdominali, ai pieptului, laringele şi ai cavitatăţii bucale. Prin încordarea (contractarea)
muşchilor abdominali, organele interne presează asupra diafragmei, care la rândul ei
acţionează asupra plămânilor şi a cavităţii toracice, în timp ce la nivelul laringelui se produce
închiderea căii de ieşire a aerului, fapt ce conduce la creşterea presiunii în plămâni. Toate
elementele acestui mecanism sunt intercorelate şi coordonate prin sistemul neuro-vegetativ,
fapt pentru care acţionează simultan, ca un întreg. Blocarea traectului respirator presupune şi
strângerea buzelor şi bararea cu rădăcina limbii (respectiv partea posterioară) a capătului
superior al traheii.
5.12.4. Bâlbâială de tip Valsalva
Bâlbâială de tip Valsalva este definită drept acel comportament în care vorbitorul acţionează
instinctiv mecanismul prin încercări forţate de a emite cuvinte, şi în mod special atunci când
subiectul anticipează dificultăţi în actele pronunţiei şi articulării sau i se pare că are nevoie de
un efort deosebit. Ca urmare, în loc ca vorbirea să se efectueze cu un efort minim, se
antrenează o energie şi efort mult mai mari, conducând la presiuni sporite în componentele
motorii ale aparatului fono-articulator, mai ales la nivelul laringelui, ai limbii şi al buzelor. Ca
urmare, acest efort deosebit de pronunţie şi articulare devine un obstacol pe care bâlbâitul nu-
1 poate depăşi.
Simptomele bâlbâielii de tip Valsalva sunt două:
a) închiderea forţată, excesivă a cavităţii bucale şi a laringelui, în mod repetat (frecvent)
sau susţinută, însoţita de o contractare a muşchilor abdominali şi creşterea presiunii aerului în
plămâni;
b) întârzierea şi/sau blocarea actului fonator.
220
Nu la toţi bâlbâiţii este implicat acest mecanism. El este considerat doar unul dintre multiplii
factori etiologici. Antrenarea acestui mecanism este condiţionată de atitudinea psihică a
subiectului referitoare la mărimea dificultăţilor de pronunţie şi articulare.
Dificultăţile primare legate de exprimarea verbală a copilului pot fi cauzate de o varietate de
factori neuronali, psihologici sau de dezvoltare, fără să fie implicat mecanismul în discuţie,
decât după ce subiectul (cu sau fără ajutorul celor din jurul său), îşi percepe vorbirea ca
dificilă şi că trebuie să depună un efort mai intens.
Dată fiind experienţa copilului de a recurge la mecanismul Valsalva, în situaţii de efort fizic
susţinut, defecare sau urinare, poate recurge inconştient la activitatea acestui mecanism şi în
actul vorbirii. Adesea, sub presiunea factorilor sociali externi, de a „vorbi mai cursiv şi mai
frumos", antrenarea mecanismului în vorbire ajunge să se automatizeze, în defavoarea
stimulării şi dezvoltării mecanismelor normale implicate în vorbirea normală.
Ca urmare a exersării frecvente la implicarea mecanismului Valsalva în comunicarea orală, cu
timpul această „manevră" se automatizează, în funcţie de senzaţiile de dificultate ale
copilului. Ca urmare se produc consecinţe neurologice grave şi de durată. Pentru limitarea
şi/sau prevenirea unor atări consecinţe, se recomandă diagnosticul cât mai timpuriu şi
aplicarea unor măsuri de specialitate pentru prevenirea unor astfel de fixări şi automatizări şi,
simultan, corectarea dificultăţilor de limbaj al copilului.
în ciuda unei multitudini de abordări, metode şi tehnici de terapie şi vindecare a bâlbâielii,
cunoaşterea implicării şi gestionării mecanismului Valsalva se află, cel puţin în literatura de
limbă română, abia la început.
5.12.4.1. Controlul mecanismului Valsalva
Potrivit mecanismului Valsalva, între cauzele producerii bâlbâielii, autorii teoriei au imaginat
şi tehnici de gestionare şi control al mecanismului, pentru corectarea şi vindecarea acesteia. Ei
sunt de părere că dacă acest mecanism ar fi înţeles corect şi suficient de bine s-ar putea obţine
rezultate mai mult decât promiţătoare în prevenirea şi corectarea bâlbâielii. De aceea ar fi
necesare mai multe cercetări experimentale, care să aducă cât mai multă lumină asupra
modului de interferenţă a mecanismului Valsalva în vorbire, mai ales asupra "ciclului
fluenţei"77.
77
Parry, W.D. (1997), The Valsalva mechanism; A key to understanding and cantrolling stuttering,
"http: //www. members ad. com/ wd garry/ book. htm.", ^.tL ^ '?«^, ^ K^. (2ţ)Du),Theprmciples of
Valsalva control, "www. Valsalva org./articles. htm", precumşi: Kagan,' J.; Reynick, J.S., Snidman, N.
(1987), Thephisyology andpsychology ofhehavioral
inhibition in children, în: Children development, 58, 1459-1473.
Autorii propun un program ce cuprinde şase paşi, fiecare pas fiind menit să contracareze o
parte dintre fazele ce formează mecanismul Valsalva, după cum urmează:
1. Dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de vorbirea proprie
în cadrul ciclului balbismului de tip Valsalva, experienţele subiectului, de natură conştientă
sau subconştientă, îi atrag atenţia asupra unor dificultăţi mai deosebite într-o anume situaţie.
Anticiparea dificultăţii iniţiază un lanţ de reacţii psihice, neurologice şi psiho- somatice, care
conduc la producerea bâlbâielii. Rezultă că ar fi bine ca astfel de atitudini negative să fie
înlocuite cu anticipări pozitive asupra vorbirii. In loc să se pregătească pentru întâmpinarea
unei situaţii neplăcute, foarte dificile, subiectul ar trebui să-şi vadă actul vorbirii ca pe ceva
plăcut şi uşor de efectuat. In loc să fie îngrijorat de perspectiva faptului că se va bâlbâi, este
mai bine să accepte această situaţie şi să nu mai încerce să-şi ascundă problema.
2. Să opună rezistenţă faţă de dorinţa de a încerca din răsputeri să vorbească
Ca răspuns la aşteptările de întâmpinare a unor dificultăţi în vorbire, unii bâlbâiţi simt nevoia
depunerii unui efort fizic suplimentar pentru a putea "produce" limbajul oral. O astfel de
dorinţă trebuie domolită concomitent cu sublinierea faptului că vorbirea fluentă implică efort
minim şi că forţarea interferează negativ cu fluenţa. Unii bâlbâiţi tratează cuvintele ca pe
"lucruri" ce trebuie forţate pentru a ieşi la iveală, la fel ca în cazul mecanismului Valsalva al
organismului. Pentru evitarea unei astfel de tendinţe trebuie să înveţe să trateze cuvintele ca
pe nişte componente, produse ale propriei fonaţii şi articulari, pentru a comunica.
3. Nu forţa! - Relaxează mecanismul Valsalva
Creşterea presiunii aerului expirator, mai ales la nivelul organelor de fonaţie şi articulare
acţionează asupra receptorilor prezenţi la aceste nivele. Aceşti receptori trimit impulsuri
nervoase spre segmentul cortical, care va reacţiona trimiţând impulsuri motorii buzelor şi
muşchilor maxilarului, pentru deschiderea cavităţii bucale şi pentru mişcarea acestora în
funcţie de cerinţele comunicării. Astfel se întâmplă în mod normal.
In cazul bâlbâielii explicate prin implicarea mecanismului Valsalva, lucrurile se petrec într-o
manieră ca ceea prezentată mai jos: bâlbâitul anticipează că îi vor apărea dificultăţi la
pronunţarea unui cuvânt care începe cu V (de exemplu), şi decide că este nevoie să depună un
efort
222
suplimentar. Efortul suplimentar determină sensibilizarea şi implicarea mecanismului. Toate
structurile nervoase implicate m acest mecanism sunt excitate şi pregătite pentru antrenarea
mecanismului Valsalva la apariţia primului stimul declanşator. Un astfel de stimul ar putea fi
chiar creşterea presiunii aerului la nivelul superior al sistemului respirator, în special la
nivelul cavităţii bucale, aşa cum se produce în mod normal în timpul articulaţiei, atunci când
ne pregătim să articulăm un sunet, cum este "c" de exemplu.
în mod normal creşterea presiunii intrabucale a aerului determină aşezarea organelor fono-
articulatorii în poziţie articulatorie şi deschiderea buzelor pentru pronunţarea sunetului.
Atunci, însă, când mecanismul Valsalva este suprasolicitat se produce efectul opus, adică se
blochează organelor de pronunţie şi cele articulatorii, ajungîndu-se astfel la întârzierea sau
imposibilitatea comunicării.
Scopul acestui pas constă în prevenirea unor astfel de manifestări. Una dintre strategiile de
realizare o constituie relaxarea muşchilor implicaţi în funcţionarea acestui mecanism. Surse
suplimentare de ajutor pot fi tehnicile de control a respiraţiei, pentru evitarea creşterii bruşte a
presiunii aerului. Este de ajutor, de asemenea, folosirea de material verbal scris ce poate fi
analizat, pe el putându-se fixa locul în care se vor face pauze respiratorii.
4. Centrarea atenţiei pe vocale şi pe fonaţie
în momentul vorbirii, persoanele bâlbâite trebuie să fie atente asupra modalităţii de pronunţare
şi a rezonanţei propriei voci. pentru că în felul acesta, mecanismele cerebrale vor excita
receptorii neuromotori din laringe pregătindu-i pentru fonaţie şi nu pentru închiderea forţată şi
întârzierea ei.
5. Vorbitul rar, cu grijă fără a evita comunicarea
Unii dintre bâlbâiţi alertează ritmul vorbirii, fapt ce conduce la sforţări excesive şi la apariţia
blocajelor. Vorbirea rară, de tonalitate mai scăzută este calmă, relaxantă, reduce presiunea şi
tensiunile, simplificând astfel funcţionarea mecanismelor limbajului. O vorbire mai
detensionată, mai uşoară poate conduce la diminuarea sentimentului de dificultate şi a dorinţei
de a forţa pronunţia cuvintelor.
Prin parcurgerea acestui pas se urmăreşte şi reducerea comportamentelor de evitare, simultan
cu formarea unei atitudinii de a privi în faţa şi ochii interlocutorului, adică menţinerea
contactului vizual cu partenerul de conversaţie, chiar dacă apar poticniri şi/sau blocaje.
223
6. Tratarea propriei vorbiri în mod obiectiv
Ultima etapă, sau ultimul pas este destinat eliminării reacţiilor negative faţă de bâlbâială,
adică contracarării ultimei etape a ciclului bâlbâielii Valsalva, potrivit căruia subiectul vede în
bâlbâială confirmarea credinţelor sale referitoare la faptul că vorbirea este dificilă. Balbicii au
falsa impresie că efortul lor excesiv va conduce la o mai bună fluenţă a vorbirii. Ca urmare,
vorbirea trebuie tratată în mod obiectiv, cu o oarecare detaşare ce-i permite subiectului să
înveţe din propria experienţă şi să menţină un nivel ridicat al stimei de sine prinaplicarea
unora dintre ideile de mai jos:
> Generalizarea progreselor obţinute în procesul terapeutic;
> Aflarea de noi sugestii pentru depăşirea situaţiilor dificile, (preluate de la ceilalţi
membri ai grupului);
> învăţarea unor strategii noi de înţelegere şi rezolvare a problemelor;
> Antrenarea abilităţilor de comunicare şi a celor sociale.
5.13. TRATAMENTUL ŞI CORECTAREA BÂLBÂIELII
Prin efectele asupra comunicării, comportamentului şi modificărilor ce se produc ia nivelul
personalităţii, bâlbâială se numără printre tulburările de limbaj cele mai grave. Pentru
preîntâmpinarea şi/sau corectarea instalării tulburării şi a întregului cortegiu de complicaţii şi
urmări, este foarte importantă intervenţia cât mai timpurie a specialistului şi pentru a
preîntâmpina intervenţiile, adesea, necorespunzătoare din partea părinţilor şi/sau a
aparţinătorilor. Dacă în foarte multe situaţii bâlbâială, respectiv anumite manifestări ale
limbajului, care ar putea constitui simptome ale bâlbâielii, se corectează de la sine, intervenţia
nepotrivită prin criticarea copilului, admonestarea, solicitarea expresă de a nu se mai bâlbâi,
sau chiar pedepsirea acestuia, constituie atitudini menite să-i atragă copilului atenţia asupra
dificultăţilor sale, şi ca urmare a componentelor afective implicate in stările respective,
dificultăţile să se fixeze si astfel să devină tulburare66.
Ingham, Il.J., Onslow, M. (1985), Measurementand modification of speech naturalness during
stuttering therapy, în: Journal of Speech and Hearing Disorders, 50; vezi şi: F. Estienne (1996),
Demarche de l'examen dinique, în: Hout, van A., Estienne, F. (1996), Les begaiements, Masson, Paris,
Milan, Barcelone, pag. 71-89.
224

5.13.1. La ce vârstă ar trebui să înceapă tratamentul logopedic al bâlbâielii?


Multe dintre studiile ce au abordat problematica vârstei începerii tratamentului logopedic al
bâlbâielii, din deceniile trecute, susţineau că şansele de recuperare a vorbirii copilului scad pe
măsura trecerii timpului de la instalarea tulburării. într-un studiu de dată recentă, Jones,
Onslow şi colab. (2004)67 abordează aceeaşi problemă dintr-o altă perspectivă. Dat fiind faptul
că unii dintre copiii bâlbâiţi se recuperează în mod spontan, sau pe cale naturală a evoluţiei şi
dezvoltării vorbirii lor, se pune întrebarea: cât de timpuriu trebuie intervenit după apariţia
primelor semne de bâlbâială. Beneficiile intervenţiei imediate trebuie evoluate ţinând seama
de beneficiile amânării tratamentului pentru sporirea şanselor de la sine.
In studiul menţionat mai sus s-au investigat variabilele ce ar putea influenţa timpul necesar
corectării şi recuperării (vindecării?), cea mai importantă dintre acestea fiind gravitatea
tulburării. La prima întâlnire a logopedului cu copilul bâlbâit, acesta trebuie să evalueze cât de
gravă este tulburarea şi să estimeze timpul necesar tratării/corectării, ţinând seama că durata
terapiei este direct proporţională cu gravitatea. Trebuie să menţionăm că durata tratamentului
nu este proporţională şi cu vârsta subiectului. Explicaţia acestui fapt ar putea consta în faptul
că la vârstele mici, chiar dacă tulburarea este într-o fază de început, copiii nu reuşesc să se
motiveze şi să se implice suficient în corectarea propriei vorbiri. De aceea, modalitatea cea
mai eficientă de lucru cu aceştia este, aşa cum menţiona şi M. Guţu, (1975) prin activităţi sub
formă de joc68.
Pe lângă obiectivele ce vizează reglarea şi corectarea tulburării de limbaj, în atenţia
logopezilor, ce tratează tulburări de fluenţă, trebuie să fie păstrarea caracterului natural al
vorbirii, mai ales dacă folosesc tehnici de prelungire a pronunţiei.
Denaturarea vorbirii ca urmare a unor tratamente, logopedice, prin folosirea exagerată a unor
metode, a dus la necesitatea elaborării şi
Jones, M., Onslow, M, Harrison, E., Packman, A. (2004), Treating Stuttering In Young Children:
Predicting Treatment Time in the Sidcombe Program, în; Journal of Speech, Language and Hearing
Research, pag. 43. 68 Guţu, M. (1975), Logopedic, Universitatea Babeş-Bolvai, Ciuj-Napoca, Uz
intern.
225
dezvoltării unor tehnici reparatorii, pentru readucerea vorbirii în "limite normale".
Printre cei preocupaţi de "renaturalizarea" vorbirii se numără Jones şi Azrin (1969), care au
propus o metodă ce constă în acompaniamentul pronunţiei peroanelor bâlbâite cu un stimul
tactil ritmic69. Când stimulul varia între 0,1 şi 0,5 milisecunde, bâlbâială era redusă la
minimum, dar era afectată naturaleţea vorbirii. Când intervalul dintre stimuli era de 5
secunde, persoana mai manifesta unele aspecte ale bâlbâielii, însă vorbirea suna mult mai
natural.
în experienţa proprie am utilizat bătăi ale metronomului (câte 20/minut), sau "bătăi" ale
ritmului prin mişcarea concomitentă a braţului logopedului cu a bâlbâitului (cam în acelaşi
ritm), metodă prin care am obţinut o reducere substanţială a bâlbâielii fără afectarea
naturaleţei vorbirii.
Cercetătorii Ingham şi Onslow (1985)70 au recurs la tehnica de a le comunica subiecţilor, la
intervale de 15-30 secunde, cât de naturală este vorbirea lor, fiind evaluată pe o scară cuprinsă
între 1 şi 9. Astfel ei au reuşit să îmbunătăţească naturaleţea vorbirii, îmbunătăţire ce s-a
menţinut şi după ce logopedul nu le mai oferea întărirea.
5.13.2. Examinarea şi evaluarea bâlbâielii
Pentru instituirea unui program terapeutic-recuperatoriu adecvat, este necesară o cunoaştere
cât mai amănunţită a caracteristicilor şi gravităţii bâlbâielii şi a persoanei care se bâlbâie.
După opinia autoarei F. Estienne (1996), examenul bâlbâielii şi a persoanei trebuie să
răspundă la următoarele întrebări71:
> Care sunt capacităţile de vorbire ale bâlbâitului şi dificultăţile sale specifice?
> Cum procedează bâlbâitul pentru a se bâlbâi?
' Jones, I.L., Azrin, N.H. (1969), Behavioral egineering: Stutteringas a funcîion of stimulus duration
during speech synchronization, în: Journal of Aplied Behavior Analysis, nr. 2.
70
Ingham, II. J., Onslow, M., (1985), Measurementand modification of speech naturalness during
stuttering therapy, în: Journal of Speech and Hearing Disorders, 50.
71
Estienne, F. (1996), DSmarche de l'examen clinique, în: Hout, van A., Estienne, F. (1996), Les
begaiements, Masson, Paris, Milan, Barcelone, pag. 71-89.
226
dezvoltării unor tehnici reparatorii, pentru readucerea vorbirii în "limite normale".
Printre cei preocupaţi de "renaturalizarea" vorbirii se numără Jones şi Azrin (1969),
care au propus o metodă ce constă în acompaniamentul pronunţiei peroanelor bâlbâite
cu un stimul tactil ritmic69. Când stimulul varia între 0,1 şi 0,5 milisecunde, bâlbâială
era redusă la minimum, dar era afectata naturaleţea vorbirii. Când intervalul dintre
stimuli era de 5 secunde, persoana mai manifesta unele aspecte ale bâlbâielii, însă
vorbirea suna mult
> La ce raportează el bâlbâială?
> Ce ştie despre bâlbâială?

> Ce se întreabă el?


> Ce a făcut deja pentru a se opri? Cu ce rezultate?
> Cum îşi explică persistenţa bâlbâielii sale? Pe baza răspunsurilor la întrebările de mai sus,
logopedul poate
stabili:
> nivelul de randament;
> nivelul de funcţionare;
> nivelul de atitudine, de reprezentare;
> nivelul de cunoştinţe şi
> contractul terapeutic.
In urma investigării efectuate, logopedul trebuie să-şi formeze o idee exactă despre gravitatea
bâlbâielii, despre condiţiile apariţiei sale, asupra situaţiilor de vorbire mai uşoare şi ale celor
mai dificile, de tipul bâlbâielii, cu accidentele sale corporale şi de limbaj, tentativele
terapeutice încercate şi de ce a apelat din nou la logoped.
Autoarea menţionată mai sus a elaborat şi un set de instrumente de evaluare, după care le vom
prezenta m continuare. Mai întâi este prezentat un chestionar anamnestic, referitor la persoana
bâlbâită şi aspecte ale experienţei sale de bâlbâit. Astfel de date pot fi găsite şi în fişa
logopedică a individului, care în astfel de cazuri va fi adaptată bâlbâielii.
5.13.3. Scara de examinare subiectivă a gravităţii bâlbâielii
Sfaturi: Se va cere bâlbâitului să-şi evalueze gradul de gravitate a bâlbâielii sale pe o scară cu
4 trepte, în care 1 este puţin grav, iar 4 foarte grav. Terapeutul va încercui şi el cifra
corespunzătoare estimării sale. Nivelele scării, sau gradele de referinţă sunt după cum
urmează:
1. Bâlbâială uşoară cu câteva reprize, câteva ezitări, schiţarea unor mici blocaje pe care
bâlbâitul le stăpâneşte. Comunicarea este afectată în forte mică măsură.
2. împotmoliri mai frecvente, accentuarea mişcărilor asociate. Interlocutorul este adeseori
atent. Bâlbâitul poate relua, dar numai cu preţul unui efort şi a unui timp de latenţă.
227
3. Vorbirea este foarte împiedicată, opriri foarte frecvente şi de lungă durată, fuga de a privi
interlocutorul, multe mişcări asociate, urmarea unui dialog nu este posibilă.
4. Bâlbâială extrem de accentuată. Bâlbâitul este aproape incapabil să comunice. El fuge de
contacte, împiedicările sunt constante, durabile, bâlbâitul nu are nici o putere asupra vorbirii
sale. Comunicarea este cvasi-imposibilă.
5.13.3.1. Evaluarea subiectivă a procentajului repartiţiilor împotmolirilor
Se va cere bâlâitului să-şi claseze diferitele împotmoliri pe categorii. Dacă el nu le distinge, i
se va indica următoarea clasificare, în funcţie de punctele de reper de mai jos:
> repetiţii: reluarea unor elemente de mai multe ori;
> opriri-blocaje: suspendarea (oprirea) vorbirii, pauze neaşteptate cu sau fără crisparea
organelor fonatorii;
> elemente parazite: vorbirea este împănată de interjecţii, ah, da-da!, sau cuvinte sau fraze
scurte ce nu fac parte din discurs.
Repartiţia împotmolirilor:
Examinator/Repetiţii Opriri/Blocaje Elemente parazite
100 0
|
90 10
|
80! 20
70 30
|
60 i
| 40
50 j
j 50
40 i
| 60
30 I
|
70
201 |
80
io |
90
|
j
oi 100
Bâlbâit Repetiţii Opriri/Blocaje Elemente parazite
Figura nr. 5.4. Scala de estimare obiectivă a bâlbâielii
228
5.13.3.2. Evaluarea obiectivă a articulării
Scara procentuală a repartiţiei tipurilor de împotmoliri ia 100 de cuvinte, luate la început şi la
sfârşitul înregistrării:
Cuvinte
100 j
90j
80 |
70 |
60!
50 j
40 j
30 j
20 j *
10
1 i 1 1
0|
început
1 sfârşit 1 1 sfârşit 1 început sfârşit
început
repetiţii blocaje elemente parazite
Figura nr. 5.5. Evaluarea analitică a împotmolirilor pentru 100 de
cuvinte
Se relevă numărul total de opriri şi blocaje, pentru 100 de cuvinte. Se reascultă înregistrarea
de mai mai multe ori şi se notează, la rubrica corespunzătoare printr-o liniuţă verticală:
> numărul total din cele 100 de cuvinte;
> tipul:
• opririlor simple, a pauzelor liniştite, numărul
• opririlor complicate (cu spasme sau blocaje la organele fonatoare) numărul;
> durata (Şa secunde);
> locul (la început, la mijloc sau la sfârşit);
> modul de rezolvare (ce urma după oprire sau blocaj, cum se teramm).
F. Estienne (1996, Op.cit.) prezintă şi alte scări similare de analiză a repetiţiilor şi blocajelor,
a locului în care apar, estimarea elementelor parazite, estimarea subiectivă a debitului, precum
şi alte aspecte.
229
Potrivit scopului acestei lucrări, ni se pare necesar să prezentăm, după aceeaşi autoare
şi următoarele aspecte:
Evaluarea subiectivă de către bâlbâit a bâlbâielii sale după situaţiile de comunicare.
Profilul de uşurinţe sau facilităţi:
1. Foarte uşor, vorbeşte cvasi fără bâlbâieli
2. Uşor, bâlbâială mai accentuată, îngreunată
3. Dificilă, bâlbâială foarte accentuată
4. Foarte dificilă, vorbirea îi este un "coşmar".
Bâlbâitul îi indică logopedului cifra corespunzătoare estimării sale. Evaluarea
obiectivă de către terapeut în funcţie de numărul împotmolirilor, se poate face pe
baza unui tabel, similar cu cel ce urmează:
Tabelul V Evaluarea obiectivă de către terapeut, în funcţie de numărul
împotmoliri or
1. Se prezintă Nr. de Tipuri %
împotmoliri/
Nr. de cuvinte
2. Serii automatice:
- zi;
n
- lună; iu
- numărat până la 20. /20
3. Răspunde ia 5 întrebări prin: /5 /5
- da;
- nu,
4. \ Răspunde la 5 întrebări prin 1 sau 2 \ /5
\ cuvinte.
5. Răspunsuri prin fraze. te. de cuvinte
6. Citirea unui text. /nr. de cuvinte
7. Repetă 10 cuvinte: /10 /10 /10
- monosilabice;
- bisHabice;
- trisîlabice.
8. Repetă frazele textului citit. /nr. de cuvinte
9. Greşeşte 10 cuvinte ce încep cu "p". /10
10. Denumeşte 10 culori. /10
11. 1 Pune 10 întrebări pornind de la o \ /10
fotografie.
12. Vorbeşte despre timpul său liber. /cuvinte
13. Vorbeşte despre bâlbâială sa. /cuvinte 1
230
Tabelul VI
Evaluarea subiectivă de către bâlbâit a bâlbâielii sale după situaţiile de
comunicare
1. Situaţia de comunicare solitară 1 2 3 4 Exemple

2. Contacte familiale:
cu o persoană;
cu mai multe perso ane.
3. Contacte cu prietenii: cu o
persoană; cu mai multe persoane.

4. Contacte profesionale: cu o
persoană; cu mai multe persoane.

5. Contacte publice: pe stradă; în


magazine;; la un ghişeu; la
consultaţii.
6. Contacte telefonice: apelează;
răspunde.

7. Contacte recreative:
de tip liber-agrement; sportive.

8. Vorbesc mai uşor cu: o persoană;


mai multe.

1......"■ Gradul de uşurinţă pentru: a


' 9. saluta;
a spune la revedere; a cere; a
explica; a convinge; a se supăra,
a se irita; a glumi.

231
5.13.3.3. Reprezentarea bâlbâielii proprii de către bâlbâit
Este foarte important, atât pentru subiect cât şi pentru logoped să cunoască cât mai exact
modul în care bâlbâitul îşi reprezintă propria bâlbâială. în acest scop îi va cere să completeze
propoziţiile prezentate mai jos: Completează propoziţiile de mai jos, găsind mai multe
răspunsuri:
A te bâlbâi este ca şi cum.............
Bâlbâială este ca...............
Bâilbâiala mea, eu o resimt ca................
Când mă bâlbâi:
Mă simt ca........................
îmi spun că........................
Eu fac..............................
Aş dori (aş vrea), ca...............
Nu suport decât..................
Contrarierea bâlbâielii este......................
Aş vrea să vorbesc aşa ca.........................
Aceasta ar fi ca.....................................
M-aş simţi ca.......................
Pentru a o face, aş avea nevoie de/ca.............
Aştept de la logoped................................
Eu vorbesc uşor, ce va schimba asta? Dacă bâlbâială mea ar fi:
O culoare; care ar fi asta?...................
Uii animal; care ar fi acesta?......................
Un fel de mâncare?..............................
Un instrument?................................
Prin analiza şi interpretarea tuturor datelor obţinute de la subiect, logopedul îşi va putea face o
imagine cât mai precisă asupra "problemelor", gravităţii şi vechimii lor, pe baza cărora va
putea elabora un plan terapeutic cât mai adecvat persoanei respective.
5.13.4. Metode şi tehnici de terapie şi recuperare
Pe parcursul timpului s-au dezvoltat o multitudine de metode şi tehnici menite să reducă
bâlbâială, să îmbunătăţească posibilităţile de comunicare ale bâlbâiţilor, să regleze ritmul şi
fluenţa vorbirii lor şi, nu în ultimul rând, să "lucreze" asupra "armonizării" personalităţii lor,
prin prevenirea sau înlăturarea efectelor negative şi debarasarea de toate componentele
comportamentale parazite, care le complică existenţa.
232
Stanică şi Vrăşmaş (1994) indică următoarele metode de intervenţie:72
perturbarea relaţiilor se reflectă asupra trăsăturilor şi caracteristicilor personalităţii şi a
particularităţilor comportamentale; în ultimul rând este afectată comunicarea verbală şi non-
verbală. Recunoaşterea acestei concepţii conduce la recunoaşterea implicită că apariţia
bâlbâielii este strâns legată de perturbarea relaţiei mamă-copil, relaţie reflectată în obiceiuri
şi rituri. Perturbarea riturilor conduce la probleme de comunicare şi de adaptare, una dintre
forme fiind şi bâlbâială. Bâlbâială apare ca un simptom nou, un grup de simptoame,
fiind determinată de perturbarea interacţiunilor copilului cu persoanele din mediul apropiat,
un rol important în acesta având şi predispoziţiile copilului.
5.13.4.1. Elementele terapiei complexe a bâlbâielii
Pentru instituirea şi aplicarea programului de terapie complexă, Stanică şi Vrăşmaş (1994,
Op.cit.) recomandă, în primul rând, respectarea principiilor terapeutice:
> Logopedul trebuie să cunoască relaţia bâlbâitului cu cei din mediul său apropiat: membrii
familiei; şcoala sau grădiniţa; copiii cu care este în relaţii mai apropiate; condiţiile igienico-
sanitare; condiţiile de igienă a activităţii intelectuale; regimul de viaţă al familie; nivelul de
trai; şi eventualele cauze şi condiţiile în care s-a declanşat bâlbâială;
> Apropierea afectivă a subiectului şi a celor ce au legăturii mai strânse cu el, pentru a-1
motiva, pentru corectarea vorbirii şi participarea activă la activităţile terapeutice;
> Adaptarea metodei (lor) de lucru la particularităţile individuale ale subiectului, şi la tipul şi
gravitatea bâlbâielii; reeducarea personalităţii bâlbâitului prin restructurarea relaţiilor sale cu
mediul;
> în funcţie de vârstă şi gravitatea tulburării să nu se amâne cuprinderea copilului într-un
program terapeutic-recuperativ;
> Complexitatea programului terapeutic este determinată de complexitatea bâlbâielii şi a
consecinţelor ei.
Conceptul de terapie complexă trebuie să antreneze şi să aplice un program larg inter şi
pluridisciplinar, care să cuprindă cunoştinţe şi metode logopedice, psihologice, pedagogice şi
medicale.
în concepţia lui Vekâssy Lâszlo (1990 şi 1993), elementele ce compun terapia complexă sunt
două: asumarea rolului şi activitatea de îngrijire (Deoarece această concepţie nu este prea
larg cunoscută în
Stanică, C, Vrăşmaş, E. (1994), Terapia tulburărilor de limbaj, Secretariatul de Stat pentru
Handicapaţi, Bucureşti, pag. 210-214.
233
literatura de specialitate românească, o vom prezenta succint, în cele ce urmează)73.
5.13.4.2. Asumarea rolului
Este cunoscut faptul că oricare bâlbâit nu se bâlbâie la fel în orice situaţie. In urma unei
anchete, bâlbâiţii au indicat următoarele situaţii critice, în care se bâlbâie mai des şi mai
accentuat: în convorbirile cu şeful ierarhic, cu învăţătorul sau cu profesorul care trebuie să-1
examineze, când trebuie să facă o nouă cunoştinţă, la consult medical, sau în alte situaţii noi
sau care îl solicită. Situaţiile menţionate mai sus arată că pentru bâlbâitul participant la
dialog sau persoanele cu care interacţioneaza după cum se exprimă Vekăssy, capătă sau au
roluri superioare, au o mare importanţă.
Deci se poate presupune existenţa unei relaţii între rolul partenerului şi împotmolirea vorbirii
bâlbâitului. Acorându-i-se un rol de superioritate, partenerul respectiv devine o sursă de stres,
deoarece proiectează calitatea rezultatelor ca fiind dependente de acesta. Astfel bâlbâitul este,
sau. devine, nesigur pe sine, îşi crează o stare de ambivalenţă, stare care-i declanşează
anumite mecanisme mintale ce conduc la manifestare prin bâlbâială. Ca urmare, situaţiile
nerezolvabile pentru bâlbâit sunt cele care implică tensiunea aşteptării ambivalenţe.
în urma asumării rolului, bâlbâitul îşi prelucrează problemele în şinele conştient. Prin
asumarea rolului, bâlbâitul preia rolul persoanei care este cauza problemei sau a situaţiei
stresante, reducând tensiunea prin organizarea şi prelucarea unor dialoguri la nivelul propriei
gândiri. Asumarea rolului constituie o etapă în terapia bâlbâielii şi este evidentă numai dacă
tensiunea şi impresiile negative se atenuează prin discutare-identificare, iar relaţiile dintre sine
şi partener se echilibrează. Autorul recomandă aplicarea acestei metode numai în situaţiile în
care sunt cunoscuţi partenerii-sursă ai tulburărilor de vorbire şi comportament.
5.13.4.3. Activitatea de îngrijire
Principalul obiectiv al activităţii de îngrijire constă în atragerea persoanele din imediata
apropiere a bâlbâitului în activitatea de terapie complexă. In acest fel, logopedul poate
cunoaşte mai bine mediul înconjurător şi forţele care îl afectează mai mult pe bâlbâit,
activitatea de îngrijire având la bază relaţiile şi interacţiunile bâlbâitului.
Activitatea de îngrijire nu exclude terapia ci se aplică în paralel cu aceasta, în baza ideii că
obiectivele ce se realizeză prin terapie trebuie
Vekâssy, L. (1990), A dadogo komplex kezelesenck egy eleme:a szerepvăllalâs. Gyogypedagogiai Szemle, 2
sz., pag. 145-149 şi (1993), A dadogo komplex kezelesenck egy elme: a gondozoimunka, Gyogypedagogiai
Szemle, 1 sz., pag. 35-36. 234
aplicate în viaţa subiectului, iar reuşita este condiţionată de optimizarea condiţiilor mediului
de viaţă ale bâlbâitului.
Pentru a-şi atinge scopul, munca de îngrijire trebuie să respecte sau să se încadreze în anumite
condiţii, după cum urmează:
> o astfel de intervenţie se recomandă numai când este necesară, din punct de vedere
profesional şi este acceptată de subiect;
> este necesară numai în primul an de terapie complexă, deoarece ca urmare a acestui tip de
terapie individul devine o personalitate independentă, cu o vorbire şi atitudine sănătoase;
> îngrijirea se efectuează în paralel cu terapia, ameliorând mediul de viaţă al persoanei;
> munca de îngrijire are un profund efect pshiologic asupra bâlbâitului prin intervenţia
specialistului; treptat, se iese din situaţia formală a terapiei şi se va intra în viaţa cotidiană în
care subiectul este susţinut să-şi accepte iocul şi rolul, şi să-şi asume responsabilităţile;
> pe parcursul activităţii de îngrijire, terapeutul împreună cu subiectul, se întâlnesc cu
diferite persoane care au diferite roluri în viaţa sa, pentru a defini cât mai precis rolurile
acestor persoane şi pentru formarea unor bune relaţii cu acestea;
> adeseori întâlnirile cu membrii familiei, cu unii prieteni şi cu alte persoane pot fi
înşelătoare deoarece pe parcurs, acestea îşi pot schimba atitudinea şi să nu mai fie cooperante;
> eficienţa muncii este condiţionată de o bună înţelegere a terapeutului cu subiectul şi se
lasă acestuia libertatea de a formula rezoluţii şi concluzii mai delicate;
> munca de îngrijire trebuie să ia în seamă nu numai problemele bâlbâitului ci şi ale familiei;
> rolul logopedului ca îngrijitor şi terapeut al bâlbâitului este important pentru subiect, însă
terapeutul nu trebuie să ajungă să ia decizii în locul acestuia mai ales în situaţii problematice.
5.13.4.3.1. Domeniile activităţii de îngrijire
Nu toate locurile, persoanele sau situaţiile sunt la fel de importante pentru bâlbâit. De aceea se
vor lua in considerare, pentru activitatea de îngrijire, numai locurile sau situaţiile ce prezintă o
"rezonanţă" mai mare in conştiinţa subiectului, cum sunt cele de mai jos: - şcoala sau
universitatea; locul de muncă; şansele profesionale, după terminarea studiilor;
235
asigurarea unor condiţii de muncă acasă; examenele medicale; consiliere sexuală; relaţiile cu
"lumea".
5.13.4.3.2. Obiectivele planului terapeutic complex
Pentru a fi cât mai eficient şi pentru a-i putea monotiriza eficienţa, orice program trebuie să-şi
propună realizarea unor obiective. Programul terapeutic complex poate urmări obiective ca:
> asumarea surselor stărilor conflictuale şi a stărilor tensionale;
> crearea unui climat cooperant şi relaxant;
> crearea unor condiţii stimulative pentru comunicare;
> dezvoltarea încrederii în sine, în forţele proprii şi corectarea imaginii de sine;
> întărirea rezistenţei fizice şi psihice.
In urmarea şi aplicarea programului terapeutic-recuperativ trebuie respectate anumite cerinţe
generale ale activităţii didactice ca:
> scoaterea copilului din mediul conflictual-traumatizat (dacă acesta există);
> antrenarea membrilor familiei în activitatea de corectare şi sădirea încrederii în reuşita
copilului;
> realizarea unui contact psihic şi a unei relaţii de încredere între logoped şi subiect;
> evitarea, mai ales de către membrii familiei, a oricăror referi sau aluzii la calitatea vorbirii
copilului mai ales când acesta este prezent;
> evitarea unor comparaţii referitoare la performanţele şi calitatea vorbirii subiectului;
> crearea unui cadru general stimulativ pentru evoluţia pshică şi vorbirea copilului
(subiectului);
> schimbarea mediului de vorbire a copilului, pe măsură ce progresează şi se adaptează la
cerinţele comunicării acestora;
> individualizarea măsurilor terapeutico-recuperatorii la gravitatea şi complexitatea
bâlbâielii şi la ritmul evoluţiei şi a posibilităţilor sale.
5.13.5. Terapia simptomatică
După Stanică şi Vrăşmaş (1994, Op.cit., pag. 210), terapia simptomatică vizează intervenţia
logopedului în patra domenii:
236
• Gimnastica generală, care cuprinde exerciţii fizice menite fortificării organismului,
disciplinării bâlbâitului, transferul activităţii ritmice de la fizic spre psihic şi prin acestea
reechilibrarea psihică a subiectului;
• Educarea respiraţiei. în numeroase cazuri este afectată şi respiraţia persoanei bâlbâite,
sub ambele aspecte-inspir şi expir. Adesea gestionarea undei de aer expir ator este foarte
defectuoasă, fapt pentru care logopedul trebuie să intervină pentru a-1 ajuta să se controleze,
şi să şi-o regleze. Prin educarea respiraţiei, autorii citaţi mai sus au în vedere:
> formarea unei respiraţii profunde costo-diafragmale;
> educarea inspiraţiei nazale şi a expirului oral; alungirea duratei expiraţiei, în special pe
exerciţii de vocalizare şi fonaţie (adăugăm noi);
> realizarea unui ritm simplu de respiraţie uşor, fără efort;
> însoţirea exerciţiiîor respiratorii de material verbal: vocale, silabe, numărat etc.
• Reeducarea ritmului vorbirii prin descompunerea şi recompunerea stereotipului verbal în
silabe, cuvinte, sintagme. Exerciţiile de vorbire vor fi asociate cu mişcări ale braţului (sub
forma unor măsuri muzicale);
• Exerciţiile de vorbire se vor face, de asemenea, pe baza unor materiale verbale analizate
şi prelucrate, respectiv se marchează modulaţiile vocii şi pauzele pentru inspir.
Tipurile de exerciţii, menţionate mai sus, se vor face prin vorbire:
• simultană;
• reflectată şi apoi independentă după cum urmează:
> pronunţarea de cuvinte după denumirea imaginilor;
> formarea şi pronunţarea unor propoziţii simple;
> formarea şi dezvoltarea unor propoziţii dezvoltate;
> reproducerea unor poezii sau povestiri;
> povestiri pe baza răspunsului la diferite întrebări;
> povestiri libere;
> vorbirea în faţa colegilor de clasă cu susţinerea morală din partea logopedului care asistă la
lecţie.
învăţarea vorbirii expresive constituie ultimul pas al corectării vorbirii bâlbâitului, potrivit
acestei metodologii. După reglarea celorlalte componente ale vorbirii (menţionate mai sus),
se va trece la mărirea
237
expresivităţii vorbirii subiectului: prin jocuri de rol, interpretarea diferitelor situaţii, comenzi,
cereri etc.

5.13.6. Metoda psihoterapia


înainte de a fi privită ca "una dintre metodele de tratare şi corectare a bâlbâielii", psihoterapia
trebuie să fie una dintre componentele oricărei metode de tratare şi recuperare. Afirmaţia îşi
găseşte acoperire în faptul că, aşa cum am arătat pe parcursul capitolului, bâlbâială implică
complicaţii şi tulburări complexe la nivelul personalităţii bâlbâitului, tulburări care nu dispar
de la sine sau ca urmare a corectării sau a îmbunătăţirii ritmului şi fluenţei vorbirii. Avem în
vedere ticurile, mişcările asociate; adevăratele "rituri" pe care le parcurge un bâlbâit, dar şi
modificările la nivelul trăirilor interne, anxietatea, teama, tendinţa sau fuga de a comunica,
precum şi imaginea şi încrederea în sine, complexele de inferioritate etc. sunt aspecte care fac
din psihoterapie o componentă (cel puţin) a oricărei metode terapeutice aplicate.
Opiniem pentru ideea că este necesară o intervenţie psihoterapeutică la apariţia primelor
simptome şi semne ale bâlbâielii. Aceasta l-ar ajuta pe copil să depăşească dificultăţile ivite şi
să evite fixarea bâlbâielii ca tulburare de limbaj. Cu alte cuvinte, psihoterapia ar putea fi
folosită şi drept metodă de prevenire a fixării bâlbâielii, fapt ce ar simplifica foarte mult
lucrurile şi ar conduce la evitarea tuturor dificultăţilor şi complicaţiilor produse de bâlbâială.
După apariţia simptomelor generale ale bâlbâielii este necesară (de
multe ori) intervenţia de specialitate. în cazurile în care familia nu poate
prezenta copilul pentru tratament de durată, ar fi bine să aplice ei unele
măsuri cu caracter psihoterapeutic menit să ofere sprijin moral copilului
pentru a nu-şi pierde încrederea în sine şi a-I ajuta să depăşescă astfel
dificultăţile.
Ca metodă de tratament al bâjbâielii sunt mai utilizate următoarele forme:
• psihoterapia sugestivă;
• psihoterapia de grup;
• psihoterapia de relaxare;
• psihoterapia familiei;
• psihoterapia cognitiv-comportamentală.
i

5.13.6.1. Psihoterapia sugestivă


Face parte din grupa metodelor psihoterapeutice, una dintre cele mai vechi forme de tratament
al bâlbâielii. Chiar dacă metodele psihoterapeutice au evoluat şi s-au dezvoltat foarte mult în
ultimele decenii, unele forme ale
238
terapiei sugestive se mai folosesc şi azi, sub una sau mai multe din următoarele variante:
sugestia directă;
sugestia indirectă;
modificarea modului de vorbire a bâlbâitului, prin "distragerea
atenţiei".
5.13.6.1.1. Sugestia directă
Constituie unul dintre procedeele cele mai uşor de aplicat, deorece răspunde în cea mai mare
măsură aşteptărilor subiectului. Aplicarea acestei măsuri urmăreşte vindecarea prin aşa-
numita metodă a "marketingului". Eficienţa metodei se concretizează în reducerea sau
îndepărtarea comportamentelor pe care bâlbâitul le respinge. Adică este o metodă de selectare
şi inhibare a comportamentelor indezirabile.
5.13.6.1.2. Sugestia indirectă
Este una dintre metodele cele mai des utilizate în terapia bâlbâielii. Prin sugestie indirectă
bâlbâitul este ajutat să-şi formeze şi să-şi susţină nu numai speranţa ci şi convingerea că va
învinge. Astfel de convingeri vor fi sădite şi susţinute prin aplicarea unor metode şi procedee
terapeutice complementare, cum sunt cele ale terapiei simptomatice.
5.13.6.1.3. Distragerea atenţiei
Nu este, în fapt, un procedeu sugestiv în adevăratul sens al cuvântului, ci este mai mult o
tehnică complementară. Aceasta constă în modificarea sau adoptarea unor noi moduri de
vorbire, menite să conducă la îmbunătăţirea ritmului, la creşterea inteligibilităţii şi a
expresivităţii acesteia. Pe această cale putem influenţa modificarea respiraţiei, pronunţia şi
articularea. în momentele de poticneală i se poate cere subiectului să schimbe tonalitatea,
emiţând sunete mai joase sau mai ascuţite, sau să accentueze altfel cuvintele, decât în mod
obişnuit. Astfel se obţine o îmbunătăţire treptată a vorbirii, uneori chiar dispare bâlbâială.
Problema este aceea a fixării şi consolidării acestui mod de vorbire şi de prevenirea a
recidivei, fapt ce poate fi realizat prin îndepărtarea anxietăţii şi a temerilor referitoare la
posibilităţile vorbirii sale. Trecerea logopedului cu subiectul prin diferite situaţii şi experienţe
de viaţă, îl va ajuta pe subiect să-şi mărească încrederea în sine şi să-şi fixeze vorbirea
corectă.
5.13.6.2. Psihoterapia de grup
Unul dintre fondatorii aceşti metode a fost Moreno cu varianta psihodramei, el însuşi
inspirându-se din lucrările lui Pratt (1905). In anii din
239
urmă metoda a fost diversificată şi "adaptată" terapiei şi recuperării persoanelor cu diferite
suferinţe şi afecţiuni.
Terapia începe după formarea grupei (sau grupului de participanţi voluntari), prin explicarea,
de către terapeut a simptomelor şi mecanismelor de producere a bâlbâielii. Pentru ca terapia să
fie eficientă, este necesar ca fiecare participant sa fie un membru activ, fără temeri şi reţineri,
ştiind ca toţi ceilalţi membrii ai grupului suferă de pe urma bâlbâielii. Participarea la discuţii,
împărtăşirea dificultăţilor şi suferinţelor proprii îl vor ajuta să înlăture frica şi lipsa de
încredere în sine, ajutându-i să-şi refacă imaginea de sine. Prin omogenizarea grupei, în urma
participării active a fiecăruia, se poate ajunge la stadiul de a se autoconduce, membrii
grupului discutând probleme şi teme de interes comun.
Experienţa terapeutică a dovedit superioritaea metodei faţă de terapia individuală, prin
efectele grupului asupra fiecăruia dintre participanţi, grupul devenind agentul terapeutic de
bază.
In cadrul grupelor terapeutice, subiecţii nu vor fi constrânşi de reguli sau tehnici de exprimre,
nu se vor face observaţii (de nici un fel) vreunuia dintre participanţi, iar subiecţii nu vor fi
forţaţi să participe la discuţii. Spiritul de solidaritate este cel care domină atmosfera şi relaţiile
din cadrul grupului, este cel care-1 ajută pe fiecare participant să-şi înţeleagă dificultatea şi să
adopte o atitudine activă faţă de viaţă. Când se alcătuieşte un grup terapeutic, trebuie să se
ţină seama de unitatea de interese a subiecţilor, de structura psihică şi vârsta subiecţilor.
Potrivit orientărilor teoretice din ultima perioadă de timp, se sugerează introducerea
bâlbâiţilor în activităţile sociale tot mai extinse alături de persoane cu vorbirea neafectată.
Astfel, în mod treptat, bâlbâiţii îşi vor fixa şi consolida vorbirea corectă.
5.13.6.3. Psihoterapia de relaxare
Aplicarea acestei metode nu se pretează tuturor grupurilor şi categoriilor de subiecţi bâlbâiţi,
ci numai acelor ce depăşesc un anumit grad de maturitate şi care prezintă o motivaţie ridicată
şi o adeziune deplină la tratament.
Cloniile, blocajele şi repetiţiile dovedesc fie stări tensionale generale (la nivelul întregului
corp al bâlbâitului), fie localizate numai la anumite nivele ale organelor fono-articulatorii şi
aparatului respirator. Existenţa acestor tensiuni la nivel somatic se transferă în cele mai multe
cazuri, şi la nivelul vieţii psihice. Aceste fenomene au atras atenţia terapeuţilor, cu mult timp
în urmă, de unde s-a născut ideea necesităţii aplicării unor metode de relaxare şi de reducere a
tensiunilor ce se nasc în bâlbâit la diferite structuri
240
şi nivele. Relaxarea conştientă a unor muşchi, sau grupe de muşchi, conduce în urma unor
antrenamente sistematice, la relaxarea treptată a întregului organism. Mişcările de relxare pot
fi însoţite de cuvinte corespunzătoare sau de comenzi, mergându-se treptat pe diferite nivele
(braţe, picioare, trunchi), ajungându-se şi insistându-se pe grupele cele mai tensionate din
timpul vorbirii. După realizarea şi instalarea relaxării, exerciţiile de respiraţie şi vorbire se vor
efectua cu multă uşurinţă. Se poate recurge şi la trainingul autogen, după însuşirea căruia
bâlbâitul se poate controla singur, dobândindu-şi independenţa faţă de terapeut.
5.13.6.4. Psihoterapia familiei
Sintagma psihoterapia familiei are un sens mai larg, mai general şi se referă la ansamblul
măsurilor şi formelor de influenţare şi de câştigare a încrederii în succesul muncii terapeutului
cu bâlbâitul, Principia modalitate de "aplicare" sau de efectuare a psihoterapiei este
comunicarea verbală şi se bazează pe contactul dintre terapeut (logoped sau psihoterapeut)
părinţi şi ceilalţi membrii ai familiei. Această modalitate de lucru devine o cale indirectă de
intervenţie şi influenţare a subiectului bâlbâit de către logoped. Ea poate dobândi un rol foarte
important, dacă este bine condusă. Şi la acest nivel, aplicarea unor procedee psihoterapeutice
trebuie făcută cu precauţie şi prudenţă pentru a nu trezi animozităţi şi a nu amplifica anumite
conflicte din cadrul familiei.
Măsurile psihoterapeutice de la nivelul familial ar trebui să creeze o atmosferă plăcută,
cooperantă, de sprijin reciproc şi plină de înţelegere faţă de persoana bâlbâită. Bâlbâială
trebuie înţeleasă şi tratată de către aceştia ca o tulburare trecătoare, o dificultate pasageră, pe
care cel afectat o poate depăşi şi învinge, şi nu ca o boală incurabilă. Relaţiile cordiale, de
armonie, înţelegere şi de încredere a copiilor în părinţii lor constituie un cadru favorabil
dezvoltării limbajului fără probleme şi a relaţiilor sănătoase între membrii familiei, părinţii
hiperexigenţi (precum şi cei neglijenţi, delăsători), conduc prin atitudinea lor la relaţii
tensionate, conflicuale, sau dezinteres şi delăsare faţă de problemele şi dificultăţile copiilor,
contribuind astfel la generarea unor condiţii de instalare a tulburărilor de limbaj. Vorbind
despre bâlbâială, conflictele intrafamiliale, cearta şi nu de puţine ori bătutul copilului
instaurează teamă şi angoasă care vor agrava starea subiectului încă de la început
simptomatologia bâlbâielii.
încă din a doua jumătate a secolului trecut, Van Riper (1973)74 atrăgea atenţia asupra faptului
că părinţii şi adulţii din prejma copilului trebuie să observe toate situaţiile care provoacă
bâlbâială copilului spre a le
Riper, van C. (1973), The treatement of Stuttering, Prentice Hall,Englewood.
241
evita. De asemenea, trebuie cunoscute situaţiile şi circumstanţele în care copiii vorbesc tară
nici o dificultate pentru ca vorbirea cursivă, corectă să fie stimulată şi consolidată.
în acest context, terapia prin joc sau ludoterapia constituie unul dintre mijloacele cele mai
plăcute şi apreciate de către fiecare copil. Programele terapeutice, adresate psihoterapiei
familiale recomandă organizarea şi desfăşurarea de jocuri menite a conduce la dezvoltarea
curajului, a spiritului de iniţiativă, a încrederii în sine, dezvoltarea posibilităţilor de a conduce
un joc şi dezvoltarea dorinţei de exprimare75.
5.13.6.4.1. Sugestii de atitudini şi comportamente pentru părinţii copilului bâlbâit
Unul dintre cercetătorii care au studiat rolul atitudinii şi comportamentului părinţilor asupra
copilului bâlbâit este Starkweather et all. (1997), de la clinica de prevenire a bâlbâielii de la
Temple University76.
Cu toate că fiecare familie este unică, pot fi formulate anumite sugestii ce pot fi adoptate
oricărei situaţii, ca cele de mai jos:
> Părinţii trebuie să adopte un alt mod de ascultare, adică o ascultare intensivă şi selectivă
faţă de cele vorbite de copil. în timpul ascultării active, părintele va menţine contactul vizual
cu copilul, interesul său trebuie să se orienteze asupra conţinutului vorbirii (comunicării)
copilului şi nu asupra formei, a felului cum vorbeşte. In acest fel, copilul se simte ascultat şi
nu judecat, se simte liber şi are senzaţia că ceea ce spune este interesant pentru cei din jurul
său.
> Este bine ca părinţii înşişi să îşi schimbe modul lor de a vorbi, rărind (scăzând) ritmul, ca
după modelul lor, copilul să aibă senzaţia că realizează aceleaşi performanţe verbale, ieşind
astfel de sub presiunea timpului.
> în vorbirea lor, părinţii trebuie să mărească pauzele dintre cuvinte, ca atunci când, în
citirea unui text scris, respectă semnele de punctuaţie şi cele ortoepice. Un astfel de mod de
vorbire devine exemplu pentru copil, scăzând presiunea timpului şi punând accentul pe
discursul atent şi bine elaborat.
> Părinţii trebuie să acorde o mare importanţă stării generale de linişte, care să permită şi
pauze mai lungi sau întreruperi ale
75
Ingham, IU., Onslow, M. (1985), Measurementand modification of speech naturalness during
stuttering therapy, în: Journal of Speech and Hearing Disorders, 50.
76
Starkweather, C.W., Gottwald, S.R., Halfond, M.M. (1997), Stuttering Prevention. A clinical
method, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall.
242
conversaţiilor. Copilul trebuie să-şi dea seama că nu trebuie să vorbească tot timpul, ci numai
când are ceva de spus, de comunicat. O stimulare prea intensă a comunicării, respectiv a
copilului să vorbească, poate duce la o supradezvoltare a abilităţilor lingvistice, încât să
depăşească cu mult abilităţile motorii ale mecanismelor de pronunţie şi articulare. Bâlbâială
poate fi în unele cazuri o astfel de lipsă a echilibrului în dezvoltare.
> Eliminarea întreruperilor discursului persoanei care vorbeşte este o modalitate de
încurajare a dezvoltării fluenţei vorbirii copilului bâlbâit.
> îmbunătăţirea conversaţiei şi a comunicării, adică sporirea duratei de timp pentru
ascultarea activă şi dezvoltarea răbdării, simultan cu creşterea duratei (timpului) alocate
discuţiei cu copilul. Comentariile părintelui nu trebuie să cuprindă evaluări şi aprecieri la
adresa calităţii limbajului copilului. Părintele trebuie să îndrume cu tact şi să modeleze
vorbirea copilului, evitând critica sau pedepsele, care pot inhiba sau conduce la tendinţa de a
refuza comunicarea.
> Părinţii trebuie să evite situaţiile de vorbire forţată, impusă, non-spontană. Orice presiune
exercitată asupra copilului poate avea urmări negative asupra ritmului şi fluenţei vorbirii
acestuia. Chiar insistenţa de a saluta sau de a spune formule de politeţe pot avea consecinţe
negative. Cu alte cuvinte, trebuie încurajată comunicarea liberă, spontană şi eliminate orice fel
de presiuni sau constrângeri, ce ar putea avea efecte negative.
> Părinţii să urmărească accentuarea rutinei zilnice în sensul eliminării situaţiilor
neprevăzute, ce pot crea stări emotive, puternice şi să cultive o atmosferă calmă, relaxată în
cadrul vieţii familiei.
> Trebuie evitate situaţiile în care copilul să-şi formeze impresia că vorbirea disfluentă este
greşită sau ruşinoasă.
5.13.6.5. Terapia cognitiv-coraportamentală
Inspirată din psihoterapia cognitiv-comportamentală, tehnicile aparţinând acestui tip au la
bază principiul învăţării unui nou ritm expresiv. Potrivit relevărilor din literatura de
specialitate, se obţin rezultate foarte bune care, însă nu au durabilitate în timp, apărând
probleme la generalizarea rezultatelor pozitive şi la creşterea durabilităţii lor în timp. Pentru
preîntâmpinarea şi evitarea unor atari situaţii, este nevoie de o abordare multidimensională,
care să cuprindă următoarele componente:
243
1. antrenamentul de luare la cunoştinţă;
2. reglarea respiraţiei;
3. sporirea treptată a debitului verbal;
4. restructurarea cognitivă;
5. practica sau antrenarea în grup şi
6. corectarea sau reglarea atitudinii părinţilor.
5.13.6.5.1. Antrenamentul de luare la cunoştinţă
Cu toate că toţi bâlbâiţii ştiu că au probleme de pronunţie şi articulare, nu toţi sunt conştienţi
de gravitatea şi complexitatea problemelor ce le au. De aceea, se apreciază că acţiunea de
conştientizare a tuturor perturbărilor conduce la diminuarea bâlbâielii. La începutul
antrenamentului, terapeutul îi prezintă bâlbâitului caracterizticile bâlbâielii şi a dificultăţilor
sale. Pe baza celor relatate de terapeut, ulterior subiectul trebuie să-şi identifice fiecare
conduită şi dificultate, pe măsură ce acestea apar şi se manifestă în vorbiră sa. Această etapă a
tratamentului continuă pe parcursul a 2-3 şedinţe, până ce subiectul reuşeşte să-şi identifice
peste 80% din simptomele caracteristice bâlbâielii sale, timp în care se va monitoriza şi
evoluţia bâlbâielii sale. Datele obţinute în urma unei atari monitorizări pot fi înregistrate şi
sub forma unui grafic, ce-1 va ajuta pe bâlbâitul de orice vârstă să-şi recepteze mai uşor
evoluţia vorbirii sale.
5.13.6.5.2. Reglarea respiraţiei
Ritmul, calitatea, profunzimea şi amplitudinea respiraţiei au un rol forte important în vorbirea
oricărei persoane şi, în mod special, în vorbirea bâlbâiţilor. De aceea, reglarea sau
regularizarea acesteia devine un obiectiv aparte. Aşa cum am arătat într-un subcapitol
anterior, există tehnici, metode şi procedee diferite pentru realizarea acestui obiectiv.
Din perspectiva metodologiei cognitiv-comportamentale, reglarea respiraţiei se realizează
printr-o serie întreagă de măsuri şi acţiuni după cum urmează:
> Evidenţierea inconvenientelor respiratorii ale bâlbâitului; i se cere bâlbâitului să enumere
frustrările şi neplăcerile produse de bâlbâială - acţiune menită să contribuie la motivarea
pozitivă a subiectului.
> Cuprinderea subiectului într-un program sau o metodă de relaxare pentru eliminarea
tensiunilor musculare suplimentare ce însoţeşte vorbirea bâlbâită: flecare şedinţă de tratament
logopedic va cuprinde şi o astfel de secvenţă de relaxare.
244
> Anticiparea bâlbâielii: subiectul este instructat ca în momentul în care simte că se va
bâlbâi (adică anticipează bâlbâială) va face o scurtă pauză, după care va continua.
> Efectuarea unor activităţi incompatibile: dacă începe să se bâlbâie subiectul se va opri din
vorbit; efectuează o expiraţie, apoi inspiră, fără să se forţeze, relaxează muşchii pieptului şi ai
gâtului, apoi îşi continuă vorbirea.
> Antrenamentul corectiv: după fiecare bâlbâială subiectul va relua (ca mai sus) activităţile
incompatibile. Terapeutul va supraveghea şi va avea grijă ca subiectul să nu uite sau să omită.
> Practica pozitivă: împreună cu terapeutul subiectul va efectua exerciţii structurale pentru
ameliorarera vorbirii şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare.
> Acordarea suportului social: însoţit de logoped (sau psihotera-peut) subiectul le va
explica părinţilor şi celorlalţi membri ai familiei, precum şi prietenilor, noile elemente
intervenite în felul său de vorbi. Le va cere acestora să comenteze şi să aprecieze progresele
sale şi să-i amintească ori de câte ori uită sau omite, să recurgă la tehnica respectivă.
> Efectuarea de exerciţii în piMic: la început, apoi singur, bâlbâitul va căuta situaţii pe care
anterior le evita, pentru a ie înfrunta.
> Antrenamentul, sub supravegherea terapeutului, va continua până acesta se va convinge
că noile deprinderi de vorbire sunt bine automatizate şi nu există pericolul recidivei, subiectul
fiind trecut prin stări şi situaţii în care vorbirea sa avea mai mult de suferit.
5.13.6.5.3. Sporirea treptată a debitului verbal
Reglarea sau regularizare respiraţiei va permite trecerea la pasul următor şi la integrarea
noului tip de respiraţie. Noua etapă este pregătită pe parcursul a 2-3 şedinţe în care obiectivul
principal îl constituie reglerea respiraţiei. Pentru început, logopedul îi cere subiectului să
vorbească cu un ritm mai lent, folosind respiraţia reglată.
Pentru a se asigura că va putea creşte în mod treptat debitul verbal, va cronometra şi va
înregistra diferite eşantioane din vorbirea subiectului. La viteza redusă fiecare cuvânt este
pronunţat fără grabă (şi fără presiune) facilitând dezvoltarea stimulării abilităţilor verbale.
Dacă la această viteză subiectul va vorbi cu un procent de greşeli sub 3%, se va creşte ritmul
cu 15-20 de unităţi pe minut, avându-se în vedere ca vorbirea lui să se bazeze pe respiraţia
reglată. Pe măsura consolidării noului
245
ritm, şi după ce numărul greşelilor scade până la 3%, ritmul va putea creşte din nou, până
când se va ajunge la o vorbire ce se încadrează în ritmul normal.
Trecerea de la un ritm la altul se va face numai după ce logopedul se va convinge că pe
parcursul aminimum 2-3 şedinţe vorbirea subiectului s-a încadrat în cerinţele etapei pe care
tocmai a parcurs-o.
5.13.6.5.4. Restructurarea cognitivă
Este una dintre etapele cele mai importante ale demersului terapeutic ce poate condiţiona
întregul succes al tratamentului. Baza acestuia cuprinde două etape în care:
> bâlbâitul trebuie să-şi înţeleagă bâlbâială potrivit schemelor de terapie cogiiitiv-
comportamentală şi
> să-şi reîncadreze bâlbâială la nivelul cogniţiilor, al acţiunii (adică a vorbirii) şi a
sentimentelor.
Cogniţiile reprezintă idei sau imagini rezultate dintr-o manieră spontană şi automată a minţii
noastre, ca răspuns la diferite evenimente sau situaţii din viaţa cotidiană. Ele constituie acel
discurs interior care precede, însoţeşte sau urmează acţiunilor noastre, şi se concretizează în
cuvinte pe care ni le adresăm nouă înşine.
în conştiinţa individuală cogniţiile apar sub forma unor gânduri automate ce survin în diferite
stări sau situaţii, prezentându-se sub forma unor verbalizări, cu sine, ca monologuri sau
dialoguri, având, după situaţie, conţinut pozitiv, negativ sau neutru.
Caracteristicile acestora constau ni:
> Faptul că se instaleză rapid şi se impun conştiinţei sub forma unor evaluări primare a
situaţiilor,
> Devin "dominante" înainte ca noi să analizăm situaţia şi sub altă prismă;
> De cele mai multe ori, au un caracter categoric, cu nuanţe critice;
> Reprezintă rezultatul unei logici neverificate;
> Sunt subconştiente şi de aceea trec adeseori neobservate de subiect.
Prin terapia cognitiv-comportamentală se urmăreşte dezvoltarea capacităţilor de acomodare
ale subiectului, adică de a-1 ajuta să ţină mai bine cont de situaţiile cu care se confruntă, de a
uza de schemele cognitive, şi de restructurarea cognitivă, pentru a-şi forma noi scheme
cognitive şi cogniţii pentru a le pune în viaţă, în situaţiile dificile.
246
Pentru a putea realiza restructurarea cognitivă, terapeutul trebuie să-1 ajute pe subiect, să-şi
pună o serie de întrebări la care să găsească şi răspunsuri, de genul:
> Nu se va produce vreo contuzie între evenimente şi felul în care le interpretezi?
> Sunt, oare, evenimente concrete care să-mi justifice convingerile?
> Ce ar spune o altă persoană în situaţia mea?
> Nu cumva modul meu de gândire mă determină să adopt atitudini şi comportamente
neadecvate şi, ca urmare, să trăiesc sentimente dezagreabile?
> Ce avantaje îmi oferă modul meu de gândire? Şi ce inconveniente are?
> Cum ar trebui să mă schimb? Şi ce aş vrea să fac?
Adeseri cogniţiile noastre acţionează împotriva noastră datorită distorsiunilor ce intervin în
tratarea informaţiilor. Există mai multe tipuri de distorsiuni:
> Inferenţa arbitrară care constă în formularea unor concluzii formale în cazul unor situaţii
sau senzaţii, în absenţa dovezilor sau înainte de a cerceta şi aprofunda.
> Generalizarea constă în formularea unor concluzii globale în legătură cu o situaţie
specifică.
> Abstractizarea selectivă, adică privilegierea evenimentelor care s-au confirmat apriori.
> Personalizarea constă în supraevaluarea legăturii între anumite evenimente raportate la
sine.
> Maximizarea negativului şi minimizarea pozitivului, adică acordarea unei atenţii speciale
aspectelor negative ale evenimentului şi desconsiderarea aspectelor pozitive.
> Efectuarea raţionamentului dihotomic, ce constă în perceperea unei situaţii, a unui
eveniment fără nuanţe: totul este alb sau negru sau nu e nimic.
Pe baza conştientizării cogniţiiîor proprii şi a distorsiunilor, bâlbâitul va putea nu numai
expune gândurile sale negative şi automate, ci să le cunoască şi originea şi efectul lor. Printr-o
nouă atitudine şi percepţie va putea formula noi gânduri şi noi cogniţii mai adecvate şi mai
productive, care-1 vor ajuta să-şi reducă anxietatea şi să-şi îmbunătăţească felul de a vorbi.
247
5.13.6.5.5. Practica sau antrenarea în grup
La subpunctul 5.13.6.2. am făcut o scurtă referire la rolul terapiei de grup. Terapia cognitiv-
comportamentală apreciază valenţele pozitive ale grupului terapeutic format din persoane
bâlbâite cam de aceeaşi vârstă. Beneficiile unei astfel de abordări constau în:
> generalizarea progreselor obţinute în procesul terapeuric;
> aflarea unor noi sugesstii pentru depăşirea situaţiilor dificile (preluate de la ceilalţi
membrii ai grupului);
> învăţarea unor strategii noi de înţelegere şi rezolvare a problemelor;
> antrenarea abilităţilor de comunicare şi a celor sociale.
5.13.6.5.6. Armonizarea atitudinilor părinţilor
Contextul şi armonia mediului familial al copilului bâlbâit, sau pe cale de a deveni bâlbâit,
sunt foarte importante atât pentru evoluţia cât şi pentru prevenirea şi tratamentul bâlbâielii. De
aceea munca logopedului trebuie să aibă în vedere nu numai bâlbâială şi persoana bâlbâitului,
ci şi familia şi, eventual, educatorii sau învăţătorii acestuia.
Principalul obiectiv, al unei astfel de abordări, constă în identificarea atitudinilor şi
comportamentelor negative faţă de bâlbâit, inhibarea şi înlăturarea acestora şi încurajarea unor
alte atitudini, care să-1 stimuleze în mod pozitiv pe bâlbâit, prevenind astfel fixarea bâlbâielii
(dacă se află într-un stadiu incipient), sau să-1 ajute să se corecteze, dacă e cuprins într-un
program terapeutic.
Atitudini şi conduite ce trebuie formate şi stimulate la membrii familiei, la părinţi (în primul
rând) şi la educatori vor fi de felul următor:
> Copilul nu va fi blamat sau admonestat în timpul ezitărilor şi/sau poticnelilor;
> La fel, copilul nu va fi blamat sau admonestat (în nici un caz pedepsit) sau întrerupt, în
timp ce vorbeşte ;
> Părinţii nu vor termina cuvintele "problemă" ale copilului;
> Părinţii nu vor finaliza propoziţiile sau frazele copilului;
> Nu se vor va anticipa ceea ce copilul ar vrea sau ar urma să spună;
> Ritmul chestionării copilului va fi unul normal, în care să i se acorde timpul necesar
pentru a răspunde;
> Se va evita corectarea constantă a comportamentului verbal al copilului;
248
> Copilul va fi lăudat şi încurajat pentru o vorbire mai corectă şi mai fluidă;
> Copilul trebuie privit în fată (în ochi) în timp ce se vorbeşte cu el;
> Se va comunica intr-un limbaj simplu, natural, pe măsura posibilităţilor copilului;
> Se va ţine evidenţia situaţiilor în care dificultăţile comunicării copilului cresc şi ca urmare
vorbirea lui se înrăutăţeşte, pentru a fi evitate;
> Copilul va fi stimulat şi încurajat să vorbească în situaţiile favorabile, în care nu este
afectat nici ritmul sau fluenţa, nici debitul său verbal.
5.13.7. Prezetarea a două paradoxuri existente în tratamentul bâlbâielii
Dat fiind faptul că bâlbâială afectează în primul rând comunicarea cu ceilalţi, celelalte
"complicaţii" fiind mai mult sau mai puţin trecute cu vederea de către cei din jur şi
aparţinătorii celui afectat, aşteptările din partea tratamentului aplicat se orientează, în primul
rând, pe îmbunătăţirea comunicării. Astfel, unul dintre obiectivele tuturor programelor şi
intervenţiilor terapeutice, vizează în mod explicit îmbunătăţirea comunicării şi dezvoltarea
abilităţilor de comunicare ale subiectului. In funcţie de metoda şi tehnicile aplicate se
abordează adeseori aspecte colaterale, ca reglarea ritmului şi a fluenţei, reducerea poticnirilor,
controlul respiraţiei etc. având ca urmare îmbunătăţirea comunicării.
Pe măsura îmbunătăţirii ritmului şi apropierea fluenţei, de una normală, sporeşte şi
inteligibilitatea vorbirii sale de către interlocutori, avînd ca urmare şi reducerea reacţiilor
negative din partea acestora faţă de vorbirea bâlbâită. Totuşi, se impune cerinţa de a orienta
terapia bâlbâielii pe îmbunătăţirea comunicării, pentru a le trezi bâlbâiţilor conştiinţa nevoii
unei comunicări, care să se încadreze în limitele normale , motivîndu-i astfel şi pentru fixarea
şi automatizarea vorbirii corecte, fără pericolul recidivei viitoare.
Pornind de la o astfel de concepţie, Kamhi (2003) a pus în discuţie existenţa a două
paradoxuri cu care se confruntă logopezii în tratamentul bâlbâielii79:
79
Kamhi, A.G. (2000), Two pamdoxes in stuttering treatment, în: Journal of Fluency Disorders,
Issue28, pag. 187-196.
249
> Paradoxul interlocutorului şi;
> Paradoxul comunicării, după care vom prezenta principalele aspecte.
5.13.7.1. Paradoxul interiocutorului
în mod obişnuit, interlocutorii manifestă tendinţa de evitare a privirii persoanelor bâlbâite,
adeseori întrerup conversaţia atunci cînd apar pauze de comunicare, uneori manifestă o
anumită îngrijorare, probabil şi datorită unor dificultăţi de concentrare determinate tocmai de
felul de a vorbi a acestora. Nu toţi interlocutorii reacţionează în acelaşi fel în raport cu
vorbirea bâlbâiţilor. Dacă unii sunt mai toleranţi, mai răbdători şi înţelegători, alţii sunt
insensibili,nepoliticoşi, duri şi lipsiţi de răbdare. Evitarea privirii bâlbâiţilor apare ca un fel de
reacţie spontană şi naturală pentru ambii parteneri de discuţie. Unii specialişti sun de părere că
unii dintre bâlbâiţi evită privirea interlocutorului tocmai din cauza reacţiilor negative ale
acestuia.
Rezultatele cercetărilor indică faptul că bâlbâiţii evită privirea interlocutorului datorită
efortului cognitiv şi volitiv depus pentru emiterea cît mai corectă a vorbirii.La rîndul lor,
interlocutorii evită privirea celor ce se bâlbâie din cauza clipitului frecvent şi deranjant al
acestora.
Inspirat din experienţa clinică, autorul citat mai sus recomandă cîteva reguli de bază de
atitudine şi conduită, în situaţiile în care cineva trebuie să stea de vorbă cu persoane ce se
bâlbâie. Acestea sunt în număr de patru, după cum urmează:
> Trebuie menţinut contactul vizual cu subiectul şi în monentele de bâlbâială.
> Trebuie aşteptat cu răbdare ca persoana să termine ce are de spus, nu trebuie completate
nici cuvintele, nici propoziţiile.
> Prin atitudinea şi comportamentul adoptate se face cunoscut bâlbâitului că este urmărit cu
atenţie în ceea ce spune şi nu e urmărit doar modul cum se exprimă.
> în discuţiile cu persoane bâlbâite, trebuie făcut efort pentru a nu manifesta semne de
discomfort, empatie sau milă pentru subiectul respectiv.
Adaptarea unei conduite principiale în raport cu persoanele ce se bâlbâie constituie o premiză
importantă a terapiei. Dacă bâlbâiţii sunt învăţaţi să-şi privească interlocutorii, atunci şi ceştia
vor susţine privirea,
250
prin reacţie de răspuns.La o adică, dacă interlocutorii sunt persoane din mediul apropiat sau
familiare li se poate spune de către terapeut să-1 privească în faţă şi să-1 lase să vorbească,
contribuind în acest fel la îmbunătăţirea climatului social şi la anihilarea sau îndepărtarea
paradoxului interlocutorului.
5.13.7.2. Paradoxul comunicării
Acest paradox se referă la aplicarea unui "tratament neadecvat" ce poate conduce la efecte
negative asupra procesului de comunicare. De exemplu, dacă pentru reglarea fluenţei verbale
vom sfătui subiectul să vorbească rar şi fără să se bâlbâie pe o perioadă cât mai mare de timp,
fără a avea grijă să integrăm fluenţa într-o cursivitate normală a vorbirii. Este ştiut faptul că
numai unii dintre pacienţi pot obţine o fluenţă adecvată, în mod spontan. Chiar dacă fluenţa
normală este atinsă, controlul şi stăpînirea acesteia necesită un foarte mare volum de resurse
de atenţie şi control volitiv pentru a o menţine şi a o fixa ca deprindere curentă de vorbire. De
multe ori, un astfel de control voluntar poate suna artificial şi poate induce mai multe reacţii
negative interlocutorului.
Recurgerea la bâlbâială intenţionată, voluntară, folosită ca metodă de tratament, mai ales
pentru desensibilizarea subiectului la demersul terapeutic, poate avea efecte negative asupra
comunicării bâlbâitului.Prin recurgerea la bâlbâială voluntară, bâlbâitul slăbeşte asocierea
dintre bâlbâială şi trăirile sale negative preluînd în acest fel, în mod treptat, controlul asupra
dificultăţilorsale de vorbire. La aplicarea unei astfel de metode terapeutice, logopedul ar
trebui să-1 avertizeze pe subiect asupra eventualelor consecinţe negative.
In vorbirea oricărei persoane, oricât de bun orator ar fi, apar anumite împotmoliri sau
perturbări ale ritmului. Pe parcursul tratamentului logopedic, subiecţii ar trebui sfătuiţi să
urmărească frecvenţa unor astfel de episoade, în vorbirea celor din jurul lorşi să observe
efectul acestor poticniri asupra comunicării. Un atare demers este de natură să îi ajute pe
subiecţi saşi îmbunătăţească vorbirea, în mod treptat.
Unul dintre efectele observării defectelor de vorbire ale celorlalţi ar putea duce la constatarea
că evitarea privirii vorbitorului are loc atunci cînd acesta îşi comută privirea de la interlocutor.
în cazul în care vorbitorul îşi menţine privirea, chiar în timpul unor disfluenţe verbale, ceilalţi
interlocutori nu-i vor evita privirea. în cadrul aceluiaşi proces de observare,
251
subiecţii vor fi îndrumaţi să-i urmărească pe cei care îi ajută pe bâlbâiţi să-şi termine sau să le
completeze cuvintele sau frazele. Rezultă că, interlocutorii se completează în mod predictibil,
aceste completări reprezentînd moduri de a răspunde la evitarea privirii şi la dificultăţile de
comunicare impuse de bâlbâială, iar atitudinea sa, în calitate de vorbitor, are o influenţă
hotărâtoare asupra celor cu care comunică.
BIBLIOGRAFIE
Akiskal, H. Set, et. all (1983), The relationship of personality to qffective
dizorders, în: Archieves of General Psy chiatry, nr. 40.
Alm, P.A. (2004), Stuttering and the bazai ganglia circuits, în: Journal of
Communication Disorders, 37.
Anca, M.D. (2002), Logopedie, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
Andrews G., Harris, M. (1964), The Sindrom of Stuttering, Lavenham Press,
Souffolk.
Arnold, G.E. (1972), Die sprache und Ihre Storungen, Springer Verlag,
Viena-New- York.
Blood, G, (2003). Co-occuring disordes in children who stutter, în: Journal
of Communication Disordes, 36.
Boşcaiu, E. (1973), Prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire în
grădiniţele de copii, EDP, Bucureşti.
Boşcaiu, E. (1983), Bâlbâială, prevenire şi tratament, EDP, Bucureşti.
Burlibaşa, C. (coord) (1999), Chirurgie orală şi maxilo-facială, (Ed. aii-a),
Ed. Medicală, Bucureşti.
Ciobanu, E. (1968), Morfo şi organogeneza embriologică normală şi
patologică a malformaţiei congenitale Buco-Maxilo-Faciale, Teză de
doctorat, UMF, Bucureşti.
Cippone, A. de Filippis (1993), Turbe del Linguaggio e Riabilitazione,
Armando Editore, Roma.
Contrada, RJ. (1990), Personality and health, în: L.A. Pervin (ed.),
"Handbook of personality theory and researcb", Guilford Press, New-York.
Craig, A.R., Hancock, K (1996), Anxiety in children andyoung adolescents
who stutter, în: Australian Journal of Human Comunication Disorders, voi.
2, nr. 3.
Craig, A.R., Hancock, K, Tran, Y, Craig., M. (2003), Anxiety levels in
people who stutter: A randomized population study, m: Journal of Speech,
Language and Hearing Research, voi. 46, nr. 5.
Crosson, B. (1992), Subcortical Functions in Language and Memory,
Guilford Press, New York.
Dalton, R, Hardcastle, W. (1977), Disordes of Fluency: Studies Language
Disability and Remediation, Arnold, London.
253
DEX. Dicţionarul explicativ al Limbii Române, (1975), Editura Academiei R.S.R, Bucureşti.
Dodge, M.D. (2002), A Reactive Inhibition Model of Stuttering. (www) Dolto, Fr. (1987),
Tout est language, PUF, Paris.
Estienne, F. (1996), Demarche de l'examen clinique, in: Arme van Hout, Franşoise Estienne
(1996), Les bâgaiments, Masson, Paris, Milan, Barcelone.
Fox, P.T. (2003), Brain imaging in stuttering, în: Journal of Fluency Disorders, 28.
Geschwind, N., Behan, P. (1984), Laterality, hormones and immunity, în: N. Geschwind, A.,
Galaburda (eds), Cerebral Dominance: the Biological Foundation, MIT Press, Cambridge,
Mass.
Ghiran, V., Iftene, F. (1966), Aspecte de psihiatrie clinică şi socială a copilului şi
adolescentului, Genesis, Cluj-Napoca.
Guţu, M. (1975), Logopedie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Uz intern.
Hout, van A., Estienne, F. (eds.) (1996), Les bâgaiments, Histoire psycologie, evaluation,
varietes et traitments, Masson, Paris, Milan, Barcelone.
Hurubeanu, L. (2002), Stomatologie şi chirurgie oro-maxilo-facială, Ed. Medicală a
Universităţii "Iuliu Haţieganu", Cluj-Napoca. Ingham, B.J., Onslow, M. (1985),
Measurementand modification of speech naturalness during stuttering therapy, în: Journal of
Speech and Hearing Disorders, 50.
Johnson, W. (1967), Speech Handicapped School Children, Harper and Row, New York.
Johnson, W. et. al. (1942), A study of the onset and development of stutterin, în: Journal of
Speeck Disorders, 7.
Jones, I.L., Azrin, N.H. (1969), Behavioral egineering: Stutteringas a function of stimulus
duration during speech synchronization, m: Joumal of Aplied Behavior Analysis, nr. 2.
Jones, M., Onslow, M., Harrison, E., Packman, A., (2004), Treating Stuttering In Young
Children; Predicting Treatment Time in the Sidcombe Program, în; Journal of Speech,
Language and Hearing Research, 43. Jurcău, E., Jurcău, N. (1999), învăţăm să vorbim corect,
Editura PRINTEK, Cluj-Napoca.
Jurcău, E., Jurcău, N., (1989), Cum vorbesc copiii noştri, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
Kagan, J., Reynick, J.S., Snidman, N. (1987), Thephisyology andpsychology of behavioral
inhibition in children, m: Children development, 58.
254
Kamhi, A.G. (2000), Two paradoxes in stuttering treatment, în: Journal of
Fluency Disorders, Issue 28.
Klima, Fr. (1931), Importanţa educaţiei fonetice în fisura palatină, Beiuş
(fără editură).
Kraaimaat, F., Jansseen, P., Van-Dam-Baggen (1991), Social anxiety and
stuttering, în: Perceptual and Motor Skills, Voi. 7, Nr. 2.
KussmauL A. (1871), Die Storungen Sprache, Springer Verlag.
Launay, Ci, Borel-Maisonny, S. (1927), Les troubles du langage, de la
parole et de la voix chez V enfant, Masson et Cie, Paris.
Lebrun, Y. (1996), La begue, literature et politique, în: Aline van Hout,
Francoise Estienne (eds.) (1996), Les begaiments, Masson, Paris, Milan,
Barcelone.
LeDoux, J., Iwata, J., Ciccheti, P., Reis, D.J. (1988), Different projections of
the central amigdaloid nucleus mediate autonomie and behavioral
correlates ofeonditionfear, The Journal of Neuroscience, 8.
LeDoux, J., Rowanski, L., Xagorasis, A. (1989), Indelibility of subcortical
emoţional memories, în: Journal of Cognitive Neuroscience, 1.
Maftei, I.,Chirilă, I. (1999), Malformaţii congenitale ale feţei, în: C.
Burlibaşa (red.) (1999), Chirurgie orală şi maxilo-facială, (Ed. a Ii-a), Ed.
Medicală, Bucureşti.
Martinet, A. (1970), Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
Menzies, R.G., Onslow, M., Packman, A. (1991), Anxiety and stuttering:
exploring a complex relationship, în: American Journal of Speech-Language
Pathology, Voi. 8, Nr. 1.
Miclea, M. (1991), Limbajul, în: I. Radu (coord.), Psihologie, voi. 1, Uz
intern, Cluj-Napoca.
Mo Ido van, I. (1990), Date privind raportul dintre capacitatea de pronunţie
şi cea de diferenţiere fonematică la palatolalici, în: Emil Verzea (coord.),
Elemente de psihopedagogia handicapaţilor, Universitatea din Bucureşti.
Morar, F., Manea, C-tin (1978), Dicţionar de neologisme, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti.
Moret, van A. (1996), Troubles de lafluence, în: A. von Hout, F. Estienne,
(eds.) (1996), Les begaiments, Histoire psycologie, evaluation, varietes et
traitments, Masson, Paris, Milan, Barcelone.
MuchieUi, R. (1968), Contribution â une phenomenologie du begaiment, în:
Reeducation ortophonique, 6.
Munhall, K.G., (2001), Funcţional imaging during speech production, în:
Acta Psychologica, 107.
255
Myung-Jiii Kim, D.D.S. M.S.D., Jong Ho Lee, D.D.S. M.S.D., Jin-Young (M, RRI MIR
&&2&B2& 2?MS. M£Z>., J*B&-&n*u, z^* jsuasi
M.S.D. & Won-Jae Choi, D.D.S. M.S.D., The Cleft Palate, în: Craniofacial
Journal, voi. 38, nr. 5.
Oyler, M.E. (1998), Sensitivity and Vulnerabilitiy. Are they allesing?,
Fuîleston University, California.
Parry, W.D. (1997), The Valsalva mechanism; A key to understanding and
controlling stuttering, ht.tp://'www.membersad.corn/wd/parry/book.htm
Parry, W.D. (2000), The principles of Valsalva control,
http://www.va1salva.org/articles.htm.
Păunescu, C, (1962), Dezvoltarea vorbirii copilului si tulburările ei, EDP,
Bucureşti.
Păunescu, C. (1966), Studii şi cercetări logopedice, EDP, Bucureşti.
Păunescu, C. (red.) (1984), Tulburări de limbaj la copil, Editura Medicală,
Bucureşti.
Penfield, W., Roberts, L. (1963), Langage et mechanismes cerebraux, Paris
(F.E.).
Popescu, R. (2003), Formarea şi dezvoltarea competenţelor de comunicare
la copiii deficienţi de auz, Teză de doctorat, Universitatea "Babeş-Bolyai'
Cluj-Napoca.
Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros
Bucureşti.
Riper, van C. (1971), Speech Correction (5th edition), Prentice Hali, Nev
Jersey.
Riper, van C. (1973), The Treatement of Stuttering, Prentice HaU
Englewood Cliffs, New Jersey.
Riper, van C. (1982), The Nature of Stuttering, Prentice Hali, Englewooi
Cliffs, New Jersey.
Schwartz, R. (1954), Familial incidence of cleft palace, în: Journ. of Speec
Dis. 19, 2.
Sommer, M., Koch, M. (2002), Disconnection of speech relevant brai
areas in persistent developmental stuttering, în: The Lancet, 360, 3.
Starkweather, C. (1983), Fluecy and Stuttering, Prentice Hali, Englewoo
Cliffs.
Starkweather, C.W., Gottwald, S.R., Halfond, M.M. (1997), Stutterin
Prevention. A Clinical Method, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall.
Stănescu, V., Tomescu M. (1962), Importanţa reeducării respiratorii şi
creşterii capacităţii vitale prin exerciţii, în tulburările consecuth
despicăturilor labio-maxilo-palatine,în: Stomatologia, 19, 1.
256
Stanică, C, Vrăşmaş E. (1994), Terapia tulburărilor de limbaj, Editura
Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi, Bucureşti.
Veau, V., Borel-Maisonny, S. (1931), Division palatine. Anatomie,
Chirurgie, Phonetique, Masson et Cie, Paris.
Vekâssy, L. (1990), A dadogo /complex kezelesenck egy eleme:a
szerepvâllalăs. Gyâgypedagogiai Szemle, 2 sz.
Vekâssy, L. (1993), A dadogâ komplex kezelesenck egy elme: a
gondozâimunka, Gyogypedag6giai Szemle, 1 sz.
Verza, E. (2003), Tratat de logopedie, vol. I, Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucureşti.
Verza, E. (coord.) (1990), Elemente de psihopedagogia handicapaţilor, Universitatea din
Bucureşti.
Vrăşmaş, E., Stanică, C. (1997), Terapia tulburărilor de limbaj. Intervenţii logopedice, EDP,
Bucureşti.
Vrăşmaş, E., Stanică, C. (1994), Terapia tulburărilor de limbaj, Editura Secretariatului de
Stat pentru Handicapaţi, Bucureşti. West, R., Keimedy, L. (1947), The reabilitation of
Speech, Harper and Brothers, New York, London.
Wingate, M.E. (1976), Stuttering: Theory and Treatment, Irvington, New York.
Winterthur, (1997), Atlas de anatomie, Ediţia a III-a, Editura AII, Bucureşti.
Wu J., Maguiri, G., Riley, G, Falion, /., Lacasse, L. et all. (1995), A positron possition
tomography 18F deoxyglucose study of developmental stuttering, în: Neurology report, 6.
Yairi, E., Lewis, B. (1984), Dysfluencies at the onset of stuttering, m: Journal of Speech and
Hearing Research, 27.
xxx, Mic dicţionar enciclopedic, (1978), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
257