IMPORTANTA LIMBII LATINE

            Parte integranta a planului de invatamant in cadrul profilului filologic, limba latina

este si va ramane piatra de incercare pentru multe generatii de elevi si studenti, din pricina
caracterului ei matematic. In ciuda dificultatilor pe care le ridica studiul limbii latine,
importanta cunoasterii acesteia pentru un viitor romanist, si nu numai, este vitala.

            In primul rand, studierea limbii latine trebuie sa se faca nu ca scop in sine, ci din
perspectiva integratoare a culturii si civilizatiei greco-romane, ca emblema fundamentala a culturii
europene. In arta literara sau cea plastica s-au perpetuat teme si tehnici specifice antichitatii
greco-latine si numeroase discipline stiintifice au reluat unele idei si metode antice imprumutate din
silogistica aristotelica, retorica greco-romana, dreptul roman. Contributia majora a latinitatii la
societatea moderna reiese si din terminologia si sursele de documentare ale unor stiinte socio-
umane, si ale naturii – istoria, filosofia, dreptul, zoologia, botanica, medicina, farmacia, – care sunt
de origine greco-latina, din promovarea pluralismului cultural, a valorilor universale de justitie, de
suprematie a dreptului, de libertate a gandirii, mostenite de popoarele de espresie neolatina, dar si
din faptul ca ideea de umanism si umanitate s-a nascut in perimetrul civilizatiei romane si a
imbracat haina expresiei latine. De asemenea nu trebuie uitat ca limba latina este instrumentul
necesar elucidarii vestigiilor arheologice, numismatice si epigrafice, descoperite pe teritoriul tarii
noastre, dovezi care pot sustine identitatea noastra nationala si latinitatea poporului roman.

In al doilea rand trebuie avut in vedere ca limba latina este baza de pornire pentru
limbile romanice, din care face parte si limba romana, si trebuie inteles ca studiul limbii
romane nu poate fi complet fara cunoasterea si insusirea temeinica a unor cunostinte
considerabile de limba latina.

Ce trebuie sa stim mai intai despre limba latina?

Limba latina face parte din grupul italic al limbilor indo-europene. Limbile indo-
europene reprezinta o familie extinsa de limbi care au evoluat dintr-o limba neatestata in texte
scrise, dar reconstituita in secolul al XIX-lea cu ajutorul gramaticii comparatiste. Principalele
limbi indo-europene sunt: limbile indiene, iraniene, baltice, slave, italice, celtice, germanice,
greaca, limbile toharice, anatoliene, armeana, albaneza, traco-frigiana.

Limba latina a fost mijlocul de comunicare in cadrul civilizatiei romane, care a luat nastere, potrivit
legendelor, intr-o mica asezare de pe malurile Tibrului, mai exact la marginea cetatii Latium, langa
poalele colinei Palatin, la 21 aprilie 753 sau 754 a.Chr. Pantele Palatinului constituiau un bun
asezamant defensiv, protejat de Tibru si de depresiunile marginite de celelalte coline: la
nord Capitoliu, la sud, Aventin, la est Quirinal, Viminal, Esquilin si Caelius. Descoperirile
arheologice au relevat prezenta unei asezari pe Palatin la mijlocul secolului al VIII - lea a.Chr., dar
si prezenta altor cetatui instalate in secolul al VII – lea a.Chr. pe colinele invecinate. Cetatile
situate pe Palatin, Esquilin si Caelius s-au aliat formand o unitate defensiva
numita Septimontium, care semnifica muntii fortificati. Mai tarziu datorita unei erori etimologice
s-a crezut ca este vorba de sapte coline.  
Limba latina isi deriva etimologia de la adjectivul Latinus, -a, -um, care se traduce dupa cum
afirma profesorul Eugen Dobroiu „din Latium, apartinator Latium-ului; al latinilor” (E.Dobroiu,
1994, 5). Latina s-a vorbit la inceput in provincia Latium, teritoriu situat in zona centrala a
peninsulei Apenine, care era marginit de fluviile Tibru si Anien, de marea Tireniana si de muntii
Apenini. Aici se  vor pune bazele viitoarei Rome, cetate nu numai defensiva prin asezarea sa, ci si
un important nod comercial, deoarece, gratie insulei lui Tiberius, Roma controla punctul de trecere
posibil peste Tibru, iar Via Salaria, drumul sarii, asigura comunicatiile intre gurile Tibrului si partea
inferioara a Italiei. Aceasta pozitie explica in parte cresterea economica deosebita a Romei si
diversitatea populatiei sale.

Roma s-a constituit prin fuziunea a trei neamuri: latinii, sabinii si etruscii. Primele doua erau
populatii italice de origine indo-europeana. Diferenta intre ele este data de momentul venirii lor in
peninsula italica. Latinii par sa apartina unui prim val de invadatori indo-europeni, care s-au
instalat in Italia in cursul mileniul al II.lea a.Chr. Desi erau divizati in 21 de triburi, adesea rivale
intre ele, ei au pastrat sentimentul originii comune si s-au unit intr-o federatie, numita Liga latina.
Centrele religioase ale acestora erau situate in muntii Albani. Sabinii apartin unui al doilea val de
invadatori indo-europeni. Ei practicau rituri funerare de inhumare si erau stabiliti la nord-est de
Roma. Rolul jucat de Sabini in istoria Romei ramane confuz, insa in legenda rapirii Sabinelor este
reflexul luptelor si apoi al coalescentei intre comunitati invecinate, iar alternanta de regi latini
(Romulus, Tullus Hostilius) si de regi sabini (Numa Pompilius, Ancus Marcius) constituie dovada
instalarii la Roma a familiilor sabine. Etruscii, contrar vecinilor lor, erau populatie neindo-
europeana. Limba lor, inca foarte putin cunoscuta, nu are trasaturi comune cu dialectele italice.
Chiar si originea lor ramane misterioasa, deoarece se presupune ca au venit din Frigia, din Asia
Mica. Este probabil, ansa, sa fi venit in Etruria inainte de valurile indo-europene. Etruria era
asezata la nord de Roma. Prosperitatea ei venea de la agricultura, se pare ca erau faimosi pentru
calitatea vinului, dar si din resurse miniere, in special fierul. S-au ocupat de asemenea cu comertul
si pirateria pe Marea Tireniana. De la greci, etruscii vor prelua alfabetul, precum si o intreaga
suita de valori, in special in domeniul artei, fapt ce va determina un progres rapid al civilizatiei lor,
net superioara celei latine si sabine. Bogatia si nivelul civilizatiei etrusce au favorizat construirea
unor orase veritabile, adesea situate la o oarecare distanta de mare pentru a preveni atacurile
piratilor de pe mare. Constructia de terasamente si canalele de aductiune a apei, organizarea
cetatilor in jurul templelor si a monumentelor publice subliniaza urbanismul lor. Cetatile etrusce
erau unite intr-o federatie de douasprezece cetati, dar aveau o politica independenta. Etruscii au
ocupat destul de repede o parte a Campaniei, iar Capua, fondata pe la 600 a.Chr. era cel mai
important oras al lor. Intre Etruria si Campania, Roma si Liga latina existau cai de comunicare
terestre, pe care cetatile etrusce intentionau sa le controleze. Astfel la sfarsitul secolului al VII-lea
si inceputul secolului al VI-lea, un rege etrusc, din ginta Tarquinius, va prelua puterea la Roma.
Ultimii regi ai Romei vor fi etrusci si de alungarea lui Tarquinus Superbus, ultimul rege etrusc, se
leaga instaurarea Republicii la Roma, in 509 a.Chr. Despre acesta, Titus Livius, in lucrarea Ab
Urbe condita, marturiseste ca necinstind-o pe sotia celui mai bun prieten al sau, Lucretia, a sfarsit
prin a fi alungat de la tron. Stapanirea etrusca, in afara tiraniei pe care o prmovase, deoarece la
conducerea tarii era un singur om, care se sprijinea pe puterea aristocratiei, a avut si efecte
benefice, ramase vizibile pana astazi in istoria Romei. Opera de desecare a mlastinilor din jurul
Romei este opera lui Tarquinus cel Batran. El a strans intr-un mare canal toate rauletele care
bordau Septimontium in ceea ce a purtat numele de Cloaca Maxima. Forum-ul roman a devenit
piata centrala a Romei, iar alte lucrari de drenaj intre Palatin si Aventin au permis construirea
Circului Mare (Circus Maximus). Etruscii au fost de asemenea mari mesteri in prelucrarea
bronzului si a metalelor pretioase, dar si in arta inscriptionarii mormintelor, vaselor si statuilor.
Din 396 a.Chr pana in jurul anului 200 a.Chr. Roma ajunge stapana peninsulei Apenine, urmand ca
pana in 146 a.Chr. sa ocupe toate teritoriile de pe tarmul Marii Mediterane, devenita Mare
Nostrum. In secolul I p.Chr. romanii detineau suprematia politica si militara in Africa de nord, Asia
vestica, Europa sudica, centrala si de vest, intinzandu-se pana in nordul Dunarii, iar limba latina a
devenit limba oficiala si a administratiei din provinciile aflate sub stapanire romana, acest fapt
declansand procesul de romanizare.

Dupa ce unitatea politica a statului roman a incetat, limba latina nu a murit, ci s-a pastrat prin
fiicele sale, limbile romanice, provenite nu din latina clasica, limba textelor literare, ci din limba
latina vulgara sau populara. Limba populara era numita sermo quotidianus si era intrebuintata de
toti vorbitorii de limba latina. Dovezi ale limbii latine vulgare exista in inscriptii  si in datele oferite
de compararea limbilor romanice.

Care sunt insa limbile romanice? Cele mai cunoscute sunt italiana, franceza,
portugheza, spaniola, sarda, provensala, catalana, romana alaturi de mai putin
frecventele dalmata, vie pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, si idiomurile retoromane.
Chiar daca limba latina, in evolutie,  a dat nastere acestor limbi neolatine, ea a mai fost
folosita ca limba de cancelarie in perioada medievala, alaturi de greaca si slavona si multa
vreme a fost emblema unei formatii carturaresti complexe.

La ce e bună limba latină.

Latina şi-ar merita soarta, numai că multe alte materii merită să piară laolaltă cu ea. Ce facem? Le
aruncăm din copaie? Să nu aruncăm şi liceul de cultură generală, din dorinţa de a da ţării cât mai mulţi
specialişti. Dacă am convenit că şcoala trebuie să te înveţe să gândeşti, nu să stochezi informaţii,
atunci trebuie să reprofilezi materiile, să le organizezi astfel încât să se sprijine unele pe altele, să aibă
sens. Orice materie e bună pentru exerciţiul minţii. Latina nu constituie o excepţie, oricât de moartă ar
fi.

Pentru cazul latinei, este îndeajuns să o priveşti neutru şi vei înţelege că istoria ei este cea care o face
interesantă, felul în care a traversat secole şi milenii. Latina a fost şi este o limbă artificială, un vehicul
de idei. La fel şi ora de latină poate fi un vehicul pentru acele idei care nu încap altundeva. Pentru că
în fuga istoriei nu putem merge înapoi, latina ar avea sens dacă ar îndeplini rolul de factor de
europenitate, o punte către Occidentul contemporan, nu către liceul interbelic. Ar avea sens dacă am
insista asupra influenţei pe care a avut-o în lumea modernă: moştenire culturală a civilizaţiei
europene. Dacă un licean ar fi în stare să dibuiască spontan neologismele, măcar pe cele latineşti. La
aia e bună latina, nu la memorat declinarea a patra la neutru. Şi mai adaug o nuanţă: dacă s-ar urma
calea lui Eugen Lovinescu, nu calea îngustă a sămănătorismului. Dacă am explica constructul
latinităţii noastre ca fiind unul dintre drumurile care ne-au scos din mlaştina în care ne aflam cândva.

Clasiciștii știu toate astea. Le recită pe nerăsuflate atunci când sunt întrebați. Numai că nu-și cunosc
locul în lume, se supralicitează şi îşi dau cu stângul în dreptul. Se încăpățânează să se inspire de la
case mari, maimuţărind ce văd la italieni. Uită că România nu e Italia.

Pentru italieni, latina şi greaca stau la baza identităţii lor culturale. Dante e totodată un autor italian şi
mediolatin. Nu e aşadar de mirare că studiile clasice se fac la litere, la pachet cu italiana, nu cu limbile
străine. Nu e de mirare nici că Italia are texte clasice în librăriile din gări. Latina e acolo un pivot care
învârte diferitele categorii ale culturii. Numai că la noi nu se poate face aşa ceva. Nu poți vinde autori
clasici în gară. La noi se vinde “adevărul despre daci”. Toate acestea pentru că limba noastră nu a
întreţinut acel raport de vecinătate cu latina pe care l-a avut italiana de la primele sale atestări. Noi nu
avem bilingvism literar, nu avem un Giovanni Pascoli; literatura italiană îi are şi îi ţine la mare preţ.
Nici Mioriţa nu şade laolaltă cu Divina Commedia. Aşa că, oricât am saliva după librăriile italienilor,
nouă ne trebuie altceva, pe măsura puterilor. Ceva mai mic, dar dinamic şi cu bătaie la fel de lungă.
Latina, la noi, ar putea să se încăpăţâneze a juca rolul de pivot cu condiţia să înmoaie tirania
gramaticii și obsesia pentru antici, concentrându-se pe dimensiunea ei paneuropeană. Trebuie să-şi
schimbe imaginea; să nu se prezinte ca o relicvă. Salvarea nu îi stă în reformarea întregului sistem de
învăţământ, ci în propria adecvare. Şi nu mă refer aici la soluţii aberante cum ar fi „informatizarea
masivă”, discuţii despre mitologie pornind de la Xena sau cititul în latină al lui Winnie the Pooh (chiar
s-au propus). Trăsnăile astea sunt străine de esenţa limbii latine. Ea nu va rezista niciodată prin
cosmetizare cu măscări. Trebuie numai să se facă utilă. Poate da culoare diacronică unor afaceri care
se învaţă în stadiu sincronic, fără să se priceapă cum şi de ce au evoluat, care-i povestea lor și a lumii
în care trăim. Abia în felul acesta latina se poate prezenta drept „tradiţie”.
Câteva exemple, să nu-mi fie discursul arid. Pentru ca elevul să înțeleagă felul în care s-a format
ansamblul de materii pe care le studiază, un manual de latină ar putea include un pasaj din Liber
abbaci al lui Fibonacci (1227), un altul din Systema naturae al lui Carl Linné (1735) şi o bucăţică
din De revolutionibus orbium coelestium al lui Copernic (1543). Se poate face gramatică pe ele, dar
gramatica trebuie să înghiţită încet. Ar fi mai mult decât utile textele de drept roman. Ar trebui multă
retorică, cu exemple aplicate, gândită în aşa fel încât elevul să pună teoria în practică. Ar trebui alese
texte pentru a stârni discuţii: un pic de nebunie de la Erasm (1509). Dacă nu Erasm, atunci elegia lui
Olahus la mormântul lui. Nu de alta, dar Olahus era din neam de români regăţeni. Cei cu predispoziţii
protocroniste se vor lăsa furaţi de peisaj şi vor empatiza cu subiectul. Apoi rămânem cu lista veche de
Cezar, Cicero, Virgiliu şi toți ceilalți. Nu ni-i fură nimeni, dar trebuie puși în valoare explicându-se
ansamblul moștenirii lor (Renaşterea secolului XII, Umanismul, Querelle des Anciens et des
Modernes etc.). Altminteri se face indigestie de la prea multă literatură de aur şi de argint. Trebuie
atinse probleme din cât mai multe domenii. Când te lupți cu short attention span, trebuie variaţie.
Liceenilor nu le strică să audă despre Pietro Bembo sau Hugo Grotius. Discuţiile despre formarea unei
limbi literare sau teoria dreptului natural sunt stimulante la vârsta la care începi să te raportezi la
lumea din jur. Le vor abate plictiseala care va veni din Gallia est omnis divisa in partes tres.
De Cantemir au auzit, pot să-l citească. Le putem arăta un glosar vechi, să vadă de unde vin
dicţionarele. Un pasaj din Supplex Libellus Valachorum (1744), dacă tot insistăm pe culoarea locală.
Dar şi Thomas Morus, care nu se cade citit la ora de engleză. Utopia lui nu e scrisă englezește, by
the way (1515). Boeţiu, gustat în întreaga Europă apuseană vreme de un mileniu şi jumătate. Abelard
şi Heloise, sau ceva din Historia calamitatum (1132). În ultima, Abelard critică erudiţia propriului
magistru, insistând pe lipsa lui de talent pedagogic. De ce nu pasajul acela? Profesorii de latină nu pot
să-și toarne cenușă în cap? Ar merge şi un traducător mediolatin al lui Platon; texte greceşti liceenii nu
pot citi (nu ştiu greacă). Dar pot deschide o pagină din Donatus, să vadă de unde a început gramatica
care îi terorizează. Cei cu lecturi mai de soi pot înghiţi Sfântul Augustin sau Spinoza. O poezie de
Pascoli, că tot l-am amintit mai devreme, poate Thallusa (1911). Când am citit-o, mi s-a părut cel mai
frumos poem epic latinesc. Apoi Dante, musai De vulgari eloquentia (1305). Există un text mai faimos
care să deschidă discuţia despre limbile romanice? Ceva despre primele universităţi sau goliarzi pe
marginea unui poemaş din Carmina Burana; niște vrăjitorie din Malleus Maleficarum (1487); Roger de
Salerno, să afle despre istoria medicinei; arhitectura lui Vitruviu la pachet cu De re aedificatoria a lui
Leon Battista Alberti (1450); amerindieni din Bartolomé de las Casas (1565). Și câte și mai câte. Câte
vrem.
Alegerile de mai sus sunt haotice din multe motive: pentru că îmi aparțin (subiective), pentru că le-am
încropit în zece minute și mai ales pentru că sunt zeci de mii de texte latinești. Avem de toate pentru
toţi. Avem la dispoziţie 2500 de ani şi întreg spaţiul Europei. Sunt cele două coordonate în care trăim.
Latina poate face joncţiunea cu orele de română, limbi străine, literatură universală, istorie, filosofie şi
altele asemenea lor. Spunând asta, nu trebuie să se înţeleagă că limba latină este toate aceste lucruri
puse laolaltă. Într-o construcţie identitară, nimic nu Este; totul poate Deveni. Latina dispune numai de
o bază de plecare specială şi atât. Iar construcţia identitară care ne-ar fi nouă folositoare trebuie atinsă
şi prin alte mijloace, cu ajutorul altor materii. De aceea, latina nu poate fi singură. Singură nu va reuşi.

Iată de ce salvarea nu se poate găsi în reînvierea „liceului clasic”. Acela era o formă de învăţământ
elitist care prindea în vremurile de demult. Învăţământul de astăzi e unul de masă. Dacă nu poate fi
întors din drum, soluţia trebuie căutată în interiorul lui. Latina trebuie să facă azi parte dintr-un peisaj
umanizat de alte discipline. Trebuie să-i fie primenită programa, în aşa fel încât să sprijine la rândul ei
o serie de schimbări graduale în planul de învăţământ. Dacă liceul e o școală de cultură generală,
unde-i cultura? Unde-i istoria artei? De ce nu-s mai multe ore de literatura universală decât de
română? Să fie scoase opţionalele încropite de dascălii de liceu pe măsura îngustimii lor! Muzică? O
istorie a muzicii e extraordinar de utilă, mai ales dacă eşti adolescent. La vârsta aceea, muzica e o
formă de legitimare. Astea-s disciplinele care trebuie revigorate pentru a forma un grup de materii între
care latina s-ar așeza la pachet. Pentru a civiliza românul, să nu iasă din liceu la fel de barbar cum a
intrat.

Dacă veți spune că planul e naiv, luați aminte la lumea din jur. Mulţimea din ce în ce mai mare a
hipsterilor fotografi sau meşteşugari amatori este o reacţie naturală a societății; nu e de luat în
bășcălie. Școala le-a răpit oamenilor acea parte necesară sufletului. O descoperă singuri şi simt
nevoia de a dedica o fărâmă din viaţă bucuriei de a face ceva frumos. Trebuie o coaliție a disciplinelor
umaniste, unele pe cale de dispariție, altele scoase pe linie moartă de anii de liceu industrial comunist.
Trebuie marșat pe faptul că nu produc specialiști, ci ființe cu cap și simțire. Abia atunci ne vom izbi de
o mare problemă: profesorii de liceu sau lipsa unor adevăraţi profesori în liceu.