Originea Gherga

196. Prima Ţară Rumână Medievală independentă

Acum - la începutul mileniului III - se poate afirma că statalitatea Românilor e

multimilenară: de exemplu, istoric e dovedită continuitatea statală de la încheierea
mileniului I î.C., când împăratul Burebista din mai multe formațiuni vechi teritoriale a
realizat în Europa Imperiul Geților, cu centrul în spațiul stră-Român, cu continuarea în
Antichitate prin Dacia - inclusiv cea Romană - iar în Evul Mediu prin multe altele (până în
Epoca Modernă, la România actuală), fără întreruperi; desigur că și în mileniile anterioare
perioadei menționate în același spațiu stră-Român au fost diverse structuri, chiar imperiale -
de gen Atlant, Borean, Dunărean, Gorgan / Kurgan, Pelasg, etc. - referința semnificativă mai
recentă fiind în Evul Mediu prima Țară Rumână deopotrivă independentă și deopotrivă
numită chiar Română, anume Rum sau “Blako-Rum” / “Vlachorum” ori “Vlașca de la
Dârstor” după cum i-a spus academicianul Nicolae Iorga (a fost atât în S Dunării inferioare,
cât și în N Dunării inferioare - cu capitala un timp la Durostor / azi Silistra - Țara Rum fiind
de sine stătătoare / independentă față de puterile vecine din acea vreme, anume Imperiul
Bizantin = Imperiul “Roman de Răsărit” din SE și Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân din
SV). Încă de la începutul Medieval în Europa au fost numeroase “Vlăhii” = Românii
populare, cu cea mai mare concentrație între Balcanii de la miazăzi și Ucraina ori Cehia de
la miazănoapte (în Epoca Modernă în mijlocul arealului constituindu-se România); în jurul
actualei Românii, în sens orar atât geografic, cât și cronologic al sosirii vecinilor Românilor,
Țările acelora au înglobat deopotrivă Români și teritorii stră-Române, unde au fost
formațiuni Românești anterioare aparițiilor statelor acelora, de exemplu - de referință,
printre altele - astfel:
·         față de Bulgaria, existența Vlăhiei Dobrogene din prima jumătate a secolului V,
cârmuită de nobilul Vlah înhumat în Biserica Vlachernae din actualul Istanbul / fostul
Constantinopol din Tracia; în al doilea război mondial, Bulgaria a preluat Cadrilaterul
din România “Mare”
·         față de Serbia, existența Banatului cârmuit din secolul IV de Rumon / “Ru-mon” ori
din secolul V de Zerkon / Kerkon; după primul război mondial, Serbia a preluat - în
 cadrul Provinciei Autonome Voivodina - o treime din Banat (cu denumirea de atunci ca
“Banatul Sârbesc”)
·         față de Ungaria, existența Crișanei cârmuită de Dinastia lui Menumorut / “Menu-
morut” încă din secolul V (Valahă, tocmai conform atestărilor Maghiare timpurii)
·         față de Ucraina, existența și azi a unor părți din România “Mare” interbelică preluată
de aceea pe când era în Uniunea Sovietică (Insula Șerpilor / Dragonilor = Ostrovul
Zmeilor, Bugeacul / Sudul Basarabiei, Ținutul Herței, Bucovina Nordică, Maramureșul
istoric, etc.)

De altfel, primii regi din lume au apărut în spațiul stră-Român; arheologic au fost găsite
cele mai vechi sceptre din lume - simbolurile regești - în spațiul stră-Român, ceea ce
demonstrează cea mai mare vechime a cârmuirilor de gen regesc de pe glob nu altundeva
decât în spațiul stră-Românesc: organizările statale ale stră-Românilor au fost cele mai
vechi de pe planetă iar așa ceva a dus la Tradiția multimilenară a Țării Rumâne /
Române, de la Rai până de pildă la Medievala Rum - independentă de Imperiile timpului
- sau la România de azi. După retragerea Romană din secolul III, cea mai veche
formaţiune Română independentă a fost cea din Banat cârmuită de Rumon în secolul IV;
apoi (cronologic / istoric) se mai ştie din secolul V de Crişana, cârmuită de regele Gepid
Arca-dius / Arcadie strămoşul lui Menumorut şi de Dobrogea cârmuită de nobilul
Vlachernae, pe când Banatul era cârmuit de Kerkon / Zerkon, cumnatul împăratului
Kerei / Gherei Attila al Hunilor (căci sora sa - Bănăţeana Kerka - a fost mama celor 3
prinţi Huni, fiii lui Attila / urmaşii mezinului ajungând primii cârmuitori ai Sciților /
Bulgarilor, Ruşilor şi Ungurilor). În secolul VI au cârmuit Gepizii / “Ge-pizii” = “pruncii
Geţi” iar ulterior Nordul Dunării inferioare, în secolele VII-VIII, a ajuns sub influenţa
Avarilor / “A-Varilor”. Academicianul Ucrainenan Omelian Prițak / Omeljan Pritsak a
scris în “Originea Rusă” din 1975: “La mijlocul secolului VI, o mică bandă de
aventurieri tineri dar întreprinzători din Asia Interioară - de origini Altaici și Iraniani,
numărând în total doar câteva mii - au apărut în Europa. Se autonumeau Avari,
denumirea aparținând unei foste puteri a Marii Stepe: utilizarea acelei denumiri asigura
noului grup obediența triburilor mai îndepărtate, cândva îngrozite de adevărații Avari.
Ajunși până în mijlocul Europei, pseudo-Avarii i-au ales pe Slavi - până atunci neștiuți
în lume - să-i servească în 2 scopuri: întâi, au selectat Slavi pe care i-au instruit să fie
‘jupani’ (literalmente ‘ciobani ai bovinelor umane’); apoi, au folosit populația Slavică la
sacrificiu, cronica atribuită Francului Fredegar din Burgundia secolului VII consemnând
că ‘la atacuri erau puși în prima linie, procedând ca Hunii, acum știuți ca Avari’.
Selectarea de către pseudo-Avari a Slavilor a marcat în același timp revelarea lor și - de
asemenea - ivirea lor (a Slavilor) în istoria lumii”.
 Primele mișcări Slave
În 2004, Dr. Viorica Enăchiuc a scris: “Istoria bizantină se referă la domnia împăratului
Mauricius 582-602 și a fost redactată între anii 630-640, semnatarul fiind deci
contemporan cu evenimentele descrise. În cele ce urmează ne vom referi la campania
armatelor bizantine conduse de Priscus în primăvara anului 594, la nord de Dunăre.
Acela fusese trimis de împăratul Mauricius la Dunăre pentru a împiedica năvălirile
sclavinilor în Imperiul Bizantin. Când Priscus a ajuns cu armatele la Dunăre, a sosit o
solie din partea hanului avar care își avea reședința în Câmpia Panoniei, condusă de Coh.
Solii avari au ținut să precizeze că Priscus, venind cu armată multă la Dunăre, dorea să
calce învoielile pe care le-a încheiat hanul cu împăratul Bizanțului. Priscus le-a răspuns
că a pornit război împotriva sclavinilor, iar prin învoielile cu avarii, bizantinii nu erau
obligați să înceteze și războiul cu geții. Această informație este foarte importantă pentru
istoria organizării vlahilor în secolul VI. În primul rând, dacă valahii s-ar fi aflat sub
supunerea hanului avar, atunci teritoriul ocupat de ei ar fi intrat în învoielile cu
bizantinii. În cazul de față, avarii au intervenit ca aliați ai valahilor. Valahii erau aliați și
cu sclavinii pentru că, dacă ar fi fost sub stăpânirea acelora, bizantinii nu ar mai fi făcut
precizări de tipul am pornit război împotriva sclavinilor sau nu erau obligați să înceteze
războiul cu geții, pentru a supune din nou teritoriile eliberate de valahi de sub dominația
bizantină după moartea lui Iustinian. Priscus a trecut Dunărea în a 12-a zi după sosirea sa
la Silistra împotriva sclavinilor conduși de Ardagast, care erau aliați cu valahii locuind în
bălțile Dunării și la nord de gurile fluviului. Luându-i prin surprindere, pe mulți i-a
trecut prin sabie iar pe mulți i-a făcut prizonieri și i-a trimis la Constantinopol. Înaintând
pe teritoriul Bărăganului, s-a rătăcit și cu multă greutate a ajuns la râul Ialomița iar după
ce l-a trecut a dat de valahii aliați cu sclavinii. Aceia, fiind învinși, s-au retras într-o
regiune mlăștinoasă, dar au fost scoși de acolo prin trădarea unui gepid, probabil
mercenar în armata valahă. Priscus a pus să cerceteze pe valahii prinși ca să știe de ce
neam sunt, dar aceia, împinși într-o deznădejde de moarte nu țineau seama de pedepse,
ca și cum loviturile de bici ar fi căzut pe trupurile altora. Cei prinși nu erau sclavini,
pentru că bizantinii îi cunoșteau bine pe aceia și nu mai era nevoie să-i cerceteze de ce
neam erau. Gepidul i-a promis lui Priscus că-l va da pe mâna bizantinilor pe Musocius,
conducătorul barbarilor chinuiți, care în limba lor îl numeau rege. Gepidul s-a dus la
regele Musocius și - înșelându-l - ceru o mulțime de monoxile pentru a-i trece râul
Buzău pe sclavinii aliați aflați în primejdie; dar, după ce obținu monoxilele, gepidul și
trecu în cursul nopții pe bizantini, care au surprins pe valahi în timpul somnului. Însuși
regele Musocius nu s-a putut apăra, deoarece era sub influența vinului folosit cu o zi
înainte la libațiile organizate la înmormântarea fratelui său. Valahii care au reușit să
scape de primejdie s-au recules și, pe când Priscus și armatele sale se odihneau
sărbătorind victoria, cei învinși s-au strâns la un loc și au dat năvală asupra bizantinilor;
înfruntarea lor ar fi fost și mai grozavă decât atacul bizantinilor, dacă liderul acelora n-ar
fi adunat trupele de pedeștri și n-ar fi învins în luptă. Probabil că regele Musocius se afla
cu trupele sale într-o tabără de luptă în apropierea cetății Bărboși. Priscus a primit
poruncă de la împăratul Mauricius să ierneze împreună cu trupele dincolo de Dunăre, dar
oștenii nu au fost de acord și s-au răsculat deoarece aici gerurile sunt de neînchipuit și
mulțimile barbare de neînvins. De aceea au părăsit în grabă nordul Dunării și au iernat în
Tracia. Nu este de mirare că harta în mozaic descoperită în satul iordanian Madaba a
notat pentru secolele VI-VII anumite situații și cetăți în Câmpia Română, pe Dunăre și
pe afluenții săi sau în podișul central al Moldovei, deoarece în secolele II-III au fost
aduși coloniști și armate din Palmyra și Siria în Dacia romană pentru a înfrânge
rezistența autohtonilor. Astfel, cultele palmiryene au fost consemnate într-o cincime din
inscripțiile descoperite în Dacia romană. Harta în mozaic de la Madaba reprezintă o
verigă între reprezentările cartografice și interesul negustorilor din Orientul Apropiat
pentru legăturile comerciale cu teritoriul vechii Dacii între secolul II și hărțile
geografilor arabi din secolul XII. Acest document cartografic are o deosebită importanță
pentru istoria românilor deoarece atestă, prin notarea cetății Ata = Pietroasa, organizarea
geto-dacilor liberi într-un stat după căderea regelui Decebal și prin celelalte consemnări
până în secolul VII. Cercetările arheologice din cadrul cetății defensive descoperite la
Dridu completează datele despre ființarea unei formațiuni statale între secolele IX-
XI. Acea fortificație a avut ca rol apărarea integrității teritoriale a valahilor împotriva
migratorilor. Un document din acea perioadă precizează că Vlad, regele valahilor, i-a
învins pe pecenegii conduși de hulpavul Kegenes, iar pe pecenegii conduși de Tyrach i-a
obligat să treacă de la nord de gurile Dunării în imperiul bizantin, în iarna anului 1048.
Documentul cartografic descoperit la Madaba pune în evidență legăturile comerciale,
diplomatice și militare dintre statul valahilor în secolele VI-VII și diferite corporații de
negustori din Orientul Apropiat. Este un document care vine să facă lumină alături de
altele, în așa-numitul mileniu întunecat al istoriei românilor, precizând că organizarea
social-economică, militară și politică era cel puțin la aceeași înălțime cu a popoarelor
vecine. Astfel cade acea ipoteză potrivit căreia poporul valah / român este considerat un
 popor nou, în timp ce el există aici prin strămoși de milenii, fără să fi venit din altă parte
sau să fi plecat pentru cuceriri de alte teritorii”.

În secolul IX, după apariţia Sciților / Bulgarilor dar înaintea existenţei statale ale Ruşilor
şi Ungurilor, la limita N Balcanică s-a constituit prima ţară Română independentă
Medievală propriu-zisă, atestată istoric explicit astfel, pe ambele maluri ale Dunării
inferioare, de la Silistra la Sulina, în Bălţile Dunării şi Delta Dunării, cu extindere în NE
după gurile Fluviului, până la Valea Niprului - cu baze în reședințele Dinastiei Zuraz =
Duras / Dulo ca de exemplu cele din Crimeea și Durostor / Silistra - având principalele
aşezări în N Dobrogei (un fort bun era Gherghina de pe Dealul Barboși / Galați, în
exteriorul cotului Dunării - pe malul stâng al Fluviului - pe malul drept fiind o seamă de
localităţi ce au înflorit economic în următoarele 2 secole, la cel mai înalt nivel al
timpurilor): Gherghina de la cotul Dunării a fost capitala statului Nord Trac ce exista
înaintea Războiului Troian între Munţii Hemului şi Moldova (deci în Epoca Bronzului)
iar după Războiul Troian - până în vremea Romanilor - Gherghina / acum Galaţi a fost o
importantă cetate Getă. Este ştiut că Geţii - “Oamenii pământului” - erau cei care
preferau zonele joase / agricole iar Dacii le preferau pe cele înalte / pastorale, ei
împreună, Geţi şi Daci, fiind strămoşii Modernilor Ru-mâni / Români, adică ai foştilor
oameni atât din Munţii cu plaiuri ca în Rai, cât şi de pe Râuri (Bălţile şi Delta Dunării
constituind mediul fertil ideal al lor, similar cum în spaţiul Român mai erau mlaştinile
Banatului).

Academicianul A/Român Sextil Pușcariu 1877-1948 a scris: “Dacă istoricii și cronicarii nu

pomenesc de români, nici la Nord nici la Sud de Dunăre, veacuri multe, e fiindcă unele
izvoare nu văd starea, ci mișcarea, fiindcă existența românilor în aceste regiuni, unde se
găseau din vechime, era ceva firesc, ce nu trebuia relevat. În cronici se notau evenimentele,
nu curgerea uniformă a vremii; invaziile popoarelor noi, nu stârnirea celor autohtone;
războaiele, nu viața pașnică; organizațiile de stat noi, nu lipsa de organizație a celor cuceriți.
Întâile știri despre români apar abia când încep și ei să se miște, când se răscoală, iau parte
la expediții războinice, sau au o oarecare legătură cu anumite personalități istorice”. Mai
multe surse documentare Medievale s-au referit la cele petrecute în secolul IX: cronicile
bizantine (şi Nichifor Gregoras a scris de noua Țară “de peste Istru” de atunci, întâi Bulgarii
/ Sciții deportând Rumâni care au ajuns până în Bugeac / S Basarabiei, pe partea stângă a
Dunării trăind în S Moldovei şi Bărăgan - adică într-o bună parte a Munteniei - iar pe partea
dreaptă a Dunării în aproape toată Dobrogea), prima cronică Turcă, cronicarul
Afgan Abu Gardîzî, ş.a. De exemplu, istoricul Român Aurel Decei 1905-1976 în “Românii
din veacul al IX-lea până în al XIII-lea” a analizat ce a scris geograful Armean Moise
Chorenaţi în secolul IX (contemporan primei Țări Române independente): “La descrierea
Sarmaţiei Europene, nelămurit până acum e pasajul său ‘ţara necunoscută, căreia îi zice
Balak’. Pe baza informaţiilor istorico-geografice vechi, Ţara Bulgarilor se hotărnicea cu
Ţara Balak. Apare clar ca lumina zilei că ţara aceea necunoscută căreia i se zicea Balak
numai a Valahilor - adică a Românilor - poate fi. Prin această ştire, se determină acea Ţară
Balak la Nordul Bulgarilor (pe care îi aşezase între Tracia şi Sarmaţia Europeană, deşi
formal ei încăpuseră anterior în Sarmaţia Europeană: termenul înlocuia mai vechea Sciţie;
iar o parte din Sciţia - Sciţia Mică - după cum se ştie o constituia Dobrogea). Era o ţară care
înainte n-a fost cunoscută: Bulgarii - arhicunoscuţi la Bizanţ - se întindeau până la nişte
munţi şi până la ‘ţara necunoscută, căreia îi zic Balak’. Numele pe care şi-l dădeau ei înşişi -
acei locuitori ai ţării rămase de altfel tot în semiobscuritate - nu-l cunoştea geograful
Armean; el a auzit de la alţii că se numea aşa: Balak. Numele însuşi nici nu interesa atâta,
odată ce fură astfel cunoscuţi de către vecinii lor. Căci este ştiut că numele de Vlah, cu toate
variantele lui, a fost răspândit în Sud-Estul Europei de către Slavi, primindu-l la rândul lor
de la neamurile Germanice, care se aflau de la început în raza acelora cărora le aplicau acest
nume: a Românicilor. Termenul acesta Germano-Slav desemna deci totdeauna o populaţie
de origine Română, fie în apusul Europei, fie în răsăritul ei. Ştirea despre ‘Ţara Balak’ este
de o importanţă foarte mare pentru trecutul nostru: ea ne arată că o populaţie hotărât
Românică era aşezată în secolul IX - şi desigur în cele anterioare - în ţinuturile Dunărene şi
în preajma Carpaţilor, deosebită de Bulgari şi de Slavi, pe care geografia îi cunoaşte şi îi
menţionează (aceiaşi geografie care pe Unguri încă nu-i cunoaşte). Geografia Armenească
nu confirmă numai existenţa pură a Românilor în locurile pe care ei le ocupă astăzi, ci îi
înfăţişează ca trăind într-o ‘Ţară Românească’, prin urmare ca având o unitate teritorială,
care fireşte nu putea fi numită stat, însă totuşi nu mai puţin era o ‘terra’. Nu ni se dau în
această ‘Geografie’ nici întinderea, nici natura organizaţiei ţării / precum oaste, biserică,
negoţ - după cum nici în documentul Cancelariei Ungureşti, care aminteşte ‘Terra
Blacorum’ în Ardeal, nu se dau - însă e destul atâta, cu atât mai mult cu cât Moise Chorenaţi
- trăind în secolul IX - a fost contemporan cu evenimentele. Putem afirma aşadar că,
începând cu secolul IX, în Nordul Dunării, până în plaiurile Carpatine, se poate vorbi - fiind
cunoscută şi mai ales atestată - despre o Ţară Română”. O hartă publicată în Ravenna /
regiunea Romagna din N Italiei la sfârşitul secolului VII - refăcută de cercetătorul German
Konrad Miller în 1898 - arată că V Mării Negre era pe atunci populat de Dardani (aceia
fiind Ghergani urmaşi ai celor din fostul Regat Antic al Gherilor, de pildă Crimeea stăpânită
de Goţi la sosirea Hunilor - în secolul IV - numindu-se Dania):
 România = Datia Maior, Germania = Dacia Minor, Danemarca =
Dania
Împreună cu cercetările arheologice şi alte abordări ştiinţifice (istorice, genetice, etc.) se
poate observa contextul formării primei formaţiuni teritoriale Rumâne / Române
independente, impulsul datorându-se aroganţei Bulgare / Scite. În Balcani, de la sosirea
Sciților / Bulgarilor din Bazinul Volga, Vlahii colaborau cu ei la construcţia Imperiului
comun: ca mândri indigeni, Vlahii - urmaşii Geto-Dacilor şi veteranilor Romani - şi-au
prezervat importante drepturi de gospodărire autonomă mai mult prin alianţa cu războinicii
Sciți / Bulgari decât cu cârmuitorii bizantini, însă în urma conflictului Bulgaro-bizantin din
811 (pierdut de bizantini, însuşi împăratul lor fiind omorât atunci), învingătorul împărat
Krum / liderul păgân Bulgar / Scit a silit mii de familii Vlahe să se mute din Dobrogea peste
Dunăre, pe motivul principal că erau creştine ca şi victimele sale bizantine, ceea ce desigur
că a atras și reacţiile strămutaţilor; împreună cu pruncii lor şi ceilalţi autohtoni din zonele
unde au ajuns - din acele părți fiind Dinastia Zuraz / Duras, pe al cărei ultim rege Decebal l-
au învins Romanii anterior cu 7 secole - Rumânii s-au organizat serios / temeinic iar după
un sfert de secol, Valahii strămutați de Sciți / Bulgari, împreună cu autohtonii N Dunăreni,
au întemeiat “Ţara Rumânilor” (separată de Bulgari / Sciți, desigur formată cu sprijin de la
bizantini / urmașii Romanilor răsăriteni), anume: “Vlaşca de la Dârstor” (adică
Vlaşca=Valahia de la Distria=Silistra). Distria = “Durostor” / “Dâr-stor” era fostă reședință a
dinaștilor Duri - din clanul Duro / Dulo, “stor/um” însemnând “divin/i”, respectiv
“măreț/i” - ex-centru de putere al dinastiei regală Geto-Dacă Duras / Zuraz (din care unii
exponenți Zuraz / Gurag au marcat mai mult decât istoria stră-Română, mari cârmuitori ca
regele Decebal, împăratul Attila al Hunilor, lideri ai Valahilor / Românilor, Bulgarilor,
Rușilor, Ungurilor, ș.a. - semnificativi în istoria Europei / universală - avându-și rude acolo);
de altfel, pentru “măreț” la Slavi s-a fixat termenul “bole” / “vole” (așa cum au fost în Evul
Mediu timpuriu măreții Valahi). Privind termenul “stor” / “storum” de
la “Dârstor” / “Durostorum”, corespunzător “Dicționarului etimologic român din
1966”, “storiște” = “țarc” iar echivalentul - corespunzător “Dicționarului limbii românești”
de Dr. August Scriban - “toriște” = “loc de adunare” (la vadul Fluviului, în bătătura dintre
semănături, de hrănire a cirezilor): în înțeles străvechi - la fel ca la Fluviile Asiei Centrale
Sâr-Darya și Amu Darya - în Europa Centrală “Darya” avea sensul similar de “Divin Râu” /
adică Fluviu, ceea ce egala “dâra” de apă curgătoare din vocabularul Român, fortul
Durostorum de la Dunăre efectiv fiind “Țarcul de la Fluviu”, locul Adunării durilor /
dârzilor din străvechea Dinastie Duras / Zuraz (respectiv Gurag / Gherga); de altfel,
onomastica Duras rezona - ca aducere aminte - cu străvechii Doriani, printre care și-au avut
rădăcinile dinaștii respectivi.

În 2010, Academia Română a publicat în “Istoria românilor”: “În anul 813, după un atac
nereușit asupra Constantinopolului, Krum a asediat Adrianopol, ridicând din acest oraș și
din satele din jurul lui un mare număr de locuitori - după unele izvoare 10 mii, după altele
40 mii - pe care i-a așezat în ‘Bulgaria de dincolo de Dunăre’ (Leon Grammaticus, Symeon
Magister, Georgius Monachus). Șederea a durat vreo 25 de ani, până în timpul împăratului
bizantin Theophil, când, la rugămintea celor surghinuiți, li s-au trimis de la Bizanț corăbii,
pe care, cu toată împotrivirea bulgarilor, care au chemat în ajutor și pe ungurii aflați prin
stepele răsăritene, au izbutit să se îmbarce și să se întoarcă în imperiu. Deportarea făcută în
scopul lucrării pământului va fi avut loc probabil în sudul Moldovei, în orice caz într-o
regiune apropiată de gurile Dunării, unde populația se diminuase numeric din cauza
repetatelor invazii ‘barbare’. De veacuri, locuitorii din regiunile ce se întind de o parte și de
alta a Dunării se aflau în strânse legături unii cu ceilalți, relațiile politice dintre sudul și
nordul Dunării fiind firești, favorizate și de amestecul dintre populația românică, respectiv
poporul român, cu populația slavo-bulgară, cu normale și reciproce influențe. Astfel se
explică diferitele vestigii, îndeosebi ceramice, de tradiție romană provincială, amestecate cu
vestigii slavo-bulgare”. Dr. Mihai Cățoi a scris în “Pontica” din 2010: “Ceea ce ne
interesează - iar peste acest aspect considerăm că s-a trecut destul de uşor - este faptul că
cercetătorii nu au insistat asupra statutului juridic pe care l-au avut adrianopolitanii în
momentul aducerii lor în stânga Dunării, deoarece din relatarea lui Simeon Magister reies 2
amănunte interesante. Primul amănunt este acela că oraşul Adrianopol a fost asediat
îndelung de Krum, iar pentru că apărătorii nu aveau de unde primi ajutoare şi mureau de
foame, locuitorii aceluia s-au predat (Simeon Magister, Cronografie, an
6307). Predarea denotă, după părerea noastră, faptul că între Krum şi asediaţi s-au purtat
negocieri. Gestul locuitorilor nu a fost urmată de o devastare totală a oraşului, iar
negocierile au fost purtate, foarte probabil, de mitropolitul Manuel care avea să fie şi el
deportat împreună cu concetăţenii săi. Faptul că în urma negocierilor s-a stabilit un anumit
raport între adrianopolitani şi bulgari reiese din cel de al doilea amănunt al relatării lui
Simeon Magister. Cronicarul a afirmat că prizonierii deţineau cu ei şi ‘întreaga lor pregătire
de război’. Statutul lor juridic, aşadar, nu a fost acela al unor supuşi fără drepturi şi explică
mult mai uşor de ce ei au fost capabili să dezvolte ulterior o adevărată autonomie în stânga
Dunării. Din relatarea lui Leo Grammaticus aflăm că, o generaţie mai târziu,
prizonierii bulgarilor se constituiseră într-un adevărat stat autonom: regiunea se
numea Macedonia; deţineau o formă de organizare socială bazată pe categorii sociale
distincte; aveau un conducător de oşti numit Cordyles care, la un moment dat, l-a lăsat pe
fiul său, Bardas, ‘să domnească în locul său asupra macedonenilor aflaţi dincolo de fluviul
Dunărea’, un gest care sugerează o adevărată succesiune dinastică. Cordyles a plecat în
Constantinopol unde s-a întâlnit cu împăratul Teofil şi a negociat ajutorul flotei bizantine
pentru repatriere. Uşurinţa cu care acela a pătruns la împărat arată că nu era vorba de primul
contact al macedonenilor dunăreni cu autorităţile bizantine centrale. Poate că nu întâmplător
în jurul anului 832 împăratul Teofil a creat Thema Klimata, care avea sub supraveghere şi
regiunea de la gurile Dunării, unde - ulterior - a fost atestat un anumit protospătar Toma. De
asemenea, era remarcabilă capacitatea organizatorică a acelor macedoneni. Se pare că în
momentul plecării lui Cordyles spre capitala imperială, cei rămaşi au început preparativele
de plecare, astfel încât, în momentul apariţiei corăbiilor, îmbarcarea să fie cât mai rapidă.
Suntem de părere că repatrierea bizantinilor a fost un proces organizat, existând o bună
coordonare între autorităţile din capitală şi deportaţii de la Dunăre. Este vorba de aspectele
practice ce ţin de stabilirea momentului şi locurilor unde urma să fie făcută îmbarcarea,
deplasarea bizantinilor către acele locuri, astfel încât să nu existe decalaje care să poată pune
în primejdie operaţiunea. Evident că zvonurile au circulat, ‘stăpânii’ bulgari au aflat de
planul ‘supuşilor’ lor şi s-au decis să intervină în forţă, dar confruntarea armată, care se pare
că a avut loc pe malurile Dunării, deoarece bulgarii nu au reuşit să treacă, s-a soldat cu
înfrângerea ‘stăpânilor’. De teama unui atac bizantin terestru dinspre Tracia, bulgarii s-au
ferit să deplaseze un număr însemnat de trupe la nordul Dunării pentru a contracara revolta
macedonenilor, iar din acel motiv ‘bulgarii n-au putut trece dincolo şi au recurs la unguri,
vestindu-le toate în legătură cu macedonenii’ (Leo Grammaticus în Cronografia). Apelul la
unguri demonstrează stabilitatea structurilor militare dezvoltate de urmaşii celor deportaţi,
semn că aceasta era o funcţie permanentă. Exemplul cel mai concludent - în acest caz - l-a
oferit intervenţia acelui Leon ‘care, după aceea, a ajuns eteriarh’; acel Leon, ajutat de ‘alţi
şefi mai mărunţi dintre macedoneni, i-au pus pe fugă (pe unguri)’, în momentul în care
ceilalţi compatrioţi se urcau pe corăbii”. În secolul IX, pentru anul 839, prima cronică a
Turcilor, denumită Oghuz-name / Ogusmame, citată de istoricul Mehmet Ali Ekrem 1926-
1999 din Dobrogea, preciza existenţa unei Ţări Româneşti de la Dunăre până spre Nipru -
care a sprijinit formarea Regatului Garða, respectiv a Rusiei Kieviene / cu care a ajuns să se
învecineze - supusă ulterior de Kipceak / Quipchaq, eroul etnonim al Cumanilor (atunci au
fost primele formaţiuni Româneşti Medievale în N Dunării iar la Distria / Silistra funcţiona
în acel timp Templul Tangra / Tura al lui Tarkon / Targan); în Bazinul Niprului / Fluviului
Var exista Circazia / azi Cherkasî (împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” a scris că
după un secol acea entitate, Ţara Română, a fost cotropită de Pecenegi iar cronicarul
bizantin Ghiorghios “Kedrenos” - adică literar Gheorg din Codrul Salonicului numit pe
atunci “Kedrenus” - la sfârşitul secolului XI a menţionat formaţiunea politică stră-
românească cu centrul în Constanteia / Constanţa având mai multe aşezări întărite, în
subordinea cetăţii Dârstor / Silistrei, formaţiunea fiind numită de istoricul N. Iorga “Vlaşca
din Dârstor”, academicianul indicând provenienţa Aromână a întemeietorilor: Constantia şi
Distria erau nume Române). La Armâni / Aromâni “codru” însemna “înălţime împădurită”,
pentru Români “codru” fiind numele pădurii dese, bătrâne; “codru”, “curtea”, “cartier”, etc.
- aparţinând aceleiaşi familii lingvistice Ghergane - aveau înţelesul bucăţilor de pământ în
sensul primitiv de formă pătrată (astfel derivând Latin şi “quadra” pentru 4, numărul
laturilor pătratului: simbolul pământean / Gheia - Mama Pământului - avea asociată acea
figură). Gheorghe “Chedrinul” a scris despre khaganul Gheorghei “Tzul” din cetatea Kerci /
Crimeea, cârmuitorul Khazarilor, inamic în 1016 al bizantinilor (când aceia se străduiau să
lichideze Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân); e de știut că vechiul termen Mongol
“khagan” echivala înțelesul de “regele regilor” - sau de “regele Pământului”, așa cum a
studiat inclusiv Christopher Beckwith, profesor la Universitatea Indiana - fiind utilizat în
secolul XII ca “Gurkhan” în Regatul Khitan unde s-a impus religios enigmaticul părinte
Ioan / Gorgan, contemporan ivirii oficiale a Cavalerilor creștini în Canaan.

Este de observat că în 837 a fost prima pătrundere a Ungurilor - înrudiţi cu Vulgarii /

Bulgarii de pe Volga - în preajma Dunării, în zona Deltei (unde era Ţara Rumână / Română
independentă, menţionată de prima cronică Turcă) şi au fost respinşi; faptele au fost descrise
de continuarea cronicii călugărului bizantin Gheorghe “Armatolos” / “Harmatoli” - adică
“Păcătosul” - conţinând “primele referinţe la Unguri care să fie demne de încredere”
(conform Dr. Kontler Laszlo în 1999, Medievalist Maghiar), notiţele contemporane
evenimentelor afirmând că războinicii Unguri au intervenit în conflictul dintre Sciți /
Bulgari şi bizantini: în Evul Mediu, “Ungaria Mare” - Țară în răsăritul Europei - era
denumită “Mag-Garije” de Arabii Medievali, ca și Țara “Magilor Garige” (Garighe /
Gherghi), termenul cuprinzător de “Maghiari” acoperindu-i pe toți Ungurii. Istoricul
Basarabean Alexandru Gonța în cartea “Românii și Hoarda de Aur” a scris: “Pământul
vechii Dacii și locuitorii ei au suportat după romani timp de un mileniu invaziile a
nenumărate popoare migratorii, venite în majoritate de la nord-est, mergând pe același
drum, pe lângă gurile Nistrului și Dunării. N-au fost în stare să alcătuiască state durabile la
nordul marelui fluviu european, deși toate au venit cu intenții de cucerire; neputința lor se
explică mai ales din cauză că stepele de la nordul Mării Negre, de la gurile Niprului și
Dunării iar apoi pe stânga Dunării, unde și-au așezat taberele, au fost încălcate de năvălitorii
următori ori pustiite în lupte de oștile bizantine. Dispariția totală a acelora a fost cea mai
puternică dovadă că popoarele migratoare, venite până în secolul IX, au ocolit - în
majoritatea lor - regiunile muntoase, acoperite cu păduri ale Daciei. E foarte posibil că
același destin i-ar fi așteptat și pe unguri, dacă ar fi rămas aici. Ungurii și-au avut leagănul
primitiv în Ungaria Mare = Bașkiria / Baș-Kirda, situată între Munții Ural și Volga; arabii le
cunoșteau țara sub denumirea de Maggarije / Mag-Garije, bizantinii îi ziceau Lebedia iar
ungurii Dentia. Strâmtorați de lipsuri și presați de pe-cenegi / pa-cinați, o mare parte din
locuitorii acelei țări și-au părăsit patria și s-au așezat în 888 între Nipru și Bug; după 7 ani,
la 895, au fost chemați în ajutor de către împăratul bizantin Leon ‘Filosoful’ 886-911 în
contra bulgarilor, pe care i-a obligat - printr-o rapidă campanie - să încheie pace cu Imperiul
Bizantin. Supărat de acel atac în spatele oastei sale, țarul Simeon, în dorința lui de
răzbunare, a trecut în anul 896 Dunărea, Nistrul și Bugul și le-a distrus așezările întâlnite în
cale, tocmai în momentul când pecenegii îi atacau dinspre răsărit. Prins între 2 focuri, Arpad
părăsi complet regiunea dintre Nipru și Bug, îndreptându-se spre Poarta Verețke din Munții
Beskizi și trecu în Panonia, pe care o și ocupă. Curățind regiunea Atelkuz (dintre Nipru și
Bug, termenul Maghiar ‘etelkoz’ însemnând ‘între râuri’), țarul Simeon reveni din stânga
Dunării și lăsă calea liberă pecenegilor, care s-au întins peste români până în vecinătatea
Panoniei (fiind nomazi, și-au dus viața în corturi). Constantin ‘Porfirogenetul’ scria între
anii 945-953 că noua așezare a ungurilor se mărginea la răsărit cu bulgarii, de care îi
despărțea Istrul numit și Danubiu (e vorba deci de vecinătatea Banatului de pe Dunăre) și la
nord cu pacinații, care - împreună cu cumanii - au prădat și au făcut ‘multe neajunsuri’ țării
lui Gelu, ducele valahilor, înainte ca Tuhutum cu ungurii să năvălească dinspre Poarta
Mezeșului; ei au ajuns în apusul Banatului, de la gura Mureșului pe Tisa până la gura Tisei
pe Dunăre, chemați în ajutor de către Glad Vodă (întâlniți acolo alături de români, bulgari și
cumani). După decesul lui Glad, ungurii - în înaintarea lor spre răsărit - au întâmpinat
rezistența opusă îndeosebi de români și pecenegi. Șefii triburilor lor se numeau ‘gylas’; de
exemplu, căpetenia de la Alba Iulia care purta numele de Gylas s-a opus regelui Ștefan cel
Sfânt cu înverșunare timp de 3 ani (până în 1003), când a fost capturat și în locul lui
învingătorii l-au pus pe Zultan. Nu mult după aceea, în anul 1021, izbucnind certuri între
pecenegii din stânga Dunării, 60 de familii ale unor șefi pecenegi din Țara Românească au
trecut munții și i s-au închinat ‘cu toate averile lor, stabilindu-se în Panonia’. Neînțelegerile
au continuat și au culminat în răscoala lui Kegen, așezat la gurile Dunării, în contra marelui
han Tyrah din stepa Mării Negre; bătut, a intrat în serviciul bizantin al lui
Constantin ‘Monomahul’, pentru a apăra granița imperială fixată pe fluviu în contra
celorlalți pecenegi. În 1070, principele Volâniei a chemat pecenegi, împreună cu români din
Moldova și cu ruteni, împotriva Cracoviei; în acel an, pecenegii din Dobrogea - cu
principele Tatul la Silistra - sub suzeranitatea lui Isac Comnenul au apărat granița nordică a
Imperiului Bizantin”. Trebuie știut că în secolul IX, Uzii împinși dinspre Lacul Aral de
Khorasmi i-au determinat pe Pecenegi s-o ia către apus, care la rândul lor i-au împins pe
Unguri să migreze spre V. Academicianul Victor Spinei a scris în cartea “Marile migrații din
estul Europei în secolele IX-XIII”: “Țarul Simeon, supărat de prejudiciile aduse
comercianților săi, a declanșat operațiuni militare împotriva bizantinilor; împăratul
Leon ‘Înțeleptul’ - angajat într-un război cu arabii - a făcut apel la sprijinul ungurilor.
Emisari ai săi s-au prezentat cu daruri consistente la Kurszan / Korcan și Arpad,
înduplecându-i să pornească împotriva bulgarilor. Corpul expediționar a fost trecut de flota
bizantină la sudul Dunării, unde a reușit să înainteze până la capitala Preslav; surprins de
vigoarea atacului, țarul și-a găsit refugiu în puternica cetate de la Silistra. Pentru a-i
convinge să se retragă din teritoriul său, suveranul a fost nevoit să remită ungurilor preț
mare de răscumpărare a prizonierilor luați în timpul expediției; totodată, el a trebuit să
sisteze ofensiva împotriva Bizanțului și să încheie pace cu împăratul. Ambițiosul și abilul țar
nu a consimțit însă să renunțe la planurile sale și imediat după ce s-a descătușat din
încleștarea bizantinilor și ungurilor, a întreprins unele importante demersuri diplomatice:
spre a nu mai risca o lovitură dinspre hotarele nordice ale țaratului, el a încheiat o alianță cu
pecenegii pentru o acțiune comună împotriva ungurilor. Atacul bulgarilor s-a declanșat în
896, profitând de plecarea grosului efectivelor maghiare într-o expediție, pentru a le nimici
familiile și pe cei lăsați să le protejeze; pe de altă parte, înfruntarea decisivă dintre pecenegi
și unguri a avut loc lângă gura Donului (ceea ce ar pleda pentru ideea că o parte a
confederației tribale a celor din urmă nomadiza în preajma acelui fluviu). Anonymus
înregistrase tradiția că strămoșii ungurilor erau numiți ‘Dentumoger’, printr-un termen
omonim fiind desemnată și Sciția, pe care o ocupaseră înainte de a se deplasa spre vest
(denumirea în discuție derivă de la hidronimul Den = Don și de la etnonimul moger =
maghiari, având sensul de ‘ungurii de pe Don’: acea nomenclatură sugera faptul că tradiția
din Pusta Panoniei ar fi înregistrat ultimul lor sălaș din răsăritul continentului înainte de a se
fixa în noua patrie). Migrarea spre vest a triburilor maghiare a fost pusă de unii cercetători
în conexiune cu perturbaţiile ecologice produse spre sfârşitul mileniului I; potrivit
constatărilor prilejuite de anumite investigaţii paleogeografice, s-ar fi creat mari alternanţe
între regimul pluvial din zonele forestiere şi de şes, repercutate - între altele - în nivelul
Mării Caspice şi din Delta Volgăi. În vreme ce aceasta din urmă se confrunta cu inundaţii
catastrofale, în stepe se instaura un climat arid, care ar fi cauzat daune comunităţilor de
păstori nomazi, obligându-i să se replieze spre regiuni mai puţin afectate de flagelul secetei.
Cu migrarea pecenegilor din vestul Asiei spre estul Europei, etniile turanice au redobândit
supremația în stepele nord-pontice (întreruptă prin interpunerea temporară a ungurilor);
iruperea lor viguroasă a fost de natură să zdruncine echilibrul labil al țărilor din răsăritul
continentului. Confederație tribală de neam turcic, pecenegii au apărut desemnați de
izvoarele contemporane lor, ca: Bessi în textele latine, Becanag la tibetani, Bajanak la arabi,
Besenyn la unguri, Pacanak la georgieni, Paținaki în textele grecești, etc. Termenul de ‘baci’
- ca ‘ruda mai vârstnică’ - ar fi o formă legată de numele pecenegilor. Constantin
Porfirogenetul a consemnat, la mijlocul secolului X, că pecenegii mai dotați și de neam mai
ales / ceea ce ar sugera o ascendență diferită - care au ajuns la vest de Nipru - erau denumiți
și Kangar”. Mai multe documente s-au referit la Românii / Vlahii secolului IX, inclusiv din
alte părţi ale actualului spaţiu Român, ca o scrisoare primită în 860 de stareţul Grimald al
Mănăstirii “Sf. Gall/en” din Elveţia prin care acela era informat că în N Dunării trăiau Vlahi
(ştiuţi şi ca Daci) împreună cu Germani, “Sacra Moravia” despre ucenicii călugărilor Chiril
şi Metodiu care le-au răspândit învăţătura - ca Moznopon “în Munţii Vlahilor” ori Zandov
“în Dacia” - “Cronica Rusului Nestor din Kiev” = “Povesti vremenâh let” care a menţionat
că după ce au trecut “Poarta Rusiei” / Pasul Vereţke din Carpaţii Păduroşi, în 896 “Ungurii
începură să lupte cu Volohii care anterior au izbutit să alunge toţi Slavii de la Dunăre
făcându-i să plece spre Nord”, etc.
Este de știut despre Pasul / Trecătoarea Verețke 48,49 lat. N, 23,10 long. E - având
denumirea și de “Poarta popoarelor” - că s-a bucurat de pază încă din timpul împăratului
Burebista prin marea cetate Dacă de la Mala Kopanya 48,10 lat. N, 23,05 long. E din
TransCarpați (ce a controlat traficul de sare de pe Tisa - transportată din Maramureș în
Panonia - până la sfârșitul Evului Mediu). Politica Imperiului Bizantin față de prima Țară
Română / “Vlașca de la Dârstor” - ajunsă să fie numită de ei “Paristrion” / “Podunavia” - a
fost mereu în contradicție cu politica Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, inclusiv
privind alianța dintre Unguri și Rumâni; ca atare, Ungurii nu s-au stabilit la Dunărea
inferioară / Paristrion, ci s-au stabilit la Dunărea mijlocie / Panonia, acolo Valahii des
luptând contra lor. Ţara Românilor - centrată Dobrogean - s-a întemeiat în 836 (prin
intervenţia Imperiului Bizantin cârmuit de împăratul Teofil), datorită morţii lui Malamir /
nepotul lui Krum; la cârmuirea sa posibil că au fost rudele Peonului Ghega, menţionat ca
parte a dinastiei care a dezvoltat în următoarele secole Dobrogea la cel mai evoluat nivel al
Europei răsăritene (după cum a observat Academia Română, în “Istoria românilor”):
fondarea primei Ţări Române independente a fost la 33 de ani de la revigorarea din 803 a
Ţărilor Române din Nordul Dunării - aflate în Vestul Carpatic - între care curge marele Râu
Mureş: Banat şi Crişana, ambele vasale Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân. La 83 de
ani după prezenţa militară a Vlahilor în actuala Bulgarie - când a fost consemnat de
cronicarul bizantin Theophanes / Teofilact (570-640) îndemnul rostit în limba părintească
“torna, torna, fratre!” = “întoarce-te, frate!” - Vlahii s-au aliat, în 670, cu Vulgarii / Bulgarii
de pe Volga, constituind apoi împreună Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân (începând cu
681: construcţia imperială realizată în vecinătatea Imperiului Bizantin de către Vlahi /
Armâni şi Sciți / Bulgari - cu cârmuirea asigurată de către vechii Bulgari / Sciți - a fost
prima formaţiune statală Medievală de amploare a Românilor / Vlahilor, care a dăinuit pe
ambele părţi ale Dunării timp de 337 ani / până în 1018); e de ştiut că în secolul VI - înainte
de celebrul îndemn “torna, torna, fratre!” - istoricul bizantin Procopiu din Cezareea =
Procopius din Caesarea în “De Aedificiis” 4 a notat multe toponime Româneşti pe Valea
Dunării inferioare, acelea fiind denumirile unor fortificaţii renovate de împăratul bizantin
Iustinian născut în Dardania din Dioceza Dacia (transcrise aşa cum le-a auzit): “Argentares /
Argint, Arsa, Dousmanes / Duşmani, Faskiai / Fâşii, Gemenos / Geamăn, Kaminos / Cămin,
Kastellnouva / Castel Nou, Laboutza / Lăbuţa, Loupophantana / Fântâna lupului, Scares /
Scara, Septecases / 7 case, Stenes / Stâna, Tredetilili / 30 tei”, etc.

În 836 - atunci când Rumânii s-au organizat de sine stătător, adică după circa 3 secole de la
acele consemnări despre locaţii Române la Dunăre - erau împliniţi 155 ani de cârmuire Scită
/ Bulgară, 234 ani de la încetarea stăpânirii bizantine pe Dunărea inferioară şi 561 ani de la
retragerea Romană din Dacia Nordică (după 454 ani, în N Dunării s-a oficializat Ţara
Românească, cu existenţă neîntreruptă până la România actuală: Gherga - sub forma Ghega
- probabil a fost în cârmuirea primei formaţiuni politice Rumâne şi cert sub forma Gherg
ulterior a fost în cârmuirea Ţării Româneşti a G/herţegului Negru-Vodă, de la început).
După ce Krum / Crum l-a ucis pe împăratul bizantin, relaţiile alianţei dintre Sciții / Bulgarii
păgâni şi Vlahii creştini s-au tensionat, Crum / Krum începând prin a deporta Vlahi, care
erau - la fel ca bizantinii - creştini (semnificativ fiind martirajul de la Adrianopol 40,41 lat.
N, 26,33 long. E din 22 I 814 al episcopului Gheorghe din Debelt 42,24 lat. N, 27,16 long. E
/ Bulgaria, executat prin decapitare deoarece n-a vrut să renunţe la creştinism).

Datorită emancipării Valahilor / Rumânilor creştini prin formaţiunea teritorială din răsăritul
Imperiului Scito-Vlah = Bulgaro-Armân, în 839 Sârbii din apus - cu care până atunci n-a
fost nici o dispută Balcanică - au fost atacaţi de către Bulgarii aflaţi sub conducerea lui
Presian (strănepotul lui Crum / Krum), pentru extindere; pe atunci, Imperiul Bizantin era
cârmuit de împăratul Teofil din Dinastia Amoriană / Frigiană, însurat cu Teodora din
Dinastia Gregoridă (care a ajuns să sprijine nu numai pe Rumânii din Bălţile şi Delta
Dunării, ci şi pe Sârbi, să reziste Sciților / Bulgarilor). Privind actuala configuraţie a hărţii -
România având ca vecine Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Ucraina - se poate observa că
Românii n-au pierdut vremea în organizare (doar erau cei mai vechi din areal): pe lângă
implicarea în Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, şi-au constituit şi prima Ţară Română -
de sine stătătoare - în istorie fiind urmaţi organizatoric, în afară de Sciții / Bulgarii aflaţi la
cârmuirea Imperiului comun, de către Ucraineni, apoi de Unguri (care curând au sosit în
Panonia) şi de Sârbi.
Problemele ideologice ale Sciților / Bulgarilor cu Rumânii au durat doar jumătate de secol,
deci numai timp de 2 generații (anterior împăratului Krum / Crum - care îl respecta pe Zeul
Targan “Tengri” / “Tura” - unii lideri Sciți / Bulgari au fost creştini, astfel încât
controversele religioase apărute datorită aroganţei lui n-au fost prea solide), însă odată
formată, prima Ţară Română independentă - “Vlaşca de la Dârstor” - a dăinuit peste 2
secole, numită deoarece era lângă Marea Neagră şi ca “România Neagră”, vecină cu
“Bulgaria Neagră”; odată cu domnia împăratului Simeon în Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-
Armân (cumnat cu George “Sursuvul” = “Guvernatorul” / “Premierul”), prima Ţară
Rumână s-a aliat imperial, făcând parte din sistemul său de la Dunărea inferioară - atitudine
foarte importantă odată cu apariţia la miazănoapte a Imperiului Rus. De exemplu la Prislav,
azi comuna Nufăru 45,09 lat. N, 28,55 long. E / județul Tulcea (pe malul drept al brațului Sf.
Gheorghe al Deltei Dunării) și-a avut din 967 reședința regală liderul Sviatoslav 942-972 /
păgânul cârmuitor al Rușilor - primul dintre dinaștii Rurikizi ce n-a purtat nume Nordic,
căci “Sviato-slav” = “Sfântul glorios” - care a fost tatăl lui Yaropolk I / “Yaro-polk” =
“Caldul Voloh” 958-980, primul său născut, urmașul lui în Kiev; “Sfântul glorios” a anihilat
Khazarii din E iar apoi s-a războit atât cu Bulgarii, cât și cu bizantinii din S (a fost ucis de
khanul Kurya al Pecenegilor la Khortytsia / Cortiția = Insula Sf. Grigorie, pe Nipru):
“Povestea vremurilor de demult” = “Cronica primară Rusă” a scris că în reședința
Dunăreană a “Sfântului glorios” Sviatoslav / “Sviato-slav” era un târg important “unde se
găseau toate bogățiile, fluxurile fiind de aur, mătase, vin și diverse fructe de la Greci, argint
și cai de la Unguri și Boemi, blănuri, ceară, miere și sclavi de la Ruși, etc. iar Svyatoslav a
zis ca nu mai avea nici o plăcere să domnească din Kiev, ci de acolo, loc care să fie centrul
teritoriului Rușilor”. Se poate observa că aroganţa Ruşilor - după exact un mileniu de la
aroganţa rudelor Scite / Bulgare - tot la gurile Dunării, anexând Basarabia în 1812, a dus la
unirea Românilor, care după 106 ani au format România “Mare”: procesul a început în 1859
- prin unirea cu Valahia a ceea ce a mai rămas din Moldova după anexarea Basarabiei din
1812 - şi s-a încheiat în 1918, când s-a format România “Mare” / pe atunci, Garda Națională
din Timișoara îl avea comandant pe Dr. Lucian Georgevici din Recaș, județul Timiș; aşadar,
aroganţele celor care au avut de-a face cu Românii de fapt au condus la consolidările acelor
Români, prin unirile lor, ca să fie mai puternici. De fapt, se poate observa că profitând de
declanșarea revoluției comuniste de către Vladimir Lenin în Imperiul Rus / Țarist, Basarabia
și-a proclamat Unirea cu România, în același an 1918 la fel procedând Românii din
interiorul arcului Carpatic, anume din Bucovina, Transilvania și Banat, care - profitând de
înfrângerea Imperiului Austro-Ungar în “Marele Război” / primul război mondial - și-au
proclamat Unirea cu Românii din exteriorul arcului Carpatic.

Svato-Slav = “Sfântul glorios” pe o monedă

Ucraineană
În general, istoriografii oficiali din Epoca Modernă păstrează “liniștea” despre faptul că în
spațiul României au fost și capitale ca aceea din Delta Dunării a Rușilor Medievali timpurii /
cârmuiți de Dinastia Rurik (la Nufăru pentru aproape un cincinal = jumătate de deceniu a
nepotului Sviatoslav I, la Kiev fiind a tatălui său Igor iar la Novgorod / Garða fiind a
bunicului său Rurik = fondatorul Dinastiei Rurikide și întemeietorul Rusiei) sau în
mlaștinile Banatului la Timișoara a Ungurilor Medievali, cetate în castelul căreia și-a avut
reședința regală primul lor rege Angevin, ș.a.; după un secol de la domnia Rurikidului
Svatoslav I = “Sfântul glorios” (voinic blond cu ochi albaștri ce a voit formarea unui mare
Imperiu Valaho-Vareg sau Scit, cuprinzând deopotrivă Bulgarii din Balcani, Românii,
Rutenii și Rușii) în aceeași zonă din Delta Dunării s-au instalat mulți dintre Anglo-Saxonii
emigrați după bătălia pierdută de la Hastings din 1066 cu Normanzii, care - organizați acolo
în “Noua Anglie” / “Angli orientales” - au cooperat cu Arpadianul Gheorghe = fondatorul
Dinastiei Negru Vodă / în 1096 o parte din ei fiind atrași de acolo în prima cruciadă: e de
remarcat că regele Got Alaric - cel care în 410 a cucerit în premieră mondială absolută
Roma / capitala Imperiului Roman - era din Dunavățu de Jos / comuna Murighiol (din
același județ Tulcea), căci zona Dunăreană a brațului Sf. Gheorghe a fost un areal regal în
Lumea Veche încă din Antichitate, când Dinastia Duras / Zuraz = Gurag a regilor Geto-Daci
s-a lansat în istorie tocmai de acolo iar apoi urmașii din clanul Medieval timpuriu Duro /
Dulo s-au manifestat în același perimetru, un rezultat notabil al acelor bravi dinaști fiind și
existența primei Țări Române independente la care nu doar au contribuit, ci în fruntea căreia
s-au și aflat. Este de știut că și azi există Gherga în Murighiol / județul Tulcea.
Academicianul Niculae Iorga a scris în “Istoria Românilor prin călători” din 1928: “Încă de
pe la anul 1000 fusese o întemeiere de Domnie Românească, sprijinită pe cetăţile de pe
malul Dunării, pe Silistra în rândul întâi, cetate Românească zisă de noi Dârstor (care e
foarte bine desluşită în paginile vestitei scriitoare bizantine Ana Comnena); de aici a rămas
în nomenclatura ţării noastre - ca o urmă despre acest Voivodat - numele de Vlaşca, care
înseamnă Ţară Românească”. Istoricul Nicolae Bălcescu 1819-1852 a scris: “Pe la 865,
Bulgarii, popol Finic, prin Romanii din Dacia nouă primesc religia creştină şi împreună
înfrăţiţi întemeiară un stat puternic, alegându-şi regi dintre Români” (ca exemplu fiind
George “Sursuvul” / “Guvernatorul”, posibil fiu al lui Gheorghi - şeful Bisericii Scito-Vlahe
/ Bulgaro-Aromâne, care în 870 a întemeiat Episcopia Silistrei şi apoi a Belgradului - ai
cărui nepoţi au cârmuit Imperiul Bulgaro-Armân ca ţari); creştinismul consolidat de
Gheorghi / capul Bisericii Scito-Vlahe / Bulgaro-Aromâne atât în capitala Vlaşcăi, cât şi
acolo unde azi e capitala Sârbă, a confirmat de fapt liantul Românesc de pe malul drept al
Fluviului pe atunci patronat de Gherghi. Istoricul Român Alexandru Madgearu a scris în
2001: “S-a demonstrat că 4 sigilii din sudul Dunării au aparținut lui ‘Gheorghios
archiepiskopos Boulgarias’; Gheorghios a fost arhiepiscop al Bulgariei cândva între 870 și
918, adică în perioada când conducătorul Bisericii Bulgare avea rangul de
arhiepiscop”. Ulterior, în perioada 945-972, patriarhul Damian al Bisericii Scito-Vlahe /
Bulgaro-Armâne și-a avut reședința în Silistra, ca o recuperare imperială a fostei capitale
(din secolul anterior) a primei Țări Române independente, aceea retrăgându-și sediul
ecleziastic în Complexul Bisericesc de la Basarabi-Murfatlar, unde în 982 cârmuiau jupanul
Gheorghe și judecătorul George; apoi, prima Țară Română independentă și-a păstrat
ultimele teritorii Dobrogene încă 66 de ani (după 1048 funcționând numai pe partea
cealaltă / stângă a Dunării, căci pe partea dreaptă a Dunării inferioare domina Imperiul
Bizantin).

Paristrion / Podunavia (conform Dr. Paul Stephenson,

2000)
Valahii / Rumânii au avut mai multe formaţiuni statale în N Dunării la sfârşitul secolului IX
- cu care s-au confruntat şi Ungurii când au invadat Panonia - ca de exemplu cele cârmuite
de Gelu în Ardeal, Menu-Morut în Crişana, Glad în Banat, ş.a. (iar în S Dunării s-au format
mai multe Vlăhii / Romanii populare); primele organizări de sine stătătoare au fost încă de
la sfârșitul secolului IV în apusul Carpaților - după plecarea în Europa Vestică a celor ziși
ViziGoți, adică Geți liberi, din cauza năvălirii Hunilor - când cei rămași pe loc au fost
cârmuiți de Rumon în Banat și de strămoșul lui MenuMorut în Crișana (pentru ambele
formațiuni vecine Vest Rumâne existând dovezile existențelor la sfârșitul secolului IV, fiind
incluse de Huni în Imperiul lor: alianțele dintre Goții rămași, ValaGoți / OstroGoți și Hunii
Negri / Nordici au fost rentabile reciproc părților iar conform călugărului Galez Nennius din
secolul IX, Alanus - considerat cel mai vechi cârmuitor European Medieval - l-a avut ca fiu
pe Armenon / tatăl ValaGothilor iar nepotul a fost etnonimul Polonilor / Polacilor).
Cronicarul Galez Nennius s-a bazat în 830 pe studiile călugărului Beda
(considerat “părintele istoriei Englezilor”) iar în 1974, Antonia Gransden - Medievalistă la
Universitatea din Nottingham 52,56 lat. N, 1,11 long. V / Marea Britanie - a susținut despre
cronicarul Nennius că îndeosebi a utilizat lucrul călugărului Ghilda / Gildas 500-570, care a
ctitorit Mănăstirea din Rhuys 47,30 lat. N, 2,50 long. V / Bretania: Ghilda a făcut parte din
familia regală Irlandezo-Scoțiană și era amic cu regele Arthur al Englezilor (a studiat în
Mănăstirea Vale 51,24 lat. N, 3,29 long. V din județul Glamorgan al Țării Galilor - ce
găzduia cea mai veche școală a Marii Britanii, fondată în 395 în onoarea împăratului
bizantin Teodosiu “cel Mare”, născut în Castilia și Leon / dintre Țara Bascilor și Galicia,
care a ridicat creștinismul la rangul de religie oficială imperială - unde a fost coleg cu
nobilul Paul “Leul Aurit” / Aurelian, fiul bărbosului Gundleus / cârmuitorul Glamorgan și
respectiv nepotul legendarului rege Glywys, devenit episcop în Bretania cârmuită de
Childebert, fiu al regelui Clovis / primul rege al Francilor); călugărul Ghilda a binecuvântat-
o pe Nonita pe când era gravidă cu Sf. David, patronul Galezilor (Ghilda a murit la ctitoria
sa Bretonă, principala lui lucrare rămânând “Ruinarea Britaniei”, realizată după groaznica
erupție a Vulcanului Krakatao din 535, cu efecte resimțite în lumea întunecată din acea
cauză pentru mulți ani). Călugărul Ghilda / Gildas a scris despre cârmuitorul Englezilor
numit Ambrosius Aurelianus (descendent dintr-un fost guvernator Roman), echivalat cu
unchiul regelui Arthur - fratele tatălui - ori chiar cu regele Arthur: ei au fost cel puțin amici -
dacă nu cumva rude - astfel explicându-se atenția călugărului față de acel rege, prin
menționarea respectivului în textul lucrării (prima din istorie). Călugărul Ghilda a scris -
printre altele - și despre primul martir creștin Britanic: Sf. Alban (din Antichitate, decapitat
de Romani). Călugărul Nennius în “Istoria Britonilor” a explicat fiii “Însemnatului” Iafet
din Biblie ca “din Gomer / primul au fost Galii, din Magog / al doilea au fost Sciții și Goții,
din Madai / al treilea au fost Mezii, din Iavan / al patrulea au fost Ionianii / Grecii, din Tubal
/ al cincilea au fost Iberii, din Meșeh / al șaselea au fost Moschii / Capadochii și din Tiras /
al șaptelea au fost Tracii” iar pe Alanus - descendent al lui Iafet - l-a considerat strămoșul
Europenilor: “Alanus a avut 3 fii, din Hisicion / primul au fost Francii, Romanii, Germanii
și Britonii, din Armenon / al doilea au fost Goții, ValaGoții, Gepizii, Burgunzii și
LongoBarzii iar din Neugio / al treilea au fost Bulgarii, Vandalii, Saxonii și Turingii”.
Călugărul Nennius din Țara Galilor a mai scris că primul rege al răsăritului Angliei a fost
Guillem Guercha (considerat de cercetători ca parte din Yngling / prima Dinastie
Scandinavă regală, deoarece la începutul Medieval - de exemplu în secolul VI, când a fost
datat - partea aceea a Britaniei era cârmuită numai de Europeni Nordici); Ari “cel Înțelept”
1067-1148 (primul istoric Islandez) a scris că progenitorul Dinastiei Ynglingare a fost rege
Turk = “Tyrkja-konungr” iar Islandezul Snorri Sturluson în “Ynglinga Saga” din 1220 a
prezentat cununiile regale timpurii dintre cârmuitorii Finicilor și Suedezilor: inelul
strămoșului Yngvi - inscripționat runic ca atare - a fost găsit în Tezaurul de la Pietroasa /
România (împreună cu “Cloșca cu puii de aur”). Prenumele lui Guercha în versiune
Scandinavă era Vilhelm - apropiat de Valah - în manuscris forma consemnată Guillem fiind
versiunea Latină, tipică lumii Valahe, adică fostă Romană; Anglia de Est / răsăriteană are în
vecinătatea de miazăzi Essex (fosta zonă Estică a Saxonilor / Sașilor, coordonată din
Wessex, fosta zonă Vestică a Saxonilor / Sașilor, de către Casa Cerdic, sosită în Sudul
Britaniei / Sussex - din Nordul Germaniei - la sfârșitul secolului V).

Distribuţia aşezărilor în Anatolia şi Balcani la mijlocul

secolului V

O revedere succintă a unor date mai relevante din N Balcanilor, începând cu secolul V (căci
în secolul IV - când a fost martiriul Sfântului răsăritean Gheorghe - s-a stabilit capitala
imperială în Tracia la “Noua Romă” = Constantinopol / azi Istanbul şi la sfârşitul acelui
secol Templul Gherga din Vestul Anatoliei şi-a încheiat oficial activităţile), indică deplasarea
Sf. Gherman / Gheorghe din Dobrogea, născut în 350, mentorul călugărului Ioan Casian,
părintele monahismului apusean, la Roma în 404, unde a răposat, cel mai vechi cântec
Românesc / compus de episcopul Vlah Niceta al Besilor, din Palanca de lângă marea cetate
Niş a Dacilor - mort în 414 - notările învăţatului bizantin Procopie cu denumiri Vlahe ca
“Şapte case”, “Fântâna lupului”, etc., prezența Vlahilor “de bună voie în Panonia” în timpul
împăratului Attila al Hunilor, așa cum a notat Maghiarul Simon de Keza în “Chronicon
Hungaricum”, consemnarea de vorbe Româneşti în Banatul anului 448 de către delegatul
bizantin Priscus / exprimate de Ausonul Ghergon = Zercon, existenţa ca Vlah a nobilului
Dobrogean pentru care în 450 a fost ridicată Biserica Vlahilor din Constantinopol / Tracia,
apariţia primilor Sciți / Bulgari în 480 intraţi în alianţă cu Vlahii / în mijlocul cărora au fost
primiţi, moartea în 522 a regelui Valah care a lăsat războinica văduvă Hună / Sabiră Boarix
despre care bizantinul Teofan “Mărturisitorul” a scris că era în fruntea a o sută de mii de
oameni, fixarea în 527 de către călugărul Dobrogean Dionisie “Smeritul” a numărării anilor
de la naşterea lui Iisus în calendarul creştin pe glob / situaţie perpetuată universal până azi,
constituirea Mitropoliei Prima Iustiniana peste Vlahi în 535 şi a Chesturii Iustiniane în 536,
participarea în 536 la sinodul din Constantinopol / Tracia a
arhimandritului Gheorgos / Gregorius din Khoros, lucrul călugărului monotelit Gheorg/os
cu patriarhul Constantinopolului în 536-552, atestarea vorbelor Vlahe / Armâne în 587 şi pe
actualul teritoriu Bulgar de către cronicarii bizantini Teofilact şi Teofan, crucea
inscripţionată Latin pentru creştinul Vlah / Armân Gheorghi din Dobrogeana localitate Lazu
în comuna Agigea, judeţul Constanţa / căci după aceea împăratul bizantin a schimbat limba
oficială în Imperiu din Latină în Greacă - fiind prima menţiune Ghergană Medievală din
România - menţiunea “Strategikonului” lui Maurikios din 602 că din N Dunării nişte
“Romani” s-au refugiat în Imperiul Bizantin, lucrările prolificului poet Gheorgu Pisidianul
la curtea imperială bizantină în 622-627, apariţia în Balcani a Croaţilor în 626 (inițial,
populația Croată a fost Carpată), înfiinţarea cartierului Vlahilor din capitala Imperiului
Bizantin în 627, apariţia în Balcani a Sârbilor în 630 (cosași / secerători veniți din Sudul
Saxonilor / Nemților, termenul Sârb “srp” fiind “seceră”), întemeierea în 639 a Ragusei
Medievale de către Vlahi, atestarea Vlahilor pe Insula Krk în 650, regruparea unor Români /
Vlahi spre S datorită invaziei Scite / Bulgare din 680, patronajul sinodului din 680 de către
patriarhul George I 679-686 al Constantinopolului, prezenţa Ghergană puternică şi la
sinodul din 692 de la Constantinopol / Tracia prin mulţimi de călugări şi episcopi,
dobândirea independenţei Veneţiei faţă de Imperiul Bizantin în 697 / în Veneţia de peste un
sfert de mileniu o familie însemnată fiind Giorgi / Zorzi, creştinarea Vlahilor la Muntele
Athos / Macedonia începând cu 726, când împăratul bizantin Leon Sirianul (care trebuie să
fi fost descendent al lui Gurg / Kubrat, urmaşii săi pe linie masculină fiind genetic “N” ca
Gherga, timpul şi partea din lume de unde era şi confirmând aşa ceva) a interzis icoanele,
prefectul Gheorgos al Constantinopolului / Tracia activ la mijlocul secolului VIII / nobil a
cărui soţie a fost Eukratia, stabilirea multor Vlahi / Valasi la Ragusa în 743-744,
menţionarea Vlahilor “Negri” în 753 de către episcopul Grgur din Bar / MunteNegru,
stareţul Georgios / Gregorius al Mănăstirii Pega din Constantinopol / Tracia aflat la sinodul
din Niceea în 787, participarea episcopului Gheorgos din Krk / Croaţia şi a
reprezentantului Georgos al episcopului Cefaloniei la sinodul de la Niceea din 787,
episcopul Gheorghe al Adrianopolului executat de Sciți / Bulgari în 814, Gheorgos =
monahul cronicar al lui Mihail “Beţivul” 842-867, ultimul împărat bizantin din Dinastia
Frigiană, cel care a sprijinit apariţia alfabetului glagolitic al fraților călugări Chiril și
Metodiu, el introducând şi clopotele în Biserici, deoarece până în 852 credincioşii erau
chemaţi la rugăciune cu toaca / în prezent, doar de Paştile ortodox nu se trag clopotele, ci se
bate toaca, etc.; călugărul Gheorgos era poreclit “Păcătosul” / “Hamartoli” - epitet obişnuit,
avut şi de patriarhul Africii în 616-630 - şi a publicat în Greacă la Constantinopol / Tracia 4
cărţi (istoria de la Adam la Alexandru “cel Mare”, istoria Vechiului Testament, istoria
Romană de la Iuliu Cezar la Constantin “cel Mare” şi istoria până la timpul său), traduse
curând după moartea sa în Georgiană, Slavonă, etc. Este de remarcat despre clopot că e
mijloc al comunicării dintre Pământ şi Cer; prin forma sa, clopotul reprezintă o unificare a
principiului masculin (limba sa) cu cel feminin (cămaşa în formă de pară).
 Georgio pe crucea din Lazu / secolul VI
În 1965, Dr. Emilian Popescu în “Descoperirile arheologice de la Lazu, județul Constanța” -
unde a fost găsită cea mai veche notare Ghergană în alfabetul Latin din România - a enunțat:
“Crucea de marmură poartă ca decor pe brațul de sus o crenguță cu frunze stilizate
caracteristice perioadei târzii romane-bizantine (sfârșitul secolului VI - începutul secolului
VII); pe brațul de jos se păstrează un strugure stilizat, ce crește dintr-o frunză rombică. ‘G’
are o formă foarte rar întâlnită, cu bucla de sus mai mare. Influența greacă este prezentă prin
dublarea lui ‘G’ cu Γ și cu forma semilunară a lui ‘E’; caractere paleografice asemănătoare
se află în inscripții sau manuscrise datate în secolele VI-VII sau chiar mai târziu, prin
secolele X-XI. Litera ‘G’ cu forma din inscripția aceasta e întâlnită într-o scrisoare a
împăratului Mauriciu din 586 (păstrată la Biblioteca Vaticanului) dar și în alte documente -
manuscrise sau inscripții în piatră - din secolele VII-VIII și chiar X-XI. Pe baza lor și având
în vedere realitățile istorice dobrogene, artefactul se poate data către sfârșitul secolului VI -
începutul secolului VII. ‘Conservus’ se întâlnește pentru prima oară în documentele
epigrafice din Schytia / Sciția; numai prin acel cuvânt s-a numit cel care a avut grija
monumentului (nu și-a dat numele, gradul de rudenie, titlul de stare civilă, ci doar a înțeles
să susțină că era de o credință cu el). ‘Conservus’ era un titlu de devoțiune și umilință, dar și
de mândrie, pe care și-l luau persoanele aderente ale religiei creștine. Din documentele
cunoscute - în general puține - înțelegem că persoanele care se considerau ‘Conservi Dei’
erau foarte apropiate: soț, soție, frate. Este de presupus despre cel care a avut grija
mormântului lui George / Gheorghe - fiul lui Murinus - să fi fost o persoană apropiată,
membru al familiei. Dacă între ei cei 2 adoratori se chemau ‘Conservi’, când exprimau
legătura lor față de divinitate își ziceau ‘Servus Dei’; de aceea în inscripție s-a făcut
mențiunea de acel raport prin cuvintele ‘Servo Tuo’ (trebuie să înțelegem ‘Domine’).
Numele Gheorghe a fost extrem de rar în Sciția dar nu cu totul neîntâlnit; răspândirea lui cea
mai mare o întâlnim în Asia Mică și mai cu seamă în Capadocia, patria cunoscutului martir
și sfânt: de acolo a trecut în Balcani și mai departe în părțile noastre”. Trebuie remarcat că în
acel secol VI - de când datează Crucea Ghergană din Lazu - regiunea Dobrogei împreună cu
regiunea Cariei au făcut parte din aceeași Chestură Iustiniană a Imperiului Bizantin:
organizarea lor imperială comună a determinat și aport Gherga din Anatolia în Balcani
(Dobrogea fiind singura regiune Balcanică a actualei Românii). În Dobrogea și după 4
secole - la sfârșitul secolului X - au fost atestate nume Ghergane, ca jupanul Gheorghe și
judecătorul George, în inscripțiile creștinilor de la Basarabi-Murfatlar / județul Constanța
(cea mai lizibilă fiind - corespunzător Dr. Petar Dobrev - “ZHUPAN I IMAET GEORGE
ONC TEBE TAM ESTEK KRAIN I REZHET”):

Inscripţii din secolul X în Biserica Basarabi

Pe scurt: în secolul VII, o parte din Vlahi - mai conservatori - erau încă păgâni şi (datorită
începutului Elenizării Imperiului Bizantin, care insistau pe creștinarea Greacă, nu Latină) s-
au aliat cu Sciții / Bulgarii, dintre care unii erau creștini iar unii păgâni; în secolul
VIII, bizantinii - mai ales prin cârmuirea iconoclastului împărat Leon Sirianul din Gurgum -
au reuşit convertirea acelor Vlahi, descendenţii Geto-Dacilor din Moesia / “Moşia” Tracă
dar şi ai veteranilor Romani la creştinism iar aceia (la rândul lor) în secolul următor IX au
început creştinarea Sciților / Bulgarilor: pe atunci, mărirea Bisericii - prin creşterea
numărului credincioşilor - era politică de stat. Aiconismul introdus de Gherganul împărat
bizantin Leon Sirianul / “Ereticul” s-a inspirat din propaganda musulmanilor - care, la fel ca
Evreii, n-au icoane - justificându-se prin a doua poruncă din Decalog: “Să nu-ţi faci chip
cioplit”; atunci s-au creştinat restul Vlahilor (cei care coabitau cu Sciții / Bulgarii),
convertiţi tocmai datorită aprecierii conceputului abstract şi simplist al lipsei icoanelor. În
1893, academicianul Petriceicu Haşdeu a schiţat prezenţa Românească în N Balcanic, între
retragerea Romanilor din N Dunării şi instalarea Slavilor în S Dunării (cu cărămiziu fiind
vorbitorii de Greacă):
Pe lângă ramura Ghergană Est Balcanică (care a fost la baza constituirii acelei Vlahii / Ţări
Româneşti Estice din 836, menţionată documentar la 839), în zonă din secolul VIII - ori
anterior din Constantinopol / Tracia, inclusiv din apusul Anatoliei, căci până la începutul
secolului VII răsăritul Balcanic era în aceeaşi chestură / organizare administrativă imperială
bizantină împreună cu Cipru, Ciclade şi Caria, toate zone Ghergane - şi-a avut rădăcinile şi
ramura Vest Ghergană: Armânii Gherga din Vestul Balcanic, până la Veneţia / ce se bucura
de la sfârşitul secolului VII - cu sprijin Armân de pe coasta răsăriteană Adriatică şi în secolul
VIII - de independenţă (unde în secolul IX a fost călugărul Georgius care a realizat prima
orgă cu aer, în secolul X trăiau Gheorghe / Gerardo - tatăl şi fiul / devenit Sf. Gerard în
Banat - în secolul XI s-a evidenţiat generalul Gheorgu “Maniacul”, în secolul XII a existat
vistierul Grigore al familiei G/herţegului Negru Vodă, ş.a).
 Vasile Macedoneanul şi fiul său Constantin (împreună cu soţia
Elena)
Grupul genetic patern “N” al lui Gherga s-a regăsit şi la împăraţii bizantini din secolul VIII -
de exemplu la Dinastia Isauriană începând cu primul, Leon Sirianul din Gurgum, până la
ultimul, Constantin “Orbul” - iar din secolul IX și la liderii Ruşilor ori Ungurilor (ce au fost
urmaşii lui Constantin “Orbul”, împărat bizantin care a avut 2 fii: pe primul născut Leon /
Urus - tatăl lui Rurik / întâiul rege Rus şi al lui Jilka / bunicul lui Arpad, prinţul Ungurilor -
şi pe mezinul “Basil”, adică “şeful”, înalt şi foarte puternic fizic, vestit îmblânzitor de cai,
devenit împăratul bizantin Vasile Macedonul, fondatorul Dinastiei Macedone / Armene a
Imperiului Bizantin, indicat de Arabii contemporani lui ca Rus, care imperial a cârmuit prin
aparţinătorii săi în 867-1056). În 2013, Dr. Valery Kubarev - mare prinţ Rus, şeful Casei
Imperiale Rurik, genetic “N” ca Gherga - a afirmat despre rădăcinile Dinastiei Rurikizilor
(care a cârmuit Rușii în perioada 862-1598, aproape în paralel fiind Dinastia Arpazilor, care
a cârmuit Ungurii în perioada 896-1301): “Lumea a fost condusă timp de peste 5 milenii de
elita Finico-Ugră, din vremea Vechiului Egipt, atât în Orient, cât şi în Europa. Un urmaş al
împăratului Attila al Hunilor - liderii Huni erau genetic ‘N’ - a fost Rurik, via Ernac / Ernakh
463-489 (mezinul lui Attila, care a condus şi Bulgarii de pe Volga). În 805-855, stăpânul
peste Bazinul Volga a fost ‘Avarul’ / Aydar Urus - de la care provine numele Rus - care a
avut mai mulţi copii, primul născut fiind Jilka care i-a urmat la conducere în 855-882 iar
mezinul fiind Rurik (născut în 822, utilizând ca simbol şoimul sacru, numit Lachin în
Slavonă, de la care Dinastia Macedonă a Imperiului Bizantin a fost ştiută şi ca Lecapenos),
copiii crescând în Kiev; neputând stăpâni în S / zonă condusă de fratele său mai mare  Jilka,
din 862 - conform analelor Ruse - Rurik s-a instalat în N, la Novgorod, unde s-a aliat mai
ales cu Va-regii / Vikingii (versiunea originii sale Scandinave sau Slave e eronată). După
moartea taţilor lor fraţi Rurik şi Jilka, Igor - fiul lui Rurik - a domnit din Kiev peste Ruşi iar
Almoş - fiul lui Jilka - a domnit peste Unguri. Progenitorul Urus - tatăl lui Jilka şi al lui
Rurik - s-a născut în 797: se consideră că Leon / ‘Leul’, fiul împăratului bizantin Constantin
Orbul - cu Teodora, a doua sa soţie - a murit bebeluş, însă de fapt a fost dus de rudele
Ugriene / Bulgare pe Nipru şi a primit numele de Urus / ‘Marele Urs’ (fratele său mai tânăr
de asemenea a dispărut de mic din Constantinopol, mai târziu devenind împăratul bizantin
Vasile Makedonul, însurat cu Vikinga / Va-rega Eudochia; el din 869 a fost asociat cu
nepotul Rurik, pentru facilitarea răspândirii creştinismului în N de către rudele lor, călugării
Chiril şi Metodiu). Arpad - fiul lui Almoş / Al-moș, deci nepotul lui Jilka - a aparţinut
grupului genetic Ugric ‘N’ al Ruşilor, care a fost regăsit patrimonial la împăraţii Romani
Vespasian (9-79), Gordian I, II şi III, ş.a.; recent şi profesorul Feher Tibor din Ungaria - care
a investigat mormintele Dinastiei Arpadiene - a identificat grupul genetic ‘N’ printre
luptătorii săi. Numeroşi istorici au declarat reprezentanţii dinastici Macedoni / Lecapenos ai
împăraţilor bizantini ca etnici Armeni: ideea a fost îmbrăţişată îndeosebi de cercetătorii
Armeni, pentru a consola măreţia Armeană (dar şi de masonii Evrei, care eronat au conferit
Dinastiei Lakapin / Lecapenos etnia Armeană); de exemplu, despre limba lui Vasile
Macedoneanul - care vorbea rău Greaca dar ştia bine un grai necunoscut - decizia a fost că
era Armeană, când de fapt nativ el era Rus. Acei Macedoni / Lecapenos aparţineau genetic
grupului Ugriano-Rus ‘N’ (elemente dovedite în lucrarea ‘Vedele Ruse’ din 2009); primii
Lecapenos au fost fraţii Jilka şi Rurik”. Cercetările Dr. Valery Kubarev leagă conducătorii,
contemporani între ei, a unor părţi din răsăritul European (Macedonia, Bulgaria, Panonia,
Karelia), însă nu numai - în centrul European, în Polonia şi Germania, de asemenea existând
sub semnul vulturului clanul “von Gorka” / înrudit cu Rurik - şi explică prezenţa gărzilor
Vikinge ale împăraţilor bizantini; împăratul bizantin Constantin “Orbul” era fiul Khazarului
Leon, împăratul bizantin în 775-780, băiatul împăratului bizantin
Constantin “Copronimul” / “Cufuritul” 741-775, ce l-a avut ca tată pe împăratul bizantin
Leon Sirianul / Gherganul Anatolian care a interzis icoanele creştine (născut în 685 la
Gurgum, în 717 a preluat tronul Imperiului Bizantin prin forţă - ca să fie aproape de rudele
sale Scite / Bulgare, aflate în Balcani de 36 ani, care atunci au ajutat în Tracia apărarea
Constantinopolului de Arabi - şi a întemeiat Dinastia Isaurică a împăraţilor bizantini, la
putere până în 802). În acel context din secolul IX - când Gherganii erau printre puternicii
timpului - cu cauze majore ca tactica exaltată a Sciților / Bulgarilor de a-şi agresa aliaţii,
ajutorul oferit de bizantini (interesaţi să aibă amici la Fluviu) şi desigur iscusinţa
organizatorică a Românilor, s-au născut primele formaţiuni Medievale doar Române,
începând cu formarea Ţării Rumâne independente la Dunăre; în acel secol IX, apariția sa la
Dunărea inferioară - ca “Vlașca de la Dârstor”, după cum a numit-o academicianul Niculae
Iorga - a favorizat emanciparea din N a Rușilor, creștinarea din S a Sciților / Bulgarilor și
mutarea Ungurilor de la E Rumânilor / Românilor la V Rumânilor / Românilor: mari /
importante consecințe, ceea ce i-a determinat pe nobilii Gherghi implicați în cârmuirea
Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân să-și apropie prima Țară Română, așa cum a
acționat de exemplu și premierul / guvernatorul George, cumnatul împăratului Simeon -
primul țar al Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân - care a facilitat integrarea formațiunii
în sistemul imperial de putere, pe lângă ameliorarea relațiilor cu Imperiul Bizantin (familia
lui s-a înrudit cu Dinastia Macedoneană). Astfel, prima Țară Rumână / Română a ajuns
vasală Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân dar apoi a trecut ca vasală Imperiului
Bizantin (de fapt, motivul principal al ivirii formațiunilor teritoriale ale Românilor, Rușilor
și Ungurilor în secolul IX fiind dispariția Imperiului Avar - întins între N Mării Negre și
Munții Alpi, Hanatul Avar avându-și capitala acolo unde era reședința hanului, adică în
Banat - la sfârșitul secolului VIII).
 Leon Sirianul şi fiul său Constantin
Academicianul N. Iorga a explicat contextul secolului VIII din Imperiul Bizantin: “Leon a
interzis icoanele la sfatul unor călugări rătăcitori (fundamentalişti creştini) şi al unor Evrei
cari i-au prezis pe vremea când urmărea să ajungă împărat că nu va izbuti decât dacă va
distruge icoanele; fiul său Constantin Copronimul / Cufuritul avea porecla injurioasă
datorită unui accident neplăcut în timpul botezului, primită fiindcă era fiul celui care a
interzis icoanele. Astfel, împăratul bizantin Leon - fondatorul Dinastiei Isaurice - lua şi din
puterea călugărilor, spre mănăstirile numeroase ale cărora aceia s-au îngrijit ca fiecare să
aibă cel puţin o icoană ‘făcătoare de minuni’ şi ca atare beneficiau de cele mai multe şi mai
bune resurse imperiale, prin donaţiile foarte dese”. Împăratul bizantin Leon Sirianul din
Gurgum descindea din Gurg / Kurt - cel care a format în 632 Bulgaria “Mare” - la fel ca şi
împăratul Asparuh al Bulgarilor / Sciților, contrările celor 2 Dinastii întemeiate de ei
(cârmuitoarele Imperiilor “Roman de Răsărit” / Bizantin şi Scito-Vlah / Bulgaro-Armân)
favorizând formarea primului stat Român independent; în secolul X, hagiograful bizantin
Simeon - ştiut şi ca “învăţatul Leo” - a scris despre cei fixaţi la N de Dunăre (după victoria
de la Adrianopol) de către împăratul Krum / Crum că erau “Makedoni” de neam, adică altfel
decât bizantini: Armânii până şi azi sunt numiţi Makedoni (în secolul IX, la Dunărea
inferioară trăiau Aromâni şi Români). Emanciparea Medievală a Românilor a fost în 2 faze:
în mileniul I faţă de Sciți / Bulgari şi în mileniul II faţă de bizantini; timp de peste jumătate
de mileniu, Românii / Rumânii răsăriteni - din Bazinul Dunării inferioare - au făcut legătura
între Romei / bizantini şi Ruşi (din Bazinul Var / Niprului), prezenţele reciproce ale lor fiind
remarcate în acele vremuri atât prin Rumâni la Kiev, cât şi de exemplu în Dobrogea prin
Ruşi, Vikingi utilizând rune, Pamirieni, Greci, ş.a. la Basarabi-Murfatlar, în cea mai mare
Biserică de cretă de acolo apărând inscripţiile din secolul X despre cârmuitorii George şi
Gheorgu: de altfel, urmaşii Caucazienilor Gargar-Udi erau Varegii Gargari venerându-l pe
supremul Zeu Odin / Hermes iar Vikingii / Varegii din Bazinul Baltic erau legaţi de Vulgarii
din Bazinul Volga (se poate observa echivalenţa onomastică prin consonanţa VLG-VRG-
VLC, între Vulgar pentru Bulgar / de pe Volga, Vareg - numele bizantin pentru Viking - şi
Vlach / Vlak pentru Valah, la Dunăre, căci toţi iubeau valurile). În 841, Walafrid “cel Saşiu”
- stareţul Mănăstirii Reichenau / Germania 47,41 lat. N, 9,03 long. E, de la Lacul Constanz
din Alpi - în “Cărticica despre începuturile şi dezvoltările unor obiecte bisericeşti” a scris:
“De la Greci am primit pe ‘kyrch’ / biserică de la ‘kyrios’ = domn, ‘papst’ / papă de la ‘papa’
= părinte (cuvânt care arată o anumită paternitate şi se potriveşte cu vrednicia clericilor),
‘herr’ / stăpân de la ‘heres’ şi multe altele. Dacă ne întrebăm cu ce prilej au ajuns până la noi
aceste urme de Grecitate, trebuie să spunem că şi Barbarii au fost oşteni în statul Roman şi
că mulţi au venit printre aceste fiare ca să lupte împotriva păcatelor şi că din aceste pricini ai
noştri au învăţat multe lucruri folositoare, pe care nu le cunoscuseră mai înainte, mai cu
seamă de la Goţi, care se chiamă şi Geţi, întrucât pe vremea când au fost aduşi la credinţa
lui Christos ei trăiau în ţinuturile Grecilor, însă vorbeau limba noastră Germană. Şi după
cum mărturisesc istoriile, învăţaţii acelui neam au tălmăcit pentru ei cărţile Dumnezeieşti pe
înţelesul limbii lor, din care se păstrează şi azi urme la unii din ei. Am aflat din cele istorisite
de o seamă de fraţi vrednici de crezare că mai ales la Tomitani slujbele Dumnezeieşti se
săvârşesc până astăzi în aceeaşi limbă”. În 1970, “Institutul de Arheologie” a observat
pentru Academia Română că “era vorba de goţii trăind în părţile Constanţei de azi; textul e
de văzut în legătură cu runele rupestre de la Basarabi-Murfatlar”. În 2008, cercetătorul Radu
Oltean - ale cărui ilustraţii despre Basarabi-Murfatlar sunt redate - a reflectat despre situaţia
din secolul următor acolo: “Cetatea unde dorea cneazul Kievului - nepotul lui Rurik - să
întemeieze o nouă capitală a fost identificată de arheologi în satul Nufăru de pe braţul Sf.
Gheorghe al Dunării; acolo au fost dezgropate ruine ale unor case de lemn foarte
asemănătoare cu cele descoperite la Kiev. Cetatea de pe insula Păcuiul lui Soare şi cetatea
de la Nufăru sunt singurele cetăţi bizantine construite de la zero de pe teritoriul dobrogean.
Prezenţa armatelor ruseşti şi ale aliaţilor în Dobrogea e o realitate dovedită şi arheologic, nu
numai documentar. De ce nu ar fi trecut aceştia şi pe la complexul monastic de la Basarabi-
Murfatlar? În fond, acest loc se află exact pe drumul de la Silistra la Constanţa sau către
Nufăru”.

Tot în 2008, Ionuţ Holubeanu de la Facultatea de Teologie din Constanţa - în zona căreia
este complexul de Biserici de la Basarabi-Murfatlar, inscripţionate cu zeci de semne regale
“IYI” / după cum a documentat şi Dr. Petar Dobrev - a enunţat: “Arhitectura e specifică
secolului IV, însă nu s-au găsit dovezi suplimentare. În cea mai mare biserică e reprezentat
Sf. Teodor. În acea vreme de funcţionare a sa, complexul oglindea mozaicul etnic al
regiunii. S-au descoperit şi schelete ale unor nordici, probabil erau vikingi, căci pe aici, pe
malul vestic al Mării Negre, trecea drumul cunoscut ‘de la varegi la greci’, adică de la
vikingi la bizantini. E posibil ca unii vikingi să fi murit în zonă sau chiar să fi rămas să
vieţuiască. Alţii spun că au fost şi bizantini, căci avem inscripţii nu numai în rune, ci şi în
greacă. Iar alţii spun că au fost şi autohtoni, proto-români - deci strămoşii noştri - pentru că
inscripţiile acestea în limba greacă au greşeli de ortografie şi e clar că au fost scrise de
cineva care nu stăpânea foarte bine alfabetul grecesc. Cea mai sigură ipoteză este că la
Basarabi a fost un loc de pelerinaj”. (Amplificarea atracţiei pentru o varietate de creştini -
dar nu numai - datorându-se şi celebrei Podgorii Murfatlar de acolo, aparţinând
cârmuitorilor Vlaşcăi de la Dârstor / prima Ţară Rumână independentă). În imaginile
următoare se pot vedea în paralel Coloana Cerului din neoliticul Oltean - după cum a studiat
arheologul Român Dumitru Berciu în 1939 - și Arborele Vieții, emblematic stilizat “iYi” (în
pronunţie “iui” / “io”, legat de iluminare):

În 2011, Dr. Mihai Opreanu a consemnat: “Ansamblul din Murfatlar (Basarabi) e datat în
secolele IX-XI şi este alcătuit dintr-o serie de încăperi rupestre, printre care se numără 4
bisericuţe, locuinţe, cavouri, galerii ramificate, grupate în mai multe zone cu legături între
ele. Săpate în masivul de cretă, ele reproduc şi amplifică în sculptură, spaţii şi volume
cunoscute în arhitectura construită a secolelor VII-X. Atât pe paramentele încăperilor cât şi
ale carierei vechi, au fost incizate cu unelte ascuţite desene cu caracter laic şi religios. În
strânsă legătură cu desenele, sunt incizate inscripţii. Cea mai mare parte a inscripţiilor e într-
o scriere enigmatică ce n-a putut fi descifrată până în prezent; este asemănătoare cu scrierea
runică, ce se întâlneşte în Scandinavia. În strânsă legătură cu ansamblul rupestru, a fost
degajată în imediata lui apropiere o aşezare formată din locuinţe construite deasupra
terenului din materiale locale, vetre de foc şi un cimitir”. Atestarea din secolul X la
Basarabi-Murfatlar (în cea mai mare Biserică de acolo) a liderilor Gherga -
judecătorul George şi jupanul Gheorghe - confirmă schema de putere a primei Ţări Rumâne
formată în regiune din secolul precedent, IX. La sfârşitul aceluiaşi secol IX, a fost
documentată istoric existenţa altei Ţări Române, cârmuită de Timoceanul Glad din Vidin,
extinsă preponderent în Banat (regiunea cu actuala răspândire nominală Gherga cea mai
bogată); iată aşadar 2 Ţări Române în secolul IX - în legătură directă cu Gherga - ambele pe
Valea Dunării, cea a foştilor Geţi în Bălţile şi Delta Dunării şi cea a foştilor Daci de la
Defileul Dunării, amândouă formaţiunile fiind manifestări atât autonome Valahe / Rumâne
faţă de imperialii Balcanici, cât şi de evidentă emancipare în străvechea vatră autohtonă.
Românii / Ru-mânii - Oamenii de pe Râurile ce curg pe Văi - erau Valahi, care trăiau pe
malurile apelor cu valuri iar Dunărea (cea mai mare apă din spaţiul lor Valah / Ţara
Românească de pildă având denumirea de Valahia până în Epoca Modernă) produce cele
mai importante valuri, aşadar fiind şi natural firească apariţia primelor Ţări Române pe
Valea Dunării, Valahii nefiind doar pe câte o Vale oarecare, ci mai ales în Valea celei mai
mari ape. Ambele Ţări Române formate în secolul IX (cea din Bălţile şi Delta Dunării +
Dobrogea, respectiv cea de la Defileul Dunării, cuprinzând mai ales Timocul + Banatul), au
fost vasale în secolul X - Imperiului Bizantin / cea Estică, respectiv Imperiului Scito-Vlah =
Bulgaro-Armân / cea Vestică - şi au fost ocupate în secolul XI de Nordici: Voivodatul
apusean de Unguri iar Voivodatul răsăritean de Cumani (la 2 decenii după ocuparea
Banatului de către Unguri). Prima Ţară Română independentă așadar a dăinuit în perioada
836-1048: a fost centrată pe Bălţile şi Delta Dunării, era creştină iar printre cârmuitorii săi
au fost Ghergani, ca jupanul Gheorghe şi judecătorul George, menţionaţi la 982 în cea mai
mare Biserică rupestră de la Basarabi-Murfatlar, la graniţa cu Imperiul Bizantin (marcată de
Valul de pământ dintre Cernavodă / “Cerna-Vodă” şi Constanţa); la disoluţie, părţile sale
apusene au fost stăpânite de vasalii bizantini din Dârstor / Silistra în S Dunării - în 1054 a
intervenit schisma creştină - respectiv de Vodă Vlad în N Dunării / Muntenia (după cum a
consemnat “Codexul Rohonc” găsit la Rechnitz / Rohonc 47,18 lat. N, 16,26 long. E în
Burgenland, fosta zonă Vlahă de la actuala graniţă dintre Austria şi Ungaria - vecină cu
Savaria de unde a fost Sf. Martin din Tours în secolul IV = protectorul dinaștilor
Merovingieni ai Francilor - cronică scrisă cu caractere semănând celor din Bisericile
rupestre de la Basarabi-Murfatlar dar și cu anteriorul script al Tezaurului Avarilor de la
Sânnicolau Mare / Banat). Ordinul Cavalerilor Templieri - înființat după schismă de
Biserica Catolică - respecta Crucea Ortodoxă (îndeosebi deoarece afacerile Cavalerilor
Templieri erau foarte mari printre creștinii orientali) și printre motivele interzicerii
Ordinului Templier în 1307 de către Biserica Catolică a fost inclusiv demonizarea denumită
“Baphomet” în genul “Bisericii orientale” / “Basilicii profetului Mahomed” iar relațiile
respective ulterior au fost preluate în secret de către masoni, care până în Epoca Modernă
stimează semnul considerat diavolesc Baphomet.
 Crucea Ortodoxă

În “Istoria Românilor pentru poporul Românesc” din 1926, academicianul A/Român

Niculae Iorga a scris: “Puțin după anul 1000, pe vremea Pecenegilor, cu îngăduința acelora
și oarecum sub înrâurirea bizantinilor din vecinătate - care aveau Marea și Dunărea -
căpetenii Românești au întemeiat, cu ajutorul locuitorilor din orașele care se păstrau, cele
dintâi State ale noastre, între Silistra și cetatea Vicina a Dobrogii. De pe urma acelui Stat, se
cheamă ‘Vlașca’ (Slavonește, pentru ‘Țara-Românească’) unul din județele de câmp
Muntene. Dunărea rămânea în tot acest timp împărătească / bizantină, cu străji pe amândouă
malurile”. Codicele “Rohonc” - păstrat de Academia Ungariei - fiind copia din secolul XVI
a primei Cronici Muntene, prezintă aspecte din secolele XI şi XII (între pierderea Dobrogei
de către prima Ţară Română şi includerea apoi a primei Țări Rumâne independente în
Imperiul Româno-Bulgar); documentul a ajuns în răsăritul Austriei probabil datorită
înrudirii localei Dinastii Babenberg cu Dinastia Română a Basarabilor (care a cârmuit pe
Valea Dunării inferioare şi îndeosebi în N Dunării la începutul mileniului II): e de observat
că în secolul XV a existat înrudirea dintre Rohonci și Vlahii Grgur = boieri de Corbu având
reședința în Ținutul Lika din Croația la Udbina 44,31 lat. N, 15,45 long. E, după cum a
documentat în 2018 cercetătorul Român Pompiliu Sfera din Serbia (transmiterea Cronicii
“Rohonc” putând fi prin acei Grgur, documentați ca nobili Vlahi puternici pentru secole în
acele părți, legați la sfârșitul secolului XI inclusiv de fondatorul George al Dinastiei Negru
Vodă din fruntea Românilor Carpatici). După cum a studiat Dr. Dumitru Țeicu 1954-2018 -
directorul “Muzeului Banatului Montan” din Reșița / reședința județului Caraș-Severin - în
“Geografia ecleziastică a Banatului Medieval” din 2007, la circa un km răsărit / în amonte
de portul Periam 46,02 lat. N, 20,52 long. E / județul Timiș de pe Râul Mureș, zis Grădiște
în Română, respectiv Priamus în Latină, exista pe malul Bănățean de la sfârșitul secolului
XII Mănăstirea Benedictină Rohonca, spre localitatea Satu Mare 46,04 lat. N, 20,57 long. E
(Ungurește “Temes-Nagy-Falu”): de acolo binecuvântații călugări “negri” țineau legăturile
cu vasta rețea Benedictină Medievală (care - conform cercetătorilor Marcel Pacaut și
Jacques Rossiaud în 1982 - încă de la sfârșitul secolului XI depășea în Europa mia de
locașuri); Mănăstirea Rohonca din Banat, împroprietărită de regele Arpadian Andrei II în
1232 cu moșia “Terra Jara” din comitatul Cenadului, a fost distrusă de invazia Tătaro-
Mongolă din 1241 iar apariția Rohoncă ulterioară din partea opusă a Panoniei - unde a fost
păstrat Codicele “Rohonc” - poate fi corelată cu evenimentul respectiv (datorită atacului
răsăritenilor din secolul XIII, acea Cronică - puternic marcată creștin, așa cum se poate
vedea în document - a fost salvată în apus). În 2016, soții Țiplic de la Universitatea “Lucian
Blaga” din Sibiu au documentat asaltul catolic dinspre Nord asupra Românilor din Sudul
Ardealului - cu bej pe harta următoare - înaintea invaziei Mongolo-Tătare din 1241 (absența
penetrării catolice însemna deosebita organizare Românească la poalele Nordice ale
Carpaților Meridionali / gospodărirea în zonele respective fiind exercitată de către dinaștii
Negru):

Se poate observa continuitatea Voivodală Românească începând cu anul 836: de-a lungul a
peste 2 secole, dezvoltarea unor localităţi ale sale au atins niveluri extraordinare pentru
Europa vremurilor, însă în 1048 bogata regiune a Dobrogei a fost ocupată de Pecenegi şi
Cumani, până în 1185 teritoriul Ţării Române extinzându-se spre V, din Muntenia în Oltenia
(“Cronica Rohonc” - începând de la Vodă Vlad - acoperind concludent tocmai acea
perioadă); apoi, în cadrul Imperiului Româno-Bulgar din 1185-1242 (de la înfiinţare până la
năvala Mongolă), în N Carpaţilor Meridionali a dominat Dinastia G/herţegului Negru Vodă,
Cavalerul Gregorie Veneţianul fiind - de la început - emblematic pentru aceea / ajutând
decisiv instalarea imperială a Dinastiei Asan la Târnovo / Bulgaria, în 1290 datorită
înfrângerii Cumanilor fiind întemeierea oficială a Ţării Româneşti, prin “descălecare”, fapt
reţinut istoric ca debutul unui “nou” Voivodat, al UngroVlahiei, adică al Vlahilor de lângă
Unguri.

Prima Cronică Munteană: “Codicele Rohonc”

De la sfârşitul secolului III (după 275 - adică după retragerea Romanilor din N Dunării în S
Dunării - cei de pe malul stâng al Istrului / Dunării inferioare, dintre Banat / Panonia şi
Deltă, s-au putut auto-organiza, chiar dacă au fost hărţuiţi pentru vasalitate imperială în
următorul secol de către cei din S şi apoi de migratorii din N, etc). Propriu-zisa emancipare
Vlahă în Dobrogea a fost încă de la mijlocul secolului V, soţia Hună a cârmuitorului
Blachernos de acolo ridicând în Tracia la Constantinopol (capitala Imperiului Bizantin de
120 ani) Biserica “Blachernae” pentru nobilul său soţ răposat: el era din familia imperială,
căci nu numai prinţesa Pulcheria din Dinastia Teodosiană a ajutat ridicarea edificului creştin
dar şi fondatorul Dinastiei Trace a Imperiului Bizantin în acelaşi secol a fost înhumat acolo.
În secolul următor, la Lazu / judeţul Constanţa a fost îngropat creştinul Gheorghi, de la care
a rămas crucea de marmură inscripţionată în aşa-numită Latină vulgară iar în secolul VII,
datorită Elenizării Bizanţului, Vlahii s-au auto-determinat / s-au delimitat în Imperiu, din
anul 680 inclusiv cei Dobrogeni preferând intrarea în Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân,
acceptând separarea de bizantini până în secolul IX, când contextul i-a determinat să-şi
formeze propria Ţară Română, pe ambele maluri ale Dunării de Jos: Dobrogean şi Muntean
(curând - în acelaşi secol IX - în susul Dunării, la Gherdap / tot pe ambele maluri ale
Fluviului, s-a consolidat şi cealaltă Ţară Română, cea apuseană, vasală Imperiului Scito-
Vlah / Bulgaro-Armân, ambele Voivodate Româneşti din Valea Dunării existând dinaintea
sosirii Ungurilor în Panonia, care atunci când au năvălit s-au confruntat cu alte 2 Voivodate
Româneşti ale acelui secol IX, aflate pe cele 2 părţi ale Carpaţilor Apuseni, în Ardeal
Voivodatul cârmuit de Gelu iar în Crişana Voivodatul cârmuit de Menu-morut). Este de ştiut
că în timpul Hunilor (secolul V), atât formaţiunea Dobrogeană cârmuită de nobilul
Blachernos / Vlachern, cât şi cele 2 formaţiuni din apusul Carpaţilor - a Banatului sub
cârmuirea lui Zerkon şi a Crişanei cârmuită de dinastia din care era Menumorut - existau,
însă de-a lungul timpului n-au fost independente ori de sine stătătoare / aşa ca prima Ţară
Română de la Dunărea inferioară, cea din secolul IX. Dr. Marki Sandor a reflectat datele din
Cronica “Gesta Hungarorum” pe harta înfăţişând situaţia relatată de acel document la
momentul sosirii Ungurilor în Panonia (anul 896):

Privind situația de la Dunărea inferioară din acele timpuri Medievale, au fost de pildă și
hărți Germane, ca de exemplu cea din “Atlasul Istorico-Geografic” publicat în Berlin la
1824 despre anul 900 - cu existența a 5 formațiuni teritoriale Românești - ori alta prezentând
principate Române în timpul cruciadei din 1190 condusă de împăratul Frederic “Barbă
Roșie”, etc. Istoricul Dobrogean Mehmet Ali Ekrem a realizat în 1977 lucrarea “Din istoria
turcilor dobrogeni” (interzisă de regimul comunist, publicată după Revoluţia Română ce a
avut loc în 1989), în care a scris: “Menţiunea documentară despre existenţa ‘Ţării
românilor’ în veacul IX e în textul cronicii ‘Oguzname’ (‘Cronica Hanului Oguz’ = cea mai
veche cronică turcă), din care reiese că ‘Ţara românilor n-a voit să se supună lui Oguz Han,
care a trimis împotriva ei o oaste numeroasă’. Dobrogea - veche provincie istorică între
Dunăre şi Marea Neagră - a fost locuită în timpuri străvechi de geto-daci şi sciţi. Cu alte
cuvinte, sciţii au fost primul popor proto-turc, care - sosind din Asia Centrală - a intrat în
contact cu dacii. Regretatul turcolog Mihail Guboglu susţinea că în vinele sciţilor ‘curgea
cel mai vechi sânge proto-turc’ (alţi cercetători au afirmat că sciţii erau de origine iraniană).
Începând cu perioada romană, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră - Dobrogea - a
căpătat denumirea latină de Sciţia Minor (ulterior, populaţia scită stabilită în Sciţia Minor /
Dobrogea a fost asimilată). După scindarea Imperiului roman - sfârşitul secolului IV -
Dobrogea a revenit Imperiului bizantin, până la începutul secolului VII, când a fost părăsită,
sub presiunea avarilor (popor de origine turcă) şi apoi a făcut parte din primul ţarat bulgar.
Începând cu secolul IX au apărut primele popoare turceşti propriu-zise, sosite pe acest
teritoriu din Asia Centrală, parcurgând distanţe imense prin nordul şi sudul Mării Negre.
Primii au sosit pecenegii, ramura vestică a turcilor oguzi / vechi (turcii albaştri au fost
strămoşii comuni ai tuturor turcilor); în anul 1048 - cu învoirea împăratului bizantin
Constantin Monomahul - o parte din ei s-a stabilit în Dobrogea (ei organizau incursiuni în
sudul Dunării şi înainte de acea dată, în sprijinul acestei afirmaţii ţinând să menţionăm
informaţia potrivit căreia valul de piatră dintre Cernavodă şi Constanţa a fost înălţat de către
bizantini la sfârşitul secolului X, ca linie de apărare împotriva duşmanilor din nord, ‘în
primul rând contra pecenegilor, care apăruseră la Dunărea de Jos’, după cum au studiat Ion
Barnea şi Ştefan Ştefănescu). Uzii au fost următorul grup etnic turc propriu-zis - al doilea -
stabilit în Dobrogea în anul 1064, venind tot dinspre Asia Centrală (şi ei erau din aripa
vestică a oguzilor); acea populaţie a fost menţionată de izvoarele ruseşti sub numele de
‘torki’ iar în izvoarele bizantine cu numele de ‘uz’ (era aşa de numeroasă încât începuse să
trezească o anumită îngrijorare printre ruşi). Când uzii au trecut Dunărea, au fost învinşi de
către pecenegi, însărcinaţi cu paza frontierei dunărene; acelei înfrângeri i s-a adăugat şi o
molimă groaznică (astfel, câţi au mai rămas dintre uzi - consideraţi în vechile cronici ‘cei
mai însemnaţi dintre pecenegi din punct de vedere al nobleţei neamului şi al numărului’ - s-
au aşezat în Macedonia şi în Dobrogea, formând actuala populaţie găgăuză, ştiută ca de
gardieni, porecliţi ‘ciutaci’). Cumanii - numiţi latin ‘cuni’ - au constituit al treilea grup de
populaţie turcă stabilită în Dobrogea; ei aveau tenul alb şi părul blond-roşcat, cu o
construcţie robustă şi proporţionată (femeile cumane erau foarte frumoase). Este de ştiut că
în perioada dinastiei sasanide 226-651 prezenţa cumanilor a fost atestată în zona nord-
pontică (inclusiv în vechea cronică gruzină / georgiană). Cumanii - deşi au fost în contact cu
românii din secolul IX - au atins masiv linia Dunării abia în anul 1067, împingându-i pe uzi
în sudul fluviului. Marea majoritate a cumanilor locuia în zona Dunării de Jos şi de aceea
erau numiţi cei ‘de la Dunăre’; cumanii - în colaborare cu pecenegii - au organizat
numeroase expediţii în sud împotriva Bizanţului, în apus împotriva ungurilor iar în răsărit
împotriva ruşilor. Prezenţa populaţiilor migratoare de păstori pecenegi, uzi şi cumani în
România este dovedită de o seamă de toponime, ca şi de unele documente istorice; membri
ai triburilor pecenege şi cumane au pătruns chiar în rândul clasei stăpânitoare româneşti.
Următorul grup de populaţie turcă stabilită în Dobrogea l-au constituit tătarii (renumitul
cărturar Mahmut Kaşgarli - care a trăit şi scris în secolul XI - i-a menţionat printre triburile
turce din Asia septentrională). Victoria obţinută pe râul Kalka - în anul 1223 - asupra ruşilor
a deschis drumul forţelor lui Ghenghiz Han spre alte regiuni din Europa. Este ştiut că Berke
Han (1257-1264), după ce a islamizat Hoarda de Aur, a stabilit relaţii strânse cu lumea
musulmană din Orient; urmaşii prinţului Nogai (1266-1299) s-au aşezat la Isaccea şi
teritoriul stăpânit se întindea până la Porţile de Fier. O altă mărturie referitoare la populaţia
turcă din Dobrogea întâlnim la geograful arab Abdulfeda (1273-1331): ‘Isaccea e un oraş în
Ţara Vlahilor’; din menţiune reiese că Isaccea era una din localităţile unde alături de
populaţia românească se stabilise - în Evul Mediu - şi populaţie de origine turcă. Stabilirea
unei numeroase populaţii dintre turcii selciugizi, în anul 1263 - la Babadag, sub conducerea
dervişului Sarî Dede - a constituit preludiul aşezării turcilor osmanlîi de mai târziu, venind
din Anatolia / Asia Mică în Dobrogea (mausoleul lui Sarî Dede se află şi astăzi la Babadag /
Baba-Dag); unii dintre cei stabiliţi definitiv pe pământul Dobrogei s-au creştinat, dând
naştere populaţiei actuale găgăuze iar alţii au intrat în masa turcilor musulmani. Despre
populaţia turcă din sudul Dobrogei - cunoscută sub numele de ‘gîrgialî’ - se crede că ar fi
urmaşi ai turcilor sosiţi împreună cu Sarî Dede. Populaţia de origine turcă din Dobrogea
descinde atât din grupurile etnice sosite pe drumul stepelor nord-pontice, cât şi din grupurile
de oguzi sosiţi pe drumul meridional; izvoarele relevă faptul că grupurile de pecenegi, uzi,
cumani, tătari, cât şi oguzii au vatră comună de formare în Asia Centrală şi aparţin aceleiaşi
mari comunităţi a popoarelor turce. În secolul VIII, pecenegii ocupau regiunile din jurul
lacurilor Issîk / Kîrgâ-stan şi Balkaş / Kazah-stan, din Asia Centrală, alcătuind ramura
apuseană a turcilor vechi din confederaţia oguză. Uzii formau aripa vestică a populaţiei
turce oguze. Originea cumanilor constituie încă o problemă nerezolvată pentru oamenii de
ştiinţă; unii specialişti au avansat ideea originii indo-europene a cumanilor (există însă
consens în ceea ce priveşte faptul că triburile cumane ulterior au fost asimilate de popoarele
turce). De altfel, Asia a constituit un uriaş ‘creuzet’ unde s-au produs ‘marile revoluţii
etnice’. În ceea ce priveşte ramura tătară a strămoşilor turcilor dobrogeni, cel mai vechi
document cunoscut până acum - şi anume inscripţiile de pe valea fluviului Orhon /
Mongolia, datând din 731 - menţiona acea ramură etnică printre triburile turce. Izvoarele
musulmane din secolul X îi încadrau pe tătari în ‘familia turcilor oguzi’. Etnonimul ‘tatar’ -
întâlnit în secolul V şi în analele chineze - s-a generalizat după formarea Hoardei de Aur;
Genghiz Han - care a dirijat în Asia o uriaşă forţă militară şi politică - era o personalitate
tătară, statul creat de el fiind condus de tătari (‘oguz’ venea de la numele comandantului
Selciuk iar ‘osmanlî’ / otoman de la numele fondatorului Imperiului otoman, Osman). Turcii
difereau ca tipuri între ei, fiind bruneţi la sud, blonzi la nord, mongoloizi la est şi indo-
europeni la vest; ni se pare foarte interesant faptul că printre turcii şi tătarii din Dobrogea se
întâlneşte şi astăzi tipul blond-roşcat: nu există nici o îndoială că această culoare specifică
este moştenită de la cumani. Orice cetăţean de origine turcă din Dobrogea - tânăr sau bătrân
- ştie precis dacă aparţine subramurii gîrgeali / nogai, kerci, tat, etc. Cercetările arheologilor
români au dus la descoperirea unor morminte pecenege, cumane, oguze pe teritoriul
României; acele populaţii adorau zeii pământului şi ai apei, crezând în existenţa unei lumi
dincolo de mormânt. Uzii / oguzii cunoşteau sculptura în lemn; astfel de statui au existat
până în secolul XVIII şi la populaţia cazahă, din Asia Centrală. În Dobrogea - aproape de
Năvodari - se află un sat numit ‘Şaman’ (azi Luminiţa, în comuna Corbu - fostă Kargalîk -
judeţul Constanţa); este probabil că acest sat a fost întemeiat (sau locuit) de un şaman.
Cultul focului e atestat cu pregnanţă în manifestările prilejuite de sosirea primăverii: la
Naurez / Nevruz - între 9 şi 21 martie - turcii dobrogeni aprind focuri mari şi toţi sar peste
foc; potrivit cultului focului, în felul acesta omul se purifică de duhurile rele. În folclorul
turcilor dobrogeni se păstrează şi urmele cultului unor animale, cum ar fi de pildă cultul
lupului, ursului, caprei, taurului, calului, etc. În epopeea naţională turcă despre ciclopul
‘Dede Korkut’, lupul este înfăţişat ca animal sfânt; până nu demult, în Dobrogea copiii
obişnuiau să poarte la gât un talisman alcătuit din păr şi colţi de lup, înfăşuraţi într-o cârpă
(colţii şi părul de lup se credea că protejau împotriva nenorocirilor, căci lupul era considerat
un animal ce aducea noroc). Colindele au o poleială de natură religioasă; lumea turcă -
înaintea adoptării islamului - a avut o serie de alte credinţe, mai vechi: aceste credinţe s-au
păstrat în tradiţie şi după trecerea la islam. Credinţa nomadului şi ţăranului turcmen era un
sincretism rezultat din îmbinarea tradiţiilor idolatrice vechi turceşti cu vechi credinţe locale.
O caracteristică a folclorului este atenţia acordată sosirii primăverii; colindul - numit
‘navrez’ este un imn închinat frumuseţii primăverii şi un îndemn în acelaşi timp pentru
munca câmpului, între 9 şi 15 martie tinerii şi copiii pornind în grupuri cu colindul (fiecare
grup ducând o creangă mare împodobită):
Priveşte, a sosit primăvara!
Fă-mi un dar pentru această veste!
Ogorul să-ţi fie verde ca raiul.
Frumoasă primăvară, alungă-mi tristeţea!
A sosit primăvara!
Auziţi voi oameni de pretutindeni,
Plugurile s-au înfipt în ţărână.
Frumoasă primăvară, alungă-mi tristeţea!
A sosit primăvara! E lumină peste tot
Vitele slăbite (iarna)
Încep acum să năpârlească.
Frumoasă primăvară, alungă-mi tristeţea!
A sosit primăvara! Va fi şi vară!
Sosesc cocorii din văzduh,
Cântă privighetorile.
Frumoasă primăvară, alungă-mi tristeţea!
A sosit primăvara!
Înfloreşte grădina din faţa casei tale
Caută mătuşă în boccea şi fă-ne dar o năframă sau bani
Frumoasă primăvară, alungă-mi tristeţea.
Cei sosiţi din Anatolia şi Crimeea ziceau cântecului ‘turku’ iar catrenelor ‘mani’ (‘gîr’ în
Dobrogea). Islamizarea turcilor dobrogeni s-a făcut odată cu islamizarea Hoardei de Aur,
adică la sfârşitul secolului XIII, supuşii lui Berke Han părăsindu-şi vechea lor credinţă -
şamanismul - şi devenind apoi musulmani. În 1557, Erasm Otwinostski a scris despre
zidul ce începea la Poarta Albă şi se întindea până la Marea Albă / Marmara, ce a fost zidit
din cauza deselor năvăliri ale bulgarilor, tătarilor pecenegi şi cumanilor în Grecia (adică
Bizanţ). Mangalia a fost cucerită de Baiazid, care i-a dărâmat cetatea şi a instalat acolo
oguzi din Anatolia, localitatea fiind populată de lazi islamizaţi (georgieni, vorbind un dialect
specific). În 1864, mii de cerchezi s-au aşezat în Dobrogea. În Dobrogea otomană erau 2
aşezări Kargalîk - de Sus / Gargalâcul Mare devenit Corbu şi de Jos / Gargalâcul Mic
devenit Stanca, acum în aceeaşi comună Corbu din judeţul Constanţa - Kartal / Şoimu,
Herghelegi şi Gherherli în domeniul Babadagului, etc. Tătarii şi turcii din Dobrogea sunt
urmaşii atât ai grupurilor etnice turce sosite pe drumul stepelor nord-pontice, cât şi al celor
sudice (oguze) sosite pe drumul meridional; populaţia respectivă s-a aşezat în Dobrogea cu
aproximativ un mileniu în urmă”.

“Cronica Oguz-nâme” e acum păstrată în Biblioteca Centrală din Aşgabat 37,58 lat. N,
58,20 long. E / capitala Turkmenă (Turkmenia / Turkmeni-stanul e Țara de pe litoralul
răsăritean Caspic, la N de Iran şi de Afgani-stan); manuscrisul cuprinde istoria Turcilor până
în 1035 şi a fost scris în Geaga-tai (limba vorbită pe atunci de Afganii Nordici, de Uzbeci şi
de Kyrgyzi, utilizând litere Arabe). “Cronica Oguznâme” a consemnat: “Când Kipceak a
crescut mare şi a devenit voinic, Țările Başchirilor, Maghiarilor, Ruşilor şi Românilor i-au
devenit duşmane; atunci hanul Oguz i-a oferit lui Kipceak ostaşi şi i-a poruncit să meargă în
părţile de la Volga şi Don ca să-i aducă pe inamici sub ascultare” (menţionând şi “Apa
Valahilor” care separa Ţara Cumanilor de Ţara Valahilor); se poate observa la Kipceak /
Kipsac că invers era Caspik. Academicianul Nicolae Dabija în cartea “În căutarea
identităţii” din 2002 a afirmat: “Deci exista o ţară a valahilor care a avut puterea să i se
opună marelui han Oguz, de vreme ce acela a pornit cu hoarda sa împotriva ei; dacă valahii
aveau oaste, capabilă să-l înfrunte pe Oguz-han, aveau deci şi o formă de organizare statală
încă din secolul IX”. Oguzii / Guzii au fost urmaşii Guţilor (strămoşii Geţilor, începând cu
MasaGeţii / Marii Geţi).
 Din bărbații Kazahi, 8% sunt genetic “N”
În 2015, istoricul Ilhan Cengiz a scris: “Haplogrupul ‘N’ - cu procent ridicat între Tătari - a
fost prezent la proto-Turci, fiind destul de răspândit și printre Oguzii din Turcia; acestea
indică faptul că Oguzii genetic ‘N’ - în drumul lor spre Asia Mică - au plecat din zona aflată
între Caspica și Ural (caracteristica haplogrupului ‘N’ este că apare frecvent în Nordul
EurAsiei, concentrația sa crescând spre miazănoapte)”. Despre Gîrgeali - în Dobrogea
rămaşi ca oamenii hanului Tătar Nogai - e de remarcat că genetic în prezent aparţin grupului
Gherga în proporţia de 16%; răspândirea Gîrgealilor Nogai în prezent este mai ales în
Daghe-stan, Cecenia şi Cerchezia / toate vecine cu Georgia. Mai îndepărtat, la răsărit de
Volga şi de Marea Caspică, hoardele constituante Kazahe ale Casah-stanului / Kazah-
stanului au fost ştiute Medieval cu denumirea de “Juz” (jumătatea apuseană a Țării - întinsă
între Caspica şi China - fiind a Micilor Juzi / Juţi, urmaşi Nogai, adică Gîrgeali):

Despre endoreicul Lac Issîk 42,25 lat. N, 77,15 long. E din Kyrgy-stan - după cum a notat
cercetătoarea Română Adina Murat în 2011 - “localnicii afirmă că găzduia la începutul
timpului nişte creaturi umane foarte înalte: stăpânii Pământului, fără nas şi urechi, după cum
au studiat inclusiv Paul Stonehill şi Philip Mantle, că la fel au fost mumificaţi şi unii
Egipteni. Uriaşii marini au fost semnalaţi în diverse variante şi în alte colţuri ale lumii, fiind
prezenţi în mitologii ca zei civilizatori. O legendă kirkiză vorbeşte de un întreg oraş
scufundat în lac; conducătorul atunci era regele Ossounes. În mileniul I î.C., pe malul
lacului se întindea o metropolă bogată a masageţilor. Mormintele se aflau la 5 metri
adâncime şi a fost nevoie de scufundători ca să cerceteze siturile arheologice. În morminte
s-au găsit adevărate comori, pe 2 artefacte de aur fiind reprezentate fiinţe umanoide cu
coadă de peşte”. Despre Bazinul endoreic e de ştiut că defineşte zona din care apele nu ating
oceanul planetar (numele legendarului rege Ossounes / “Oss-Ounes” - rezonând cu AsAn - a
fost semnificativ, însemnând stăpânul “oceanului” de acolo); harta următoare înfăţişează
principalele arii de drenare din Africa şi EurAsia (putându-se observa şi alte fapte
interesante, de exemplu că din Europa şi din Africa Văile Dunării şi Nilului aparţin aceluiaşi
uriaș Bazin, anume cel Mediteran):

Aşadar, Armânii / Vlahii (din S Dunării) împreună cu Rumânii / Valahii (din N Dunării) au
întemeiat prima Ţară Română / Valahă Medievală independentă în apusul Mării Negre, la
Dunărea inferioară; în acelaşi secol IX, o altă Ţară Română / Valahă luase fiinţă în susul
Dunării, cuprinzând îndeosebi Timocul şi Banatul, la sfârşitul acelui secol ajunsă sub
cârmuirea Dinastiei Armânului Glad, formaţiunea din Crişana - cârmuită de Dinastia lui
MenuMorut - emancipându-se iar în Ardeal a apărut Voivodatul lui Gelu, vecin cu ambele şi
în colaborare cu ele: toate acele formaţiuni Româneşti / Valahe Nord Dunărene - anterioare
chiar celei de la Dunărea inferioară - n-au fost însă independente (ca şi prima Ţară Română,
de la Dunărea de Jos), ci după ieșirea din dominația Imperiului Avar au fost vasale
Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân. De altfel, de ambele părţi ale Dunării, din secolul
IX au fost întemeiate mai multe Vlăhii / “Românii populare”, cu manifestări în secolele X-
XI, în secolul XII constituindu-se chiar Imperiul Româno-Bulgar iar apoi - în secolul XIII -
formându-se Ţara Românească. Privind sfârșitul secolului X, imediat după ce capitala
comună Rumâno-Rusă de la Nufăru / Dobrogea și-a încheiat existența (anul 972), se pot
observa paralelele Gherga dintre 2 complexe religioase importante creștinilor acelor
vremuri, ambele situate în NE Balcanic, anume Dobrogeanul Basarabi-Murfatlar - unde au
fost atestați în anul 982 cârmuitorii Ghergani, anume judecătorul George și jupanul
Gheorghe - respectiv Makedonul Munte Athos din răsăritul Peninsulei Chalki-diki, unde
pictorul Gheorghe, specialist în miniaturi / zis ca atare “Zugravul” a început tocmai în anul
972 ceea ce a devenit Mănăstirea Zografu dragă Bulgarilor iar în anul 980 navigatorul
Gheorghios / zis “Helandarios” a început ceea ce a devenit Mănăstirea Hilandar dragă
Sârbilor; Dr. Kyrill Pavlikianov - profesor la Universitatea din Sofia / capitala Bulgariei - a
scris despre “Cordonul ombilical al Bisericilor din Bulgaria și Serbia cu Muntele Athos” în
2008: “Fără îndoială, ctitorii - contemporani - ai Mănăstirilor Zografu și Hilandar au fost
Greci. Ghiorghios ‘Pictorul’ = ‘Zographos’ a fost confirmat de ‘Typikonul’ din ‘Arhivele
Athos’ la 972 (semnătura sa Γεώργιος ὁ ζωγράφος de întemeietor și ca egumen / stareț a fost
înregistrată la 18 VIII 980). În anul 982, corăbierul Giorgio - un ex-marinar care avea o
galeră - a ctitorit Mănăstirea Hilandar, pentru întemeierea căreia a colaborat cu vecinii Iviri /
Georgieni Tornikios și Eutimio, corespunzător notiței despre tranzacționarea terenului din
‘Arhivele Athos’, Mănăstire preluată mult ulterior (după peste 2 secole) de Sârbi”. Se poate
remarca faptul că Medievalii Aromâni / Valahi au fost frecvent menționați ca “Greci”: ei
știau Latinește și erau diferiți de Eleni (aflați în Sudul Balcanilor, unii dintre Elenii
Medievali emancipându-se la Curtea Imperiului Bizantin - ceea ce nu era agreat de către
restul Balcanicilor - iar în consecință, stabilirile Elenilor printre Balcanicii Nordici nu au
fost bine venite); pe atunci, Armânii / Vlahi erau o forță în N Balcanic. Existenţa primei Ţări
Române independente - după 212 ani de funcţionare - în întâia sa formă a luat sfârşit
datorită ocupării răsăritului ei în 1048 de către peste 20 de mii de Pecenegi, conduşi de
Kegen (din 1037 - corespunzător “Cronicii Rohonc” - Ţara Română era cârmuită de Vodă
Vlad, care după 11 ani s-a retras cu stăpânirea doar în partea Vestică / Muntenia, Pecenegii
intrând în posesia părţii Estice / Dobrogei); împăratul bizantin i-a dat acelui Kegen titlul de
“patriciu”, oamenii lui creştinându-se acolo. După destrămarea primei Ţări Române
independente - adică după secolul XI, nucleul ei independent atunci fiind doar în Muntenia -
onomastica Dicienilor retraşi în Deltă (Dobrogeni autohtoni, care se numeau aşa datorită
cetăţii Vicina - principala lor bază - vorbind un Grai Român amestecat cu Greacă datorită
colaborărilor cu bizantinii) s-a regăsit sub forma Mănăstirii Deciana / “Veliko Deceanski”:
cel mai grozav aşezământ în stil bizantin din Kosovo - regiune populată majoritar de
Aromâni / Vlahi până în secolul XIV - de pildă academicianul Alexandru Xenopol făcând
legătura între Vicina / intrată în negoţ cu Genova şi Albania (în Kosovo / Coşava pe atunci
erau importanţi cnezii Armâni Gherga - cârmuitorii Vlahilor / Armânilor din regiune - dintre
ei remarcându-se Nicolae Gherga, devenit Sf. Nicodim de la Tismana, pomenit de Biserica
Ortodoxă Română în a doua zi de Crăciun).

Vlăhii / “Românii populare”

Despre “Romanitatea românilor”, Dr. Adolf Armbruster 1941-2001 a scris: “Împăratul
bizantin Constantin Porfirogenetul a înfăţişat în ‘Administrarea Imperiului’ deosebit de bine
întrepătrunderea lumii paleo-slave cu cea proto-românească, venind parcă să confirme teoria
‘pânzelor de populaţie’. Prezentând acea populaţie - proto-românească pentru perioada
narată dar mai mult românească pentru momentul scrierii, adică mijlocul secolului X -
Constantin Porfirogenetul i-a aplicat un termen surprinzător pentru un autor bizantin şi încă
împărat, anume acela de ‘romani’, în vreme ce pentru bizantini el folosea denumirea de
‘romei’. Faptul e surprinzător pentru că din împrejurări anterioare (Carol cel Mare) şi
ulterioare (Otto cel Mare) lui Constantin Porfirogenetul cunoaştem gravitatea implicaţiilor
politice ale folosirii acestui termen pentru realităţi nebizantine. Evident, împăratul bizantin
nu putea ignora pretenţia imperiului pe care îl conducea de a fi singurul moştenitor al
Imperiului roman. Orice încercare din afara Bizanţului de a uzurpa acea succesiune
adoptând numele Romei nu putea fi tolerată şi n-a fost acceptată teoretic niciodată de către
bizantini; concesiile făcute occidentalilor în acea direcţie au pus întotdeauna în evidenţă
caracterul de inferioritate politică al titlurilor lor ‘romane’ în raport cu poziţia eminentă a
împăraţilor bizantini. ‘Strategikonul’ lui Maurikios a menţionat existenţa elementului roman
la nord de Dunăre la începutul secolului VII iar în ‘Acta S. Demetrii’ e dovada persistenţei
elementului roman la nord de Dunăre la sfârşitul secolului VIII şi în cel următor; ele s-au
referit la o populaţie proto-românească, mai mult romană încă, decât românească. În ‘Acta
S. Demetrii’ se surprinde o conştiinţă romană antică, orientală şi legată exclusiv de trecut.
La Constantin Porfirogenetul constatăm tocmai prezenţa acestei conştiinţe elementare,
decisivă pentru afirmaţia noastră că avem de-a face cu un nou popor, de origine romană, dar
nu romanic, ci român; faptul că împăratul ‘născut în purpură’ i-a aplicat numele strămoşilor
(situându-se mai degrabă la sfârşitul unei tradiţii decât la începutul uneia noi, căci după el
nici un alt izvor extern nu i-a desemnat pe români cu termenul de romani timp de câteva
secole) arată că acest termen nu-şi făcuse apariţia în lumea bizantină prin intermediul
slavilor, venind să confirme adevărul că românii nu s-au numit pe ei înşişi altfel decât după
numele cetăţii Roma şi că ideea care stă la originea termenului de ‘valachus’ trebuie căutată
la români, unde semnificaţia generală a numelui s-a transformat într-una specială. În
‘Strategikonul’ scris la jumătatea secolului XI de generalul Kekaumenos, remarcăm
următoarele despre români: ‘valahii nu ţin niciodată credinţă cuiva, cum nu au făcut-o nici
vechilor împăraţi romani. Împăratul Traian a trebuit să se lupte cu ei şi i-a zdrobit făcându-i
prizonieri. Aşa-zisul rege al lor, Decebal, a fost ucis şi capul său expus în mijlocul Romei pe
o lance. E vorba aici de aşa-numiţii daci şi besi’. Elementul cel mai preţios furnizat de
Kekaumenos este legătura pe care a făcut-o între valahi şi cucerirea Daciei de către Traian;
el nu a ezitat să mute începuturile valahilor chiar în era Daciei antice pentru a dovedi 2
lucruri: o permanenţă istorică într-o atitudine a valahilor faţă de împăraţii romani
(necredincioşi lui Traian la fel ca şi lui Constantin Ducas în timpul căruia se răsculaseră) şi
legitimitatea moştenirii romane a Bizanţului. De aceea generalul-strateg nu i-a numit pe
valahi ‘romani’ ci i-a identificat cu 2 popoare antice, dacii şi besii. Ostilitatea lui
Kekaumenos faţă de valahi avea rădăcini profunde; explicaţia noii atitudini bizantine trebuie
căutată nu în schimbări survenite în mentalitatea şi programul politic imperial de la
Constantin Porfirogenetul - care le acordase românilor titlul nobil de romani - la Constantin
Ducas, ci în transformările petrecute în societatea românească. Dacă în vremea lui
Constantin Porfirogenetul vlahii sud-dunăreni nu constituiau o forţă politică ostilă
Imperiului bizantin, constatarea nu mai era valabilă pentru timpul lui Kekaumenos. Într-un
secol, societatea românească a evoluat atât de mult din punct de vedere etnic şi politic, încât
se încumetase să înfrunte puterea imperiului; iar nesupunerii i se adăuga o altă ‘provocare’:
revendicarea titlului glorios de urmaşi ai romanilor, nu cu finalitate politică, ci cu motivări
etnice, mai apropiate de realitate. În acelaşi secol XI, geograful persan Gardîzî, descriind
realitatea etnică şi politică a Europei răsăritene, a aşezat între bulgari, unguri şi ruşi ‘un
popor creştin din Râm, mai numeroşi dar mai slabi decât ungurii’; ca aşezare geografică,
Gardîzî a fixat poporul într-un spaţiu cuprins între Dunăre şi Carpaţi. Demn de subliniat ni
se pare că geograful persan, străin mentalităţii politice bizantine, raporta poporul la Imperiul
roman, înţeles în primul rând ca entitate etnico-lingvistică, ca Romania deci, şi nu ca
organizaţie politică; altminteri, românii din opera lui Gardîzî ar fi intrat în componenţa
Bizanţului”. În cartea a treia din “Alexiada”, prinţesa bizantină Ana Comnena - nepoata lui
Isaac Comnen 1057-1059 / primul împărat dintre Comneni - a scris despre un episod
petrecut în timpul domniei aceluia, implicând “Romanii” / adică bizantinii şi “Dacii” / adică
Românii din N Dunării inferioare (pe când mai marele lor era Vodă Vlad în Bărăgan /
Muntenia, prima Ţară Română independentă fiind micşorată deja de un deceniu din cauza
instalării Pecenegilor - notaţi ca Besi - în Dobrogea, cu sprijinul Imperiului Bizantin):
“Conducătorii Dacilor au decis să nu mai respecte tratatul încheiat anterior cu Romanii iar
Sarmaţii când au auzit, li s-au aliat. Înainte, Istrul separa Țara lor de Imperiul Roman dar ei
s-au ridicat în masă şi au trecut în teritoriul nostru. Motivul acelei mişcări a fost duşmănia
ireconciliabilă a Dacilor faţă de vecinii lor, pe care i-au hărţuit prin raiduri constante”. (Este
de observat că la mijlocul secolului XI, împărăţia bizantină nu ţinea în vigoare un Tratat
imperial - încheiat oficial de precedenta Dinastie Macedoneană - dacă Românii n-aveau
structură statală: acel Tratat bizantin nu era cu nişte persoane private, ci cu prima Ţară
Română independentă, restrânsă de un deceniu numai pe partea stângă a Dunării inferioare;
dovezile continuităţii organizatorice a foştilor Daco-Geţi / vechilor Români au dăinuit
inclusiv până acum / în prezent, însă în general nu-s evidenţiate la justa valoare pentru
luminarea celor petrecute nu doar în urmă cu un mileniu, ci chiar şi în urmă cu mai multe
milenii, nu întâmplător Valahii / Românii ajungând să se emancipeze - prin prima Țară
Română independentă - exact în mediul lor cel mai propice, anume cel acvatic, pe Valea
inferioară a celei mai mari ape curgătoare a lor, la malul celei mai importante Mări a lor,
anume Pontus Euxinus). În 2016, cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română -
nașterea și falsurile istorice” a scris: “Toți termenii legați de organizarea statală și de
funcționarea administrației sunt străvechi în românește (vodă, pecete, etc). Contrar
afirmațiilor că statul a dispărut la noi pe toată durata năvălirilor și s-a înființat abia în
mileniul II, studiul obiectiv al originii vorbelor noastre ne spune că niciodată statul nu a
dispărut la români, dovadă fiind continuitatea folosirii slovelor legate nemijlocit de aparatul
statal. Orice întrerupere ar fi dus la dispariția cuvintelor specializate”. Din 1080, pe Valea
Oltului superior - zonă populată majoritar de Români, unde au domnit dinaștii știuți ca
Negru Vodă - a fost atestată de către cronicarul Miron Costin stăpânirea craiului Gheorghe /
Gyorgy, bastard al regelui Arpadian Andrei I: acel Mare Gherțeg / “Herțeg” - la înțelegere
cu Românii de pe Valea Oltului inferior, inclusiv din Muntenia / continuatorii primei Țări
Române independente - a întemeiat, la SE de expansioniștii Unguri care veneau dinspre
Panonia / Dunărea mijlocie, Țara Românească din N Carpaților Meridionali (cuprinzând
Ținuturile Făgărașului, Amlașului, Hațegului și Gugulanilor / Bănățean Montan) și a fondat
Dinastia lui Negru Vodă.