BETON ARMAT NOTE DE CURS

BETONUL ARMAT

4.1. ADERENŢA DINTRE BETON ŞI ARMĂTURĂ

4.1.1. Natura aderenţei
Asocierea şi conlucrarea betonului cu armătura este necesară deoarece, în principal, armătura are
rolul de a prelua eforturile de întindere din elementele de rezistenţă după fisurarea betonului.
Conlucrarea dintre cele două materiale este posibilă deoarece la suprafaţa de contact dintre acestea
se realizează o legătură cunoscută sub numele de aderenţă, care ia naştere în cursul procesului de
întărire a betonului. Aderenţa împiedică lunecarea armăturii şi asigură caracterul monolit al
elementului de beton armat până la rupere.
Efortul unitar de aderenţă, notat f b , este efortul tangenţial care se activează pe suprafaţa
armăturii, în momentul în care bara este supusă la o forţă de întindere suficient de mare; armătura
suferă o deplasare foarte mică, apreciată la circa 0,01mm, care nu afectează aderenţa.
Chiar dacă betonul solicitat la întindere fisurează, conlucrarea dintre cele două materiale continuă
să existe pe distanţa dintre fisuri. Coeficientul de dilatare termică al betonului are valoarea apropiată
de cel al oţelului, deci la apariţia unor diferenţe de temperatură nu se produc deformaţii diferite ale
celor două materiale.
Fenomenul de aderenţă se datorează următoarelor cauze (fig.4.1):
• încleierea (adeziunea) pastei de ciment pe armătură;
• încleştarea (împănarea) betonului în neregularităţile de pe suprafaţa armăturii;
• frecarea dintre armătură şi beton, activată în procesul smulgerii barei.
plan potenţial de forfecare frecare

P compresiune
radială

a) încleiere b) încleştare c) frecare

Fig. 4.1 Cauzele aderenţei
Încleştarea betonului în neregularităţile de pe suprafaţa armăturilor reprezintă factorul esenţial în
explicarea fenomenului de aderenţă, asigurând până la 70 % din efortul unitar total de aderenţă.
În funcţie de suprafaţa armăturilor, profilată sau netedă, încleştarea se produce în mod diferit şi
duce la o comportare specifică.
• Barele profilate, denumite şi armături cu aderenţă înaltă, au din procesul de fabricaţie nervuri
transversale de ordinul milimetrilor, dispuse regulat. Efectul încleştării este mare, din cauza
pragurilor create de nervuri. În tendinţa de smulgere a barei, în faţa pragurilor betonul este
comprimat, iar în spatele pragurilor este întins, pe o porţiune ce depăşeşte nivelul pragurilor. Când
se atinge rezistenţa la întindere a betonului, se formează fisuri interne, înclinate faţă de axa
longitudinală a barei, ca în figura 4.2a. Fisurarea betonului formează „dinţi” de beton, care se pot
desprinde şi crează un efect de împănare al armăturii în beton, sporit de presiunea radială dată de
contracţie.
Cedarea aderenţei se produce în final prin despicarea betonului printr-o fisură radială (fig. 4.2b);
se observă că cedarea nu se produce la nivelul superior al nervurilor, unde există un plan potenţial
de forfecare (fig. 4.1b), ci antrenând o masă relativ mare de beton.
33
• Barele cu suprafaţă netedă sau lisă, au pe suprafaţa lor o serie de neregularităţi inerente
procesului de laminare, variind între (40…120)μ, neregularităţi care nu sunt evidente la o
cercetare sumară cu ochiul liber. Pasta de ciment intră în aceste neregularităţi, se întăreşte şi
contribuie la crearea aderenţei. La smulgerea barei, masa de beton antrenată este mică,
manifestându-se numai o frecare redusă. Ruperea se produce prin lunecarea armăturii după
forfecarea pietrei de ciment la nivelul neregularităţilor armăturii, efortul unitar de aderenţă fiind
mult mai mic decât în cazul barelor profilate.
Restricţia privind utilizarea armăturilor cu suprafaţă netedă OB37 ca armături principale se
impune şi din motive de aderenţă, nu numai de rezistenţă.

forţa exercitată de nervură asupra betonului

forţa de frecare

fisuri
interne

compresiuni radiale
asupra armăturii
traseul eforturilor unitare
principale (inelare) de întindere
a) fisurarea internă a betonului b) despicarea betonului
fisură
înainte de
direcţia de
lunecare
smulgere

c) detaliu – o nervură

Fig. 4.2 Modelul aderenţei dintre beton şi armătura cu profil periodic

4.1.2 Repartiţia eforturilor unitare de aderenţă
Repartiţia eforturilor unitare de aderenţă transmise de la armătură la beton este neuniformă în
masa acestuia, atât în sens transversal, cât şi în sens longitudinal. Acest aspect poate fi urmărit prin
încercarea de smulgere a unei bare din oţel dintr-o probă din beton (fig.4.3b).
Repartiţia eforturilor unitare de aderenţă în sens transversal armăturii
La încercarea de smulgere a unei bare de oţel, betonul înconjurător se deformează pe o anumită
porţiune de rază r, denumită zonă de influenţă (fig. 4.3a). Se constată că betonul este puternic antrenat
în deformaţie în vecinătatea imediată a armăturii, însă deformaţia scade odată cu creşterea distanţei; la
o anumită depărtare de armătură betonul nu se mai deformează, oricare ar fi valoarea efortului unitar
din armătură.
Cunoaşterea zonei de influenţă este necesară pentru o poziţionare mai raţională a armăturii în
secţiunea transversală a elementului, atunci când acest lucru este posibil. Condiţiile cele mai bune de
transmitere a eforturilor de la armătură la beton au loc atunci când zonele de influenţă sunt tangente
exterioare şi deci nu se suprapun.
La grinzi sau stâlpi, este necesar să fie dispuse multe bare pe o lăţime relativ redusă, astfel încât se
produce suprapunerea zonelor de influenţă; pentru alcătuirea elementelor, se vor respecta distanţele
minime dintre bare, date la punctul 4.1.3.

34
 deformarea φ
As P
locală a
betonului φ
armături
lb
beton
fb med
fb max
r r
lege de variaţie
dreptunghiulară distribuţia reală
r - raza de acţiune lege de variaţie triunghiulară
a) b)
Fig. 4.3 Repartiţia transversală şi longitudinală a efortului unitar de aderenţă

fisură armătura As

deschiderea fisurii, w

fb φs

fb
lb lb

Fig. 4.4 Distribuţia eforturilor unitare de aderenţă

Distribuţia eforturilor unitare de aderenţă în lungul armăturilor
Pentru o bară înglobată în beton pe lungimea lb , diagrama reală de distribuţie a eforturilor unitare
de aderenţă f b are forma din figura 4.3 b. Se observă că distribuţia este neuniformă, valoarea maximă
a efortului unitar f b se atinge aproape de capătul tras al armăturii, unde efortul σ s este maxim. În
cazul în care bara se află în zona întinsă a unei grinzi, unde a apărut o fisură, efortul este transmis la
beton prin activarea aderenţei, conform figurii 4.4. Pentru cazurile practice se admit diagrame
simplificate, mai des folosite fiind diagrama dreptunghiulară şi cea triunghiulară (fig.4.3.b).
Forţa P la care se produce distrugerea aderenţei se poate determina din testul de smulgere a barei.
Admiţând distribuţia dreptunghiulară pe lungimea de înglobare a armăturii lb , rezultă valoarea medie
a eforturilor unitare de aderenţă, f b med :
P
f b med = (4.1)
π ⋅ φ ⋅ lb
Lungimea necesară de ancorare lb se poate determina din condiţia ca distrugerea aderenţei să se
producă simultan cu curgerea armăturii. În cazul distribuţiei dreptunghiulare cu f b = f b med , rezultă:
π ⋅ φ2
f y = π ⋅ φ ⋅ l b ⋅ f b med
4
φ ⋅ fy
lb = (4.2)
4 ⋅ f b med

35
4.1.3 Distanţa minimă între armături
Distanţa liberă dintre armături trebuie să permită punerea în operă a betonului şi compactarea prin
vibrare a acestuia, astfel încât să se asigure dezvoltarea unei aderenţe bune. Respectarea distanţei
minime dintre armături este importantă deoarece transmiterea eforturilor de întindere de la bare la
beton prin aderenţă necesită un strat suficient de gros de beton, pentru a nu se produce despicarea
betonului în lungul armăturilor.
Distanţa minimă liberă dintre armăturile longitudinale s l , atât pe orizontală, cât şi pe verticală,
se ia ca fiind cea mai mare dintre valorile (fig. 4.5):
s l = max { (k1 ⋅ φ); (d g + k 2 ); 20 mm} = max {φ ; (d g + 5mm); 20 mm} (4.3)
unde:
φ este diametrul barei, mm;
dg - dimensiunea maximă a agregatului folosit;
k1, k2 – valori date în anexa naţională; se recomandă valorile: k1 = 1 şi k 2 = 5 mm .

sl sl
sl
φd = φ n
sl sl sl
sl sl n=3
sl sl
a) bare independente b) grupuri
grupuri de 2debare
2 bare c) grupuri de 3 bare
suprapuse
Fig. 4.5 Distanţa minimă între armături
În cazul aşezării barelor pe mai multe rânduri de armături paralele, barele trebuie poziţionate pe
aceeaşi verticală; nu este permisă intercalarea lor, deoarece împiedică pătrunderea betonului. Dacă
barele sunt înnădite prin suprapunere, (fig. 4.5b), ele pot fi aşezate în contact pe lungimea de
suprapunere.
Dacă se armează cu bare grupate, pentru distanţa dintre bare se consideră o bară înlocuitoare,
care are aceeaşi secţiune şi centru de greutate ca şi grupul de bare; diametrul echivalent al
grupului este φ d = φ n , unde n este numărul de bare (fig. 4.5 c). Distanţa minimă între
grupuri este:
{ ( )
s l = max φ d ; d g + 5mm ; 20 mm } (4.3a)

4.1.4 Ancorarea armăturilor

4.1.4.1 Ancorarea armăturilor longitudinale
Ancorarea armăturilor − bare, sârme sau plase sudate − trebuie să fie astfel realizată, încât să se
asigure o transmitere bună a forţelor de aderenţă la beton, evitând fisurarea longitudinală, paralel cu
armătura şi desprinderea betonului. În acest scop, se vor avea în vedere:
Ö respectarea prevederilor privind distanţele între armături;
Ö prevederea unui strat de acoperire cu beton suficient de mare;
Ö ancorarea barelor la capetele lor prin diferite forme, conform cu tipul armăturilor;
Ö dispunerea unor bare transversale nesudate sau sudate, dacă este necesar.
În zonele de ancorare ale armăturilor longitudinale, acestea pot fi prevăzute cu următoarele forme,
prezentate în figura 4.6:
• capete drepte, fig. 4.6.(1);
36
• capete îndoite, formând ciocuri (cârlige) sau bucle, fig. 4.6.(2);
• capete drepte ancorate prin sudarea unor bare transversale, fig. 4.6.(3).

1. Ancorarea barelor cu capăt drept

lb,eq

2. Ancorarea armăturilor cu capăt lbd a. lungime de ancorare de

îndoit φ referinţă, l b şi de calcul, l bd
lb pentru armături îndoite la capete

≥5φ

≥5φ α = 90 ≥150

α

lb,eq lb,eq lb,eq

b. capăt îndoit la 90° c. capăt îndoit la 90≤α<150 d. buclă

lungime de ancorare echivalentă: l b,eq = α1 l b,rqd

3. Ancorarea armăturilor cu bară transversală sudată

φt ≥0,6φ ≥5φ

lb,eq
lungime de ancorare echivalentă: l b,eq = α 4 l b,rqd

Observaţie: ciocurile (cârligele) nu contribuie la ancorarea barelor comprimate.

Fig. 4.6 Forme de ancorare pentru barele longitudinale

În cazul capetelor îndoite, diametrul dornurilor de îndoire trebuie să fie suficient de mare, astfel
încât să nu se producă fisurarea armăturii din îndoire sau zdrobirea betonului din interiorul ciocului.
a. Valoarea de calcul a efortului unitar de aderenţă f bd
Efortul unitar de aderenţă în lungul armăturii trebuie să fie suficient de mare pentru a respecta
cerinţa ca aderenţa să nu cedeze.
Pentru armăturile profilate, valoarea de calcul al efortului unitar de aderenţă, f bd se determină cu
relaţia:
f bd = 2,25 η1 η 2 f ctd (4.4)
în care:
f ctd este rezistenţa de calcul a betonului la întindere, limitată la valoarea corespunzătoare clasei
de beton C60/75:

37
 f ctd = α ct f ctk 0,05 / γ c , cu valoarea recomandată α ct = 1,0
η1 − coeficient legat de condiţiile de aderenţă şi poziţia barei în timpul betonării (fig. 4.7):
η1 = 1,0 pentru condiţii bune de aderenţă (4.5)
η1 = 0,7 pentru alte cazuri (condiţii slabe de aderenţă) (4.6)
η 2 − coeficient legat de diametrul barei:
η 2 = 1,0 pentru φ ≤ 32mm (4.7)
η 2 = (132 − φ) / 100 pentru φ > 32mm (4.8)

b. Lungimea de ancorare de referinţă, l b, rqd este lungimea necesară pentru ancorarea forţei A s σ sd
din armătura dreaptă, de diametru φ, acceptând o distribuţie constantă a efortului unitar de aderenţă.
Plecând de la relaţia de calcul (4.2), rezultă:
φ ⋅ σ sd
l b,rqd = (4.9)
4 ⋅ f bd
în care σ sd este efortul unitar de calcul în armătură, în secţiunea de la care se măsoară lungimea de
ancorare (este acoperitor să se considere σ sd = f yd ); valorile f bd se determină cu relaţia (4.4).
În cazul plaselor sudate din sârme sau bare, în relaţia (4.9) se utilizează diametrul echivalent
nominal:
φn = φ 2 (4.10)

Direcţia de betonare

α 250
45°≤ α ≤ 90° h > 250
a) c)

300
h h

h ≤ 250 h > 600

b) d)
c), d) - condiţii bune de aderenţă pentru barele
a), b) - condiţii bune de
inferioare
aderenţă pentru toate
- condiţii slabe de aderenţă pentru barele
barele superioare

Fig. 4.7 Condiţii de aderenţă (pentru coeficientul η1 )

c. Lungimea de ancorare de calcul, lbd se determină cu relaţia:
l bd = α1 α 2 α 3 α 4 α 5 l b, rqd ≥ l b,min (4.11)
în care coeficienţii α1 , α 2 , α 3 , α 4 , α 5 , daţi în tabelul 4.1, iau în considerare factorii care
influenţează aderenţa:
α1 depinde de forma de ancorare a barei, în cazul unei acoperiri corespunzătoare (tab. 4.1);
α 2 − este pentru efectul acoperirii minime cu beton (fig. 4.8);
38
 α3 − pentru efectul confinării cu armătură transversală nesudată (fig. 4.9);
α4 − pentru influenţa barelor sudate transversal pe bară ( φ t ≥ 0,6φ ), pe lungimea de ancorare
lbd (vezi şi pct. 4.1.4.3);
α5 − pentru efectul presiunii perpendiculare pe planul de despicare, pe lungimea lbd .

Condiţie: α 2 α 3 α 5 ≥ 0,7 (4.12)

lb, rqd − lungimea de ancorare necesară, conform relaţiei (4.9);

lb, min − este lungimea de ancorare minimă, care în absenţa oricărei alte limitări se ia:

{ }
l b,min > max 0,3 l b,req ; 10 φ; 100mm - ancorarea barelor în zone întinse (4.13)
l b,min > max{0,6 l b,req ; 10 φ; 100mm}- ancorarea barelor în zone comprimate (4.14)

Lungimea de ancorare de referinţă l b şi lungimea de ancorare de calcul lbd al barelor îndoite se

măsoară în lungul axei, indiferent care este forma barei (fig. 4.6.(2) a).
Simplificat, pentru ancorarea barelor întinse având formele din figura 4.6, se poate utiliza şi o
lungime de ancorare echivalentă l b,eq , conform relaţiilor:
l b,eq = α1 l b,rqd - pentru barele cu capătul îndoit (fig.4.6.2) (4.15)
l b,eq = α 4 l b,rqd - pentru barele cu armătură transversală sudată (fig. 4.6.3) (4.16)

Armăturile întinse terminate drept se ancorează prin prelungirea barei cu lungimea de ancorare
echivalentă, l b,eq , de la secţiunea de calcul al efortului de întindere din armătură.

c1
a a
c c
c1
a) bare drepte b) bare terminate cu c) bare terminate
un cioc prin buclă

c d = min (a / 2; c1 ; c ) c d = min (a / 2; c1 ) cd = c

Fig. 4.8 Valorile c d pentru influenţa acoperirii cu beton la grinzi şi plăci

(coeficientul α 2 , tabelul 4.1)

39
 As As As
Ast, φt Ast, φt Ast, φt

K = 1,0 K = 0,05 K=0

As – armătură principală
Ast - armătură transversală
Fig. 4.9 Valori K pentru efectul confinării prin armături transversale nesudate, pentru grinzi şi plăci
(coeficientul α 3 , tab.4.1)

Tabelul 4.1 Valori ale coeficienţilor α1, α2, α3, α4, α5

Armătură de beton armat
Factor de influenţă Tip de ancorare în zonă întinsă în zonă
comprimată
Capăt drept α1 = 1,0
Forma barei Alte tipuri: fig. 4.6 α1 = 0,7 dacă cd>3φ
α1 = 1,0
b,c,d altfel: α1 = 1,0
α2 = 1 - 0,15(cd - φ)/φ
Capăt drept
dar 0,7 ≤ α2 ≤ 1,0
Acoperire cu beton α2 = 1,0
Alte tipuri: fig. 4.6 α2 = 1 - 0,15(cd - 3φ)/φ
b,c,d dar 0,7 ≤ α2 ≤ 1,0
Confinare prin armături
α3 = 1 - Kλ
transversale nesudate Toate tipurile α3 = 1,0
de armăturile principale dar 0,7 ≤ α3 ≤ 1,0
Confinare prin armături Toate tipurile din
transversale sudate* fig. 4.6
α4 = 0,7
Confinare prin presiune α5 = 1 – 0,04 p
transversală Toate tipurile -
dar 0,7 ≤ α5 ≤ 1,0
λ = (ΣAst - ΣAst,min)/As
ΣAst aria secţiunii armăturii transversale pe lungimea de ancorare de calcul lbd
ΣAst,min aria minimă a secţiunii armăturii transversale pe lungimea de ancorare de calcul lbd
= 0,25 As pentru grinzi şi 0 pentru plăci
As aria secţiunii unei bare ancorate individual (având diametrul maxim)
cd valori în fig. 4.8
K valori în fig. 4.9
p presiunea transversală la starea limită ultimă de-a lungul lbd, în MPa
*A se vedea punctul 4.1.4.3: în cazul unui reazem direct, lbd poate fi mai mic decât lb,min , cu condiţia
ca cel puţin o sârmă transversală sudată să fie în interiorul reazemului. Această sârmă se recomandă să
fie la cel puţin 15mm de marginea reazemului.

4.1.4.2 Ancorarea armăturilor transversale – etrieri sau alte armături de tăiere

Ancorarea se realizează în mod obişnuit prin ciocuri, prevăzându-se o bară în interiorul acestora
(fig. 4.10 a şi b) sau prin armături transversale sudate, conform figurii 4.10 c şi d. Îndoirea capetelor
barelor se face ca în figura 4.6. În cazul ancorării prin armături transversale sudate, acoperirea cu
beton trebuie să fie mai mare decât 3φ sau 50 mm.

40
 5φ, dar 10φ, dar ≥70mm
≥0,7φ ≥10mm ≥1,4φ
≥50mm

≥10mm ≥10φ; ≥20 mm

≤50 mm
φ φ
φ φ
a. b. c. d.
Fig. 4.10 Ancorarea armăturilor transversale
4.1.4.3 Ancorarea armăturilor cu ajutorul barelor sudate
Ancorarea armăturilor longitudinale se poate realiza şi cu ajutorul barelor transversale sudate de
ele (fig. 4.11).

φt Bară transversală de
ancorare, sudată
≥ 3 φs
φs
cnom

σ cm
Bară longitudinală
ancorată b. c.
a.
Fig. 4.11 Bară transversală sudată, cu rol în ancorare
Capacitatea de ancorare a unei bare transversale având diametrul între 14mm şi 32mm, sudată
pe partea interioară a barei ancorate, este Fbtd . Efortul unitar de calcul din armătură ( σsd din relaţia
4.9), poate fi redus prin factorul Fbtd / A s , unde A s este secţiunea transversală a armăturii care se
ancorează.
Capacitatea de ancorare a unei bare transversale sudate Fbtd este dată în anexa naţională; valoarea
recomandată se obţine din relaţia:
Fbtd = l td φ t σ td ≤ Fwd (4.17)
în care:
Fwd este rezistenţa de calcul a îmbinării sudate, determinată ca o fracţiune din A s f yd ; obişnuit
se ia valoarea:
0,5 A s f yd ;
φ t − diametrul barei transversale de ancorare;
l td − lungimea de calcul a barei transversale:
(
l td = 1,16 φ t f yd σ td )0,5 ≤ l t (4.18)
l t este lungimea barei transversale, dar nu mai mare decât distanţa dintre barele care se
ancorează;
σ td − efortul unitar în beton, calculat cu relaţia:
σ td = (f ctd + σ cm ) y ≤ 3 f cd (4.19)

41
 σ cm este valoarea medie a efortului unitar de compresiune (pozitivă în relaţie), din rezemarea
directă, acţionând perpendicular pe armătura ancorată şi pe cea sudată (fig. 4.11 a);
y = 0,015 + 0,14 e (−0,18 x ) ; x = 2(c φ t ) + 1 , c fiind acoperirea cu beton
(4.20, 4.21)
Dacă două bare având acelaşi diametru sunt sudate de părţi opuse ale barei ancorate (fig. 4.11b),
Fbtd din relaţia (4.17) se poate dubla, cu condiţia asigurării acoperirii necesare cu beton şi pentru bara
plasată spre exterior. Dacă două bare sunt sudate de aceeaşi parte a barei ancorate, la o distanţă de cel
puţin 3φ s , Fbtd poate fi multiplicată cu factorul 1,41 (fig. 4.11c).
Capacitatea de ancorare a unei bare transversale având diametrul ≤ 12mm
Dacă diametrele nominale ale barelor nu depăşesc 12mm, capacitatea de ancorare Fbtd a barei de
ancorare sudate se limitează la Fwd :
Fbtd = Fwd ≤ 16A s f cd φ t / φ l (4.22)
în care φ l (≤ 12mm) este diametrul barei ancorate, iar φ t (≤ 12mm) diametrul barei tranversale de
ancorare.
În cazul a două bare transversale sudate la o distanţă de cel puţin φ t , capacitatea de ancorare
Fbtd dată de relaţia (4.22) poate fi multiplicată cu factorul 1,41.

4.2 STADIILE DE LUCRU ALE ELEMENTELOR DIN BETON ARMAT SUB ACŢIUNEA
ÎNCĂRCĂRILOR EXTERIOARE
Betonul şi armătura au proprietăţi fizico-mecanice diferite, puse în evidenţă de curbele
caracteristice ale celor două materiale. Spre deosebire de armătură, betonul se caracterizează şi prin
variaţia în timp a proprietăţilor sale fizico-mecanice. Supus încărcărilor exterioare, betonul armat are
un comportament ce nu coincide cu acela al betonului sau al armăturii.
Sub acţiunea încărcărilor exterioare, monoton crescătoare, în elementele din beton armat se
produc modificări cantitative (ale eforturilor) şi calitative (ale comportării materialelor), ceea ce
permite delimitarea unor etape, denumite stadii de lucru. Modificările calitative sunt puse în evidenţă
prin trecerea de la un comportament elastic la unul plastic sau de rupere.
Comportarea elementelor din beton armat este influenţată şi de natura eforturilor secţionale - forţă
axială de compresiune/întindere, moment încovoietor, forţă tăietoare, moment de torsiune - precum şi
de interacţiunea acestor eforturi. În cazul interacţiunii forţei axiale şi a momentului încovoietor se pot
distinge următoarele situaţii, prin prisma poziţiei axei neutre:
• axa neutră este în secţiune − solicitările de încovoiere cu forţă axială de
compresiune/întindere, cu moment predominant;
• axa neutră este în afara secţiunii − solicitările de încovoiere cu forţă axială predominantă.
De asemenea, comportarea elementelor din beton armat este influenţată şi de cantitatea de
armătură dispusă în element, exprimată prin procentul de armare p = 100A s / A c . Din acest punct de
vedere există:
• betonul simplu cu armătură de siguranţă,
• betonul slab armat, realizat cu procente de armare foarte reduse, (cu precădere în construcţii
hidrotehnice masive);
• betonul armat, realizat cu procente mici şi mijlocii de armare (p ≅ 0,1... 4,0 %) ; (domeniul
construcţiilor civile, industriale şi al podurilor);
• betonul supraarmat, realizat cu procente mari de armare; această situaţie este în general
evitată.
Sub efectul încărcărilor statice de scurtă durată, monoton crescătoare, se evidenţiază trei stadii
principale de lucru: stadiul I, nefisurat (elastic); stadiul II, fisurat (elastico-plastic); stadiul III, de
rupere (plastic).
42
4.2.1 Descrierea stadiilor de lucru
4.2.1.1 Stadiile de lucru ale elementelor din beton armat cu axa neutră în secţiune
Pentru descrierea stadiilor de lucru s-a ales o grindă din beton armat, simplu rezemată, cu secţiune
dreptunghiulară simplu armată (cu procent relativ mic de armare), urmărind zona dintre forţele
concentrate, zonă supusă la încovoiere pură (fig. 4.13). Armătura este din oţel moale, cu limită de
curgere aparentă.
Rezistenţa grinzii este dată de momentul încovoietor capabil pe care o dezvoltă grinda, având în
vedere procesul de cedare treptată a materialelor componente: fisurarea betonului întins (se atinge
rezistenţa la întindere f ct ), curgerea armăturii întinse (se atinge limita de elasticitate f y ), zdrobirea
betonului comprimat (se atinge rezistenţa la compresiune f c ). Această succesiune este observată la
betonul armat cu procente mici şi mijlocii de armare, denumite procente uzuale.
Stadiul I corespunde comportării de material elastic, deoarece betonul este nefisurat la încărcări
exterioare mici. În consecinţă:
• întreaga secţiune transversală din beton armat este activă;
• deformaţiile specifice sunt preponderent elastice, diagramele de eforturi unitare fiind practic
triunghiulare;
• axa neutră este situată sub axa mediană, pentru că aria de armătură A s deplasează în jos
centrul de greutate al secţiunii neomogene (fig. 4.12 b);
• rigiditatea la încovoiere a secţiunii ( EI) I este maximă (fig. 4.13).
Stadiul I este un stadiu stabil, depăşit însă rapid din cauza valorilor mici ale încărcărilor.
Pe măsura creşterii încărcării exterioare, deformaţia specifică din fibra de beton cea mai întinsă
atinge deformaţia specifică ultimă ε ctu , iar efortul unitar de întindere devine egal cu rezistenţa la
întindere f ct ; diagrama de eforturi unitare din zona întinsă se apropie de un dreptunghi, din cauza
deformaţiilor plastice preponderente.
Betonul întins este plasticizat, ceea ce pune în evidenţă o modificare calitativă în comportamentul
elementului încovoiat (fig. 4.12 c).
Efortul unitar în armătura întinsă, la limita stadiului I, are valoarea:
0,1...0,15
σ s = ε s E s ≅ ε tu E s = 210000 = 21...31,5 N/mm 2 << f y
1000
rezultând că armătura nu este folosită în mod eficient la încărcări mici.
Limita stadiului I este o stare instabilă, pentru că la o uşoară creştere a încărcărilor, se produce
fisurarea betonului, când momentul încovoietor exterior M este egal cu momentul încovoietor de
fisurare M f .
Fisurarea betonului întins este a doua modificare calitativă în comportamentul elementului, care
trece în stadiul II. În momentul fisurării se produce o scădere a rigidităţii elementului, iar axa neutră
are tendinţa de urcare, rămânând însă sub axa mediană a secţiunii (fig. 4.13).
Stadiul II, betonul fisurat, corespunde unui nivel de solicitare produs în construcţii de încărcările
de funcţionare normală, motiv pentru care se consideră că este stadiul de serviciu, având următoarele
caracteristici:
• elementul lucrează cu zona întinsă fisurată, astfel secţiunea activă de calcul este formată din
betonul comprimat şi armătura întinsă; de fapt, betonul întins dintre fisuri participă în
ansamblul elementului la preluarea eforturilor, dar aportul lui este neglijat (fig. 4.14);
• după fisurare, eforturile unitare în betonul comprimat şi în armătura întinsă cresc brusc (fig.
4.12d), dar uzual nu se depăşeşte comportarea elastică, deformaţiile plastice fiind neglijabile:
σ c ≤ f 0 ≅ 0.5f c ; σ s ≅ (0,7...0,8)f y ,
în consecinţă, diagrama eforturilor unitare de compresiune este foarte apropiată de un triunghi;
• axa neutră se deplasează în sus, deasupra axei mediane a secţiunii;
43
 • rigiditatea secţiunii ( EI) II scade, ca o consecinţă a fisurării (fig. 4.13).

STADIUL I
εc << εcu σc << fc εc << εcu σc << fc

M Mf
axa mediană
h d a. n.
As axa neutră
σs<< fy εs << εy σs << fy
d1 εs << εy
εct < εctu σct < fct εctu fct
a) b b) c) Fisurarea betonului
S T A D I U L II S T A D I U L III
εc < εcu σc < fc εc < εcu σc < fc εcu fc

MS a. n. a. n.
a. n. εctu fct εctu fct
axa mediană εctu fct Mp MR
σs < fy fy fy
εs < εy εs = εy εy < εs < εu
d) STADIUL DE e) Începutul curgerii f) Zdrobirea
SERVICIU oţelului betonului comprimat
R U P E R E A S E C Ţ I U iN ItI

Fig. 4.12 Stadiile de lucru ale unui element din beton armat, supus la încovoiere
Stadiul III este stadiul de rupere, modul de rupere fiind condiţionat de cantitatea de armătură
exprimată prin procentul de armare.
Începutul procesului de rupere
Sporirea încărcărilor conduce la creşterea deformaţiilor specifice şi a eforturilor unitare. În cazul
procentelor mici sau mijlocii de armare, armătura din zona întinsă ajunge la curgere (fig. 4.12e),
aceasta fiind cea de a treia modificare calitativă în comportamentul elementului din beton armat. Dacă
armătura curge, adică σ s = f y , betonul comprimat se deformează plastic în urma depăşirii rezistenţei
de microfisurare, f 0 < σ c < f c şi diagrama de eforturi unitare se curbează puternic.
Din cauza curgerii armăturii întinse sub încărcare constantă, se produce rotaţia secţiunii; se
consideră că în secţiunea respectivă că s-a format o articulaţie plastică. Tipul de articulaţie creat prin
curgerea armăturii este caracterizat prin prezenţa în secţiunea respectivă a unui moment încovoietor
constant, denumit moment încovoietor de plasticizare M p :

M p = A s f y z ≈ 0,9A s f y d
Ca o consecinţă a rotirii continue a secţiunii în care s-a format articulaţia plastică,
• betonul comprimat este din ce în ce mai solicitat;
• axa neutră este situată cel mai sus posibil;
• rigiditatea la încovoiere a secţiunii este minimă (fig. 4.13), deci deformata grinzii este foarte
mare.
Ruperea
În final se produce zdrobirea betonului comprimat (fig. 4.12 f) şi elementul nu mai este capabil
să preia încărcări. Momentul încovoietor corespunzător acestei situaţii este denumit moment
încovoietor de rupere sau capacitate portantă la încovoiere, M R .
Ruperea are un caracter ductil, deoarece deformaţiile elementului sunt foarte mari înainte de
cedare.
44
 Stadiul I Curgerea armăturii Ruperea

1,2 0,8 1,2

160 MR Rotaţie în articulaţia plastică Stadiul III

Mp
140 Arm. montaj
Curgerea armăturii
120
100 (EI)II 40
Stadiul II
80 3φ20
MS
Mf 60 Fisurarea betonului întins 20 (cm)
40 SECT. TRANSV.
Stadiul I
20 f (m)
(EI)I
săgeata
fS 0,01 0,02 0,03 0,04 fR
Fig. 4.13 Evoluţia rigidităţii elementelor din beton armat
Ruperea pentru alte procente de armare decât mici sau mijlocii
În cazul elementelor de beton simplu cu armătură de siguranţă efortul unitar din armătura întinsă
parcurge rapid palierul de curgere şi porţiunea de consolidare, ajungând la limita de rupere, f t . În
acest caz, armătura are rolul de a reduce în oarecare măsură fragilitatea betonului simplu.
La betonul slab armat, ruperea începe prin intrarea armăturii întinse în curgere, fiind chiar
posibilă depăşirea acestei limite f y < σ s < f t . Ruperea se produce fie prin zdrobirea betonului
comprimat, fie prin deformaţii excesive ale armăturii.
În cazul betonului supraarmat ruperea se produce prin zdrobirea betonului, fără ca armătura
întinsă să ajungă la limita de curgere σ s < f y , din acest motiv ruperea este însoţită de deformaţii mici
şi are un caracter casant.
Această variantă de armare este o soluţie neeconomică, deoarece armătura nu este folosită la
capacitate maximă.
Concluzii
Asupra modului de comportare a elementelor din beton armat cu procente de armare mici şi
mijlocii (p = 0,3...4,0%) , supuse la moment încovoietor predominant şi forţă axială, având axa neutră
în secţiune, se pot face următoarele aprecieri cu caracter general:
• pe măsura creşterii încărcării se disting două momente importante – fisurarea betonului întins şi
formarea articulaţiei plastice prin curgerea armăturii întinse;
• rigiditatea elementului se reduce o dată cu creşterea încărcării, fenomen redat de diagrama
moment încovoietor-săgeată din figura 4.13, diagramă obţinută prin analiza pe calculator a
comportării elementului reprezentat în aceeaşi figură;
• ruperea elementelor din beton armat cu procente de armare uzuale (mici şi mijlocii)
începe prin curgerea armăturii întinse şi se termină prin zdrobirea betonului comprimat
(stadiul III); acest mod de cedare are un caracter ductil datorită deformaţiilor plastice mari
produse înainte de rupere;
• în lungul unui element se pot întâlni toate stadiile de lucru, în funcţie de solicitarea acestuia; se
poate constata că elementul lucrează ca un arc de beton cu tirant de oţel (fig. 4.14), această formă
fiind un model posibil de proiectare în secţiuni normale pe axa grinzii;

45
 • în structurile static nedeterminate, apariţia unei articulaţii plastice nu înseamnă ruperea
structurii, ci numai reducerea gradului de nedeterminare statică şi redistribuirea eforturilor
secţionale către alte zone mai puţin solicitate; această situaţie este întâlnită în cazul acţiunii
seismice, când structura din beton armat disipează energia seismică prin încursiuni în domeniul
postelasic de deformare.
St. I Fisurarea
betonului St. II St. III
fc

fy
fct
σs < fy

ARC (beton comprimat)

Beton întins
fisurat

Beton întins nefisurat TIRANT (armătura)

Fig. 4.14 Element încovoiat din beton armat
4.2.1.2 Stadiile de lucru ale elementelor cu axa neutră în afara secţiunii
Elemente supuse la întindere
Forţa de întindere se află între armături, datorită valorii reduse a momentului încovoietor. Starea
de eforturi unitare este asemănătoare cu cea din zona întinsă a unui element încovoiat, de aceea se
remarcă aceleaşi stadii de lucru ca şi în cazul elementelor cu axa neutră în secţiune. Singura deosebire
constă în faptul că începutul curgerii armăturii înseamnă în acelaşi timp epuizarea capacităţii
portante a elementului. Secţiunea activă este dată de aria armăturilor întinse, betonul fiind total fisurat
şi scos din lucru.
Elemente supuse la compresiune
Stadiul I corespunde încărcărilor sub care efortul unitar în beton nu depăşeşte rezistenţa la
microfisurare, deformaţiile betonului fiind elastice. Eforturile unitare în beton şi în armătură sunt
proporţionale cu deformaţiile specifice.
Stadiul II se atinge atunci când efortul unitar depăşeşte valoarea rezistenţei la microfisurare f 0 .
Stadiul III se atinge prin zdrobirea betonului comprimat. Armătura atinge limita de curgere
înainte sau simultan cu zdrobirea betonului comprimat, astfel încât în momentul ruperii elementului
ambele materiale şi-au epuizat capacitatea portantă.

46
4.3 DURABILITATEA BETONULUI ARMAT
4.3.1 Consideraţii generale
Durabilitatea unei construcţii este aptitudinea ei de a menţine caracteristici corespunzătoare de
rezistenţă, stabilitate şi de funcţionalitate pe durata de viaţă proiectată, fără cheltuieli excesive de
întreţinere, altele decât cele uzuale.
Măsurile pentru asigurarea duratei de viaţă depind de condiţiile de mediu şi de importanţa
construcţiei. În general, durata de viaţă proiectată se consideră conform tabelului 4.2.
Tabelul 4.2 Durata de viaţă a construcţiilor
Tipul construcţiei Durata minimă estimată de viaţă
Constructii provizorii 10 ani
Structuri tranzitorii, care se pot schimba pe durata
10...25 de ani
de viaţă
Construcţii de importanţă redusă 15...30 de ani
Construcţii obişnuite 50 de ani
Construcţii foarte importante
100 de ani
Poduri

În mod tradiţional, betonul armat a fost considerat un material care după punerea în operă nu mai
necesita întreţinere; atenţia acordată în prescripţiile de proiectare şi alcătuire aspectelor legate de
durabilitate este de dată mai recentă.
Cauzele deteriorării structurilor din beton sunt inseparabile de condiţiile produse de mediul
înconjurător şi de proprietăţile materialelor componente, ele fiind:
− cauze externe, de natură fizică, chimică, biochimică sau mecanică, cum ar fi acţiunea
electrolitică, atacul unor substanţe agresive care pătrund în beton sub forma soluţiilor, atacul unor
gaze naturale sau industriale, temperaturile extreme, abraziunea mecanică etc.;
− cauze interne, cum este permeabilitatea betonului, dimensiunea porilor (la porozitate egală,
dar dimensiuni mici ale porilor, scade circulaţia agenţilor), microfisurile provocate de contracţie.
Pentru a asigura durabilitatea corespunzătoare se pot urma două căi:
• evitarea reacţiilor de degradare, prin:
─ „ schimbarea mediului” aplicarea pe elemente a unor membrane, pelicule de protecţie, drenarea
apei sau micşorarea agresivităţii apei etc.;
─ alegerea unor materiale nereactive: oţel inoxidabil, oţel peliculizat, agregate nereactive,
cimenturi rezistente la sulfaţi;
─ inhibarea reacţiilor prin protecţie catodică, utilizarea antrenorilor de aer pentru sporirea
rezistenţei la îngheţ-dezgheţ.
• alegerea corespunzătoare a materiilor prime care intră în compoziţia betonului şi a detaliilor
constructive potrivite pentru a rezista reacţiilor de degradare:
─ compoziţia adecvată a betonului;
─ grosimi de acoperire cu beton a armăturilor, corelată cu condiţiile de mediu;
─ aplicarea unei tehnologii adecvate de compactare a betonului;
─ sporirea secţiunii elementelor faţă de cele rezultate din calcul, dacă este necesar.
Coroziunea betonului
Coroziunea chimică a betonului se produce prin coroziunea pietrei de ciment şi are ca rezultat un
schimb de masă între beton şi mediul înconjurător, ceea ce produce degradarea betonului.
Cel mai comun tip de coroziune se produce prin decalcifierea şi transformarea constituenţilor
mineralogici ai cimentului într-un amestec de geluri de consistenţă moale, care poate fi dislocat printr-
o acţiune mecanică (mişcarea apei). Agenţii agresivi sunt apele cu conţinut de dioxid de carbon (CO2),
apele dulci (lipsite de duritate), soluţiile de acizi care dau săruri solubile de calciu etc. Dioxidul de
carbon se găseşte şi în apele minerale sau în zonele de descompunere a substanţelor organice.

47
Deasemenea, apele curgătoare curate, formate din topirea gheţii sau prin condensare, conţin o cantitate
mică de CO2.
Dioxidul de carbon CO2 acţionează asupra hidroxidului de calciu Ca(OH)2 din masa betonului şi
produce carbonatarea betonului, rezultând carbonatul de calciu CaCO3:
Ca (OH)2 + CO2 → CaCO3 + H2O
În prezenţa apei, carbonatul de calciu este transformat în bicarbonat de calciu solubil Ca(HCO3)2,
după reacţia:
CaCO3 + H2O + CO2 → Ca(HCO3)2
După epuizarea Ca(OH)2 liber, începe procesul de decalcifiere a hidro-silicaţilor şi hidro-
aluminaţilor de calciu.
Coroziunea armăturii
În condiţii obişnuite de exploatare, armătura este bine protejată în mediul alcalin al betonului, dat
de prezenţa hidroxidului de calciu Ca(OH)2; armătura este pasivată datorită formării pe suprafaţa ei a
unui strat microscopic de oxid. Acest strat constituie un film pasiv care împiedică dizolvarea fierului şi
de aceea coroziunea armăturii nu poate avea loc, chiar dacă alte condiţii sunt îndeplinite (în principal
prezenţa umidităţii şi a oxigenului).
Coroziunea armăturii poate începe când, datorită carbonatării, pH-ul betonului scade de la
valoarea curentă (≅13), la valori mai mici (sub 9). Carbonatarea este un proces de durată, pătrunzând
spre interiorul betonului după un front, conform schemei din figura 4.15a .
Adâncimea de carbonatare, adică nivelul mediu până la care s-a produs avansarea frontului după
un anumit timp t de expunere, depinde în principal de calitatea betonului (prin rezistenţa la
compresiune, compactitate, tipul de ciment utilizat), de concentraţia de CO2 a mediului şi de grosimea
stratului de acoperire cu beton de bună calitate.
În urma carbonatării stratului de acoperire, în lungul armăturii se creează un potenţial electric
diferenţiat. Acest proces constituie premisa coroziunii electrochimice a barelor de oţel, în prezenţa
oxigenului şi a apei. Oxigenul ajunge la armătură prin difuzie prin stratul de acoperire, apa fiind
necesară numai ca soluţie de electrolit. Deci într-un beton saturat cu apă sau într-un beton uscat, rugina
nu se poate produce, în primul caz lipsind oxigenul, iar în al doilea, soluţia de electrolit.
Pe armătură, în urma unei serii de reacţii, se produce în final rugina (oxi-hidroxidul feric):
−
Fe2+ + 2 ( OH ) → Fe ( OH )2
1
2 Fe ( OH )2 + O 2 → 2 Fe ( O ) OH + H 2 O
2
Aceasta este perioada de propagare a coroziunii armăturii (fig. 4.15b). Producerea ruginii este un
fenomen expansiv; din aceasta cauză, în beton pot să apară fisuri paralele cu armătura, iar dacă stratul
de acoperire este subţire, se poate produce chiar desprinderea acestuia, ceea ce accelerează corodarea
armăturii. Secţiunea de armătură se reduce, fenomenul fiind cu atât mai periculos, cu cât diametrul
barelor este mai mic. Armăturile de înaltă rezistenţă, utilizate în general la elementele din beton
precomprimat, sunt mai sensibile la coroziune decât armăturile din oţel obişnuit; de multe ori aceste
armături au secţiunea redusă, deci pierderile de rezistenţă prin ruginire sunt procentual mai
semnificative.
Viteza de corodare a armăturii depinde de mediul ambiant. În general, în mediile obişnuite din
interiorul clădirilor civile nu apar fenomene de coroziune; în partea exterioară a clădirilor corodarea
este moderată, dacă nu există agenţi agresivi şi umezeală care să favorizeze transportul acestora în
masa betonului. În medii industriale, corodarea se accelerează în funcţie de tipul de agresivitate a
mediului, de concentraţia şi caracterul agenţilor agresivi, de condiţiile de umiditate.
În ceea ce priveşte starea de fisurare produsă de acţiuni directe sau indirecte (contracţie, variaţii de
temperatura), se consideră că fisurile fine şi dese, transversale pe armătură, nu conduc la accelerarea
corodării.
Atacul ionilor de clor se produce cel mai des datorită utilizării sărurilor de degivraj, a agregatelor
din zonele marine contaminate cu ioni de clor sau a apei de mare; ionii de clor pătrund prin difuzie în

48
porii betonului umpluţi parţial sau total cu apă. În armăturile din oţel se produce o coroziune locală
puternică sub formă de “ciupituri”, deoarece depasivarea are loc pe suprafeţe mici; în plus, ionii de
clor acţionează ca şi catalizatori în coroziunea electrochimică a oţelului.

beton front de
alcalin carbonatare beton carbonatat

x
a) perioada de carbonatare a betonului
rugină secţ. redusă

x
x

x - adâncime zonă exfoliată

de carbonatare fisuri paralele cu armătura
b) perioada de iniţiere şi propagare a coroziunii armăturii
Fig. 4.15 Mecanismul de coroziune a armăturii
4.3.2 Clasele de expunere ale elementelor din beton armat la acţiunea mediului
înconjurător
Condiţiile de mediu reprezintă toate acţiunile chimice, fizice şi biochimice la care construcţiile
sunt expuse după darea în exploatare şi care nu sunt luate în considerare în proiectare ca acţiuni.
Se pot defini, pe lângă condiţiile de macroclimat în care se află întreaga construcţie şi condiţiile
de microclimat, din imediata vecinătate a suprafeţei elementului considerat. Poziţia elementelor în
structură (verticală sau orizontală, supra- sau subterană), expunerea la soare, vânt şi ploaie, pot
determina condiţii de microclimat mult diferite.
Betonul nu este caracterizat încă, în mod direct, prin clase de durabilitate.
Asigurarea durabilităţii se face în funcţie de clasele de expunere a betonului, pentru care se vor
respecta cerinţele impuse privind: clasele minime de beton ce pot fi utilizate, compoziţia betonului,
tipul de ciment, dozajul minim de ciment, raportul A/C; gradul de impermeabilitate; gradul de
gelivitate; tipul aditivului şi adaosurilor minerale; grosimea stratului de acoperire cu beton a
armăturilor sau a pieselor metalice înglobate etc. Compoziţia betonului este un factor hotărâtor pentru
asigurarea protecţiei armăturilor şi a rezistenţei betonului la atacuri rezultate din condiţiile de mediu.
Clasele de expunere, date în tabelul 4.3, se stabilesc pe baza condiţiilor chimice şi fizice la care
sunt expuse structurile din beton, fiind definite în funcţie de mecanismele de degradare ale betonului.
Dacă un element structural este caracterizat de clase de expunere diferite, de exemplu are o parte
imersată complet în mare, o parte cu nivel variabil de apă şi o parte în aer, se ia în considerare pentru
alegerea clasei de beton şi a acoperirii cu beton cea mai defavorabilă clasă de expunere.
NOTAŢIA CLASELOR DE EXPUNERE se face cu două litere şi o cifră; prima literă este X de
la engl. eXposure = eXpunere, a doua literă arată mecanismele de degradare, iar cifra se referă în
general la condiţiile de umiditate a mediului ambiant:
• 0 engl. Zero Risk = Risc Zero
• C engl. Carbonation = Carbonatare

49
 • D engl. Deicing salt = Sare pentru dezgheţ
• S engl. Seawater = Apă de mare
• F engl. Frost = Îngheţ
• A engl. Agressive environment = Agresivitate chimică
• M engl. Mechanical abrasion = Uzură mecanică.
Din tabelul 4.3 se observă că mediile X0, XC, XD şi XS pot avea efecte asupra armăturilor, iar
mediile XF, XA şi XM asupra betonului.

Tabelul 4.3 Clasele de expunere la acţiunea mediului înconjurător

Clasa
Denumirea Descrierea mediului Exemple informative de apariţie a clasei
minimă
clasei înconjurător de expunere
(inform.)
1. Nici un risc de coroziune sau de atac
Beton simplu fără piese metalice
înglobate. Toate expunerile, fără Umpluturi
C8/10
X0 X0 îngheţ-dezgheţ, abraziune, atac Egalizări
sau
chimic Interiorul clădirilor cu umiditate a aerului
Beton armat – foarte uscat foarte redusă C12/15
2. Coroziune indusă de carbonatare
Interiorul clădirilor cu umiditate a aerului
XC1 Uscat, sau permanent umed redusă (inclusiv bucătării, băi în clădirile de C20/25
locuit); Beton imersat permanent în apă
Suprafeţele de beton în contact cu apa pe
XC2 Umed, rareori uscat termen lung (rezervoare de apă) C25/30
XC Un număr mare de fundaţii
Interiorul clădirilor unde umiditatea aerului
XC3 Umiditate moderată ambiant este medie sau ridicată C30/37
Betonul exterior ferit de ploi
Suprafeţe de beton expuse contactului cu
XC4 Alternanţă a umidităţii şi uscării C30/37
apa, dar care nu intră în clasa XC2
3. Coroziunea datorată clorurilor (de altă origine decât cele din apa sau atmosfera marină)
Suprafeţele de beton expuse clorurilor
XD1 Umiditate moderată C30/37
transportate pe cale aeriană
Beton expus apelor industriale ce conţin
XD2 Umed, rareori uscat C30/37
XD cloruri; Piscine, rezervoare
Elemente de poduri, ziduri de sprijin udate
XD3 Alternanţa umidităţii şi a uscării şi stropite cu ape ce conţin cloruri C35/45
Şosele. Dale de parcare vehicule
4. Coroziunea datorată clorurilor prezente în apa de mare
Expunere la aerul sărat marin, Structuri pe litoral sau în apropierea
XS1 C30/37
fără contact direct cu apa de mare litoralului (cca. 5km de ţărm)
XS2 Imersare în permanenţă Elemente ale structurilor marine C35/45
XS
Zone de marnaj, zone expuse
XS3 proiectării (izbirii) valurilor sau Elemente ale structurilor marine C35/45
udării (stropirii)

Tabelul 4.3 Continuare

5. Atacul datorat fenomenului de îngheţ-dezgheţ
Saturaţie moderată în apă, fără Suprafeţe verticale de beton expuse ploii şi
XF XF1 C25/30
agenţi de dezgheţare îngheţului
Suprafeţe verticale la lucrările rutiere expuse
XF2 Saturaţie moderată în apă, cu îngheţului şi aerului ce vehiculează agenţi de C30/37
50 agenţi de dezgheţare
 dezgheţare sau
C35/45
C30/37
Saturaţie puternică în apă, fără Suprafeţele orizontale de beton expuse la
XF3 agenţi de dezgheţare ploaie şi îngheţ
sau
C35/45
Saturaţie puternică în apă, cu Şosele şi tabliere de pod
XF4 agenţi de dezgheţare sau apă de Suprafeţe verticale de beton expuse direct C30/37
mare Structuri marine supuse la stropire şi îngheţ
6. Agresivitatea chimică
XA1 Agresivitate chimică slabă Soluri naturale şi apă în sol C30/37
XA XA2 Agresivitate chimică moderată Soluri naturale şi apă în sol C30/37
XA3 Agresivitate chimică intensă Soluri naturale şi apă în sol C35/45
7. Solicitarea mecanică a betonului prin uzură
Elemente din incinte industriale supuse la
XM1 Solicitare moderată de uzură C30/37
circulaţia vehiculelor echipate cu anvelope
Elemente din incinte industriale supuse la C30/37
XM2 Solicitare intensă de uzură circulaţia stivuitoarelor echipate cu anvelope sau
XM / bandaje de cauciuc C35/45
Elemente din incinte industriale supuse la
XM3 Solicitare foarte intensă de uzură circulaţia stivuitoarelor echipate cu bandaje C35/45
de elastomeri /metalice sau maşini cu şenile
Notă: Condiţiile de umiditate specificate în tabel sunt cele la care este expus betonul din stratul de acoperire
al armăturilor şi a pieselor metalice înglobate; această umiditate poate fi considerată de multe ori că reflectă
umiditatea mediului ambiant. În situaţia în care există o barieră între beton şi mediul înconjurător, acesta este
considerat protejat împotriva umidităţii.

În figura 4.16 este exemplificată situaţia în care părţi diferite a unei clădiri de locuit pot să fie
expuse la condiţii diferite, sau la clase de expunere combinate.

XC4+XF1

balcon
exterior
XC4+XF3 XC1
XC4+XF1

interior
XC1
piscină protejată cu peliculă

X0 XC2
umplutură
XD2

Fig. 4.16 Clase de expunere combinate

În tabelul 4.4 sunt date situaţii în care elementele structurale sunt caracterizate prin combinaţii de
clase de expunere.
Tabelul 4.4 Combinaţii de clase de expunere
Mediu de expunere Combinaţii de clase de expunere
Beton Beton
Descriere Exemple
nearmat armat/precomprimat
La interior Interiorul clădirilor cu destinaţie X0 XC1
51
 de locuit sau birouri
La exterior
Fără îngheţ Fundaţii sub nivelul de îngheţ X0 XC2
Cu îngheţ, dar
Garaje deschise acoperite,
fără contact cu XF1 XC3+XF1
pasaje etc.
ploaia
Îngheţ şi contact Elemente exterioare expuse la
XF1 XC4+XF1
cu ploaia ploaie
Îngheţ-dezgheţ cu Elemente ale infrastructurii
XM2+XF4 XM2+XD3+XF4+(XC4)
agenţi de rutiere orizontale
dezgheţare Verticale (în zona de stropire) XF4 XF4+XD3+XC4
Mediu marin
Fără contact cu apa de mare (aerul marin până la 5km de coastă)
Elemente exterioare ale
Cu îngheţ construcţiilor expuse ploii în XF2 XC4+XS1+XF2
zonele litorale
În contact cu apa de mare
Imersate Elemente structurale sub apă XA1 (XA2) XC1+XS2+XA1 (XA2)
Elemente supuse XF4-XA2 XC4+XS3+XF4+XA2
Pereţii cheiurilor (cheurilor)
stropirii (XA1) (XA1)

4.3.3 Stratul de acoperire cu beton

Stratul de acoperire cu beton are rolul principal în asigurarea protecţiei la coroziune a oţelului.
Capacitatea corespunzătoare de protecţie a stratului de acoperire cu beton depinde de compactitatea,
calitatea şi grosimea acestuia. Compactitatea şi calitatea betonului sunt obţinute prin limitarea
raportului apă/ciment şi al dozajului minim de ciment. Grosimea minimă a stratului de acoperire cu
beton depinde de clasa structurală şi de clasa de expunere (tabelul 4.6).
Acoperirea cu beton este distanţa între suprafaţa armăturii (incluzând etrierii sau agrafele şi,
dacă este cazul, armătura de suprafaţă) cea mai apropiată de suprafaţa betonului şi aceasta din
urmă.
Acoperirea cu beton luată în considerare trebuie specificată în planurile de armare a elementelor
structurale.
Valoarea nominală a acoperirii, c nom este definită ca valoarea minimă a acoperirii c min , la care
se adaugă o abatere de execuţie, Δc dev (fig. 4.17):
c nom = c min + Δc dev (4.23)
Acoperirea minimă c min trebuie să asigure transmiterea forţelor de aderenţă, protecţia oţelului
împotriva coroziunii şi o rezistenţă adecvată la foc (ultimul aspect nu este tratat în acest capitol).
Se alege pentru c min valoarea cea mai mare dintre cele ce satisfac cerinţele privind condiţiile de
durabilitate şi de aderenţă:

⎧ ⎫
⎪ ⎪
c min = max ⎨ c min, b ; c min ,dur ; 10 mm ⎬ (4.24)
⎪⎩ 1 23 1 424 3
aderenta durabilita te
⎪⎭
unde:
c min,b este acoperirea minimă de beton din condiţii de aderenţă;

52
 c min,dur − acoperirea minimă de beton din condiţii de mediu, pentru un beton de masă volumică
normală.

cnom,l proiect
φl – diametrul armăturii
cnom,w φl longitudinale
φw
φw – diametrul armăturii Δcdev
transversale
cnom,l cnom,w cmin
execuţie
a. cnom,l ≥ cnom,w + φw b.

Fig. 4.17 Acoperirea cu beton a armăturilor betonului armat

Din condiţii de aderenţă, acoperirea minimă de beton c min,b trebuie considerată cel puţin egală
cu diametrul nominal al barei:
c min,b ≥ φ , bare individuale (4.25)
c min,b ≥ φ n , bare grupate, cu diametrul nominal φ n = φ n b ≤ 55mm (4.26)
Dacă dimensiunea minimă a agregatului depăşeşte 31 mm, c min,b se majorează cu 5 mm.
În situaţiile în care betonul este expus abraziunii, clasa XM, se poate ţine seama de acest fapt prin
majorarea acoperirii c min,b conform relaţiei:
( c min,b + k 1 ) (4.27)
• k 1 = 5mm pentru clasa de expunere XM1;
• k 2 = 10mm pentru clasa de expunere XM2;
• k 3 = 15mm pentru clasa de expunere XM3.
Dacă suprafaţa betonului este neregulată (de exemplu, agregate expuse), acoperirea minimă
trebuie mărită cu cel puţin 5mm.
Din condiţii de durabilitate, acoperirea minimă de beton c min,dur într-un beton de densitate
normală, pentru oţel carbon obişnuit se stabileşte ţinând seama de clasa de expunere şi de clasa
structurală; valorile recomandate pentru c min,dur sunt date în tabelul 4.6.
Valoarea c min,dur poate fi corectată conform relaţiei:
c min ,dur + Δc dur , γ − Δc dur ,st − Δc dur ,add (4.28)
unde:
Δc dur ,γ − marjă de siguranţă;
Δc min,st − reducerea grosimii minime în cazul utilizării oţelului inoxidabil;
Δc min,add − reducerea grosimii minime în cazul unei protecţii adiţionale.
Pentru corecţiile Δc dur ,γ , Δc dur ,st , Δc dur ,add valoarea recomandată este 0 (zero) pentru fiecare
caz în parte.
Clasa structurală de referinţă este S4, definită printr-o durată de viaţă de 50 de ani,
corespunzătoare utilizării betoanelor în structuri încadrate în clasele de expunere din tabelul 4.3.
Modificările recomandate ale clasei structurale sunt date în tabelul 4.5; clasa structurală minimă
recomandată este S1.

53
 Tabelul 4.5 Clasificarea structurală recomandată
Clasa de expunere conform tabelului 4.3
XD3
XC2/ XD2/
Criteriul X0 XC1 XC4 XD1 XS2
XC3 XS1
XS3
Durata de viaţă 100 de ani Se majorează clasa cu 2 trepte
≥ C30/37 ≥ C35/45 ≥ C40/50 ≥ C45/55
Clasa de rezistenţă
Se reduce clasa cu 1 treaptă
Elemente plane (plăci
necirculabile în timpul Se reduce clasa cu 1 treaptă
execuţiei)
Elemente la care este asigurat
Se reduce clasa cu 1 treaptă
un control de calitate special
Notă: Clasa de rezistenţă poate fi redusă cu o treaptă dacă se foloseşte antrenor de aer mai mult decât 4%.

Abaterile de execuţie a acoperirii, Δc dev

Abaterea de execuţie pentru acoperirea cu beton este:
Δc dev = 10mm (4.29)
În unele situaţii, este permisă reducerea Δc dev , recomandându-se valorile:
1. 10 mm ≥ Δc dev ≥ 5 mm , dacă este asigurată calitatea execuţiei, acoperirea cu beton
verificându-se prin măsurători;
2. 10 mm ≥ Δc dev ≥ 0 mm , dacă se utilizează aparate de măsură exacte pentru verificarea
acoperirii cu beton (elemente prefabricate).
Tabelul 4.6 Valorile acoperirii minime c min,dur

Clasa de expunere conform tabelului 4.2

Clasa
structurală XC2 XD1 XD2 XD3
X0 XC1 XC4
XC3 XS1 XS2 XS3
S1 10 10 10 15 20 25 30
S2 10 10 15 20 25 30 35
S3 10 10 20 25 30 35 40
S4 10 15 25 30 35 40 45
S5 15 20 30 35 40 45 50
S6 20 25 35 40 45 50 55

La betonul turnat pe o suprafaţă neregulată, acoperirea minimă trebuie majorată la cel puţin:
• 40 mm pentru betonare pe suprafeţe pregătite, de exemplu beton de egalizare pe sol;
• 75 mm pentru betonare direct pe sol.

54