Sunteți pe pagina 1din 516

Wilbur Smith

SUNETUL TUNETULUI
vol 2 Saga familiei Courtney

Cei patru ani de călătorie neîntreruptă prin sălbăticia


neumblată lăsaseră urme asupra căruţelor. Multe dintre
spiţele roţilor şi osiile fuseseră înlocuite cu lemn din
pădurile străbătute; coviltirele erau atât de peticite,
încât aproape că nu se mai vedea nimic din pânza
originală; echipajele de boi fuseseră reduse de la
optsprezece la zece pentru fiecare, din pricina atacurilor
animalelor de pradă şi a bolilor de care suferiseră de-a
lungul călătoriei. Dar această caravană istovită ducea cu
sine colţii a cinci sute de elefanţi; zece tone de fildeş;
recolta puştii lui Sean Courtney; fildeş pe care îl va
preschimba în aproape cincisprezece mii de lire sterline
de aur, de îndată ce va ajunge la Pretoria.
Sean era din nou un om bogat. Hainele îi erau pătate
şi atârnau pe el cârpăcite urât, fără îndemânare;
carâmbii cizmelor îi erau roşi aproape de tot şi tălpile
fuseseră înlocuite cu stângăcie cu piele netăbăcită de
bivol, o barbă mare şi neîngrijită îi ajungea până la
jumătatea pieptului, şi o coamă de păr negru îi curgea în
bucle până la baza gâtului, unde fusese ciopârţită
deasupra gulerului hainei cu o pereche de foarfece
tocite. Dar, în ciuda înfăţişării sale, era bogat în fildeş şi,
de asemenea, în aurul păstrat pentru el în seifurile
băncii Volkskaas din Pretoria.

îşi aşeză calul pe o ridicătură de pământ de lângă drum


şi îşi privi căruţele apropiindu-se domol, cu greutate. „E
timpul să mă aşez la o fermă, se gândi cu satisfacţie.
Avea treizeci şi şapte de ani, nu mai era tânăr, şi venise
vremea să cumpere ferma. Ştia pe care dorea să o ia şi
ştia exact unde va construi casa - aproape de buza
povârnişului, ca să poată sta pe veranda largă la lăsarea
serii şi să cuprindă cu privirea întreaga câmpie, până la
râul Tugela în depărtarea albastră.
- Mâine dis-de-dimineaţă vom ajunge la Pretoria.
Vocea venită din spate îl smulse din visare, şi Sean se
mişcă în şa privind în jos la nativul zulus care stătea pe
vine lângă calul său.
-A fost o vânătoare bună, Mbejane.
- Am ucis mulţi elefanţi, Nkosi. Mbejane încuviinţă
şi Sean observă pentru prima dată şuviţele argintii din
părul lui lânos. Nici el nu mai era tânăr.
— Şi am făcut multe marşuri, continuă Sean, iar
Mbejane înclină din nou capul, în semn de încuviinţare.
- în cele din urmă te oboseşte să tot fii pe drumuri,
cugetă Sean cu voce tare. Vine o vreme când îţi doreşti
să dormi două nopţi la rând în acelaşi loc.
- Şi să auzi cântecul soţiilor tale în timp ce lucrează
câmpul, îi continuă Mbejane gândul. Şi să îţi priveşti
vitele intrând în ocol la amurg, mânate din urmă de fiii
tăi.
-A venit vremea pentru amândoi, prietene. Mergem
acasă la Ladyburg.
Mbejane se ridică în picioare, cu muşchii mişcându-se
vizibil sub catifeaua neagră a pielii sale, şi suliţele
zăngăniră la atingerea scutului din piele de vită. Ridică
privirea spre Sean şi zâmbi. Zâmbetul său era tot numai
dinţi albi şi strălucitori. Sean simţi că trebuie să îi
întoarcă zâmbetul, şi rânjiră amândoi unul la altul, ca
doi băieţei care tocmai au făcut o năzbâtie.

Dacă tragem tare de boi, putem ajunge la Pretoria


diseară, Nkosi.
Hai să încercăm, îl încurajă Sean şi îşi mână calul jos
pe pantă pentru a intercepta caravana.
In timp ce îşi croia drum spre ei, încet, prin
strălucirea palidă a dimineţii alricane, se iscă o zarvă în
spatele convoiului şi se răspândi repede de-a lungul
întregii linii, câinii începură să se agite zgomotos, iar
sevitorii să strige încurajări călăreţului care trecu în
goană pe lângă ei şi se îndreptă spre fruntea caravanei.
Stătea aplecat înainte în şa, mânându-şi poneiul cu
coatele şi cu călcâiele, cu pălăria atâmându-i de şnurul
de piele din jurul gâtului şi cu părul negru ciufulit de
goana sa.
- Puiul ăsta rage mai tare decât leul care i-a dat
viaţă, mormăi Mbejane, dar chipul său era luminat de
tandreţe în timp ce îl privea pe călăreţ ajungând la prima
căruţă şi for-ţându-şi poneiul să se oprească brusc din
alergare.
- De asemenea, strică gura fiecărui cal pe care îl
călăreşte.
Vocea lui Sean era la fel de aspră ca aceea a lui
Mbejane,
dar în ochii săi era aceeaşi expresie afectuoasă când îşi
privi fiul lăsând trupul maroniu al unei gazele să cadă de
pe mânerul şeii în mijlocul drumului, lângă căruţă. Doi
dintre vizitii se repeziră să îl ridice, iar Dirk Courtney
struni poneiul cu piciorul şi galopă până la locul unde
Sean şi
Mbejane aşteptau pe marginea drumului.
- Numai una? întrebă Sean în timp ce Dirk mână
poneiul şi se roti pentru a ajunge lângă el.
-A, nu. Am împuşcat trei. Trei din trei focuri. Pe cele-
lalte le aduc băieţii. Arogant, purtându-se ca şi cum
era
normal ca la cei nouă ani ai săi sa asigure carnea pentru
întregul convoi, Dirk se aşeză în şa într-o rână, ţinând
frâul într-o mână şi odihnindu-şi-o pe cealaltă neglijent
pe şold,
ca o copie fidelă a tatălui său.

10

încruntându-se puţin, pentru a nu îşi arăta mândria şi


dragostea, Sean îl examina pe furiş. Faţa acestui băiat
era de o frumuseţe aproape indecentă, inocenţa ochilor
şi pielea netedă ar fi trebuit să aparţină unei fete.
Soarele îi arunca reflexe rubinii în masa de bucle negre,
iar ochii depărtaţi îi erau încadraţi de gene lungi şi negre
şi marcaţi de linia delicată a sprâncenelor. Ochii săi
aveau culoarea smaraldelor şi pielea sa era aurie, iar în
păr îi jucau rubine - un chip realizat de un bijutier. Sean
se uită apoi la gura băiatului şi simţi un junghi de
stânjeneală. Gura era prea mare, iar buzele prea groase
şi moi. Forma ei era greşită - de parcă s-ar fi pregătit să
bombăne sau să scâncească.
- Astăzi vom merge toată ziua, Dirk. Nu facem nici
un popas până nu ajungem la Pretoria. Du-te înapoi şi
spu-ne-le vizitiilor.
-Trimite-1 pe Mbejane. El nu face nimic.
- Eu ţi-am spus ţie să te duci.
- La naiba, tată! Am făcut destule azi.
- Du-te, lua-te-ar dracu! urlă Sean cu o violenţă
inutilă.
- Doar ce m-am întors, nu este corect ca... începu
Dirk, dar tatăl nu-1 lăsă să termine.
— De fiecare dată când te rog să faci ceva protestezi.
Fă ce îţi spun!
Se uitară unul în ochii celuilalt; Sean fioros, iar Dirk
purtându-i pică, supărat. Sean recunoscu expresia aceea
cu spaimă. Urma încă unul din acele teste care deveneau
tot mai frecvente între ei. Oare se va termina şi acesta la
fel ca toate celelalte? Trebuie să se recunoască învins şi
să folosească sjambokf-ul din nou? Ultima dată, cu două
săptămâni înainte, Sean îl pedepsise pe Dirk pentru un
lucru mărunt legat de îngrijirea poneiului său. Băiatul
stătuse

Bici scurt şi greu pentru cai, făcut dintr-o fâşie de piele


uscată de rinocer, folosit în Africa de Sud (n.tr.)

11

nemişcat până când tatăl său terminase, şi apoi plecase


printre căruţe. Mutându-şi gândul, Sean stătuse de
vorbă cu Mbejane când, deodată, se auzise un scâncet
de durere dinspre laager şi Sean alergase spre el.
în centrul cercului de căruţe stătea Dirk. Era încă
negru de furie, iar la picioarele lui tresălta şi scâncea
corpul micuţ al unuia dintre căţeii încă neînţărcaţi, cu
coastele zdrobite de lovitura de picior a băiatului.
Sean îl bătuse pe Dirk din furie, dar chiar şi aşa
folosise o bucată de funie, şi nu
sjambok-ul subţire şi crud din piele de hipopotam. Apoi
îi ordonase lui Dirk să meargă în căruţa lui.
La amiază îl chemase şi ii pretinsese să îşi ceară
scuze -iar Dirk, fără să plângă, cu buzele şi fălcile
încleştate, refuzase. Sean îl bătuse din nou, cu
funia, dar de data aceasta cu răceală - nu de dragul unei
răsplate. Dirk nu cedase,.
în cele din urmă, în disperare de cauză, Sean folosişe
sjambok-ul. Timp de zece lovituri: şuierătoare, fiecare
terminată cu o muşcătură răutăcioasă pe fesele lui, Dirk
îndură tăcut biciul. Corpul său tresărea uşor la fiecare
lovitură, dar el tot refuza să vorbească, iar Sean îl
bătuse cu greaţă în stomac şi cu sudoarea ruşinii şi cu
vinovăţia în ochi, ridicând şi coborând sjambok-ul cu
miscâri mecanice cu degetele încleştate pe mânerul
acestuia şi cu gura plină de salivă cleioasă a urii de sine.
Când, în cele din urmă, Dirk ţipase, Seân dăduse
drumul biciului, se retrăsese ciătinându-se lângă
peretele căruţei şi se sprijinise gâfâind - luptându-se cu
greaţa pare îi invadase gâtul cu gustul său acid.

O tabără ridicată în mijlocul unui cerc de căruţe (în


Africa de Sud); otice fel de tabără temporară (n.tr.)

12

Dirk ţipa întruna, iar Sean îl prinsese şi îl strânsese la


piept.
-îmi pare rău, tată! îmi pare rău. N-am să mai fac
niciodată, îţi promit. Te iubesc, te iubesc mai mult decât
pe oricine şi n-am să mai fac niciodată, strigase Dirk şi
se îmbrăţişaseră strâns.
Zile întregi după aceea nici unul dintre servitori nu îi
zâmbise lui Sean şi nici nu îi adresase vreun cuvânt în
afară de acceptarea vreunui ordin. Pentru că nu era unul
printre ei, inclusiv Mbejane, care nu ar fi furat sau
înşelat, sau minţit pentru a fi sigur că Dirk Courtney
primea lucrul pe care şi-l dorea exact atunci când şi-l
dorea. Ar fi urât pe oricine nu i l-ar fi dat, chiar şi pe
Sean.
Asta se întâmplase cu două săptămâni înainte. „Iar
acum, se gândea Sean în timp ce privea gura aceea
urâtă, o luăm iar de la capăt?“
Apoi, deodată, Dirk zâmbi. Era una dintre acele
schimbări de spirit care îl cam nedumereau pe Sean,
pentru că atunci când Dirk zâmbea gura sa devenea
perfectă. Era irezistibil.
— Mă duc, tată. Vesel, de parcă s-ar fi oferit el
singur, înghionti poneiul şi o luă la trap spre căruţe.
- Ticălos mic şi obraznic! boscorodi Sean către
Mbejane, dar în sinea sa cugeta la partea lui de vină. îl
crescuse pe băiat cu o căruţă drept casă şi savana drept
şcoală, adulţi drept tovarăşi şi autoritatea asupra
acestora ca drept indiscutabil din naştere.
De când îi murise mama cu cinci ani în urmă, nu mai
cunoscuse influenţa blândă a unei femei. Nu era de
mirare că era sălbatic şi greu de stăpânit.
Sean îndepărtă amintirea mamei lui Dirk. Era şi acolo
un sentiment de vinovăţie, cu care îi trebuiseră mulţi ani
ca să se împace. Era moartă. Nu avea nici un rost să se
chinuie singur. Alungă tristeţea care începuse să îi înece
fericirea care abia pusese stăpânire pe el, plesni hăţurile
de gâtul

13

calului şi îl struni pe drum - în sud, spre linia joasă a


dealurilor ce se conturau la orizont, în sud către
Pretoria.
„E un sălbatic. Dar odată ajunşi la Ladyburg va fi în
regulă* se îmbărbătă Sean. Au să îi scoată tâmpeniile
din cap la şcoală, iar eu am să îl învăţ bunele maniere
acasă. Nu, va fi bine.“
în seara aceea, 3 decembrie 1899, Sean îşi conduse
căruţele în jos pe dealuri şi ridică-tabăra lângă râul
Apies: După ce mâncară, Sean îl trimise pe Dirk la
culcare. Apoi urcă de unul singur pe creasta dealurilor şi
privi înapoi spre nord, străbătând ţinutul cu. privirea.
Acesta era gri-argin-tiu în lumina lunii intinzându-se
tacut şi nemărginit. Era vechea sa viaţă şi întoarse brusc
spatele, coborând spre luminile oraşului care il chemau,
din valea de dedesubt.

Când îi ordonase lui Dirk să rămână la căruţe, avusese


loc o mică ceartă; în consecinţă, când traversară podul
peste râul Apies şi intrară în oraş în dimineaţa
următoare, Sean era într-o dispoziţie proastă. Lângă el,
Mbejane alerga pentru a ţine pasul cu calul.
Adâncit în gândurile sale, Sean intră pe Strada
Bisericii înainte să observe agitaţia neobişnuită din jurul
lui. O coloană de călăreţi îl obligă să îşi mâne calul spre
partea cealaltă a drumului. Sean îi examină cu interes în
timp ce treceau.
Burgheri într-o amestecătură bălţată de stofa de casă
şi haine de la magazin, călărind într-o formaţie care, cu
puţină imaginaţie, ar fi putut fi numită o coloană de câte
patru. Dar ceea ce îi trezise curiozitatea lui Sean era
numărul lor -pentru Dumnezeu! - trebuie să fi fost cel
puţin două mii, de la tinerei la vârstnici erau cu toţii
împodobiţi cu cartuşiere de muniţie, iar lângă fiecare
genunchi stâng se iţea patul unei puşti Mauser cu
acţiune manuală. Treceau încolonaţi pe lângă mulţime,
cu pături rulate şi legate la şeile cailor şi cu cratiţe
zăngănind. Nu încăpea nici un fel de îndoială. Era un
comando de război.

Cetăţean, om liber, în limba olandeză (n.tr.)


15

De pe trotuar, femeile şi vreo câţiva bărbaţi le stricau


încurajări.
- Geluk hoor! Să trageţi drept.
- Spoedige terugkoms.
lar cei din comando râdeau şi le răspundeau. Sean se
aplecă spre o fată frumoasă care se afla lângă calul lui.
Flutura o eşarfa roşie şi, brusc, Sean văzu că, deşi
zâmbea, genele îi erau pline de lacrimi ca nişte boabe de
rouă pe un fir de iarbă.
Unde se duc? strigă Sean pentru a acoperi
rumoarea. Fata ridică brusc capul şi mişcarea făcu să îi
cadă o lacrimă; îi alunecă pe obraz, i se prelinse pe
bărbie şi lăsă o minusculă pată umedă pe bluza ei.
- La tren, desigur.
- La tren? Care tren?
- Uite, vin tunurile.
Consternat, Sean ridică privirea chiar în momentul în
care tunurile, două la număr, treceau duduind pe lângă
ei. Tunarii în uniforme albastre, ornamentate cu auriu,
stăteau ţepeni pe turele, caii aplecaţi spre înainte
luptându-se cu imensa greutate a tunurilor. Roţi înalte
cu margini de oţel, bronz strălucind pe închizătoare, în
contrast cu griul sumbru al ţevilor.
- Dumnezeule! şopti Sean. Apoi, întorcându-se spre
fată, o apucă de umăr şi o scutură cuprins de agitaţie.
Unde
se duc? Spune-mi repede. Unde?
- Menheer! strigă fata cutremurându-se la atingerea
lui
şi se îndepărtă de el.
- Te rog, îmi pare rău, trebuie să-mi spui, îi strigă
Sean
în timp ce ea se făcea pierdută în mulţime.
Sean rămase uimit pentru încă un minut, dar apoi
creierul începu să îi funcţioneze din nou.
Aşadar, era război. Dar unde şi împotriva cui?
Cu siguranţă nici o revoltă tribală nu ar putea ridica
un astfel de dispozitiv de forţe. Tunurile acelea erau
armele cele mai moderne pe care şi le putea inchipui
Sean.

16

Nu, acesta era un război al albilor.


împotriva Republicii Portocalii? Imposibil, ei erau
fraţii lor.
Atunci împotriva britanicilor? Ideea îl înspăimanta
şi totuşi, existaseră nişte zvonuri cu cinci ani înainte. Se
mai întâmplase odată. îşi aduse aminte de an 1895 şi de
raidul lui Jameson. Orice s-ar fi putut întâmpla în toţi
aceşti ani în care fusese rupt de civilizaţie - şi acu
nimerise, fără să ştie, direct în mijlocul evenimentelor.
îşi evaluă repede situaţia. Era britanic. Născut în
Nat sub steag britanic. Arăta, vorbea, călărea ca un
burgher, se născuse în Africa şi nu plecase niciodată,
dar, tehnic, era atât de englez ca şi când s-ar fi născut
în inima regatului.
Presupunând că era război între republică şi
Marea Britanie şi presupunând că îl prind burii - ce i-ar
face?
Cu siguranţă i-ar confisca căruţele şi fildeşul,
poate 1-ar arunca în puşcărie, probabil că l-ar considera
spion şi 1-ar împuşca!
-Trebuie să ies dracului de aici, mormăi, şi apoi se
întoarse spre Mbejane. Haide. înapoi la căruţe, repede.
înainte de ajunge la pod se răzgândi.
Trebuia să afle cu certitudine ce se întâmpla.
Exista cineva la care se putea duce, şi trebuia să îşi
asume riscul.
- Mbejane, du-te înapoi în tabără. Găseşte-1 pe
Nkosizana Dirk şi ţine-1 acolo, chiar dacă va trebui să îl
legi. Nu vorbi cu nimeni şi, dacă ţii la viaţa ta, nu îl lăsa
pe Dirk sa vorbească cu nimeni. Ai înţeles?
- Am înţeles, Nkosi.
Sean, care nu părea a fi decât un simplu burgher
între câteva mii de alţi burgheri, îşi croi încet drum prin
mulţime şi prin înghesuiala de căruţe către un magazin
de la capăti de sus al oraşului, lângă calea ferată.
De când îl văzuse Sean ultima oară, semnul de
deasupra uşii de la intrare fusese proaspăt vopsit în roşu
şi auriu.

17

I. Goldbcig. Importator & Exportator de Utilaje de


Minerit, Comerciant & Vânzător en gros, Agent de
achiziţionare; aur, pietre preţioase, piei de animale,
fildeş şi produse naturale.
în ciuda acestui război sau poate chiar datorită lui,
bazarul domnului Goldberg prospera. Era aglomerat şi
Sean se mişcă neobservat printre clienţi, căutându-1
tăcut pe proprietar.
îl găsi vânzând un sac de boabe de cafea unui
domn care se arăta foarte sceptic faţă de calitatea
acesteia. Discuţia despre calităţile superioare ale cafelei
domhului Goldberg faţă de cea a concurenţei sale de
peste drum încejpuse să devină aprinsă şi tehnică.
Sean se sprijini de un raft plin de marfă, îşi încărcă
pipa, o aprinse şi, în timp ce aştepta, îl privi pe domnul
Goldberg în acţiune. Omul ăsta ar fi trebuit să se facă
avocat argumentele sale erau suficient de puternice ca
să îl convingă mai întâi pe Sean, şi în cele din urmă pe
client. Acesta plăti, aruncă sacul pe umăr şi părăsi
magazinul mormăind nemulţumit, lăsându-1 pe domnul
Goldberg aprins la faţă şi transpirat, strălucind de
satisfacţia reuşitei.
- Nu ai slăbit deloc, Izzy, îl salută Sean.
Goldberg îl cercetă nesigur cu privirea pe deasupra
ramelor de aur ale ochelarilor săi începând să
zâmbească până când, deodată, îl recunoscu pe Sean.
Clipi şocat, dădu din cap în semn de invitaţie, mişcare ce
îi făcu fălcile să tremure, şi dispăru în biroul din spate.
Sean îl urmă
-Aţi înebunit, domnule Courtney? Goldberg îl
aştepta tremurând de agitaţie. Dacă vă prind....
-Ascultă, Izzy. Am sosit aseară. Nu am mai vorbit
cu un alb de patru ani. Ce naiba se întâmplă aici ?
-Nu aţi auzit?
-Nu, la dracu’.
- E război, domnule Courtney.
-Asta văd şi eu. Dar unde? Cu cine?

18

- La toate graniţele — Natal, la Cape.


- împotriva cui?
- A imperiului britanic. Goldberg dădu din cap
de parcă nu îi venea nici lui să creadă. Ne luptăm cu
întregul imperiu britanic.
- Ne? întrebă Sean repede.
- Republica Transvaal şi Orange Free State. Avem
deja victorii importante. Ladysmith este sub asediu,
Kimberley, Mafeking...
- Tu, personal?
- M-am născut aici, în Pretoria. Sunt burgher.
- Ai de gând să mă denunţi?
Nu, sigur că nu. Mi-aţi fost client fidel de mulţi
ani.
- Mulţumesc, Izzy. Uite, trebuie să scap de
aici cât de repede pot.
Ar fi o decizie înţeleaptă.
- Ce se întâmplă cu banii mei de la Volkskaas?
Pot să îi scot?
Izzy clătină trist din cap.
- Au îngheţat toate conturile inamicilor.
- La naiba, fir-ar al dracului! înjură Sean cu
amărăciune şi apoi zise: Izzy, am douăzeci de căruţe şi
zece tone de fildeş parcate la marginea oraşului. Te
interesează?
Şifeţ- Cât vrei pe ele?
- Zece mii pentru tot: boi, căruţe, fildeş... tot.
- Nu ar fi patriotic din partea mea, domnule
Courtney, decise Goldberg cu reticenţă, să fac afaceri cu
inamicul. în plus, nu am decât cuvântul dumitale că sunt
zece tone.
- Ce dracu’, Izzy, nu sunt armata britanică.
Marfa valorează douăzeci de mii de lire.
- Vrei să cumpăr fără să văd şi fără să pun
întrebări? Bine. îţi dau patru mii. Aur.
- Şapte.
- Patru şi jumătate, se împotrivi Izzy.

19

- Ticălosule.
- Patru şi jumătate.
- Nu, lua-te-ar naiba, Cinci, mârâi Sean.
- Cinci?
- Cinci.
- Bine, cinci.
- Mersi, Izzy.
- Cu plăcere, domnule Courtney.
Sean descrise pe fugă locul unde se afla tabăra sa.
- Poţi să trimiţi pe cineva să îl ridice. Am să fug
spre graniţa cu Natal de îndată ce se lasă întunericul.
-Fereşte-te de drumuri şi mai ales de calea ferată.
Joubert are treizeci de mii de oameni în Natalul de Nord,
concentraţi în jurul oraşului Ladysmith şi de-a lungul
dealurilor Tugela. Goldberg se duse la seif şi scoase din
el cinci pungi mici de pânză. Vrei să-i numeri?
- Voi avea încredere în tine, aşa cum ai avut şi tu
în mine. La revedere, Izzy. Sean dădu drumul pungilor
grele în sânul cămăşii şi le aranjă sub curea.
- Mult noroc, domnule Courtney.

Când Sean termină de plătit servitorii, mai rămăseseră


două ore de lumină. împinse grămada mică de lire
sterline de aur pe masa mobilă din spatele căruţei către
ultimul dintre oamenii săi şi desfăşură împreună cu el
ritualul complicat al despărţirii, lovirea şi strângerea
mâinilor, repetarea expresiilor formale - şi apoi se ridică
din scaun şi privi în jurul cercului. Stăteau pe vine şi
aşteptau, privindu-1 cu feţele lor de abanos împietrite -
dar acum, la despărţire, îşi simţi propria tristeţe
reflectându-se din chipurile lor. Cu oamenii aceştia
trăise, muncise şi trecuse prin multe greutăţi. Nu îi era
uşor să îi părăsescă acum.
- S-a terminat, spuse.
- Yebho, s-a terminat, consimţiră ei în cor, dar
nici unul nu se mişcă.
- Plecaţi, lua-v-ar naiba!
Unul dintre ei se ridică încet şi îşi adună bocceaua
cu lucruri, un kaross (sau pătură din piele de animal),
două suliţe, o cămaşă veche pe care i-o dăduse Sean. îşi
potrivi legătura pe cap şi se uită la Sean.
- Nkosi! zise şi îşi ridică pumnul în semn de salut.
- Nonga, răspunse Sean. Bărbatul se întoarse şi
părăsi greoi laager-ul.

21

Nkosi!
- Hlubi.
-Nkosi!
- Zama.
Un ultim apel de loialitate - Sean le rosti numele
pentru ultima dată, iar ei părăsiră tabăra unul câte unul.
Sean rămase în picioare şi îi privi cum dispar în amurg.
Nici unul nu privi înapoi şi fiecare mergea de unul
singur. Se terminase.
Cu un aer obosit, Sean se întoarse în laager. Caii erau
gata. Doi erau înşeuaţi, iar doi duceau pachetele.
Vom mânca mai întâi, Mbejane.,
Este gata, Nkosi. A gătit Hlubi înainte şa plece,
-Haide, Dirk. La masă!
Dirk fu singurul care vorbi în timpul mesei. Pălăvrăgi
vesel, cuprins de emoţie în legătură cu această nouă
aventură, în timp ce Sean şi Mbejane plimbară mâncarea
grăsanului Hlubi prin farfurie, dar abia dacă o gustară.
Afară, în întunericul tot mai des, se auzi chelălăitul
unui şacal, un sunet singuratic purtat de vântul serii,
potrivit cu starea de spirit a unui om care îşi pierduse
prietenii şi averea.
- Este timpuL Sean se ridică să stingă focul, îşi
îmbrăcă jacheta de piele de oaie şi îi încheie nasturii dar,
deodată, înţepeni şi rămase nemişcat cu urechile ciulite
ascultând. Vântul purta un sunet nou.
- Cai, confirmă Mbejane.
- Repede, Mbejane, puşca.
Zulusul sări în,picioare, alergă la cai şi scoase puşca
lui Sean din teacă.
-Pleacă din lumină şi ţine-ţi gura, îi ordonă Sean lui
Dirk, îmbrâncindu-1 în umbra căruţelor. Smulse puşca
din mâinile lui Mbejane, puse un cartuş pe ţeavă şi se
lăsară toţi trei pe vine, aşteptând.
Zgomotul pietrelor rostogolindu-se sub copite,
sunetul moale al unei crengi atinse în trecere.

22

- Numai unul, şopti Mbejane. Unul dintre caii de


povară fornăi uşor şi i se răspunse imediat din întuneric.
Iar apoi se lăsă liniştea, o linişte lungă, spartă în cele
din urmă de zornăitul unui Mu şi de descălecatul
călăreţului.
Atunci Sean îl văzu, o siluetă subţire ivindu-se încet
din noapte, şi ridică puşca pentru a-i acoperi apropierea.
Era ceva neobişnuit în felul în care mergea străinul,
graţios, dar cu un legănat al şoldurilor, cu picioare lungi
de mânz, şi Sean îşi dădu seama că era tânăr, foarte
tânăr judecând după înălţimea sa.
Răsuflând uşurat, Sean se îndreptă de spate şi îl
examinâ cu atenţie în timp ce acesta se opri ezitant
lângă foc şi privi înjur, încercând să distingă ceva în
umbră. Băiatul purta o şapcă de pânză trasă în jos pe
urechi şi o haină scumpă de antilopă de culoarea mierii.
Pantalonii lui de călărie erau croiţi frumos şi îi îmbrăcau
perfect fesele. Sean decise că fundul îi era prea mare şi
neproporţionat faţă de picioarele mici, încălţate în cizme
de vânătoare englezeşti bine lustruite. Un filfizon în
toată regula, şi se putea simţi dispreţul în vocea lui Sean
când îi strigă:
Rămâi acolo unde eşti, amice, şi spune ce vrei.
Provocarea lui Sean avu un efect neaşteptat. Băiatul
sări speriat, tălpile cizmelor lui lucioase se desprinseră
de sol cu cel puţin cincisprezece centimetri, iar când
atinse pământul din nou, era cu faţa la Sean.
“ Hai, vorbeşte, nu am toată noaptea la dispoziţie.
Băiatul deschise gura, o închise la loc, îşi linse
buzele şi vorbi:
- Mi s-a spus că mergeţi spre Natal. Vocea îi era
joasă şi înecată de emoţie.
- Cine ţi-a spus asta? întrebă Sean.
- Unchiul meu.
- Cine este unchiul tău?
- Isaac Goldberg.

23

Sean cântări informaţia primită şi, în acelaşi timp,


examină chipul de dinaintea sa. Proaspăt bărbierit,
palid, ochi mari şi închişi la culoare, şi o gură care parcă
râde, strânsă acum de frică.
- Şi dacă merg, ce?
-Vreau să merg cu voi.
-Nici gând. Urcă-te pe cal şi du-te acasă.
- Vă plătesc... vă plătesc bine.
Nu ştia dacă era de vină vocea sau ţinuta băiatului,
chibzui Sean, dar era ceva ciudat la el. Stătea în picioare
ţinând în faţă o geantă de piele, cu ambele mâini,
petrecute peste şolduri - într-o atitudine defensivă, de
parcă proteja -ce proteja? Şi, deodată, Sean îşi dădu
seama ce era.
Dă-ţi jos şapca! ordonă.
Nu.
-Dă-o jos!
- Băiatul ezită un moment, apoi, cu un gest sfidător îşi
smulse şapca şi două cozi groase de păr negru;
strălucitor în lumina focului, căzură atâmându-i până
aproape de mijloc şi transformându-1 imediat dintr-o
masculinitate stângace într-o feminitate uluitoare.
Deşi ghicise deja, Sean nu era pregătit pentru şocul
acestei revelaţii. Starea de şoc i-o provocă nu atât
frumuşeţea ei, cât modul în care era îmbrăcată. Sean nu
mai văzuse niciodată o femeie purtând pantaloni de
călărie, şi acum îşi pierduse răsuflarea. Pantaloni,
Dumnezeule! Ar fi putut la fel de bine să fie goală de la
brâu în jos - chiar şi-aşa ar ii fost mai puţin indecentă.
-Două sute de lire... acum înainta spre el, oferindu-i
geanta. Materialul pantalonilor i se lipea de coapse la
fiecare pas, şi Sean îşi forţă vinovat privirea înapoi spre
faţa ei.
- Păstrează-ţi banii, cucoană. Ochii ei erau gri-fumuriu.
- Două sute acum, şi încă o dată pe atâta când ajungem
în Natal.

24

- Nu mă interesează. Dar îl interesa, buzele acelea


moi începuseră să tremure.
- Atunci cât? Numiţi preţul.
- Uite ce-i, doamnă. Nu conduc un convoi. Suntem
deja trei, printre care un copil. Avem un drum greu şi
lung de străbătut călare şi, în plus, o armată de buri de
evitat. Şansele noastre sunt şi aşa slabe. încă un
membru în grup, şi în special o femeie, le-ar anula cu
totul. Nu vreau banii dumitale, tot ce vreau este să îmi
duc fiul acolo unde este în siguranţă. Du-te acasă şi
aşteaptă să se termine războiul, nu va dura mult.
- Mă duc spre Natal.
- Bine, atunci mergi, dar nu cu noi. Sean simţea că
nu va mai putea rezista mult ochilor acelora gri, şi se
întoarse spre Mbejane: Caii, se răsti şi plecă de lângă ea.
Fata rămase pe loc, privindu-1 tăcută în timp ce
încălecau, fără a protesta. Când Sean se uită la ea din şa,
părea foarte mică şi singură. îmi pare rău, mârâi. Acum
fii fată cuminte şi du-te acasă. Şi se îndepărtă repede
pierzându-se în întuneric.
Călăriră toată noaptea, spre est prin câmpia deschisă
şi luminată de lună. La un moment dat trecură pe lângă
o locuinţă întunecată şi îi lătră un câine, dar se
îndepărtară şi întoarseră din nou către est, menţinând
marea cruce a Stelei Sudului în partea dreaptă. Când
Dirk adormi în şa şi alunecă într-o parte, Sean îl prinse
înainte să se lovească de pământ, îl trase în poala sa şi îl
ţinu acolo tot restul nopţii.
înainte de răsăritul soarelui, găsiră un pâlc de arbuşti
pe malul unui pârâu, priponiră caii şi ridicară tabăra.
Mbejane pusese la fiert gamela pe un foc mic, bine
protejat, iar Sean îl rostogolise pe Dirk, inconştient, în
aşternuturile sale, când fata apăru călare în mijlocul
taberei şi sări jos de pe cal.
- Aproape v-am pierdut de două ori, râse şi îşi
scoase şapca, M-aţi speriat de moarte. îşi scutură cozile
strălucitoare. Cafea! O, Doamne, sunt moartă de foame!

25

Sean se ridică ameninţător şi, cu pumnii încleştaţi, o


fulgeră cu privirea, dar ea îşi priponi calul netulburată şi
îi slăbi legăturile înainte de a-1 băga din nou în seamă
pe Sean.
- Nu sta aşa de ţeapăn, te rog să iei loc, spuse şi
zâmbi la el cu atâta năstruşnicie în ochii săi gri,
imitându-i atât de bine postura cu mâinile pe şoldurile
acelea indecente, încât Sean se trezi zâmbind.
încercă să se oprească, pentru că ştia că era o
declaraţie de capitulare, dar încercarea sa fu atât de
nereuşită încât fata izbucni încântată în râs.
- Cum stai cu gătitul? întrebă el.
- Aşa şi aşa.
-Ar fi bine să îţi aminteşti cum se face, pentru că de
acum încolo îţi plăteşti drumul prin muncă.
Mai târziu, după ce gustă din mâncarea ei pentru
prima dată, recunoscu cu părere de rău:
- Nu e rău, date fiind circumstanţele, şi şterse
farfuria cu o coajă de pâine.
- Sunteţi prea amabil, domnule, îi mulţumi ea şi îşi
târî pătura la umbră, o desfăcu, îşi scoase cizmele, îşi
dezmorţi degetele de la picioare şi se lăsă pe spate cu un
oftat.
Sean îşi poziţionă aşternutul cu grijă, astfel încât să o
poată urmări fără a întoarce capul, când se trezea, pe
sub borul pălăriei care îi acoperea faţa.
Se trezi la prânz şi o văzu cum dormea cu o mână sub
obraz, genele îmbinate între ele şi câteva şuviţe de păr
negru pe faţa umedă şi îmbujorată de căldura
toropitoare. O privi mult timp înainte de a se ridica fără
zgomot şi a se îndrepta spre genţile sale legate de şaua
calului. Când coborî la pârâu, îşi luă cu el geanta de
toaletă de pânză, singura pereche de pantaloni care îi
mai rămăsese necârpită şi nepătată şi o cămaşă curată.
Stând pe o piatră lângă apă, gol şi proaspăt spălat, îşi
privi faţa în oglinda de oţel lustruit.

26

—Treabă grea, oftă şi începu să reteze barba stufoasă


care nu se mai întâlnise cu foarfecă de trei ani.
La lăsarea serii, stânjenit ca o fată în prima ei rochie
de bal, Sean se întoarse în tabără. Erau cu toţii treji. Dirk
şi fata stăteau împreună pe pătura ei adânciţi într-o
conversaţie atât de serioasă, încât nici nu-1 observară.
Mbejane era ocupat cu focul; se întoarse pe călcâie şi îl
examină pe Sean fără nici o reacţie.
- Ar fi bine să mâncăm şi să pornim la drum.
Dirk şi fata ridicară privirea. Ochii ei se îngustară şi
apoi se măriră gânditori.
Dirk rămase cu gura căscată, şi apoi zise:
- Barba ta arată foarte ciudat, anunţă, iar fata
încercă din răsputeri să îşi înăbuşe râsul.
- Strânge-ţi păturile, băiete.
Sean încercă să schimbe subiectul, dar Dirk se ţinu
scai, necruţător ca un boldog.
- Şi de ce eşti îmbrăcat cu hainele tale cele mai bune,
tată?

Călăreau toţi, unul lângă altul, în întuneric, cu Dirk între


ei şi Mbejane urmându-i încet cu caii încărcaţi de
provizii. Pământul se ridica şi cobora sub ei ca o mare
nemărginită, iar modul în care se mişca iarba în vântul
nopţii accentua iluzia că păşeau pe valuri. Grămezile
întunecate de kopjes1 pe lângă care treceau păreau
insule în mijlocul mării, iar urletul unui şacal era ca
vocea unei păsări marine.
- Nu mergem prea spre est? rupse fata tăcerea, şi
vocea ei se amestecă cu sunetul dulce al vântului.
- Este intenţionat, răspunse Sean. Vreau să
traversăm coada lui Drakensberg departe de taberele de
buri din jurul oraşului Ladysmith şi a liniei de tren, zise
şi se uită la ea pe deasupra capului lui Dirk. Fata călărea
cu faţa ridicată către cer.
- Cunoşti stelele? o întrebă.
- Puţin.
- Şi eu. Le ştiu pe toate. Dirk acceptă provocarea şi
se răsuci spre sud: Aceea este Crucea cu indicatoarele
sale, şi acela este Orion cu sabia la şold, şi aceea este
Calea Lactee.
- Mai spune-mi şi altele.

Deal mic ridicându-se din stepa africană (n.tr.)

28

- Celelalte sunt doar nişte stele obişnuite, nu


contează. Nici măcar nu au nume.
- Oh, ba da, şi cele mai multe dintre ele au şi o
poveste.
Urmă un moment de tăcere. Dirk era acum într-o
poziţie neplăcută: trebuia ori să îşi recunoască
ignoranţa, iar orgoliul lui era prea mare ca să poată fi
înghiţit atât de uşor, ori să renunţe la ceea ce promitea
să fie o serie de povestiri la alegere. Oricât de mare i-ar
fi fost orgoliul, apetitul pentru poveşti îi era şi mai mare.
- Spune-mi câteva, cedă el.
- Vezi grupul acela de sub steaua aia mare şi
strălucitoare? Se cheamă Cele Şapte Surori. Ei bine, a
fost odată ca niciodată...
în numai câteva minute Dirk era absorbit cu totul.
Poveştile acestea erau mai bune chiar decât cele ale lui
Mbejane - probabil pentru că erau noi, pe când Dirk
putea reda din memorie întreg repertoriul lui Mbejane.
Se agăţa de orice slăbiciune din intriga povestirii ca un
avocat al acuzării.
- Dar de ce nu au împuşcat-o pe bătrâna vrăjitoare?
- Pe vremea aceea nu aveau arme.
- Puteau să folosească un arc şi nişte săgeţi.
-Nu poţi omorî o vrăjitoare cu un arc şi o săgeată.
Săgeata trece, zvâr, drept prin ea, fără să o rănească.
- Măi să fie! Aceasta era o explicaţie de-a dreptul
impresionantă, dar, înainte să o accepte, Dirk simţi
nevoia să o confrunte cu opinia unui expert. îl întrebă pe
Mbejane, tra-ducându-i problema. Când Mbejane
confirmă teoria fetei, Dirk fu convins, fiindcă Mbejane
era o autoritate recunoscută în domeniul
supranaturalului.
în noaptea aceea Dirk nu mai adormi în şa şi, când
ridicară tabăra înainte de ivirea zorilor, fata avea vocea
răguşită, dar îl câştigase complet pe Dirk şi era pe cale
să îl cucerească şi pe Sean.

29

Toată noaptea, în timp ce îi asculta vocea şi accesele de


râs care punctau amănuntele, Sean simţise sămânţa
plantată la prima lor întâlnire prinzând rădăcini în
abdomenul inferior şi în şalele sale şi întinzându-şi
lujerele în sus, spre piept. O dorea pe această femeie cu
atâta violenţă, încât nu îşi găsea cuvintele în prezenţa
ei. încercase de multe ori în timpul nopţii să ia parte la
discuţie, dar de fiecare dată Dirk îi respinsese eforturile
cu dispreţ şi se întorsese avid către fată. Până dimineaţa
făcuse deja descoperirea tulburătoare că era gelos pe
propriul fiu - gelos pe atenţia pe care o primea Dirk şi pe
care şi-o dorea cu disperare pentru el.
în timp ce îşi beau cafeaua după masa de dimineaţă,
stând întinşi pe pături sub o pădurice de liliac, Sean
remarcă:
- încă nu ne-ai spus cum te cheamă.
Şi, desigur, Dirk fu cel care răspunse:
- Mi-a spus mie. Te cheamă Ruth, nu-i aşa?
-Aşa este, Dirk.
Sean îşi înăbuşi cu greu furia fără sens care fierbea
înăuntrul său, dar, când vorbi, vocea purta încă urme ale
acesteia.
-Ai spus destule pentru o noapte, fiule. Acum pune
capul jos, închide ochii şi gura şi ţine-le aşa.
- Nu-mi este somn, tată.
-Fă ce-ţi spun! Sean sări în picioare şi părăsi tabăra cu
paşi mari şi apăsaţi. Se urcă pe dealul de deasupra lor.
De-acum era deja lumină şi putu să cerceteze stepa de
jur împrejur, până la orizont. Nu se vedea nici o urmă de
fiinţă sau de aşezare omenească. Coborî din nou şi îşi
făcu de lucru cu pripoanele cailor înainte de a reveni la
pâlcul de lilieci.
în ciuda protestelor sale, Dirk se încovrigase ca un
căţel adormit, iar dintr-o grămadă mare de pături, lângă
foc, se auzea sforăitul inconfundabil al lui Mbejane. Ruth
se afla ceva mai departe de ei, cu o pătură aruncată pe
picioare, cu ochii închişi şi cu partea din faţă a cămăşii
ridicându-se si

30

coborând într-un fel care îi dădu lui Sean două motive


pentru a sta treaz. Se propti într-un cot şi îşi hrăni cu ea
ochii şi imaginaţia.
în aceşti patru ani care trecuseră nu văzuse nici o
femeie albă, patru ani fără sunetul vocii şi fără alinarea
corpului unei femei. La început fusese îngrijorat -
neliniştea, crizele de depresie fără motiv, atacurile
bruşte de furie. Dar, treptat, în lungile zile petrecute în
şa la vânătoare, în lupta nesfârşită cu seceta şi furtuna,
cu animalele sălbatice şi cu elementele naturii, reuşise
să preia controlul asupra propriului corp. Femeile
deveniseră ceva ireal, fantome vagi care îl chinuiau
numai noaptea, făcându-1 să se răsucească, să transpire
şi să strige în somn până când se trezea şi fantomele
dispăreau, pentru un timp, ca să îşi adune forţele pentru
următoarea vizită.
Dar aceea care stătea acum lângă el nu era o
fantomă. Doar întinzând mâna, putea să îi mângâie puful
abia vizibil al obrazului şi să simtă catifeaua caldă a
pielii ei.
Fata deschise ochii, încă lăptoşi de somn, urmărind-1
încet cu privirea până când ajunse la nivelul ochilor lui şi
îi cercetă la rândul ei.
Din cauza a ceea ce citi acolo, îşi ridică mâna stângă
de pe pătură şi o întinse spre el. îşi scosese mănuşile de
călărie, iar Sean observă pentru prima dată verigheta
subţire care îi încercuia cel de-al treilea deget.
- înţeleg, murmură el înăbuşit, şi apoi protestă:
Dar eşti prea tânără. Eşti prea tânără să fii măritată.
- Am douăzeci şi doi de ani, spuse ea cu blândeţe.
- Soţul tău... el unde este? Poate că ticălosul era
mort, era ultima lui speranţă.
- Mă duc la el acum. Când ne-am dat seama că
războiul este inevitabil, a plecat în Natal, la Durban, să
găsească o slujbă şi o casă pentru noi. Eu trebuia să îl
urmez, dar

31

războiul a izbucnit mai devreme decât ne-am aşteptat.


Eu am rămas prinsă în urmă.
- Înţeleg. „Eu te duc la alt bărbat“, gândi el cu
amărăciune, şi o spuse în alte cuvinte: Aşadar, el stă
bine mersi în Durban, aşteptând ca tu să treci de una
singură liniile frontului.
- Este înrolat în armata din Natal. Acum o
săptămână mi-a trimis un mesaj. Voia să rămân în
Johannesburg şi să aştept până când cuceresc britanicii
oraşul. El zice că, având atât de mulţi soldaţi, vor ajunge
la Johannesburg în trei luni.
- Şi atunci de ce n-ai aşteptat?
Ea ridică din umeri.
- Răbdarea nu prea este una dintre calităţile mele,
spuse şi expresia năstruşnică i se reîntoarse în ochi. în
plus, m-am gândit că va fi distractiv dacă fug, era atât
de plictisitor în Johannesburg.
- îl iubeşti? întrebă el brusc.
întrebarea o sperie şi surâsul îi dispăru de pe buze.
- Este soţul meu.
- Asta nu-mi răspunde la întrebare.
- Nu aveai dreptul să întrebi asta. Acum era furioasă.
- Trebuie să îmi spui.
- Tu îţi iubeşti soţia? se repezi ea la el.
- Am iubit-o. A murit acum cinci ani, zise Sean şi
furia ei se stinse la fel de iute precum apăruse.
- O, îmi pare rău! N-am ştiut.
- Nu-i nimic. Uită că am întrebat.
-Da, este mai bine aşa. Intrăm într-o încurcătură
îngrozitoare.
Mâna ei cu verigheta era încă întinsă spre el, întinsă
între ei pe un covor moale de frunze căzute. El o apucă şi
o ridică. Era o mână mică.

32

- Domnule Courtney... Sean, este mai bine dacă...


nu trebuie... cred că mai bine mergem la culcare. Şi îşi
retrase mâna şi se rostogoli departe de el.
Vântul îi trezi la jumătatea după-amiezii, urlând
dinspre est, culcând iarba de pe dealuri şi bătând
crengile de deasupra capetelor lor.
Sean ridică privirea spre cer cu vântul fluturându-i
cămaşa şi ciufulindu-i barba. Se aplecă înainte în bătaia
sa, atât de dominant deasupra lui Ruth, încât ea realiză
dintr-odată cât de mare era. Părea un zeu al furtunii, cu
picioare lungi şi puternice depărtate şi cu muşchii
pieptului şi ai braţelor conturându-se proeminenţi şi
mândri sub albul cămăşii lui de mătase.
- Se adună norii, strigă Sean pe deasupra vântului.
în seara asta nu e lună.
Ruth se ridică repede şi o rafală violentă o făcu să îşi
piardă echilibrul. Se sprijini de el şi braţele lui o
cuprinseră. Pentru un moment, fii strânsă la pieptul lui,
putu să îi simtă elasticitatea suplă ca de cauciuc a
corpului şi să adulmece mirosul lui de bărbat. Acest
contact intim neaşteptat fu un şoc pentru amândoi, iar
când se rupse de el ochii ei erau mari şi gri de teama a
ceea ce simţise stâmindu-se înăuntrul ei.
- îmi pare rău, şopti. A fost un accident. Şi vântul îi
aruncă părul peste faţă, într-o încurcătură neagră
dansând biciuitoare.
- Vom încăleca şi vom călători pe lumina care ne-a
mai rămas, hotărî Sean. Nu ne vom putea mişca la
noapte.
Norii năvăliră aduşi de vânt, înghesuindu-se,
schimbân-du-şi forma şi lăsându-se aproape de pământ.
Nori de culoarea fumului şi a vânătăilor, grei de ploaia
pe care o purtau.
Noaptea veni devreme, dar vântul încă urla şi îi
înghiontea în întuneric.

33

- O să se oprească într-o oră sau două şi apoi o să


înceapă să plouă. Să încercăm să găsim adăpost cât mai
este încă destulă lumină ca să vedem ceva.
Pe versantul opus al unui skopje găsiră o stâncă
proeminentă şi descărcară bagajele sub ea. In timp ce
Sean lega caii cu funii pentru a-i împiedica să fugă
înainte de furtună, Mbejane tăie nişte iarbă şi o adună
într-o saltea pe podeaua de piatră de sub proeminenţa
ce le servea drept acoperiş, încotoşmănaţi în pânze
impermeabile, mâncară biltong1 şi turtă rece de
porumb, apoi Mbejane se retrase discret în capătul cel
mai îndepărtat al adăpostului şi dispăru sub pături. Avea
acea abilitate animală de a adormi instantaneu şi
profund, chiar şi în cele mai rele condiţii.
- Bine, băiete. Bagă-te sub pături.
- Nu pot să... îşi începu Dirk protestul de noapte.
- Nu, nu poţi.
- Am să-ţi cânt, se oferi Ruth.
- De ce? se miră Dirk.
- Un cântec de leagăn, nu ai ascultat niciodată un
cântec de leagăn?
- Nu, răspunse Dirk curios. Ce-o să cânţi?
- Culcă-te mai întâi.
Stând alături de Sean în întuneric, conştientă de
mărimea şi de atingerea umărului lui, cu vuietul vântului
ca acompaniament, Ruth cântă.
începu cu vechile cântece tradiţionale olandeze, Nooi,
Nooi şi Jannie met die Hoepel been, continuă apoi cu
alte cântece favorite ca Frère Jacques. Vocea ei însemna
câte ceva pentru fiecare dintre ei.

Fâşii subţiri de came macră uscată la soare, mâncare


specifică Africii de Sud (n.tr.)

34

Mbejane se trezi la sunetul cântecelor şi îşi aminti de


vântul de pe dealurile din ţinutul zuluşilor şi de cântecul
tinerelor fete secerând câmpul. Se bucură că mergea
acasă.
Pentru Dirk era vocea mamei pe care abia o
cunoscuse. Un sunet liniştitor care îl făcea să se simtă în
siguranţă - şi adormi repede.
- Nu te opri, şopti Sean.
Şi cântă numai pentru el. Un cântec de dragoste vechi
de două mii de ani, plin de suferinţele poporului ei, dar
şi de bucuria acestuia. Vântul se opri în timp ce ea cânta,
şi vocea ei se stinse odată cu el, în tăcerea adâncă a
nopţii.
începu furtuna. Se auzi bubuitul primului tunet, şi
fulgerul despică norii cu un zigzag albastru. Dirk scânci
puţin, dar continuă să doarmă.
în lumina albastră şi clară Sean văzu că obrajii lui
Ruth erau uzi de lacrimi, iar când întunericul îi înfăşură
din nou, ea începu să tremure lângă el. O luă în braţe, iar
ea se agăţă de el, mică şi caldă la pieptul lui, şi putu să îi
guste lacrimile sărate.
- Sean, nu trebuie.
Dar el o ridică şi porni în noapte, ţinând-o la piept.
Fulgerul se aprinse din nou şi lumină pământul cu o
strălucire neaşteptată, încât putu să vadă caii ghemuiţi
cu capul în jos şi conturul fragil al dealului de deasupra
lor.
Pe umerii şi faţa lui căzură primii stropi de ploaie.
Ploaia era caldă şi el merse mai departe, purtând-o pe
Ruth în braţe. Deodată aerul era plin de ploaie, o ceaţă
perlată şi atotcuprinzătoare se văzu în următoarea
fulgerare, iar noaptea se umplu de mirosul ploii pe
pământul uscat, un miros curat şi cald.

Stăteau împreună pe creasta dealului, în dimineaţa


liniştită şi atât de curată după ploaie încât puteau vedea
munţii albaştri şi ascuţiţi în orizontul dinspre sud.
- Aceea este coada lui Drakensberg, am trecut la
cincizeci de kilometri de ea. Nu există riscul unei patrule
bure atât de departe. Acum putem călători în timpul
zilei. In curând vom putea să ne apropiem din nou şi să
ajungem la calea ferată în spatele liniilor frontului.
Datorită dimineţii frumoase, a ţinutului care se profila
în cazanul mare şi acoperit de iarbă care era Natalul, şi a
femeii de lângă el, Sean se simţea vesel.
Datorită promisiunii că a ajuns la sfârşitul călătoriei şi
că va începe alta împreună cu această femeie, se simţea
mulţumit.
Când în sfârşit vorbi, ea se întoarse încet să îl
privească, ridicându-şi bărbia ca o recunoaştere a
înălţimii lui superioare. Sean îşi dădu seama pentru
prima dată că starea lui de spirit nu se reflecta şi în ochii
ei.
- Eşti foarte frumoasă, spuse el şi ea rămase în
continuare tăcută, dar acum putu să recunoască umbrele
de regret sau ceva chiar mai puternic din ochii ei. Ruth,
vii cu mine?

36

-Nu, clătină din cap încet, cu părere de rău. Pitonul


negru şi gros de păr i se revărsa pe umăr şi atârna pe
pielea de antilopă de culoarea mierii a hainei ei.
- Trebuie.
- Nu pot.
- Dar, aseară...
Aseară a fost o nebunie... furtuna.
-A fost ce trebuia să fie. Ştii asta.
- Nu. A fost furtuna. îşi mută privirea de la el şi
privi în înaltul cerului. Şi acum furtuna s-a sfârşit.
-A fost mai mult de-atât. O ştii. A fost din primul
moment în care ne-am întâlnit.
-A fost o nebunie bazată pe înşelăciune. Ceva ce va
trebui să ascund cu minciuni, la fel cum a trebuit atunci
să o acoperim cu întuneric.
- Ruth. Dumnezeule, nu vorbi aşa despre asta!
-Foarte bine, nu vorbesc. Nu voi mai vorbi despre asta
niciodată.
- Nu putem să ne despărţim acum. Ştii că nu
putem.
în loc de răspuns, ea îşi ridică mâna stângă şi aurul de
pe deget străluci în lumina soarelui.
- Ne vom lua rămas-bun aici, pe munte, pe lumină.
Deşi vom mai călători împreună o vreme, ne vom lua
rămas-bun aici.
- Ruth... începu el, dar ea îi acoperi gura cu mâna,
iar el simţi metalul verighetei pe buze şi i se păru că
inelul era la fel de rece ca şi groaza lui de a o pierde.
- Nu, şopti ea. Sărută-mă încă o dată şi apoi lasă-mă
să plec.

Mbejane o zări primul şi i-o arătă în şoaptă lui Sean, la


vreo trei kilometri lateral de locul unde se aflau, ca o
pată de fum maro ridicându-se dincolo de cea mai
apropiată creastă, atât de ştearsă încât Sean trebui să o
caute cu atenţie ca să o zărească. Apoi se răsuci şi căută
disperat cu privirea un loc unde să se ascundă. Cel mai
apropiat era un afloriment de piatră roşie la un
kilometru distanţă, mult prea departe pentru ei.
- Ce este, Sean? întrebă Ruth, văzându-1 agitat.
- Praf, îi răspunse el. Călăreţi. Vin încoace.
- Buri?
- Probabil.
- Şi ce-o să facem?
-Nimic.
- Nimic?
- Când apar pe creastă le voi ieşi în întâmpinare. Voi
încerca să improvizez şi să ieşim cumva de aici.
Se întoarse spre Mbejane şi vorbi în zulusă:
-Voi merge la ei. Priveşte-mă cu atenţie, dar continuă
să mergi. Dacă ridic mâna, dă drumul cailor de povară şi
fugiţi. Ii voi reţine cât pot de mult, dar când ridic mâna
înseamnă că s-a terminat. Desfăcu repede geanta de la
şa

38

în care ţinea aurul şi i-o dădu zulusului, zicând: Cu un


start bun ar trebui să păstraţi distanţa faţă de ei până la
miezul nopţii. Du-o pe Nkosikazi unde vrea să mergă şi
apoi întoarce-te cu Dirk la mama mea în Ladyburg.
Privi înapoi spre coastă, tocmai la timp ca să vadă doi
călăreţi apărând la marginea acesteia. Sean îşi ridică
binoclul de pe piept; în raza vizuală rotundă a lentilelor îi
văzu pe cei doi călăreţi cu feţele întoarse spre el, şi putu
astfel să distingă forma căştilor lor. Văzu strălucirea
echipamentului lustruit, mărimea cailor şi
hamaşamentul deosebit, şi strigă uşurat.
- Soldaţi!
Un escadron de cavalerie apăru la orizont, ca o
confirmare, înaintând pe două rânduri ordonate, cu
fanioanele fluturând vesel pe pădurea de lănci pe care le
purtau cu ei.
Cu Dirk ovaţionând frenetic, Ruth râzând lângă el şi
Mbejane trăgând după ei caii încărcaţi cu provizii, Sean
galopă ridicat în scări, fluturându-şi pălăria deasupra
capului în şemn de întâmpinare.
Neimpresionaţi de această primire entuziastă,
lăncierii rămaseră impasibili şi îi priviră cum se apropie.
Apoi subalternul din fruntea lor îl întâmpină pe Sean cu
suspiciune.
- Cine sunteţi dumneavoastră, domnule? întrebă
el, dar păru mai puţin interesat de răspunsul lui Sean şi
mai mult de pantalonii lui Ruth şi de conţinutul lor.
In timpul explicaţiilor care urmară, lui Sean începu
sâ-i displacă individul tot mai mult. Deşi pielea netedă şi
arsă de soare şi mustaţa galbenă şi stufoasă contribuiau
la acest sentiment, cauza principală erau ochii săi de un
albastru şters. Poate aşa erau ei, ieşiţi din orbite, dar
Sean avea dubii în legătură cu acest lucru. Se opriseră
cu atenţie asupra lui Sean numai cât timp acesta raportă
că nu avusese nici un fel de contact cu burii, şi apoi se
întorseseră înapoi spre Ruth.

39

- N-o să vă mai reţinem, locotenente, mormăi Sean şi


îşi strânse hăţurile ca să se întoarcă.
- Sunteţi încă la cincisprezece kilometri depărtare
de râul Tugela, domnule Courtney. Teoretic zona aceasta
este controlată de buri şi, deşi ne aflăm mult în lateral
faţă de principala lor armată, aţi fi mult mai în siguranţă
dacă aţi intra în liniile britanice sub protecţia noastră.
-Nu, mulţumesc. Vreau să evit ambele armate şi să
ajung la Pietermaritzburg cât mai repede posibil.
Subalternul ridică din umeri.
- Este alegerea dumneavoastră. Dar dacă ar fi fost
soţia şi copilul meu... Nu îşi termină fraza, ci se întoarse
în şa pentru a da semnalul de plecare.
- Haide, Ruth. Sean îi prinse privirea, dar ea nu se
mişcă.
- Nu merg cu tine, spuse ea cu o voce seacă şi îşi
întoarse privirea de la el.
- Nu te prosti. îl şocase şi îi răspunse cu o asprime
care aprinse licăriri de furie în ochii ei.
- Pot călători cu dumneavoastră? îl întrebă pe
subaltern.
- Păi, doamnă, ezită el şi se uită repede la Sean
înainte să continue. Dacă soţul dumneavoastră...
- Nu este soţul meu. Abia de îl cunosc, îi reteză
Ruth vorba şi ignoră exclamaţia de protest a lui Sean.
Soţul meu este în armata dumneavoastră. Aş vrea să mă
luaţi cu dumneavoastră, vă rog.
-Ei bine!... Asta este cu totul altceva, spuse tărăgănat
ofiţerul, fără ca ignoranţa leneşă din tonul vocii sale să
ascundă plăcerea pe care o simţea la ideea companiei lui
Ruth. Aş fi încântat să vă însoţesc, doamnă.
Ruth îşi mână calul în spate cu genunchii, până când
ajunse lângă subaltern. Această mică manevră o aduse
direct în faţa lui Sean, ca şi cum ar fi fost de partea
cealaltă a unei bariere.
- Ruth, te rog. Hai să vorbim despre asta.

40

- Nu. Nu era nici un fel de expresie nici în vocea şi


nici în ochii ei.
- Doar ca să ne luăm rămas-bun, o rugă el.
- Ne-am luat rămas-bun. Se uită la Sean, apoi la
Dirk şi apoi în depărtare.
Subalternul îşi ridică pumnul încleştat şi ridică vocea.
- Coloană! Coloană, înainte! strigă el. Iar când calul
său mare şi lucios pomi la pas, rânji răutăcios la Sean şi
îşi atinse marginea căştii într-un gest ironic de salut.
- Ruth!
Dar ea nu se mai uita la Sean. Ochii ei erau fixaţi
undeva în faţă şi, înaintând spre fruntea coloanei, îşi
ţinea bărbia sus, cu gura ei zâmbitoare trasă acum în
două buze drepte şi. cozile groase împletite săltându-i
pe spate la fiecare pas al calului.
- Ghinion, amice! îi strigă un soldat din spatele
coloanei. Şi apoi se îndepărtară.
Cocoşat în şa, Sean se uită după ei.
- Mai vine înapoi, tată? întrebă Dirk.
- Nu, nu se mai întoarce.
- De ce nu?
Sean nu auzi întrebarea. Se uita în urma lor,
aşteptând ca Ruth şă se uite înapoi la el. Dar aşteptă
degeaba, pentru că silueta ei dispăru deodată dincolo de
următoarea ridi-cătură de pământ, iar câteva secunde
mai târziu o urmă şi coloana de soldaţi. Şi atunci nu mai
rămase decât goliciunea vastă a ţinutului şi cerul de
deasupra — la fel de uriaş ca golul dinlăuntrul lui.

Sean călărea înainte. Ei îl urmau la câţiva metri


distanţă, înţelegând că Sean trebuia lăsat în pace,
Mbejane îl ţinea pe Dirk la distanţă de el. în toţi anii în
care fuseseră împreună, Mbejane şi Sean călătoriseră de
multe ori în această formaţie - Sean călărind în faţă, cu
supărarea sau ruşinea sa, iar Mbejane în urma lui,
răbdător, aşteptând ca tovarăşul său să îşi îndrepte
umerii şi să îşi ridice bărbia căzută în piept.
Gândurile lui Sean nu erau coerente, singura
constantă era alternanţa dintre furia şi disperarea care îl
răvăşeau.
Furie faţă de femeie, furie pe punctul de a deveni ură,
care apoi se transforma în disperare când îşi amintea că
ea nu mai era. Furie acumulându-se şi ducându-1 în
pragul nebuniei, de data aceasta faţă de sine pentru că o
lăsase să plece. Şi apoi, din nou căderea, când realiza că
nu ar fi putut face nimic ca să o reţină. Ce-ar fi putut el
să-i ofere? Pe el însuşi? O sută de kilograme de muşchi
şi oase şi cicatrici, toate susţinând o faţă ca o stâncă de
granit? Nu era mare lucru! Bunurile sale materiale? O
pungă mică de lire de aur şi copilul altei femei - pentru
Dumnezeu, asta era tot ce avea. După treizeci şi şapte
de ani, asta era tot ce putea să ofere! îl cuprinse din nou
furia. Cu o săptămână în urmă fusese un om bogat - şi
mânia sa găsi o ţintă nouă. Cel

42

puţin exista un loc unde putea să caute răzbunare,


exista un inamic palpabil pe care să îl lovească şi să îl
omoare. Burii. Burii îi furaseră căruţele şi aurul, îl
siliseră să fugă şi să caute adăpost; din cauza lor intrase
femeia aceasta în viaţa lui şi tot din cauza lor fusese
smulsă de lângă el.
„Fie, gândi mânios, asta e promisiunea viitorului.
Război!“
Se îndreptă în şa, umerii săi păreau să se lăţească şi
să devină mai musculoşi. Ridică uşor capul şi văzu
şerpuirea strălucitoare a unui râu, jos în vale.
Ajunseseră la Tugela. Fără a se opri, Sean îşi împinse
calul peste buza povârnişului. Cu pietrele rostogolindu-
se şi alunecându-i sub copite, îşi începură coborârea.
Sean înaintă nerăbdător în josul râului, căutând un
loc bun de traversat. Dar râul curgea lin şi repede, şi
adânc între malurile abrupte, lat de aproape douăzeci de
metri şi încă tulbure din cauza noroiului format în urma
furtunii.
în primul loc unde malul opus era suficient de plat ca
să le permită o ieşire uşoară din apă, Sean îşi stăvili
calul şi spuse răstit:
— Vom înota.
în replică, Mbejane aruncă o privire plină de
subînţeles spre Dirk.
— A mai făcut asta, îi răspunse Sean, descălecă şi
începu să se dezbrace, iar apoi îi spuse băiatului: Hai,
Dirk. Dezbracă-te.
Mânară mai întâi caii de povară, forţându-i să sară de
pe malul abrupt şi urmărindu-i îngrijoraţi până când le
reapărură capetele la suprafaţă şi începură să înoate
spre malul celălalt. Apoi, goi şi cu hainele înfăşurate în
pânze impermeabile legate de şeile cailor, încălecară toţi
trei.
— Tu primul, Mbejane.
O plescăială şi apa se revărsă peste mal.
— Du-te, Dirk. Aminteşte-ţi să te ţii de şa.

43

O altă plescăială urmată de o împroşcătură mare de apă,


şi Sean îşi biciui armăsarul care ţopăia împiedicat în
stânga şi în dreapta de-a lungul malului. Urmă o lansare
bruscă înainte şi căderea lungă înainte ca apa să îi
înghită şi să se închidă în urma lor.
Ieşiră la suprafaţă fornăind şi Sean zări, uşurat,
capul lui Dirk plutind alături de cel al calului său, şi îi
auzi strigătele de încântare. Câteva minute mai târziu
stăteau toţi trei pe malul opus, cu apa şiroind de pe
corpurile lor goale şi râzând împreună de cât de
distractiv fusese.
Brusc, râsul i se opri lui Sean în gât. De-a lungul
malului de deasupra lor, rânjind molipsiţi de veselie, dar
cu puştile Mauser pregătite, stăteau doisprezece bărbaţi.
Bărbaţi mari, bărboşi, împodobiţi cu cartuşiere de
muniţii, îmbrăcaţi în haine grosolane şi purtând mai
multe feluri de pălării care includeau o gambetă maro şi
o pălărie înaltă din blană de castor.
Asemenea lui Sean, Mbejane şi Dirk se opriră din râs
şi priviră la friza de bărbaţi înarmaţi înşiraţi de-a lungul
malului. Peste întreaga adunare se lăsă o tăcere deplină.
In cele din urmă liniştea fu spartă de purtătorul
gambetei maro, care arătă spre Sean cu ţeava
Mauserului.
- Magtig! Ai avea nevoie de o secure foarte
ascuţită ca să tai craca aia.
- Nu-1 înfuria, îl avertiză domnul cu căciula de
castor. Dacă îţi dă una în cap cu ea, ţi-1 crapă! spuse el
şi râseră cu toţii.
Lui Sean îi era greu să decidă ce îl deranja cel mai
tare; discuţia intimă despre goliciunea sa sau faptul că
aceasta se desfăşura în taal (sau olandeza din Cape). In
nerăbdarea sa căzuse sau mai bine zis înotase direct în
braţele unei patrule bure. Nu avea decât o şansă infimă
de a improviza şi a scăpa din această situaţie, şi
deschise gura să încerce. Dar Dirk i-o luă înainte.

44

- Cine sunt oamenii aceştia, tată, şi de ce râd? întrebă


el într-o engleză clară şi subţire, şi speranţa lui Sean
pieri la fel de brusc ca şi râsul burilor când auziră limba
pe care o urau atât de mult.
-Aşa, deci! mârâi stăpânul căciulii de castor şi gesti-
culă grăitor cu arma. Mâinile sus, te rog, prietene!
- îmi permiţi să îmi pun mai întâi pantalonii?
întrebă Sean politicos.
- Unde ne duc? Dirk era de data aceasta supus şi
avea un tremurat în voce care îl mişcă pe Castor, care
călărea alături de el. Răspunse în locul lui Sean:
Nu-ţi face griji, mergi să te întâlneşti cu un
general. Un general în carne şi oase. Engleza lui Castor
era inteligibilă, şi Dirk îl studie cu interes.
- Are medalii şi lucruri de-astea?
- Nee, băiete. Nu folosim astfel de prostii.
Dirk îşi pierdu interesul . Se întoarse din nou spre
Sean.
- Tată, mi-e foame.
Castor interveni din nou. Scoase din buzunar un
baton lung şi negru de biltong, carne uscată, şi i-1 oferi
lui Dirk.
- Ascute-ţi dinţii cu asta, Kerel.
Cu gura plină, Dirk era pe mâini bune, iar Sean se
putu concentra asupra celorlaţi buri. Erau convinşi că
prinseseră un spion, şi discutau despre execuţia lui
iminentă. Sean fu primit în dezbatere într-un mod
prietenesc şi îi ascultară pledoaria de apărare cu o
atenţie plină de respect. Aceasta fu întreruptă când
trecură vadul Tugelei şi urcară din nou povârnişul, dar
Sean o continuă în timp ce călăreau grupaţi de-a lungul
crestei. în cele din urmă îi convinse de nevinovăţia sa -
pe care o acceptară uşuraţi, pentru că nici unul dintre ei
nu era nerăbdător să îl împuşte.
După aceea, discuţia se îndreptă spre subiecte mai
plăcute. Era o zi superbă, lumina soarelui pictând valea
în auriu şi verde. Sub ei, râul se contorsiona şi strălucea,
croindu-şi

45

drumul ocolit dinspre peretele albastru fumuriu al


vârfului Drakensberg care domina măreţ orizontul
îndepărtat. Câţiva nori pluteau uşor şi leneş pe cer, iar o
briză uşoară întnuia căldura şi o tăcea suportabilă.
Membrii cei mai tineri ai grupului îl ascultau absorbiţi
pe Sean povestind despre elefantul de dincolo de
Limpopo şi despre tărâmul sălbatic ce aştepta să fie
revendicat de către oameni.
- După război... spuseră ei şi râseră spre soare.
Apoi, o schimbare a direcţiei vântului şi o dispoziţie
ciudată a dealurilor le aduseră în urechi un sunet slab,
dar urât, şi râsul le pieri pe buze.
- Tunurile, spuse unul dintre ei.
- Ladysmith.
Acum venise rândul lui Sean să pună întrebări. îi
povestiră cum se repeziseră trupele de comando asupra
oraşului Ladysmith şi nimiciseră trupele care se
ridicaseră împotriva lor. îşi amintiră cu amărăciune cum
bătrânul Joubert îşi oprise călăreţii în loc şi priviseră cu
toţii cum armata engleză, înfrântă, fugea înapoi în oraş.
- Dumnezeule! De ne-ar fi slobozit atunci asupra
lor! I-am fi aruncat în mare.
- Dacă Oom Paul ar fi comandat atacul în locul lui
Joubert, războiul ar fi fost deja încheiat. în schimb, stăm
şi aşteptăm.
Treptat, Sean îşi formă o imagine a războiului din
Natal. Ladysmith era sub asediu. Armata generalului
George White era prinsă fără ieşire în oraş. Jumătate din
armata bură înaintase de-a lungul căii ferate şi ridicase
o linie de apărare care patrula de-a lungul coastei,
dominând râul şi cătunul Colenso.
Dedesubt, pe câmpia întinsă a Tugelei, generalul
Buller îşi masa armata pentru a pătrunde şi a elibera
oraşul Ladyburg.
- Lasă-1 să încerce, Oom Paul îl aşteaptă.

46

- Cine este Oom Paul, doar nu e Kruger? întrebă


uimit Sean. Oom Paul era porecla preşedintelui
Republicii Sud-Africane.
- Nee, omule! Ăsta este alt Oom Paul. Ăsta este
generalul Jan Paulus Leroux din comandoul Wynberg. Şi
lui Sean i se tăie răsuflarea.
- Este un tip mare, cu păr roşcat şi un
temperament pe măsură?
Râseră, iar apoi spuseră:
- Ya! El este. îl cunoşti?
- Da, îl cunosc.
„Aşadar, cumnatul meu este acum general“, zâmbi
Sean în sinea lui şi întrebă:
- El este generalul pe care mergem să îl vedem?
- Dacă îl găsim.
Dirk îşi va cunoaşte, în sfârşit, unchiul - şi Sean simţi
furnicături de plăcere la ideea acestei întâlniri.

Pânza cortului nu reuşea în nici un fel să modereze


volumul vocii dinăuntru. Se auzea clar chiar şi acolo
unde aşteptau Sean şi escorta sa.
- Chiar trebuie să beau cafea şi să dau mâna cu
fiecare rooinek pe care îl prindem? Nu am şi aşa de lucru
cât pentru zece oameni, trebuie să îmi aduceţi şi în plus?
Trimiteţi-1 la unul dintre sublocotenenţii din teren.
Trimiteţi-1 la Pretoria şi lăsaţi-i să-l închidă! Faceţi ce
vreţi cu el dacă este spion, dar, în numele sfintei
providenţe, nu-1 aduceţi la mine.
Sean zâmbi fericit. Cu siguranţă Jan Paulus nu-şi
pierduse vocea. Urmă un interval de linişte relativă, cât
timp vocea lui Castor se auzea mormăind înăuntrul
cortului. Şi din nou vocea tunătoare:
- Nu! Nu vreau! Luaţi-1 de aici.
Sean trase aer în piept, formă o pâlnie cu mâinile
ridicate la gură şi strigă spre cort:
- Hei, olandez ticălos! Ţi-e frică să te întâlneşti din
nou cu mine? Crezi că-ţi voi sparge dinţii ca data
trecută?
Toţi rămaseră înţepeniţi de groază timp de câteva
momente, apoi se auzi bufnitura unui taburet aruncat
cât colo şi pânza de la intrarea cortului fu smucită în
lături. Jan Paulus ieşi încruntat, clipind des în lumina
orbitoare

48

a soarelui, cu părul roşcat care îi mărginea căpăţâna


cheală arzând ca un foc de tabără şi umerii aduşi în faţă
cu agresivitate. Faţa i se întorcea în toate părţile,
căutând sursa insultelor.
- Aici, strigă Sean, iar Jan Paulus se opri ca trăsnit.
Se uită lung la Sean, cu neîncredere.
-Tu! Făcu un pas înainte şi apoi zise: Tu eşti, nu-i
aşa? Sean! exclamă el şi începu să râdă. Mâna dreaptă,
care fusese până în acel moment încleştată într-un pumn
uriaş, se desfăcu şi fu împinsă înainte. Sean! Ce naiba,
omule! Sean!
îşi strânseră mâinile şi zâmbiră unul la celălalt.
- Hai în cort! Intră, omule!
Odată înăuntru, prima întrebare a lui Jan Paulus fu:
Unde este Katrina? Unde este surioara mea? Şi zâmbetul
dispăru imediat de pe faţa lui Sean. Se aşeză greoi pe
taburetul reimpje şi îşi scoase pălăria înainte să
răspundă.
. - E moartă, Paulus. E moartă de patru ani.
Expresia de pe faţa lui Jan Paulus se schimbă încet,
până când deveni sumbră şi aspră.
— Cum? întrebă.
„Şi ce-aş putea să-i spun, se gândi Sean. Pot oare să
îi spun că s-a sinucis dintr-un motiv pe care nu-1 va şti
nimeni niciodată?“ ;
- Febră, spuse. Febră de apă neagră.
- Nu ne-ai anunţat.
- Nu am ştiut unde să vă găsesc. Părinţii voştri...
- Şi ei sunt morţi, îl întrerupse brusc Jan Paulus
şi se întoarse cu spatele la Sean pentru a privi fix la
peretele de pânză albă al cortului.
Pe când îşi aminteau cu tristeţe de cei morţi, între ei
coborî liniştea, accentuată de neputinţa acută. într-un
final, Sean se ridică şi merse la intrarea cortului.
- Dirk, vino încoace.

49

Mbejane îl împinse înainte, iar băiatul se duse până la


Sean şi îl luă de mână. Sean îl conduse în cort.
- Fiul Katrinei, spuse şi Jan Paulus îşi coborî
privirea către el.
- Vino încoace, băiete.
Şovăielnic, Dirk se duse la el. Deodată, Jan Paulus se
lăsă pe vine astfel încât să îi fie ochii la acelaşi nivel cu
cei ai copilului. Ii prinse faţa între palme şi o studie cu
atenţie.
- Da, zise el. Acesta este genul de fiu căruia i-ar da
ea naştere. Ochii... Vocea i se poticni şi se opri. Se mai
uită în ochii lui Dirk pentru încă o secundă. Apoi vorbi
din nou. Fii mândru, spuse şi se ridică în picioare.
Sean ridică pânza cortului, iar Dirk o şterse
recunoscător spre locul unde îl aştepta Mbejane.
- Şi acum? întrebă Jan Paulus.
- Vreau să trec dincolo de linii.
- Te duci în tabăra englezilor?
- Sunt englez, zise Sean.
Jan Paulus se încruntă şi cântări puţin răspunsul
înainte de a întreba:
- îmi dai cuvântul tău că nu te alături armatei lor?
- Nu, răspunse Sean, iar Jan Paulus încuviinţă cu o
mişcare a capului. Era răspunsul la care se aşteptase.
- Există o datorie între noi, decise el. Nu am uitat
întâmplarea cu elefantul. Asta este plata integrală a
acelei datorii.
Se deplasă până la biroul portabil şi înmuie un stilou
în cerneală. încă în picioare, scrise repede, flutură hârtia
ca să se usuce şi i-o oferi lui Sean.
- Du-te, zise. Şi sper să nu ne mai întâlnim
niciodată, pentru că data viitoare te voi ucide.
- Sau eu pe tine, îi răspunse Sean.

în după-amiaza aceea Sean îşi conduse micul grup


peste podul de cale ferată de oţel ce traversa Tugela,
înainte prin Colenso, satul părăsit, şi din nou pe întinsul
câmpiei. Departe înaintea lor, cusute pe întinderea de
iarbă precum un lan de margarete albe, se vedeau
corturile marii tabere engleze de la linia moartă
Chievely. Cu mult înainte însă de a ajunge la aceasta,
Sean se opri la un post de control deservit de un sergent
şi patru soldaţi dintr-un ilustru regiment Yorkshire.
- Ullo, Piet. Şi unde dracu’ crezi că te duci?
- Sunt britanic; îi informă Sean.
Sergentul se uită la barba şi la haina lui peticită.
Aruncă o privire la poneiul neţesălat pe care îl călărea,
iar apoi analiză direcţia din care venise Sean.
—Mai spune o dată, îl invită el.
- Sunt cetăţean britanic, repetă Sean îndatoritor,
cu un accent ce sună straniu pentru urechile lui de
Yorkshire.
- Iar eu sunt un japonez rotofei, încuviinţă
sergentul cu veselie. Predă-ţi arma, amice!
Sean lâncezi timp de două zile în închisoarea
înconjurată cu sârmă ghimpată, cât timp britanicii
trimiseseră o telegramă la Registrul Stării Civile din
Ladyburg şi aşteptau

51

un răspuns. Două zile lungi în care Sean fu cufundat în


gânduri, cugetând nu la umilinţele la care fusese supus,
ci la femeia pe care o găsise, o iubise şi o pierduse din
nou atât de repede. Aceste două zile de inactivitate
forţată veniseră în cel mai prost moment posibil.
Repetând iar şi iar, în imaginaţie, fiecare cuvânt pe care
îl schimbaseră, simţind din nou fiecare contact al
mâinilor şi al trupurilor lor, formându-i faţa cu ochiul
minţii şi sorbind însetat fiecare detaliu al acesteia, Sean
îşi imprimă amintirea ei atât de adânc în sine, încât se
fixă acolo pentru totdeauna. Deşi nu îi cunoştea numele
de familie, fu sigur că nu o va uita niciodată.
Când, în sfârşit, fu eliberat cu scuzele de rigoare şi i
se dădură înapoi caii, puşca, punga cu bani şi bagajele,
Sean se afla deja într-o stare de depresie atât de
copleşitoare, încât nu putea fi alinată decât cu lichior
sau violenţă fizică.
Satul Frere, care era prima oprire la sud pe linia către
ţărmul mării, promitea să i le ofere pe amândouă.
- Ia-1 pe Dirk cu tine, îl instrui el pe Mbejane,
găseşte o tabără dincolo de oraş, lângă drum, şi fa un
foc mare ca să vă pot găsi în întuneric.
- Ce vei face, Nkosi?
Sean pomi către popota mică şi soioasă care potolea
setea celor din Frere.
- Mă duc acolo, răspunse el.
- Haide, Nkosizana.
în timp ce el şi Dirk îşi continuará drumul în josul
străzii, Mbejane încerca să aprecieze cât timp să îi
acorde lui Sean înainte de a se duce după el. Trecuseră
mulţi ani de când Nkosi se îndreptase ultima oară spre
un bar cu atâta hotărâre, dar se întâmplaseră multe
lucruri neplăcute pentru el în ultimele zile. îl va lăsa
până la miezul nopţii, decise Mbejane, după aceea va fi
într-o stare care îi va permite să doarmă.

52

Sean inspectă din pragul uşii interiorul popotei. Era o


singură cameră mare, cu o capră pe post de tejghea de-a
lungul peretelui din spate, încăperea fiind confortabil de
plină de căldură, de bărbaţi şi miros de lichior şi trabuc,
încă în picioare lângă uşă, Sean îşi strecură mâna în
buzunarul de la pantaloni şi îşi numără banii pe furiş - îşi
fixase
0 limită de zece lire de aur, mai mult decât suficient
pentru a cumpăra tot lichiorul pe care intenţiona să îl
consume.
îşi făcu loc prin mulţime către bar, uitându-se la
oamenii din jurul său. Majoritatea erau soldaţi dintr-o
duzină de regimente diferite. Trupe coloniale şi
imperiale, cu alte ranguri predominând, deşi un grup de
ofiţeri inferiori stăteau la o masă lângă peretele din
fundul camerei. Mai erau şi câţiva civili pe care el îi
socoti ca fiind şoferi, antreprenori şi oameni de afaceri,
două femei care petreceau cu ofiţerii şi a căror profesie
era în afară de orice îndoială, şi vreo doisprezece
chelneri negri.
- Ce să-ţi aduc, dulceaţă? îl întrebă femeia grasă
de după tejghea când ajunse în faţa ei, iar Sean nu
aprecie favorabil nici mustaţa ei şi nici formula de
adresare.
- Coniac, comandă el sec. Nu avea chef de
delicateţuri.
- Vrei toată sticla, dulceaţă? îi recunoscu ea
nevoia. Merge pentru început, încuviinţă el.
Bău trei coniacuri mari şi îşi dădu seama uşor
îngrozit că băutura nu avea nici un efect - în afară de
faptul că îi ascuţea imaginaţia până la punctul în care
putea să vadă clar chipul lui Ruth în faţa ochilor, complet
în fiecare detaliu, până la mica aluniţă neagră de pe
obraz şi modul în care
i se ridicau colţurile ochilor când zâmbea. Va trebui să
facă o încercare de a uita ceva mai activă.
Lăsându-se pe spate, cu ambele coate sprijinite pe
tejghea şi cu paharul strâns în mâna dreaptă, îi studie
încă o dată pe bărbaţii din jurul său. Evaluându-i pe
fiecare în parte ca posibilă sursă de distracţie, iar apoi
abandonându-i si

53

mutându-şi atenţia mai departe, îi rămase în cele din


urmă numai micul grup din jurul mesei de joc.
Şapte jucători, jocul era poker şi, din ce putea
vedea, mizele erau modeste. îşi luă sticla, traversă
camera pentru a se alătura grupului de spectatori şi îşi
ocupă poziţia în spatele unui sergent de cavalerie care
tocmai era servit cu cărţi. Câteva mâini mai târziu
sergentul trase încă una pentru a-şi completa culoarea,
rată şi blufa, ridicând de două ori până când fu strigat de
două perechi din partea cealaltă a mesei, îşi aruncă
mâna şi suflă printre buze cu dezgust.
- Asta m-a curăţat. îşi adună cele câteva monede
rămase pe masă în faţa sa şi se ridică.
- Ghinion, Jack. Doreşte cineva să îi ia locul?
Câştigătorul îşi roti privirea în jurul cercului de
spectatori. Un joc drăguţ cu prietenii, cu mizele pe masă,
îi îmbie el.
- împarte cărţile. Sean se aşeză, îşi aşeză paharul
şi sticla strategic în dreapta şi plasă un fişic de cinci lire
de aur în faţa sa.
- Omul are aur! Bine-ai venit!
Sean se retrase la prima mână, pierdu două lire la
trei dame la următoarea şi câştigă cinci lire la cea de-a
treia. Norocul său îşi găsise cursul, juca cu o
concentrare rece — iar când avea nevoie de cărţi, părea
că tot ce trebuia să facă era să şi le dorească.
Cum suna proverbul acela vechi? - „Ghinion în
dragoste, noroc la joc“. Sean zâmbi fără veselie şi îşi
completă o chintă mică cu cinciul de cupă, bătu cei trei
şeptari ai adversarului şi îşi trase potul aproape pentru a
îngrăşa grămăjoara câştigurilor sale. Ajunsese la
aproximativ treizeci sau patruzeci de lire. Acum se
distra.
- O mică şcoală, domnilor. Trei jucători ieşiseră
din joc în ultima oră, lăsând patru dintre ei la masă. Ce-
ar fi să le dăm celor care au pierdut şansa să
recupereze?

54

- Vrei să măreşti mizele? îl întrebă Sean pe cel care


vorbise. Acesta era singurul care mai câştigase în afară
de el, un bărbat masiv cu faţa roşie şi mirosind a cai. Era
probabil cărăuş.
- Da, dacă este toată lumea de acord. Să ridicăm
deschiderea la cinci lire.
- Mie îmi convine, mormăi Sean şi se auzi un
murmur de aprobare de jur împrejurul mesei. Fiindcă
începuse să se joace pe bani grei, atmosfera fu dominată
la început de precauţie, dar, treptat, jocul se deschise.
Norocul lui Sean se mai domoli puţin, dar o oră mai
târziu caniota sa ajunsese deja la şaptezeci şi cinci de
lire, adunaţi dintr-o serie de mici victorii. Iar apoi Sean
împărţi o mână ciudată.
Primul jucător din stânga lui Sean ridică miza înainte
de împărţirea cărţilor, apoi domnul cu miros de cal plusă
şi el la rândul său, numărul trei merse şi el, iar Sean îşi
desfăcu cărţile.
Cu un optimism în creştere, Sean filă şeptarul,
optarul, nouarul şi decarul de treflă - cu un şase de caro.
O chintă frumuşică venită la ţanc.
Douăzeci ai voştri plus douăzeci ai mei, plusă el, şi
un fior de excitaţie străbătu mulţimea de privitori.
- Merg. Numărul unu nu avea suficienţi bani.
- Merg, se auzi ca un ecou vocea lui Miros-de-Cal
şi aurul lui zomăi în pot.
—Mă retrag. Numărul trei îşi strânse cărţile şi le
împinse deoparte, Spân se întoarse spre numărul unu.
- Câte cărţi?
- Servit. Sean avu prima presimţire a dezastrului.
- Şi tu? îl întrebă pe Miros-de-Cal.
- Şi eu sunt mulţumit cu ce am.
Două mâini servite împotriva chintei lui mici iar la
suita de patru trefle ale lui Sean, îi mai trebuia una să
faca o

55

culoare. Cu o senzaţie de greaţă in stomac, Sean ştiu că


se afla în dificultate şi că mâna sa nu va fi câştigătoare.
Singurul lucru pe care merita să îl încerce era să
renunţe la chintă şi să rişte pentru cea de-a cincea
treflă, deşi nici această mişcare nu era cu siguranţă
câştigătoare.
- Eu iau una. Aruncă şasele de caro în teancul de
cărţi refuzate şi îşi dădu o carte de deasupra pachetului.
Este rândul meu să mizez. Faţa celui de la numărul unu
strălucea de încredere. Plusez la maximum. încă
patruzeci. Vă costă optzeci de lire ca să-mi vedeţi cărţile,
băieţi. Hai să vedem culoarea banilor voştri.
- Aş vrea să plusez, dar asta este limita pentru
mine. Merg. Expresia de pe faţa lui Miros-de-Cal era
complet neutră, dar fruntea îi era acoperită de o peliculă
uşoară de transpiraţie.
- Lasă-mă să-mi văd cărţile.
Sean îşi luă cărţile în mână şi îndoi colţul cărţii pe
care doar ce o filase din spatele celorlalte patru. Era
negru, trase cartea un pic mai mult—un şase negru.
Simţi cum i se ridică încet tensiunea ca într-un boiler
abia aprins. Respiră adânc şi deschise cărţile evantai.
- Şi eu merg, expiră el irascibil.
-Ful, strigă numărul unu. Ful de dame. Bateţi asta,
dacă puteţi, ticăloşilor!
Miros-de-Cal trânti cărţile cu răutate, cu faţa sa roşie
descompusă de dezamăgire.
- Fir-ar al dracului, cu tot norocul! Aveam culoare cu
as.
Numărul unu chicoti cu încântare şi se întinse după
bani.
-Aşteaptă puţin, amice, îl sfătui Sean şi îşi întinse
cărţile cu faţa în sus pe masă.
- Culoare. Fulul meu o bate, protestă numărul unu.
- Ia aminte la cărţi! Sean atinse fiecare carte,
numind-o: şase, şapte, opt, nouă şi zece, toate trefle.
Chintă royală!

56

Eşti al doilea de departe! îi ridică mâinile de pe bani, îi


trase către el şi începu să-i aşeze în fişicuri de
douăzeci.
— Eşti incredibil de norocos, fu de părere Miros-de-
Cal, cu faţa contorsionată încă de dezamăgire.
- Da, încuviinţă Sean. Două sute şi şaizeci şi opt
de lire. Foarte frumos.
- Ciudat cum îţi vin ţie toate la mâinile mari,
continuă Miros-de-Cal. Şi mai ales când dai tu cărţile. Cu
ce spuneai că te ocupi?
Fără a-şi ridica privirea Sean începu să-şi transfere
teancurile de bani în buzunare. Schiţă un zâmbet. Este
sfârşitul unei seri perfecte, decise el.
Satisfăcut că banii erau la loc sigur, Sean ridică
privirea către Miros-de-Cal şi îl învălui cu zâmbetul său.
- Haide, băiete, spuse el.
- îmi va face plăcere. Miros-de-Cal îşi împinse
scaunul în spate şi se ridică în picioare.
- Da, într-adevăr, fu de acord Sean.
Miros-de-Cal coborî în curte pe scările din spate,
urmat
de Sean şi de întreaga clientelă a popotei. Când ajunse
jos se opri, cântărind paşii lui Sean pe treptele de lemn
din spatele său - apoi se întoarse şi lovi, aruncându-şi
întregul corp în lovitură.
Sean îşi feri capul, dar lovitura îi atinse tâmpla şi îl
împinse pe spate în mulţimea din spatele lui. în cădere îl
văzu pe Miros-de-Cal ridicându-şi poalele hainei şi
scoţând cuţitul. Arma avu o strălucire argintie în lumina
ce venea de la ferestrele popotei - era un cuţit pentru
jupuit animale, curbat, cu lama de douăzeci de
centimetri.
Mulţimea se împrăştie, lăsându-1 pe Sean întins pe
scări, iar Miros-de-Cal se repezi cu un mârâit urât să îl
omoare, coborând cuţitul cu o mişcare arcuită
descendentă într-o lovitură stângace, neprofesionistă.

57

Prea puţin uimit, Sean urmări cu uşurinţă mişcarea


argintie a cuţitului, şi încheietura bărbatului se opri
zgomotos în palma stângă deschisă a lui Sean.
Pentru câteva momente individul se află deasupra lui
Sean, cu mâna care ţinea cuţitul acum neputincioasă în
strânsoarea acestuia, cât timp Sean îi măsură puterea -
şi realiză cu regret că nu se compara nici pe departe cu a
sa. Miros-de-Cal era masiv, dar burta lui, presată pe cea
a lui Sean, era mare şi flască, iar încheietura mâinii sale
era osoasă, fără senzaţia de cauciuc tare dată de
tendoane şi muşchi.
Miros-de-Cal începu să se zbată, încercând să îşi
elibereze mâna înarmată, iar sudoarea îi apăru pe faţă şi
apoi începu să picure - avea un miros uleios, neplăcut de
unt rânced, care se amesteca cu mirosul de cai.
Sean îşi încordă şi mai mult strânsoarea, folosind mai
întâi numai puterea antebraţului.
- Aau! Miros-de-Cal încetă să se mai zbată.
Sean îşi concentră puterea întregului braţ, astfel
încât îşi putea simţi muşchii umărului strângându-se şi
zbătându-se.
-Isuse! Ţipând, cu oasele pârâindu-i în încheietură,
Miros-de-Cal deschise degetele, iar cuţitul sări pe
treptele de lemn.
Ţinându-1 încă, Sean se ridică în capul oaselor şi
apoi, uşor, în picioare.
-Pleacă, prietene! Sean îl aruncă pe spate în praful
curţii. Respira uşor, simţindu-se încă rece şi detaşat,
privin-du-1 pe Miros-de-Cal ridicându-se cu greutate în
genunchi şi oblojindu-şi încheietura ruptă.
Poate că prima mişcare pe care o făcu bărbatul în
încercarea de a fugi fu aceea care îl provocă pe Sean.
Sau poate lichiorul pe care îl băuse îi distorsionase
emoţiile, îi adâncise sentimentul de pierdere şi frustrare
şi i-1 canalizase în această izbucnire de ură nebunească.

58

Lui Sean i se păru deodată că acolo, în faţa sa, se află


sursa tuturor durerilor sale — acesta era cel care i-o
luase pe Ruth.
- Ticălosule! urlă el.
Bărbatul simţi schimbarea care se petrecuse în Sean
şi se ridică în picioare cu foarte mare greutate, uitându-
se disperat dintr-o parte în alta în căutarea unei căi de
scăpare.
— Ticălos nenorocit! Vocea lui Sean căpătă o
tonalitate înaltă, devenind ascuţită din cauza intensităţii
acestei emoţii noi. Pentru prima dată în viaţă, Sean îşi
dorea cu ardoare să ucidă. înainta încet către adversar,
cu pumnii închizân-du-se şi deschizându-se în mod
mecanic, cu faţa contorsionată şi buzele articulând
cuvinte fără înţeles.
O tăcere nemişcată se lăsase peste curte. Privitorii
stăteau ascunşi în umbră, îngheţaţi de fascinaţia
cumplită a acesteia. Bărbatul era şi el îngheţat, nu i se
mai mişca decât capul, iar de pe buzele sale deschise nu
răzbătea nici un sunet - iar Sean se apropie cu mişcarea
unduitoare a unei cobre pregătite de atac.
Miros-de-Cal încercă în ultimul moment să fugă, dar
picioarele îi erau moi şi grele de frică - şi Sean îl lovi în
piept cu un sunet asemănător loviturii unui topor într-un
trunchi de copac.
Când căzu, Sean se duse după el, încălecându-1 şi
răcnind incoerent, pronunţând un singur cuvânt
inteligibil - numele femeii iubite. în nebunia lui, simţi
faţa bărbatului spărgân-du-se sub pumnii săi, simţi
împroşcătura caldă de sânge aruncată în faţa şi pe
braţele sale, şi auzi strigătele mulţimii.
- O să-l omoare!
-Daţi-1 jos!
— Pentru Dumnezeu, daţi-mi o mână de ajutor, e
puternic ca un nenorocit de taur.
Mâinile lor deasupra lui, un braţ din spate încleştat în
jurul gâtului său, şocul unei lovituri cu o sticlă,
greutatea trupurilor lor înghesuindu-se peste el.

59

Cu oamenii agăţaţi de el, dintre care doi călare pe


spatele lui, iar alţi doisprezece ţinându-1 de mâini şi de
picioare, Sean reuşi să se ridice în picioare.
- Trageţi-i picioarele de sub el.
-Trânteşte-1, omule! Trânteşte-1!
Cu o mişcare convulsivă, Sean îi aruncă pe bărbaţii
care îl apucaseră de mâini, lovindu-i violent pe unii de
ceilalţi, îi dădură drumul.
Işi eliberă piciorul drept, iar cei care îl ţineau de
celălalt picior îi dădură drumul şi se împrăştiară.
întinzându-se peste umăr îl smulse pe individul care
stătea atârnat de spinarea sa şi rămase în picioare,
singur, cu pieptul ridicân-du-se şi coborând în ritmul
respiraţiei gâfâite şi cu sângele din rana de la cap
cauzată de lovitura de sticlă sciirgân-du-i-se pe faţă şi
adunându-i-se în barbă.
- Aduceţi o armă, strigă cineva.
- Este o puşcă de vânătoare sub bar. Dar nimeni nu
părăsi cercul în care era închis, iar Sean se uită la de jur
împrejur la ei, cu ochii aruncând priviri sălbatice din
Mijlocul câmpiei de sânge strălucitor care îi era acum
faţa.
-L-ai omorât! îl acuză o voce. Iar cuvintele ajunseră
la el, cumva, prin nebunia lui, corpul i se relaxă puţin şi
încercă să îşi şteargă sângele cu palma deschisă a
mâinii. Şi ei văzură schimbarea din el.
- Linişteşte-te, amice. Distracţia e distracţie, dar
totul până la crimă.
- Uşurel. Hai să vedem ce i-ai făcut.
Sean privi în jos la trupul bărbatului şi se simţi confuz
şi, dintr-odată, înspăimântat. Era mort - era sigur de
asta.
- Oh, Dumnezeule! şopti el dând înapoi, încercând
fără succes să îşi şteargă ochii şi împrăştiind sânge
peste tot.
-A scos cuţitul. Nu-ţi face griji, amice, ai martori.
Starea de spirit a mulţimii se schimbase.

60

-Nu, murmură Sean; ei nu înţelegeau. Pentru prima


dată în viaţă abuzase de puterea sa, o folosise pentru a
ucide fără motiv. Pentru a ucide de plăcere, pentru a
ucide într-un mod asemănător celui în care se ucid
leoparzii.
Deodată bărbatul se mişcă puţin, îşi întoarse capul,
iar apoi flexa şi îndreptă la loc unul din picioare. Sean
simţi speranţa cuibărindu-se în el.
-Trăieşte!
- Aduceţi un doctor.
Sean se apropie temător şi îngenunche alături de
victima sa, îşi desfăcu eşarfa de la gât şi îi curăţă gura şi
nările sângerânde.
- Va fi bine, lasă-1 pe mâinile doctorului.
Veni doctorul, un ins slab şi laconic mestecând tutun.
în lumina galbenă a unei lămpi pentru uragane el
examina şi înghionti, în timp ce toţi ceilalţi se înghesuiau
foarte aproape de jur împrejur, lungindu-şi gâturile ca
să vadă peste umerii lui. Doctorul se ridică, în cele din
urmă, în picioare.
-Bine. Poate fi mişcat. Duceţi-1 la mine la cabinet.
Apoi se uită la Sean. Tu ai făcut asta? îl întrebă.
Sean încuvinţă din cap.
- Adu-mi aminte să nu te supăr.
- Nu am vrut... s-a întâmplat.
- Nu mai spune. Doctorul scuipă o şarjă de suc
galben de tutun în praful din curte şi spuse: Hai să
aruncăm o privire la capul tău. îi coborî capul lui Sean la
nivelul lui şi îi dădu la o parte părul negru şi ud. A lovit o
venă. Nu este nevoie de copci. Spal-o şi pune puţin iod.
- Cât costă, doctore, pentru tipul celălalt? întrebă
Sean.
- Tu plăteşti? îl privi doctorul întrebător.
-Da.
- Falcă ruptă, claviculă ruptă, vreo douăzeci şi
cinci de copci şi câteva zile în pat din cauza contuziei,
medită el, adunând în minte. Să spunem două guinee.

61

Sean îi dădu cinci.


-Ai grijă dc el, doctore.
- Asta-mi este meseria. Şi îi urmă pe bărbaţii care
părăseau curtea purtându-1 pe braţe pe Miros-de-Cal.
- Cred că ai nevoie să bei ceva, domnule. îţi fac eu
cinste, se oferi cineva. Pe învingători îi iubeşte toată
lumea.
- Da, încuviinţă Sean. Am nevoie de o băutură.
Sean bău mai mult de una. La miezul nopţii, când
Mbejane veni să-l ia, întâmpină dificultăţi în a-1 sui pe
cal. La jumătatea drumului spre tabără, Sean alunecă şi
căzu în mijlocul şoselei, aşa că Mbejane îl aşeză lateral -
cu capul şi braţele atârnate pe partea stângă, iar
picioarele bălăbă-nindu-se pe partea dreaptă.
- Este posibil ca mâine să regreţi asta, îi spuse
Mbejane strâmbând din nas când îl depuse jos lângă foc
şi îl rostogoli în aşternutul său, încălţat şi plin de sânge.
Avea dreptate.

10

în zorii zilei următoare, în timp ce îşi curăţa faţa cu o


cârpă muiată într-o cană cu apă fierbinte şi îşi privea
chipul în oglinda mică de metal, singurul lucru care îi
dădea cât de cât un sentiment de satisfacţie erau cele
aproximativ două sute de lire de aur pe care le salvase
din desfrâul din timpul nopţii.
-îţi e rău, tată?
Interesul macabru al lui Dirk faţă de condiţia lui Sean
contribui în mod substanţial la starea de spirit proastă a
acestuia.
- Mănâncă-ţi micul dejun. Tonul lui Sean era dictat
de rea-voinţă pură şi menit să înăbuşe orice alte
întrebări.
-Nu avem mâncare, îşi intră Mbejane în rolul deja
familiar de protector.
-De ce nu? întrebă Sean fixându-şi ochii injectaţi
asupra lui.
- Pentru că unul din noi consideră procurarea de
băuturi puternice, şi altfel de lucruri, mai importantă
decât să cumpere mâncare pentru fiul său.
Sean scoase un pumn de bani din buzunarul jachetei.
-Du-te! ordonă el. Cumpără mâncare şi cai odihniţi.
Du-te repede, ca să nu fiu afectat, în suferinţa mea
cumplită, de înţelepciunea sfatului tău. Ia-1 pe Dirk cu
tine!
Mbejane examină banii şi zâmbi.

63

- Nu a fost o noapte pierdută.


Când se întorseseră deja la Frere, cu Dirk tropăind pe
lângă uriaşul zulus pe jumătate gol şi vorbind atât de
tare încât se auzea şi la o sută de metri depărtare, Sean
îşi turnase încă o cană de cafea şi, ţinând-o în căuşul
palmelor, se aşeză cu privirea pierdută în cenuşa şi
cărbunii de culoare roz din foc. Putea să aibă deplină
încredere că Mbejane va folosi banii cu grijă, pentru că
poseda acea răbdare de a se târgui specifică rasei lui
care îl făcea să poată dedica şi două zile întregi
cumpărării unui singur bou. Nu aceste lucruri îl
preocupau acum pe Sean. Acum revedea în minte
evenimentele din noaptea trecută. încă îngreţoşat de
ieşirea sa de furie criminală, încercă să o justifice. Luând
în considerare că pierduse aproape tot ce avea, că tot ce
acumulase în ani grei de muncă îi fusese smuls într-o
singură zi; greutăţile şi nesiguranţa care urmară. Şi în
cele din urmă ajunsese în punctul în care lichiorul şi
jocul tensionat de poker rupse-seră ultima rezervă
rămasă în el şi o transformaseră în acea răbufnire
violentă.
Dar asta nu era tot, ştia că evitase problema
principală. Ruth. Acum că se întorsese cu gândul la ea; îl
copleşi un val de dor deznădăjduit, o disperare tandră
cum nu mai simţise vreodată. Gemu cu voce tare şi îşi
ridică privirea către Luceafărul-de-Dimineaţă care pălea
treptat în orizontul roşiatic, odată cu răsăritul soarelui
de dincolo de linia acestuia.
Se mai bălăci un timp în blândeţea dragostei sale,
adu-cându-şi aminte de mersul ei, de seninătatea
întunecată a ochilor ei, de gura ei când zâmbea şi de
vocea ei atunci când cânta - până când aceasta ameninţă
să îl sufoce cu dulceaţa ei.
Sări apoi în picioare şi începu să meargă cu paşi mari
şi apăsaţi prin iarba din jurul focului. Trebuie să plecăm
din locul aceasta, să mergem departe de aici - să plecăm
repede. „Trebuie să găsesc ceva de făcut, o modalitate
de

64

a nu mă mai gândi la asta, ceva care să îmi umple


mâinile care acum mă dor de nevoia de a o strânge în
braţe.“
De-a lungul drumului, mergând spre nord spre
Colenso, îi depăşi o coloană lungă de infanterie. Sean se
opri şi privi soldaţii. Fiecare dintre bărbaţi mergea
aplecat de greutatea raniţei, iar puştile se iţeau din
spatele umerilor lor.
„Da’ se gândi, mă voi duce cu ei. Poate că în locul
spre care se îndreaptă ei voi găsi ceea ce nu am putut
găsi noaptea trecută.'Vom merge acasă la Ladyburg,
călărind cât de repede se poate, pe cai odihniţi. îl voi
lăsa pe Dirk cu mama, şi apoi mă voi întoarce la acest
război.“
începu să se plimbe din nou cu paşi apăsaţi,
nerăbdător. Unde naiba era Mbejane?
De la înălţime, Sean privi în jos spre Ladyburg. Satul
se întindea într-un cerc ordonat în jurul turlei bisericii.
Turla pe care şi-o amintea el era de culoarea aprinsă a
baconului, în armătura sa nouă de aramă, dar cei
nouăsprezece ani de intemperii o coloraseră într-un
maro blând.
Nouăsprezece ani. Nu părea atât de mult timp. Acum
se vedeau curţi bune în jurul gării, un pod nou de beton
peste Baboon Stroom, eucalipţii albaştri din plantaţia
aflată în spatele şcolii erau mai înalţi, iar copacii
flamboyant1 de pe marginea străzii principale
dispăruseră.
Cu o şovăială ciudată, Sean întoarse capul şi privi
spre dreapta, peste Baboon Stroom, aproape de
povârniş, spre locul unde lăsase gospodăria întinsă cu
fronton de tip olandez a domeniului Theuniskraal, cu
acoperişul său de stuf galben şi obloanele din lemn
galben ce astupau ferestrele.
Era acolo, dar nu aşa cum şi-o amintea el. Chiar şi de
la distanţă putea să vadă că pereţii se cojeau şi erau
parcă stropiţi cu pete de umezeală; acoperişul era aspru
şi spinos

1 Copaci originari din Trinidad, cu flori de culoare


slacojiu-aprins, implantaţi pentru a oferi umbră pe
plantaţiile de cacao (n.tr.)

65

ca blana unui airedale1; unul dintre obloane atârna


puţin înclinat dintr-o balama stricată; peluzele erau pe
alocuri maro şi zdrenţuite, acolo unde se vedea
pământul golaş. Lăptăria din spatele casei se prăbuşise,
acoperişul îi dispăruse, iar ruinele pereţilor se înălţau
pustii până la înălţimea umărului unui om.
- Afurisit să fie ticălosul ăla mic! Furia lui Sean se
aprinse brusc, când văzu neglijenţa cu care tratase
fratele său geamăn vechea casă, odată frumoasă. E atât
de leneş, încât nu s-ar da jos nici dintr-un pat în care şi-
a făcut nevoile.
Pentru Sean nu era doar o simplă casă. Era locul pe
care îl construise tatăl său, care îl adăpostise pe Sean în
ziua în care se născuse şi de-a lungul întregii sale
copilării. Când tatăl lui murise răpus de suliţele zuluşilor
la Isandlawana, jumătate din fermă şi din casă îi
aparţinuse lui Sean; acolo îşi petrecuse nopţile, în birou,
cu buştenii arzând în şemi-neul de piatră şi capul de
bizon atârnat deasupra acestuia, aruncând umbre
mişcătoare şi distorsionate pe tavanul ten-cuit. Deşi
renunţase la partea sa, încă era casa lui. Garry, fratele
său, nu avea nici un drept să o lase să decadă şi să se
strice în felul ăsta.
- Să-l ia dracu ! dădu Sean glas gândurilor sale-
dar apoi, aproape instantaneu, îl mustră conştiinţa.
Garry era şchiop, gamba piciorului îi fusese retezată din
neatenţie de explozia unei puşti de vânătoare. Iar Sean
fusese cel care trăsese. „Oare nu mă voi elibera
niciodată de vină, cât trebuie să mai ispăşesc?“ protestă
el la îndemnul conştiinţei sale.
„Nu este singurul tău păcat faţă de fratele tău, îi
aminti conştiinţa sa. Cine a zămislit copilul pe care el îl
numeşte fiul lui? Ale cui vintre au plantat sămânţa care
a devenit o fiinţă umană în pântecul Annei, soţia fratelui
tău?“

Rasă de câini (n.tr.)

66

- A trecut mult timp, Nkosi. Mbejane văzuse


expresia de pe faţa lui Sean când se uită spre
Theuniskraal şi îşi aminti acele lucruri din trecut care
mai bine ar fi fost date uitării.
- Da. Sean ieşi din starea în care intrase şi se
îndreptă în şa. Un drum lung şi mulţi ani. Dar acum
suntem din nou acasă.
Privi înapoi spre sat, cercetând cu ochii zona de
dincolo de strada principală şi de hotel şi căutând să
zărească acoperişul acelei căsuţe de pe Protea Street.
Când o găsi, iţindu-se dintre arborii de cauciuc albaştri,
înalţi şi stufoşi, starea de spirit i se modifică şi fu
cuprins de o nouă emoţie. Oare ea locuia încă acolo?
„Cum o arăta? Cu siguranţă a albit puţin. O marcaseră
oare tare cei cincizeci de ani ai săi sau o trataseră cu
aceeaşi consideraţie pe care le-o arăta ea tuturor celor
pe care-i întâlnea? îl iertase pentru că plecase fără să îşi
ia rămas-bun? îi iertase anii lungi de tăcere? înţelegea
ea oare motivele pentru care nu îi scrisese niciodată
-nici un cuvânt sau un mesaj, în afară de cadoul anonim
de zece mii de lire pe care le transferase în contul ei din
bancă. Zece mii de lire nenorocite, cărora el nu le
simţise lipsa între milioanele pe care le câştigase şi le
pierduse în acele vremuri îndepărtate, când era unul
dintre stăpânii bazinelor aurifere din Witwatersrand.
Sentimentul de vinovăţie îl încolţi din nou. Pentru că
ştia cu certitudine că ea înţelesese, că ea îl iertase.
Pentm că aşa era Ada, mama lui vitregă, pe care o iubea
dincolo de dragostea naturală pe care orice om i-o
datorează mamei de acelaşi sânge.
- Hai să coborâm, spuse el şi îşi mână calul în galop.
- Aici este acasă, tată? strigă Dick care călărea lângă
el.
- Da, băiete. Aici este acasă.
- Şi bunica va fi aici?
- Sper că da, îi răspunse Sean, iar apoi adăugă
încet: Sper asta mai mult decât orice.

67

Cu Mbejane şi catârul încărcat cu lucruri mergând încet,


mult în urma lor, Sean şi Dirk trecură călare podul peste
Baboon Stroom, apoi pe lângă ţarcurile de vite înşirate
de-a lungul căii ferate, pe lângă clădirea de lemn şi fier a
vechii gări, cu semnul alb cu negru, acum redus la o
nuanţă de gri, anunţând: „Ladyburg. 680 m altitudine
deasupra nivelului mării“, virară stânga în strada
principală prăfuită, care era suficient de lată pentru a
întoarce în loc un întreg echipaj de boi, şi porniră în jos
pe Protea Street.
Când ajunseră la colţ, Sean îşi struni calul să mergă
la pas, prelungind ultimele câteva minute de anticipaţie,
până când ajunseră şi se opriră la gardul scund şi alb
care împrejmuia căsuţa. Grădina era curată şi verde,
înveselită de straturi de margarete de Barberton şi
rododendron albastru. Casa fusese lărgită prin
construirea unei noi camere în partea din spate şi era
proaspăt văruită, arătând impecabil. La poartă, un semn
anunţa cu litere aurii pe un fundal verde:
Maison1 Ada Croitorie de lux
Sean zâmbi.
- Jur că fata asta s-a făcut franţuzoaică. Apoi se
întoarse spre Dirk şi spuse: Stai aici!
Sări de pe cal, îi înmână hăţurile băiatului şi intră pe
poartă. Când ajunse la uşă se opri şovăitor şi îşi aranjă
eşarfa. Aruncă o privire iute asupra costumului sobru de
postav negru şi a cizmelor noi pe care le cumpărase în
Pie-termaritzburg, îşi scutură praful de pe pantaloni, îşi
mângâie barba proaspăt tunsă, îşi răsuci mustaţa şi bătu
la uşă.
în cele din urmă îi deschise o tânără. Sean nu o
recunoscu. Dar fata reacţionă imediat, roşind uşor,
încercând să îşi aranjeze părul fără a atrage atenţia
asupra dezordinii în care se afla, încercând să scape de
lucrul de cusut pe care îl

Casă, în limba franceză (n.tr.)

68

ţinea în mâini şi prezentând toate semnele de confuzie


specifice unei femei nemăritate care se găseşte deodată
şi pe neaşteptate în compania unui bărbat masiv, bine
îmbrăcat şi atrăgător. Dar Sean simţi un junghi de milă
când se uită la faţa ei urâţită de cicatricile violete ale
acneei.
Sean îşi scoase pălăria.
- Doamna Courtney este aici?
- Este în atelier, domnule. Cine să îi spun că o
caută?
- Nu-i spune nimic, este o surpriză, zâmbi Sean la
ea, iar ea ridică mâinile ruşinată într-o încercare de a-şi
masca faţa distrusă.
-Poftiţi înăuntru, domnule, îl invită ea şi îşi întoarse
capul într-o parte cu timiditate, încercând parcă să îl
ascundă.
- Cine este, Mary?
Sean tresări la auzul vocii venite din spatele casei.
Nu se schimbase deloc şi, dintr-odată, parcă timpul se
dădu înapoi.
- Este un domn, mătuşă Ada. Vrea să te vadă.
- Vin imediat. Roagă-1 să stea jos şi adu-ne, te
rog, câte o cafea, Mary.
Mary dispăru recunoscătoare şi îl lăsă pe Sean stând
în picioare de unul singur în salonul micuţ, frământân-
du-şi pălăria în mâinile mari şi arse de soare, uitându-se
la gravura daghereotip a lui Waite Courtney de deasupra
căminului. Deşi el nu îşi dădu seama de acest lucru,
chipul tatălui său din tablou era aproape identic cu al lui
- aceiaşi ochi sub sprâncene negre şi groase, aceeaşi
aroganţă a gurii, chiar şi aceeaşi împingere spre înainte,
în semn de încăpăţânare, a maxilarului de sub barba
groasă în formă de cazma. Şi, desigur, nasul mare şi
acvilin caracteristic fiecărui Courtney.
Uşa camerei de lucru se deschise, iar Sean se
întoarse repede cu faţa spre ea. Ada Courtney ieşi
zâmbind până când

69

îl văzu, apoi se opri, surâsul îi muri pe buze şi păli. îşi


ridică mâna la gât cu nesiguranţă, şi scoase un uşor
sunet gâtuit.
- Bunule Dumnezeu, şopti ea.
- Mamă! Sean îşi agita picioarele cu stângăcie.
Bună, mamă. Mă bucur să te văd.
- Sean! Culoarea îi reveni în obraji. Pentru o clipă
am crezut - semeni atât de mult cu tatăl tău! O, Sean!
exclamă şi alergă spre el.
El aruncă pălăria pe canapea şi o prinse de mijloc.
- Te-am aşteptat. Ştiam că o să vii.
Sean o ridică de jos şi o sărută, într-o stare confuză
de bucurie şi râs, legănând-o şi râzând la rândul lui.
- Pune-mă jos, spuse în cele din urmă Ada cu
răsuflarea tăiată şi, când el o lăsă, ea continuă să se
agaţe de eL Ştiam că ai să te întorci. La început s-a scris
câte ceva despre tine în ziare şi mi-au mai spus oamenii
tot felul de lucruri.. . dar în ultimii ani nu am mai auzit
nimic, absolut nimic.
- îmi pare rău, suspină Sean.
- Eşti un băiat rău. Ada strălucea de bucurie, părul
i se desfăcuse din coc şi o şuviţă îi atârna acum pe
obraz. Dar este atât de bine să te avem iar aici... şi,
brusc, începu să plângă.
- Nu plânge, mamă. Te rog nu plânge.
Nu o mai văzuse niciodată plângând până atunci.
- Doar că... Este din cauza surprizei, spuse ea
ştergân-du-şi cu nerăbdare lacrimile. Nu-i nimic.
Sean căută disperat ceva care să îi distragă atenţia.
- Hei, exclamă el uşurat, mai am o surpriză pentru
tine!
- Mai târziu, protestă ea. Câte una pe rând.
-Asta nu poate aştepta. O apucă cu mâinile pe după
umeri şi o conduse la uşă şi apoi pe veranda din faţă.
Dirk! strigă el. Vino încoace!
O simţi stând ţeapănă în timp ce îl priveau pe Dirk
venind pe aleea din grădină.
-Aceasta este bunica ta, le făcu el cunoştinţă.

70
-De ce plânge? întrebă Dirk, studiind-o cu o
curiozitate sinceră.
Mai târziu se aşezară la masa din bucătărie, iar Ada şi
Mary începură să îi îndoape cu mâncare. Ada Courtney
credea că primul lucru pe care trebuie să îl faci cu un
bărbat este să îl hrăneşti.
Mary era aproape la fel de fericită ca şi Ada, profitase
din plin de cele câteva minute cât fusese singură şi acum
părul îi era proaspăt periat şi purta un şorţ nou în culori
vesele, dar pudra cu care încercase să-şi acopere
desfigurarea îngrozitoare a pielii nu facea altceva decât
să atragă atenţia asupra acesteia. Din compasiune, Sean
se abţinu să se uite la faţa ei, iar Mary observă acest
lucru. Se dedică în schimb, cu timiditate, cuceririi
favorurilor lui Dirk. Se agită în linişte în juml lui şi îi
acordă toată atenţia, iar Dirk o acceptă ca şi cum acesta
ar fi fost mersul firesc al lucrurilor.
în timpul mesei Sean o puse la curent pe Ada cu ce se
întâmplase în anii în care fusese plecat, făcând o scurtă
descriere a activităţilor sale, trecând peste moartea
mamei lui Dirk şi alte lucruri de care nu avea motive să
fie mândru. Ajunse la sfârşitul povestirii.
-Şi iată-ne aici. „Acasă este marinarul, întors de pe
mare, Şi vânătorul s-a întors acasă de pe deal.“ Dirk, nu
băga atât de mult în gură şi ţine-o închisă când mesteci.
- Cât o să stai? Mary, vezi dacă mai sunt
prăjiturele în borcan. Lui Dirk îi mai e încă foame, spuse
Ada.
- O să i se facă rău. Nu ştiu; nu mult, oricum,
suntem în război.
- Ai de gând să te înrolezi?
- Da.
-Of, Sean. Chiar trebuie? întrebă ea, ştiind că trebuie.
în timp ce alegea o havană din cutie, Sean o studie de
aproape pentru prima dată. Avea fire argintii acolo unde
ştiuse că vor fi, aproape la fel de mult argintiu ca şi
negni; avea lungi şuviţe cărunte la tâmple, iar textura
pielii i se
71

alterase puţin, pierzându-şi frăgezimea tinereţii şi


uscân-du-se astfel încât se încreţise în jurul ochilor şi se
întinsese pe mâini, fâcându-i încheieturile degetelor să
pară mai proeminente şi lăsând să se vadă albastrul
venelor de dedesubt. De asemenea, se mai îngrăşase,
pieptul fiindu-i acum plin şi rotund, fiecare din sâni
pierzându-şi identitatea şi formând cu celălalt un tot
unitar.
Cu toate acestea, celelalte calităţi ale căror amintiri
le preţuise cu atât de mult timp în unnă încă persistau,
ba chiar păreau să fi devenit mai puternice; calmul
reflectat de poziţia nemişcată a mâinilor şi a corpului
său şi trădat de buna dispoziţie care îi juca pe buze;
ochii ale căror adâncimi conţineau atâta compasiune şi o
înţelegere adâncă a lucrurilor asupra cărora se opreau.
Dar, mai mult decât price, avea aura aceea de bunătate
care era imposibil de definit - uitându-se acum la ea,
simţi din nou că nici un gând rău nu putea trăi prea mult
în spatele acelor ochi.
Sean îşi aprinse trabucul şi vorbi cu faţa ascunsă de
fum:
- Da, mamă. Trebuie să plec.
Iar Ada, al cărei soţ plecase de asemenea la război şi
nu se mai întorsese acasă, pentru o clipă nu reuşi să îşi
împiedice tristeţea să i se reflecte în ochi.
- Da, cred că trebuie. Garry a plecat deja, iar
Michael se tot agită că vrea să îl urmeze.
- Michael? întrebă Sean înfierbântat.
-Fiul lui Garry. S-a născut la puţin timp după ce...
după ce ai plecat din Ladyburg. Face optsprezece ani
iama asta.
- Şi cum este? Vocea lui Sean trăda prea multă
nerăbdare. „Michael - aşadar, aşa îl cheamă pe fiul meu.
Primul meu născut. Pentru Dumnezeu, este primul meu
născut şi nici măcar nu i-am ştiut numele până când a
ajuns aproape adult!“
Ada se uita la el cu propria întrebare nerostită în
ochi.

72

- Mary, du-1 pe Dirk la baie, te rog. încearcă să-i


ştergi puţin din mâncarea aceea din jurul gurii.
După ce plecară, răspunse la întrebarea lui Sean.
- Este un băiat înalt, înalt şi subţire. Brunet ca
mamă-sa, dar un băiat serios. Nu prea râde. Este
întotdeauna primul în clasă. Vine des pe-aici. Tăcu
pentru un moment, iar apoi continuă: Sean...
Sean îi tăie repede vorba:
- Şi Garry ce mai face? Simţise ce voia ea să
întrebe.
- Garry nu s-a schimbat prea mult. A avut o serie
de ghinioane în ultimul timp... Bietul Garry, lucrurile au
mers prost la fermă.. Ciuma vitelor i-a distrus turmele, a
trebuit să împrumute bani de la bancă. Ada ezită o clipă,
apoi continuă: Şi bea foarte mult în ultimul timp. Nu sunt
sigură, nu vizitează hotelul niciodată şi nu l-am văzut
niciodată bând. Dar asta trebuie să fie.
-Am să aflu unde este când mă duc la Colenso.
O să îl găseşti fără nici o dificultate. Garry este
locotenent-colonel în statul-major al generalului. A fost
promovat de la rangul de maior săptămâna trecută şi i s-
a conferit Ordinul pentru Sevicii Deosebite, pe lângă
Crucea Victoria pe care o avea deja. Este responsabil cu
legătura dintre trupele imperiale şi cele coloniale.
- Dumnezeule! Sean era uluit. Garry colonel!
- Generalul Buller îl apreciază foarte mult. Şi
generalul este decorat cu Crucea Victoria.
- Dar, protestă Sean, ştii cum a primit Garry
decoraţia aceea. A fost o greşeală. Dacă Garry este în
statul-major al generalului, atunci Dumnezeu să aibă
milă de armata britanică.
- Sean, nu trebuie să vorbeşti aşa despre fratele
tău.
- Colonelul Garrick Courtney, râse Sean zgomotos.
- Nu ştiu ce este între tine şi Garry. Dar este ceva
foarte urât, şi nu vreau nimic din asta în casa mea. Tonul
Adei era aspru, iar Sean se opri din râs.

73

- înainte de a închide subiectul, vreau să te avertizez.


Te rog să ai grijă cum te porţi cu Garry. Orice s-ar fi
întâmplat între voi doi, şi nu vreau să ştiu ce, Garry încă
te urăşte. A început să vorbească despre tine o dată sau
de două ori, dar l-am oprit. Dar ştiu de la Michael...
băiatul a luat-o de la tatăl lui. Este aproape o obsesie.
Fereşte-te de Garry!
Ada se ridică.
- Şi acum să vorbim despre Dirk. Ce copil minunat
este, Sean! Dar mă tem că l-ai cam răsfăţat.
- E un tigru, admise Sean.
- Ce fel de şcoală a făcut până acum?
- Păi, poate să citească puţin...
- O să-l laşi aici cu mine. Am să îl înscriu la şcoala.
- Chiar voiam să te rog. Am să-ţi las bani.
- Acum zece ani s-a făcut o depunere mare şi
misterioasă în contul meu. Nu erau banii mei, aşa că i-
am depus pe termen. Zâmbi la el, iar Sean clipi vinovat.
Putem să îi folosim pe aceia.
- Nu, spuse el.
- Ba da, îl contrazise ea. Şi acum spune-mi când pleci.
- Curând.
- Cât de curând?
- Mâine.

11

De când porniseră în sus pe World’s View road, afară


din Pietermaritzburg, Sean şi Mbejane călătoriseră tot
timpul împreună. Sentimentele care îi legau erau solide,
întărite şi transformate într-un scut de afecţiune de
trecerea timpului, de presiunea pericolelor şi de
bucuriile pe care le împărtăşiserăţi astfel încât acum
erau fericiţi cum numai bărbaţii pot fi împreună. Glumele
erau vechi, iar răspunsurile erau aproape un automatism
- dar entuzismul lor era nou, la fel cum soarele fiecărei
zi este nou. Căci acum mergeau la război, la o altă
întâlnire cu moartea, şi toate celelalte îşi pierduseră
importanţa. Sean se simţea liber, gândurile şi relaţiile cu
alte persoane care îl copleşiseră şi îl făcuseră să sufere
în ultimele luni se şterseră. Ca o navă curată şi gata de
acţiune, el se grăbea acum, cu o lumină nouă pe chip, să
îşi încerce şansa.
în acelaşi timp, putea să se îndepărteze de sine şi să
zâmbească tolerant faţă de propria ¿maturitate. „Pentru
Dumnezeu, suntem ca doi copii care fug de la şcoală.“
Apoi, urmărindu-şi gândul mai departe, se simţi deodată
recunoscător. Recunoscător că încă mai era aşa;
recunoscător că încă mai avea această capacitate de a
uita orice altceva şi de a aborda momentul cu nerăbdare
copilărească. Pentru o

75

vreme i se afirmă acest nou obicei de autoapreciere: nu


mai sunt tânăr şi am învăţat multe, am adunat totul
cărămidă cu cărămidă de-a lungul drumului, am ajustat
fiecare cărămidă şi am cimentat-o în zid. Fortăreaţa
bărbăţiei mele nu este încă terminată, dar ce am clădit
până acum este puternic. Dar scopul unei fortăreţe este
să protejeze şi să menţină în siguranţă lucrurile cele mai
de preţ; însă dacă, în timp ce o construieşti, pierzi sau
distrugi tocmai acele lucruri pe care vrei să le protejezi,
atunci fortăreaţa terminată este o batjocură. Nu am
pierdut totul, am dat puţin la schimb. Am dat puţină
credinţă pe cunoaşterea răului; am schimbat puţină
veselie pe înţelegerea morţii; puţină libertate pentru doi
fii (şi aceasta fusese o afacere bună) - dar ştiu că a mai
rămas ceva acolo.
Lângă el, Mbejane sesiză schimbarea în starea de
spirit a lui Sean şi interveni pentru a-1 întoarce, încă o
dată, spre lumină.
-Nkosi, trebuie să ne grăbim, dacă vrei să ajungi la
locul tău de băut de la Frere.
Sean făcu un efort şi îşi lăsă gândurile la o parte, iar
apoi râse. Continuará să înainteze către nord, călare, iar
în cea de-a treia zi ajunseră la Chievely.
Sean îşi aminti de stupoarea sa inocentă când, tânăr
fiind, se alăturase coloanei lordului Chelmsford la
Rorke’s Drift, la începutul războiului cu zuluşii. Crezuse
atunci că nu era posibilă o mai mare adunare de oameni
decât aceea. Acum cuprinse cu privirea tabăra armatei
britanice din faţa cătunului Colenso şi zâmbi; mica
armată a lui Chelmsford s-ar fi rătăcit în parcul de
artilerie şi armament, dar dincolo de acesta corturile se
întindeau pe o distanţă de încă trei kilometri. Rânduri
peste rânduri de conuri de pânză albă cu linii de cai între
ele - iar în spate, hectare întregi acoperite de mii de
vehicule de transport, cu animalele de tracţiune

76

păscând împrăştiate pe întreaga câmpie, până aproape


de limita razei vizuale.
Era o privelişte impresionantă nu doar prin
imensitatea sa, ci şi datorită desfăşurării ordonate şi
serioase; la fel de spectaculoasă era precizia militară a
grupurilor de oameni în timpul instrucţiei, strălucirea în
masă a baionetelor lor în timp ce se întorceau şi porneau
în marş şi contramarş.
Când intră pe câmp şi citi numele regimentelor afişat
la capătul fiecărui rând de corturi, Sean le recunoscu
după renume. Dar noile uniforme kaki îi reduseseră pe
toţi la o masă omogenă. Numai cavaleria păstrase puţină
magie în fanioanele care fluturau vesele la vârfurile
lăncilor. Un escadron trecu la trap pe lângă el, iar Sean
admiră armăsarii cu invidie. Animale mari şi
strălucitoare, la fel de arogante ca şi cei care le
călăreau. Fiecare cal şi călăreţ degajau un aer, de
cruzime inumană dată de lancea subţire cu vârf viu
colorat pe care o purtau.
Sean le puse de zeci de ori întrebarea sa:
- Unde pot să îi găsesc pe ghizi? dar, deşi răspunsul
venise în dialectele din Manchester and Lancashire, cu
accentele abia inteligibile ale Scoţiei şi Irlandei, toate
avuseseră un punct comun - fuseseră toate la fel de
nefolositoare.
O dată se opri să privească un grup antrenându-se
cu una dintre noile mitraliere Maxim. „Stângaci, decise
el, nici nu se compară cu o puşcă.“ Mai târziu avea să îşi
amintească această judecată şi să se simtă ca un prost.
Toată dimineaţa înaintă cu greu de-a lungul taberei,
cu Mbejane în urma sa, iar la amiază era obosit, prăfuit
şi nervos. Corpul Ghizilor din Natal părea să fie o unitate
mitică. Se opri la marginea taberei şi privi de-a lungul
întinderii stepei, gândindu-se ce să facă în continuare.
Atenţia îi fu atrasă de un fir subţire de fum albastru,
undeva la un kilometru depărtare pe câmpia acoperită
de iarbă. Se ridica dintr-o linie de arbuşti care care
marcau in mod

77

evident cursul unei ape. Oricine alesese acel loc ştia cu


siguranţă cum să îşi facă viaţa mai comodă în stepă.
Comparativ cu împrejurimile sumbre ale taberei
principale, locul acesta era un paradis; protejat de vânt,
aproape de lemne de foc şi de apă, departe de atenţia
ofiţerilor superiori. „Iată şi răspunsul, zâmbi Sean şi
pomi să traverseze câmpia.“
Intuiţia sa fu confirmată de agitaţia de servitori negri
dintre copaci. Aceştia nu puteau fi decât soldaţi
coloniali, fiecare cu câte un servitor personal. De
asemenea, căruţele erau aşezate în formaţia circulară a
laager-ului. Cu sentimentul că ajunsese acasă, Sean se
apropie de primul alb pe care îl văzu.
Domnul acesta stătea scufundat până la brâu într-o
cadă emailată în umbra unui arbore de mătase, în timp
ce un servitor îi turna apă fierbinte dintr-un ibric mare şi
negru.
- Bună ziua, îl salută Sean.
Bărbatul îşi ridică privirea de pe carte, îşi scoase
trabucul din gură şi îl salută, la rândul său.
- Ii caut pe ghizi.
- Căutarea ta a luat sfârşit, prietene. Ia loc. Iar
apoi îi spuse servitorului: Adu-i lui Nkosi o ceaşcă de
cafea.
Sean se aşeză recunoscător în scaunul reimpje de
lângă cadă şi îşi întinse picioarele în faţă. Gazda lăsă
cartea deoparte şi începu să îşi săpunească pieptul păros
şi subsuorile, studiindu-1 pe Sean cu apreciere sinceră.
- Cine este comandantul aici?
- Vrei să-l vezi?
-Da.
Bărbatul din baie deschise gura şi strigă:
- Hei, Tim!
- Ce vrei? veni răspunsul din căruţa cea mai
apropiată.
- E un tip aici care vrea să te vadă.
- Şi ce vrea?
- Spune că vrea să vorbească cu tine despre fiica lui.

78

Urmă o tăcere lungă, cât timp bărbatul din căruţă digeră


informaţia, iar apoi se auzi:
- Cum arată?
- Un tip solid, cu o armă de vânătoare.
- Glumeşti!
- Glumesc, pe dracu’! Spune că dacă nu ieşi intră
el să te ia.
Pânza ce acoperea căruţa se ridică cu precauţie, iar
din spatele acesteia se iţi un ochi. Urletul feroce care
urmă îl făcu pe Sean să tresalte. Pânza fu aruncată în
lături şi din căruţă sări ofiţerul comandant al ghizilor. Se
îndreptă spre Sean ţinându-şi braţele ca un luptător.
Sean se holbă la el un moment, iar apoi răspunse
urletului acestuia şi se ghemui pe vine într-o atitudine
defensivă.
- Iâa! urlă comandantul, iar Sean îl întâmpină
piept la piept, înlănţuindu-şi braţele în jurul lui.
- Tim Curtis, ticălos nenorocit! tună el râzând şi
cuprins de durere în timp ce Tim încerca să îi smulgă
barba.
. Sean Courtney, nenorocitule! exclamă Tim cu
răsuflarea tăiată de îmbrăţişarea lui Sean.
- Hai să bem ceva, spuse Sean şi îi dădu un pumn.
Hai să desfacem o sticlă. Tim îl prise de urechi şi
răsuci.
într-un târziu se despărţiră şi rămaseră în picioare
râzând incoerent de plăcerea reîntâlnirii.
Servitorul se întoarse cu cafeaua lui Sean, iar Tim îl
goni dezgustat.
- Nu vreau poşirca aia! Adu o sticlă de coniac din
lada mea.
- înţeleg că voi doi vă cunoaşteţi, îi întrerupse
bărbatul din cadă.
- Dacă ne cunoaştem! Isuse, am lucrat cinci ani
pentru el! fornăi Tim. I-am dezgropat aurul murdar. Cel
mai rău şef pe care l-am avut vreodată.

79

Ei bine, asta-i şansa ta, zâmbi Sean, pentru că am venit


să lucrez pentru tine.
- Ai auzit, Saul? Idiotul vrea să ni se alăture.
- Mazeltov! Acesta înmuie vârful trabucului în apa
din baie, îl aruncă şi se ridică. îi întinse lui Sean o mână
plină de săpun. Bine ai venit în legiunea rătăciţilor!
Numele meu este Saul Friedman. îmi închipui că al tău
este Sean Courtney. Aduceţi sticla aia şi să sărbătorim
venirea ta!
Agitaţia îi scoase şi pe ceilalţi din căruţele lor şi Sean
facu apoi cunoştinţă cu fiecare dintre ei. Se părea că
uniforma ghizilor era compusă dintr-o tunică kaki fără
insigne sau semne de rang, pălării purtate într-o rână şi
pantaloni de călărie. Erau zece, un grup cu un aspect dur
şi pe care Sean îl găsi pe placul lui.
Gol, doar cu un prosop înfăşurat în jurul mijlocului,
Saul făcu pe barmanul şi se aşezară cu toţii la umbră,
punându-se pe băut. Tim Curtis le oferi timp de douăzeci
de minute o relatare biografică şi biologică a carierei lui
Sean, la care Sean contribui cu comentarii care erau
întâmpinate cu hohote de râs. Era evident că Saul era
clovnul companiei, funcţie pe care o îndeplinea cu
distincţie. Era cel mai tânăr dintre toţi, avea probabil în
jur de douăzeci şi cinci de ani şi era cel mai mic din
punct de vedere al constituţiei fizice. Corpul lui era
subţire, păros şi extrem de urât, dar într-un mod
agreabil. Lui Sean îi plăcea.
O oră mai târziu, când coniacul îi adusese la starea de
seriozitate care precede hilaritatea sălbatică şi fără rost,
Sean întrebă:
- Căpitane Curtis...
- Locotenent, nu uita, îl corectă Tim.
- Atunci, locotenente. Care este treaba noastră şi
când ne-o facem?
Tim privi încruntat la paharul său gol, iar apoi se uită
la Saul.

80

- Spune-i! îi ordonă.
-După cum am menţionat anterior, suntem legiunea
celor pierduţi. Oamenii se uită la noi cu milă şi uşor
stânjeniţi, şi trec pe partea cealaltă a străzii când ne
văd, facân-du-şi semnul crucii şi murmurând vrăji
pentru a îndepărta răul. Trăim aici, în mica noastră
colonie de leproşi.
- De ce?
-Ei bine, în primul rând pentru că aparţinem celui mai
nenorocit ţărănoi din toată armata din Natal. Un ofiţer
care, în ciuda colecţiei uimitoare de medalii pe care le
are, nu ar inspira încredere nici unui cor de fete. Este şef
de legătură pentru trupele coloniale în statul-major.
Loco-tenent-colonelul Garrick Courtney, C.V., O.S.D.1
Saul se opri şi expresia de pe faţa lui se schimbă. Sper
că nu este rudă cu tine, nu?
- Nu, minţi Sean fără ezitare.
-Slavă Domnului, continuă Saul. Oricum, de-asta le
este milă oamenilor de noi. Stânjeneala vine din faptul
că nimeni nu recunoaşte existenţa noastră oficială. Chiar
şi împărţirea raţiilor trebuie precedată de un dialog
comic, ca la operă, între Tim şi intendent. Dar pentru că
ne numim „ghizi“ toată lumea se aşteaptă să plecăm şi
să facem puţin pe ghizii. Aşa că, în mod ciudat, eşecul
generalului Buller de a avansa măcar o sută de metri în
trei luni de zile este pus pe seama noastră. Saul îşi
umplu paharul şi apoi încheie: In orice caz, nu am rămas
încă fără coniac.
- Vrei să spui că nu facem nimic? întrebă Sean
neve-nindu-i să creadă.
- Mâncăm, dormim şi bem.
- Ocazional, mergem în vizită, adăugă Tim. Chiar
acum este un moment potrivit pentru asta.
- Pe cine vizităm?

81

Există o femeie foarte întreprinzătoare aici în zonă,


la nici zece kilometri distanţă. Este proprietara unui circ
ambulant. Patruzeci de căruţe şi patruzeci de fete care
umează armata principală pentru a-i alina şi a-i încuraja
soldaţii. Hai să mergem şi să ne bucurăm de puţină
alinare şi de puţină încurajare. Dacă pornim acum vom
ajunge acolo primii. Şi, desigur, primul sosit e primul
servit.
Saul se ridică şi se îndepărtă.
- Vă las pe voi să vă duceţi.
- E un băiat bun, observă Tim privindu-1 cum pleacă.
- E împotriva religiei lui?
- Nu, dar este căsătorit şi o ia foarte în serios. Dar tu?
- Nu sunt însurat.
- Atunci hai să mergem.
Mult mai târziu, se întoarseră călărind împreună în
lumina lunii, amândoi cufundaţi într-o plăcută stare de
melancolie indusă de seara de amor şi de lichior. Fata
care îl luase pe Sean în căruţa ei era prietenoasă şi avea
o pereche de sâni graşi şi maternali.
- îmi placi, domnule, îi spusese ea după aceea.
- Şi tu îmi placi, răspunsese el sincer.
Deşi nu resimţi mai multă ruşine sau vină decât după
satisfacerea celorlalte necesităţi fiziologice, ştia totuşi
că o jumătate de oră petrecută cu o străină în pat într-o
căruţă era un slab înlocuitor.
începu să fredoneze cântecul pe care îl cântase Ruth
în noaptea furtunii.

12

Locotenent-colonelul Garrick Courtey îşi scoase haina de


la uniformă şi o atârnă cu grijă de cuierul de lângă
biroul său. Asemenea unei casnice care îndreaptă
mândră un tablou de pe peretele casei ei, tot aşa netezi
şi potrivi el mătasea purpurie de care era suspendată
crucea grea de bronz, până când fu mulţumit de modul
în care atârna. Mişcându-şi buzele, citi din nou inscripţia
de pe decoraţie: „Pentru Curaj“, şi zâmbi.
Şampania pe care o băuse la prânz îl făcu să îşi simtă
creierul ca un uriaş diamant strălucitor plantat în capul
său, ascuţit, tare şi limpede.
Se aşeză, îşi trase scaunul în lateral lângă birou şi îşi
întinse picioarele în faţa lui.
- Trimite-1 înăuntru, ordonanţă! strigă el şi îşi
coborî ochii la cizmele pe care le purta. „Nu-ţi poţi da
seama de diferenţă“, decise. Nimeni nu îşi putea da
seama care picior era came şi oase sub pielea lustruită şi
care era lemn cioplit cu o gleznă articulată cu măiestrie.
-Domnule!
Vocea îl sperie şi îşi trase cu vinovăţie picioarele,
ascun- zându-le sub scaun.
— Curtis! exclamă şi ridică privirea spre bărbatul
care stătea în picioare în faţa biroului său.

83
Tim stătea în poziţie de salut, rigid şi regulamentar,
privind impasibil deasupra capului lui Garry, iar acesta îl
lăsă să stea aşa. Simţi satisfacţie la gândul că ticălosul
ăsta mătăhălos trebuie să îşi folosească cele două
picioare puternice ca să îl salute pe Garrick Courtney.
„Lasă-1 să stea aşa.“ Aşteptă, privindu-1, şi în cele din
urmă Tim se mişcă uşor şi îşi drese glasul.
- Pe loc repaus!
Nu mai exista nici un dubiu acum cine deţinea
puterea. Garry luă cuţitul de hârtie de pe masă şi începu
să îl răsucească în mâini în timp ce vorbea.
- Te întrebi de ce te-am chemat, spuse el zâmbind
larg. Ei bine, motivul este că am, în sfârşit, o treabă
pentru tine. Azi am luat prânzul cu generalul Buller,
spuse şi făcu o pauză pentru a lăsa să fie absorbită
informaţia. Am discutat despre ofensivă. Dorea să-mi
cunoască părerea despre anumite planuri pe care le
avea în minte. Garry se opri singur: Oricum, asta n-are
nici o legătură. Vreau ca tu şi oamenii tăi să faceţi
recunoaşterea râului de ambele părţi ale satului Colenso.
Uite aici. Garry întinse o hartă pe biroul din faţa sa.
Acestea marcate aici şi aici sunt forturi, împunse el
harta cu cuţitul. Găsiţi-le şi marcaţi-le bine. Verificaţi
podurile, atât podul de cale ferată, cât şi pe cel de
stradă, asiguraţi-vă că sunt intacte. Faceţi-o în seara
asta. Vreau un raport complet mâine-dimineaţă. Poţi
pleca.
- Da, domnule.
-A, Curtis... îl opri Garry când se încovoie să iasă din
cort. Nu da greş. Găseşte forturile alea.
Uşa de pânză căzu în spatele americanului, iar Garry
deschise sertarul biroului şi scoase o ploscă de argint cu
tărie. 0 deşurubă şi îi mirosi conţinutul înainte de a bea.
In zori, ghizii se strecurară înapoi în tabără în perechi,
murdari din cap până-n picioare. Sean şi Saul fură ultimii

84
care se întoarseră. Descălecară, le dădură caii
servitorilor şi
se alăturară grupului din jurul focului.
- Da? ridică Tim privirea de unde se lăsase pe vine
cu o ceaşcă de cafea ţinută strâns cu ambele mâini.
Hainele îi erau ude leoarcă şi şe ridica abur din ele în
timp ce se uscau la flăcările focului.
- Au aruncat în aer podul de cale ferată, dar podul
de şosea este încă intact.
- Eşti sigur?
- Am trecut peste el.
- Asta tot e ceva, mormăi Tim, iar Sean ridică
sceptic dintr-o sprânceană.
-Aşa ai crede. Nu ţi-a trecut prin minte că au lăsat
podul pentru că pe acolo vor ei să traversăm?
Nu răspunse nimeni, iar Sean continuă pe un ton
obosit:
-Când am verificat podurile, eu şi Saul am explorat
puţin şi partea cealaltă. Chiar dincolo de podul de cale
ferată sunt mai multe kopje mici. Ne-am strecurat până
la baza lor.
-Şi?
- Sunt mai mulţi buri pe aceste dealuri decât ţepi
pe spinarea unui porc spinos. Oricine încearcă să treacă
podurile pe timp de zi va fi împuşcat imediat.
- Ce gând frumos! mârâi Tim.
- încântător, nu-i aşa? Dacă mă mai gândesc la
asta o să vomit. Voi ce-aţi găsit?
- Am găsit multă apă, spuse Tim privind la hainele
sale ude. Apă adâncă.
- Şi nici un fort, anticipă Sean mohorât.
- Nici unul. Dar pe mal am găsit un feribot cu
fundul spart. Ăsta ar putea servi ca scuză pentru a
marca un fort pe hartă.
- Aşa că acum te poţi duce să-i dai mult iubitului
nostru colonel veştile bune, zâmbi Saul. Dar pun pariu
cinci la unu că nu vor avea nici un efect. Bănuiala mea
este că Buller
85

va ataca Colenso în următoarele două zile. Poate


reuşeşte să treacă vreo două mii de oameni peste podul
ăla, şi poate atunci să avem o şansă.
Tim îl privi răutăcios.
Iar ghizii vor fi primii care-1 vor trece. Toate bune şi
frumoase pentru voi. Rabinul a redus aria voastră de
acţiune, dar cum rămâne cu noi?
- Dar este marcat pe hartă, protestă locotenent-
colonelul Garrick Courtney cu capul aplecat, lăsându-1
astfel pe Tim să-i vadă pielea roz printre valurile pe care
le lăsase pieptenele în părul lui castaniu-nisipos.
- Am văzut dragoni şi monştri marini marcaţi pe
harta, domnule, răspunse Tim, iar Garry îl fixă cu
răceală, cu ochii lui de-un albastru-pal.
- Nu eşti plătit să fii comediant, Curtis.
- îmi cer scuze, domnule, zise el şi Garry se încruntă.
Curtis putea să facă vocabula „domnule“' să sune ca
o insultă.
- Pe cine ai trimis?
- M-am dus eu însumi, domnule.
- Poate nu l-ai văzut din cauza întunericului.
- Dacă este vreun fort acolo, ar avea un drum sau
măcar o cărare care să ducă la el. Nu aş fi ratat aşa ceva,
domnule.
- Dar te-ai fi putut înşela în întuneric, insistă Garry.
Ai fi putut să nu vezi ceva ce ar fi evident la lumina zilei.
- Ei bine, domnule...
- Bine, continuă Garry cu repeziciune. Acum,
podurile. Spui că sunt încă intacte.
- Numai podul de şosea, dar...
- Dar ce?
- Oamenii pe care i-am trimis raportează că
dealurile de dincolo de râu sunt foarte bine apărate.
Aproape ca şi cum podul ar fi fost păstrat intact ca
momeală.
- Curtis. Garry îşi lăsă cuţitul pe harta din faţa sa.
Nasul îi era prea mare pentru distanţa dintre ochi, iar
când îşi ţuguia

86

buzele în felul acesta arăta, se gândi Tim, ca o pasăre - o


vrabie, o vrabie mică şi maronie. Curtis, repetă Garry cu
voce blândă. Mie mi se pare că nu prea te trage inima
să-ţi faci treaba. Te trimit să faci un lucru, iar tu te
întorci cu o listă lungă de scuze. Nu cred că îţi dai seama
cât de importantă este chestiunea aceasta.
„Cip, cirip, vrăbiuţo!“ Tim zâmbi secretos, iar Garry
roşi.
- De exemplu, pe cine ai trimis să facă
recunoaşterea acestor poduri? Nădăjduiesc că sunt
oameni de încredere.
- Da, domnule, sunt.
- Cine?
- Friedman.
-A! Micuţul avocat evreu. O alegere înţeleaptă, Curtis,
o alegere înţeleaptă şi lăudabilă, spuse Garry
batjocoritor şi ridică din nou cuţitul.
„Dumnezeule! se minună Curtis. Mai este şi antisemit,
vrăbiuţa asta are toate virtuţile.“
- Pe cine altcineva ai mai trimis?
- Un nou recrut.
- Un nou recrut? Un nou recrut! Garry dădu drumul
la cuţit şi ridică mâinile ca pentru rugăciune.
-întâmplător, am lucrat pentru el înainte de război, îl
cunosc bine, domnule. Este un om de prima mână. Am
mai multă încredere în el decât în oricine altcineva. De
fapt, voiam să vă rog să aprobaţi promovarea lui la
rangul de sergent.
- Şi care este numele acestui individ exemplar?
- în mod ciudat, este acelaşi cu al dumneavoastră,
domnule. Deşi mi-a spus că nu sunteţi rude. Numele lui
este Courtney. Sean Courtney.
încet, foarte încet, expresia de pe faţa lui Garry se
modifică. Deveni netedă, neutră. Şi palidă, fără viaţă, de
paloarea transparentă a unui cadavru. Viaţa îi dispăru şi
din ochi - priveau acum spre înăuntru, înapoi în locurile
secrete de demult. Locurile întunecate. Văzură un
băieţel urcând un deal.

87

Se căţăra prin tufişuri dese, purtat de picioarele


puternice de sub el. Urca în umbra deasă cu miros de
frunze mucegăite şi murmur slab de insecte, transpirând
în căldura unei dimineţi de vară în Natal, cu ochii privind
încordat înainte prin frunzişul verde şi des, încercând să
zărească iepurele pe care îl vânau, cu câinele trăgând
nerăbdător de lesă şi cu aceeaşi nerăbdare pompând în
propriul piept.
Câinele lătră o dată şi fu urmat imediat de atingerea
fugitivă şi de agitaţia unui corp mare mişcându-se
înaintea ¡or, pocnitura unui picior pe pietre şi sunetul
grăbit al alergării.
împuşcătura, ca o răbufnire surdă de tunet, iepurele
behăind ca un miel rănit şi zbătându-se în iarbă şi vocea
tare şi neînduplecată a lui Sean:
- L-am lovit. L-am lovit din prima! Garry. Garry! L-
am lovit, l-am lovit!
Câinele trăgăndu-l după el în lumină. Sean cuprins de
frenezie sălbatică, alergând în jos pe panta dealului spre
el, cu puşca. Şi apoi Sean căzând, arma zburându-i din
mâini, zgomotul celei de-a doua împuşcături şi lovitura
care îi smulse lui Garry piciorul de sub el.
Stând în iarbă, se uita la picior. Aşchiile de os erau
mici şi albe în carnea zdrobită şi sângele pompând îpchis
la culoare, puternic şi gros ca o cremă de ouă.
- Nu am vrut... O, Doamne, Garry, nu am vrut! Am
alunecat. Serios, am alunecat!
Garry se cutremură de un spasm violent şi aproape
senzual al întregului corp, iar piciorul de sub birou
tresăltă şi el.
-Vă simţiţi bine, domnule? Vocea lui Tim trăda o
uşoară îngrijorare.
- Mă simt perfect, Curtis, mulţumesc. Garry îşi
netezi spre spate părul de pe tâmple. Avea locuri adânci
de chelie, iar linia părului era firavă şi neregulată. Te
rog, continuă, spuse.
- Păi, spuneam că arată ca o cursă. Au lăsat
podurile acelea pentru că...

88

- Datoria ta este să aduni informaţii, Curtis. Este


datoria statului-major al generalului să le evalueze.
Presupun că raportul tău se încheie aici? Bine, atunci
poţi pleca.
Acum trebuia să bea ceva, mâna sa era deja pe
mânerul sertarului.
-A, Curtis, îl opri Garry. Vocea sa era hârâită din cauza
uscăciunii îngrozitoare pe care o simţea în gâtlej, dar
continuă să vorbească: Avansarea în grad de care ai
pomenit este aprobată. Fă-1 sergent.
- Foarte bine, domnule.
- Desigur, dacă are loc un atac frontal asupra
podurilor, el va fi ghidul primului atac.
- Poftim, domnule?
- îţi dai seama de necesitatea acestui lucru, nu-i
aşa? Vreau să spun, el cunoaşte podurile. Le-a traversat.
El este cel care le cunoaşte, nu-i aşa?
Tim nu-1 mai auzise vorbind pe tonul acesta
linguşitor. Era aproape ca şi cum îi cerea lui aprobarea.
De parcă încerca să îşi justifice decizia.
- Da, domnule.
- Şi, la urma urmei, este sergent. Adică, ar trebui
să trimitem pe cineva cu grad, nu putem să trimitem pe
oricine,
- Aş putea să mă duc eu, domnule.
- Nu. Nu. Avem nevoie de tine la fort.
- Cum doriţi.
-N-o şă uiţi, nu? îl vei trimite pe el, nu-i aşa? spuse
Garry pe un ton acum aproape rugător.
- îl voi trimite pe el, încuviinţă Tim şi părăsi cortul.
Garry deschise sertarul cu o smucitură, iar unghiile
zgâ-
riară pe lemnul tare în graba lor de a găsi plosca.

13

Către generalul Sir Redvers Buller, C.V.,


Ofiţer comandant,
Armata Britanică de Expediţie a regiunii Natal
La Chievely
19 decembrie 1899
Domnule,
Am onoarea să raportez că, în concordanţă cu
ordinele primite, în noaptea de 18 decembrie ofiţerii şi
soldaţii din Corpul Ghizilor din Natal au efectuat o
misiune de recunoaştere. Rezultatele acesteia sunt
următoarele:
Fort marcat cu A pe harta anexată: Deşi fortul
promite trecerea unui număr mare de oameni, este greu
de localizat în întuneric şi nu se recomandă o traversare
pe timpul nopţii.
Pod marcat cu B pe harta anexată: Acesta este un
pod de şosea cu construcţie metalică. In prezent nu este
deteriorat, probabil datorită construcţiei lui robuste,
care a rezistat demolării
de catre inamic.

90

Pod marcat cu „C“ pe harta anexată: Acesta este un pod


de cale ferată construit, de asemenea, din metal, dar a
fost demolat de inamic.
Observalii generale: Pătrunderea limitată în zona de
dincolo de râul Tugela a membrilor C.G.N. a evidenţiat
prezenţa inamicului pe dealurile marcate cu „D“ şi „E“.
Cu toate acestea, nu s-a observat artilerie sau armată
inamică numeroasă.
Courtney G., locotenent-colonel
Ofiţer comandant C.G.N.,
In teritoriu
FRAGMENTE DIN ORDINELE DE LUPTĂ ALE
GENERALULUI SIR REDVERS BULLER C.V. EMISE ŞI
SEMNATE ÎN NOAPTEA DE 19 DECEMBRIE 1899.
... Trupele comandate de brigadierul Lyttelton vor
avansa şi vor captura satul Colenso. După aceea vor
profita de poziţia lor şi vor traversa podul de metal şi
vor alunga inamicul de pe dealuri pe malul îndepărtat.
(Vezi harta anexată.)

14

Stăteau întinşi în iarbă, unul lângă altul, iar rouă le


udase spatele tunicilor. Noaptea era liniştită şi tăcută.
Pe cer nu era nici un nor şi stelele grase erau foarte
luminoase. Strălucirea argintie a Căii Lactee din faţa lor
transformase silueta înălţimilor Tugelei într-un relief
semeţ, dându-i un aspect de ameninţare iminentă.
Saul căscă zgomotos, iar Sean fu obligat imediat să
facă acelaşi lucru. Deşi nu dormiseră deloc în noaptea
aceea, nu erau obosiţi - era mai degrabă un simptom al
nervilor întinşi la maximum la gândul că vor trebui să
înfrunte tunurile burilor...
- Mai e o oră şi jumătate până în zori, şopti Sean, iar
Saul mârâi. Nu avea rost să numere orele. La ora şase şi
patruzeci şi şapte de minute va răsări soarele, iar
armata britanică din spatele lor îşi va începe înaintarea
pe câmpia acoperită de iarbă veştejită.
Sean se ridică încă o dată în genunchi şi mătură cu
ochii ţinutul din faţa lor, plimbându-şi privirea uşor de-a
lungul malului Tugelei, zărind ameninţarea podului de
oţel la numai o sută de paşi de ei, asigurându-se că nici
un tufiş de pe malul pe care se aflau ei nu se îndesise şi
nu se mişcase din loc. Apoi se piti din nou, satisfăcut.

92

- Dumnezeule, ce frig este!


II putea auzi pe Saul tremurând lângă el.
- O să se facă mai cald curând, răspunse Sean şi
zâmbi în întuneric.
Cerul senin al nopţii permisese căldurii zilei
precedente să dispară, iarba şi hainele lor erau ude,
chiar şi oţelul puştilor era dureros de rece la atingere -
dar Sean învăţase de mult să ignore disconfortul fizic.
Dacă trebuia, putea chiar să stea complet nemişcat în
timp ce muştele ţeţe se aşezau pe gâtul lui şi îşi
scufundau acele roşii în pielea moale din spatele
urechilor. Cu toate acestea, se simţi uşurat când
întunericul se mai risipi şi trebui să se pună în mişcare.
- Acum mă duc, şopti el.
- Baftă, micul dejun o să fie deja pregătit când te
întorci.
Aceasta era o treabă pentru un singur om. O treabă pe
care Sean nu o făcea cu entuziasm. Se asiguraseră că nu
exista nici un inamic pe malul acesta al râului, iar acum,
în ultimul moment, când era prea târziu ca burii să îşi
mai schimbe poziţia;- cineva trebuia să traverseze şi să
afle cu ce trupe apărau podul. Prezenţa câtorva
mitraliere Maxim plasate să controleze podul de aproape
sau chiar a unor încărcături explozibile pregătite de a fi
detonate pentru a distruge podul ar însemna că şansele
lor de reuşită nu ar mai fi slabe, ci inexistente.
Sean îşi atârnă puşca pe spate şi începu să se târască
înainte prin iarbă. Se opri de două ori ca să asculte, dar
nu avea mult timp la dispoziţie - adevăratul răsărit va
avea loc peste o oră. Ajunse la pod şi se întinse în umbra
lui, privind dincolo de acesta, pe malul celălalt. Nu se
mişca nimic. în lumina stelelor, dealurile se iţeau ca
spinările unor balene în oceanul de iarbă. Aşteptă timp
de cinci minute - timp suficient pentru o santinelă
neliniştită să se dea de gol - dar tot nimic.

93

-Am pornit, şopti el şi deodată i se făcu frică. Pentru o


clipă nu recunoscu senzaţia, pentru că nu o mai simţise
decât de trei-patru ori în viaţa sa, şi niciodată doar
dintr-atâta. Se ghemui lângă grinzile podului, cu
slăbiciune în picioare şi o senzaţie de greaţă în stomac.
îşi dădu seama ce era abia când îi simţi gustul în cerul
gurii, un gust ca de ulei de peşte amestecat cu scurgerile
a ceva mort de mult.
„Mi-este teamă.“ Prima sa reacţie a fost de surpriză,
dar se transformă repede în alarmă.
Aşa se întâmpla. Ştia că li se întâmpla altora. îi auzise
vorbind despre asta în jurul focurilor de tabără, îşi
amintea cuvintele şi mila din spatele lor.
-Da, puşcaşul lui l-a adus înapoi în tabără. Tremura ca
unul cuprins de febră şi plângea. Am crezut că era rănit.
«Daniel, i-am strigat, Daniel, ce s-a întâmplat? Te-a
atacat, Daniel?
- Nu, omule. Nici măcar nu l-am văzut, doar l-am
auzit încărcând undeva aproape, în tufişuri. Şi apoi mi s-
a rupt ceva în cap, şi m-am trezit fugind.
- Nu era un laş. Vânasem cu el de multe ori, îl
văzusem omorând un elefant de la o distanţă atât de
mică încât aproape că îl atingea cu ţeava puştii. Era bun,
dar a ajuns prea aproape de limită. Şi-apoi a răbufnit
deodată. Nu a mai vânat niciodată de atunci.“
„Am adunat teamă la fel cum adună un vapor vechi
scoici şi alge sub linia apei, şi acum este gata să
răbufnească şi în mine“, ştiu Sean. Ştia, de asemenea,
că, dacă fugea acum, la fel cum fugise bătrânul vânător,
nu va mai vâna vreodată.
Ghemuit în întuneric, transpirând în frigul zorilor din
cauza fricii sale de gheaţă, lui Sean îi veni să vomite. îi
era rău fizic, respira greu cu gura deschisă, cu senzaţia
uleioasă şi caldă din stomac aproape de a se revărsa,
atât de slăbit încât începură să îi tremure picioarele şi se
sprijini de una dintre grinzile de fier ale podului.

94

Stătu aşa timp de un minut, care i se păru însă o


eternitate. Apoi începu să i se opună, să o înfrunte,
îndreptându-şi picioarele şi obligându-le să înainteze. îşi
verifică în mod conştient gradul de relaxare al
muşchiului sfincterului -atât de aproape ajunsese de
limita degradării.
Ştiu atunci că vechea glumă despre laşi era adevărată.
Şi era valabilă şi pentru el.
Urcă pe pod; ridicând intenţionat fiecare picior,
aruncându-1 în faţă, punându-1 jos şi lăsându-şi pe el
întreaga greutate a corpului. Respiraţia îi era, de
asemenea, controlată, fiecare gură de aer fiind inspirată
şi expirată la comanda creierului său. Nu putea să mai
aibă încredere în corpul său nici cu cea mai simplă
sarcină - nu după ce îl trădase într-un mod atât de
monstruos.
Dacă burii ar fi aşteptat lângă pod în dimineaţa
aceasta, l-ar fi ucis. Sean păşea încet şi neatent pe
mijlocul podului, mişcându-se solid şi greoi în lumina
stelelor, cu paşii răsunând pe metal.
Metalul de sub tălpile lui se transformă în pietriş.
Traversase. Continuă să meargă pe mijlocul drumului,
urmân-du-i curba lină înspre dealurile întunecate.
Mergea cu teroarea sa şi cu sunetul acesteia urlându-i
în cap precum zgomotul mării. Banda puştii îi alunecă de
pe umăr şi arma căzu zăngănind pe şosea. Rămase aşa,
nemişcat, timp de un minut, înainte de a reuşi să se
adune şi să se aplece pentru a o ridica. Apoi se întoarse
şi pomi înapoi. Călcând încet, numărându-şi paşii,
măsurându-i - unul pe secundă - cronometrându-i cu
grijă ca să nu alerge. Pentru că ştia că, dacă începea să
alerge, se termina totul. Nici el nu va mai vâna vreodată.
Saul îl aştepta.
- Eşti bine?
- Da, spuse Sean şi se scufundă alături de el.
- Ai văzut ceva?

95

Nu
Saul îl studia cu atenţie.
- Eşti sigur că te simţi bine?
Sean oftă. Ii mai fusese teamă o dată. îl cuprisese
frica pe când se afla într-un puţ de mină surpat, dar mai
târziu se întorsese şi îşi lăsase frica în acelaşi puţ şi
plecase de acolo singur. La fel sperase să o lase acum
dincolo de râu, dar de data aceasta îl urmase înapoi. Ştia
cu certitudine că nu îl va mai părăsi niciodată de acum
înainte. Va fi întotdeauna aproape.
„Va trebui să o îmblânzesc, se gândi. Va trebui să o
înfrâng şi să o fac să asculte de frâu şi de căpăstru.“
- Da, mă simt bine, răspunse Sean. Cât e ceasul?
- Cinci jumate.
-Acum am să-l trimit pe Mbejane înapoi.
Sean se ridică şi merse la locul în care îi aştepta
Mbejane cu caii. îi înmână lui Mbejane pătratul mic de
pânză verde care era semnalul dinainte stabilit că nici
podul şi nici oraşul nu erau apărate în forţă. Puse
pătratul roşu înapoi în buzunarul de la piept.
- Mă întorc, îi spuse Mbejane.
-Nu, scutură Sean din cap. Tu nu ai ce să cauţi aici.
Mbejane dezlegă caii.
- Rămâi cu bine.
- Mergi cu bine.
Sean era recunoscător că Mbejane nu va fi martor în
cazul în care va ceda în faţa noii sale frici.
„Dar nu pot să cedez, decise el sumbru. Azi va fi
testul. Dacă rezist astăzi, atunci probabil că am
îmblânzit-o.“
Se întoarse la Saul care îl aştepta în întuneric şi
priviră întinşi împreună cum răsare soarele.

15

întunericul se risipi încetul cu încetul, iar fiecare minut


care trecea le lărgea raza vizuală. Acum structurile de
sus ale podului ieşeau în evidenţă ca un model
geometric ordonat pe fundalul închis la culoare şi
voluminos al înălţimilor. Putu să zărească apoi conturul
tufişurilor întunecate, în contrast cu iarba şi stâncile
palide.
Noua lumină distorsiona distanţele şi făcea ca
terenul înalt să pară îndepărtat şi paşnic. Un grup de
egrete zbura în formaţie lungă deasupra cursului râului,
suficient de sus ca să prindă lumina soarelui şi să se
transforme în păsări de aur strălucitor într-o lume de
umbre. Iar zorii aduseră un uşor vânt rece a cărui voce
fremătând prin iarbă se amestecă astfel cu murmurul
râului.
Atunci soarele atinse vârful dealurilor ca şi cum ar fi
vrut să binecuvânteze armata republicii. Ceaţa din
şanţuri se zbătu în agonie sub căldura lui, se înălţă în
bătaia vântului şi dispăru ca o pată în depărtare.
Conturul soarelui se iţi peste buza ţinutului, iar ziua
deveni luminoasă şi curată sub picăturile de rouă.
Sean studie creasta dealului prin binoclu. La o sută
de paşi se vedeau urme de fum, semn că armata bură
făcea cafea.
- Crezi că o să ne observe? întrebă Saul.

97

Sean scutură din cap fară a-şi lua binoclul de la ochi.


Cele două tufişuri şi micul ecran de iarbă pe care le
ridicaseră în timpul nopţii îi ascundeau bine.
- Eşti sigur că te simţi bine? întrebă Saul încă o
dată. Judecând după expresia de pe chipul său, Sean
părea să aibă dureri.
- Crampe la stomac, mormăi Sean. Dă Doamne să
înceapă curând, vreau să înceapă. Aşteptarea este cea
mai grea.
Chiar atunci pământul se cutremură sub pieptul său
cu o vibraţie abia perceptibilă, iar Sean simţi cum îl
inundă o senzaţie de uşurare.
- Vin tunurile, spuse şi, folosind acoperirea pe care
i-o oferea unul dintre tufişuri, se ridică în picioare şi
privi în spatele său.
Tunurile intrau în acţiune înaintând încolonate unul în
spatele celuilalt la intervale de spaţiu exacte. Se
deplasau repede, părând încă mici în depărtare, dar
crescând văzând cu ochii în timp ce tunarii, încălecaţi pe
caii din faţa fiecărei echipe, îi îndemnau să înainteze.
Fiind acum destul de aproape pentru ca Sean să vadă
bicele ridicându-se şi coborând, el auzi duduitul şi
huruitul afeturilor şi strigătele încă slabe ale călăreţilor
însoţitori.
Şaisprezece tunuri, o sută şi cincizeci de cai care să le
tragă şi o sută de oameni care să le mânuiască. Dar, în
vastitatea câmpiei ce se întindea înainte de Colenso,
coloana părea mică şi lipsită de importanţă. Sean privi
dincolo de ei şi zări infanteria care îi urma, rânduri-
rânduri, ca scândurile dintr-un gard, mii de soldaţi
scurgându-se încet pe câmpie. Sean simţi cum îl
cuprinde vechea sa stare de entuziasm. Ştia că armata
era centrată pe linia de semne pe care le lăsaseră el şi
Saul noaptea trecută, şi că ei doi vor fi primii care vor
trece podul - primii din toate acele mii.
Dar era un entuziasm diferit de orice simţise el
vreodată. Era mai acut şi mai pregnant, condimentat cu
piperul

98

roşu al fricii lui. Aşa încât Sean învăţă, pentru prima


dată în viaţa sa, că frica poate fi o senzaţie plăcută.
Urmări dispoziţia oamenilor şi a tunurilor evoluând
pe masa brună de joc - jetoane aruncate la noroc, pentru
a fi câştigate sau iremediabil pierdute la căderea zarului
războiului. Ştiind, de asemenea, că şi el era unul dintre
jetoane, temându-se, dar în acelaşi timp jubilând în mod
straniu în cunoaşterea sa.
Tunurile erau acum aproape. Putea să înţeleagă ce
se striga, să distingă trăsăturile oamenilor şi chiar să îşi
recunoască propriile sentimente pe feţele lor.
Aproape, probabil prea aproape. Neliniştit, Sean
aruncă o privire spre înălţimile interzise de dincolo de
râu şi măsură distanţa. Probabil o mie şi opt sute de
metri, la o bătaie lungă a puştii. Şi tunurile continuará să
se apropie.
- Isuse! Sunt nebuni? întrebă Sean cu voce tare.
- Trebuie să deschidă focul acum, spuse Saul
văzând şi el pericolul. Nu pot veni mai aproape.
Şi totuşi, tunurile îşi continuará drumul. Sunetul
încărcăturii lor era ca tunetul; în urma lor, praful se
înălţă cu aversiune de pe pământul udat de rouă; cai
aruncând spumă din gurile deschise în timp ce înaintau
în direcţia urmelor.
-Au ajuns în raza de acţiune. Trebuie să se oprească,
trebuie! gemu Sean.
Şi atunci coloana se deschise, în cele din urmă,
tunurile trecând unele pe dreapta şi altele pe partea
stângă, încă în plin galop. Intorcându-se în flanc, acolo
unde îi aşteptau puştile burilor.
- Dumnezeule! Dumnezeule! murmură Sean în
agonie, în timp ce îi privea. Vor fi masacraţi.
Tunarii ridicându-se în scări, lăsându-se pe spate să
verifice afeturile. Căpitanii tunurilor sărind de pe cai,
dân-du-le drumul să galopeze singuri, în timp ce ei
alergau să înceapă dezlegarea şi ţintirea.

99

în acest moment de neputinţă, când oamenii se


înghesuiau deasupra tunurilor, mânuindu-le şi încercând
să le urce pe dealuri; când caii încă se ridicau pe două
picioare şi nechezau cuprinşi de o frenezie isterică;
înainte ca obuzele să fie încărcate şi aranjate lângă
piesele lor - în acel moment puştile bure deschiseră
focul toate deodată. Era un sunet fără violenţă, ciudat de
nespecific unui război, amuţit de distanţă şi redus la
pocnetul a sute de artificii, iar la început nu avu nici un
efect. Iarba era destul de groasă pentru a ascunde
loviturile gloanţelor, iar praful prea îngreunat de rouă
pentru a sări şi a însemna căderea acestora.
Apoi, un cal fu lovit şi se prăbuşi lovind cu copitele,
tră-gându-şi şi perechea în genunchi. Doi oameni
alergară să îi taie legăturile, dar unul din ei nu mai
ajunse la el. Se aşeză brusc în iarbă cu capul aplecat.
încă doi cai căzură, un altul se ridică pe picioarele din
spate şi începu să lovească sălbatic aerul, cu unul din
picioarele din faţă fâlfâind liber acolo unde un glonţ îi
rupsese osul, deasupra genunchiului.
- Ieşiţi! Retrageri-vă cât mai aveţi timp! urlă Sean,
dar vocea sa nu ajunse până la echipajele tunurilor, nu
putu să treacă de strigătele şi de icnetele cailor răniţi.
Acum se auzea un sunet nou, pe care Sean nu reuşi
să îl identifice, un sunet ca grindina pe un acoperiş de
tinichea, la început izolat, apoi tot mai frecvent până
când se auzi ca o sută de ciocane bătând toate împreună
într-uri ritm spart -şi ştiu că era sunetul gloanţelor
lovind metalul tunurilor.
Văzu: un tunar prăbuşindu-se în faţă şi blocând
închizătorul piesei până când fu târât deoparte pentru a
o elibera; un încărcător scăpând obuzul pe care îl căra şi
înaintând împiedicat, cu picioarele îndoite, până când se
opri şi se întinse nemişcat; unul dintre cai scăpând liber
şi galopând pe câmpie, trăgând după el o încurcătură de
marcaje rupte; şi în spatele tunurilor infanteria dispusă
în linii ordonate, înaintând placidă spre învălmăşeala de
case părăsite care era Colenso.

100

Deodată, cu o bufnitură care făcu pământul să


tresară şi cu şaisprezece ţâşnituri lungi de fum albastru,
tunurile intrară în acţiune.
Sean îşi reglă binoclul spre marginea dealului la
timp pentru a vedea primele obuze explodând de-a
lungul crestei. Florile malefice ale aburilor verzi-gălbui
de lidită se deschiseră repede în lumina soarelui şi apoi
fură purtate de vânt în depărtare.
Tunurile loviră din nou şi din nou - fiecare salvă mai
aspră decât precedenta, până când totul deveni un vuiet
continuu de lovituri înnebunitoare. Până când linia
curată şi clară a crestei deveni neclară şi nedefinită în
praful şi în aburii de lidită. Era şi fum, o ceaţă gri de fum
se îngrămădea de-a lungul înălţimilor - fumul a o mie de
puşti.
Sean reglă repede raza puştii sale Lee-Metford la o
mie de metri, se aşeză înainte pe coate, se arcui
deasupra puştii şi începu să tragă'orbeşte în fumul de pe
înălţimi. De lângă el, Saul trăgea şi el.
Sean îşi goli rezervorul de două ori înainte de a se
uita înapoi la tunuri. Tempoul focului lor slăbise.
Majoritatea cailor erau căzuţi în iarbă. Oameni morţi
atârnau peste afeturi, iar alţii, grav răniţi, se ghemuiau
încercând să se ascundă în spatele monturilor şi, dacă
înainte fiecare tun fusese deservit de şase oameni, acum
erau numai trei sau patru care cărau obuzul, încărcau şi
trăgeau.
- Proştii, proştii naibii, şopti Sean şi începu din nou
să tragă, concentrându-şi toată atenţia asupra rutinei de
a smuci închizătorul înapoi, de a-1 trage din nou înainte
cu aceeaşi mişcare, reglându-şi tirul în ceaţa de fum de
arme, şi de a trage. Nu numără împuşcăturile şi, de
fiecare dată când arma pocnea goală, bâjbâia să
găsească repede cartuşiera şi să reîncarce. începuse de-
acum să transpire, putea să-şi simtă sudoarea curgându-
i de la subsuori, urechile îi ţiuiau, iar umărul îi începuse
să i se zbată.

101

Deodată, fu copleşit de o senzaţie de irealitate indusă de


zgomotul tunurilor şi de mirosul de praf de puşcă ars.
Părea că tot ce va face de acum înainte era să stea întins
şi să tragă în gol, să tragă în fum. Realitatea se estompă
şi mai mult, astfel încât toată existenţa sa era redusă la
cătarea unei puşti, stând ferm în ceaţă. Iar ceaţa nu
avea formă. în urechile sale vuia tăcerea vastă care
înghiţea toate celelalte sunete ale bătăliei. Era singur şi
liniştit, greoi şi prostit de plutirea hipnotică a fumului şi
de actul repetitiv al încărcării şi al tragerii.
Starea sa fu întreruptă brusc. Pe deasupra capetelor
lor trecu un faşâit ca nişte aripi uriaşe, apoi se auzi o
trosnitură de parcă Satana ar fi trântit uşa iadului. Privi
în sus speriat şi văzu o minge de fum alb strălucitor
plutind în aer deasupra tunurilor, învârtindu-se şi
întinzându-se, crescând pe cer ca o floare.
-Ce...
- Şrapnel, mormăi Saul. Acum chiar sunt terminaţi.
Şi atunci se auzi încă o trosnitură şi încă una, burii
plan-tându-şi florile de vată de fum deasupra câmpiei
secerând tunurile şi oamenii care încă le mai foloseau cu
o furtună şuierătoare de oţel.
Apoi se auziră voci. Confuz şi ameţit de schimbul de
focuri, lui Sean îi trebui un minut să le localizeze. Uitase
de infanterie.
- închideţi-vă acolo.
- închideţi în dreapta. Păstraţi linia!
-Nu alergaţi! încet, băieţi. Nu alergaţi!
Şiruri lungi de soldaţi, şiruri care se înghesuiau,
rămâneau în urmă şi înaintau din nou la imboldul
ofiţerilor. înaintând greoi, distribuiţi la distanţe egale şi
cu puştile la piept, trecură de tunuri. în urmă lăsară
grămăjoare kaki întinse pe câmpie. Unele dintre acestea
stăteau nemişcate, dar altele se zvârcoleau şi ţipau. Ori
de câte ori apăreau spărturi în linii, acestea erau
umplute repede la auzul strigătului:

102

„închideţi. închideţi acolo, în flanc!“


-Se îndreaptă spre podul de cale ferată. Sean simţi
prima premoniţie a dezastrului. Nu ştiu că a fost distrus?
- Trebuie să îi oprim. Saul sări în picioare lângă
Sean.
- Proştii, de ce n-au urmat semnele noastre? îşi
strigă Sean furios întrebarea fără răspuns. întrebase
doar ca să câştige timp, să amâne momentul când va
trebui să părăsească adăpostul fragil de iarbă şi să iasă
în câmp deschis, acolo unde şrâpnelul şi puştile Mauser
măturau pământul. Frica lüi Sean reveni cu putere. Nu
voia să se ducă acolo.
- Haide, Sean! Trebuie să îi oprim, strigă Saul şi
începu să alerge. Arăta ca o maimuţă slăbănoagă,
ţopăind spre valurile dé infanterişti care înaintau. Sean
trase aer în piept şi îl ţinu ăcolo un moment, înainte de
a-1 urma.
La dbuăzeci de metri în faţa primelor rânduri ale
infanteriei, purtând o sabie într-o mână şi păşind cu
vioiciune pe picioarele sále lungi, se afla un ofiţer.
- Hei, tu! strigă Sean la el, fluturându-şi pălăria
pentru , a-i atrage atenţia.. Şi reuşi.
Ofiţerui îl focă cu nişte ochi albaştri ca o pereche de
baionete, iar vârfurile ceruite ale mustăţii sale cărunte
se ridicară cu un tic., înaintă spre Sean şi Saul.
- Vă îndreptaţi spre podul care nu trebuie, ţipă
Sean la el, cu vocea ascuţită de agitaţie. Au aruncat
podul de cale ferată în aer, nu veţi putea traversa pe
acolo.
Ofiţerul ajunse lângă ei şi îşi domoli pasul.
Şi cine dracu sunteţi voi, dacă nu sunt nepoliticos?
-Suntem cercetaşii... începu Sean, iar apoi sări când
un glonţ de Mauser se înfipse în pământ între picioarele
sale. Şi lasă afurisita aia de sabie, daca nu vrei ca fiecare
bur de pe Tugela să se bată pentru tine.
Ofiţerul, un colonel judecând după gradele de pe
umeri, se încruntă la Sean.
-Formula corectă de adresare, sergent...

103

- La naiba cu asta! tună Sean spre el. Intoarccţi-vă


înaintarea spre podul de şosea. Arătă agitat spre
suprastructura de metal a podului care se vedea în
partea stângă, printre păducei. Dacă înaintaţi în direcţia
pe care aţi apucat-o, vă vor face bucăţi.
Colonelul îl mai fixă pe Sean încă un minut cu ochii
săi ca baionetele, apoi duse la buze un fluier de argint şi
suflă un sunet pătrunzător.
-Adăpostiţi-vă, strigă el. Adăpostiţi-vă!
Primul rând de soldaţi se aruncară imediat în iarbă.
Cei din spatele lor ezitară şi rândurile îşi pierdură
rigiditatea.
- Intraţi în oraş, strigă o voce. Ascundeţi-vă în
clădiri.
Şi rupseră rândurile şi începură să alerge, o mie de
oameni îmbrâncindu-se, încercând să ajungă în
siguranţă, în casele din Colenso. Revărsându-se pe
strada principală, plonjând pe uşi şi ferestre. In treizeci
de secunde erau cu toţii culcaţi la pământ.
- Şi-acum, despre ce este vorba? îi ceru colonelul o
explicaţie lui Sean.
Acesta repetă nerăbdător ceea ce spusese mai
devreme, ieşind în evidenţă pe întinsul câmpiei şi fiind
conştient că, din lipsă de alte ţinte, burii deveneau
foarte interesaţi de persoana lui.
- Eşti sigur?
-Ce dracu ! Bineînţeles că sunt sigur. Podul este
distrus şi au rupt toate gardurile de sârmă ghimpată şi
le-au aruncat în râu. Nu veţi putea niciodată să treceţi
pe acolo.
- Vino cu mine. Colonelul pomi către cea mai
apropiată casă, iar Sean îl urmă, mergând în spatele lui.
Mai târziu nu îi veni să creadă că reuşise să parcurgă
acei o sută de metri fără a o lua la fugă.
- Pentru Dumnezeu, pune sabia aia deoparte, mârâi
el la colonel în timp ce mergeau cu gloanţele şuierând în
jurul lor.
- Eşti speriat, sergent? întrebă colonelul şi zâmbi
pentru prima dată.

104

- Ba bine că nu.
- Şi eu. Dar nu pot să îmi las oamenii să vadă
asta, nu? Aşeză teaca pe genunchi şi puse sabia
înăuntru. Cum te cheamă, sergent?
- Sean Courtney, Corpul Ghizilor din Natal. Dar pe
tine? Sean se feri instinctiv de un glonţ care îi trecu
pocnind pe lângă cap, iar colonelul zâmbi din nou la
familiaritatea cu care i se adresase acesta.
-Acheson. John Acheson. Batalionul al doilea,
Puşcaşii Scoţieni.
Şi ajunseră la căsuţă. Nemaiputând să se abţină,
Sean plonja recunoscător prin uşa de la bucătărie şi îl
găsi pe Saul deja acolo.
- Nebunii ăştia de sud-africani! observă el. Iar tu
eşti la fel de rău ca şi ei, plimbându-te fără grijă în
mijlocul unei bătălii.
- Aşa, Courtney, zise Acheson urmându-1 în
bucătărie. Hai sa evaluăm situaţia.
Ascultă tăcut în timp ce Sean îi explică totul în
detaliu. Trebuia i să strige ca să acopere cu vocea
fluieratul şi pocnetul artileriei bure şi vuietul a o mie de
puşti Lee-Metford care răspundeau de la ferestrele şi
uşile satului. Bucătăria în care se aflau era folosită ca
infirmerie de pansare a răniţilor, iar vaietele şi suspinele
acestora sporeau zarva bătăliei.
Când Sean termină, Acheson se întoarse şi merse cu
paşi mari la fereastră. Privi afară, dincolo de liniile de
cale ferată, la locul unde se aflau tunurile. Erau aşezate
în formaţia perfectă pentru paradă. Dar acum erau
amuţite. Furişându-se înapoi spre adăpostul conferit de
un donga-sau şanţ - adânc din spate, tunarii care
supravieţuiseră îşi târau cu ei tovarăşii răniţi.
-Bieţii de ei,şopti Sean privind cum unul dintre soldaţi
fu ucis, împuşcat în cap, iar casca îi zbură în aer
învârtindu-se ca un nor trecător şi roz de sânge.
Imaginea aceasta păru să îl mişte şi pe Acheson.

105

- în regulă, spuse acesta. Vom avansa pe podul de


şosea. Haide, Courtuey!
Cineva ţipă în spatele său şi Sean îl auzi căzând. Dar
nu se întoarse să se uite. Privea la podul din faţa lui.
Deşi picioarele i se mişcau sub el în mod mecanic, părea
că nu reuşeşte să se apropie. Păduceii erau mai groşi,
lângă râu şi le ofereau puţin adăpost în faţa ţintaşdor
nemiloşi de pe malul opus. Şi cu toate acestea oamenii
lor cădeau încontinuu, iar şrapnelul vuia şi pocnea
deasupra lor.
-Hai să traversăm. Să prindem cele mai bune locuri
de pe partea cealaltă, strigă Saul de lângă el.
- Haide, atunci, fu de acord Sean şi alergară
împreună. Ajunseră primii la pod, cu Acheson foarte
aproape în urma lor. Gloanţele lăsau urme aprinse pe
metalul vopsit în gri şi, deodată, în mod miraculos, erau
de partea cealaltă. Ţrâversaseră Tugela.
Lângă şosea se afla un şanţ de scurgere şi săriră în
el, gâfâind. Sean se uită înapoi. O masă de uniforme kaki
se revărsa peste pod, orice urma de ordine dispăruse,
înghesu-indu-se acum cu toţii în spaţiul îngust ca gâtul
unei sticle, iar focul burilor trecea prin ei ca prin brânză.
Odată ajunşi pe partea cealaltă cei din frunte se
împrăş-tiară de-a lungul râului, ghémúindu-se sub panta
malului, în timp ce, în urma lor, măcelul de pe pod
continuă. O masă chinuită de bărbaţi blestemând,
alergând, furioşi, înfricoşaţi, muribunzi.
- Este un adevărat abator.
Sean era îngrozit de ceea ce vedea. Morţi sau răniţi,
oamenii cădeau peste balustrada joasă de protecţie în
apele murdare ale Tugelei, scufundându-se sau înotând
cu greutate spre mal. Dar un şuvoi constant de soldaţi
continua să traverseze şi toţi se culcau apoi la pământ în
cele două şanţuri adânci de scurgere şi sub malul râului.
Era limpede pentru Sean că atacul îşi pierdea elanul.
In timp ce oamenii săreau în şanţuri, citi pe feţele lor şi
în

106

modul în care se culcau la pământ în adăpost că îşi


pierdu- seră orice dorinţă de a mai ataca. Calvarul de pe
pod distrusese disciplina care îi făcuse să menţină liniile
acelea bine controlate şi să îşi continue înaintarea;
ofiţeri şi simpli soldaţi erau cu toţii amestecaţi într-o
gloată obosită şi înfri-coşată. Nu exista nici o legătură
între diferitele grupuri din şanţurile de scurgere şi aceia
care se ascundeau în umbra protectoare a malurilor
râului - şi deja acestea nu prea mai i ofereau adăpost
celor care continuau să vină. Tirul burilor j nu şovăise
nici o clipă, iar acum podul era blocat de trupurile celor
căzuţi, astfel încât fiecare nou val trebuia să se caţere
deasupra acestora, călcând pe morţi şi pe răniţi laolaltă,
în timp ce furtuna provocată de focul puştilor bure îi
biciuia ca o ploaie mânată de vânt.
Pârâiaşe de sânge proaspăt şerpuiau în jos pe stâlpii
de susţinere ai podului, contrastând izbitor cu vopseaua
gri, iar suprafaţa râului era pătată de un nor de sânge de
culoarea ciocolatei, împrăştiindu-se încet în josul râului.
Ici şi colo un strigăt disperat se mobiliza şi se ridica
peste zarva strigătelor şi gemetelor incoerente.
-Aici, detaşament douăş’unu! La mine, douăş’unu!
- Foc de voie. Pe înălţimi. Repede, zece runde!
- Brancardier!
- Bill. Unde eşti, Bill?
- Isuse Hristoase! Isuse Hristoase!
- Sus, băieţi! Ridicaţi-vă!
- Haideţi, detaşament douăş’unu! Fixaţi-vă
baionetele!
Unii dintre ei erau cu capul şi cu umerii ieşiţi din
şanţ,
returnând tirul burilor, alţii beau deja din bidoanele cu
apă. Un sergent se chinuia cu o puşcă blocată şi înjura
încet fără a-şi ridica privirea, în timp ce lângă el stătea
un soldat, cu spatele sprijinit de peretele şanţului şi cu
picioarele desfăcute, uitându-se cum pompa sângele în
rana din burta sa.

107

Sean se ridică în picioare şi simţi vâjâitul unui glonţ


lo-vindu-i obrazul, iar reptila perfidă a fricii i se încolăci
şi mai strâns jos, în stomac. Apoi se căţără pe marginea
şanţului.
-Haideţi ! urlă el şi începu să alerge spre dealuri. Era
pe un câmp deschis ca o pajişte, iar în faţa sa un vechi
gard de sârmă ghimpată atârna de parii putreziţi. Ajunse
la el, ridică piciorul şi îl lovi cu călcâiul. Stâlpul se rupse
Ia ace- laşi nivel cu pământul, sârma căzu. Sean sări
peste ea.
-Nu vin, strigă Saul de lângă el şi Sean se opri. Erau
doar ei doi, singuri în mijlocul câmpului - iar puştile bure
îi căutau nerăbdătoare.
-Aleargă, Saul! strigă Sean şi îşi smulse pălăria din
cap. Haideţi, ticăloşilor! le făcu el semn celor din spatele
lui.
Un glonţ trecu pe lângă el atât de aproape, încât
suflul acestuia îl făcu să se clatine.
-Pe aici! Urmaţi-ne! Haideţi! Saul nu îl părăsise:
Dansa cuprins de frenezie şi îşi flutura braţele. .
- întorceţi-vă! Veniţi înapoi, Courtney! pluti până
la ei vocea lui Acheson. Se ridicase în şanţul de scurgere,
descoperit de la mijloc în sus.
Atacul luase sfârşit. în secunda aceea Sean ştiu şi îşi
dădu seama de înţelepciunea deciziei lui Acheson. Să
continue înaintarea pe pajiştea deschisă de sub înălţimi
ar fi fost sinucidere curată. Hotărârea care îl purtase
până aici se nărui, iar teroarea îi scăpă din lesa cu care o
înlănţuise. Alergă înapoi, orbeşte, plângând, aplecându-
se în faţă, cu coatele pompând în acelaşi timp cu
picioarele sale mânate de frică.
Deodată, Saul fu lovit lângă el. Glonţul îl lovise în
cap şi îl aruncase înainte, cu puşca zburându-i din mâini,
alunecând pe burtă şi cârâind răguşit de durere şi
surpriză. Iar Sean continuă să alerge.
- Sean! îl urmă vocea lui Saul. Sean! Un strigăt
înspăimântător de ajutor şi Sean îşi închise mintea şi îl
respinse, alergând spre siguranţa şanţului.

108

- Sean, te rog! îl imploră şi se opri, ridicându-se


nesigur în lătratul mitralierelor Mauser de deasupra, cu
gloanţele muşcând iarba de jur împrejurul lui.
„Lasă-1, ţipă groaza lui Sean. Lasă-1. Aleargă!
Aleargă!“
Saul se târî spre el, cu sângele curgându-i pe faţă şi
cu ochii aţintiţi pe chipul lui Sean.
- Sean!
„Lasă-1. Lasă-1.
Dar se citea speranţă pe faţa aceea nenorocită şi
pătată de sânge, iar degetele lui Saul se încleştau în
jurul rădăcinilor aspre de iarbă în timp ce se târa
înainte.
Contrazicea orice logică. Dar Sean se întoarse la el.
Dincolo de îndemnele fricii sale, Sean găsi forţa de
a-1 ridica şi de a alerga cu el.
Urându-1 aşa cum nu urâse niciodată până atunci,
Sean îşi croi drum spre şanţul de scurgere cărându-1 pe
Saul. Acceleraţia creierului său încetinise trecerea
timpului, încât i se părea că alerga de când lumea.
- Să fii blestemat! murmură el spre Saul, urându-
1. Să te înghită iadul! exclamă şi cuvintele îi ieşiră uşor,
ca o expresie nearticulată a groazei lui.
Chiar atunci pământul îi dispăru de sub picioare şi el
se prăbuşi. Căzură împreună în şanţul de scurgere şi
Sean se rostogoli departe de el. Rămase întins pe burtă,
cu faţa îngropată în pământ, tremurând cum tremură un
om cuprins de febră mare.
încet, reveni din locul acela îndepărtat unde îl
mânase teama sa şi ridică fruntea.
Saul stătea sprijinit de peretele şanţului. Faţa îi era
mânjită de un amestec de sânge şi noroi.
- Cum te simţi? întrebă Sean cu voce spartă, iar
Saul se uită la el trist. Era multă lumină şi foarte cald
acolo, la soare. Sean dcşurubă capacul bidonului său de
apă şi îl duse la buzele lui Saul. Saul înghiţi cu durere,
iar apa i se scurse din colţul gurii în jos pe bărbie şi apoi
pe tunică.

109

Sean bău şi el, terminând cu un oftat de plăcere.


- Hai să aruncăm o privire la capul tău.
îi scoase pălăria lui Saul de pe cap, iar sângele care
se adunase în jurul bandei de transpiraţie îi curse
acestuia şuvoi pe gât. împărţind părul negru şi muiat în
sânge în două, Sean găsi tăietura adâncă din pielea
capului.
- Te-a zgâriat puţin, mârâi şi bâjbâi după
pansament în buzunarul tunicii lui Saul. In timp ce
înfăşură un turban dezordonat în jurul capului acestuia,
observă că o linişte nefirească se lăsase peste câmp, o
nemişcare mai degrabă accentuată decât întreruptă de
mumurul vocilor bărbaţilor din jurul lui şi de ocazionala
răbufnire a unei puşti de sus, de pe înălţimi.
Bătălia se terminase. „Cel puţin am traversat râul,
gândi el cu amărăciune. Singura problemă care rămâne
acum este cum să ne întoarcem.“
- Cum este?
îşi udase batista şi ştersese o parte din sângele şi
praful de pe faţa lui Saul.
-Mulţumesc, Sean.
Sean realiză deodată că ochii lui Saul erau plini de
lacrimi şi se simţi stânjenit. îşi întoarse privirea de la ei.
- îţi mulţumesc pentru că..., pentru că te-âi întors
după mine.
- Nu-i nimic, uită.
- N-am să uit niciodată. Niciodată cât timp am să
trăiesc.
- Şi tu ai fi făcut acelaşi lucru.
- Nu, nu cred. Nu aş fi fost în stare. Am fost atât
de speriat, mi-a fost atât de frică, Sean. N-ai să ştii
niciodată. Tu n-ai să ştii niciodată cum este să îţi fie atât
de frică.
- Uită, Saul. Las-o baltă.
- Trebuie să îţi spun. Ţi-o datorez - de acum
înainte îţi sunt dator... Dacă nu te-ai fi întors aş fi,.. aş fi
încă acolo, îţi sunt dator.
- Taci odată, lua-te-ar naiba!

110

Văzu că ochii lui Saul erau diferiţi, pupilele i se


strânseseră până ajunseseră ca două fărâme negre şi îşi
clătina capul într-un mod idiot şi fără sens. Glonţul îi
provocase o contuzie. Dar acest lucru nu putu
preîntâmpina furia lui Sean. Taci, mârâi el ameninţător.
Crezi că nu ştiu ce este frica? Mi-a fost atât de frică
acolo, încât te-am urât. Ai auzit? Te-am urât!
Şi apoi vocea lui Sean se înmuie. Trebuise să îi
explice lui Saul şi sieşi. Trebuise să îi spună despre frică,
să o justifice, să o plaseze exact în context.
Se simţi dintr-odată foarte bătrân şi înţelept. Ţinea
în mână cheia întregului mister al vieţii. Totul era atât de
clar, pentru prima dată înţelegea şi putea să îl explice.
Stăteau împreună în soare, unul lângă altul, izolaţi
de oamenii din jurul lor, iar vocea lui Sean se transformă
într-o şoaptă adâncă, încercând să îl facă pe Saul să
înţeleagă, încercând să îi transmită această ştiinţă care
cuprindea tot adevărul.
Lângă ei zăcea un caporal din regimentul de puşcaşi.
Stătea întins pe spate, mort, cu muştele colcăind şi
depu-nându-şi ouăle deasupra ochilor lui. Păreau mici
boabe de orez grupate în genele din jurul ochilor lui
deschişi.
Saul se lăsase greu pe umărul lui Sean şi, din când în
când, clătina din cap, confuz, ascultându-1 pe Sean. îi
asculta vocea împiedicându-se şi încurcându-se şi apoi
începând să se grăbească în timp ce ideile i se
împrăştiau şi se destrămau, auzi disperarea din ea pe
când Sean se lupta să păstreze măcar câteva frânturi din
revelaţia aceea care fusese a lui cu doar câteva
momente mai devreme. O ascultă dân-du-şi duhul şi
fiind înlocuită de linişte şi regret.
- Nu ştiu, recunoscu Sean în cele din urmă.
Atunci vorbi Saul, vocea îi era greoaie şi se uita fix la
Sean de sub turbanul de bandaje năclăite de sânge,
neputându-şi concentra privirea.

111

Ruth, rosti el. Vorbeşti la fel ca Ruth. Uneori, noaptea,


când nu poate dormi, încearcă să îmi spună. Aproape că
înţeleg, aproape că reuşeşte, dar deodată se opreşte. Şi
spune; „Nu ştiu, pur şi simplu nu ştiu“.
Sean se smuci de lângă el şi se uită fix în ochii lui.
- Ruth? întrebă cu voce joasă!
-Ruth, soţia mea. Ţi-ar plăcea, Sean, şi ei ii plăcea de
ţine. Este atât de curajoasă, a venit la mine traversând
liniile burilor. Tot drumul de la Pretoria, călărind
singură. A venit la mine. Nu-mi venea să cred. Tot
drumul acela. A intrat în tabără intr-o zi şi a spus:
„Bună, Saul. Sunt aici!“ Pur şi simplu! O să îţi placă când
o s-o cunoşti, Sean. Este atât de frumoasă, aţâţ de
calmă...
In octombrie, când bat vânturile cele mari, şe
pornesc într-o zi liniştită. A fost foarte cald şi uscat timp
de aproape o lună şi le auzi deodată, de foarte departe,
vuind uşor. Vuietul creşte repede, praful aleargă purtat
de vânt şi copacii se apleacă în bătaia sa, culcându-şi şi
scuturându-şi ramurile, îl vezi venind, dar, attinci când
loveşte, toate pregătirile tale se dovedesc inutile. Urletul
uriaş şi praful te învăluie şi eşti împietrit şi orbit de
violenţa lui.
Tot aşa o văzu şi Sean venind, o recunoscu ca fiind
furia criminală care aproape omorâse un om rriai de
mult, dar tot nu se putu pregăti să o înfrunte. Şi, dintr-
odată, deja îl copleşise, iar urletul îi umplea capul şi îi
îngusta vederea astfel încât tot ce putea să vadă era faţa
lui Saul Friedman. Faţa era în profil, pentru că Saul se
uita înapoi spre liniile britanice de dincolo de câmpia
Colenso.
Sean ridică arma caporalului mort şi şi-o aşeză în
poală. Cu degetul mare eliberă piedica armei, dar Saul
nu observă mişcarea.
-Este în Pietermaritzburg, am primit o scrisoare de la
ea săptămâna trecută, murmură el, iar Sean schimbă
poziţia puştii astfel încât gura ţevii să ţintească în coasta
lui Saul, sub subsuoară.

112
- Am trimis-o la Pieteimaritzbuig. E acolo cu
unchiul ei.
Saul ridică mâna şi îşi atinse capul. Sean îşi încolăci
degetul pe trăgaci.
- Aş vrea să o cunoşti, Sean. I-ai plăcea. Se uită
drept la faţa lui Sean şi era atâta încredere patetică în
ochii lui. Când îi scriu, am să-i spun despre astăzi,
despre ce ai făcut.
Sean apăsă trăgaciul până când îi putu simţi
rezistenţa.
-Amândoi îţi suntem datori... Saul se opri şi zâmbi
timid. Vreau doar să ştii că n-am să uit niciodată.
„Omoară-1, vui capul lui Sean. Omoară-1 acum,
omoa-ră-1 repede. Nu-1 lăsa să vorbească.“
Era primul ordin conştient pe care i-1 dăduse
instinctul.
„Fă-o acum!“ Dar degetul de pe trăgaci i se relaxă.
„El este tot ce stă între tine şi Ruth. Fă-o, fa-o
acum!“ Urletul din capul lui îşi pierdu forţa. Vântul cel
mare trecuse şi îl putea auzi acum retrăgându-se. Ridică
puşca şi împinse la loc piedica.
în tăcerea de după vânt, ştiu deodată că de-acum
înainte Saul Friedman devenise responsabilitatea sa
specială. Pentru că fusese atât de aproape de a-1 ucide,
viaţa lui Saul devenise o datorie de onoare.
Puse puşca alături de el şi închise ochii obosit.
- Mai bine ne-am gândi cum ieşim de aici, şopti.
Altfel s-ar putea să nu mai ajung să o cunosc pe
frumoasa ta.

16

- Hart a intrat în bucluc! zise generalul Sir Redvers


Buller cu o voce care se potrivea perfect cu proeminenţa
pompoasă a burţii sale, iar apoi se lasă pe spate sub
greutatea telescopului pe care îl ţinea la ochi. Ce crezi,
Courtney?
- Ei bine, cu siguranţă nu a ajuns la mal, domnule.
Mie mi se pare că a fost ţintuit în bucla râului, încuviinţă
Garry.
-Al naibii să fie! Ordinele mele au fost clare, mârâi
Buller. Care este situaţia tunurilor, vedeţi ceva?
Toate telescoapele din grupul de ofiţeri se întoarseră
spre centru, acolo unde acoperişurile de tablă ondulată
din Colenso se zăreau vag, prin praf şi fum, pe deasupra
păduceilor.
- Nu pot... începu Garry şi sări instinctiv când
tunul mugi din amplasamentul de lângă ei. De fiecare
dată când acesta trăsese în dimineaţa aceea, Garry
sărise. „Aş vrea să ştiu când va trage“, se gândi el şi sări
din nou pe mugetul acestuia.
- Sunt părăsite, interveni unul dintre ceilalţi
ofiţeri din statul-major, iar Garry îl invidie pentru
liniştea şi calmul din vocea sa. Mâinile îi tremurau atât
de tare, încât trebuia să strângă tare, cu ambele mâini,
pentru a-şi ţine binoclul focalizat asupra oraşului. De
fiecare dată când tunul naval trăgea, praful ridicat de
recul se aduna deasupra lor, soarele

114

era neîndurător, iar lui îi era sete. Gândul îi zbură la


plosca din desaga de la şa şi următorul răget al tunului îl
prinse complet descoperit. De data aceasta ambele
picioare i se ridicară în aer.
‘ -... Eşti de acord, Courtney? răzbătu vocea lui
Buller, dar el nu auzise începutul întrebării.
- Da, domnule, într-adevăr.
- Bine. Generalul se întoarse spre ordonanţa sa:
Trimite un călăreţ la Hart. Spune-i să se retragă de acolo
până nu este stâlcit în bătaie. Cât poţi de repede, Clery.
în acel moment Garry făcu o descoperire
remarcabilă. ; în spatele măştii impenetrabile a feţei
sale, dominate de . magnifica sa mustaţă argintie, în
spatele ochilor bulbucaţi şi lipsiţi de expresie, generalul
Sir Redvers Buller era tot atât de agitat şi de nesigur ca
şi Gany Courtney. Acest lucru era confirmat de desele
sale apeluri la Garry pentru a-1 sprijini. Desigur, Garry
nu se gândi că un alt motiv pentru care Bulller îi adresa
lui apelurile sale, şi nu celorlalţi ofiţeri din statul-major,
era faptul că putea conta pe susţinere necondiţionată
din partea lui.
- Asta rezolvă problema flancului stâng. Buller se
simţea în mod evident uşurat că luase o decizie şi privi
în partea dreaptă, prinzând dâmbul rotund şi jos care
era dealul Hlangwane în raza telescopului. Apoi zise:
Dundonald pare să reziste.
Mai devreme, se auziseră împuşcături răzleţe şi
salve rapide de tun venind dinspre flancul drept. Acum
era linişte.
- Dar centrul...
Ca şi cum amânase acest moment, Buller îşi
îndreptă în cele din urmă atenţia asupra dezastrului de
praf, flăcări şi şrapnel care învăluia Colenso.
- Haideţi, spuse închizând telescopul. Hai să ne
uităm mai de aproape la ce au reuşit să facă acolo. Şi îşi
conduse ofiţerii înapoi la cai, Garry şchiopăta pe lângă
el, având grijă ca nimeni să nu îi uzurpe locul în dreapta
generalului.

115

Odată ajunşi la cartierul general al brigadei lui Lyttelton,


amenajat într-un şanţ adânc la un kilometru distanţă de
primele clădiri împrăştiate ale oraşului; îi luă lui Buller
jumătate de minut pentru a afla ce făcuseră. Rezultatul
îl îngrozi.
- Deţinem controlul asupra oraşului, domnule. Şi
trei companii au avansat pe podul de şosea şi l-au
cucerit. Dar nu sperăm să-l putem apăra. Le-am trimis
ordin şă se retragă în oraş.
- Dar de ce nu trag tunurile? Ce s-a întâmplat cu
colonelul Long?
- Tunurile au fost reduse 1a tăcere. Long este grav
rănit.
în timp ce Buller îşi aşeza calul, absorbind încet
informaţiile primite, un sergent din Transvaal Staats
Artillerie trase de şnurul tunului său Nordenfeldt cu foc
rapid şi lansă obuzul care transformă o retragere a
britanicilor într-o înfrângere răsunătoare care urma să
facă înconjurul lumii.
Obuzul se ridică din complexul spart şi stâncos al
dealurilor de pe malul nordic pe o traiectorie arcuită;
peste râul cu suprafaţa sa pătată de şrapnel şi obuze
ţrimise prea aproape şi sânge; pe deasupra tunurilor
părăsite şi înconjurate acum numai de cadavre; ţipând
deasupra capetelor, tunarilor supravieţuitori, ghemuiţi
în spate cu răniţii, forţându-i să se ferească aşa cum se
mai feriseră de o mie de ori; plonjând în coborârea şa
deasupra oraşului Colenso, unde aşteptau soldaţi
obosiţi; în jos peste păducei şi arbori de mătase şi peste
câmpia cu iarbă arsă, murdărită acum de trupuri
neînsufleţite; căzând în cele din urmă, cu un salt înalt de
praf şi fum, drept în mijlocul statului-major al
generalului Buller.
Calul de sub Garry se prăbuşi, ucis pe loc,
prinzându-i sub el piciorul care, dacă ar fl fost carne şi
oase în loc de lemn sculptat, ar fi fost strivit. Simţi
sângele udându-1 până la piele prin tunică şi
improşcându-i faţa şi gura.
-Am fost lovit. Ajută-mă, ajută-mă Doamne, sunt
rănit. Şi se zvârcoli prin iarbă, ştergându-şi sângele de
pe faţă.

116

Mâini aspre îi eliberară piciorul şi îl traseră de sub cal.


- Nu este sângele tău. Tu eşti bine. Nu e sângele
tău, este al lui.
Stând în patru labe, Garry se uita îngrozit la sergen-
tul-major care se aflase lângă el şi care îl protejase de
explozie. Şrapnelul îi tăiase capul, iar sângele îi ţâşnea
încă din gât ca dintr-un furtun retezat.
în jurul lui oamenii se luptau cu caii cuprinşi de
panică ridicaţi pe două picioare şi nechezând. Buller
stătea ghemuit în şa, ţinându-se de piept.
-Domnule, domnule! Sunteţi teafăr? O ordonanţă
apucase frâul calului lui Buller şi îl liniştea. Doi ofiţeri
alergară la Buller şi îl ajutară să descalece. Stătu între
ei, cu faţa contorsionată de durere, iar când vorbi glasul
îi era tremurător, dar aspru:
- Ieşi din luptă, Lyttelton! Ieşi din luptă pe tot
frontul!
- Dar, domnule, protestă brigadierul. Deţinem
oraşul. Lăsaţi-mă să acopăr tunurile până la lăsarea serii
când le putem recupera şi aduce la...
- Lua-te-ar dracu’, Lyttelton! M-ai auzit. Retrage-
ţi brigada imediat! Atacul a eşuat.
Buller respira şuierat şi se ţinea de piept cu ambele
mâini.
- Dacă ne retragem acum înseamnă că acceptăm
pierderi mai mari decât am suferit până acum. Artileria
inamică este reglată exact...
Vocea lui Buller se transformă în ţipăt.
- Scoate-i de acolo, m-ai auzit?
-Tunurile... încercă din nou Lyttelton, dar Buller se
întorsese deja spre ordonanţa sa.
- Trimite călăreţi la brigada lordului Dundonald.
Trebuie să se retragă imediat. Nu îi dau puterea să
hotărască el, trupele lui trebuie să înceteze lupta şi să se
retragă deîndată. Spune-i... spune-i că atacul a eşuat pe
stânga şi în centru, spune-i că am pierdut tunurile şi
este în pericol de a fi încercuit. Du-te! Aleargă repede!

117

Se auzi un murmur printre ei, toţi fiind oripilaţi de


ordinele pe care Ie auzeau. Fiecare privire se întoarse
jalnică spre Lyttelton, rugându-1 în tăcere, pentru că era
ofiţerul superior de faţă.
Acesta vorbi încet, dar cu un ton atât de imperios
încât captă până şi atenţia şocată de explozie a lui
Buller.
- Domnule general Buller! Lăsaţi-mă măcar să
încerc să recuperez tunurile. Nu le putem abandona.
Lăsaţi-mă să iau voluntari...
-Mă duc eu, domnule. Lăsaţi-mă, vă rog, să încerc, îl
înghionti un subaltern tânăr pe Garry, în nerăbdarea lui.
Gany îl cunoştea, cu toţii îl ştiau, pentru că, pe lângă
faptul că era cel mai promiţător şi mai popular tânăr de
sub comanda lui Buller, era, de asemenea, singurul fiu al
legendarului lord Roberts.
Asistat de ordonanţa sa, Buller se mută în umbra
unui arbore de mătase şi se prăbuşi greoi cu spatele
sprijinit de coaja aspră a copacului. Ridică privirea spre
tânărul Roberts, neutru, fără vreun interes aparent.
-Bine, Bobbie, Lyttelton o să-ţi dea oameni. Du-te,
pronunţă el sentinţa la moarte, iar Roberts râse cuprins
de frenezie, vesel, şi alergă la calul său.
- Cred că avem nevoie de o gustare. Doriţi un
sendviş şi un pahar de şampanie, domnilor? Buller îi făcu
un semn din cap ordonanţei sale, iar acesta se grăbi să
aducă mâncare şi băutură din desagile sale. Un obuz
rătăcit explodă la douăzeci de metri depărtare,
împrăştiind bulgări de pământ deasupra lor. Indiferent,
Buller îşi scutură o bucată de iarbă uscată de pe favoriţi
şi alese un sandviş cu somon afumat.

17

Sean se târî prin şanţul de scurgere către malul râului.


Un obuz explodă la marginea acestuia şi îi aruncă în
spate bulgări de pământ. Şe opri să îşi scuture un smoc
de rădăcini de iarbă de pe favoriţi şi apoi continuă să se
târască spre locul unde colonelul Acheson se întinsese
pe o parte şi purta o conversaţie serioasă cu un căpitan
al puşcaşilor.
. - Hei, colonele Acheson! Nu cred că mai ai nevoie de
mine, nu-i aşa? Căpitanul păru şocat de modul de
adresare al lui Sean, dar Acheson zâmbi scurt.
- Tocmai a sosit un mesager. Avem ordin să ne
retragem.
- Ce păcat! mormăi Sean sarcastic. Chiar când îl
snopeam în bătaie pe fraţele nostru bur, spuse şi se
feriră toţi trei în timp ce o mitralieră rupse bucăţi de
noroi din malul de deasupra capetelor lor. Apoi Sean
reluă de unde fusese întrerupt: Ei, bine, în cazul ăsta vă
las.
- Unde te duci? întrebă căpitanul suspicios.
-Nu în partea cealaltă a podului ăluia. Sean scoase
chiştocul trabucului din gură şi arătă cu el spre structura
gri cu dungile sale sinistre de vopsea proaspătă. Am un
rănit cu mine. Nu va supravieţui. Ai un chibrit?
Căpitanul scoase cu o mişcare automată o cutie de
chibrituri de ceară din buzunarul de la piept.

119

- Mulţam. Am să înot cu el în josul râului şi am să


găsesc un loc mai bun de traversat. Sean îşi reaprinse
trabucul, suflă un nor de fum şi îi înapoie chibriturile
căpitanului.
- Mi-a făcut plăcere să te cunosc, colonele Acheson.
- Ai permisiunea mea de a te retrage, Courtney. Sé
mai uitară unul în ochii celuilalt timp de încă o secundă,
şi Sean simţi o dorinţă puternică de a-i strânge mâna
acestui om, în schimb, începu să se târască înapoi de-a
lungul şanţului.
-Courtney!
Sean se opri şi privi peste umăr.
- Care este numele celuilalt ghid?
- Friedman. Saúl Friedmân.
Acheson mâzgăli ceva repede în carnetul sau şi îl puse
la loc în buzunar.
- O să mai auzi despre ziua de astăzi, noroc!
- Şi dumneavoastră, domnule.
Sean taie cu baioneta o ramură verde şi deasă; dinţr-
un copac care atârna peste apele murdare ále Tugelei.
- Haide, zise el, iar Saul alunecă pe argila
unsuroasă a malului şi se scufundă în râu până. la brâu,
alături,de Sean.
- Lasă-ţi puşca.
Ascultător, Saul o aruncă în râu.
- Pentru ce e, tufişul?
- Ca să ne acoperim capetele.
- De ce aşteptăm?
- Ca să creeze Acheson o diversiune când încearcă
să traverseze înapoi.
în acel moment se auzi un fluierat ascuţit pe malul de
deasupra lor. Imediat izbucni un foc intens de acoperire,
iar un grup de siluete îmbrăcate în kaki se învălmăşiră în
goană peste pod.
-Acum, mârâi Sean. Se scufundară împreună în apa
caldă ca sângele, ţinându-şi la suprafaţă doar capetele
încoronate cu frunze. Sean îşi făcu uşor vânt şi curentul
îi prinse

120

imediat. în timp ce se îndepărtau purtaţi de ape, nici


unul din ei nu privi înapoi la carnagiul de pe pod.
Douăzeci de minute mai târziu şi un kilometru mai la
vale, Sean traversă curentul spre rămăşiţele unui pod de
cale ferată care atârna în râu ca un pod basculant.
Oferea o cale de acces perfectă spre sud, iar taluzul căii
ferate îi putea acoperi în retragerea de-a lungul câmpiei.
Picioarele lui Sean atinseră fundul noroios al râului,
apoi ajunseră sub podul dărâmat la fel de repede ca puii
sub aripa găinii. Lăsă crengile să plutească în jos pe râu
şi îl târî pe Saul spre malul dintre grizile de metal.
- Cinci minute de odihnă, îi zise şi se ghemui lângă
el pentru a reface bandajul care i se lăsase pe urechi.
Din uniformele lor se scurgea apă murdară de noroi şi
Sean oftă după trabucurile din buzunarul tunicii sale.
Un alt şanţ de scurgere mergea paralel cu taluzul înalt
de pietriş al căii ferate. De-a lungul lui, mergând
încovoiat, Sean îl înghiontea pe Saul care se afla în faţa
sa, ţipând la el de fiecare dată când încerca să se
îndrepte şi să-şi aline durerea de spate. Odată un
lunetist de pe dealurile din spatele lor înfipse un glonţ în
pietriş, aproape de capul lui Sean, iar acesta înjură
dezgustat şi aproape că îşi atinse genunchii cu nasul.
Dar Saul nici nu observă. Aruncând picioarele neglijent
sub el, continuă să se deplaseze bălăbă-nindu-se în faţa
lui Sean, până când, în cele din urmă, căzu şi rămase
zăcând ca un morman dezordonat şi neglijent pe fundul
şanţului.
Sean îl lovi cu piciorul.
- Ridică-te, lua-te-ar naiba!
- Nu, Ruth. Nu mă trezi încă. E duminică. Azi nu
trebuie să merg la muncă.
Vorbind destul de clar şi pe un ton persuasiv, Saul se
uită la Sean, dar ochii îi erau maţi şi pupilele îngustate
ca două puncte negre.
--Ridică-te. Ridică-te! strigă Sean.

121

Auzul numelui lui Ruth îl stârnise. Apucă umărul lui Saul


şi îl scutură. Capul lui Saul se bălăbăni necontrolat şi
sânge proaspăt se infiltră prin bandaj. Pocăindu-se
imediat, Sean îl culcă uşor pe spate.
- Saul, te rog. Trebuie să încerci. Doar încă puţin.
- Fără luciu, şopti Saul. Nu este nici un pic de luciu
pe el. Nu îl vreau. Şi închise ochii, buzele i se depărtară
şi respiraţia ieşi sforăind printre ele în bule mici de
scuipat.
O disperare sufocanta se pogori asupra lui Sean în
timp ce studia chipul lui Saul. Ochii i sé retrăseseră în
cavităţi întunecate de culoarea prunelor, lăsându-i
pielea bine întinsă pe obraji şi peste nasul slab şi osos.
„Nu pentru că aproape l-am omorât, nu pentru că i-o
datorez. Ci pentru că - ci pentru că? Cum îţi poţi defini
sén-timentele pentru un alt bărbat? Toi ce poţi spune
este - pentru că este prietenul meu. Atunci, pentru că
este prietenul meu nu-1 pot lăsa aici.“
Lăsându-se jos lângă el, Sean îi ridică trupul inert
într-o poziţie şezândă, îşi trecu unul ,din braţele lui Saul
pe după gât şi se ridică. Saul atârna pe lângă el, cu capul
în piept, iar Sean privea înainte. Putea să vadă
supravieţuitorii de pe pod croindu-şi drum cu greutate
înapoi spre sat, trăgându-şi răniţii după ei.
De-a lungul întregii câmpii, singuri şi câte doi sau trei,
hărţuiţi de şrapnel, bătuţi, înfrânţi; armata măreaţă a lui
Buller bătea în retragere. Şi tot acolo, la nici o sută: de
metri de locul în care sé încovoiase în şanţul dé cale
ferată, aliniate ordonat în iarbă, părăsite, abandonate,
stăteau tunurile.
Sean îşi mută repede ochii de la ele şi se îndepărtă cu
greu de râu. Ţinea încheietura mâinii lui Saul peste
umăr, iar mâna liberă era înfăşurată în jurul taliei lui.
Apoi îşi dădu treptat seama că focul burilor creştea
din nou în intensitate. Obuzele care căzuseră până
atunci la întâmplare printre soldaţii care se retrăgeau,
începuseră acum să se concentreze pe o zonă aflată
chiar deasupra

122

capului lui Sean. în spatele lui, focul de puşcă ce se iţise


spasmodic pe înălţimi se transformă într-un hămăit
susţinut şi violent ca un foc iscat în pădure.
Sprijinindu-se de marginea şanţului, Sean privi în faţă
printre arborii de mătase şi prin furtuna de praf şi obuze
care explodau. Văzu cai, două echipe în hamaşament,
călăreţi care îi alergau printre păducei, ridicând în urma
lor un praf decolorat care se amesteca cu praful
obuzelor. Departe în faţa lor, învârtindu-şi nuiaua
ameninţător, conducându-i spre tunurile abandonate,
galopa o siluetă pe un roib mare şi strălucitor. .
-Râde. Uimit, Sean îl urmări pe călăreţul din frunte
cum dispare în spatele unei coloane de praf şi explozibil,
doar ca să apară din nou mânându-şi armăsarul ca un
jucător de polo. Gura îi era deschisă, şi Sean văzu
sclipirea dinţilor lui albi. Nebunul se distrează de nu mai
poate!
Şi deodată Sean se trezi încurajându-1 sălbatic.
- Fugi, omule, fugi! strigă şi vocea i se pierdu în
ţipătul şi trosnetul bombardamentului.
-Au venit să ia tunurile, urlă Sean. Saul, au venit după
tunuri. Neştiind cum reuşise, nebun de frenezie, Sean se
găsi în afara şanţului alergând cu o putere nouă,
alergând cu greutatea inconştientă a lui Saul atârnată pe
umăr, alergând prin iarbă către tunuri.
Când ajunse la baterie, prima echipă era deja acolo.
Oamenii erau jos, chinuindu-se să mâne caii în spate,
spre remorca tunului numărul unu. Sean lăsă să îi
alunece corpul inert de pe umăr şi îi dădu drumul în
iarbă. Doi dintre ei încercau să ridice afetul tunului, dar
pentru sarcina aceasta era nevoie de patru oameni.
- Daţi-vă la o parte! strigă Sean la ei şi încalecă
călcâiul lung de oţel, în formă de pană, al afetului. îşi
încleştă mâinile pe mânere şi se îndreptă, ridicându-l
clar si inalt.

123

-Aduceţi afetul. Rapid, rostogoliră osia detaşabilă şi


roţile sub călcâi şi le blocară în poziţie. Sean se dădu
înapoi gâfâind.
- Bravo! îi strigă tânărul ofiţer lui Sean, aplecându-
se înainte în şa. Urcă-te pe afet.
Dar Sean se întoarse şi alergă la Saul, îl luă de jos şi
se deplasă împleticit cu el până la afet.
-Prindeţi-1! mârâi la cei doi soldaţi care erau deja la
bord. Aceştia îl traseră pe Saul între ei, pe scaun.
-Nu mai e loc şi pentru tine, cocoşule. De ce nu-i iei
locul lui Taffy pe calul rotaş din dreapta? strigă de sus
unul dintre ei şi Sean văzu că avea dreptate.
Conducătorii încă-lecau, dar o şa era goală.
-Ai grijă de el, spuse celui care îl ţinea pe Saul.
-Nu te teme, îl ţin bine, îl asigură tunarul, şi apoi il
îndemnă repede: Ar fi bine să ocupi un loc, ne retragem.
-Ai grijă de el, repetă Sean şi porni înainte.
în acel moment, norocul care îl protejase toată
dimineaţa se sfârşi. Un obuz explodă lângă el. Nu simţi
nici o durere, dar piciorul drept îi cedă şi căzu în
genunchi.
încercă să se ridice în picioare, dar corpul nu îl
ascultă;
- înainte! strigă subalternul şi afetul tunului se
îndepărtă rostogolindu-se, prinzând viteză, începând sa
se zdruncine şi să sară în timp ce vizitiii biciuiau caii.
Sean îl văzu pe tunarul care îl ţinea pe' Saul uitându-se
înapoi lâ el cu faţa contorsionată de neputinţă.
-Ai grijă de el! strigă Sean. Promite-mi că o să ai grijă
de el.
Tunarul deschise gura să răspundă, dar un alt obuz
explodă între ei, aruncând în aer o perdea de praf care
ascunse afetul. De data aceasta Sean simţi cum
şrapnelul îi sfâşie carnea. Ustura ca o tăietură de lamă
de raş, şi se prăbuşi într-o rână. în cădere văzu că şi
subalternul fusese lovit. îl văzu aruncându-şi mâinile în
sus şi căzând pe spate, peste crupa calului,
rostogolindu-se din şa, lovind

124

pământul cu umărul, cu un picior prins în scară astfel


încât fu târât pe pământul aspru până când scara de
piele se rupse, iar el rămase în urmă nemişcat. Calul lui
galopă în continuare, urmărind afetul tunului.
Sean se târî după el:
-Aveţi grijă de el! strigă. Pentru Dumnezeu, aveţi grijă
de Saul! Dar nimeni nu auzi strigătul acela pentru că
dispăruseră deja printre copaci, dispăruseră în praf cu
tirul obuzelor escortându-i ca o trupă de demoni bruni.
Cu toate acestea, Sean continuă să se târască după ei,
folosind o mână să scormonească înainte, să se înfigă ca
o gheară în pământ şi să înainteze prin iarbă, pe burtă,
cu câţiva centimetri mai în faţă. Cealaltă mână o târa pe
lângă el şi îşi putea simţi piciorul drept alunecând după
el, până când se agăţă de ceva şi rămase înţepenit. Se
zbătu să scape, dar degetul mare de la picior se agăţase
ca un cârlig de un smoc de iarbă aspră şi nu putu să şi-l
elibereze. Se întoarse într-o parte şi se ghemui cu mâna
ruptă sub el, pentru a se uita în spate la picior.
Era mult sânge, o urmă târâtă udă şi alunecoasă pe
iarba culcată la pământ, dar sângele curgea încă din
corpul lui ca dintr-un puţ de fântână. Nu simţea însă nici
un fel de durere, doar o ameţeală şi oboseală în cap.
Piciorul i se răsucise într-un unghi ridicol faţă de
trunchi, iar pintenul cizmei se ridica în sus nepăsător.
Voia să râdă de picior, dar efortul era prea mare şi
închise ochii ferindu-se de strălucirea soarelui.
Auzi pe cineva gemând lângă el şi pentru o vreme
crezu că era Saul. Apoi îşi aminti că Saul era în siguranţă
şi că era tânărul subaltern. Cu ochii închişi, Sean rămase
întins şi îl ascultă murind. Era un sunet urât.

18

Generalul Jan Paulus Leroux se urcă pe înălţimile de


deasupra Tugelei şi îşi scoase pălăria cu boruri largi.
Capul îi era chel, cu o bordură de păr roşcat deasupra
urechilor, şi avea ceafa groasă. Pielea căpâţânii sale era
moale şi de culoare crem, acolo unde o protejase de
soare pălăria, dar faţa îi fusese bătută de intemperii şi
sculptată de elemente până când căpătase înfăţişarea
unei stânci roşii.
-Adu-mi poneiul, Hennie, îi spuse băiatului care stătea
lângă el.
-Ja, Oom Paul, îi irăspunse acesta şi se grăbi în jos pe
pantă spre laager-ul poneilor.
Din tranşeea de la picioarele lui Jan Paulus, unul
dintre burgherii lui se uită în sus la el.
- Dumnezeu ne-a ascultat rugile, Oom Paul. Ne-a
dăruit o mare victorie.
Jan Paulus încuviinţă grav din cap, iar când răspunse,
vocea îi era slabă şi umilă, fără nici o urmă de jubilare.
- Ja, Frederik. în numele lui Dumnezeu, o victorie
mare.
„Dar nu atât de mare cum planificasem“, gândi el.
în afara bătăii tunului, aproape imposibil de zărit cu
ochiul liber, ultimii supravieţuitori zdrenţăroşi ai
britanicilor se stingeau uşor în depărtare.
126

„De-ar mai ii aşteptat, se gândi cu amărăciune. Le-am


explicat atât de limpede, dar ei nu au fost atenţi.“
întreaga sa strategie fusese construită în jurul
podului, îşi dorea ca burgherii săi de pe dealul de sub
înălţimi să nu fi deschis focul şi să îi fi lăsat să
traverseze. Atunci Dumnezeu le-rar fi servit pe tavă mii
de inamici, în loc de sute. Prinşi în amfiteatrul înălţimilor
şi cu râul în spate, nu arii scăpat nici unul dintre ei după
ce artileria lui ar fi distrus podul din urma lor. Privi cu
tristeţe la cursa pe care o pregătise cii grijă infinită. De
deasupra putea să vadă tranşeele, fiecare dintre ele
mascat şi suprapus cu viclenie, astfel încât un tir
insuportabil să poată mătura castronul de iarbă în care
sperase să ademenească centrul britanic. Capcana care
nu va fi folosită niciodată, pentru că ştia că nu se vor
mai întoarce niciodată.
Hennie se căţăra din nou la el, aducându-i poneiul, şi
Jan Paulus încăleca repede.
— Hai să coborâm.
La cei patruzeci şi doi de ani ai săi, Jan Paulus Leroux
era foarţe tânăr pentru poziţia pe care o deţinea. Când
bătrânul Joubert se retrăsese, existase ceva opoziţie în
Pretoria la numirea sa, dar preşedintele Kruger pusese
picioml în prag şi obligase Volkraâdul1 să o accepte. Cu
zece minute înainte, Jan Paulus îi trimisese o telegramă
care justificase această încredere.
Cu scări lungi de piele, cu trupul său masiv stând liber
şi relaxat în şa, cu sjambok-ul atârnându-i de
încheietura mâinii şi pălăria cu boruri late umbrindu-i
faţa, Jan Paulus coborî să strângă recolta războiului.
Când ajunse pe dealuri şi trecu călare printre ei,
burgherii săi se ridicară din tranşee, pe pante, şi îl
ovaţionară. Vocile li se amestecau într-un urlet sălbatic
al cărui ecou rezona de pe înălţimi ca jubilaţiile leilor
după uciderea unei
127

noi prăzi.Jan Paulus le examină impasibil chipurile în


timp ce trecea pe lângă ei. Erau acoperite de praf roşu şi
pulbere arsă, iar sudoarea li se scursese, în linii închise
la culoare, prin murdărie. Uri bărbat îşi folosea puşca pe
post de cârjă, pentru a-şi ţine echilibrul pierdut din
cauza rănii, iar când ovaţionă îi apărură linii aspre de
durere în jurul gurii. Jan Pauluş îşi opri poneiul.
-Întinde-te, omule, nu fi prost!
Dar acesta zâmbi dureros şi clătină din cap.
- Nee, Oom Paul. Merg cu tine şă aducem tunurile.
Jan Paulus făcu o mişcare bruscă spre bărbaţii care
stăteau lângă rănit.
- Luaţi-1 de aici. Duceţi-l la doctori.
Şi îşi continuă trapul spre locul în care îl aştepta
comandantul Van Wyk.
- Ţi-am spus să îţi controlezi oamenii până
traversează, îl salută el, iar zâmbetul lui Van Dyk păli.
-Ja, Oom Paul. Ştiu. Dar nu i-am putut ţine. Cei tineri
au început totul. Când au văzut tunurile chiar acolo, sub
nasul lor, nu i-am mai putut opri.
Van Wyk se întoarse şi arătă înspre râu.
-Uite cât de aproape erau!
Jan Paulus privi pe partea cealaltă a râului. Tunurile
stăteau pe câmp, atât de aproape şi atât de puţin ferite
de pădu-ceii din mijloc, încât putea să numere spiţele
roţilor şi să vadă sclipirea garniturilor de la
închizătoarele de alamă.
- Tentaţia a fost prea mare, încheie Van Wyk.
-Aşadar, s-a terminat şi nu putem să mai îndreptăm
nimic cu vorbe!
Supărat, Jan Paulus hotărî că omul acesta nu va mai
comanda vreodată.
-Haide, mergem să le aducem.
Când ajunseră la podul de şosea, Jan Paulus opri
coloana lungă de călăreţi din spatele său. Deşi faţa sa nu
o arăta, stomacul i se strânse de groaza a ceea ce vedea.
128

-Mutaţi-i, ordonă şi, când cei treizeci de luptători ai


săi descălecară şi înaintară ca să cureţe podul, strigă în
urma lor: Mânuiţi-i cu grijă, ridicaţi-i, nu-i târâţi ca pe
nişte saci de porumb. Aceştia au fost oameni. Oameni
viteji. Lângă el, Hennie, băiatul, plângea. Lacrimile îi
cădeau pe haina de tweed peticită.
- Potoleşte-te, Jong, murmură Jan Paulus cu blândeţe.
Lacrimile sunt pentru femei.
Şi îşi mână poneiul prin pasajul îngust dintre trupurile
morţilor. Si ochii lui fuseseră iritaţi de praf, de soare, şi
de aburii de lidit, îşi spuse furios.
în linişte, fără purtarea triumfătoare a învingătorilor,
ajunseră la tunuri şi se împrăştiară printre ele. Se auzi
apoi pocnetul unui singur foc de armă, iar unul dintre
buri se bălăbăni şi se prinse de roata unui afet,
sprijinindu-se.
întorcându-şi poneiul şi culcându-se pe gâtul acestuia,
Jan Paulus pomi în goană spre şanţul din spatele
tunurilor de unde venise împuşcătura.- Un alt glonţ îi
trecu şuierând pe lângă cap, dar Jan Paulus era deja în
şanţ. Forţându-şi calul să se lase jos pe coapse direct din
galop, sări din şa şi, cu o lovitură de picior, zbură puşca
din mâna soldatului britanic, înainte de a trage în
picioare.
-Am ucis deja prea mult, prostule! strigă el. împiedi-
cându-se in cuvintele englezeşti, cu limba împleticită de
furie, urlă direct în faţa soldatului: S-a terminat.
Renunţă. Şi apoi se întoarse spre tunarii supravieţuitori
care se ghie-muiseră de-a lungul şanţului: Renunţaţi,
renunţaţi cu toţii! Nici unul dintre ei nu făcu nici o
mişcare timp de un minut cât o eternitate, dar apoi se
ridicară unul câte unul şi ieşiră cu greu din şanţ.
în timp ce un grup de burgheri îi conducea pe
prizonieri în altă parte, iar ceilalţi se apucaseră să lege
tunurile şi vagonul cu muniţii, brancardierii britanici îşi
începură trierea înaintând printre arborii de mătase.
Curând, siluete
129

kaki se amestecau cât vedeai cu ochii cu burgherii,


căutând răniţii asemenea unor câini de aport.
Doi dintre ei, indieni cu pielea întunecată din corpul
medical, găsiseră un bărbat zăcând în flancul stâng. Se
cam chinuiau cu el şi Jan Paulus îi înmâna lui Hennie
hăţurile poneiului şi se duse la ei.
într-o stare de semidelir, rănitul înjura oribil şi se
împotrivea tuturor încercărilor celor doi indieni de a-i
prinde piciorul în atele.
- Lăsaţi-mă în pace, ticăloşilor, urlă el şi un pumn
venit în viteză îl aruncă pe unul dintre ei cât colo. Jan
Paulus, recunoscând vocea şi lovitura, începu să alerge.
-Poartă-te frumos sau îţi ard una¡, mormăi când
ajunse la ei.
Sean întoarse capul ameţit şi încercă să se
concentreze asupra lui.
-Cine este? Cine eşti? Pleacă dracului de lângă mine!
Jan Paulus nu răspunse. Se uită la rănile lui şi îi veni
să vomite.
-Dă-mi-le mie, spuse, luă atelele din mâinile
brancardierilor care tremurau ca frunza şi îngenunche
lângă Sean.
- Pleacă! ţipă Sean la el. Ştiu ce vrei să faci. Vrei să-l
tai!
Jan Paulus îl prinse de încheietura mâinii în timp ce
Sean
se smucea şi înjura.
-Sean!
-Te omor, ticălos nenorocit! Te omor dacă îl atingi!
-Sean! Sunt eu. Uită-te lamine!
încet, Sean se relaxă şi privirea i se focaliză.
- Tu eşti? Tu eşti cu adevărat? şopti. Nu-i lăsa să.. .
nu-i lăsa să îmi ia piciorul. Nu cum au făcut cu Garry.
- Stai liniştit sau îţi sparg capul, mârâi Jan Paulus.
Mâinile îi erau mari şi roşii, asemenea feţei sale, mâini
mari cu degetele ca nişte cârnaţi împietriţi, dar care
acum lucrau la fel de uşor şi de blând ca mâinile unei
mame pe copilul ei. în cele din urmă, ţinându-i glezna, se
uită la Sean.

130

-Acum ţine-te bine. Trebuie să o îndrept.


Sean încercă să zâmbească, dar faţa sa era gri sub
stratul de mizerie adunată în timpul bătăliei, iar
transpiraţia i se ridica din piele ca bubiţele unei iritaţii.
- Nu mai vorbi atâta, olandez nenorocit. Fă-o!
Osul alunecă pe osul rupt şi zgârie adânc în carnea
ruptă, iar Sean icni. Fiecare muşchi din corp i se zvârcoli
şi apoi se relaxă din nou când leşină.
- Ja, mârâi Jan Paulus. E mai bine, zise şi
trăsăturile sale trădară, pentru prima dată,
compasiunea. Termină de bandajat şi, timp de o
secundă, continuă să stea pe vine alături de trupul
inconştient al lui Sean. Apoi şopti cu o voce atât de joasă
încât cei doi brancardieri nu îi putură auzi cuvintele:
Somn uşor, frate. Dumnezeu să se îndure de piciorul tău.
Se ridică, cu orice urmă de părere de rău sau milă
ascunsă bine sub încremenirea roşie a feţei sale.
-Luaţi-1, ordonă, şi-i aşteptă să ridice targa şi să se
îndepărteze cu el.
Se duse la poneiul său, târând puţin picioarele prin
iarbă. Din şa, mai privi o dată spre sud, dar cei doi
brancardieri dispăruseră cu povara lor de-a lungul
şirului de arbori de mătase. Dădu pinteni calului şi urmă
convoiul lung de căruţe, prizonieri şi tunuri înapoi spre
Tugela. Singurul sunet care se auzea era clinchetul
hamaşamentelor şi uruitul melancolic al roţilor.

19

Garrick Courtney privi şampania curgând în cupa de


cristal a paharului său. Bulele se învârteau forinând
modele aurii, reflectând lumina felinarului. Caporalul de
serviciu la popotă ridică sticla, şterse cu îndemânare un
strop de vin care se prelingea pe gura acesteia şi se
mută în spatele lui Garry pentru a-i umple paharul
brigadierului Lyttelton care stătea lângă el.
- Nu, refuză Lyttelton acoperind paharul gol cu
mâna, pentru a-1 împiedica să toarne.
Sir Redvers Buller se aplecă înainte şi se uită de-a
lungul mesei.
- Haide, haide, Lyttelton. Este un vin excelent.
- Mulţumesc, domnule, dar şampania este pentru
victorie, poate că ar trebui să trimitem o ladă de partea
cealaltă a râului.
Buller roşi încet şi privi în jos la propriul pahar. O
tăcere urâtă se lăsă, încă o dată, deasupra popotei.
încercând să o rupă, Garry spuse:
-Eu cred că retragerea de azi s-a desfăşurat într-o
ordine desăvârşită.
Sarcasmul de gheaţă al lordului Dundonald, venit din
partea opusă a mesei, spori veselia.

132

-A, sunt întru totul de acord. Dar, ca să fim sinceri


colonele, nu prea aveam bagaje la întoarcere.
Această referinţă la tunuri îi făcu pe toţi să se uite la
Buller - Dundonald arăta un dispreţ nesăbuit faţă de
temperamentul impulsiv notoriu al generalului. Dar, ca
lord al regatului, putea risca. îi întâlni privirea lui Buller
cu o insolenţă curtenitoare şi i-o susţinu până când ochii
bulbucaţi ai acestuia păliră şi cedară.
- Domnilor, vorbi Buller cu greutate. Am avut o zi
grea, şi toţi cei care suntem aici mai avem încă treabă de
făcut. Aruncă o privire ordonanţei sale. Clery, eşti bun să
închini în onoarea reginei?
Rămas singur, Garry ieşi şchiopătând din cortul uriaş
care servea drept popotă. Corturile mai mici, luminate
din interior, erau un câmp vast de conuri luminoase, iar
deasupra lor noaptea era o mătase neagră cusută cu
stele de argint. Vinul pe care Garry îl băuse la cină îi
zumzăia acum în cap, astfel încât nu observă liniştea
sumbră care sufoca tabăra în timp ce îşi croia drum prin
mijlocul acesteia.
Când intră în cortul său, un bărbat se ridică din
scaunul de campanie de lângă birou. în lumina lanternei,
trăsăturile sale erau ascuţite şi i se putea citi oboseala în
fiecare linie a corpului.
-A, Curtis!
- Bună seara, domnule.
-Ai venit să raportezi?
- Da, domnule. Dacă mai are vreun rost.
- Spune-mi, Curtis, câte victime?
Tim găsi nerăbdarea din spatele întrebării ca fiind
macabră. îi examină suspicios chipul înainte de a
răspunde.
—Am fost loviţi din greu, dintr-un număr de douăzeci
avem patru morţi, doi dispăruţi şi cinci răniţi, dintre care
trei grav.
-Ai făcut o listă?

133

- încă nu,
- Bine, spune-mi. Cine erau?
- Au fost ucişi Booth, Amery ...
Garry nu-şi mai putu reţine nerăbdarea şi izbucni
brusc:
- Dar sergentul?
- Vă referiţi la Courtney?
-Da. Da.
Acum nerăbdarea lui şe amestecase cu o spaimă care îl
făcea să simtă un gol în stomac. ,
- Este rănit, domnule.
Şi Garry avu o senzaţie de uşurare atât de intensă,
încât trebui să închidă ochii şi să îşi ţină respiraţia ca să
o poată controla.
„Sean era încă în yiaţă! Slavă Domnului pentru asta|“
-Unde e acum?
- L-au dus la spitalul de lângă şine. Va pleca cu
primul grup de răniţi grav.
-Grav? Uşurarea lui Garry se transformă repede în
îngrijorare şi întrebă aspru: Cât de grav? Cat de grav? i
-Asta-i tot ce mi-au spus. M-âm dus lâ spital, dar nu
mi-au dat voie să-l văd.
Garry se prăbuşi în scaun şi instinctiv întinse mâna
spre sertar, înainte de a se putea controla.
- Foarte bine, Curtis. Poţi pleca.
- Şi restul raportului, domnule?
-Mâine. Lasă-1 pentru mâine.
Cu lichiorul arzându-i fierbinte în stomac, Garry plecă
în miez de noapte spre spital. Nu mai conta că plănuise
şi sperase ca Sean să moară. Nu mai gândea, ci doar
mergea grăbit prin tabăra împrăştiată, condus de nevoia
sa disperată. înlăuntrul lui, nerecunoscută, dar
puternică, se afla speranţa că îşi va trage alinarea şi
forţa din fântâna aceea, aşa cum făcuse cu atât de mult
timp în urmă. începu să

134

alerge ţeapăn, astfel încât bombeul cizmei i se târa prin


praf la fiecare pas.
Căută disperat prin tot spitalul. Trecu repede printre
rândurile de tărgi examinând feţele răniţilor; văzu
durerea şi mutilarea, şi moartea strecurându-se încet,
picurând ca o cerneală roşie vărsată pe bandajele albe.
Auzi vaietul şi murmurul, şi râsetul în delir, mirosi
infecţia transpiraţiei induse de agonie amestecată Cu
dulceaţa greţoasă a putrefacţiei şi a dezinfectantului - şi
abia le observă. Nu dorea decât o faţă, o singură faţă. Şi
nu o găsi.
-Courtney. Sanitarul îşi examină lista, înclinând-o în
lumină. A, da! Iată-1... să vedem. Da! A plecat deja, a
plecat cu primul tren acum o oră... Nu ştiu, probabil la
Pietermaritzburg. Au înfiinţat un spital mare acolo. Mă
tem că nu pot să vă spun nici asta, dar l-au listat aici ca
fiind „în pericol“... ceea ce este oricum mai bine decât
„în stare critică“;
Garry porni împiedicându-se înapoi spre cortul său,
înfăşurat în singurătatea sa ca într-o mantie.
- Bună seara, domnule.
Servitorul său îl aştepta. Garry îi făcea întotdeauna să
stea în salut. Acesta era nou, se schimbau atât de
repede. Nu reuşea niciodată să ţină o ordonanţă mai
mult de o lună.
Garrick se împinse să treacă pe lângă el şi aproape că
se prăbuşi pe patul de campanie.
-Uşor, domnule. Hai să vă aşezăm pe pat, spuse
ordonanţa.
Vocea îi era servilă în mod insidios, aceeaşi voce care
se folosea pentru beţivi. Atingerea mâinilor lui îl înfurie
pe Garry.
-Lasă-mă. Se repezi la faţa lui cu pumnul încleştat,
aruncându-1 înapoi. Lasă-mă. Ieşi şi lasă-mă! Şervitorul
îşi frecă obrazul tumefiat, retrăgându-se.

135

— Ieşi! şuieră Garry la el.


-Dar, domnule...
- Ieşi afară, lua-te-ar dracu’. Ieşi afară!
Omul ieşi şi trase uşor pânza cortului în urma sa.
Gairy merse poticnit până la aceasta şi trase fermoarul.
Apoi rămase în picioare. Singur. „Acum nu mă mai pot
vedea. Nu mâi pot râde. Nu pot. O, Doamne, Sean!“
Se întoarse de la uşă. Piciorul de lemn i se agăţă de
podeaua denivelată şi căzu. Una dintre bretele scăpă şi
piciorul se răsuci sub el. Se târî pe mâini şi în genunchi
spre comoda din partea cealaltă a cortului cu piciorul
smu-cindu-se şi răsucindu-se în mod grotesc în urma lui.
îngenuncheat lângă comodă, ridică ligheanul de
porţelan din locul său, băgă mâna în spaţiul de dedesubt
şi găsi sticla. Mâinile lui nu reuşiră să scoată dopul, îl
trase cu dinţii şi îl scuipă jos. Apoi ridică sticla la buze şi
gâtul începu să îi tresară în ritmul înghiţiturilor. Puţin
coniac îi picură pe tunică şi pătă panglica Crucii Victoria.
Lăsă sticla jos şi se odihni, gâfand de arsura băuturii.
Apoi bău din nou, mai încet. Mâinile încetară să îi mai
tremure. Respiraţia îi reveni la normal. Se întinse şi luă
paharul fără picior de pe comodă, îl umplu şi apoi aşeză
sticla, jos, lângă el, şi îşi căută o poziţie mai
confortabilă, sprijinit de comodă.
în faţa sa, piciorul fals se răsucise în jurul bretelelor
rupte formând un unghi anormal sub genunchi. îl
contemplă, sorbindu-şi încet coniacul şi simţind cum
acesta îi amorţeşte papilele gustative.
Piciorul era centrul existenţei sale. Insensibil,
nemişcat, calm ca ochiul unei mari furtuni în jurul căreia
se grupa întregul tumult al vieţii sale. Piciorul -
întotdeauna piciorul. întotdeauna şi numai piciorul.

136

Acum, sub alinarea şi vraja lichiorului pe care îl băuse,


din neclintirea în centrul căreia stătea piciorul, privi spre
umbrele gigantice ale trecutului şi le regăsi intacte,
conservate perfect, nedistorsionate şi înceţoşate de
timp, întregi şi complete până în cele mai mici detalii.
în timp ce i se perindau prin minte, noaptea se retrase
în sine astfel încât timpul îşi pierdu importanţa. Orele
durară doar câteva minute şi dispărură odată cu golirea
sticlei, iar el stăţea sprijinit de comodă şi sorbea din
pahar, privind cum se risipeşte noaptea. în zori, în faţa
ochilor lui se desfăşură ultimul act.
El însuşi pe un cal, în întuneric, călărind prin ploaia
rece şi uşoară spre Theuniskraal. O singură fereastră
colorată în galben de lumina unei lanterne, toate
celelalte întunecate în apariţia şi mai întunecată a casei.
Premoniţia inexplicabilă a groazei ce va urma
învăluindu-l la fel de rece şi de uşoară ca şi ploaia,
tăcerea ruptă doar de sunetul copitelor calului
sfărâmând pietrişul de pe alee. Bătaia piciorului de lemn
când urcă treptele din faţă casei şi răceala mânerului de
alamă al uşii în mâna sa când îl răsuci şi îl împinse în
tăcere.
Propria voce înfundată de alcool şi spaimă.
— Hei. Unde-i toată lumea? Anna! Anna! M-am întors.
Flacăra albastră a chibritului şi mirosul de sulf şi
parafină arsă când aprinse lampa, apoi clămpănitul
piciorului lui lăsându-şi ecoul de-a lungul coridorului.
—Anna, Anna, unde eşti?
Anna, mireasa lui, stătea pe pat în camera întunecată,
pe jumătate goală, ferindu-se repede de lumină, dar el
zărise faţa albă ca varul cu buzele umflate şi tumefiate.
Lampa de pe masă arunca umbre groase pe perete, iar
el se apropie şchiopătând şi îi trase în jos juponul pentru
a-i acoperi albeaţa corpului, apoi ii întoarse faţa către el.

137

- Draga mea, o, Anna, draga mea. Ce s-a întâmplat?


Sânii ei se iveau prin bluza ruptă, măriţi şi cu sfârcurile
închise la culoare de sarcină.
- Eşti rănită? Cine? Spune-mi cine a făcut asta?
Dar ea îşi acoperi faţa şi buzele crăpate cu mâinile.
- Draga mea, biata mea iubită. Cine a fost? Unul
dintre servitori?
-Nu.
- Te rog, spune-mi, Anna. Ce s-a întâmplat?
Deodată braţele ei i se încolăciră în jurul gâtului, iar
buzele i se sprijiniră pe urechea lui.
- Ştii, Garry! Ştii cine a fost.
-Nu, îţi jur că nu ştiu. Te rog, spune-mi.
Vocea ei încordată şi .răguşită de ură, pronunţând
cuvântul acela, acel cuvânt, incredibil de oribil:
-Sean!
- Sean! spuse el tare, dezolat. Sean. O, Doamne! Şi
apoi adăugă cu sălbăticie: îl urăsc. îl urăsc! Lasă-1 să
moară, te rog, Doamne, lasă-1 să moară!
închise ochii, pierzând contactul cu realitatea.
Lichiorul puse stăpânire pe el şi Garry simţi primele
semne de ameţeală, de parcă fusese prins intr-un vârtej.
Era prea târziu acum să deschidă ochii şi să îi fixeze
asupra patului din partea opusă a cortului, ameţeala
începuse - acum nu va mai putea să o stăpânească.
Gustul cald şi dulce-acrişor al coniacului îi ţâşni înapoi în
gât, în gură şi în nas.

20

Când îl găsi servitorul, era deja jumătatea dimineţii.


Garry zăcea întins pe pat, complet îmbrăcat şi adormit,
cu părul său rar ciufulit, cu uniforma pătată şi soioasă, şi
cu piciorul părăsit în mijlocul camerei.
Servitorul închise încet uşa şi îşi studie stăpânul, cu
nările fluturând la mirosul de coniac stătut şi de vomă.
- Te-ai cam făcut praf. Hai, sus! murmură el fără
simpatie.
Adună sticla şi examină puţinul rămas în ea. In
sănătatea
ta, cocoşule, îl salută pe Garry şi goli sticla, îşi şterse
delicat buzele şi vorbi din nou: Bine! Hai să-ţi curăţăm
cocina.
- Lasă-mă în pace, gemu Garry.
- Este ora unsprezece, domnule.
- Lasă-mă. Ieşi şi lasă-mă.
- Beţi cafeaua asta.
- Nu vreau. Lasă-mă.
- V-am umplut cada, domnule, şi v-am pregătit o
uniformă curată.
- Cât este ceasul? se ridică Garry în capul oaselor,
clătinându-se.
-Unsprezece, repetă ordonanţa pe un ton răbdător.
- Piciorul meu?
Garry se simţi gol fără el.

139

- Unul dintre pielari îi repară baretele, domnule. Până vă


terminaţi baia va fi gata.
Chiar şi întinse pe birou în poziţie de repaus, mâinile
iui Garry tremurau uşor, iar marginile pleoapelor îl
usturau. Pielea feţei îi era întinsă ca pe o tobă peste
durerea care-îi pulsa în cap.
în cele din urmă oftă şi ridică raportul locotenentului
Curtis din teancul subţire de hârtii care aşteptau să fie
citite. Garry îi frunzări plictisit. Unele dintre nume nu
însemnau nimic pentru el. Văzu numele lui Sean în
fruntea listei răniţilor, iar cel al avocatului evreu era
chiar dedesubt. Satisfăcut că raportul nu conţinea nimic
care l-ar fi putut discredita pe colonelul Garrick
Courtney, îl semnă şi îl puse deoparte.
Ridică următorul document. Eră o scrisoare adresată
lui ca ofiţer comandant al Corpului Ghizilor din Natal, de
la colonelul John Acheson, comandantul puşcaşilor
scoţieni. Două pagini de scris ordonat şi ascuţit. Era pe
punctul de a o arunca şi a o lăsa pentru ordonanţă, când
numele din textul scrisorii îi captă atenţia. Se aplecă cu
luare-aminte şi o reciti repede, de la început:
„... plăcere să vă aduc lâ cunoştinţă... conduită dincolo
de datorie... sub foc inamic intens... lansă, încă o dată,
un atac... deşi rănit. riscându-şi viaţa... doi membri ai
corpului ghizilor dumneavoastră:
Sergentul Sean Courtney.
Plutonierul Saul Friedman.
... recomand călduros... Medalia pentru Conduită
Remarcabilă... mare curaj şi capacitate de conducere“.
Garry scăpă scrisoarea şi se lăsă pe spate în scaun,
hol-bându-se la ea de parcă ar fi fost propria
condamnare la moarte. Nu se mişcă pentru mult timp, în
timp ce durerea începu să îi bată în cap. Apoi o ridică din
nou. Mâinile îi

140

tremurau atât de violent, încât bucata de hârtie flutura


ca aripa unei păsări rănite.
- Tot ce este al meu, tot ce am avut vreodată mi l-a
luat el, spuse şi privi la panglicile care îi atârnau pe
piept. Eu niciodată... Şi acum asta, singurul lucru.
Un strop umed căzu pe scrisoare întinzând cerneala.
- îl urăsc, şopti şi rupse scrisoarea. Sper să moară,
zise şi o rupse iar, şi iar, facând-o bucăţele şi adunând-o
în final ca pe un bulgăre în pumnul încleştat. Nu. De la
mine nu o să primeşti asta. Este a mea, este singurul
lucru pe care n-o să-l ai niciodată!
Aruncă mingea mototolită în peretele de pânză al
cortului şi îşi îngropă capul în braţele de pe birou. Umerii
i se scuturau în timp ce plângea.
- Nu muri. Te rog, Sean, nu muri.

21

Doar punându-şi umărul lângă al ei şi înghionfind-o, Dirk


Courtney împinse o fată din pragul uşii şi fu primul care
coborî treptele şi ieşi afară la soare. Fără a privi în urmă
spre şcoală, se îndreptă spre gaura din gardul viu din
spatele curţii, iar ceilalţi îl urmară.
Il ajunseră din urmă în timp ce alegea un kleilat din
gard.
-Mai repede! ordonă Dirk. trebuie să ajungem primii la
râu, altfel o să ocupe ei cel mai bun loc.
Se împrăştiară de-a lungul gardului, băieţei
trăncănind ca un grup de maimuţe agitate.
- împrumută-mi cuţitul tău, Dirkie.
- Hei, ia uitaţi-vă la barda mea.
Nick Peterson agită ameninţător băţul scurt pe care îl
tăiase din salcie şi pe care îl curăţase. Acesta şfichiuia
cu un vâjâit satisfăcător.
- Nu este o bardă, îl informă Dirk. Este un Lee-
Metford.
Privi în jur la restul echipei şi spuse:
- Vă aduceţi aminte acum, eu sunt lordul Kitchener,
iar voi toţi îmi spuneţi „stăpâne“.
- Iar eu sunt generalul French, anunţă Nick. Ceea ce
era, la urma urmelor, corect, pentru că era locotenentul-
major al

142

lui Dirk. îi trebuiseră lui Dirk două săptămâni şi cinci


bătăi
sângeroase ca să atingă poziţia de lider necontestat.
- Şi eu sunt generalul Methuen! chelălăi unul
dintre membrii de jos.
- Şi eu sunt generalul Buller!
- Iar eu sunt generalul Gatacre!
Dirk se uită la ei.
- Nu puteţi să fiţi toţi generali. Numai Nick şi cu
mine suntem generali. Voi toţi sunteţi soldaţi şi altele.
- Ce naiba, Dirkie! De ce trebuie să strici de fiecare
dată totul?
. - Tacă-ţi gura, Brian!
Dirk simţise apropierea răzmeriţei şi le
distrase atenţia.
- Haideţi să facem rost de muniţii.
Dirk alese drumiil mai lung, în jos pe aleea curată.
Âstfel era puţin probabil să întâlnească vreun adult şi să
î|l piardă vreun membru al trupei pentru alte activităţi,
cum ar fi tăiaţul lemnelor sau grădinăritul sub
supravegherea părinţilor.
-Piersicile sunt aproape coapte, comentă Nick când
trecură pe lângă livada lui Pye.
- încă o săptămână, încuviinţă Dirk şi se târî prin
gard până în plantaţia Van Essen, care se întindea în jos
spre Baboon Stroom.
-Iată-i! strigă cineva când ieşiră dintre copaci.
- Burii, generale!
. în partea dreaptă se vedea un alt grup de siluete mici
-copiii familiilor olandeze din ţinut.
- Mă duc să vorbesc cu ei, spuse Dirk. Voi mergeţi
după muniţii. Porniră tropăind către râu şi Dirk strigă
după ei: Hei, Nick, adu-mi un bulgăre mare de lut.
Bine, stăpâne.

143

Cu toată demnitatea unui general, ofiţer şi nobil al


regatului,Dirk se apropie de inamici şi se opri la o
distanţă mică de ei. ..
-Hei, Piet, sunteţi gata? întrebă cu aroganţă. Piet Van
Essen era vărul lui de-al doilea. Un băiat mătăhălos, dar
nu la fel de înalt ca Dirk.
-Ja.
-Aceleaşi reguli? întrebă Dirk.
- Ja, aceleaşi reguli.
- Fără haine, îl avertiză Dirk.
- Şi nu aruncăm cu pietre, ripostă Piet.
-Câţi ai? întrebă Dirk şi începu să numere adversarii,
suspicios.
- Cincisprezece, la fel ca tine.
- Bine, atunci, înclină Dirk din cap.
-Bine atunci!
Nick îl aştepta sub miaL Dirk sări lângă el şi acceptă
bulgărele mare de lut albastru pe care i-1 întinse Nick. ;
- Este tocmai bun, Dirkie, nu prea ud.
- Bine, hai să ne pregătim.
Dirk îşi scoase repede hainele, scoase cureaua de la
pantaloni şi şi-o prinse în jurul mijlocului, pentru a-i ţine
armele de rezervă.
- Ascunde hainele, Brian! ordonă Dirk şi îşi inspectă
războinicii goi.
Aproape toţi mai păstrau încă forma aproape feminină
a tinereţii; piepturi nedezvoltate, burţi proeminente şi
fese albe şi grase.
-Vor coborî dinspre râu, aşa cum fac de fiecare dată,
spuse Dirk. De data asta o să îi prindem la înghesuială.
In timp ce vorbea, frământă o mână de lut într-un
bulgăre şi îl înfipse în capătul băţului.
- Eu şi cu Nick aşteptăm aici. Voi ceilalţi aşteptaţi
sus pe mal, în tufişurile alea de colo.

144

Căuta o ţintă pe care să exerseze şi o găsi în persoana


unei broaşte ţestoase care se căţăra cu greutate pe
malul opus.
- Ia uitaţi-vă la broasca aia, se întrerupse singur;
îna-intă cu mâna dreaptă ridicată în spate, ţinând băţul,
şi apoi îl smuci cu o mişcare energică de aruncare spre
înainte. Mingea de lut zbură din vârful acestuia cu un
zumzet răutăcios şi se zdrobi de carapacea neagră şi
strălucitoare cu atâta forţă, încât lăsă în aceasta o
crăpătură de forma unei stele. Capul şi picioarele
ţestoasei se zguduiră din cauza şocului şi animalul căzu
apoi pe spate în apă.
- Grozavă lovitură!
- Uite-1, lasă-mă să arunc.
- Ajunge! O să aveţi ocazia să aruncaţi cât vreţi
imediat, îi opri Dirk. Acum ascultaţi-mă! Când vin, eu şi
cu Nick o să-i reţinem puţin aici, şi dup-aia o să alergăm
înapoi de-a lungul râului, iar ei o să vină după noi.
Aşteptaţi până ajung chiar sub voi, şi apoi trageţi-le-o.
Dirk şi Nick se ghemuiră unul lângă altul, lângă de
mal, cu apa până la nas. Un smoc de stuf ascundea acea
parte a capetelor lor care se afla încă deasupra apei, iar
armele lor cu muniţie de lut stăteau la îndemână pe
uscat.
Dirk simţi cotul lui Nick împungându-1 pe sub apă şi
încuviinţă încet din cap. Şi el auzise vocile şoptite de
după cotitura râului şi rostogolirea şi plescăitul în apă al
bucăţilor de pământ dislocate de un picior neatent.
întoarse capul şi răspunse rânjetului lui Nick cu unul la
fel de însetat de sânge, apoi privi pe după stuf.
La douăzeci de paşi în faţa sa, de pe după cotul râului,
se iţi un cap precaut purtând pe faţă o expresie
nemişcată şi speriată - iar Dirk îşi retrase capul în
spatele stufărişului.
O linişte lungă, spartă brusc.
-Nu sunt aici, anunţă o voce care scârţâia de
adolescenţă şi de tensiune.

145

Boetie era un copil delicat, micuţ pentru vârsta lui, care


insista întotdeauna să ia parte alături de ceilalţi în jocuri
peste puterea lui.
încă o linişte lungă şi apoi sunetul unei apropieri în
masă, dar furişate. Dirk se întinse şi îl apucă pe Nick de
mână - inamicul era angajat şi descoperit - îşi ridică
gura la suprafaţă:
- Acum, şopti şi îşi apucară beţele. Surpriza fu
completă şi devastatoare. Când Dirk şi Nick şe ridicară
cu apa şiroind de pe ei, cu braţele armate, atacatorii
erau deja înghesuiţi în aşa fel încât nu puteau nici să
fugă, dar nici să rippsteze nestânjeniţi.
Cocoloaşele de lut îi loviră în plin, plesnind tare pe
pielea goală, producând urlete de durere şi confuzie..
- Trage-le-o, strigă Dirk şi aruncă din nou orbeşte,
fără a-şi alege ţinta, în masa de picioare şi braţe şi
posterioare rozalii. Lângă el, Nick lucra cuprins de
frenezia tăcută a încărcării şi a aruncării.
Confuzia dură probabil vreo cincisprezece secunde;
înainte ca urletele de durere să devină strigăte de furie.
- Sunt doar Dirk şi Nick!
- Prindeţi-i, sunt doar doi.
Primul proiectil îi agăţă urechea lui Dirk, cel de-al
doilea îl lovi în plin în piept.
- Fugi, reuşi să îngaime cu respiraţia sacadată de
durere şi porni şovăind către mal. Aplecat în faţă pentru
a se putea căţăra era înfricoşător de vulnerabil şi un
cocoloş aruncat de aproape îl lovi exact în acea parte a
anatomiei sale pe care i-o oferea inamicului. înţepătura
îl propulsă din apă şi îi întunecă vederea cu lacrimi.
- Urmăriţi-i!
- Loviţi-i!
Grupul latră după ei, proiectilele zburau pe lângă ei şi
îi plesneau în timp ce se retrăgeau în grabă de-a lungul
râului.

146

Până să ajungă la următoarea cotitură, spinările şi


fesele le erau deja pătate de punctele roşii furioase care
a doua zi aveau să fie vânătăi.
Neatenţi, încinşi de urmărire, strigând şi râzând,
atacatorii intrară în cursa care se închise în jurul lor
îndată ce dădură cotul.
Dirk şi Nick se opriră să îi întâmpine şi, deodată,
malul de deasupra capetelor lor era delimitat de sălbatici
chelălăind şi dansând goi, care lansară spre ei un şuvoi
constant de proiectile.
Unul dintre ei rămase sub mal, îngenunchind în noroi
şi plângând uşor. Dar, potrivit legilor nerostite care îi
guvernau, acesta era scutit de orice altă pedeapsă.
- E doar Boetie, strigă Nick. Lăsaţi-1. Haideţi!
Urmă-riţi-i pe ceilalţi!
Şi se căţără pe mal şi îi conduse pe urmele fugarilor.
Ţipând şi chiuind de frenezie, se îndepărtară în goană
prin iarba brună spre locul în care Piet Van Essen încerca
cu disperare să îşi strunească gloata spre marginea
plantaţiei şi să îşi adune oamenii pentru a ţine piept
atacului.
Dar un altul dintre ei rămase sub mal - Dirk Courtney.
Acum erau numai ei doi. Feriţi privirilor de către mal,
complet singuri. Boetie ridică privirea şi, printre lacrimi,
îl văzu pe Dirk venind încet spre el. Văzu băţul din mâna
lui Dirk şi expresia de pe chipul acestuia. Ştia că era
singur cu Dirk.
- Te rog, Dirk, şopti. Mă predau. Te rog. Mă predau.
Dirk rânji. Frământă intenţionat cocoloşul de lut de
pe ţepuşă.
- Mâine îţi dau tot prânzul meu, îl rugă Boetie. Nu
doar dulciurile, ţi-l dau pe tot.
Dirk aruncă lutul. Ţipătul lui Boetie îi înfioră tot
corpul, începu să tremure de plăcere.

147

Iţi dau briceagul meu cel nou. Vocea lui Boetie era
estompată de suspine şi de braţele pe care şi le
încrucişase peste faţă.
Dirk încărca băţul încet, pentru a putea savura acest
sentiment de putere.
- Te rog, Dirkie. Te rog, omule, îţi dau orice .'.
Şi Boetie ţipă din nou.
-Ia-ţi mâinile de pe faţă, Boetie. Vocea lui Dirk era
strangulată şi îngroşată de plăcere.
- Nu, Dirkie. Nu? te rog!
- Ia-ţi mâinile şi mă opresc.;
-Promiţi, Dirkie? Promiţi că ţe opreşti?
-Promit, şopti Dirk.
Boetie îşi coborî încet braţele subţiri şi foarte albe din
cauză că purta întotdeauna mâneci lungi pentru a se
proteja de soare.
-Ai promis, nu-i aşa? Am făcut ce...
Lutul îl lovi drept în nas, împrăştiindu-se în momentul
impactului şi aruncându-i capul pe spate cu violenţă.
Imediat începu să îi curgă sânge din ambele nări.
Boetie îşi cuprinse faţa în palme, întinzându-şi
sângele pe ambii obraji.
-Ai promis, scânci. Ai promis! Dar Dirk frământa deja
următorul proiectil.
Dirkie merse spre casă singur. Mergea înceit, zâmbind
uşor, cu părul moale căzându-i pe frunte şi cu o pată de
lut albastra pe unul din obraji.
Mary îl aştepta în bucătăria casei de pe Protea Street.
îl privi de la fereastră cum se strecoară prin gardul viu şi
traversează curtea. Când se apropie de uşă, observă
zâmbetul de pe faţa lui; îi deschise uşa.
- Bună, scumpule.

148

- Bună, Mary, o salută Dirk, iar zâmbetul i se


transformă în ceva atât de radios încât Mary nu se putu
abţine să nu-1 ia în braţe.
- Dumnezeule, eşti acoperit de noroi. Hai să te
îmbă-iem înainte să ajungă bunică-ta acasă.
Dirk se eliberă din îmbrăţişarea ei şi atacă imediat
cutia cu biscuiţi.
- Mi-e foame.
- Doar unul, fu de acord Mary şi Dirk luă un pumn
întreg. Apoi am o surpriză pentru tine.
- Ce este? Dirk era mai interesat de biscuiţi.
Mary avea o surpriză pentru el în fiecare seară şi de
obicei era o prostioară cum ar fi o pereche nouă de
şosete pe care o tricotase chiar ea.
- îţi spun în baie.
- O, bine. Molfăindu-şi încă biscuiţii, Dirk porni spre
baie. începu să se dezbrace în timpul mersului, lăsând
să-i cadă mai întâi cămaşa, iar apoi pantalonii, pentru ca
Mary să le strângă în urma lui.
- Care e surpriza?
-Vai, Dirk, iar ai jucat jocul acela oribil. Mary înge-
nunche lângă cadă şi trecu cu blândeţe flanela săpunită
peste spatele şi fesele lui pline de vânătăi: Promite-mi
că nu o să-l mai joci niciodată.
-Bine.
Era foarte uşor să îi smulgi o promisiune lui Dirk, pe
aceasta o mai făcuse şi înainte.
- Şi acum, care este surpriza?
- Ghici.
Mary zâmbea acum, un zâmbet ce trăda un secret
cunoscut, care îi atrase imediat atenţia lui Dirk. îi studie
faţa plină de cicatrice, faţa ei urâtă şi iubitoare.
- Dulciuri? întrebă el la întâmplare, iar ea scutură
din cap şi îi mângâie trupul gol cu flanela. Nu şosete!

149

- Nu. Mary dădu drumul cârpei în apa plină de săpun şi


îl strânse la piept. Nu, nu şosete, şopti.
Şi atunci el ştiu.
-Este...? Este...
- Da, Dirkie, este în legătură cu tatăl tău.
Dirk începu imediat să se zbată.
-Unde este, Mary? Unde e?
- Pune-ţi mai întâi cămaşa de noapte.
- E aici? A venit acasă?
- Nu, Dirk. Nu a venit încă. Este în Pietermaritzburg.
Dar curând o să mergi să îl vezi. Foarte curând. Bunica s-
a dus chiar acum să facă rezervări la tren. O să-l vezi
mâine.
Tmpul lui ud şi fierbinte începu să-i tremure în braţe
de nerăbdare.
22

- Dintr-un punct de vedere, doamnă Courtney, a fost,


poate, mai bine că nu v-am putut contacta mai devreme.
Chirurgul-şef îşi îndesă nişte tutun în pipă şi începu să
caute metodic prin toate buzunarele.
- Chibriturile dumneavoastră simt pe birou, îl ajută
Ada.
- A! Mulţumesc. îşi aprinse pipa şi continuă: Vedeţi,
fiul dumneavoastră a făcut parte dintr-o unitate
neregulamentară: Nu ă existat nici o înregistrare a
membrilor familiilor, iar când a fost trimis de la Colenso
la noi acum şase săptămâni nu era, ca să zicem aşa, în
stare să ne informeze despre adresa dumneavoastră.
- Acum putem să-l vedem pe tata? nu se mai putu
abţine Dirk, care de cinci minute se tot frământa şi se
faţâia lângă Ada, pe canapea.
- îl vei vedea pe tatăl tău în câteva minute, tinere,
spuse chirurgul şi se întoarse din nou spre Ada: Se pare
însă, doamnă Courtney, că aţi fost scutită de multă
îngrijorare. La început am avut îndoieli serioase că vom
putea să îi salvăm viaţa fiului dumneavoastră, ca să nu
mai vorbim de picior. Patru săptămâni a fost pe muchie
de cuţit, ca să zic aşa. Dar acum - şi zâmbi la Ada cu
mândrie justificată - ei bine, o să vedeţi cu ochii
dumneavoastră.

151

- E bine? întrebă ea repede, îngrijorată.


- Ce constituţie remarcabilă are fiul dumneavoastră,
e tot numai muşchi şi hotărâre, încuviinţă el din cap,
zâmbind. Da, e în curs de vindecare. Ar putea rămâne cu
un uşor şchiopătat la piciorul drept, dar dacă ne gândim
la ce s-ar fi putut întâmpla... îşi deschise braţele în mod
elocvent. Sora vă va duce la el chiar acum.
- Când poate veni acasă? întrebă Ada din pragul uşii.
- Curând, poate peste o lună.
0 verandă adâncă, răcoroasă datorită umbrei şi brizei
ce venea dinspre peluzele spitalului. O sută de paturi
înalte de metal de-a lungul peretelui, o sută de oameni
îmbrăcaţi în cămăşi de noapte din flanelă gri proptiţi de
perne albe. Unii dintre ei dormeau, câţiva citeau, alţii
vorbeau în şoaptă sau jucau şah şi cărţi pe mese aşezate
între paturi. Dar unul stătea retras, uitându-se fix, dar
fără să le vadă, la perechea de sfrâncioci care se
dondăneau răguşit pe o broască de pe peluză.
Barba îi dispăruse, fusese îndepărtată când era încă
prea slăbit ca să protesteze, la ordinul unei sore
medicale care o considerase neigienică, iar rezultatul era
o îmbunătăţire considerabilă pe care chiar şi Sean o
admitea în sinea lui. Ferită de soare atât de mult timp,
pielea de pe partea inferioară a feţei sale era netedă şi
albă ca aceea a unui băiat; cincisprezece ani din viaţa sa
fuseseră raşi odată cu masa aceea neagră şi aspră.
Accentul cădea acum pe sprâncenele stufoase care, la
rândul, lor, atrăgeau atenţia asupra ochilor lui de un
albastru-închis ca umbra norilor pe lacurile de munte.
De un albastru şi măi închis acum, în timp ce cugeta
asupra conţinutului scrisorii pe care o ţinea în mâna
dreaptă.
Scrisoarea era veche de trei săptămâni, dar hârtia
ieftină deja începuse să se rupă de-a lungul îndoiturilor
din cauza împăturirii ei frecvente. Era o scrisoare lungă,
o mare parte

152

din ea dedicată descrierii detaliate a duelului stângaci în


care era angajată acum armata lui Buller de-a lungul
râului Tugela. Conţinea o referinţă la durerile de cap de
care autorul scrisorii suferea periodic în urma rănii sale
care se vindecase deja la exterior, şi multe altele la
recunoştinţa adâncă pe care o simţea Saul faţă de el.
Acestea din urmă îl stânjeneau pe Sean într-o asemenea
măsură încât atunci când recitea scrisoarea se încrunta
şi o sărea pe fiecare dintre ele atunci când ajungea la ea.
Dar era un paragraf în scrisoare la care Sean se
întorcea de fiecare dată şi pe care îl citea încet, şoptind
pentru sine ca să poată savura fiecare cuvânt:
îmi aduc aminte că ţi-am spus despre Ruth, soţia
mea. Aşa cum ştii, ea a scăpat din Pretoria şi este în
Pietermaritzburg, la nişte rude. Ieri am primit o
scrisoare de la ea care conţinea cele mai minunate veşti.
în iunie vom face patru ani de căsătorie, iar acum, ca
rezultat al scurtei noastre întâlniri atunci când a sosit în
Natal, voi deveni tată! Ruth îmi spune că vom avea o
fiică (deşi eu simt sigur că va fi un fiu!) şi a ales un
nume. Ca să fiu sincer, este un nume foarte neobişnuit,
şi ştiu că va trebui să dau dovadă de multă diplomaţie
pentru a o face să se răzgândească. (Printre multele ei
calităţi se păstrează o încăpăţânare care aminteşte de
stânca veacurilor.) Vrea să numească bietul copil
Storm1 - Storm Friedman - iar ideea mă îngrozeşte!
Deşi suntem de religii diferite, i-am scris lui Ruth
cerându-i încuviinţarea la numirea ta ca Sandek - care
este echivalentul naşului. Nu mă aştept la nici o
împotrivire din partea lui Ruth (mai ales ţinând cont ca
îţi suntem datori) şi nu mai este nevoie decât de acordul
tău. Ni-1 dai?

„Furtună“, în limba engleza în original (n. tr.)

153

De asemenea, i-am explicat lui Ruth situaţia şi adresa ta


actuală (Spitalul Greys!) şi i-am cerut să te viziteze şi să
îţi mulţumească personal. Te avertizez că ştie tot atât de
multe despre tine ca şi mine - eu nu sunt omul care să-şi
ascundă simpatiile !
Stând întins şi ţinând strâns scrisoarea în mână,
Sean privea de partea cealaltă a peluzei, în lumina
soarelui. Sub aşternuturi, umflat ca o burtă de gravidă,
era coşul de răchită care îi legăna piciorul.
- Storm, şopti el, aminţindu-şi de jocul de lumini
albastre şi alb-orbitor de pe trupul ei. De ce nu vine? O
aşteptase trei săptămâni. Ştie că sunt aici, de ce nu vine
la mine?
Sora se opri lângă el şi îi îndreptă aştemuturile.
-Aveţi vizitatori.
- Cine? Se ridică cu greutate pe cotul sănătos, cu
braţul celălalt încă prins într-o faşă, la piept.
-O doamnă. Sean simţi cuvintele copleşindu-1. Şi un
băieţel. Fiorul rece al dezamăgirii, când realiză că nu era
ea. Şi apoi, imediat, vina - Ada şi Dirk, cum de sperase
că era altcineva?:
Fără barbă, Dirk îl recunoscu abia când ajunse la
zece paşi de el. Şi atunci o zbughi, şapca îi zbură de pe
cap, iar părul negru îi sălta în ritmul alergării în ciuda
cantităţii impresionante de briliantină. Când ajunse la
pat chiţăia incoerent, se urcă pe pieptul lui Sean şi îşi
încleştă braţele în jurul gâtului lui.
Trecu ceva timp până când Sean reuşi să îl desprindă
şi să se uite la el.
- Ei, băiete, spuse el şi, din nou: Ei, băiatul meu,
neavând încredere în sine că nu îşi va divulga dragostea
pentru copil în faţa tuturor - o sută de bărbaţi îi priveau
zâmbind - Sean se întoarse spre Ada, căutând o
diversiune.

154

Ea aştepta tăcută, aşa cum îşi petrecuse jumătate


din viaţă aşteptând, dar când o privi i se putea citi
tandreţea în zâmbet.
- Sean, rosti ea şi se opri să îl sărute. Ce s-a
întâmplat cu barba ta? Arăţi atât de tânăr!
Stătură o oră, din care mare parte fu ocupată de
monologul lui Dirk. în pauzele când acesta îşi trăgea
răsuflarea, Ada şi Sean putură să îşi împărtăşească
noutăţile adunate în toată această perioadă. într-un
final, Ada se ridică de pe scaunul de lângă patul lui Sean.
- Trenul pleacă în jumătate de oră, iar mâine Dirk
trebuie să meargă la şcoală. Vom veni de la Ladyburg la
fiecare sfârşit de săptămână, până când eşti gata să vii
acasă.
Să-l scoată pe Dirk din spital fu la fel de dificil ca
alungarea unui beţiv turbulent dintr-un bar. Ada nu reuşi
să îl stăpânească de una singură şi recrută un bărbat,
membru al corpului spitalului, să o ajute. Lovind cu
picioarele şi zbătându-se isteric, Dirk fu cărat cu forţa de
pe verandă, iar ţipetele lui îi răsunară în urechi lui Sean
mult timp după ce dispăruse din raza lui vizuală.
- îl vreau pe tata. Vreau să stau cu tata.

23

Benjamin Goldberg era executorul averii fratelui său.


Această avere consta din patruzeci de procente din
acţiunile la Goldberg Bros. Ltd., companie care includea
printre bunurile sale o fabrică de bere, patru hoteluri
mici şi unul foarte mare situat pe Marine Parade la
Durban, şaisprezece măcelării şi o fabrică de salam
polonez, cârnaţi de porc, slănină şi şuncă afumată.
Ultimele produse îl cam stânjeneau pe Benjamin, dar
producerea şi comercializarea acestora era prea
productivă pentru a fi întreruptă. Benjamin era, de
asemenea, preşedintele consiliului de administraţie al
companiei Goldberg Bros. Şi deţinea şaizeci de procente
din acţiuni. Prezenţa unei armate de douăzeci şi cinci de
mii de bărbaţi flămânzi şi însetaţi în Natal sporise
consumul de bere şi de slănină într-o manieră care
contribuia şi mai mult la stânjeneala lui Benjamin,
pentru că el era un om paşnic. Profiturile uriaşe pe care i
le băgaseră pe gât ostilităţile îl deranjau şi îl încântau
deopotrivă.
Aceleaşi două emoţii le resimţea şi la prezenţa
nepoatei sale în casa lui. Benjamin avea patru fii şi nici
măcar o fiică, dar fratele său Aaron lăsase o fiică pentru
care Benjamin şi-ar fi târguit bucuros toţi cei patru fii.
Nu că băieţii nu se descurcau foarte bine, toţi se
acomodaseră cu afacerea şi

156
făceau treabă bună. Unul dintre ei conducând hotelul
Port Natal, cel mai mare aflându-se la conducerea
fabricii de bere, iar ceilalţi doi îndrumând activitatea de
prelucrare a cărnii. Dar - şi aici Benjamin oftă - dar Ruth!
Era o fată pentru bătrâneţea lui. Se uită la ea peste masa
de stincan1 lustruit la care se servea micul dejun, cu
încrustaţiile ei de argint şi setul excepţional de porţelan
şi oftă din nou.
- Hai, unchiule Ben, nu începe iar. Te rog, spuse
Ruth ungându-şi hotărâtă felia de pâine cu unt.
- Deci tot ce spun este că avem nevoie de el aici.
Este chiar aşa de rău?
- Saúl este avocat.
-Nu este chiar aşa de rău. El este avocat, dar şi noi
âvem nevoie de un avocat. Ce onorarii grase le plătesc
eu celorlalţi schmoks!
- Nu vrea să intre în Companie.
- în regulă. Şţim că nu vrea ajutor. Ştim că nu
vrea ca banii tăi să-i cumpere favoruri. Ştim totul despre
mândria lui, dar aré responsabilităţi. Ar ţrebui să se
gândească deja la tine şi la copil, şi mai puţin la ceea ce
vrea el.
Ruth se încruntă puţin când auzi de copil. Benjamin
observă lucrul acesta, nu existau prea multe lucruri pe
care ei să nu le observe. „Tinerii! Măcar dacă ar asculta.“
Oftă din nou.
-Bine. O lăsăm pentru când vine Saul în permisie,
acceptă el cu greutate.
Ruth, care nu-i pomenise niciodată lui Saul despre
ofertele de angajare venite de la unchiul ei, avu o
viziune de moment despre cum ar fi să locuiască în
Pietermaritzburg -suficient de aproape pentru a se îneca
în valurile de afecţiune ale unchiului Benjamin, prinsă ca
o gâză minusculă în plasa

Copac din Africa de Sud, cu aromă foarte puternică


(n.tr.) .
157

sufocantă ia legăturilor şi a obligaţiilor de familie. îl


fulgeră cu privirea, îngrozită.
- Dacă îi pomeneşti ceva despre asta lui Saul, nu
mai vorbesc cu tine niciodată.
Obrajii îi roşiră splendid, iar în ochi îi jucau flăcări.
Chiar şi coada groasă împletită de păr negru părea să fi
înviat precum coada unei leoaice înfuriate, plesnind când
mişca din cap.
„O, ho, ho! Benjamin îşi acunse încântarea sub
pleoapele lăsate. Ce temperament! Ce femeie! Ar putea
să menţină un bărbat tânăr pentru totdeauna.“
Ruth se ridică brusc de la masă. El observă pentru
prima dată că purta haine de călărie.
- Unde te duci? Ruth, doar nu călăreşti iar astăzi.
- Ba da.
-Copilul!
-Unchiule Ben, de ce n-ai învăţat niciodată să îţi vezi
de treburile tale? spuse ea şi părăsi camera cu paşi mari
şi apăsaţi.
Talia nu i se îngroşase încă din cauza sarcinii şi se
mişca cu o graţie care cânta un dezacord sălbatic pe
corzile sufletului bătrânului.
-Nu ar trebui să o laşi să te trateze aşa, Benjamin,
spuse soţia sa din partea cealaltă a mesei, cu blândeţe,
aşa cum făcea ea totul.
-Ceva o preocupă pe fata asta; Benjamin îşi şterse cu
grijă urmele de ou de pe mustaţă, aşeză şerveţelul pe
masă, se uită la ceasul de aur pe care îl scosese din
vestă şi se ridică. Ceva important. Ia aminte la vorbele
mele.
Era vineri, e ciudat cum ziua de vineri devenise
pivotul în jurul căruia se derula toată săptămâna. Ruth
îşi zori armăsarul de culoarea castanelor, iar el îşi lungi
pasul sub ea, aruncându-se înainte cu atâta putere încât
Ruth trebui să îl mai domolească puţin şi să îl aducă la
un galop uşor.
158

Ajunse mai devreme şi aşteptă nerăbdătoare timp de


zece minute pe aleea străjuită de stejari din spatele
spitalului Greys înainte ca sora medicală să apară şi să
se strecoare, ca un conspirator, prin gardul viu.
- L-ai adus? întrebă Ruth. Fata încuviinţă din cap,
privi iute în jur şi scoase un plic din mantaua ei gri. Ruth
îl schimbă cu o monedă de aur. Strângând moneda în
palmă, asistenta porni înapoi spre gard.
-Aşteaptă, o opri Ruth. Aceasta era singurul ei
contact fizic şi nu voia să îl întrerupă atât de repede.
Cum se simte?
- Totul e acolo, doamnă.
- Ştiu, dar spune-mi cum arată. Ce face şi ce
spune, insistă Ruth.
- O, acum arată bine. S-a plimbat sprijinit de
beţele lui toată săptămâna, ajutat de sălbaticul acela
mare şi negru. In prima zi a căzut şi trebuia să-l fi auzit
înjurând. Dumnezeule! zise asistenta. Râseră amândouă.
E o figură omul ăla. El şi sora s-au certat iarăşi ieri,
când ea a vrut să îl spele. I-a spus că e o târfa
neruşinată. Nu că nu i-ar fi dat ea destule motive. Dar se
putea vedea că era atât de încântată încât s-a dus şi le-a
spus tuturor.
Sporovăi în continuare şi Ruth o ascultă fermecată,
până când zise:
- Şi ştii ce a făcut ieri în timp ce îi schimbam
pansamentul? întrebă asistenta roşind sfioasă. M-a
ciupit de fund!
Ruth simţi un şuvoi fierbinte de furie inundându-i
trupul. îşi dădu seama deodată că fata era drăguţă, într-
o manieră insipidă.
-Şi a spus...
Ruth trebui să îşi stăpânească mâna care ţinea
cravaşa.
- Mulţumesc! Acum trebuie să plec. De obicei
fustele lungi o stânjeneau când încăleca, dar de data
aceasta se trezi în şa fără nici un efort.
- Pe săptămâna viitoare, doamnă?

159

Da, spuse ea şi îşi lovi armăsarul pe umăr. Acesta


plonjă înainte atât de violent încât ea trebui să se ţină
bine de oblâncul şeii. îl călări aşa cum nu mai călărise
vreun cal înainte, mânându-1 cu biciul şi pintenii până
când îi apărură pete întunecate de sudoare pe flancuri şi
stropi din spuma de pe bot îi săreau în spate, peste
umăr. Atunci când ajunse la un loc retras de pe malul
râului Umgeni, departe de oraş, gelozia ei se domolise şi
i se făcuse ruşine de ea însăşi. Slăbi chingile calului şi îl
mângâie puţin înainte de a-1 priponi, la capătul
puterilor, de una dintre sălciile plângătoare, apoi coborî
pe mal în jos până la buşteanul ei preferat de pe
marginea apei.
Se aşeză confortabil şi deschise plicul. Dacă Sean âr
fi ştiut că graficul de temperatură, raportul de progres,
recomandările doctorului şi conţinutul, de zaharoză din
urină . îi erau studiate atât de avid, probabil că ar fi
adăugat şi o ruptură de splină la celelalte afecţiuni ale
sale.
într-un final, Ruth îndoi paginile la loc în plic şi îl
puse în jachetă. Trebuie să arate atât de schimbat fără
barbă! Rămase privind în gol în balta de dedesubt şi i se
păru că faţa lui se formează în apa verde şi se uită la ea..
Atinse suprafaţa cu vârful cizmei de călărie, iar valurile
mici se întinseră şi şterseră imaginea.
Ruth rămase numai cu un sentiment de singurătate.
-Nu trebuie să mă duc la el, şopti ea, întărindu-şi
hotărârea care o ajutase să stea departe de el toate
săptămânile acestea în care ştiuse că era acolo. Atât de
aproape — atât de îngrozitor de aproape.
Privi din nou în apă, cu hotărâre, şi încercă să invoce
chipul soţului ei. Tot ce văzu fu un peşte galben care
plutea liniştit pe fundul nisipos, cu solzii ivindu-se ca
dinţii unei pile de-a lungul întregului corp. Ea aruncă o
piatră în apă, iar peştele dispăru cu o ţâşnitură.
160

Saul. Saul cel mic şi vesel cu faţa lui de maimuţă, care o


făcea să râdă aşa cum râde o mamă de copilul ei. „II
iubesc“, se gândi ea. Şi era adevărat, îl iubea. Dar
dragostea are multe feţe, şi unele au forma munţilor -
înalţi, cu suişuri şi coborâşuri, şi mari. în timp ce altele
au forma norilor -care nu au formă, nu au contur precis,
se lovesc de munte, noi, şi se schimbă şi se
îndepărtează, dar muntele rămâne pe loc, neatins.
Muntele rămâne pentru totdeauna.
- Muntele meu, murmură ea şi îl văzu din nou, atât de
viu, ridicându-se semeţ deasupra ei în furtună. Furtuna,
şopti şi simţi căldura dinăuntrul ei. Iradia din pântecul ei
şi crescu până deveni o nebunie arzătoare pe care nu o
mai putu controla. Alergă înapoi la cal cu fustele
fluturându-i lipite de picioare, iar mâinile îi tremurau pe
curelele chingii.
„Doar o dată, îşi promise. Doar de data asta, zise şi se
urcă disperată în şa. Doar de data asta, jur! şi apoi,
înfrântă: Nu mă pot abţine. Am încercat. O, Doamne, cât
am încercat!“
O agitaţie şi un murmur de comentarii apreciative
venite dinspre paturile înşirate de-a lungul peretelui o
urmară în timp ce traversa veranda spitalului. Dădea
dovadă de o graţie grăbită în modul în care îşi ţinea
fustele adunate într-o singură mână, în bocănitul de
staccato al cizmelor ei ascuţite la vârf pe podeaua de
ciment şi în legănatul şoldurilor. Scânteia din ochii ei şi
împingerea spre înainte a sânilor sub jacheta de
culoarea vinului trădau o nerăbdare nestăvilită. Cursa
sălbatică care o adusese aici îi îmbujorase obrajii şi îi
revărsase părul negru şi strălucitor în jos pe tâmple şi
pe frunte.
Bărbaţii aceia bolnavi şi singuri reacţionară de parcă
ar fi trecut pe lângă ei o zeiţă, încântaţi de frumuseţea
ei, dar întristaţi pentru că era de neatins. Ea nu îi
observă; nu simţi privirile lor flămânde şi nu auzi şoapta
dureroasă a vocilor lor - pentru că îl văzuse pe Sean.

161

Traversa încet peluzele spre verandă, folosind stângaci


băţul pentru a echilibra târâitul piciorului. Ochii îi erau
trişti şi se încrunta adâncit în gânduri. Când văzu cât de
slăbit îi era trupul, lui Ruth i se opri respiraţia. Nu şi-l
amintea atât de înalt, cu umerii uscaţi şi laţi ca bara
transversală a unei spânzurători. Niciodată până atunci
nu mai văzuse împingerea osoasă în faţă a liniei
maxilarului lui şi nici netezimea palidă a pielii lui, uşor
albăstrită de o barbă proaspăt bărbierită. Dar îşi aminti
ochii marcaţi de sprâncene negre şi bogate şi nasul lui
mare de deasupra gurii mari şi senzuale.
Când ajunse la marginea peluzei, Sean se opri cu
picioarele desfăcute, îşi fixă vârful băţului între ele cu
ambele mâini încleştate pe capătul acestuia, şi îşi ridică
ochii şi se uită la ea.
Nici unul din ei nu se mişcă timp de multe secunde. El
stătea sprijinindu-se în băţ, cu umerii aduşi şi bărbia
ridicată în timp ce o fixa cu privirea. Ea în umbra
verandei, ţinându-şi fustele într-o mână - dar cu cealaltă
la gât, încercând să domolească cu degetele emoţiile pe
care le simţea zbătându-se acolo.
Treptat, umerii lui se îndreptară până când se ridică
semeţ. Aruncă băţul deoparte şi întinse braţele deschise
spre ea.
Dintr-odată ea se trezi alergând pe peluza verde şi
netedă. în braţele lui, tremurând într-o intensitate mută,
în timp ce el o strângea la piept.
Cu ambele braţe prinse în jurul mijlocului lui şi cu
faţa lipită de pieptul lui, Ruth îi putea simţi mirosul de
bărbat şi muşchii tari ai braţelor când o cuprinse - şi ştiu
că era în siguranţă. Atâta timp cât rămânea aşa - nimic,
nimeni nu o putea atinge.

24
Pe panta muntelui cu vârful plat ca o masă care domină
oraşul Pietermaritzburg se află un luminiş ascuns între
salcâmi. Este un loc secret unde chiar şi micile şi
timidele căprioare ies să pască la lumina zilei. Intr-o zi
liniştită poţi auzi pocnetul slab al biciurilor căruţelor
care trec pe drumul de dedesubt sau, mai departe,
fluieratul unui tren cu aburi. Dar acestea sunt singurele
lucruri care deranjează acest loc sălbatic.
Un fluture traversă luminişul cu zbor ezitant, ieşi din
lumina soarelui şi intră în umbra bălţată şi mişcătoare
de-a lungul marginii, iar apoi se aşeză.
- Ăsta-i semn de noroc, murmură Sean leneş şi
Ruth ridică capul de pe pledul pe care stăteau.
Fluturele îşi mişcă aripile, bătându-le uşor, iar
semnele verzi şi galbene irizate de pe ele străluciră în
raza de soare care îşi croi drum prin acoperişul de frunze
de deasupra lor şi căzu asupra lui ca lumina unui
reflector.
- Gâdilă, spuse ea şi insecta traversă, asemenea
unei bijuterii vii, câmpia albă şi netedă a abdomenului
ei.
Ajunse la buric şi se opri. Apoi, lujerul micuţ al limbii
lui se descolăci şi atinse pata mică de umezeală pe care
actul lor de dragoste o lăsase pe pielea ei.

163

- A venit să binecuvânteze copilul.


Fluturele ocoli scobitura adâncă şi fină şi îşi continuă
drumul în jos.
- Nu crezi că este puţin cam îndrăzneţ? Nu trebuie
să binecuvânteze chiar tot, nu? întrebă Ruth.
- Cu siguranţă pare să ştie drumul, admise Sean.
Fluturele găsi drumul spre sud blocat de o pădure de
bucle negre, aşa că se întoarse cu greutate şi porni din
nou spre nord, pe urmele lui de mai înainte. Făcu din
nou un ocol în jurul buricului şi apoi se îndreptă cu
precizie spre trecătoarea dintre sânii ei.
-Ţine-o drept înainte, amice, îl avertiză Sean, dar
acesta se întoarse brusc şi escaladă panta abruptă până
când, într-un final, se opri triumfător pe vârf.
Sean îi privi aripile vibrând, arzând în splendoarea lui
orientală pe sfârcul ei, şi se simţi din nou excitat.
- Ruth, o chemă el cu vocea răguşită.
Ea îşi întoarse capul şi privi în ochii lui.
- Pleacă, fluturaşule, spuse şi îi făcu vânt de pe sân.
Mai târziu, după ce dormiră puţin, Ruth îl trezi şi stă-
tură faţă în faţă pe pled, cu coşuleţul cu mâncare
desfăcut între ei.
în timp ce Sean destupa sticla cu vin, ea se aplecă
deasupra coşului cu dăruirea unei preotese care
pregăteşte un sacrificiu. El o privi rupând chiflele în
două şi umplându-le cu unt galben şi sărat, apoi
deschizând borcanele de fasole în sos, ceapă şi sfeclă
murată. O salată tânără foşni când ea îi culese frunzele
într-un castron de lemn şi turnă sos peste ele.
Părul lui Ruth, desfăcut din coada împletită, i se
sparse ca un val negru pe marmura umerilor,
ondulându-se şi legă-nându-se cu fiecare mişcare a
trupului ei. Ea şi-l înlătură de pe frunte cu dosul palmei,
apoi se uită la el şi zâmbi.

164

— Nu te holba. Nu e frumos, zise, luă paharul pe


care i-l oferi Sean şi sorbi din vinul galben şi răcoros, îl
aşeză lângă ea şi continuă să dezmembreze puiul gras.
Prefâcându-se că ignoră privirea lui fixată asupra
corpului ei, începu să cânte cu voce dulce cântecul de
dragoste pe care îl cântase în noaptea furtunii, iar sânii
ei se iţeau timid la el prin perdeaua neagră a părului ei.
Ruth îşi şterse cu grijă degetele pe un şervet de in,
luă din nou paharul de vin şi se aplecă înainte cu coatele
pe genunchi, întorcându-i privirea cercetătoare cu tot
atâta francheţe.
— Mănâncă, spuse ea.
— Şi tu?
— Imediat. Vreau să te privesc.
Lui îi era foame.
— Mănânci aşa cum faci dragoste, ca şi cum ai muri
mâine.
— Nu vreau să risc.
— Eşti acoperit de cicatrici, ca un motan bătrân
care se bate prea mult, zise ea întinzându-se şi
atingându-i pieptul cu un deget.
— Aici ce s-a întâmplat?
— Leopard.
Ea îi atinse braţul.
— Şi acolo?
— Cuţit.
— Şi acolo?
încheietura mâinii.
— Armă de vânătoare explodată.
Ea îşi coborî mâna şi îi mângâie cicatricea proaspătă
şi vineţie care i se încolăcea pe picior ca o viţă grotcscă
şi parazitară.
- Pe asta o ştiu, şopti ea cu ochii trişti când o atinse.
Vorbi repede, pentru a-i schimba starea de spirit.

165

-Acum e rândul meu să pun întrebări.


Se întinse şi îşi aşeză mâna deschisă pe abdomenul ei,
acolo unde o ridicătură abia vizibilă i se aduna caldă în
palmă.
- Ce s.-a întâmplat acolo? întrebă el, iar ea chicoti
înainte de a-i răspunde:
- Armă explodată. Sau poate un tun?
După ce reîmpachetă coşul, Ruth îngenunche lângă el.
El stătea întins pe spate cu un trâbuc lung şi negru între
dinţi.
- Ţi-a ajuns? îl întrebă ea.
- Dumnezeule, da, răspunse el şi oftă fericit.
- Ei bine, mie nu. Se aplecă deasupra lui; îi luă
trabucul din gură şi îl aruncă în rugii de mure.
O briză uşoară coborî de pe munte cu primul semn de
înserare pe cer şi făcu să foşnească frunzele de
deasupra lor. Firele fine de păr de pe antebraţele ei se
ridicară, fiecare pe vârful lui minuscul de piele de găină,
iar sfarcurile îi ieşiră în afară proeminente şi tari.
-Trebuie să nu întârzii la spital chiar din prima zi,în
care te-au lăsat să ieşi, zise ea rostogolindu-se de lângă
el şi luându-şi hainele.
-Matroana mă va spânzura, mă va îneca şi mă va
tranşa, încuviinţă el.
Se îmbrăcară repede, iar ea era deodată departe de ei.
Tot râsul îi dispăruse din voce, iar faţa îi era rece şi
lipsită de expresie.
El se ridică în spatele ei pentru a-i prinde corsetul. Ura
să închidă ca într-o cuşcă trupul acela frumos şi era pe
punctul de a o spune.
- Mâine vine Saul. Are permisie o lună.
Vocea ei era aspră. Mâinile lui se opriră şi rămaseră
aşa, nemişcate. Era prima dată când unul din ei făcea
referire la

166

Saul din dimineaţa aceea petrecută cu o lună în urmă


când ea venise la spital.
— De ce nu mi-ai spus mai devreme?
Şi vocea lui era aspră.
Ea nu se întoarse spre el, ci rămase cu privirea aţintită
în gol dincolo de luminiş, spre dealurile îndepărtate de
dincolo de oraş.
— Nu am vrut să stric ziua de azi.
— Trebuie să decidem ce-o să-i spunem.
— Nu avem ce să-i spunem, răspunse ea sec.
— Dar ce-o să facem?
Vocea lui era acum urâtă din cauza amestecului de
teamă şi de vinovăţie.
Ea se întoarse încet, iar faţa îi era în continuare rece
şi lipsită de expresie.
— Să facem, Sean? N-o să facem nimic. Absolut
nimic.
— Dar tu eşti a mea! protestă el.
— Nu, răspunse Ruth.
— Copilul... E al meu!
La auzul cuvintelor lui, ochii ei se îngustară şi linia
dulce a buzelor se întări de furie.
— Nu, lua-te-ar naiba, nu e! Nu-i al tău, chiar dacă
tu i-ai dat viaţă, se răsti ea la el. Era prima dată când îşi
revărsa nervii asupra lui.
Asta îl sperie pe Sean.
— Copilul îi aparţine lui Saul şi eu îi aparţin lui Saul.
Nu îţi datorăm nimic.
El se uită fix la ea.
— Doar nu crezi asta, spuse şi furia ei se domoli.
Sean încercă repede să îşi fructifice avantajul.
— O să plecăm împreună.
— Vrei să spui să fugim. Să ne furişăm ca doi hoţi.
Şi ce-am lua cu noi, Sean? Fericirea unui om care ne
iubeşte şi are încredere in noi. Asta, şi vina noastră. Nu
m-ai ierta

167

niciodată, şi nici eu pe tine. Chiar acum, când stăm de


vorbă, nu te poţi uita în ochii meii Deja ai început să mă
urăşti puţin.
-Nu! Nu!
- Iar eu te-aş urî, şopti ea. Cheamă-mi calul, te rog.
- Nu-1 iubeşti, îi scăpă lui acuzaţia chinuită, dar fu
ca şi cum nu ar fi vorbit deloc.
Ea continuă să se îmbrace.
-Va vrea să te vadă. Jumătate din fiecare scrisoare pe
care mi-o trimite este despre tine. I-am spus că te-am
vizitat la spital.
- 0 să-i spun, strigă Sean. O să-i spun tot!
-Nu, n-o să-i spui, îi răspunse ea calm. Nu l-ai salvat
la Colenso ca să-l distrugi acum. L-ai distruge... pe el şi
ne-ai distruge pe noi. Te rog, cheama-mi calul.
Sean fluieră şi rămaseră aşa, împreună, fără a se
atinge, fără a vorbi, fără a se uita unul la celălalt. Până
când apăru Mbejane dintre arbuştii de sub luminiş,
trăgând caii după el.
Sean o ridică în şa.
- Când? întrebă el aproape şoptit.
- Poate niciodată, răspunse ea şi întoarse calul. Nu
se uită înapoi, aşa că Sean nu văzu lacrimile care îi
curgeau pe faţă. Zgomotul surd al copitelor îi îneca
suspinele şi ea îşi ţinea spatele şi umerii ţepeni pentru
ca el să nu îşi dea seama.

25

Consiliul de Război se termină cu mult după lăsarea


întunericului, iar când comandanţii lui încălecară şi
porniră către taberele lor dintre dealuri, Jan Paulus
rămase singur lângă foc.
Era obosit, ca şi cum creierul său ar fi fost trupul rece
şi moale al unei caracatiţe ale cărei tentacule se
întindeau spre fiecare extremitate a corpului său. Se
simţea singur. Acum, când conducea cinci mii de oameni,
se simţea mai singur decât fusese vreodată în
solitudinea vastă a stepei.
Din cauza singurătăţii şi a tovărăşiei pe care i-o
oferise în toţi aceşti ultimi douăzeci de ani, gândurile
sale se întoarseră spre Henrietta, iar el zâmbi în
întuneric şi simţi cum dorul îi toceşte ascuţimea
hotărârii.
„Mi-ar plăcea să mă întorc la fermă, doar pentru o
săptămână. Doar să văd că sunt bine cu toţii. Aş vrea să
le citesc din Biblie şi să privesc feţele copiilor în lumina
lămpii. Mi-ar plăcea să stau pe prispă împreună cu fiii
mei şi să ascult vocile Henriettei şi ale fetelor în timp ce
trebăluiesc în bucătărie. Mi-ar plăcea să...“
Brusc, se ridică de lângă foc. Da, ţi-ar plăcea una şi
alta! Du-te, atunci! Dă-ţi singur permisia pe care ai
refuzat-o multor altora. îşi încleştă fălcile, muşcând din
ţeava

169
pipei. „Sau, altfel, stai aici şi visează ca o babă în timp
ce douăzeci şi cinci de mii de britanici se revarsă asupra
ţa de peste râu.“
Părăsi laager-ul cu paşi apăsaţi şi se îndreptă spre
creastă, cu pământul sărindu-i de sub tălpi în urma sa.
„Mâine, se gândi. Mâine.“
Dumnezeu s-a îndurat de noi şi i-a făcut să nu atace
creasta acum două zile, când aveam doar trei sute de
oameni pentru a o apăra. Acum am cinci mii la douăzeci
şi cinci, aşa că lasă-i să vină!
De îndată ce ajunse în vârf, valea Ţugelei se întinse
înaintea ochilor săi îndulcită de lumina lunii astfel încât
râul părea o rană neagră în inima ţinutului. Se încruntă
la vederea câmpului cu focuri de bivuac care se aflau de-
o parte şi de alta a râului, de la ferma Trichardts.
„Au traversat. Să mă ierte Dumnezeu că a trebuit să
îi las să traverseze, dar nu puteam să le ies în
întâmpinare şi să îi ţin pe loc cu trei sute de oameni.
Două zile am aşteptat în agonie ca trupele mele să
acopere cei treizeci de kilometri de la Colenso. Două zile
în care tunul, s-a împotmolit în noroi. Două zile în care
le-am privit cavaleria şi infanteriştii, şi căruţele
traversând apa şi nu i-am putut opri.
Acum ei sunt pregătiţi. Mâine vor urca la noi. Vor
veni pe aici, e o nebunie să încerce orice alt loc; o
prostie mult mai mare decât au demonstrat până acum.
Nu pot să încerce prin partea dreaptă, pentru că
trebuie să traverseze frontul nostru pentru a ajunge
acolo. Cu foarte puţin adăpost şi cu râul încercuindu-i,
şi-ar expune flancul de la două mii de metri. Nu, nu pot
încerca partea dreaptă -nici măcar Buller n-ar încerca
partea dreaptă.“
întoarse încet capul şi privi în stânga, acolo unde
vârfurile înalte se ridicau perpendicular din înălţimi. De
la sol formaţiunea se asemăna cu spinarea unui peşte
uriaş. Jan Paulus stătea pe capul lui, pe panta relativ
lină a Tabanyamei - dar în stânga sa se înălţa aripioara
dorsală a peştelui. Aceasta
170

era o serie de vârfuri - Vaalkrans, Brakfontein, Twin


Peaks, Conical Hill şi, cel mai înalt şi mai impunător
dintre toate, Spion Kop.
Simţi încă o dată înţepătura supărătoare a îndoielii.
Cu siguranţă că nimeni, nici măcar Buller, nu ar arunca o
armată împotriva acelei fortăreţe naturale. Ar fi tot atât
de lipsit de sens ca şi marea spărgându-şi valurile de o
linie de stânci de granit. Şi totuşi, îndoiala rămase.
Poate Buller, infanteristul acela previzibil, Buller,
care părea dedicat în întregime teoriei atacului frontal,
poate de data asta va şti că pantele Tabanyamei erau
mult prea logic singurul punct prin care putea să treacă.
Poate va şti că întreaga armată bură îl aştepta acolo, cu
toate tunurile ei. Poate va ghici că fiecare vârf din
flancul din stânga era păzit de doar douăzeci de burgheri
- că Jan Paulus nu îndrăznise să îşi împrăştie linia atât
de mult şi riscase totul pe Tabanyama..
Jan Paulus oftă. Vremea îndoielii trecuse deja. Făcuse
o alegere iar mâine vor şti. Mâine, van more.
Se întoarse cu greutate şi începu să coboare spre
laager. Luna răsărea din spatele masivului întunecat
Spion Kop, iar umbra ei atinse poteca. Pietre libere i se
rostogolirii sub tălpi. Jan Paulus se împiedică şi aproape
căzu.
- Wies Daar? întrebarea veni dintr-un afloriment de
granit de lângă drum.
- Un prieten.
Jan Paulus putea acum să-l vadă pe stăpânul vocii,
stătea nsprijinit de piatră şi ţinea un Mauser jos, peste
şolduri.
- Spune-mi, din ce comando eşti?
- Comandoul Wynberger condus de Leroux.
- Aşa! îl cunoşti pe Leroux?
-Da.
Ce culoare are barba lui? - -Roşie, roşie ca
flăcările iadului.
Santinela râse.

171

- Spune-i lui Oom Paul din partea mea că o să-i fac


un nod în ea data viitoare când îl văd.
-Ar fi bine să te bărbiereşti înainte de a încerca. S-ar
putea să facă acelaşi lucru cu tine, îl avertiză Jan Paulus.
- Eşti prietenul lui?. ,
-Şi rudă cu el.
-Atunci să te ia naiba şi pe tine, râse din nou
santinela Vrei să bei o cafea cu noi?
Era ocazia ideală pentru Jan Paulus dé a sé
amesteca printre oamenii săi şi a le cântări starea de
spirit pentru a doua zi.
- Dankie, acceptă el invitaţia.
- Bine. Santinela se îndreptă şi Jan Paulus văzu
că era un bărbat masiv, care părea şi mai înalt din cauza
pălăriei cu boruri largi pe care o purta. Karl, a mai rămas
cafea în oală? strigă el apoi; în întunericul de dincolo de
stânci, şi i se răspunse imediat.
- Pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să urli?
Suntem pe un câmp de bătălie, nu la o întrunire politică.
-Şi britanicii sunt la fel de zgomotoşi. I-am auzit
toată noaptea.
-Britanicii sunt nişte,proşti. Trebuie să fii şi tu la
fel ?
- Pentru tine, numai pentru tine. Santinela coborî
vocea până la o şoaptă de mormânt, apoi urlă din nou,
brusc:
- Dar ce se aude cu nenorocita aia de cafea?
„Ăstuia nu-i lipseşte curajul, îşi spuse Jan Pauliis
zâmbind pentru sine în timp cé bărbatul, încă chicotind
vesel, îi apucă cu un braţ pe după umeri şi îl conduse la
focul dintre stânci. Trei burgheri stăteau pe viné în jurul
acestuia, cü pături strânse peste umeri. Când santinela
şi Jan Paulus se apropiará, aceştia stăteau de vorbă.
- Luna va coborî în jumătate de oră, spuse unul
dintre ei.
-Ja. Nu voi fi fericit să o văd cum dispare. Dacă
britanicii plănuiesc un atac de noapte, atunci vor veni
protejaţi de întunericul lunii.

172

- Cine e cu tine? întrebă Karl în timp ce se


apropiară de foc.
- Un prieten, răspunse santinela.
- Din ce comando?
-Wynberger, răspuse Jan Paulus, iar Karl dădu din
cap în semn de încuviinţare şi ridică de pe foc ibricul de
cafea emailat.
- Deci, eşti cu Oom Paul. Şi care crede el că sunt
şansele noastre pentru mâine?
- Aceleaşi ca ale unui om cu un singur glonţ rămas
pe ţeavă şi cu un bivol apropiindu-se de el în viteză
maximă.
- Şi asta îl îngrijorează?
- Numai un nebun nu se îngrijorează. Lui Oom
Paul îi e frică. Dar încearcă să nu o arate, de teamă că se
va răspândi printre oameni ca difteria albă, răspunse Jan
Paulus acceptând cana de cafea şi aşezându-se lângă o
stâncă ferită de lumina focului, pentru ca ei să nu îi
recunoască faţa şi culoarea bărbii.
- O arată sau nu, mormăi santinela în timp ce îşi
umplea cana, eu cred că şi-ar da un ochi să fie înapoi la
ferma Wynberg, cu nevasta lângă el în pat.
Jan Paulus simţi un licăr de furie în stomac şi
răspunse pe o voce aspră:
- Crezi că e un laş?
- Cred că mai degrabă aş sta pe un deal la doi
kilometri depărtare de luptă şi i-aş trimite pe alţii să
moară, chicoti din nou santinela, dar se simţea o notă
batjocoritoare în tonul său.
- L-am auzit jurând că mâine va fi pe front, acolo
unde va fi lupta mai crâncenă, mârâi Jan Paulus.
- O, aşa a spus? Ca să luptăm mai veseli? Dar
când puştile Lee-Metford îţi vor sfâşia burta, cum vei şti
atunci unde este Oom Paul?

173

Ţi-am spus că suntem rude. Când îl insulţi pe el, mă


insulţi pe mine. Furia îl invadă pe Jan Paulus, şi vocea îi
era acum răguşită.
- Bine, se ridică repede santinela. Hai să o
rezolvăm acum.
- Potoliţi-vă, proştilor, spuse Karl pe un ton iritat.
Păstraţi-vă furia pentru englezi, şi apoi adăugă, mai
blând: Cu toţii suntem neliniştiţi, ştiind ce va aduce ziua
de mâine, încetaţi cu cearta!
-Are dreptate, fu de acord Jan Paulus, cu vocea încă
înăbuşită de furie. Dar când ne întâlnim din nou...
- Cum ai să mă recunoşti? întrebă santinela.
-Poftim! Jan Paulus îşi smulse pălăria cu boruri largi
de pe cap şi o aruncă lâ picioarele bărbatului. Poartă
ăsta şi dă-mi-o pe a ta în schimb.
Santinela rămase contrariată.
- De ce?
-Atunci, dacă vine un om la mine şi spune: „îmi porţi
pălăria“, va spune de fapt: „Jan Paulus Leroux este un
laş!“
Santinela zâmbi arătându-şi dinţii , sclipitori în
lumina focului, apoi îşi trânti pălăria neagră în poala lui
Jan Paulus şi se ridică să ia de jos pălăria acestuia. Exact
în acel moment, auziră focul puştilor, purtat de vânt,
moale, firav ca pocnetul ramurilor uscate.
- Mausere! strigă Karl şi sări în picioare, aruncând
ibricul cât colo.
- Spre stânga, mârâi Jan Paulus îndurerat. O,
Doamne, ajută-ne! Au pătruns pe partea stângă.
Corul de focuri de puşcă crescu, umflându-se
repede; iar acum, amestecat cu pârâitul mauserelor, se
puteau auzi pocnetele înfundate ale puştilor Lee-
Medford.
- Spion Kop! Sunt pe Spion Kop, strigă Jan Paulus
şi o luă la fugă, aruncându-se pe cărare înspre laager, cu
pălăria neagră îndesată pe urechi.

26

în dimineaţa aceea ceaţa se lăsase greu pe vârful lui


Spion Kop, transformând zorii într-o lumină lichidă,
periată. Ceva uşor şi nedefinit care se învârtea în jurul
lor şi condensa în stropi minusculi pe metalul puştilor.
Colonelul John Acheson lua micul dejun, constând în
sendvişuri cu şuncă unse generos cu sos Gentleman’s
Relish. Stătea pe un bolovan cu pelerina uniformei
aruncată pe umeri, mestecând morocănos.
- Niciun semn de la prietenul nostru bur, anunţă
vesel căpitanul de lângă el.
Acheson se uită încruntat la şanţul superficial care
fusese hârşâiţ în solul bolovănos şi care era acum plin
până la refuz cu oameni aflaţi în toate atitudinile de
relaxare posibile.
- Tranşeea aia nu este destul de adâncă.
- Ştiu, domnule. Dar nu putem face nimic în
legătură cu asta. Am ajuns la stratul de rocă şi ar fi
nevoie de o căruţă de dinamită pentru a-1 putea adânci
cu câţiva centimetri.
Căpitanul alese un sendviş şi răsturnă sticla de sos
deasupra.
- Oricum, tot focul inamic va veni de dedesubt şi va fi
acoperit de parapete.

175

De-alungul marginii din faţă a tranşeei fuseseră


adunate şi puse una peste alta bucăţi de pământ şi
pietre, până la o înălţime de jumătate de metru. Un
adăpost jalnic pentru două mii de oameni.
- Ai mai fost pe muntele ăsta? întrebă Acheson
politicos.
- Nu, domnule. Bineînţeles că nu.
- Atunci, de ce eşti atât de sigur de cum este
ţinutul? Nu poţi vedea nimic în ceaţa asta.
- Ei bine, domnule, noi suntem pe vârf, şi este cel
mai înalt... dar Acheson îl întrerupse iritat:
-Unde naiba sunt cercetaşii ăia afurisiţi? N-au ajuns
încă? Sări în picioare şi, cu pelerina răsucindu-se în jurul
lui, porni de-a lungul tranşeei cu paşi lărgi.
-Hei, oameni buni! Nu puteţi înălţa parapetul mai
mult acolo?
Câţiva soldaţi care se aflau la picioarele sale se
ridicară şi începură să mai adune pietre, fără tragere de
inimă. Erau epuizaţi de căţărarea lungă din timpul nopţii
şi de ambuscada care îndepărtase garnizoana bură de pe
munte, iar Acheson îi auzi murmurând înăbuşit în
spatele lui când se îndepărtă.
-Acheson! Din ceaţa din faţa sa apăru silueta
generalului Woodgate, urmat îndeaproape de ofiţerii de
comandă.
Acheson se grăbi să îi iasă în întâmpinare.
- Domnule!
- Oamenii tăi sunt la adăpost în tranşee?
-Atât cât se poate.
- Bine. Ce ştii despre inamic? S-au întors cercetaşii?
-Nu. Sunt încă acolo, în ceaţă, spuse Acheson şi arătă
cu degetul înspre valurile fumurii care le reduceau raza
vizuală la cincisprezece metri.
- Ei bine, ar trebui să putem să rezistăm până când
primim întăriri. Anunţă-mă în momentul în care...

176

în ceaţa din spatele lor se auzi mişcare şi Woodgate se


opri.
- Ce este?
- Cercetaşii mei, domnule.
Saul Friedman îşi începu raportul de la şase metri.
Când apăru grăbit din ceaţă, chipul îi era muncit de
agitaţie.
- E creasta falsă! Suntem pe creasta falsă.
Adevăratul vârf se află la două sute de metri mai în faţă
şi este o ridicătură de pământ în flancul nostru drept, ca
o măgură mică acoperită de aloe, care bate în lungime
întreaga noastră poziţie. Sunt buri peste tot. Nenorocitul
ăsta de munte este plin ochi de ei.
- Pe bunul Dumnezeu, omule! Eşti sigur?
- Colonele Acheson, se răsti Woodgate, întoarceţi
flancul drept spre măgură, iar în timp ce Acheson se
îndepărta, adăugă şoptit:
-Dacă ai timp! şi simţi răsucirea agitată a cetii
măturate de vânt.

27

Jan Paulus stătea în picioare lângă poneiul său. Ceaţa îi


înrourase barba şi îi dăduse o strălucire de aur roşu. Pe
umeri purta cartuşiere grele pline de muniţii, iar puşca
Mau-ser părea o jucărie de copil în mâinile lui uriaşe şi
păroase. Cu maxilarul împins în faţă, gânditor, în timp ce
îşi trecea în revistă instrucţiunile. Toată noaptea îşi
alergase poneiul de la un laager la altul, toată noaptea
uriaşe şi trăsese de soldaţi şi îi condusese în sus pe
pantele lui Spion Kop. Iar acum muntele murmura şi
vuia de cinci mii de burgheri în aşteptare, iar la un arc
de 120 de grade în spatele acestuia stăteau tunurile
sale. De la Green Hill în partea de nord-vest până la
pantele opuse ale lui Twin Peaks în est, tunarii săi
stăteau ghemuiţi lângă puştile Creusot şi lângă
mitralierele Nordenfeldt, gata să ţintească spre vârful lui
Spion Kop.
„Totul este gata, iar acum trebuie să câştig dreptul de
a purta pălăria asta.“ Zâmbi şi îşi trase homburg-ul mai
bine pe urechi.
- Hennie, du-mi calul înapoi în laager.
Băiatul se îndepărtă, iar el începu urcuşul pe ultima
pantă spre vârf. Pe măsură ce înainta, lumina devenea
tot mai puternică, iar burgherii aflaţi între stânci
recunoscură flacăra aprinsă a bărbii lui.

178
- Gdeie Jag, Oom Paul!
- Kom saam om die Rooi Nekke te skiet, strigară
cei doi burgheri care alergară să îl întâmpine.
- Oom Paul, tocmai ce am fost la Aloe Knoll. Nu e
nici picior de englez pe el!
-Eşti sigur?
Părea un dar prea generos din partea sorţii.
-Ja, omule. Simt cu toţii pe partea din spate a
muntelui. I-am auzit săpând şi vorbind acolo.
- Voi ce comandosanteti? întrebă Jan Paulus pe
oamenii adunaţi în jurul lui în ceaţă.
- Comandoul Carolina, îi răspunseră vocile.
-Haideţi! ordonă Jan Paulus. Veniţi cu toţii. Mergem
pe Aloe Knoll.
îl urmară înconjurând vârful, cu fâşâitul a sute de
picioare prin iarbă, grăbindu-se aţât de tare încât
scoteau aburi de respiraţie în aerul umed. Până când
movila întunecată a lui Aloe Knoll şe cocoşă brusc în faţa
lor, iar ei se împrăştiară deasupra acesteia şi dispărură
printre stânci şi crăpături ca o coloană de furnici care se
întorc la muşuroi.
Stând întins pe burtă, Jan Paulus îşi aprinse pipa şi
îndesă tutunul strălucind cu degetul mare, trase fumul în
gură şi privi prin perdeaua albă şi solidă de ceaţă. în
liniştea sinistră care se lăsase peste munte, stomacul îi
chiorăi tare şi îi aduse aminte că nu mai mâncase de la
prânzul zilei precedente. Avea un baton de biltong în
buzunarul hainei.
„Leii vânează mai bine cu stomacul gol“, cugetă el şi
mai trase o dată din pipă.
- Se înteţeşte vântul, şopti o voce de lângă el şi îi
auzi şuierarea tot mai tare printre frunzele de aloe de
deasupra capului. Plantele de aloe se ridicau la înălţimea
unui om, ca nişte candelabre verzi cu mai multe capete
înmuiate în roşu şi auriu, dând uşor din cap în vântul
dimineţii.

179
Jan Paulus îl simţi stârnind adânc în pieptui sau
amestecul acela de teamă şi de înviorare care îi alunga
oboseala.
- Iată că începe. îşi goli pipa, o îndesă încă
fierbinte în buzunar şi îşi ridică puşca de pe piatra din
faţa lui.
în mod spectaculos, ca şi când ar fi dezvelit un
monument, vântul înlătură ceaţa. Sub cerul de un
albastru de cobalt, vârful rotunjit al lui Spion Kop se
înălţa brun-auriu în lumina soarelui de dimineaţă. De-a
lungul lui era tăiată o cicatrice neregulată de pământ
roşu, lungă de cinci sute de metri.
- Almagtig! icni Jan Paulus. Acum i-am prins.
Deasupra parapetului neterminat al tranşeei, ca nişte
păsări pe un gard, atât de aproape încât putea să le
vadă cureluşele de sub bărbie şi nasturele de pe fiecare
dintre ele, căştile de culoare kaki-deschis contrastau clar
cu pământul şi iarba mai închise la culoare. Iar dincolo
de tranşee, expuşi din cap până în picioare, stând la
vedere sau înaintând alene cu muniţii şi sticle cu apă,
erau sute de soldaţi englezi.
Liniştea persistă secunde lungi, ca şi cum burgherii
care priveau pe deasupra puştilor la această ţintă
incredibilă nu se puteau hotărî să apese trăgacele pe
care li se odihneau degetele. Englezii erau prea aproape,
prea vulnerabili. O reticenţă universală menţinu puştile
tăcute.
-Trageţi! urlă Jan Paulus. Skiei,Kerels, Skiet, şi vocea
îi ajunse până la englezii din spatele tranşeelor. Văzu
cum orice mişcare din rândurile lor îricetează paralizată,
cum feţe albe se întorc să privească în direcţia lui şi ţinti
atent spre pieptul unuia dintre ei. Reculul puştii îi zgudui
umărul şi bărbatul căzu în iarbă.
Acea unică împuşcătură rupse vraja. Focurile
începură să pocnească isteric la unison, iar friza de
siluete kaki din tranşee explodă într-o mişcare violentă
când gloanţele începură să şfichiuie aerul printre ei. La
distanţa aceea Jan Paulus putea avea încredere că
majoritatea burgherilor săi pot să
180

doboare patru din cinci gazele în alergare. în cele câteva


secunde care le fură necesare englezilor pentru a plonja
în tranşee, cel puţin cincizeci dintre ei se prăbuşiseră
morţi sau răniţi şi zăceau acum împrăştiaţi pe pământul
roşu.
Nu se mai vedeau decât căştile şi capetele pe
deasupra parapetului, iar acestea erau greu de ochit
pentru că erau tot timpul în mişcare. Se fereau şi se
strecurau, şi se zdruncinau în timp ce oamenii lui
Woodgate trăgeau şi reîncărcau, şi o mie şapte sute de
puşti Lee-Medford îşi alăturară vocile acestui infern.
Atunci, primul obuz, tras dintr-un tun de pe câmp spre
panta opusă a lui Conical Hill, ţipă pe deasupra capetelor
burgherilor şi explodă într-un şuvoi de fum şi praf roşu
la un metru şi jumătate în faţa tranşeei engleze. Un
moment de răgaz în timp ce echipa heliografului lui Jan
Paulus de sub vârf semnaliză corecţia de lungime a
şarjei către baterie şi următorul obuz explodă în spatele
tranşeei; încă un moment de răgaz, şi cel de-al treilea
căzu în tranşee. Un corp omenesc fu aruncat în sus, cu
picioarele şi braţele învârtindu-se ca spiţele unei roţi de
căruţă. Când se risipi praful, se văzu o gaură în parapet,
pe care şapte oameni încercau cu disperare să o astupe
cu pietre.
Toate tunurile bure deschiseră focul deodată. Ţipătul
constant al obuzelor mari era punctat de răpăitul
răutăcios al tunurilor cu tir rapid. Şi ceaţa acoperi încă o
dată vârful, de data aceasta o ceaţă subţire şi trândavă
de praf şi aburi de lidită care dilua lumina soarelui şi
înfunda nările şi ochii, şi gurile bărbaţilor pentru care
începuse o zi lungă, lungă de tot.

28

Locotenent-colonelul Garrick Courtney se simţea


supărător de incomod. Era foarte cald la soare.
Transpiraţia îi aluneca în jos pe sub tunică umezindu-i
ciotul piciorului, astfel încât acesta îi era deja iritat de
frecare. Binoclul său intensifica lumina în timp ce privea
peste râul Tugela spre cocoaşa masivă a muntelui aflat
la şase kilometri depărtare. Strălucirea îi ascuţi durerea
din spatele ochilor, care era o amintire a beţiei din seara
precedentă.
- Woodgate pare să se ţină bine. întăririle ar trebui să
ajungă la el destul de curând.
Sir Redvers Buller păru satisfăcut şi nici un alt ofiţer
din statul lui major nu avu altceva de comentat. Stăteau
cu toţii impasibili şi priveau prin binocluri la vârful care
era uşor înceţoşat de praful şi fumul bătăliei.
Garrick încurca încă o dată liniile dubioase de
autoritate pe care le stabilise Buller pentru atacul
asupra lui Spion Kop. Comandantul asaltului era
generalul Woodgate, care „se ţinea foarte bine“ pe vârf,
dar el nu îi raporta lui Buller, ci generalului Charles
Warren, care îşi avea cartierul general dincolo de
Trichardts Drift, pe unde traversase coloana. Warren îi
raporta, la rândul său, lui Buller, care se afla retras

182

mult în spatele râului, stând pe un deal mic şi plăcut


numit Mount Alice.
Toţi membrii statului-major ştiau că Buller îl ura pe
Warren. Garrick era sigur că lui Warren i se dăduse
comanda unei operaţiuni pe care Buller o considera
foarte riscantă pentru ca, în cazul unui eşec, Warren să
fie discreditat şi forţat să demisioneze. Desigur, dacă
reuşea, Sir Redvers Buller rămânea în continuare
comandant suprem şi îşi putea aroga creditele pentru
victorie.
Era o direcţie de gândire pe care Garrick o urma cu
uşurinţă. De fapt, dacă s-ar fi aflat în locul lui Buller ar fi
făcut exact acelaşi lucru. Faptul că ştia acest lucru, în
secret, îi dădu lui Garry o senzaţie de satisfacţie şi,
stând alături de Buller pe panta lui Mount Alice, se simţi
strâns legat de acesta. Se trezi sperând că Spion Kop va
fi în curând un abator sângeros şi că Warren se va
retrage peste râu, în dizgraţie. îşi aduse aminte de
ocazia de la popotă, în care Sir Charles făcuse referire la
el ca fiind „necorespunzător şi, în plus, un afurisit de
colonial necorespunzător“. Degetele lui Garry se
încleştară pe binoclu şi privi spre munte. Era atât de
adâncit în resentimentul său, încât nici nu-1 observă pe
operatorul care veni în fugă dinspre căruţa trasă de
măgar care găzduia telegraful ce făcea legătura între
cartierul general al lui Buller şi cel de peste râu al lui
Warren.
— Domnule! Domnule! Un mesaj de la generalul
Warren!
Agitaţia din vocea sa le captă atenţia tuturor. Toţi
membrii statului-major îşi coborâră binoclurile şi se
întoarseră spre el la unison.
-Atunci dă-mi-1, prietene!
Buller smuci bucata de hârtie şi o citi încet. Apoi ridică
privirea spre Gany şi acesta putu citi ceva în ochii aceia
şterşi şi bulbucaţi, o plăcere, o scânteie conspiratoare
care aproape că îl făcu să zâmbească.
- Cum interpretezi tu asta, Courtney?

183

îi înmână hârtia şi aşteptă ca Garry sâ o citească.


-Mesaj de la colonelul Crofton de pe Spion Kop:
„Trimiteţi imediat întăriri sau totul este pierdut.
Generalul Woodgateeste mort. Ce sugeraţi? Wairen“.
Mie mi separe, domnule, continuă Garry încet, încercând
să mascheze senzaţia intensă de triumf pe care o
simţea, că Sir Charles Warren este pe punctul de a fi
cuprins de panică.
- Da, aşa se pare.
Buller îl sorbea acum din ochi.
- Cred că ar trebui să îi trimitem un mesaj care să
îl întărească, domnule.
- Da, sunt de acord. Buller se întoarse spre
telegrafist şi începu să îi dicteze: Muntele trebuie apărat
cu orice preţ. Nu vă retrageţi. Repet, nu vă retrageţi.
întăriţi-vă cu regimentele Middlesex şi Dorset. Apoi
ezită, şi se uită pe rând la fiecare membru din echipa sa:
Ce ştiţi despre tipul ăsta; Crofton? Este omul potrivit să
comande pe vârf?
Se auziră sunete de negaţie venind din partea lor,
până când A’Court, ordonanţa lui Buller, vorbi:
- Domnule, este un om excelent acolo. Acheson.
Colonelul John Acheson. Vă aduceţi aminte de apariţia
lui de la Colenso?
Buller încuviinţă gânditor şi, întorcându-se iar spre
telegrafist, îşi continuă dictarea:
-Trebuie să numeşti un bărbat care este un luptător
foarte bun şi hotărât ia comanda vârfului. Sugerez să îl
promovezi pe Acheson la rangul de general-maior.

29

Iarba din faţa tranşeei era culcată la pământ de


contraatacurile repetate care trecuseră peste ea, pătată
de sângele celor care se târâseră înapoi de la poziţiile
burilor de-a lungul crestei şi acoperită de cadavrele
contorsionate ale celor care nu reuşiseră să se mai
întoarcă. La fiecare câteva secunde exploda un obuz de-
a lungul liniei engleze, astfel încât părea că era o pădure
continuă şi mişcătoare de explozii, iar şrapnelul şuiera
ca îmblăciele unor uriaşi ieşiţi la treierat.
John Acheson se forţă să se ridice în picioare, se
urcă pe parapet şi strigă:
- Haideţi, băieţi! De data asta nu ne vor opri! Sub el,
în tranşee, morţii şi răniţii zăceau unii peste alţii în
straturi de câte doi sau trei, acoperiţi cu toţii din cap
până-n picioare de praf roşu. Acelaşi praf roşu acoperea
şi feţele care se ridicară spre el când strigă din nou:
Gornist, sună atacul. Hai, băieţi, înainte! Săriţi la ei cu
baionetele!
Goarna începu să cânte imperios, cu glas de alamă.
Acheson sări ca un cocostârc bătrân şi sfrijit de pe
parapet, fluturându-şi sabia. în spatele său se auzi
râsetul pornit din douăsprezece beregate, însă nu râsul
unor oameni obişnuiţi, ci dezacordul înfricoşător al
nebuniei.

185

-După mine, soldaţi! După mine! Vocea i se trans-formă


în ţipăt, iar ei se învălmăşiră după el. Fantome prăfuite
cu ochii injectaţi, pătate de praf şi de propria sudoare.
Râsetul şi înjurăturile lor se amestecară cu bolboroseala
răniţilor, o depăşiră şi totul se transformă într-un cor de
ovaţii sălbatice. Atacul se revărsă spre creastă fără
formă, împrăştiindu-se ca uleiul vărsat. Patru Sute de
oameni bălăbănindu-se prin furtuna de praf stârnită de
focul obuzelor şi de vijelia puştilor.
Acheson se împiedică de un cadavru şi căzu. Glezna i
se răsuci cu un şoc de durere care îi zdruncină simţurile
amorţite. îşi recuperă sabia, se ridică cu greutate şi
continuă să înainteze şchiopătând spre meterezul de
bolovani care semnala creasta. Dar de data asta nu
ajunseră la ea doar pentru a fi aruncaţi înapoi ca mai
înainte. De data asta atacul se stinse înainte de a ajunge
la jumătatea distanţei. Degeaba îi îndemna Acheson
înainte, ţipând până i se transformă vocea într-un cârâit
răguşit. încetiniră, şovăiră şi apoi, în cele din urmă,
cedară şi se repeziră înapoi pe panţa măturată de
gloanţe, spre tranşee. Cu lacrimi de furie şi frustrare
curgându-i pe obrajii prăfuiţi, Acheson şchiopătă in
urma lor. Căzu peste parapet şi rămase întins cu faţa în
jos peste trupurile care căptuşeau tranşeea.
îl trezi o mână scuturându-i umărul şi se ridică repede
în şezut, şi încercă să îşi controleze respiraţia care îi
tremura în gât. îl recunoscu ca prin ceaţă pe cel care se
ghe-muise lângă el.
- Ce este, Friedman? icni el. Dar răspunsul fu înecat
de sosirea unui alt obuz şi de ţipetele în delir ale unui
soldat rănit la burtă în tranşeea de lângă ei.
- Vorbeşte mai tare, omule!
-Mesaj telegrafiat de la Sir Charles Warren, strigă
Saul. Aţi fost promovat general. Aveţi comanda vârfului.

186

Şi apoi, cu un zâmbet prăfuit şi vărgat de transpiraţie,


adăugă: Bravo, domnule!
Acheson se uită la el uluit.
- Şi generalul Woodgate?
- A fost împuşcat în cap acum două ore.
- N-am ştiut. încă de dimineaţă Acheson nu mai
ştiuse nimic despre ceea ce se întâmpla în afara micii lui
secţiuni de linie. întreaga sa existenţă se închisese şi se
rezuma la o sută de metri de şrapnel şi pământ măturat
de gloanţe. Acum privi la măcelul din jurul lui şi şopti:
Comandant! Nimeni nu comandă aici! Bătălia asta e
condusă de diavol.
- Sir Charles mai trimite trei batalioane de întăriri,
îi strigă Saul în urechi.
- îi putem folosi bine, mârâi Acheson şi apoi
adăugă: Friedman, mi-am luxat glezna. Vreau să îmi legi
gheata cât poţi de strâns. O să mai am nevoie de piciorul
ăsta pe ziua de azi.
Saul îngenunche fără a riposta în nici un fel şi începu
să îi aranjeze piciorul. Unul dintre puşcaşii de la
parapetul de lângă el fu aruncat în lateral. Ateriză în
poala lui Acheson, iar conţinutul craniului lui ţâşni prin
rana de la cap şi îi împroşcă pe amândoi. Cu o
exclamaţie de surpriză şi dezgust Saul se trase înapoi şi
îşi şterse faţa, apoi se aplecă să tragă cadavrul de pe
picioarele lui Acheson.
- Lasă-1, îl împiedică Acheson pe un ton ascuţit.
Vezi ce faci cu gheata aia. Saul se supuse, iar Acheson
îşi desfăşură eşarfa de mătase din jurul gâtului şi
acoperi capul mutilat. Era o rană pe care o văzuse
repetându-se de o sută de ori în ziua aceea, toţi
împuşcaţi prin partea dreaptă a capului.
- Aloe Knoll, şopti el fioros. Dacă am fi cucerit Aloe
Knoll! Apoi tonul vocii sale deveni neutru: Bieţii mei
băieţi. Şi mută cu delicateţe capul zdrobit din poala sa.

30

- Sunt copţi acum, haideţi să-i culegem!


Jan Paulus părăsise adăpostul oferit de Aloe Knoll
împreună cu cinci sute de burgheri şi îşi croise drum
înainte, târându-se pe burtă prin încurcătura de pietre,
formând o linie ghemuită de-a lungul unui pliu de
pământ de sub creasta falsă. La douăzeci de metri în
faţa lor se afla extremitatea dreaptă a tranşeei engleze.
Nu îl puteau vedea, dar putură auzi clar plânsetele
incoerente ale răniţilor; strigătele de „Brancardier!
Brancardier!“ şi „Muniţii, băieţi, aici!“ şi pe deasupra lor
plescăiala tirului, zornăitul metalic al închizătoarelor
armelor reîncărcând.
- Trebuie să dai semnalul tunurilor, Oom Paul, îi
aminti burgherul de lângă el.
-Ja.
Jan Paulus îşi scoase pălăria de pe cap şi o flutură spre
movila de pe Aloe Knoll din spatele lor. îşi văzu semnalul
recunoscut scurt şi ştiu că ordinul de încetare a focului
era transmis prin telegraf bateriilor.
Un şir lung de oameni aşteptau tensionaţi să atace.
Jan Paulus aruncă o privire spre oamenii săi şi văzu că
fiecare dintre ei se uita fix înainte. Cele mai multe dintre
feţele lor erau mascate de bărbi de cincizeci de nuanţe
diferite, dar,

188

din loc în loc, se afla câte un flăcău prea tânăr pentru o


astfel de muncă, prea tânăr pentru a-şi ascunde teama.
„Slavă Domnului că fiul meu cel mai mare nu are încă
doisprezece ani, că altfel ar fi aici.“ Vinovat, îşi curmă
firul gândurilor şi îşi concentra întreaga atenţie asupra
forţei bombardamentului care urla furios chiar în faţa
lor. Acesta încetă brusc, iar în liniştea ce păru să se fi
lăsat focul puştilor părea, în mod ciudat, potolit. Jan
Paulus lăsă secundele să treacă încet, numărând în gând
până la zece înainte de a trage aer în plămâni şi a striga:
- Vrystaat! Haideţi, fii ai statului liber!
Ca un ecou al strigătului lui, burgherii săi se năpustiră
ţipând sălbatic înainte peste creastă, peste flancul
englez. Veniră de atât de aproape, înălţându-se ca un zid
solid de sub parapetul englez, încât în momentul în care
atacară se treziră instantaneu în linia sărăcită de soldaţi
şocaţi de bombardament şi chinuiţi de sete din
regimentul Lancashire. Nu se trase aproape nici un foc
şi, deşi câteva încăierări individuale întrerupseră
curgerea lină a atacului, cei mai mulţi dintre englezi
răspunseră imediat la strigătele de „Mâinile sus! Mâinile
sus!“ aruncându-şi puştile şi ridicân-du-se cu greutate în
picioare, cu braţele deasupra capetelor. Erau înconjuraţi
de burgheri care jubilau şi se învălmăşeau peste
parapet, pornind în jos pe pantă spre Aloe Knoll. O
aglomeraţie mare de burgheri şi soldaţi se întindea pe o
lungime de peste cincizeci de metri din tranşee.
-Repede, ridică Jan Paulus vocea pentru a acoperi
zarva. Prindeţi-i şi luaţi-i de aici. Era conştient că
aceasta nu era decât o victorie izolată, care implica,
poate, o zecime din efectivul inamicului. Strigăte de
„Regimentul Lancanshire se predă!“, „Unde sunt
ofiţerii?“, „înapoi, oameni buni!“ se auzeau de-a lungul
întregii linii engleze. Plantase germenele înfrângerii în
rândul lor, acum trebuia să îl împrăştie printre ei înainte
de a ocupa întreaga poziţie. Cuprins de frenezie,
semnaliza pentru a cere întăriri

189

din partea poziţiilor bure aflate de-a lungul crestei şi


sute dintre burghèrii săi veneau deja alergând de pe
Aloe Knol. încă cinci minute şi confuzia se va transforma
într-o victorie completă.
- Lua-v-ar naiba, domnule! Ce credeţi că faceţi?
Vocea din spatele său era impregnată cu autoritate, fără
îndoială cea a unui ofiţer de rang înalt. Jan Paulus se
întoarse şi se trezi faţă în faţă cu un bătrân înalt şi
mânios, ale cărui mustăţi grizonate şi ascuţite tremurau
de furie; Stacojiul furios al înfăţişării sale contrasta în
mod oribil cu stratul de praf roşu care îl acoperea.
- îţi iau oamenii prizonieri, spuse Jan Paulus
gutural, împleticindu-se în cuvintele străine.;
-Ba să fiu al naibii dacă îi iei, domnule! Lăsându-se
greoi pe umărul unui om brunet micuţ şi slăbănog care îl
sprijinea, ofiţerul se aplecă în faţă şi; scutură un deget
drept în faţa lui Jan Paulus: Nu se predă nimeni pe
dealul acesta. Vă rog fiţi amabil şi luaţi-vă gloata din
tranşeea mea!
- Gloată, zici! urlă Jan Paulus. In jurul lor burii, cât
şi englezii încetaseră orice activitate şi îi priveau cu
interes. Jan Paulus se întoarse spre burgherii aflaţi cel
mai aproape de el: Vat huilé weg! Luaţi-i de aici! Gestul
care acompanie ordinul era dé neconfundat.
-Asta nu o să se întâmple, domnule! zise ferm
Acheson, fulgerându-1 cu privirea înainte de a-şi enunţa
propriul ordin: Voi mergeţi înapoi şi alăturaţi-vă
regimentului Devonshire. Repede, acum. Haideţi !
Haideţi !
-Hei! îşi ridică Jan Paulus mâna. Aceştia sunt:.. se
chinui să caute cuvântul, captivii mei.
Acheson dădu drumul umărului lui Saul, se ridică în
picioare cât era de înalt şi se uită fix în faţa lui Jan
Paùlus.
-Domnule, vă dau cinci minute să eliberaţi această
tranşee, altfel veţi deveni prizonierul meu. O zi bună.
Şi se îndepărtă şchiopătând prin iarbă. Jan Paulus îl
privi nevenindu-i să creadă când, după cincizeci de paşi

190

Acheson se întoarse, îşi încrucişă braţele la piept şi


aşteptă sever expirarea celor cinci minute. îşi adunase
înjur o mână de soldaţi marcaţi de bătălie şi era limpede
că intenţiona să îşi pună în aplicare ameninţarea cu
banda aceea jalnică. Lui Jan Paulus îi veni să râdă de
frustrare - ţapul bătrân! Dar realiză cu spaimă că
majoritatea prizonierilor săi se îndepărtau şi se grăbeau
să i se alăture lui Acheson. Trebuia să facă totuşi ceva,
dar ce? întreaga poziţie se transforma într-o farsă.
— Opriţi-i! strigă la burgherii săi. Reţineţi-i pe
oamenii aceia. S-au predat. Nu se pot răzgândi acum.
Apoi se produse o răsturnare de situaţie. De peste
linia orizontului din spatele lui Acheson şi a micului său
grup se revărsă o falangă solidă de siluete proaspete în
uniforme kaki. Cele trei batalioane de întăriri trimise de
la baza muntelui de către Sir Charles Warren sosiseră, în
sfârşit. Acheson se uită peste umăr şi îi văzu înaintând.
Pergamentul brun al feţei i se rupse în lateral într-un
rânjet larg şi răutăcios.
—Fixaţi baionetele! ţipă el şi îşi scoase sabia. Gornişti,
sunaţi atacul. Atacaţi, băieţi! Atacaţi!
Porni înaintea lor, ţopăind şi împiedicându-se ca un
cocostârc cu un picior rupt. In spatele lui, o linie de
baionete năvăli deasupra tranşeei precum creasta
strălucitoare a unui val. Burgherii lui Jan Paulus urau
armele de oţel. Erau cinci sute împotriva a două mii.
Rupseră rândurile şi se îndepărtară ca fumul în bătaia
vântului puternic. Prizonierii alergară cu ei.
Jan Paulus ajunse pe vârf şi se trânti în spatele unui
bolovan care adăpostea deja trei oameni.
- Opriţi-i! Iată-i că vin! gâfâi el.
în timp ce valul englez încetini şi se sparse de reciful
de puşti ascunse, în timp ce se retrăgeau biciuţi, încă o
dată, de şrapnel, Jan Paulus ştiu că nu va mai sta în
tranşeea engleză în ziua aceea.

191

Putea simţi deznădejdea care se infiltrase printre bur-


gherii săi. Ştia că toţi cei mai slabi de înger se strecurau
deja spre locul de la poalele muntelui unde îi aşteptau
poneii. Ştiu, cu o acceptare bolnavă, că pierduse Spion
Kop. O! Englezii plătiseră un preţ mare, e adevărat,
trebuie să fie o mie cinci sute de morţi şi răniţi de-ai lor
presăraţi pe vârf, dar făcuseră o gaură în linia lui. El
pierduse Spion Kop, iar prin această breşă vor trece
douăzeci şi cinci de mii de soldaţi pentru a elibera
Ladysmith şi a-i împinge pe burgherii lui din Natal în
Transvaal. Pierduseră. Se terminase.
John Acheson încercă cu disperare să ignore agonia
piciorului său umflat, încercă să nu audă corul
pătrunzător al răniţilor cerând apă. Nu era nici un strop
de apă pe vârf. îşi întoarse privirea de la tranşeea în
care oamenii lui, drogaţi de epuizare, ignorând tunetul
bombardamentului care încă urla deasupra lor, dormeau
întinşi peste trupurile morţilor şi ale tovarăşilor lor
muribunzi.
Se uită, în schimb, la soare, acea sferă mare şi
sângerândă acoperită uşor de panglici de nori. Peste o
oră va fi deja întuneric - şi ştiau că pierduse. Mesajul pe
care îl ţinea în mână admitea acest lucru, iar grămezile
groteşti de cadavre care umpleau tranşeea până Ia refuz
o demonstrau. Reciti mesajul cu dificultate, pentru că
privirea îi juca ameţitor.
„Dacă nu poţi rezista până mâine, retrage-te când
crezi. Buller.“
Mâine. Ce ar putea aduce ziua de mâine, altceva decât
o repetare a ororii de astăzi? Pierduseră. Plecau de pe
acest munte. Pierduseră.
închise ochii şi se lăsă pe spate, sprijinindu-se de
piatra dură a parapetului. Un nerv al pleoapei începu să i
se zbată insistent şi nu îl putea opri.

31

„Câţi au mai rămas? Jumătate, probabil. Nu ştiu.


Jumătate dintre oamenii mei au dispărut, toată noaptea
le-am auzit poneii îndepărtându-se în galop şi căruţele
pocnind şi huruind, şi nu i-am putut reţine.“
Jan Paulus îşi încleştă privirea asupra muntelui.
- Spion Kop, îi rosti el numele cu ură, dar profilul îi
era neclar, pentru că ochii lui nu puteau fixa imaginea.
Erau conturaţi cu roşu furios, iar în fiecare colţ aveau un
punct de mucus galben. Corpul părea să i se fi micşorat
şi uscat asemenea unei mumii antice. Se scufundă obosit
în şa şi fiecare muşchi şi nerv din trupul său îşi striga
nevoia de odihnă. Să doarmă puţin. O, Doamne, să
doarmă!
împreună cu doisprezece dintre comandanţii săi,
încercase toată noaptea să oprească scurgerea de
dezertori care îi rănea de moarte armata. Călărise de la
un laager la altul bubuind, implorând, încercând să îi
facă să le fie ruşine. Cu mulţi reuşise, dar cu mulţi alţii
nu - şi o dată fusese el făcut să se simtă ruşinat. îşi
aminti de bătrânul cu barba lungă şi albă atârnându-i
încâlcită de faţa galbenă şi înţeleaptă, cu ochii strălucind
de lacrimi în lumina focului.
- Trei fii ţi-am dat astăzi, Jan Paulus Leroux. Fraţii
mei s-au dus pe blestematul tău de munte să le
cerşească trupurile de la englezi. Trei fii! Trei fii buni! Ce
mai vrei de la mine?

193

Bătrânul se ridică cu greutate în picioare din locul în


care stătea sprijinit de roata căruţei sale, strângându-şi
pătura în jurul umerilor.
- îmi spui că sunt laş, Leroux. Spui că îmi este frică.
Se opri şi se strădui să respire, iar când continuă vocea îi
era ca un cârâit: Am şaptezeci şi opt de ani şi eşti primul
om care îmi spune asta. Prin mila lui Dumnezeu, vei fi şi
ultimul. Se opri din nou. Şaptezeci şi, opt de ani.
Şaptezeci şi opt! Şi îmi spui că sunt laş! Priveşte, Leroux.
Priveşte bine! Lăsă să îi cadă pătura şi Jan Paulus
înţepeni în şa la vederea bandajelor însângerate care îi
brăzdau pieptul. Bătrânul continuă: Mâine-dimineaţă voi
fi cu fiii mei. îi aştept chiar acum. Scrie pe mormântul
nostru, Leroux! Scrie „laşi“ pe mormântul nostru,
încheie el şi, printre buzele bătrâne, i se prelinse o
spumă de bule roz.
Cu ochiii roşii, Jan Paulus se uita acum la munte.
Liniile de oboseală, de ruşine şi de înfrâgere îi erau
săpate adânc lângă nări şi în jurul gurii. Când se va risipi
ceaţa, îi vor putea vedea pe englezi pe creastă şi se va
întoarce cu jumătate dintre oameni. Atinse poneiul cu
pintenii şi îl mână în sus pe pantă.
Soarele polei ceaţa, iar aceasta pomi într-un vârtej
aurit şi începu să se împrăştie.
Auzi uralele slabe purtate de vântul de dimineaţă şi
se încruntă. „Englezii se bucură prea devreme, se gândi
el. Chiar cred că nu ne vom întoarce?“ îşi zori poneiul,
dar, în timp ce acesta se căţăra pe pietre şi pe grohotiş,
el se clătină ameţit în şa şi trebui să se agaţe de mânerul
acesteia.
Ovaţiile crescură în intensitate şi se uită fără să
înţeleagă la creasta de deasupra sa. Linia orizontului era
punctată cu siluete care dansau şi îşi fluturau pălăriile,
şi deodată auzi voci în jurul său.
-Au plecat.
- Muntele este al nostru.
-Am câştigat! Slavă Domnului, am câştigat. Englezii
au plecat.

194

Oamenii se înghesuiră în jurul calului său şi îl traseră


jos din şa. îşi simţi picioarele prinse sub el, dar mâini
aspre erau acolo pentru a-1 susţine şi a-1 duce, pe
jumătate târân-du-1 şi pe jumătate purtându-1 pe sus,
spre vârf.
Jan Paulus se aşeză pe un bolovan şi îi privi
treierând recolta bogată a bătăliei. Nu putea să doarmă
încă, nu înainte de a se termina. Le permisese
brancardierilor englezi să urce pe muntele lui, iar aceştia
lucrau acum de-a lungul tranşeei în timp ce burgherii îşi
strângeau morţii de pe creastă.
Patru dintre ei se apropiará de Jan Paulus, ţinând
fiecare de colţul unei pături gri de lână, ca şi cum ar fi
fost un hamac. înaintară împiedicându-se sub greutatea
acesteia, până când ajunseră la linia ordonată de
cadavre care erau deja întinse pe iarbă.
- Cine îl cunoaşte pe omul ăsta? întrebă unul
dintre ei, dar nu primi nici un răspuns din partea
grupului de bărbaţi tăcuţi care aşteptau cu Jan Paulus.
Ridicară trupul de pe pătură şi îl întinseră lângă
celelalte. Unul dintre burgherii care îl cărase îi smulse
din degetele moarte şi încleştate o pălărie cu boruri late
şi i-o puse pe faţă. Apoi se îndreptă şi întrebă:
- Cine îl revendică? Dacă trupul neînsufleţit nu era
revendicat de un prieten sau o rudă, atunci urma să fie
îngropat într-un mormânt comun.
Jan Paulus se ridică şi merse să privească
îndeaproape cadavrul. Ridică pălăria şi o înlocui cu
homburgul pe care îl purta el pe cap.
—Ja, îl revendic eu, spuse el cu greutate.
- Este vreo rudă sau un prieten de-al tău, Oom Paul?
- Este un prieten.
- Cum îl cheamă?
- Nu îi ştiu numele. E doar un prieten.

32

Saul Friedman se agita neliniştit. în nerăbdarea sa,


ajunsese cu jumătate de oră înainte de începerea
programului de vizită şi ispăşea acum în micuţa cameră
de aşteptare mohorâtă a spitalului Greys. Stătea aplecat
înainte pe scaunul cu spătar drept, îşi răsucea casca în
mâini şi se holba la semnul mare de pe peretele opus:
„Domnii sunt rugaţi să nu fumeze“.
O rugase pe Ruth să vină cu el, dar ea se plânsese de
o durere de cap. în secret, Saul se bucura. Ştia că
prezenţa ei ar inhiba revederea lui cu Sean Courtney. Nu
dorea să poarte o conversaţie politicoasă despre vreme
şi despre cum se simţea el acum şi cum trebuie neapărat
să vină la ei la cină într-o seară. Ar fi fost dificil să nu
poată înjura dacă ar fi vrut să o facă - ar fi fost chiar mai
dificil luând în considerare atitudinea lui Ruth.
Ieri, în prima lui zi de permisie, vorbise despre Sean
cu entuziasm. De câte ori îl vizitase? Cum se simţea?
Şchiopăta rău? Nu era Ruth de acord că era o persoană
minunată? Ea răspunse că „de două ori“, şi „bine“, „nu,
nu rău“, „da, era foarte drăguţ“. Şi atunci Saul ghicise
adevărul. Lui Ruth nu îi plăcea Sean. La început nu îi
venise să creadă. încercase să continue conversaţia. Dar
fiecare răspuns monosilabic al

196

ei ii confirma bănuiala. Desigur, ea nu spusese asta, dar


era atat de evident. Dintr-un oarecare motiv, ei îi
displăcea atât de tare Sean, încât aproape că îl ura.
Saul stătea acum şi se gândea care ar fi putut să fie
motivul. Respinse posibilitatea ca Sean să o fi jignit.
Dacă s-ar fi întâmplat asta, Sean ar fi primit ce merita,
iar după aceea Ruth i-ar fi povestit totul cu veselie şi
savoare.
„Nu, decise Saul, era altceva.“ Ca un înotător pe cale
să sară în apa îngheţată, Saul trase o gură de aer
metaforică şi plonjă în marea neexplorată a proceselor
gândirii feminine. Era oare masculinitatea lui Sean atât
de copleşitoare încât era jignitoare? îi dăduse el prea
puţină atenţie (Ruth era obişnuită cu reacţii
extravagante la frumuseţea ei)? „Ar putea fi...? Sau, pe
de altă parte, Sean a...?“ Saul şovăi pentru o vreme
când, deodată, ca un naufragiat care, ieşind la suprafaţă
pentru ultima dată, găseşte în apropiere o navă înaltă cu
bărci de salvare lăsate la apă de pe fiecare macara, găsi
soluţia.
Ruth era geloasă!
Saul se lăsă pe spate în scaun, năucit de adâncimea
propriei percepţii.
Frumoasa şi temperamentala sa soţie era geloasă pe
prietenia dintre Sean şi el!
Chicotind cu tandreţe, Saul făcu planuri menite s-o
liniştească pe Ruth. Va trebui să fie mai modest în
laudele aduse lui Sean. Trebuie să îi facă să se
întâlnească şi, în prezenţa lui Sean, să îi acorde lui Ruth
o atenţie specială. Trebuie să...
Apoi gândurile sale ricoşară în altă direcţie şi începu
să se gândească la Ruth. Ca de fiecare dată când se
gândea la ea prea intens, experimentă un sentiment de
uimire, similar cu ceea ce simte un om sărac când
câştigă un premiu marc la loterie.

197

O cunoscuse la Clubul de Călărie din Johannesburg în


timpul marii reuniuni de vară şi se îndrăgostise de ea de
la o distanţă de cincizeci de paşi astfel încât, atunci când
îi fusese prezentat, limba lui de obicei ageră, îi zăcea ca
o bucată de fier greu în gură, iar el se foise şi nu
spusese nimic. Zâmbetul prietenos pe care ea i-1 oferise
îi mângâia faţa ca flacăra unei torţe, încălzind-o până
când simţise că
i se băşică pielea.
în noaptea aceea, singur în camera sa, îşi pusese la
cale campania de cucerire. Pentru aceasta alocase suma
de cinci sute de guinee, adică exact jumătate din
economiile sale. In dimineaţa următoare îşi începuse
munca de detectiv, iar o săptămână mai târziu adunase
un volum uriaş de informaţii.
Ea avea optsprezece arii şi era în vizită la nişte rude
din Johannesburg, o vizită programată să dureze încă
şase săptămâni. Provenea dintr-o familie bogată de
berari şi patroni de hoteluri din Natal, dar era orfană şi
se âfla,sub tutela unchiului ei. Cât timp stătea în
Johannesburg ieşea la călărit în fiecare zi, mergea la
teatru sau dansa în fiecare noapte în compania unei
varietăţi de escorte, cu excepţia zilei de vineri, când
mergea la vechea sinagogă din Jeppe Street.
Manevra sa de deschidere a fost să închirieze un cal şi
să îi aţină calea când ea a ieşit la călărit împreună cu
vărul ei. Ea nu îşi aducea aminte de el şi ar fi călărit mai
departe, dar, în cele din urmă, limba lui, ascuţită de cei
trei ani de practică la baroul din Johannesburg,
reînviase. După numai două minute ea râdea, iar o oră
mai târziu îl invita să ia ceaiul cu rudele ei.
în seara următoare, o lua de acasă într-o caleaşcă
splendidă, cinau la hotelul lui Candy şi mergeau apoi la
un spectacol de balet în compania unor prieteni ai lui
Saul.
Două nopţi mai târziu, mergea cu el la Balul Baroului
Şi descoperea că era un dansator extraordinar.
Strălucitor

198

în costumul său nou, cu o faţă urâtă, dar mobilă şi


expresivă, cu doi centimetri mai înalt decât cei un metru
şi şaizeci de centimetri ai ei, cu un spirit şi o inteligenţă
care îi câştigaseră un cerc larg de prieteni - era învelişul
perfect pentru frumuseţea ei. Când o dusese înapoi
acasă, Ruth avea în ochi o privire gânditoare, dar
visătoare.
în ziua următoare, Ruth asista la o şedinţă de
judecată şi îl asculta apărându-1 cu succes pe un domn
acuzat de atac cu scopul de a provoca vătămări
corporale grave. Impresionată de pledoaria lui, decidea
că în timp va ajunge pe cele mai înalte culmi ale
profesiei sale.
O săptămână mai târziu, Saul făcea din nou dovada
măiestriei sale de a vorbi, printr-o declaraţie fierbinte de
dragoste. Cererea lui în căsătorie fu analizată şi
acceptată, iar după aceea totul se reduse la informarea
familiilor şi trimiterea invitaţiilor.
Acum, în sfârşit, patru ani mai târziu, urmau să aibă
primul lor copil. Saul zâmbi fericit, gândindu-se la asta.
Mâine îşi va începe tentativele de a descuraja alegerea
numelui Storm. Va fi un caz dificil de câştigat, un caz
demn de talentul lui. în cei patru ani de căsătorie
învăţase că, odată ce apuca ceva cu dinţii ei mici şi albi,
Ruth ţinea de el ca un buldog. Era nevoie de un grad
mare de delicateţe pentru a slăbi strânsoarea fără a-i
stârni mânia. Saul avea un respect nemăsurat pentru
mânia soţiei sale.
Asistenta micuţă şi blondă vârî capul pe uşa sălii de
aşteptare şi zâmbi la el.
- Este ora patru. Puteţi intra. O să-l găsiţi pe verandă.
Nerăbdarea îl copleşi din nou pe Saul şi trebui să se
abţină de a ţopăi prea zgomotos pe verandă.
Recunoscu trupul masiv al lui Sean, îmbrăcat într-o
uniformă kaki, lăsat cu eleganţă pe spate într-un şezlong
stând de vorbă cu bolnavii din rândul de paturi din faţa
lui.

199

Nu te ridica, sergent. Aruncă-mi un salut de acolo de


unde eşti,
~ Saul! Târându-se din scaun şi pivotând cu uşurinţă
pe piciorul rănit, Sean îl apucă pe Saul de umeri, ca
manifestare a afecţiunii sale.
Plăcerea care se citea pe chipul lui Sean era sinceră şi
asta era suficient pentru Saul.
- Mă bucur să te văd, ticălos bătrân.
Ii întoarse îmbrăţişarea, zâmbind fericit. Nu observă
cât de repede păli plăcerea lui înlocuită de un zâmbet
viclean şi nervos.
- Bea un pahar, fură primele cuvinte care îi veniră în
minte lui Sean. Trebuia să aibă timp să tatoneze terenul,
„l-a spus Ruth ceva lui Saul, a ghicit el?“
-Apă? se strâmbă Saul.
- Gin, şopti Sean, vina făcându-1 flecar, şi continuă
încercând cu stângăcie să fie amuzant: Carafa de apă
este plină cu gin. Pentru Dumnezeu, nu-i spune
matroanei. II aduc pe ascuns. Mă cert cu asistenta de
fiecare dată când încearcă să o schimbe. Ea spune: „Apă
stătută, trebuie schimb!“, eu răspund: „Place apa
stătută, crescut cu apă stătută, apa stătută indicată în
toate cazurile de răni la picior!“
- Dă-mi şi mie nişte apă stătută, râse Saul.
în timp ce turna în pahar, Sean îl prezentă pe Saul
domnului din patul alăturat, un scoţian care fu de acord
cu ei că apa stătută era un leac universal pentru rănile la
piept provocate de şrapnel - o afecţiune de care suferea
în momentul de faţă. Şi se puseră toţi trei pe o cură de
tratament intensiv.
La îndemnul lui Sean, Saul începu o relatare lungă a
bătăliei de pe Spion Kop. O făcu să pară foarte
amuzantă. Descrise apoi cum trecuseră pe la
Hlangwane, vorbi despre eliberarea în cele din urmă a
oraşului Ladysmith de

200

către Buller şi despre urmărirea cu precauţie a armatei


lui Leroux, acum în plină retragere înspre Transvaal.
Discutară ofensiva lordului Roberts care pornise de la
Cape, eliberase Kimberley, măturase totul în cale,
cucerise Bloemfontein şi era pregătit pentru
înjunghierea Anală a burţii Transvaalului spre Pretoria,
care era inima.
- Totul se va termina în trei luni, opină scpţianul.
- Crezi? îl ironiză Sean şi reuşi să provoace o
ceartă ale cărei flăcări fură întreţinute cu gin.
Pe măsură ce lichidul din carafa scădea, trecuse şi
vremea pentru discuţii treze şi serioase, şi deveniră
sentimentali. Saul îi întrebă cu delicateţe despre rănile
lor.
Scoţianul urma să fie trimis acasă cu vaporul, şi se
întristară la gândul despărţirii.
Sean se întorcea la Ladyburg în ziua următoare,
pentru perioada de convalescenţă. La sfârşitul acesteia,
dacă doctorii erau mulţumiţi că bucăţile de şrapnel din
picior erau închistate în mod satisfăcător (cuvinte pe
care Sean le enunţă cu dificultate), urma să se întoarcă
la datorie.
Cuvântul „datorie“ le stârni patriotismul, iar Sean şi
Saul, ţinându-se unul pe celălalt pe după umeri, făcură
un jurământ că împreună, camarazi de arme, fraţi de
sânge, vor pune capăt acestui război. Indiferent cu câte
greutăţi şi pericole vor trebui să dea piept, le vor
înfrunta împreună.
Era nevoie de o muzică potrivită cu starea lor, aşa că
scoţianul le cântă The Wild Colonial Boy. Ochii îi erau
umezi şi vocea îi tremura de emoţie.
Extrem de emoţionant, dar deloc potrivit ocaziei, Sean
şi Saul cântară Hearts of Oak in duet, iar apoi se lansară
toţi trei într-o interpretare plină de viaţă a cântecului
Are You Awake, Johnny Cope?
Matroana sosi în mijlocul celui de-al treilea refren,
când deja nimeni altcineva în afară de Johnny Cope nu
mai putea dormi pe o rază de o sută de metri.

201

- Domnilor, ora de vizită a luat sfârşit la oră cinci.


Era o femeie înspăimântătoare, cu o voce ca un atac
de cavalerie, dar Saul care pledase în faţa unor
judecători criminali, se ridică neînfricat să susţină
apărarea.
- Doamnă, îşi deschise el discursul cu o plecăciune.
Aceşti bărbaţi, nu, lăsaţi-mă să spun adevărul, aceşti
eroi au făcut un sacrificiu uriaş în numele libertăţii.
Sângele lor a curs ca ginul pentru apărarea acestui ideal
glorios : Libertate! Tot ce vă cer este să le fie dat puţin
din lichidul acela preţios. Doamnă. Fac apel la
dumneavoastră în numele onoarei, al dreptăţii şi al
recunoştinţei. încheie cu un pumn încleştat pe inimă şi
capul aplecat în mod teatral.
-Bravo, omule!
- O, bine! Foarte bine! !
Cei doi eroi explodară în aplauze spontane menite să îl
ungă pe suflet, dar peste trăsăturile matroanei se lăsă
un văl îngheţat de suspiciune. îşi ridică puţin nasul şi
adulmecă.
- Eşti beat, îl acuză ea cu severitate.
Saul se retrase rapid din raza ei de acţiune.
- O, ce calomnie răutăcioasă! O, neadevăr monstruos!
- Bine, sergent, se întoarse ea spre Sean. Unde este?
-Ce? întrebă Sean cu inocenţă.
- Sticla!
Matroana ridică aştemuturile şi îşi începu căutarea.
Saul îşi culese casca, îi salută pe la spatele ei şi porni în
jos pe verandă, în vârful picioarelor.

33

Permisia lui Sean la Ladyburg trecu repede, mult prea


repede. Mbejane dispăruse cu o treabă misterioasă în
teritoriul zuluşilor. Sean bănui că avea legătură cu cele
două soţii ale lui şi cu progeniturile lor, pe care Mbejane
le trimisese bucuros în satele părinţilor lor acum mulţi
ani, când el şi Sean plecaseră din Ladyburg.
Dirk era prizonier la şcoală în fiecare dimineaţă, iar
Sean era astfel liber să hoinărească de unul singur pe
dealuri şi prin stepa care înconjura oraşul. Cea mai mare
parte a timpului şi-o petrecea la uriaşa fermă de animale
părăsită de la Lion Kop, care se întindea deasupra
povârnişului. După o lună cunoştea cursul fiecărui pârâu
şi fiecare pliu şi pantă a pământului. Piciorul îşi recăpătă
vigoarea datorită exerciţiului. Nu îl mai durea, iar
cicatricea îşi pierduse strălucirea vineţie şi căpătase o
nuanţă mai apropiată de culoarea pielii lui.
Dar cum îşi recăpătă puterea şi puse din nou carne pe
umeri şi pe obrajii scobiţi, tot la fel îi reveni şi
neastâmpărul. Pelerinajul zilnic la ferma Lion Kop deveni
o obsesie. Se vântura prin camerele goale ale vechii
gospodării şi le vedea aşa cum ar fi putut să fie dacă ar
fi înlocuit acoperişul

203

de stuf pentru a împiedica ploaia să se infiltreze


înăuntru şi dacă tencuială scorojită ar ii fost renovată şi
proaspăţ vopsită. Stătea înaintea şemineului gol şi
înnegrit de fum, şi îşi imagina lumina şi căldura pe care
le putea degaja. Bătând cu piciorul în podelele prăfuite,
evalua scândurile de lemn galben ca fiind în stare la fel
de bună ca şi bârnele masive care susţineau acoperişul.
Hoinărea apoi prin tot domeniul, aplecându-se din când
în când pentru a lua o mână de ţărână şi a-i simţi textura
bogată şi argiloasă.
în luna mai a anului 1900 merse la Registrul
Proprietăţii ai Biroului de Magistratură şi se interesă pe
furiş cui îi aparţinea titlul de proprietate. Află că toate
cele şapţe mii cinci sute de hectare ale fermei Lion Kop
fuseseră achiziţionate din averea defunctului Stephanus
Johannes Erasmus de către Trustul Bancar Ladyburg :
Transferul fusese semnat de domnul Ronald Pye, în
calitatea sa de preşedinte al băncii. Sean zâmbi. Ronny
Pye era cel mai drag inamic al său din copilărie. Asta ar
fi putut fi amuzant.
Sean se aşeză comod în cuibul adânc şi moale de piele
lustruită al fotoliului şi aruncă o privire curioasă de jur
împrejurul biroului îmbrăcat în lambriuri.
- S-au făcut câteva schimbări de când ai fost tu aici
ultima dată. Nu-i aşa, Sean? îi citi Ronny Pye gândurile.
- Câteva. Judecând după decoraţiunile interioare,
Trustului Bancar Ladyburg îi mergea binişor. O parte din
prosperitatea acestuia se vedea şi pe faţa preşedintelui
său. Multă carne sub lanţul de aur masiv al ceasului,
haină închisă la culoare, dar scumpă pentru a compensa
vesta extravagantă, cizme făcute manual în valoare de
cincisprezece guinee. Foarte frumos până îi priveai faţa;
atât de palidă încât pistruii păreau monede de aur de
dimensiuni inegale, ochi lacomi, urechi ca toartele unei
căni - acestea nu se schimbaseră. Dar, deşi Ronny era
mai în vârstă decât Sean cu

204

numai doi ani, avea multe fire de păr alb în perciunii săi
roşcaţi şi mici riduri provocate de griji în jurul ochilor.
- Ai fost la Theuniskraal să îţi vizitezi cumnata?
întrebă Ronny cu o expresie vicleană pe chip.
-Nu.
- Nu, bineînţeles că nu te-ai duce acolo, înclină
Ronny din cap înţelegător, reuşind să îi dea de înţeles
că, deşi vechi, scandalul nu fusese uitat. Sean resimţi o
repulsie care îl făcu să se faţâie în scaun. Mica mustaţă
roşcată sporea asemănarea lui Ronny cu un şobolan. Tot
ce voia Sean în acel moment era să încheie afacerea şi
să iasă din nou afară, la aer curat.
-Ascultă, Ronny. M-am interesat despre titlul de
proprietate asupra lui Lion Kop. Este al tău, începu el
direct.
- Lion Kop? în dimineaţa precedentă, funcţionarul
de la registru dăduse fuga la domnul Pye, cu veşti care îi
aduseseră o liră. Mai fuseseră şi alţii care trecuseră pe la
el pentru a-1 informa că Sean vizitase ferma în fiecare zi
în ultima lună. Dar Ronny trebui să localizeze numele în
memorie: Lion Kop? A, da! Vechea proprietate Erasmus.
Da, cred că am achiziţionat-o din averea lui. Mă tem că
am plătit prea mult pentru ea, spuse el şi oftă cu
resemnare. Dar putem să o mai ţinem încă zece ani şi să
ne scoatem banii. Nu ne grăbim să o vindem.
- O vreau, intră Sean direct în subiect, iar Ronny
râse încetişor.
- Nu eşti singurul. Jumătate din fermierii din Natal
o doresc - dar nu suficient de tare pentru a oferi preţul
nostru.
-Cât?
Preţul stabilit pentru terenul de păşunat în zona Lady-
burg era de un şiling şi şase pence pentru jumătate de
hectar. Cu zece minute înainte Ronny se hotărâse să
ceară doi şilingi. Dar acum se uita în ochii lui Sean şi îşi
amintea

205

un pumn spărgâdu-i nasul şi gustul propriului sânge.


Auzi din nou râsul arogant al lui Şean respingându-i
ofertele de prietenie. „Nu! gândi el cu ură. Nu, ticălos
îngâmfat, acum o sâ plăteşti pentru toate."
- Trei şilingi, spuse.
Sean încuviinţă gânditor. înţelegea. Şi, deodată,
zâmbi.
-Dumnezeule, Ronny, eu auzisem că eşti un om de
afaceri iscusit. Dar cred că nu am auzit bine. Dacă ai
plătit trei şilingi pentru Lion Kop, atunci chiar că te-au
prins cu pantalonii în vine.
Ronny roşi. Sean îl lovise adânc în mândria lui.
- Am plătit nouă pence, zise el repede. îl vând cu
trei şilingi.
-întocmeşte contractul de vânzare pentru 2 250 de lire
sterline. îl cumpăr.
„La dracu! Fir-ar al dracului! înjură Ronny în gând. Ar
fi plătit şi cinci.“
-Asta este numai pentru pământ. Mai este şi o sumă
suplimentară de 1 000 de lire pentru îmbunătăţiri.
-Altceva? întrebă Sean.
-Nu.
Sean calculă repede, cu tot cu taxele de transfer, va
putea plăti preţul şi îi vor mai rămâne şi câteva sute de
rezervă.
- Tot îl cumpăr.
Ronny se uită fix la el, în timp ce creierul i se
zvârcolea ca un peşte. „Nu mi-am dat seama că îl vrea
atât de tare. Aş fi putut să îi iau şi sufletul!“
-Desigur consiliul meu va trebui să aprobe vânzarea.
In realitate, depinde de ei.
Consiliul director al lui Ronny era compus din el
însuşi, sora lui mai mică, Audrey, şi soţul acesteia,
Dennis Petersen. Ronny deţinea optzeci de procente din
acţiuni, iar Sean ştia

206

acest lucru. Examinase regulamentul companiei care se


afla la registrator.
Sean se aplecă în faţă peste biroul din lemn de esenţă
tare şi ridică o cutie grea de argint pentru trabucuri.
-Ascultă, prieten drag al tinereţii mele! Ai făcut o
ofertă. Am acceptat-o. La ora patru după-amiază voi fi
aici cu banii. Te rog să ai documentele pregătite.
Sean strânse cutia cu trabucuri în pumn şi începu să
strângă. Muşchii antebraţului i se zbăteau ca nişte pitoni
împerechindu-se, iar cutia se desfăcu din balamale. Sean
aşeză bucata de metal distorsionat pe sugativa din faţa
lui Ronny.
-Nu mă înţelege greşit, Sean, rânji nervos Ronny şi îşi
smulse ochii de pe cutie. Sunt sigur că voi putea
convinge consiliul.

34

Ziua următoare era duminică. Dirk nu era la şcoală, şi


Sean îl luă cu el la fermă, în plimbarea zilnică.
Neîncapându-şi în piele de bucurie fiindcă era singur cu
zeul său, Dirkie îşi alergă poneiul înainte, apoi făcu un
ocol în galop pentru a ajunge din nou alături de Sean.
Râzând cuprins de frenezie, pălăvrăgind fericit pentru o
vreme, nu se mai putu abţine şi porni din nou înainte la
galop. înainte ca Sean să ajungă la intersecţia de sub
povârniş, întâlni o caravană mică de călători venind în
direcţia opusă.
Sean îl salută solemn pe conducătorul acesteia:
-Te văd, Mbejane.
Mbejane avea înfăţişarea nărăvaşă şi uşor bovină a
unui motan care se întorcea acasă după o noapte plină.
- Şi eu te văd, Nkosi.
Urmă o linişte lungă şi stânjenitoare, timp în care
Mbejane priză un pic de tabac şi se uită fix la cerul de
deasupra capului lui Sean. Sean le studia pe tovarăşele
de călătorie ale lui Mbejane. Erau două de vârstă
mijlocie, ceea ce înseamnă în jur de treizeci şi cinci de
ani pentru o femeie zulusă. Ambele purtau turbane
înalte de lut care arătau faptul că erau căsătorite. Deşi
îşi păstraseră alura mândră şi dreaptă, sânii le atârnau
lipsiţi de fermitate, iar pielea de

208

pe burtă de deasupra şorţurilor scurte era ridată de


semnele lăsate de sarcină. Cu ele erau, de asemenea,
două fete abia trecute de pubertate, cu feţe rotunde ca
luna şi pielea strălucind de tinereţe, drepte şi bine
proporţionate, cu fesele tari ca pepenii copţi şi sânii
rotunzi. îşi coborâră privirea şi chicotiră timide.
— Poate va ploua diseară, remarcă Mbejane.
— Poate.
-Va fi bine pentru păşunat, continuă Mbejane cu
încăpăţânare.
— Cine naiba sint femeile astea? întrebă Sean
nemai-putându-şi înfrâna curiozitatea, iar Mbejane se
încruntă la această încălcare a etichetei. Discuţia despre
vreme şi păşunat ar fi trebuit să continue încă cinci
minute.
-Nkosi, acestea două sunt soţiile mele, indică el spre
matroane.
— Şi celelalte două sunt fiicele tale?
— Nu. Mbejane făcu o pauză, iar apoi continuă pe
un ton grav: Nu este potrivit pentru un bărbat de vârsta
mea să aibă numai două femei care sunt prea bătrâne ca
să muncească sau să facă copii. Mi-am cumpărat două
soţii mai tinere.
— înţeleg, spuse Sean, zâmbind în continuare.
Mbejane investise o mare parte din capitalul său.
— Şi ce îţi propui să faci cu toate soţiile tale, doar
ştii că în curând trebuie să ne întoarcem pe front?
— Când vine vremea, se vor duce înapoi la taţii lor
şi mă vor aştepta acolo. Mebjane ezită cu delicateţe: Le
aduc cu mine până când sunt sigur că am călcat pe luna
fiecăreia dintre ele.
, A călca pe luna unei femei“ era expresia zuluşilor
pentru întreruperea ciclului ei menstrual. Mbejane voia
să se asigure că investiţia lui va da roade.

209

- Pe dealurile de acolo este o fermă, spuse Sean


părând să schi- mbe subiectul.
Dar Mbejanc înţelese şi în ochii lui se aprinse o
luminiţă anticipativă.
- Nkosi, tu şi cu mine am vorbit de multe ori despre
ea.
- Este o fermă bună? întrebă Sean mai ţinându-1
puţin în suspans.
- Este o ferma cu adevărat excelentă şi frumoasă.
Apa este mai dulce decât sucul trestiei de zahăr, solul
éste mai bogat decât carnea unui bou tânăr, iar iarba de
pe el éste la fel de deasă şi de promiţătoare ca părul de
pe pubisul unei femei.
Acum lui Mbejane îi străluceau ochii de fericire.
Pentru el o fermă era un loc unde putea să stea la soare
cu o oală de bere de mei şi să-şi áscúlte nevestele
cântând pe câmp. însemna vite, singura avere
adevărată, şi mulţi fii mititei care să le păstorească.
însemna sfârşitul unui drum lung şi obositor.
- Ia-ţi soţiile cu tine şi alege locul unde vrei sa îţi
construieşti casa.
- Nkosi. în limba zuluşilor nu există echivalent
pentru „mulţumesc“. Ar fi putut să spună „te preţuiesc“,
dar nu asta simţea Mbejane. In cele din urmă, găsi
cuvântul potrivit: Bayete! Nkosi, Bqyete! Salutul pentru
un rege.
Poneiul lui Dirk era legat de un stâlp în faţa casei. Cu
ajutorul unui băţ ars, Dirk îşi scria numele cu litere
stângace de tipar pe peretele din faţă al verandei.
Deşi întreaga casă urma să fie retencuită şi vopsită,
Sean se trezi tremurând de furie. Sări de pe cal urlând şi
învârtindu-şi ameninţător biciul, iar Dirk dispăru după
colţul casei. Când Sean îşi recăpătase autocontrolul şi
stătea sprijinit pe peretele verandei desfătându-se cu
mândria proprietăţii, sosi şi Mbejane. Sţătură de vorbă o
vreme,iar

210

apoi Mbejane îşi conduse femeile de acolo. Sean putea


avea încredere că-şi va construi colibele ca nişte stupi
de albine pe cel mai fertil teren al lui Lion Kop.
Ultima fată din şir era cea mai tânără şi mai frumoasă
dintre soţiile lui Mbejane. Balansând legătura
voluminoasă de pe cap, cu spatele drept şi fesele goale
cu excepţia unei fâşii înguste de pânză, mergea cu o
asemenea graţie regală inconştientă încât Sean îşi
aminti imediat de Ruth.
Entuziasmul i se domoli. Se ridică în picioare şi se
îndepărtă de clădirea veche. „Fără Ruth, casa asta nu va
fi niciodată acasă.“
Stătu pe panta dealurilor, singur. îşi aminti din nou de
Ruth. Locul acesta semăna atât de mult cu luminişul lor
secret! Doar că, desigur, aici nu erau salcâmi.

35

-Salcâmi! exclamă Ronny Pye şi se uită la sora şi la


cumnatul său. Plantează salcâmii
- Pentru Ce? întrebă Dennis Petersen.
-Pentru scoarţă, omule. Scoarţa! Valorează o avere.
Douăzeci de lire tona!
- La ce o folosesc?
- Extrasul este folosit în argăsirea piei.
-Dacă este atât de bună, de ce nu au făcut şi alţii...
începu Dennis, dar Ronny îl ignoră nerăbdător.
-Am cercetat subiectul cu atenţie. Lion Kop are
pământul ideal pentru salcâmi, înalt şi,ceţos. Singurul
alt teren bun din district este cel pe care se află
Mahobo’s Kloof şi Theuniskraal. Slavă Domnului că
proprietarul lui Mahobo’s Kloof eşti tu! Pentru că exact
acolo o să ne plantăm şi noi propriii salcâmi. Se uită spre
Dennis, însă fără să îl vadă, şi continuă: Am vorbit cu
Jackson de la Compania de Exploatare a Salcâmilor din
Natal. Ne va vinde lăstari în aceleaşi condiţii în care îi
vinde şi ticălosului de Courtney şi ne va cumpăra
scoarţa, fiecare bucăţică, la un preţ garantat de douăzeci
de lire tona. Am angajat doi oameni să supravegheze
plantarea pomilor. Marea noastră problemă va fi forţa de
muncă, pentru că Sean a acaparat deja fiecare nativ.

212

pe o rază de zece kilometri. A adunat o întreagă armată


de nativi acolo, la el. Deodată, Ronny se opri. Văzuse
expresia de pe faţa lui Dennis. îl întrebă: Ce-i cu tine?
- Mahobo’s Kloof! gemu el. O, Dumnezeule!
- Ce vrei să spui?
-A venit să mă vadă săptămâna trecută. Sean... Voia
să ne înţelegem asupra unei variante de cumpărare. Una
pe cinci ani.
- Doar nu i l-ai dat! ţipă Ronny.
-Mi-a oferit trei şilingi pe fiecare jumătate de hectar.
Asta e de şase ori mai mult decât am dat eu pe el. Cum
puteam să refuz?
- Prostule! Idiot fără pereche! în cinci ani terenul
ăla va valora... Ronny înghiţi în gol. Va valora cel puţin
zece lire!
-Dar nu mi-a spus nimeni! se smiorcăi Dennis cu
lamentaţia celor care nu reuşesc niciodată.
-Nici lui Sean nu i-a spus nimeni, spuse uşor Audrey
pentru prima dată şi ceva din vocea ei îl făcu pe Ronny
să se repeadă ca un sălbatic la frumoasa lui soră.
-Bine, ştim cu toţii despre tine şi Sean. Dar el nu a
rămas prin preajmă suficient de mult ca să-l poţi înhăţa,
nu-i aşa?
Ronny se opri şi privi vinovat spre Dennis. îi
trebuiseră lui Audrey ani de zile pentru a abandona orice
speranţă că Sean se va întoarce la Ladybuig şi pentru a
ceda curţii amabile, dar insistente a lui Dennis. Acum
Dennis tuşi stânjenit şi îşi coborî privirea la mâinile pe
care şi le ţinea pe birou, în faţa sa.
- Ei bine, în orice caz, murmură el, Sean l-a
cumpărat şi nu mai putem face nimic.
- Nu este... la dracu! Ronny îşi trase în faţă un
carnet şi îl deschise: lată cum văd eu lucrurile. A
împrumutat cele zece mii de la mama lui. Ştiţi voi, banii
pe care am încercat să o facem să îi investească în
afacerea Burley.

213

- Şi a împrumutat încă cinci mii de ia Compania de


Exploatare a Salcâmilor din Natal. I-a scăpat informaţia
lui Jackson.
Ronny îşi continuă calculele. Când termină, zâmbea din
nou. ;
- Domnul Sean Courtney s-a întins cât putea de
mult. E nevoie doar de o scăpare, o singură scăpare,
şi...poc! făcu o mişcare ca de tăiere cu mâna deschisă.
Putem aştepta!
Alese un trabuc din cutia de piele care o înlocuise pe
cea de argint şi îl aprinse înainte de a vorbi din nou:
-Apropo, ştiaţi că nu a fost încă eliberat din armată? La
modul cum se desfăşoară războiul, au cu siguranţă
nevoie de luptători buni. Piciorul ăla al lui mie mi se pare
în regulă. Poate dacă pun o vorbă la cine trebuie, puţină
presiune undeva. Ronny rânjea plin de optimism.
Trabucul avea un gust delicios.

36

Medicii de la spitalul Greys efectuară ultimul examen


medical al lui Sean cu o săptămână înainte de Crăciun şi
estimară că handicapul său era de mai puţin de unu la
sută, constând dintr-un şchiopătat uşor atunci când era
obosit. Fu astfel descalificat din cursa pentru o pensie de
rănit de război şi deveni disponibil pentru întoarcerea
imediată la datorie.
Prima scrisoare din partea armatei sosi la o
săptămână după revelionul lui 1901.1 se cerea să se
prezinte imediat la ofiţerul comandant al Regimentului
de Puşcaşi Călare din Natal, care înglobase vechiul Corp
al Ghizilor din Natal.
Războiul din Africa de Sud intrase într-o nouă fază. Pe
întreg cuprinsul Transvaalului şi în Orange Free State,
burii începuseră o campanie de dimensiuni alarmante.
Războiul era departe de a se fi terminat, iar prezenţa lui
Sean era necesară de urgenţă, pentru a îngroşa
rândurile armatei de un sfert de milion de soldaţi
britanici care erau deja în teren.
Le scrisese implorând o prelungire a permisiei şi
primise drept răspuns ameninţarea că, dacă nu era în
Johannesburg până la data de 1 februarie, va fi judecat
ca trădător.

215

Ultimile doua saptamani fusesera pline de activitate


intensa. Reuşise sa termine plantarea a cinci mii de
hectare dc salcâmii începută în luna mai a anului
precedent. Aranjase sa obţină încă un împrumut mare de
la Compania de Exploatare a Salcâmilor, pentru a plăti
întreţinerea copacilor. Reparaţiile şi renovarea casei de
la Lion Kop erau, de asemenea, încheiate, iar Ada se
mutase din căsuţa ei de pe Protea Street pentru a fi
îngrijitoarea şi administratorul domeniului pe perioada
absenţei lui.
Acum, în timp ce călărea singur pe pământul său în
semn de bun rămas, avea ocazia să se gândească la alte
lucruri. Cel mai important dintre acestea era fiica sa.
Prima şi singura lui fiică. Avea deja două luni. O chema
Storm şi nu o văzuse niciodată. Saul Friedman îi
trimisese o scrisoare lungă şi plină de bucurie de pe
front, acolo unde Sean avea să i se alăture în curând.
Sean trimisese felicitări din inimă şi încercase din nou să
ia legătura cu Ruth. îi scrisese, fără nici un rezultat şi, în
cele din urmă, îşi abandonase treburile la Lion Kop şi se
dusese la Pietermaritzburg. Aşteptase timp de patru zile,
trecând pe la reşedinţa Goldberg în fiecare dimineaţă şi
după-amiază, dar de fiecare dată Ruth era plecată sau
indispusă. îi lăsase un bilet plin de amărăciune şi se
întorsese acasă.
Călări pe toată plantaţia, adâncit în tristeţea sa.
Pâlcuri măreţe de copaci tineri, în rânduri şi rânduri
nesfârşite, acopereau dealurile de la Lion Kop. Salcâmii
mai bătrâni, plantaţi cu zece luni înainte, începuseră să
crească. Vârfurile verzi şi pufoase îi ajungeau deja până
la brâu. Era o realizare de proporţii aproape
supraomeneşti, rezultatul a zece luni de muncă
istovitoare şi neîncetată a două mii de muncitori nativi.
Acum era gata. Păstrase un grup de cincizeci de zuluşi
care urmau să muncească sub supravegherea Adei,
curăţând buruienile dintre rânduri şi păzindu-i de foc.

216

Asta era tot; patru ani de aşteptare până când copacii


ajungeau la maturitate şi erau gata pentru decojire.
Dar acum era atât de absorbit de gândurile sale, încât
depăşi graniţa domeniului Lion Kop fără să observe şi
continuă să călărească de-a lungul bazei povârnişului.
Traversă drumul şi calea ferată. Murmurul apei din
White Falls aflate în faţă se amesteca cu şoaptele
vântului prin iarbă, iar el prinse strălucirea apei căzând
de pe stânca înaltă în lumina soarelui. Salcâmii erau
înfloriţi, acoperiţi deasupra cu ceaţa aurie a florilor lor,
iar dedesubt întunecaţi de umbre.
Traversă râul sub bazinul cascadei. Povârnişul se
ridica abrupt deasupra lui, brăzdat cu tufe dese şi
întunecate în canale, înalt de trei sute de metri, blocând
astfel tot soarele. Bazinul era un loc cu ferigi şi muşchi
verde, iar pietrele erau negre şi alunecoase din cauza
stropilor de apă. Un loc rece, ferit de soare - şi apa urla
în timp ce cădea într-o perdea albă şi mişcătoare ca
fumul.
Sean se cutremură şi călări mai departe, urcând
panta povârnişului la trap uşor. Ştiu atunci că fusese
ghidat de instinct. în supărarea sa se întorsese la prima
casă pe care o cunoscuse. Sub picioarele lui era pământ
Courtney, întinzându-se în lung şi în lat înspre Tugela.
Nostalgia îl cuprinse şi mai mult pe măsură ce urca,
până când, în sfârşit, ajunse pe margine şi rămase pe
loc, privind în jos spre Theuniskraal.
Trecu în revistă reperele de sub el; casa cu grajdurile
şi camerele servitorilor în spate; ţarcurile cu cai păscând
cu capetele în jos şi cozile fluturând; tancurile de apă
dintre copaci - şi fiecare dintre ele avea ataşată câte o
amintire specială.
Sean descălecă şi se aşeză pe iarbă. îşi aprinse un
trabuc, cu mintea mergând înapoi şi scotocind prin
teancul de întâmplări uitate din trecut. Trecu o oră şi
încă una, până

217

cand se intoarse inapoi in prezent,isi scoase ceasul din


buzunarul din faţă al vestei şi verifică ora.
Trecut de unu! exclamă si se ridică să îşi scuture turul
pantalonilor şi să îşi aşeze pălăria pe cap înainte de a
coborî povârnişul; în loc să traverseze râul prin bazin,
rămase în continuare pe Theuniskraal şi, menţinându-se
pe teren înalt, urmărea să intersecteze drumul pe partea
aceea a podului. Din când în când dădea peste vite
păscând împreună în turme mai mici de douăsprezece;
erau toate în stare bună, grase datorită ierbii noi şi
proaspete, pentru că terenul nu era folosit nici pe
departe la capacitatea sa maximă. Când trecu pe lângă
ele ridicară capul şi îl priviră cu expresii goale şi bovine.
Pădurea se îngroşă si apoi se termină brusc, iar în faţa
lui se aşternu una dintre micile depresiuni mlăştinoase
care se formau din râu. Din locul său de observaţie de pe
povârniş zona aceasta fusese ferită privirii lui de către
copaci, astfel încât Sean putu în sfârşit să observe,
pentru prima dată, calul înşeuat şi priponit pe marginea
cealaltă a mlaştinii. Sean îl căută repede pe călăreţ şi îl
zări în mlaştină -doar capul i se vedeâ deasupra
câmpului verde-aprins şi otrăvitor de papirus. Capul
bărbatului dispăru din nou, urmat de o frământare în
iarbă; o bătaie sălbatică şi apoi urletul brusc de panică al
unui animal..
Sean ocoli repede pe marginea mlaştinii până ajunse
la cal. Capul şi umerii bărbatului din mlaştină reapărură,
iar Sean observă că era împroşcat cu noroi.
-Care e problema? strigă Sean şi capul se întoarse
spre el.
- A rămas un animal împotmolit aici.
- Aşteaptă, o să-ţi dau o mână de ajutor.
înainte de a intra în mlaştină, Sean îşi scoase haina,
vesta şi cămaşa şi le atârnă, împreună cu pălăria, de o
creangă. Croindu-şi drum prin mâlul adânc până la
genunchi, care bolborosea şi râgâia

218

gaze pe măsură ce era răscolit, folosindu-şi ambele


braţe pentru a despărţi încurcătura aspră de stuf şi de
ierburi Sean ajunse, în cele din urmă, la ei.
Animalul era o vacă bătrână şi neagră; picioarele din
spate îi erau complet scufundate într-o gaură de noroi,
iar cele din faţă îi erau îndoite sub piept.
- E aproape terminată, spuse bărbatul.
Sean se uită la el şi văzu că nu era un bărbat, ci un
băieţandru. înalt pentru vârsta lui, dar subţirel. Avea
părul negru, tăiat scurt şi nasul mare pentru a arăta că
era un Courtney.
Cu un nod nefiresc în stomac şi răsuflarea tăiată,
Sean ştiu că se uită la fiul său.
-Nu sta înţepenit acolo! se repezi băiatul. De la piept
în jos era acoperit cu un strat strălucitor şi urât
mirositor de noroi, sudoarea îi curgea pe faţă şi îi dizolva
stropii de noroi de pe frunte şi din obraji şi respira greu
prin gura larg deschisă, îngenuncheat lângă animal
pentru a-i menţine capul la suprafaţă.
- Trebuie să o întorc, spuse Sean. Ţine-i capul
sus. Intră în groapă, iar noroiul îi urcă bolborosind
uleios până în jurul taliei. îşi înfipse braţele în el -
căutând picioarele împotmolite ale vacii.
Mâinile lui Sean abia putură să cuprindă osul şi
muşchii groşi ai jaretului. îşi potrivi strânsoarea şi se
lăsă pe spate, întinzându-se în sus, punându-şi treptat
întreaga greutate a corpului în această mişcare de
tragere până ştiu că în abdomenul său ceva era pe
punctul de a se rupe. Rămase aşa, cu întreaga faţă
contorsionată, cu gura larg deschisă şi cu respiraţia
hârâită în gât, cu muşchii masivi ai pieptului şi ai
braţelor sale blocaţi într-o convulsie de oţel.
Un minut, două minute, păstră poziţia în timp ce
băiatul îl privea cu un amestec de nelinişte şi uimire pe
chip. Apoi, brusc, se produse o răsuflare apăsătoare şi
zgomotoasă de gaze de mlaştină în jurul mijlocului lui
Sean şi

219

animalul începu şă se mişte; La început mai încet,


posteriorul i se contura cu reticenţă prin mâl — apoi mai
repede pe măsură ce noroiul îşi pierdea strânsoarea
până când, cu o ultimă râgâială şi un ultim icnet, cedă,
iar Sean se ridică ţinând picioarele deasupra mlaştinii
cu vaca zăcând epuizată pe o parte.
-Măi să fie! exclamă băiatul cu admiraţie. Pentru o
clipă animalul stătu liniştit, apoi, realizând că avea
picioarele libere, începu să se zbată sălbatic pentru a şi
le recâştiga controlul.
-Ţine-i capul, strigă Sean şi alunecă în lateral până
când putu să îl apuce de coadă şi să îl împiedice să se
ridice; Când animalul se linişti din nou începu să îl tragă
mergând cu spatele, către pământ tare. Trupul vacii
alunecă cu uşurinţă, ca o sanie, pe covorul de noroi şi
stufăriş bătătorit până când ajunse pe pământ. Atunci
Sean sări deoparte, iar animalul se ridică cu greu în
picioare, rămase acolo pentru un moment, iar apoi se
îndepărtă şovăind printre copaci.
Sean şi fiul său rămaseră în picioare unul lângă altul
gâfâind, acoperiţi de mizerie, încă adânciţi până la
glezne în noroi, privind cum se îndepărtează vaca.
- Mersi. Nu m-aş fi descurcat de unul singur,
domnule. Formula de adresare, precum şi tonul băiatului
atinseră o coardă sensibilă în Sean.
- Era nevoie de amândoi, încuviinţă el. Cum te
cheamă?
- Courtney, domnule. Michael Courtney, spuse şi îi
întinse mâna lui Sean.
- Mă bucur să te cunosc, Mike, îi strânse Sean mâna.
-Vă cunosc, nu-i aşa, domnule? Simt sigur că v-am
mai văzut, m-am tot gândit.
-Nu cred. Sean făcu un efort pentru a nu lăsa să i se
citească sentimentele în voce şi pe chip.
-Aş... aş fi onorat dacă aş afla numele dumneavoastră,
zise Michael şi amândoi fură cuprinşi de timiditate.

220

„Ce pot să-i spun? se gândi Sean. Nu trebuie să mint


Dar nici nu pot să-i spun adevărul
- Dumnezeule, ce mizerie, râse el în schimb. Puţim de
parcă am fi morţi de zece zile.
Michael păru să observe pentru prima dată cum
arătau.
- Mama o să aibă o criză de hernie când mă va
vedea, râse şi el, apoi adăugă: Vino la noi acasă. Nu e
departe de aici. Ia prânzul cu noi şi te poţi spăla.
Servitorii îţi vor spăla hainele.
-Nu, scutură Sean din cap. Trebuie să mă întorc la
Ladyburg.
- Te rog. Mi-ar plăcea să o cunoşti pe mama. Tata nu-i
aici, e la război. Dar, ţe rog, vino acasă cu mine.
. „Chiar vrea să merg.“ Uitându-se acum în ochii fiului
său, sentimentul acela cald pe care se chinuise să îl
înăbuşe îi năvăli din piept şi îşi simţi faţa roşind de
plăcere.
-Mike, spuse el încet, căutând cuvintele potrivite.
Lucrurile sunt puţin cam dificile acum. Nu-ţi pot onora
invitaţia. Dar mi-ar plăcea să te revăd şi într-o zi voi
trece din nou pe drumul ăsta. O lăsăm pe atunci?
Michael nu încercă în nici un fel să îşi ascundă
dezamăgirea.
- O! Oricum, merg cu tine până la pod.
- Bine. Sean îşi ridică cămaşa şi îşi şterse
surplusul de noroi, în timp ce Michael dezlegă caii.
Călăriră încet, tăcuţi la început, încă amuţiţi de
timiditate. Apoi începură să vorbească şi barierele dintre
ei căzură repede. Cu un sentiment de mândrie ridicol
având în vedere circumstanţele, Sean îşi dădu seama de
iuţimea minţii lui Michael, de uşurinţa în exprimare atât
de neobişnuită pentru un tânăr şi de maturitatea ideilor
lui.
Vorbiră despre Theuniskraal.
- E o fermă bună, zise Michael şi se putea citi
mândrie în vocea lui. Este proprietatea familiei mele din
1867.

221

-Nu aveţi prea multe vite, mârâi Sean.


-Tata a avut o perioadă mai proastă. Ne-a lovit ciuma
vacilor, dar o să ne revenim, stai să vezi. Tăcu pentru o
clipă, apoi adăugă: Tata nu prea este interesat de vite, în
loc să investească banii în turme, îi cheltuie pe cai - ca
frumoasa asta aici de faţa, zise şi mângâie gâtul
minunatei sale iepe aurii. Am încercat să discut cu el,
dar...
Atunci îşi dădu seama că mai avea puţin până la a-şi
discredita tatăl şi se opri. Apoi continuă în grabă: Şă nu
mă înţelegi greşit, tatăl meu este un om neobişnuit.
Chiar acum este în statul-major al armatei. Esţe colonel,
unul dintre oamenii de încredere ai generalului Buller.
Este posesor al Crucii Victoria pentru curaj şi a fost
decorat cu O.S.D. pentru ceea ce face acum.
„Da, cugetă Sean, şi eu l-am apărat pe Garry de
multe ori, de tot atâtea ori ca şi tine până când vei
ajunge de vârsta mea.“ înţelegând, schimbă direcţia
conversaţiei.
Vorbiră despre viitor:
- Deci vrei să fii fermier?
-Iubesc locul ăsta.Aici m-am născut. Pentru mine nu
este doar o bucată de pământ şi o casă. Este o parte din
tradiţia căreia îi aparţin, construită de oameni de care
sunt mândru. După tata, eu voi fi singurul rămas să o
continue. Nu îi voi înşela încrederea. Dar....
Ajunseseră la o ridicătură deasupra drumului şi
Michael se opri şi se uită la Sean de parcă încerca să
decidă cât de multe ar trebui să îi spună acestui străin.
- Dar? îl îndemnă Sean cu blândeţe.
Michael îl privi fix pentru încă o secundă, încercând
să îşi explice certitudinea pe care o avea faţă de
bărbatul acesta, convingerea că putea să aibă mai multă
încredere în el decât în oricine altcineva pe pământ.
Simţea că îl cunoscuse toată viaţa sa şi că între ei era
ceva atât de puternic, atât de bun şi de puternic încât
aproape că putea să îl atingă.

222

- Dar, se aruncă el înapoi în conversaţie, asta nu e tot.


Vreau ceva mai mult decât pământ şi vite. Este atât de
greu de explicat. Bunicul meu a fost un om mare; a
lucrat şi cu oameni, şi cu animale. A avut... mă înţelegi,
nu-i aşa?
- Cred că da, încuviinţă Sean. Simţi că ai vrea să îţi
faci propriul loc în toate astea.
- Da, asta este. Aş vrea să iau şi alte decizii în afară
de când să culeg şi când să sortez sau unde să
construiesc un nou rezervor de apă.
- Şi atunci ce ai de gând să faci?
- Ei bine, sunt student la Universitatea din Cape
Town. Sunt în anul trei, până de Crăciun îmi voi lua
diploma.
' - Şi apoi?
-Nu ştiu, dar o să găsesc eu ceva. Atunci Michael
zâmbi: Mai întâi am multe de învăţat. Uneori, când îmi
dau seama cât de multe, mă sperie puţin.
îşi coborâră caii la pas către drum, atât de absorbiţi
unul de celălalt încât nici unul din ei nu observă trăsura
care venea spre ei dinspre Ladyburg, până aproape dădu
peste ei.
Atunci Michael ridică privirea. - Hei! Vine mama.
Acum poţi s-o cunoşti.
Amorţit de o senzaţie de spaimă, Sean realiză că era
prins în capcană. Nu exista scăpare — trăsura era la mai
puţin de cincizeci de metri depărtare şi o putea vedea pe
Anna stând în spatele vizitiului de culoare, uitându-se fix
la ei.
Michael strigă:
- Bună, mamă!
- Michael! Ce-ai făcut? Uită-te la tine! Vocea ei
avea acum ceva de femeie afurisită. Anii o trataseră pe
Anna aşa cum merita, îi ascuţiseră trăsăturile şi îi
exageraseră trăsăturile de pisică ale ochilor. îşi îndreptă
ochii aceia spre Sean şi se încruntă. îmbufnarea îi săpă
şanţuri adânci pe

223

frunte şi îi scoase în evidenţă rândurile grele de carne de


sub bărbie.
- Cine e cu tine? îl întrebă pe Michael.
Un prieten. M-a ajutat cu un animal împotmolit în
mlaştină. Trebuia să-l vezi, mamă. L-a ridicat singur din
noroi.
Sean văzu că era îmbrăcată cu haine scumpe, prea
ostentativ pentru o soţie de fermier într-o zi de lucru.
Catifea şi pene de struţ - perlele acelea trebuie să-l fi
costat pe Garry o mică avere. Trăsura era nouă, lac
negru lustruit, decorat cu stacojiu şi garnituri de alamă -
în valoare de alte câteva sute de lire. Sean îşi plimbă
ochii peste cai, roibi identici, pursânge - „Isuse!“ îşi
spuse.
Anna se încrunta încă la el, cu o expresie de
recunoaştere şi îndoială în acelaşi timp. începuse să
roşească, iar buzele îi tremurau.
- Bună, Anna.
- Sean, scuipă ea cuvântul.
- A trecut mult timp. Ce mai faci?
Ochii ei îl priviră pieziş, veninos. Se răsti la Michael,
abia mişcându-şi buzele:
- Pleacă de lângă omul acela!
-Dar...
Privirea nedumerită de pe chipul lui Michael îl duru pe
Sean ca împunsătura unei lănci.
- Fă ce îţi spune mama ta, Michael, îi zise Sean.
Eşti... tu eşti unchiul meu Sean?
-Da.
- Pleacă de lângă el, ţipă Anna. Să nu mai vorbeşti
niciodată cu el. M-ai auzit, Michael? Este rău, rău! Nu-1
mai lăsa niciodată să se apropie de tine. Te va distruge.
Anna gâfâia, tremurând de furie şi ură, bolborosind ca o
nebună: Pleacă de pe pământul nostru, Sean Courtney!
Pleacă de pe Theuniskraal şi nu te mai întoarce!
- Foarte bine, Anna. Plec.

224

-Michael. Urcă-te pe cal! ţipă ea la el. Grăbeşte-te!


Pleacă de lângă el!
Michael sări în şa.
-Porneşte. Porneşte repede! îi ordonă ea vizitiului de
culoare.
La atingerea biciului, cei doi murgi ţâşniră înainte, iar
Anna fu aruncată pe scaunul căptuşit.
-Haide, Michael. Vino imediat acasă!
Michael se uită la Sean. Era nedumerit, nesigur.
- Eu nu... eu nu cred că tu...
- Mai vorbim altă dată, Mike.
Şi, deodată, expresia lui Michael se schimbă, colţurile
gurii îi căzură, iar ochii îi erau întunecaţi de regret că îl
găsise, dar îl pierduse atât de repede.
- Nu, spuse; apoi îşi ridică mâna în semn de bun
rămas şi îşi mână calul. Aplecat pe gâtul acestuia, porni
sălbatic în urmărirea trăsurii.
- Michael, strigă Sean în urma lui, dar băiatul nu
păru să audă.

37

Şi astfel, Sean se întoarse la război. Fu un chin să îşi ia


rămas-bun. Ada adoptase o atitudine atât de curajoasă,
încât Sean îşi dori să o apuce de umeri, să o scuture şi să
strige:
- Plângi, fir-ar al naibii! Hai să terminăm cu asta!
Dirk avu una dintre cele mai spectaculoase răbufniri
ale sale. Se agăţă de Sean şi ţipă până aproape că se
sufocă. Când trenul părăsi staţia, Sean era într-o stare
de furie violentă care dură până când ajunseră la
Pietermaritzburg, patru ore mai târziu.
îşi duse apoi furia în restaurantul staţiei şi o sedă cu o
jumătate de duzină de pahare de coniac. Apoi, cu
Mbejane ducându-i bagajul, îşi croi drum prin mulţimea
de pe peron, căutând un compartiment gol în expresul
de nord. Deoarece orice deplasare se făcea pe bază de
permis militar, tovarăşii săi de călătorie erau cu toţii
îmbrăcaţi în kaki. O mulţime vastă şi ştearsă, bălţată cu
pete vesele de culoare, femei care îşi trimiteau bărbaţii
la război şi nu erau prea fericite din cauza aceasta.
Sunetul plânsetelor se amesteca astfel cu vuietul vocilor
tari, râsul bărbaţilor şi scâncetul ocazional al vreunui
copil. Deodată, Sean îşi auzi numele strigat pe deasupra
vacarmului. Privi în jur şi văzu un braţ fluturând frenetic
peste capetele din mulţime.

226

- Sean! Hei, Sean! '


Capul lui Saul apărea şi apoi dispărea, după cum
ţopăia el în sus şi în jos. Sean îşi făcu loc să ajungă la el
şi îşi strânseră mâinile încântaţi.
- Ce dracu’ faci aici? întrebă Saul.
- Mă întorc la datorie. Şi tu?
- Tocmai mi s-a terminat săptămâna de permisie.
Am venit să văd copilul. Doamne, ce noroc că te-am
văzut!
Sean nu putu să se abţină să nu întrebe:
-E şi Ruth aici?'
- Aşteaptă afară, în trăsură.
- Mi-ar plăcea să văd copilul.
- Bineînţeles. Hai mai întâi să găsim locuri şi să
lăsăm bagajele, şi apoi avem douăzeci de minute înainte
să plece trenul.
Sean o zări când ieşiră pe treptele din faţa clădirii
gării. Stătea într-o trăsură deschisă, în timp ce un vizitiu
de culoare îi ţinea un parasolar deasupra capului. Era
îmbrăcată în gri de nuanţa porumbeilor, cu mâneci mari
bufante cu dungi roz şi o pălărie uriaşă cu trandafiri roz
în vârf. Faţa i se vedea din profil, aplecată fiind deasupra
grămăjoarei de dantelă albă pe care o ţinea în poală.
Privind liniile calme ale feţei ei, Sean simţi o tresărire în
piept. Se opri şi şopti:
- Dumnezeule, ce frumoasă este, iar Saul râse de
plăcere.
- Aşteaptă să o cunoşti pe fiica mea!
Nu îi văzu apropiindu-se de trăsură, era prea
absorbită de copil.
- Ruth, am o surpriză pentru tine, bolborosi Saul.
Ea ridică ochii şi îl văzu pe Sean privind-o. înţepeni de
şoc, holbându-se la el cu toată culoarea dispărându-i din
obraji.
- Bună, Ruth.
Ea nu îi răspunse imediat. Sean o văzu mascându-şi
faţa cu o indiferenţă palidă.

227

Bună, Sean. M-ai speriat.


Saul nu sesiză jocul de emoţii dintre ei. In timpul
acela se urca în trăsură lângă ea.
Vino şi uită-te. Acum deschidea şalul de dantelă,
aple-cându-se asupra copilului cu faţa luminată de
mândrie.
Sean se urcă tăcut în trăsură şi se aşeză în faţa lor.
- Lasă-1 pe Sean să o ţină, Ruth, râse Saul. Lasă-l
să o privească bine pe cea mai frumoasă fată din lume,
spuse el, fără să observe modul în care Ruth îngheţă din
nou şi strânse protectoare copilul la piept. Ia-o, Sean. îţi
promit că nu o să te ude foarte tare, deşi s-ar putea să
vomite puţin, continuă Saul fericit.
Sean întinse mâinile să ia copilul, privindu-i chipul lui
Ruth. Era sfidător, dar cuprins de teamă.
- Te rog, spuse el.
Culoarea ochilor ei păru să se schimbe într-un gri-
albastru mai închis. Liniile aspre din jurul gurii
dispărură, iar buzele îi tremurau roz şi moi. Se aplecă şi
i-o aşeză pe fiica ei în braţe.

38

Călătoria la Johannesburg fu lungă şi greoaie - o


călătorie întreruptă de opriri interminabile. La fiecare
linie secundară era câte o întârziere, uneori de jumătate
de oră, dar de obicei de trei ori mai lungă. Câteodată,
fără vreun motiv evident, se opreau în mijlocul
câmpului.
-Acum ce dracu’ s-a mai întâmplat?
- Să-l împuşte cineva pe mecanic.
-Nu din nou!
Protestele şi comentariile era strigate de capetele
furioase care ieşeau pe fereastra fiecărui vagon. Iar
când gardianul înainta cu paşi apăsaţi de-a lungul
terasamentului acoperit de pietriş către partea din faţă a
trenului, era urmat de un cor de bombăneli şi huiduieli.
-Vă rog să aveţi răbdare, domnilor. Trebuie să
verificăm toate tunelurile şi podurile.
- Războiul s-a terminat.
- De ce vă mai faceţi griji?
- Prietenii buri fug atât de repede, încât nu mai au
timp să îşi facă griji despre poduri.
Oamenii coborau lângă şine şi se strângeau în
grupuri mici şi nerăbdătoare până se auzea sunetul
fluierului, iar

229

apoi se urcau din nou la bord când trenul se punea în


mişcare şi începea din nou să se târască înainte.
Sean şi Saul stăteau împreună într-un colţ al unui
compartiment aglomerat şi jucau klabrias1. Pentru că
majoritatea celor din compartiment priveau aerul rece şi
curat al stepei înalte cu spaimă, de parcă ar fi fost un
gaz mortal, ferestrele erau bine închise. Compartimentul
era albastru din cauza fumului de pipă şi puturos de
mirosul a douăsprezece trupuri nespălate. Conversaţia
era inevitabilă. închide un număr de bărbaţi într-un
spaţiu mic şi vor începe o conversaţie în aproximativ
zece minute.
Grupul acesta avea o experienţă vastă în chestiuni
pornografice.
Un sergent petrecuse trei ani în Bangkok, dar îi luă
două ore să îşi convingă tovarăşii că tot ce zvonurile
plasaseră în poziţie orizontală, natura menţinuse, de
fapt, la verticală. îşi demonstră punctul de vedere numai
după ce făcu o expediţie în josul coridorului din care se
întoarse cu un alt expert, antrenat în China. Acesta
furniza dovezi fotografice care fură studiate cu atenţie şi
declarate convingătoare.
Acestea serviră, de asemenea, pentru a-i aminti unui
caporal care făcuse un stagiu în India, de vizita sa la
templul Konarak. Subiect care îi ţinu ocupaţi pentru încă
o oră şi pregăti terenul pentru o discuţie despre celebra
Elephant House din Shanghai.
Au ţinut-o aşa de la amiază până la lăsarea serii.
între timp, Saul îşi pierdu interesul faţă de jocul de
cărţi, scoase o carte din geantă şi începu să citească.
Sean era plictisit. îşi curăţă puşca. Apoi se scobi în dinţi
cu un băţ de chibrit şi se uită pe fereastră la turmele
mici de gazele care păşteau de-a lungul liniei de cale
ferată. Ascultă o prezentare detaliată a plăcerilor oferite
de proprietăreasa de la

Joc dc cărţi (n.tr.)

230

Elephant House şi decise să le încerce pe toate dacă


ajungea vreodată să viziteze oraşul Shanghai.
- Ce citeşti? îl întrebă pe Saul în cele din urmă.
- Ce? Saul îl privi vag, iar Sean repetă întrebarea.
Saul ridică volumul astfel încât Sean să poată vedea
titlul: Sistemul de guvernământ de la Westminster.
- Isuse! mârâi Sean. De ce naiba citeşti chestia aia?
-Mă interesează politica, îi explică Saul pe un ton
defensiv şi se întoarse la lectura sa.
Sean îl privi o vreme, apoi îl întrebă:
- Mai ai şi alte cărţi cu tine?
Saul îşi deschise iar geanta.
- încearcă asta.
- Bunăstarea naţiunilor.
Sean studie cartea cu îndoială.
- Despre ce este? întrebă el, dar Saul citea din nou.
Sean deschise volumul gros şi aruncă o privire leneşă
pe prima pagină. Suspină cu resemnare, pentru că
trecuse multă vreme de când mai citise şi altceva decât
o scrisoare sau un extras de cont bancar - apoi ochii
începură să i se mişte dintr-o parte în alta pe pagină ca
suveica unui război de ţesut. Fără să ştie, ţesea primele
fire dintr-un material care urma să îi acopere o parte a
sufletului care până atunci îi fusese gol.
După o oră, Saul se uită la el şi îl întrebă:
- Ce înţelegi din ea?
Sean mormăi fară a-şi ridica privirea. Era complet
absorbit. Asta era important. Limbajul lui Adam Sniith
avea o claritate maiestuoasă. Sean nu era de acord cu
unele dintre concluziile sale, dar demonstraţiile acestuia
trezeau un filon de gândire în creierul lui Sean,
stimulându-1 sa o ia înainte şi să anticipeze - uneori
corect, însă de

231

mai multe ori ajungând într-un punct îndepărtat de ceea


ce urmărea autorul.
Citea repede, ştiind că se va întoarce şi va citi totul din
nou, deoarece aceasta nu era decât o incursiune de
cercetare în teritoriul necunoscut al economiei. Cu ochii
încă fixaţi asupra paginii bâjbâi prin buzunarele tunicii
sale, găsi un ciot de creion şi sublinie un pasaj la care
dorea să se întoarcă. Apoi îl lăsă şi îşi continuă lectura.
Acum folosea des creionul.
„Nu“, scrise într-un loc, pe marginea paginii şi „bine“,
în altul.
Saul ridică din nou privirea şi se încruntă când îşi dădu
seama că Sean mâzgălea cartea. Apoi îi observă
expresia, îi văzu încruntarea de concentrare şi
trăsăturile i se relaxară, îl privi pe Sean pe sub pleoape.
Sentimentele lui pentru acest bărbat făcut din muşchi,
toane şi slăbiciuni neaşteptate trecuseră de pragul
afecţiunii şi ajunseseră la graniţele adulaţiei. Nu ştia de
ce îşi întinsese Sean aripa protectoare deasupra sa şi
nici nu îi păsa. Dar era bine să stea aşa, în linişte, fără a
mai citi şi să privească faţa acestui uriaş care îi era mai
mult decât un simplu prieten.
Stătură împreună, singuri în mijlocul unei mulţimi.
Trenul se furişa spre nord prin câmpia acoperită de
iarbă, lăsând o urmă lungă de fum gri-argintiu în urmă,
iar soarele se prăbuşi extenuat la pământ şi sângeră pe
nori. După aceea dispăru şi întunericul se lăsă repede.
Mâncară carne din conservă, întinsă pe pâine uscată cu
lama baionetei. Nu exista lumină în compartiment aşa
că, după ce mâncară, se aşezară unul lângă celălalt
înfăşuraţi în pături şi stătură de vorbă în întuneric. Orice
altă conversaţie in jurul lor se stinse şi fii înlocuită de
sunetele somnului. Sean deschise una dintre ferestre, iar
aerul rece şi dulce le

232

limpezi şi le ascuţi minţile, astfel încât vorbeau cu un


entuziasm retinut în tăcere.
Vorbiră despre oameni şi despre ţară, şi despre
formarea unei naţiuni; şi despre cum ar trebui guvernată
acea naţiune. Vorbiră puţin despre război şi mult despre
pacea care va urma; despre reconstrucţia a ceea ce a
fost distrus în ceva mai puternic.
Văzură amărăciunea care va înflori ca o buruiană rea
ce se hrăneşte cu sângele şi cadavrele morţilor şi vorbiră
despre mijloacele prin care ar trebui stârpită înainte să
înăbuşe creşterea fragedă a unui tărâm care ar putea fi
măreţ.
Nu mai vorbiseră aşa niciodată. Saul îşi strânse
păturile în jurul umerilor şi ascultă vocea lui Sean în
întuneric. Asemenea majorităţii celor din rasa lui,
percepţia îi fusese sensibilizată şi ascuţită, putând acum
să sesizeze o calitate nouă, un nou sens al evoluţiei
omului acestuia.
„Am avut şi eu o contribuţie la asta, se gândi el cu un
sentiment de mândrie. Este un taur, un taur sălbatic
care atacă tot ce mişcă; atacă tară scop, întrerupându-şi
apoi cursa şi îndreptându-se spre ceva nou; folosindu-şi
forţa pentru a distruge, doar pentru că nu a învăţat
niciodată să o folosească altfel; confuz şi mânios,
mugind la înţepăturile din coaste; alergând după toate
şi, drept consecinţă, neprin-zând nimic. Poate reuşesc să
îl ajut, să îi arăt un scop şi o cale prin care să iasă din
arenă.“
Şi continuară să vorbească aşa, în noapte. întunericul
adăuga o nouă dimensiune existentei lor. Nevăzute, toi-
melc lor fizice nu îi mai limitau şi se părea că minţii b
erau libere să iasă şi să se întâlnească în întuneric, sa il
combine într-un nor de cuvinte care purta fiecare idee
mai depaite. Până când, brusc, întreaga construcţie
delicata fu distrusă şi pierdută în explozia dinamitei şi în
ţipătul abur- ului care ţâşnea, în zgomotul de lemn şi de
sticlă sparta

233

şi în învălmăşeala de echipament şi de trupuri adormite


aruncate cu violenţă la un loc atunci când trenul se
cabră, se contorsionă şi sări de pe şine. Un sunet nou se
amestecă aproape imediat în tot acest vacarm - pocnetul
tirului de armă tras de aproape şi bătaia constantă ca de
ciocan a mitralierelor Maxim.
Sean era imobilizat fără a se putea mişca în beznă,
incapabil să respire sub o greutate imensă. Se zbătu
sălbatic, trăgând de oamenii şi de bagajele de deasupra
lui, cu picioarele prinse în nişte pături. Greutatea se
uşură suficient ca să poată trage aer în piept, dar un
genunchi îl lovi în faţă cu asemenea forţă încât îi sparse
buza şi sângele sărat i se scurse în gură. Se repezi să
scape şi avu o senzaţie usturătoare de sticlă spartă de-a
lungul braţului.
Oamenii ţipau de groază şi de durere în întuneric,
conducând corul oribil de de gemete, blesteme şi foc de
armă.
Sean îşi eliberă trupul de sub apăsare şi simţi oamenii
zdrobindu-se sub el când se ridică.
Acum putea auzi răpăitul repetat al gloanţelor
muşcând din lemn, mult mai tare decât armele care le
trăseseră.
Cineva se sprijini de el şi Sean îl prinse.
-Saul?
-Lasă-mă, dă-mi drumul.
Era un străin şi Sean îl eliberă.
-Saul! Saul! Unde eşti?
- Sean.
- Eşti rănit?
-Nu.
- Hai să ieşim de aici!
- Puşca mea.
- Dă-o-ncolo de puşcă.
- Unde este fereastra?
~ E blocată.

234

In sfârşit, Sean putu să îşi formeze o idee despre


situaţia in care erau. Vagonul era căzut pe-o parte, cu
ferestrele pe pământ şi cu toată învălmăşeala de oameni
morţi sau sfâşiaţi în bucăţi adunată deasupra lor. Uşa
era mult deasupra lor, probabil blocată.
- Va trebui să ieşim prin acoperiş.
Bâjbâi orbeşte, apoi îşi retrase repede mâna înjurând,
săgetat de o aşchie de lemn înfiptă sub unghie, dar simţi
un curent de aer rece pe faţă.
- E o gaură acolo. întinse din nou mâna,
nerăbdător, şi pipăi lemnul spart. Una dintre scânduri s-
a deplasat.
Cuvintele sale fură urmate imediat de o îngrămădeală
de trupuri în întuneric, iar mâinile a o duzină de oameni
se agăţară de el, luptându-se să găsească ieşirea.
- Daţi-va înapoi, ticăloşilor!
Sean lovi cu ambii pumni şi îi simţi izbind în plin.
Gâfâia şi simţea transpiraţia alunecându-i în jos pe
spate. Aerul era greu de căldura trupurilor şi de
respiraţia bărbaţilor înspăimântaţi.
- Daţi-vă înapoi! O să mă ocup eu de ea.
Forţă cu mâinile crăpătura şi rupse scândura slăbită.
Pentru o clipă se luptă cu tentaţia de a-şi lipi faţa de
deschizătura îngustă şi de a inspira aerul curat. Apoi îşi
încleştă mâinile pe scândura următoare, îşi sprijini
picioarele pe tavan şi se lăsă pe spate, trăgând cu toată
forţa. Nici nu se clinti. Simţi cum îl cuprinde din nou
panica.
- Să-mi găsească cineva o puşcă, strigă el pentru a
acoperi rumoarea din compartiment.
Poftim, se auzi vocea lui Saul şi apoi cineva îi
împinse puşca în braţe. Puse ţeava armei în deschizătură
şi, folosind-o ca levier, îşi aruncă greutatea asupra ei.
Simţi lemnul rupându-se, mută ţeava şi trase din nou.
Lemnul cedă, iar el înlătură scândura şi trecu la
următoarea.

235

- Gata. Câte unul. Saul, tu primul.


Cu panica aproape punând stăpânire pe el, Sean îl
împinse pe fiecare prin deschizătură. Unul gras rămase
înţepenit, iar Sean puse o gheată pe fundul lui şi
împinse. Bărbatul guiţă şi zbură ca un dop de şampanie.
- Mai este cineva acolo? strigă el în întuneric.
- Sean, se auzi de afară vocea lui Saul, ieşi de acolo!
- Tu adăposteşte-te, urlă Sean la el. Focul burilor
încă mai biciuia trenul distrus. Apoi întrebă din nou: Mai
este cineva acolo? şi cineva gemu la picioarele lui.
Sean îl găsi repede. Grav rănit, cu capul răsucit. Sean
curăţă teancul de bagaje de pe trupul acestuia şi îl
îndreptă. „Nu pot să-l mut, decise el, este mai în
siguranţă aici până vin paramedicii.“ îl lăsă şi se
împiedică de un altul.
Să-i ia naiba, suspină el în dorinţa sa cumplită de a
ieşi afară. Acesta era mort. Putu simţi atingerea de
reptilă a morţii pe pielea lui şi îl lăsă, croindu-şi drum în
noaptea de afară.
După întunericul profund din compartiment, stelele
luminau pământul cu o lumină perlată, iar el văzu norul
de abur atârnând deasupra locomotivei ca un troian înalt
şi şuierător, şi vagoanele din faţă ciocnite unele de
altele, iar celelalte spintecate şi contorsionate într-o
sculptură bizară a distrugerii. Din când în când, de-a
lungul convoiului, câteva puşti răspundeau slab focului
bur care cădea greu deasupra lor.
- Sean, îl strigă Saul de lângă vagonul răsturnat,
acolo unde stătea ghemuit.
Sean alergă la el şi ridică vocea deasupra larmei.
- Stai aici. Mă duc înapoi să-l caut pe Mbejane.
- N-ai să-l găseşti niciodată în învălmăşeala asta.
Era cu caii. Ascultă-i.

236

Din boxele cailor de la coada trenului se auzea un


sunet pe care Sean îşi dori să nu îl mai audă vreodată.
Două sute de animale prinse fără scăpare şi înnebunite -
era mult mai rău decât sunetul oameniloi care se aflau
încă printre rămăşiţele trenului.
-Dumnezeule! şopti Sean. Furia lui crescu chiar mai
mare decât frica. Ticăloşii, mârâi el şi ridică privirea spre
terenul înalt de deasupra lor.
Burii aleseseră un loc unde liniile de tren făceau un
cot de-a lungul malului unui râu. Cursul apei zădărnicea
orice încercare de fugă pe partea aceea, iar pe partea
cealaltă terenul se ridica abrupt în două pliuri care
dominau întreaga lungime a căii ferate. De-a lungul
primului pliu stăteau întinşi puşcaşii, în număr de cel
puţin două sute judecând după intensitatea tirului lor,
iar pe creasta vârfului de deasupra lor fulgerau licăririle
gurii de ţeavă ale mitralierei Maxim în mişcarea ei
neobosită în du-te-vino de-a lungul trenului. Sean o privi
cu înfometare pentru un moment, apoi ridică puşca pe
care o avea încă la el şi îi goli magazia, trăgând în
mitraliera. Sclipirile acesteia deveniră imediat mai
strălucitoare, întor-cându-se spre el, căutându-1, iar
aerul din jurul capului lui Sean se umplu de pocnetul
vâjâit a o sută de biciuri.
Sean se culcă la pământ cât timp îşi reîneărcă puşca,
apoi se ridică din nou în picioare ca să tragă.
-Ticăloşilor, strigă el, iar vocea trebuie să îi fi ajuns
până la ei, pentru că acum puşcaşii ajutau mitraliera să
¡l caute. Se apropiau tot mai mult.
Sean se ghemui jos încă o dată şi îl găsi pe Saul
trăgând alături de el.
— De unde ai luat puşca?

237

- M-am întors după ea, zise Saul şi îşi punctă


răspunsul cu un foc, iar Sean rânji în timp ce degetele îi
bâjbâiau neîndemânatice, reîncărcând arma.
- 0 să o păţeşti într-o zi, spuse el.
-Tu m-ai învăţat să fac asta, ripostă Saul.
Sean îşi goli magazia încă o dată fără nici un alt
efect decât că reculul puştii invocă în el vechea sa
nebunie. Nu lipsea decât vocea lui Mbejane pentru a o
declanşa complet.
-Nkosi.
-Unde dracului ai fost? întrebă Sean.
-îmi pierdusem suliţele. Mi-a luat mult timp să le
găsesc în întunericul ăsta.
Sean tăcu pentru o clipă, cât timp cântări din priviri
creasta. în partea stângă era o spărtură în linia
puşcaşilor, creată de un canal îngust care trecea printre
ei şi apoi în jos spre calea ferată. Un grup mic de oameni
ar putea să urce pe acel curs şi să treacă prin spatele
liniei bure. De acolo mitraliera solitară de pe creastă ar
fi foarte vulnerabilă.
-Adu-ţi suliţele, Mbejane.
- Unde te duci? întrebă Saul.
- Mă duc să îmi încerc norocul cu mitraliera aia.
Stai aici şi ţine-i pe domnii aceştia cu gândul la altceva.
Sean porni de-a lungul trenului spre locul de vărsare
al canalului. După cincizeci de metri realiză că nu era
numai Mbejane cu el, ci şi Saul.
- Tu unde crezi că mergi?
- Cu tine.
-Asta s-o crezi tu!
-Ai să vezi.
Vocea lui Saul avea din nou o notă specifică de
încăpăţânare pe care Sean învăţase să o recunoască, şi
nu era timp de discuţii. Continuă să alerge până ajunse
în faţa canalului,

238

unde se adăposti din nou după un vagon răsturnat cât


timp făcu o evaluare finală a poziţiei.
Canalul părea îngust, dar adânc, iar arbuştii pitici care
îl umpleau le ofereau adăpost până în vârf, unde era o
bresa clară în linia bură.
- Merge, hotărî el cu voce tare, iar apoi le spuse celor
doi tovarăşi ai săi: Eu plec primul, apoi mă urmezi tu,
Saul şi ai grijă la picioarele alea mari ale tale.
Avea o vagă idee că supravieţuitorii dezastrului încer-
cau să organizeze un fel de rezistenţă. îi putu auzi pe
ofiţeri mobilizându-i, iar acum o sută de puşti
răspundeau focului burilor.
Sean se ridică.
- Bine, am plecat. Urmaţi-mă imediat ce am traversat.
în acel moment îi strigă o voce:
- Ce puneţi voi la cale, domnilor?
- Ce-ţi pasă ţie? se răsti Sean cu nerăbdare.
- Sunt ofiţer, veni răspunsul, iar Sean recunoscu
vocea şi silueta deşirată cu o sabie goală în mână.
- Acheson!
După o secundă de ezitare, Acheson îl recunoscu.
- Courtney. Ce faci?
- Mă urc pe canalul acela pentru a ataca mitraliera.
- Crezi că poţi să ajungi la ea?
- Pot să încerc.
- Bravo, du-te atunci. Dacă reuşeşti vom fi gata sa
te susţinem.
- Ne vedem sus, spuse Sean şi fugi spre gura
canalului. Urcau încet în şir indian, iar armele şi
strigatele acopereau
sunetele uşoare pe care le făceau în înaintarea lor
Sean putea auzi vocile burgherilor de deasupra
crescand în intensitate, tot mai aproape şi mai tare, pe
măsură ce se

239

apropiau - foarte aproape acum - chiar pe partea de


deasupra capetelor lor - apoi în urma lor. Trecuseră.
Cursul devenea mai puţin adânc şi începea să se
niveleze pe măsură ce se apropia de vârf. Sean ridică
ochii deasupra marginii şi privi în afară. Abia de putea să
zărească formele ca nişte cocoloaşe în iarbă ale burilor
de sub el, dar, văzute de sus, puştile lor aruncau şuvoaie
lungi şi portocalii de flăcări - în timp ce replicile
englezilor erau doar nişte înţepături de lumină venite din
jurul învălmăşelii întunecate de vagoane.
Atenţia lui Sean se îndreptă apoi asupra mitralierei şi
observă de ce focul de puşcă pe care îl trăseseră de jos
nu avusese nici un efect asupra acesteia. Plasată imediat
sub creastă, pe o ieşitură a pantei, era apărată de un
baraj de stâncă şi pământ care fusese aruncat în faţa ei.
Ţeava groasă şi protejată de apă ieşea printr-o
deschizătură îngustă, iar cei trei bărbaţi care o
menţineau în funcţiune stăteau ghemuiţi în spatele
zidului.
- Haideţi, şopti Sean şi se târî pe burtă afară din
canal pentru a-şi începe vânătoarea.
Unul dintre buri îl văzu când era la câţiva metri de
mitralieră.
-Magtig! Pasop, daars... şi Sean intră ţinând puşca cu
ambele mâini ca pe o bâtă, iar bărbatul nu-şi mai
termină avertizarea.
Mbejane şi Saul îl urmară şi, pentru câteva secunde,
locul se umplu cu o masă de corpuri luptându-se. Apoi se
termină şi rămaseră toţi trei gâfâind greu în liniştea care
îi înconjură.
- Ştii cum să foloseşti chestia asta, Saul?
-Nu.
-Nici eu.

240

Sean se lăsă pe vine în spatele armei şi apucă cele doua


mânere cu mâinile, aşezând în mod automat degetele
mari pe trăgaci.
- Wat makeer julledaar bol Skiet, skiet! strigă un
bur de dedesubt, iar Sean îi strigă înapoi:
- Wag maar oomblik, dan skiet ek bedonderd.
- Wies dar? Cine-i acolo? întrebă soldatul bur, iar
Sean lăsă arma în jos.
Era prea întuneric să utilizeze cătările, aşa că îşi fixă
o ţintă vagă pe deasupra ţevii şi îşi înfipse degetele în
trăgaci. Umerii i se scuturară imediat ca şi cum ar fi
folosit un ciocan pneumatic şi fu asurzit de răpăitul
aspru al mitralierei, dar mişcă ţeava într-un arc jos şi
mătură creasta de dedesubtul lui.
O furtună de urlete şi de strigăte de protest se iscă
de-a lungul liniei bure, iar Sean râse cu o încântare de
sălbatic. Burii încetară miraculos tirul asupra trenului,
săriră în picioare şi se împrăştiară sub ploaia de gloanţe.
Majoritatea alergară spre locul unde îi aşteptau caii, în
spatele crestei, menţinându-se mult în lateral faţă de
mitralieră, în timp ce o linie de infanterişti britanici porni
ovaţionând de lângă tren în urmărirea lor - oferind
sprijinul pe care îl promisese Acheson.
Numai un grup mic, dar hotărât, de buri urcă panta
spre Sean, toţi ţipând furioşi şi trăgând din mers.
Imediat sub amplasament era un unghi mort în care
Sean nu îi putea
ajunge cu mitraliera.
Plecaţi de aici! Fugiţi spre laturi, le striga Sean lui
Saul si lui Mbejane în timp ce el ridică arma grea pe
peretele de stâncă din faţa sa, pentru a-i îmbunătăţi
raza de acţiune. Dar mişcarea răsuci centura de muniţie,
iar arma se bloca după primul glonţ. Sean o ridică
deasupia capului, rămase aşa pentru o clipă şi apoi o
aruncă în oamenii de sub

241

el. îi lovi pe doi dintre ei şi îi aruncă în iarbă. Sean smuci


o piatră de dimensiunea unui dovleac de pe vârful
zidului şi îl trimise după mitralieră - şi încă una, şi încă
una. Hohotind de râsul fricii şi al freneziei, continuă să
arunce în ei cu pietre. Iar ei cedară. Cei mai mulţi cotiră
în lături şi se alăturară goanei generale spre cai.
Un singur om îşi continuă ascensiunea, un tip solid
care urca repede şi tăcut. Sean îl rată cu trei pietre şi,
deodată, era prea aproape - la nici zece metri. Acolo se
opri şi îşi ridică puşca. Chiar şi în întuneric burul nu
putea rata de la distanţa aceea şi Sean sări de pe vârful
zidului. Zbură în cădere liberă timp de un moment, iar
apoi se izbi de pieptul burului cu o lovitură care le tăie
respiraţia amândurora. Se rostogoliră pe pantă în jos,
lovind cu picioarele şi lup-tându-se, rostogolindu-se pe
pământul pietros, până când îi opri o tufa de mărăcini.
-Acum, olandez ticălos! spuse Sean aspru.
Ştia că această întâlnire nu se putea rezolva decât într-
un singur fel. Cu o încredere oarbă în propria forţă, Sean
îl prinse pe individ de beregată şi nu îi veni să creadă
când îşi simţi încheietura mâinii prinsă într-o strânsoare
care făcu să îi trosnească oasele.
1 Kom, ons slaat aan.
Gura burului era la doi centimetri de urechea lui Sean,
iar vocea sa era inconfundabilă.
- Jan Paulus!
- Sean!
Şocul recunoaşterii îi slăbi strânsoarea pentru o clipă
şi Sean îşi eliberă mâna.
Numai o dată în viaţă întâlnise Sean un bărbat a cărui
forţă era egală cu a lui, iar acum se măsurau din nou
unul cu celălalt. Cu podul palmei drepte îi împinse bărbia
lui Jan Paulus, forţându-i capul pe spate în direcţia
opusă faţă de

242

braţul stâng prins în jurul gâtului lui. Ar fi trebuit să îi


rupă gatul lui Jan Paulus. în schimb, acesta îşi încleştă
braţele in jurul pieptului lui Sean, chiar sub subsuori, şi
strânse.
In câteva secunde Sean simţi cum i se umflă faţa şi i se
congestionează de sânge, gura i se deschise, iar limba îi
ieşi printre dinţi.
Cu respiraţia tăiată, el îşi menţinu presiunea asupra
gâtului lui Jan Paulus şi îl simţi cedând puţin - şi ştiu că
o mişcare de încă un centimetru i-ar rupe vertebra.
Pământul părea să se răstoarne şi să se întoarcă sub
el, ştia că era gata să cedeze pentru că vederea îi era
înceţoşată de pete mişcătoare mai întunecate - şi
certitudinea aceasta îi dădu puţin mai multă forţă. Şi-o
canaliză pe toată asupra gâtului lui Jan Paulus. Se
mişcă. Jan Paulus scoase un ţipăt sălbatic înăbuşit, iar
strânsoarea din jurul pieptului lui Sean îi slăbi puţin.
„Din nou, îşi spuse Sean, din nou.“ Şi îşi adună toate
puterile rămase pentru efortul final.
înainte însă, Jan Paulus se mişcă repede sub el,
schim-bându-şi strânsoarea şi ridicându-1 pe Sean de pe
el. Apoi îşi înfipse genunchii sub bazinul lui şi, cu o
mişcare convulsivă, împinse partea inferioară a corpului
lui Sean spre înainte -răsucindu-J şi forţându-1 astfel
să-i dea drumul gâtului şi să îşi folosească mâinile
pentru a-şi atenua căderea.
O piatră îl lovi în şale şi durerea îl săgetă ca un fulger
pe cerul verii. Surd de durere, auzi strigătele infanteriei
britanice undeva foarte aproape, îl văzu pe Jan Paulus
ridicându-se, privind în josul pantei la strălucirea
baionetelor şi pornind în sus pe pantă.
Sean se chinui să se ridice în picioare şi încercă să îl
urmărească, dar durerea din spinare era o piedică
eficientă şi Jan Paulus ajunse pe creastă cu zece paşi în
faţa sa. Dar

243

cum fugea, o altă formă întunecată îi tăie calea pe


lateral, aşa cum încolţeşte un câine bun un căprior în
alergare.
-Nu, strigă Sean. Nu, Mbejane! Lasă-1! Lasă-1!
Mbejane ezită, îşi încetini goana, se opri şi privi înapoi
la Sean.
Acesta stătea lângă el, ţinându-se cu mâinile de mijloc
şi cu respiraţia şuierându-i în gât. Dinspre panta
întunecată din spatele crestei de sub ei se auziră
copitele unui singur ponei alergând.
Sunetele fugii lui Jan Paulus se estompară şi fură
înghiţite de înaintarea liniilor de baionete ale soldaţilor
din tren. Sean se întoarse şi porni şchiopătând înapoi
printre ei.

39

Două zile mai târziu ajunseră la Johannesburg cu trenul


de schimb.
- Presupun că trebuie să raportăm cuiva, sugeră
Saul cum stăteau toţi trei pe peron, lângă teancul de
bagaje pe care reuşiseră, să le salveze din ruinele
trenului.
-Tu du-te şi raportează, dacă asta vrei, îi răspunse
Sean. Eu mă duc să arunc o privire.
- Nu avem nici un fel de bilete, protestă Saul.
- Urmează-1 pe unchiul Sean.
Johannesburg este un oraş malefic, zămislit de
Lăcomie dintr-o femelă numită Aur. Are, însă, un aer de
veselie, de frenezie şi de zarvă fragile. îl poţi urî când nu
eşti acolo - dar când te întorci eşti sedus din nou. Aşa
cum era Sean acum.
îi scoase pe poarta clădirii gării în Eloff Street şi zâmbi
la vederea acelei artere principale pe care şi-o amintea
atât de bine. Era aglomerată. Trăsurile se îmbrânceau cu
tramvaiele trase de cai pentru o poziţie mai bună în
trafic. Pe trotuare, pe sub clădirile înalte de trei şi patru
etaje, uniformele dintr-o duzină de regimente diferite
puneau în evidenţă culorile vesele ale rochiilor femeilor.

245

Sean se opri pe scările gării şi îşi aprinse un trabuc.


Chiar în acel moment sunetele iscate de roţile trăsurilor
şi vocile oamenilor fură înecate de bocetul plângăreţ al
unei sirene de mină căreia i se alăturară imediat altele în
anunţarea amiezii. Sean îşi scoase automat ceasul din
buzunar pentru a verifica ora şi observă aceeaşi mişcare
generală pe strada aglomerată. Zâmbi din nou.
Johannesburg nu se schimbase mult - aceleaşi
apucături vechi şi aceeaşi senzaţie. Deşeurile miniere
erau mai înalte decât îşi amintea, avea câteva clădiri noi,
era ceva mai bătrân şi mai elegant - dar sub toate astea
rămăsese aceeaşi târfă fără inimă.
Iar pe colţul lui Commissioner Street, ornat ca un tort
de nuntă cu lucrătura sa pretenţioasă de fier şi
acoperişul cu cornişe, se înălţa hotelul lui Candy.
Cu puşca şi desaga aruncate fiecare pe câte un umăr,
Sean îşi croi drum printre jurnaliştii de pe trotuar, urmat
de Saul şi de Mbejane. Ajunse la hotel şi intră pe uşile
turnante de sticlă.
- Foarte elegant.
îşi trânti geana pe covorul gros, privind de jur
împrejurul holului. Candelabre de cristal, perdele de
catifea legate în argint, palmieri şi urne de bronz, mese
de marmură, scaune grase de pluş.
- Ce crezi, Saul, să dăm o şansă dărăpănăturii ăsteia?
Vocea sa răsună în întreg holul şi puse capăt
conversaţiilor politicoase, purtate în şoaptă.
-Nu vorbi aşa de tare, îl avertiză Saul.
Un general care stătea într-unul dintre scaunele
pluşate se ridică şi întoarse încet capul pentru a îi fixa cu
monoclul, în timp ce aghiotantul lui se aplecă şi îi şopti:
-Coloniali.
Sean îi făcu cu ochiul şi se îndreptă spre recepţie.
- Bună ziua, domnule.

246

Recepţionerul îi privi rece.


- Aveţi rezervări pentru mine şi şeful meu de stat-
major.
- Pe ce nume, domnule?
-îmi pare rău, nu pot răspunde la această întrebare.
Călătorim incognito, îi spuse Sean serios, iar pe faţa
individului apăru o expresie de neajutorare.
Sean îşi coborî vocea şi îl întrebă conspirativ:
- Ai văzut intrând aici un bărbat care ducea o bombă?
- Nu, răspunse recepţionerul şi ochii îi sticliră
puţin. Nu, domnule. Nu, nu am văzut.
- Bine, spuse Sean arătându-se uşurat, în cazul
acesta vom lua apartmentul Victoria. Trimite-ne
bagajele sus.
- Apartamentul Victoria este ocupat de generalul
Caithness, domnule. Recepţionerul devenea disperat.
- Ce? urlă Sean. Cum îndrăzneşti?
Recepţionerul se îndepărtă de el, bâlbâindu-se.
- Eu n-am... N-am avut...
- Cheamă proprietarul! îi ordonă Sean.
- Da, domnule, spuse recepţionerul şi dispăru pe o
uşă pe care era scris „Rezervat personalului“.
-Ai înnebunit? îl întrebă Saul negăsindu-şi locul de
stânjeneală. Nu ne permitem să stăm în locul ăsta. Hai
să ieşim de-aici.
Sub privirile scrutătoare ale fiecărui oaspete al
hotelului aflat în hol, era conştient de uniformele lor
soioase şi pătate de călătorie.
O femeie ieşi pe uşa cu tăbliţa „Rezervat personalului“
înainte ca Sean să îi poată răspunde, o femeie foarte
frumoasă, dar foarte furioasă, cu ochii scânteind ca
safirele albastre pe care le purta la gât.
- Sunt doamna Rautenbach, proprietara hotelului.
Aţi cerut să mă vedeţi.

247

Sean doar zâmbi la ea şi mânia ei se stinse încet pe


măsură ce începea să îl recunoască sub tunica şifonată
şi prost croită şi, mai ales, fără barbă.
Mă mai iubeşti, Candy?
- Sean? întrebă ea încă nesigură.
- Cine altcineva?
- Sean! exclamă ea şi fugi la el.
O jumătate de oră mai târziu generalul Caithness
fusese evacuat, iar Sean şi Saul se instalau comod în
apartamentul Victoria.
Proaspăt îmbăiat, doar cu un prosop în jurul mijlocului,
Sean stătea lăsat pe spate în scaun în timp ce bărbierul
îi rădea barba crescută de trei zile.
Candy nu-şi luase ochii de la el în ultimele zece
minute.
- Mai vrei şampanie?
Mersi.
Ea îi umplu paharul, îl aşeză la loc în dreapta lui şi apoi
îi atinse muşchii voluminoşi ai braţului.
- Tot tari, murmură ea. Te-ai menţinut tânăr.
Degetele îi alunecară pe pieptul lui. Doar câteva fire
cărunte ici şi colo, dar îţi stă bine. I se adresă apoi
bărbierului: N-ai terminat încă?
- încă o clipă, doamnă. îşi mai trecu foarfecă o dată
pe la tâmpla lui Sean, se trase înapoi şi îşi studie
capodopera - apoi, cu mândrie modestă, ridică oglinda
aşteptând aprobarea lui Sean.
- Excelent. Mulţumesc.
-Acum poţi să pleci. Ai grijă de domnul din camera de
alături.
Candy aşteptase suficient de mult. Bărbierul închise
uşa, iar ea răsuci cheia în uşă în urma lui. Sean se ridică
din scaun şi se uitară unul la altul de-a lungul camerei.
- Dumnezeule, ce mare eşti! spuse ea cu o voce
îngroşată şi neruşinat de flămândă.

248

- Dumnezeule, ce frumoasă eşti! îi răspunse Sean şi se


mişcară încet pentru a se întâlni în mijlocul camerei.
Mai târziu stăteau întinşi în linişte, în timp ce în
cameră se aduna întunericul, odată cu lăsarea serii.
Candy îşi mişcă apoi gura pe umărul lui şi începu să îi
lingă uşor zgâreturile lungi şi roşii de pe gât, asemenea
unei pisici care îşi curăţă pisoii.
Când în cameră se lăsă cu adevărat întuneric, Candy
aprinse una dintre lămpile cu gaz şi trimise să li se
aducă biscuiţi şi o sticlă de şampanie. Se aşezară
împreună pe patul răvăşit şi stătură de vorbă.
La început, între ei persistă un fel de timiditate din
cauza momentului pe care tocmai îl împărtăşiseră - dar
se risipi în curând - şi stătură treji, vorbind până târziu
în noapte.
Foarte rar reuşeşte un bărbat să găsească o prietenă
şi o iubită în aceeaşi femeie - dar cu Candy acest lucru
era posibil. Şi ei îi spuse toate acele lucruri care până
atunci stătuseră închise şi fermentaseră în el.
Ii spuse despre Michael şi despre legătura ciudată
dintre ei.
îi spuse despre Dirk şi despre presimţirile pe care le
avea în legătură cu băiatul.
Vorbi despre război şi despre ce va face când se va
termina totul.
îi spuse despre Lion Kop şi despre salcâmii lui.
Dar un lucru nu putu să îi spună. Nu putu să
vorbească despre Ruth sau despre bărbatul care îi era
soţ.
40

în următoarele câteva zile Sean şi Saul se prezentară la


cartierul general al Comandamentului Regional şi nu li
se dădură nici bilete şi nici îndatoriri. Acum că sosiseră,
nimeni nu părea interesat de ei. Li se spuse să raporteze
zilnic şi apoi li se dădu liber. Se întoarseră la hotelul lui
Candy şi îşi petrecură majoritatea zilelor jucând biliard
sau cărţi, iar majoritatea nopţilor mâncând, bând sau
vorbind.
După o săptămână petrecută astfel, Sean era deja
plictisit. începu să se simtă ca un armăsar. Chiar şi o
dietă solidă de mană cerească începe să îşi piardă
farmecul după o vreme - aşa că atunci când Candy îi ceru
să o însoţească la o recepţie şi la o cină prin care lordul
Kitchener îşi sărbătorea promovarea în funcţia de
comandant suprem al armatei din Africa de Sud, Sean
acceptă uşurat.
-Arăţi ca un fel de zeu, îi spuse Candy când intră în
apartamentul ei prin uşa secretă care făcea legătura cu
dormitorul lui din apartamentul Victoria. Când ea îi
arătase aceast micuţ panou discret şi îi arătase cum, la o
atingere, alunecă tăcut într-o parte, Sean nu dăduse
curs tentaţiei de a o întreba câţi alţii o mai folosiseră. Nu
avea nici un rost să poarte pică gazdei necunoscute care
trecuse prin panou

250

pentru a o învăţa pe Candy toate acele mici trucuri cu


care ea îl delecta acum pe el.
- Nici tu nu arăţi prea rău.
Candy era îmbrăcată în mătase albastră, culoarea
ochilor ei, iar la gât purta diamante.
- Cât eşti de elegant! Veni la el şi îi mângâie
reverele de mătase ale hainei de seară abia croite. Mi-aş
dori să îţi porţi medaliile, spuse ea.
- Nu am medalii.
- O, Sean! Trebuie să ai! Cu toate găurile alea de
gloanţe în tine, trebuie să ai medalii.
- îmi pare rău, Candy, zâmbi Sean.
Câteodată era atât de departe de a fi femeia de lume
strălucitoare şi sofisticată. Deşi era cu un an mai în
vârstă decât el, timpul nu îi distrusese calitatea fragilă a
pielii şi a părului pe care majoritatea femeilor o pierd
atât de repede. Trupul nu i se îngrăşase deloc, iar
trăsăturile nu i se înăspriseră.
- Nu-i nimic, chiar şi fără medalii, diseară tu tot o
să fii cel mai chipeş bărbat de acolo.
- Iar tu cea mai frumoasă fată.
în timp ce trăsura se deplasa în jos pe Commisioner
Street către hotelul Grand National, Sean se lăsă pe
spătarul de piele moale lustruită. Trabucul îi ardea
uniform, cu doi centimetri de scrum ferm de culoare gri,
singurul pahar de coniac pe care îl băuse înainte de a
pleca îi încălzea măruntaiele pe sub cămaşa apretată, o
aură slabă de rom se agăţa şi plutea în jurul lui - iar
mâna lui Candy se odihnea uşor pe piciorul său.
Toate acestea îi provocará o stare de mulţumire
deplină. Râse cu uşurinţă la pălăvrăgeala lui Candy şi
lăsă fumul trabucului să i se scurgă încet printre buze -
gustându-1 cu o plăcere aproape copilărească. Când
trăsura se opri în faţa intrării hotelului şi se legănă uşor
pe suspensia sa

251

minunată, se dădu jos şi se opri lângă roata mare din


spate pentru a o ajuta pe Candy să coboare.
Apoi, ţinând-o de braţ, o conduse în sus pe scările de
la intrare şi prin uşile de sticlă, până în holul hotelului.
Splendoarea acestui loc nu o egala pe cea a
stabilimentului lui Candy. Dar era suficient de
impresionant - şi la fel era şi coada de recepţie care îi
aştepta. în timp ce îşi ocupau locurile printre cei care
aşteptau să îl cunoască pe comandant, Sean vorbi în
şoaptă cu un aghiotant.
- Domnule, daţi-mi voie să îi prezint pe domnul
Courtney şi pe doamna Rautenbach.
Lordul Kitchener avea o înfăţişare impresionantă.
Mâna îi era rece şi fermă, şi era la fel de înalt ca şi Sean.
Ochii săi, care se uitară pentru o clipă în cei ai lui Sean,
erau de o rigiditate tulburătoare. Se întoarse apoi spre
Candy, se aplecă deasupra mâinii ei şi expresia i se
îndulci pentru un moment.
- Vă mulţumesc că aţi venit, doamnă.
Apoi trecură de prezentări şi intrară în mulţimea
ţipătoare de uniforme, catifea şi mătase. întregul era
dominat de uniformele purpurii ale celor din regimentul
de gardă şi ale puşcaşilor, dar se putea vedea şi
albastrul uniformelor cu găitane aurii ale husarilor,
verdele pădurarilor, kilturile a jumătate de duzină de
regimente de scoţieni, astfel încât costumul negru al lui
Sean era izbitor de conservator. Printre sclipirile
ordinelor şi ale decoraţiilor străluceau bijuteriile şi
pielea albă a femeilor.
Se adunaseră acolo florile cele mai alese ale copacului
uriaş care era Imperiul Britanic. Un copac care crescuse
puternic şi se ridicase deasupra pădurii. L-au hrănit cele
două secole de victorii în războaie, şi două sute de
milioane de oameni i-au fost rădăcinile care au supt
comorile din jumătate de lume, trimiţându-le pe corăbii
în acel oraş gri încălecat pe Tamisa, care îi era inima.
Acolo, această seva

252

bogată era digerată şi transmutată în oameni. Aceştia


erau oamenii a căror vorbire leneşă şi a căror
nonşalanţă atentă reflectau îngâmfarea şi aroganţa care
i-au făcut urâţi şi temuţi chiar de trunchiul copacului
măreţ care le-a dat viaţă. In timp ce copacii mai mici se
înghesuiau mai aproape şi îşi trimiteau propriile rădăcini
să-şi atragă asupra lor puţin din susţinerea lui, prima
boală muşcase deja din lemnul de sub scoarţa uriaşului.
în America, India, Afghanistan şi Africa de Sud se
pornise putreziciunea uscată care, într-o zi, îl va doborî
cu o forţă care îl va sfărâma în atât de multe bucăţi încât
îl va face să pară lemn moale de pin, iar nu de tec.
Privindu-i acum, Sean se simţi distanţat de ei, mai
aproape în spirit şi în scopuri de bărbaţii aceia lăţoşi ale
căror Mausere strigau încă o sfidare disperată către ei,
din stepa brună şi vastă.
Gândurile acestea riscau să îi strice buna dispoziţie,
aşa că le alungă din minte, îşi schimbă paharul gol cu
unul plin cu şampanie şi încercă să se alăture voioşiei
grupului de tineri ofiţeri care o înconjurau pe Candy. Nu
reuşi decât să capete o dorinţă arzătoare de a-1 pocni pe
unul dintre ei între mustăţile pufoase. Tocmai savura
ideea cu o plăcere crescândă, când o atingere pe braţ îl
făcu să se întoarcă.
- Bună, Courtney. Se pare că dau de tine oriunde
este rost de o luptă sau de o băutură pe gratis.
Speriat, Sean se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu
chipul auster şi ochii nefiresc de strălucitori ai general-
maiorului John Acheson.
- Bună seara, domnule general. Am observat că
frecventaţi aceleaşi cercuri, îi zâmbi Sean.
- Ce şampanie oribilă. Probabil că bătrânul K face
economie. îşi trecu ochii pe costumul imaculat al lui
Sean, apoi zise: E cam greu să îmi dau seama dacă ai
primit distincţiile pentru care te-am recomandat.
Sean scutură din cap.

253

- Sunt tot sergent. Nu am vrut să stânjenesc statul-


major al generalului apărând cu tresele mele.
-A! exclamă Acheson mijindu-şi ochii. Trebuie să fi
fost vreo neînţelegere. Am să văd ce s-a întâmplat.
- Vă asigur că sunt fericit aşa cum sunt.
Acheson dădu din cap şi schimbă subiectul.
- Nu cred că ai cunoscut-o pe soţia mea.
Era vorba de protecţie la nivel înalt. Sean nu ştia că
Acheson îl considera talismanul său norocos. Propria
promovare rapidă urmase primei lor întâlniri. Sean clipi
cu surprindere, apoi răspunse:
- Nu am avut încă onoarea.
-Atunci, haide.
Sean se scuză faţă de Candy, care îi făcu doar un
semn cu vârful evantaiului, iar Acheson îl conduse spre
un grup aflat în capătul camerei. La douăzeci de paşi de
acesta, Sean se opri brusc.
- S-a întâmplat ceva? îl întrebă Acheson.
-Nu. Nimic.
Sean pomi din nou, dar ochii îi erau lipiţi cu fascinaţie
de unul dintre bărbaţii care făcea parte din grupul către
care se îndreptau.
O siluetă subţire îmbrăcată în uniforma albastru-
închis a Corpului Puşcaşilor Călare din Natal. Păr şaten-
deschis periat direct pe spate dinspre fruntea înaltă,
nasul prea mare pentru gura şi bărbia de sub ea, cu
umerii uşor rotunjiţi, dar cu cea mai mare distincţie
pentru curaj atârnând în purpuriu şi bronz alături de
panglica dungată a Ordinului pentru Servicii Deosebite
de pe piept, în timp ce coroanele de argint şi tresele de
pe umeri îl proclamau colonel.
încet, cu vina renăscând în el, Sean îşi lăsă ochii să
coboare spre picioarele bărbatului. Fără să înţeleagă, le
văzu semănând perfect, încălţate în cizme de piele
neagră lustruită. Abia când bărbatul se mişcă uşor,
schimbându-şi

254

greutatea de pe un picior pe altul, Sean văzu rigiditatea


dintr-unul din ele şi înţelese.
- Draga mea, vreau să ţi-1 prezint pe domnul
Courtney. Cred că m-ai auzit vorbind despre el. A fost cu
mine la Colenso şi în tren acum câteva săptămâni.
- Intr-adevăr. Este o mare plăcere, domnule
Courtney.
Era plinuţă şi prietenoasă, dar Sean era atât de
conştient de ceilalţi ochi ţintuiţi asupra lui, încât abia de
reuşi să murmure răspunsul potrivit.
- Iar acesta este maiorul Peterson din statul meu
major.
Sean înclină din cap.
- Pe colonelul Courtney probabil că îl cunoşti,
având în vedere că purtaţi acelaşi nume, nemaipunând
la socoteală faptul că este comandantul tău.
Pentru prima dată după nouăsprezece ani, Sean se
uită în ochii celui pe care îl schilodise.
- Bună, Garry, spuse şi îi întinse mâna. Rămase cu
ea aşa, întinsă, şi aşteptă.
Buzele lui Garry Courtney se mişcară. îşi cocoşă
umerii, iar capul i se plimba uşor dintr-o parte în alta.
Sean încercă să îl îndemne în tăcere. „Ia-o, Garry. Te
rog, strânge-mi mâna!“ Dându-şi seama de expresia
aspră de pe propria faţă, Sean îşi forţă buzele să
schiţeze un zâmbet. Zâmbetul acela era un lucru
nesigur, tremurând puţin în colţurile gurii.
Ca rezultat, buzele lui Garry se relaxară şi ele, iar
Sean văzu pentru o clipă dorul teribil din ochii fratelui
său.
- A trecut multă vreme, Garry. Mult prea multă,
spuse Sean şi îşi împinse din nou înainte mâna dreaptă
deschisă. „Ia-o. O, Doamne, te rog, fa-1 să o ia.“
Atunci Garry se îndreptă, iar mişcarea făcu ca vârful
cizmei drepte să zgârie uşor, cu stângăcie, pe podeaua
de marmură. Dorul din ochii lui fu acoperit, colţurile
gurii i se ridicară într-un fel de rânjet ironic.

255

-Sergent, spuse el cu o voce prea tare şi prea înaltă.


Sergent, nu eşti îmbrăcat corespunzător!
Apoi se întoarse, făcând o pivotare pe piciorul mort, şi
se îndepărtă şchiopătând uşor prin mulţime.
Sean rămase cu mâna încă întinsă şi cu zâmbetul
îngheţat pe buze.
„Nu ar fi trebuit să ne faci asta. Amândoi voiam... ştiu
că şi tu o voiai la fel de mult ca şi mine.“
Sean lăsă mâna să îi cadă pe lângă corp şi o strânse
într-un pumn.
- îl cunoşti? întrebă Acheson blând.
- Fratele meu.
-înţeleg, murmură Acheson. Acum înţelegea multe
lucruri - iar unul dintre ele era motivul pentru care Sean
Courtney era încă sergent.
Maioml Peterson tuşi şi îşi aprinse un trabuc. Doamna
Acheson îi atinse mâna generalului.
- Dragule, ieri a sosit Daphne Langford. Uite-o acolo,
cu John. Trebuie să îi invităm la cină.
Desigur, draga mea. Am să îi invit în seara asta.
îşi îndreptară atenţia unul asupra celuilalt, oferindu-i
lui Sean momentul de respiro de care avea nevoie
pentru a-şi reveni după jignirea suferită.
-Paharul tău e gol şi la fel este şi-al meu, Courtney.
Sugerez să trecem la ceva mai substanţial decât
şampania de proastă calitate a lui K.
Coniac, coniac arzător de Cape, foarte diferit de
licoarea aceea spumoasă pe care o fac în Franţa. O
băutură periculoasă în starea lui de spirit. Şi nu era
decât o stare de spirit posibilă pentru Sean după ceea ce
îi făcuse Garry -furie rece, criminală.
Faţa îi era impasibilă, răspunse politicos şarmului
doamnei Acheson, o dată îi zâmbi lui Candy din capătul
opus al camerei, dar continuă să toarne pe gât un pahar
după altul, hrănindu-şi furia care îi fierbea în stomac; iar

256

ochii lui urmăreau silueta îmbrăcată în albastru-închis ce


şchiopăta de la un grup la altul.
Aghiotantul care stabilise locurile la masă nu avusese
cum să ştie că Sean era un simplu sergent. Având în
vedere că era invitatul doamnei Rautenbach, crezuse că
era un civil influent şi îl aşezase într-o poziţie de vază la
masă, între Candy şi doamna Acheson, cu maiorul
Peterson mai jos decât el şi un comandant de brigadă şi
doi colonei în faţa lui. Unul dintre colonei era Garrick
Courtney.
Nervos sub privirea pe care Sean o fixase asupra sa,
Garry deveni flecar. Fără a-1 privi pe Sean în ochi nici
măcar o dată, îşi adresa remarcile în susul mesei, iar
crucea suspendată de funda de mătase purpurie care i
se izbea de piept de fiecare dată când se apleca înainte
dădea opiniilor sale o greutate care era evidentă din
atenţia primită din partea ofiţerilor de rang mijlociu.
Mâncarea era excelentă. Homar de stâncă care
străpunsese blocada bură de la Cape, fazan tânăr şi
rotofei, vânat, patru feluri de sosuri asortate - chiar şi
calitatea şampaniei se îmbunătăţise. Dar Sean mâncă
puţin, în schimb oferi în permanenţă de lucru chelnerului
responsabil cu vinul care se învârtea în jurul scaunului
său.
- Şi astfel, spuse Garry alegând un trabuc din cutia
din lemn de cedru care îi fusese oferită, nu văd cum ar
putea continua ostilităţile mai mult de trei luni.
- Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule,
încuviinţă din cap Peterson. Până la vară ne vom
întoarce la Londra.
- Baliverne! îşi aduse Sean prima sa contribuţie la
discuţie. Era un cuvânt pe care îl învăţase de curând, dar
care îi plăcea. In plus, erau şi doamne de faţă.
Peterson se schimbă la faţă până ajunse la o culoare
asemănătoare stacojiului hainei de la uniformă, Acheson
începu să zâmbească, dar apoi se răzgândi, Candy se
făţâi nerăbdătoare pentru că ajunsese la limita plictiselii
şi o linişte rece se lăsă asupra acelei părţi a mesei.

257

Poftim? întrebă Garry privindu-1 pentru prima dată.


- Baliverne, repetă Sean, iar chelnerul făcu un pas
înainte pentru a turna şampanie în cupa de cristal a
paharului său, operaţiune pe care o repetase de cel puţin
douăsprezece ori în decursul serii - dar de această dată
atrase atenţia tuturor.
- Nu eşti de acord cu mine? îl provocă Garry.
-Nu.
- De ce nu?
- Pentru că sunt încă optsprezece mii de buri pe
front, pentru că sint încă o armată organizată, pentru că
nu am reuşit să obţinem o victorie decisivă asupra lor
nici măcar o dată dar, în primul rând, din cauza
caracterului acestor optsprezece mii care au mai rămas.
-Tu nu... începu Garry irascibil, dar Acheson îl
întrerupse cu eleganţă.
- Mă scuzaţi, colonele Courtney. Apoi se întoarse
spre Sean şi îl întrebă: Din câte ştiu eu îi cunoşti pe
oamenii aceştia... ezită, apoi continuă, eşti chiar rudă cu
unul dintre ei în urma căsătoriei.
- Cumnatul meu este comandantul comandoului
Wynberg, afirmă Sean. Bătrânul ştia mai multe despre
trecutul lui decât bănuise - „probabil că s-a interesat“.
Sean se simţi flatat, iar asprimea îi dispăru din voce.
-Ce crezi tu că vor face de acum înainte? continuă
Acheson subiectul, iar Sean gustă din şampanie,
cântărin-du-şi răspunsul.
-Se vor împrăştia. Se vor împărţi în unităţile lor de
luptă tradiţionale, unităţile de comando.
Acheson încuviinţă din cap, din poziţia sa în cadrul sta-
tului-major general ştia că acest lucru se întâmplase
deja.
- Prin aceasta vor evita necesitatea de a târî o
coloană de alimente după ei. îndată ce începe sezonul
ploios, aceste unităţi mici nu vor avea probleme cu iarba
pentru caii lor.
-Da.

258

Sean observă că acum îl ascultau cu toţii. Gândi


repede, blestemând vinul care îi încetinise creierul.
Continuă.
- Vor evita lupta directă, vor fugi de ea şi se vor
întoarce pentru a ataca din flancuri, apoi vor fugi din
nou.
- Dar proviziile? întrebă comandantul de brigadă.
- Stepa este cămara lor, iar fiecare fermă un refugiu.
- Muniţii, arme, haine? insistă brigadierul.
- Fiecare soldat britanic capturat sau ucis le va
asigura o puşcă Bradford-Lee nou-nouţă şi o sută de
cartuşe ca muniţie.
- Dar cât timp pot supravieţui aşa? întrebă Garry cu
indulgenţă, ca şi cum ar vorbi cu un copil. Cât de departe
pot alerga?
Privi la cei din jur căutând susţinători, dar toată
lumea îl privea pe Sean.
- Pot alerga atâta cât este stepa de lată, sări Sean
la el, deranjat de tonul vocii lui. Dumnezeule, doar îi
cunoşti. Greutăţile sunt pentru ei un mod de viaţă.
Mândria, aceea care îi poartă înainte.
- Descrii o imagine frumoasă, zâmbi Garry. 0
asemenea apreciere de mare strategie este neobişnuită
printre soldaţii de rând, spuse el şi privi din nou în susul
mesei cu o atitudine care îl excluse pe Sean din
conversaţie. îşi reluă ideea: După cum spuneam,
generale Acheson, eu cred că...
- Un moment, te rog, colonele, îl excluse Acheson
la rândul său şi îşi adresă întrebarea lui Sean:
- Dacă ar fi hotărârea ta, ce plan de acţiune ai
adopta?
De partea cealaltă a mesei, Garrick Courtney tuşi într-
o
manieră menită să îi informeze pe toţi cei prezenţi de
faptul că fratele său era pe cale de a se face de râs.
Sean observă acest lucru.
- Problema se rezumă la un singur lucru.
Mobilitatea inamicului, răspunse el aspru.
- Percepţia ta îţi face cinste, murmură Garry.

259

- Prima noastră problemă este să îl limităm şi apoi să


îl obosim, continuă Sean, încercând să ignore ironiile
fratelui său.
Să îl limităm? îl întrebă comandantul de brigadă.
- Să îl obligăm să rămână într-o zonă limitată, explică
Sean.
-Cum?
- Să spunem, printr-o serie de fortificaţii, sugeră Sean.
- Corectează-mă dacă greşesc, dar sugerezi să
împărţi întreaga stepă în ţarcuri şi să mâni inamicul ca
pe vite? întrebă Garry, zâmbind în continuare.
-Noile linii de forturi plasate de-a lungul căii ferate s-
au dovedit eficiente. Ar trebui să le putem extinde pe
întreaga stepă. De fiecare dată când inamicul ar trebui
să treacă printre ele s-ar expune loviturii garnizoanelor,
iar poziţia sa ar fi imediat localizată.
- Costul ar fi enorm, remarcă Acheson.
-Nu la fel de mare precum costul de a menţine o
armată de un sfert de milion de oameni pe front pentru
încă cinci ani, îi combătu Sean obiecţia, cu şirul ideilor
bine conturat.
-Apoi, în zonele stabilite ar putea fi folosite grupuri
mici de oameni călare care, nestânjeniţi de căruţe de
provizii şi artilerie, să atace comandourile, lovindu-i
printr-o serie neobosită de raiduri şi ambuscade.
Impingându-i spre linia forturilor, istovindu-le caii,
neoferindu-le nici o şansă de a se odihni, folosind exact
tacticile lor de hărţuire. Să folosim contra-comandouri
împotriva comandourilor.
Acheson dădu gânditor din cap.
-Continuă, spuse el.
-Apoi, golim fermele, continuă Sean cu nesăbuinţă.
Adunăm femeile şi bătrânii ale căror recolte hrănesc
comandourile. Ii obligăm să opereze într-un spaţiu
pustiu.
în anii care vor urma, Sean urma să regrete impulsul
care îl făcuse să spună asta. Poate că Kitchener ar fi
pârjolit ţara şi fără sugestia lui Sean, poate că el nu a
avut

260
nimic de-a face cu înfiinţarea taberelor de concentrare
care vor semăna o amărăciune pe care Sean avea să
încerce s-o îndulcească pentru tot restul vieţii lui. Dar nu
putea fi sigur. Era beat şi furios - deşi aceasta nu îl va
face să se simtă mai bine mai târziu.
Acum se simţi deodată golit, ca într-o presimţire a
ideii monstruoase pe care o sădise şi se cufundă într-o
tăcere tristă, pe când ceilalţi îşi pasau gândurile lui de la
unul la altul, construind pe baza lor, începând deja să
facă planuri.
Când cina luă sfârşit şi se risipiră cu toţii pentru a-şi
bea cafeaua, Sean mai făcu o încercare de a distruge
bariera dintre el şi fratele său. Merse la el, lăsând
orgoliul la o parte.
-Am fost la Ladyburg luna trecută. E totul bine. Ada
scrie că...
-Primesc o scrisoare pe săptămână, nu numai de la
soţia mea, dar şi de la mama mea vitregă şi de la fiul
meu. Ştiu perfect care sunt ultimele veşti de acasă.
Mulţumesc, spuse Garry, privind tot timpul peste umărul
lui Sean.
-Garry...
- Scuză-mă. Garry îl salută scurt printr-o înclinare a
capului şi se îndreptă şchiopătând spre un alt ofiţer,
pentru a sta de vorbă. Stătu tot timpul cu spatele spre
Sean.
- Hai să mergem acasă, Candy.
- Dar, Sean...
- Haide.
în noaptea aceea Sean dormi foarte puţin.

41

Cartierul general al ofiţerului comandant al sectorului


de est era situat, cu bun-gust, în birourile unei companii
producătoare de bere de pe Plein Street. Când Garry
ajunse, maiorul Peterson îl aştepta deja.
- Am trimis după dumneavoastră acum în urmă cu
două ore, domnule.
-Am fost indispus, îi spuse Garry.
- Bătrânul Ach nu este în toane prea bune azi, ar fi
bine să nu-1 mai facem să aştepte. Veniţi.
Peterson îl conduse în jos prin pasaj, unde se agitau
nişte ordonanţe, apoi la o uşă din capătul îndepărtat.
Bătu o dată şi apoi o deschise. Acheson îşi ridică privirea
din documente.
-A sosit colonelul Courtney, domnule.
- Mulţumesc, Peterson. Intră, Courtney.
Peterson închise uşa şi îl lăsă pe Garry singur, în
picioare, pe covorul persan gros din faţa biroului lui
Acheson.
-Am trimis după tine acum două ore, Courtney, spuse
Acheson folosind aceeaşi mustrare, iar Garry se mută
stânjenit de pe un picior pe celălalt.
- Nu m-am simţit prea bine în dimineaţa asta,
domnule. A trebuit să chem doctorul.
lnvârtindu-şi mustaţa albă pe degete, Acheson
examină cearcănele de sub ochii lui Garry şi faţa lui albă
ca varul.

262

- Stai jos! ordonă el.


Acheson îl privea tăcut. Dar Garry îi evită ochii. După
beţia de noaptea trecută se simţea fragil, pielea îi era
uscată şi sensibilă, şi se faţâia pe scaun încleştând şi
desfăcând mâna pe care şi-o ţinea în poală.
- Il vreau pe unul dintre oamenii tăi, spuse
Acheson în cele din urmă.
- Desigur, domnule, încuviinţă Garry.
- Sergentul acela - Courtney. Vreau să îi dau
comanda unei unităţi.
Garry înţepeni pe scaun.
- Ştii despre cine vorbesc? insistă Acheson.
- Da, domnule.
-Ar trebui să ştii, murmură sec Acheson. Ţi l-am
recomandat personal de două ori pentru decorare, zise
şi frunzări teancul de hârtii din faţa lui.
- Da, domnule. Mâna dreaptă a lui Garry începuse din
nou să se strângă şi să se desfacă.
- Am observat că nu ai luat măsuri după nici una
din recomandările mele.
- Nu, domnule.
- Pot să întreb de ce?
- Nu am avut... Nu am crezut că este necesar să iau
alte măsuri în acea situaţie.
-Ai crezut că hotărârea mea a fost greşită? întrebă
Acheson politicos.
- Sigur că nu, domnule, răspunse repede Garry.
- Şi atunci?
Ochii lui Acheson erau albastru-deschis, dar reci.
- Am vorbit cu el. L-am felicitat. I-am acordat o
permisie după Colenso.
- Foarte drăguţ din partea ta, având în vedere
rănile pe care le-a suferit acolo.
-N-am vrut să... Vedeţi, este fratele meu. Era dificil...
favoritism. Chiar nu am putut face mai mult. Garry se
agita

263

in scaun si isi ridica mâinile lovind aerul, ca şi cum ar fi


vrut sa smulga cuvintele de acolo.
-Fratele tău? ceru Acheson o lămurire.
-Da Fratele meu. Eu îl cunosc, îl ştiu. Dumneavoastră
nu.
Nici nu vă închipuiţi. Garry îşi simţi gândurile
dezintegrându-se, iar vocea îi răsună ca un ţipăt în
propriile urechi. Trebuia să-i explice, trebuia să îi spună
lui Acheson. Piciorul meu! ţipă, piciorul meu. îl vedeţi.
Priviţi-I! El a făcut asta. El mi-a luat piciorul. Nu îl
cunoaşteţi. Este diabolic. Este diabolic, diabolic. Vă spun
eu că e diabolic.
Expresia lui Acheson nu se schimbase, dar ochii îi
erau mai reci, mai precauţi. Garry simţi că trebuie să
ajungă la el şi să îl facă să înţeleagă.
- Anna.
Buzele lui Garry era umede şi vineţii.
-Soţia mea, Anna. El i-a făcut asta. Tot ce atinge... nu
aveţi de unde să ştiţi cum este. Eu ştiu. E diabolic. Am
încercat, am sperat, la Colenso... dar nu-1 poţi distruge.
El este cel care distruge.
-Colonele Courtney! îi întrerupse tirada vocea tăioasă
a lui Acheson, iar Garry tresări la sunetul ei.
Îşi acoperi buzele cu degetele şi se lăsă, încet, în
scaun.
- Vreau doar să vă explic. Dumneavoastră nu
înţelegeţi.
-Ba cred că înţeleg, rosti Acheson cuvintele scurt şi
aspru. îţi acord permisie pe termen nelimitat pe motive
de sănătate.
-Nu puteţi să faceţi asta... nu voi demisiona.
-Nici nu ţi-am cerut asta, se răsti Acheson. îţi voi
trimite documentele la hotel după-amiază. Poţi să iei
trenul spre sud chiar mâine.
~ Dar... dar, domnule...
-Asta este tot, Courtney. Mulţumesc.
Acheson îşi concentra din nou atentia asupra hârtiilor
din faţa sa.

42

în după-amiaza aceea Sean petrecu două ore cu


Acheson, apoi se întoarse la hotelul lui Candy şi îl găsi
pe Saul în sala de biliard. Alese un tac. Saul aşeză
ambele bile lângă mantinela din capătul opus al mesei şi
se îndreptă.
- Ei bine? întrebă el în timp ce Sean îşi freca băţul
cu cretă.
- N-o să-ţi vină să crezi.
- Spune-mi şi lasă-mă pe mine să hotărăsc.
Zâmbind secretos, Sean lovi două bile la rând şi
apoi
introduse bila roşie.
- De la sergent fără portofoliu, la maior plin şi
comanda unei unităţi, anunţă el.
- Tu?
- Eu, chicoti Sean şi rată o lovitură.
- Cred că au înnebunit.
- Nebuni sau nu, de acum încolo în prezenţa mea
vei saluta, vei adopta un ton respectuos... şi vei rata
lovitura aceasta.
Saul rată.
- Dacă eşti ofiţer şi domn, de ce nu te porţi ca atare
şi nu-ţi ţii gura închisă când lovesc?
- Şi tu ţi-ai schimbat statutul.
-Cum?
- Acum eşti locotenent, îl informă Sean.

265

-Nu!
- Cu o tinichea.
- O tinichea?
- O medalie, prostule.
- Sunt copleşit. N-am cuvinte. Saul izbucni, în
sfârşit, în hohote de râs. Era un sunet care îi plăcea lui
Sean. Apoi întrebă: Ce fel de tinichea?
- Medalia pentru Comportament Deosebit. Pentru
noaptea din tren.
-Dar, Sean, tu...
Sean îl întrerupse:
- Mi-au dat şi mie una. Pe bătrânul Acheson l-a cam
luat valul. A început să atârne medalii şi promovări pe
tot ce mişca, cu aceeaşi fervoare ca unul care lipeşte
afişe pentru Bovril. Aproape că a agăţat o medalie şi de
ordonanţa care a adus cafeaua.
- Ţi-a dat cafea?
- Şi un trabuc, răspunse Sean. Nu a ţinut seama de
preţ. Eram ca doi îndrăgostiţi la o întâlnire. Mi s-a
adresat în mod repetat cu „dragul meu prieten“.
- Şi ce comandă ţi-a dat?
Sean îşi aşeză tacul la loc în suport şi se opri din râs.
- Tu şi cu mine vom conduce unul dintre primele
contra-comandouri. Unităţi mici şi uşor echipate care să
meargă călare şi să îl enerveze pe bur. Să îl hărţuiască,
să îi alerge caii până îşi dau duhul şi să îl ţină în mişcare
până aleargă drept spre una dintre coloanele mari.
în dimineaţa următoare, merseră călare alături de
maiorul Peterson să inspecteze banda de voluntari pe
care îi adunase pentru ei.
- Mă tem că sunt o amestecătură, Courtney. Cu chiu,
cu vai am adunat trei sute şi cincizeci de oameni.
Sub această scuză, Peterson jubila puţin. Nu uitase
acel „baliverne“.
- Trebuie să fi fost greu, fu de acord Sean. Nu aveaţi
decât un sfert de milion din care să alegeţi. Dar ofiţeri?

266

- îmi pare rău. Doar Friedman, aici de faţă. Dar ţi-


am obţinut o adevărată piatră preţioasă. Un sergent-
major. L-am şterpelit de la regimentul Dorset. Un tip pe
nume Eccles. E de primă clasă, absolut de primă clasă.
- Şi Tim Curtis, cel pe care l-am cerut?
- Iar îmi pare rău. Au redeschis minele de aur. Toţi
inginerii sunt retraşi din armată şi trimişi înapoi la
muncă.
- Fir-ar să fie, îl voiam. Dar mitraliere?
- Patru mitraliere Maxim. Eşti al naibii de norocos
că le-ai primit.
-Cai?
- Cam greu, dar poţi să te duci la centrul de
redistribuire şi să ţi-i alegi singur.
Sean îşi continuă neobosit întrebările şi cererile, cât
timp dură călătoria lor până la Randfontein. Pe măsură
ce se certau şi discutau, devenea tot mai prins de
provocarea acestei aventuri. In sfârşit, o lua în serios. In
timp ce treceau la pas pe lângă santinelele de la intrarea
în tabăra armatei mari de la marginea oraşului
Johannesburg, Sean puse ultima întrebare şi cea mai
importantă:
- A hotărât deja Acheson în ce zonă voi opera?
- Da, spuse Peterson. Transvaalul de sud-est.
-Acolo e Leroux!
- Corect. Domnul care a ieşit în întâmpinarea
trenului vostru deunăzi.
Din nou Jan Paulus!
- Poftim, Courtney.
Puţin mai departe de tabăra principală se ridicau trei
linii de corturi albe. O bucătărie de teren fumega la
capătul celălalt, iar în jurul ei erau adunaţi războinicii lui
Sean.
- Dumnezeule, Peterson. Ai spus o amestecătură!
Ai jefuit armata de bucătari şi ordonanţe. Iar ăia ce
sunt... marinari, ferească Sfântul!
Peterson schiţă un zâmbet şi îşi schimbă poziţia în şa.

267

- I-am adunat cu forţa, recunoscu Peterson. Un


detaşament de artilerişti de pe Repulse. A, iată că vine
sergentul tău major.
Eccles se apropie cu soldaţii în coloană de câte patru;
de statura unui taur, cu mustaţa neagră, cu puţin peste
un metru optzeci şi totul într-o ţinută ţeapănă. Peterson
le făcu cunoştinţă, iar ei se măsurară unul pe celălalt
din ochi.
-Avem o trupă ca vai de ea, domnule.
-Avem un pic de lucru, Eccles.
- Cam avem, domnule.
-Hai atunci să ne punem pe treabă.
Se încruntară unul la altul în semn de respect şi de
admiraţie reciprocă.
0 săptămână mai târziu, erau pregătiţi să plece. Saul
îi numise „Cercetaşii Luptători ai lui Courtney“. Puteau
cu toţii să călărească bine, deşi se puteau distinge
câteva stiluri foarte interesante de călărie, mai ales în
rândul reprezentanţilor marinei regale. Intimidându-1
pe intendent, Sean reuşise să obţină o uniformă
standard asemănătoare cu cea a detaşamentelor de
cavalerie uşoară; pălării într-o rână, tunici kaki şi
pantaloni de călărie, cartuşiere, moletiere şi ghete
soldăţeşti. Aveau patruzeci de catâri graşi şi sănătoşi,
patru mitraliere Maxim, iar Eccles antrenase echipe de
soldaţi care să le folosească.
Acheson aprobase cererea lui Sean de a folosi ca bază
oraşul Charlestown. Aranjase transportul pe calea ferată
spre sud, spre acest orăşel de lângă graniţa cu Natal,
promisese sprijin din partea coloanelor mari din zonă şi
îl informă pe Sean că se aştepta la lucruri mari de la el.
0 făcuse să sune ca o ameninţare.

43
- Dar, dragule, nici măcar nu ţi s-a dat o uniformă
adevărată. Arăţi atât de ponosit!
Candy, care stătea în pat şi îl privea cum se îmbracă,
avea vederi foarte clare despre ceea ce era o uniformă
adevărată. Trebuia să aibă trese şi găitane de aur cu, să
spunem, o Stea a Jartierei pe un fond purpuriu. Spuse:
- Uită-te la nasturii ăia. Nici măcar nu lucesc.
- Burilor le plac lucrurile strălucitoare, sunt bune
de ochit la soare.
Sean se uită la ea peste umăr. Părul îi era ciufulit
într-o dezordine aurie, iar halatul albastru era aranjat
mai degrabă să provoace, decât să ascundă. Sean îşi
întoarse repede ochii spre propria reflecţie în oglinda
înaltă şi îşi pieptănă părul spre spate, de-a lungul
tâmplelor. Acum se puteau vedea câteva fire cărunte.
„Destul de plin de demnitate, hotărî el, păcat de nas.“ II
prinse cu degetele şi îl îndreptă, ce nas! dar când îi dădu
drumul îşi reluă imediat poziţia coroiată.
Ei bine, te las acum, spuse el şi Candy se ridică
repede, iar buzele ei îşi pierduseră zâmbetul şi tremurau
uşor.
- Cobor cu tine, spuse şi îşi rearanjă halatul.
-Nu.
- Ba da, am un cadou de bun-rămas pentru tine.

269

în curtea hotelului, ascunsă în spatele a patru catâri


graşi, era o şaretă pe două roţi. Ea îl conduse şi ridică
prelata.
- Câteva lucruri de care am crezut că o să ai nevoie.
împotriva frigului îi pusese o haină din piele de oaie,
şase pături de lână de cea mai bună calitate şi o pilotă
de mătase, două perne de pene şi o saltea; o ladă de
coniac Courvoisier şi una de şampanie Veuve Clicquot.
Ca să nu moară de foame, îi pregătise somon fiert, gem
de căpşuni, caviar în borcane mici de sticlă, delicatese
conservate şi împachetate cu grijă în cutii de lemn.
Pentru sănătatea lui îi oferise cutie de medicamente,
completată cu un set de instrumente chirurgicale.
împotriva burilor avea o sabie din oţel de Toledo într-o
teacă de piele lucrată în argint şi o pereche identică de
revolvere Colt într-o casetă din lemn de mahon.
- Candy, se bâlbâi Sean. Nu ştiu ce să spun.
Ea zâmbi uşor şi îi luă braţul, îmbratisand-ul.
- Mai este ceva. Făcu un semn cu capul unuia dintre
grăj-dari, care dispăru în grajd şi ieşi ţinând de funie un
armăsar arab pur-sânge, cu o şa de călărie englezească
pe spinare.
- Dumnezeule! exclamă Sean, iar armăsarul dansă
spre lateral şi soarele străluci pe lustrul pielii sale.
Animalul îşi umflă scobiturile mari şi roz ale nărilor şi
îşi dădu ochii peste cap, apoi se ridică pe două picioare
şi îl smulse pe grăjdar de pe picioare.
- Candy, draga mea, repetă Sean.
La revedere, Sean.
îşi ridică buzele spre sărutul lui, apoi se rupse de el
şi pomi înapoi spre hotel aproape alergând.
în timp ce Saul striga obscenităţi de încurajare,
Mbejane şi grăjdarul ţinură capul armăsarului. Sean
încălecă pe armăsar, apoi ei îi dădură drumul, iar
bărbatul se luptă să îl liniştească. în cele din urmă îl
linişti puţin şi, în ciuda opoziţiei şi a cabrării lui, cu gâtul
arcuit şi mersul elegant

270
cu paşi înalţi, îl convinse să se îndrepte în direcţia
aproximativă a gării din Johannesburg.
Eccles îl privi impasibil cum se apropie.
- De ce dracu râzi, sergent-major?
- Nu râdeam, domnule.
Sean descălecă şi îl lăsă uşurat în grija celor doi
tovarăşi ai săi.
- Grozav cal, domnule.
- Cât crezi că iau pe el?
- Vreţi să-l vindeţi, domnule? întrebă Eccles fără a-
şi ascunde uşurarea.
- Ba bine că nu. Dar e un cadou, aşa că nu pot să-l
vând aici, în Johannesburg.
-Ei bine, colonelul Jordan din Charlestown este de
obicei în căutare de mârţoage bune. Cred că pot să vă
obţin un preţ, domnule. Să văd ce pot să fac.
Colonelul Jordan nu cumpără numai armăsarul, ci şi
pistoalele şi sabia. Secretarului popotei ofiţerilor din
garnizoana aflată în Charlestown începuse să îi plouă în
gură atunci când Eccles trase prelata de pe şaretă.
Când coloana lui Sean pomi călare prin câmpia întinsă
şi brună spre crestele zimţate ale lui Drakensberg,
micuţa şaretă îi urma în spate, plină cu cele patru
mitraliere Maxim şi o duzină de cutii cu muniţii.

44

Fu rece în acea primă noapte, iar stelele erau


strălucitoare, clare şi foarte îndepărtate. De dimineaţă,
ţinutul se întindea alb şi fragil în strânsoarea gerului;
fiecare fir de iarbă, fiecare rămurică şi frunză căzută
fuseseră transformate într-o minunată bujuterie albă.
Un strat subţire de gheaţă acoperea suprafaţa apei lângă
care îşi ridicaseră tabăra.
Mbejane şi Sean stăteau ghemuiţi împreună. Mbejane
cu pătura de piele de maimuţă trasă peste umeri, iar
Sean cu haina de piele de oaie încheiată până-n gât.
- Diseară vom face tabăra sub muntele acela, spuse
Sean şi arătă cu degetul înspre vest, spre conul albastru
care se ridica pe fundalul albastru-deschis al cerului de
dimineaţă. O să ne găseşti acolo.
-Nkosi, încuviinţă Mbejane cu o mişcare a capului
deasupra tabacherei cu tutun de prizat.
-Ăştilalţi, indică Sean cu bărbia spre grupul de patru
nativi care aşteptau tăcuţi lângă apă, cu lăncile lor, sunt
bărbaţi adevăraţi?
Mbejane ridică din umeri.
-Nu ştiu prea multe despre ei. Sunt, probabil, cei
mai buni dintre cei cu care am vorbit. Dar lucrează
pentru aur nu ştiu nimic despre inimile lor. înainte de a
continua, le

272

cercetă vestimentaţia; resturi de haine europene


zdrenţuite, care tindeau să înlocuiască peste tot
costumul tradiţional tribal. Apoi zise: Se îmbracă fără
demnitate. Dar sub zdrenţe este posibil să fie bărbaţi
adevăraţi.
- Nu avem altceva, aşa că trebuie să-i folosim. Cu
toate acestea, mi-aş fi dorit să îi avem pe ceilalţi, care
acum se îngraşă în compania femeilor lor.
Mbejane zâmbi. Cu o săptămână în urmă trimisese
vorbă şi ştia că atât Hlubi, cât şi Nonga îşi consumau
chiar în acel moment acumulările de grăsime,
îndreptându-se dinspre casele lor spre nord, de-a lungul
râului Umfolozi. Vor ajunge în curând.
- Iată cum vom vâna, îi spuse Sean. Oamenii tăi se
vor împrăştia înaintea noastră şi vor căuta semne. Caii
celor care caută nu vor purta potcoave. Dacă găsiţi o
urmă proaspătă, o urmăriţi până aflaţi exact cum şi în ce
direcţie se îndreaptă. Apoi vă întoarceţi degrabă la mine.
Mbejane înclină din cap şi priză puţin tutun din
tabachera sa.
- Cât timp căutaţi, opriţi-vă la aşezările pe care le
întâlniţi în drum. Vorbiţi cu oamenii de acolo, în mod
sigur vor şti dacă Mabune1 sunt aici.
- Va fi precum spui, Nkosi.
- Iese soarele.
Sean privi în sus la strălucirea acestuia deasupra
locurilor înalte, în timp ce văile erau albastre din pricina
umbrelor.
- Mergi în pace, Mbejane.
Mbejane îşi strânse pătura şi o legă cu o fâşie de
piele. îşi ridică suliţa şi aruncă scutul mare şi oval de
război pe umăr.
- Mergi în pace, Nkosi.

Mabune sau Mabunu, denumirea în limba zulusă pentru


buri (n.tr.)

273

Sean îl privi vorbind cu ceilalţi zuluşi, ascultându-i


oscilaţiile sonore ale vocii. Apoi se împrăştiară la trap pe
tot întinsul stepei, deveniră tot mai mici şi dispărură.
-Eccles.
- Domnule.
-Aţi terminat micul dejun?
Da, domnule.
Oamenii stăteau lângă caii lor, cu păturile rulate şi
carabinele prinse de şei, cu pălăriile bine îndesate pe
urechi şi gulerele hainelor ridicate ca să îi apere de frig.
Unii încă mai mâncau cu baionetele came de vită din
conserve.
-Atunci, hai să mergem.
Coloana se strânse, înaintând câte patru, cu catârii de
povară şi şareta în centru, iar călăreţii însoţitori
desfacân-du-se înainte pentru a proteja înaintarea. Era
un grup mic, lung de nici măcar o sută şi cincizeci de
metri, incluzând animalele de povară, iar Saul zâmbi
amintindu-şi coloana uriaşă întinsă pe douăzeci de
kilometri care mărşăluise de la Colenso la Spion Kop.
Era totuşi suficient ca să îl măgulească. Cercetaşii
Luptători ai lui Courtney. Tot ce aveau de făcut acum era
să justifice al doilea cuvânt din titulatura lor.
Saul trecu un picior peste şa, îşi aşeză carnetul
deasupra şi, cât timp călătoriră, el şi Sean planificară o
reorganizare minuţioasă a coloanei.
Când făcură popasul de amiază planul era deja în
desfăşurare. O patrulă de zece oameni era responsabilă
de catâri, iar pentru această îndatorire Sean îi alesese pe
cei graşi, bătrâni sau stângaci în şa. Aceştia vor fi, de
asemenea, cei care vor avea grijă de cai când unitatea
era angajată în luptă terestră.
Dintre marinari, Sean selectă tunarii care să comande
echipajele celor patru mitraliere Maxim. Puşcaşii fură
împărţiţi în patrule de câte zece, promovându-i pe cei
mai

274

promiţători dintre ei la rangul de sergenţi comandanţi de


patrulă, iar numirile lor fură notate în carneţelul lui Saul.
Când descălecară sub trupul uriaş şi întunecat al
muntelui, se făcuse deja noapte. Mbejane îi aştepta
împreună cu oamenii săi lângă un foc mic şi bine
protejat.
- Te văd, Mbejane.
- Te văd, Nkosi.
La lumina focului, văzu că picioarele lui Mejane erau
acoperite cu praf până la genunchi, iar faţa îi era
întunecată de oboseală.
- Ce veşti ai?
- Semne vechi. Mulţi oameni au făcut tabără acolo,
sub râu, probabil acum o săptămână. Douăzeci de focuri,
distribuite altfel decât în linie, aşa cum fac soldaţii. N-au
lăsat conserve goale aşa cum lasă soldaţii după ce le
golesc de carne. N-au avut corturi, ci paturi de iarbă.
Multe paturi.
- Câte? Era o întrebare fără rost, pentru că Mbejane
nu putea socoti la fel ca oamenii albi. Ridică din umeri.
-Tot atâtea paturi câţi oameni avem cu noi? întrebă
Sean căutând un termen de comparaţie.
Mbejane se gândi bine înainte de a răspunde:
- Mai multe.
- încă o dată pe-atâta? insistă Sean.
- Probabil încă o dată pe-atâta, dar nu mai multe.
„Probabil în jur de cinci sute de oameni“, ghici Sean.
Apoi întrebă:
- în ce direcţie se îndreptau?
Mbejane indică spre sud-vest.
înapoi spre Vryheid şi spre protecţia muntelui
Drakens-berg. Da, era fără îndoială o parte din
comandoul Wynberg.
- Ce-ai aflat de la oameni?
- Le este frică. Vorbesc puţin şi de obicei numai
lucruri fără importanţă.

275

Mbejane nu făcu nici o încercare de a-şi ascunde


dispreţul pe care îl are orice zulus faţă de orice alt trib
din Africa.
-Te-ai descurcat bine, Mbejane. Acum odihneşte-te,
pentru că plecăm înainte de ivirea zorilor.
Merseră spre sud-vest timp de încă patru zile, cu
zuluşii măturând şi cercetând terenul pe o rază de
douăzeci de kilometri de ambele părţi ale cărării lor şi
găsindu-1 gol.
Muntele Drakensberg se înălţa ca spinarea dinţată a
unui monstru preistoric de-a lungul orizontului sudic.
Avea zăpadă pe piscuri.
Sean îşi învăţă oamenii cum să riposteze unui atac
surpriză. Puşcaşii venind în faţă şi descălecând în linie
pentru a acoperi mitralierele în timp ce acestea galopau
sălbatic spre cea mai apropiată ridicătură de teren. Cei
responsabili cu îngrijirea cailor adunându-i pe cei lăsaţi
liberi şi îndrep-tându-se în grabă spre adăpostul oferit
de canalul sau dealul cel mai apropiat. Repetară această
manevră iar şi iar.
Sean îi munci până când începură să se aplece înainte
în şa ca să-şi ostoiască durerile de spate şi să îl înjure. Ii
munci până la limita epuizării şi îi aduse la un nou nivel
de pregătire fizică. Le crescură bărbi, feţele li se înroşiră
şi se jupuiră, apoi li se înnegriră de soare, uniformele li
se înnegriră şi ele, dar de murdărie. Acum nu-1 mai
înjurau. Se crease un nou sentiment între ei, râdeau mai
mult şi stăteau ţepeni în şa, dormeau bine noaptea în
ciuda frigului şi se trezeau nerăbdători.
Sean era destul de mulţumit.
In dimineaţa celei de-a zecea zile, Sean cerceta
terenul din faţa coloanei cu doi dintre soldaţii săi.
Tocmai ce descă-lecaseră pentru a se odihni într-un
afloriment de bolovani, când Sean detectă mişcare pe
câmpia din faţa lor. Cuprins de o anticipaţie sălbatică, se
dădu jos de pe bolovanul pe care stătea şi alergă la cal
pentru a-şi lua binoclul.

276

- La naiba! murmură el dezamăgit când văzu


lamele lăncilor lucind în câmpul binoclului său:
Cavalerie.
O jumătate de oră mai târziu ieşiră în întâmpinarea
micului detaşament de lăncieri care făcea parte dintr-
una din marile coloane care porniseră de la linia de
forturi şi înaintau spre sud. Tânărul subaltern care
comanda detaşamentul îi oferi lui Sean un trabuc şi
ultimele ştiri despre război.
De la Ray şi Smuts făceau pe nebunii la nord de
Johan-nesburg, în regiunea Magaliesberg, cu patruzeci
de mii de oameni pe urmele celor trei mii ai lor. In
partea de sud, în Free State, încă una dintre marile
vânători ale lui De Wet era în plină desfăşurare. Dar de
data aceasta îl vor prinde, îl asigură subalternul.
Cincizeci de mii de infanterişti şi călăreţi îi împinseseră
comandoul într-un unghi între linia de forturi şi râul
Riet, acum revărsat. în partea de est era mai linişte.
Comandourile de acolo nu aveau lideri şi doar lâncezeau
în munţii din jurul Komatipoort.
-Deocamdată e linişte şi aici, domnule. Dar nu-mi
miroase a bine. Individul ăsta, Leroux, este un tip
afurisit, şi deştept pe deasupra! Până acum şi-a limitat
acţiunile la câteva raiduri. Acum zece zile, în jur de cinci
sute dintre oamenii lui au lovit una dintre coloanele
noastre de aprovizionare de lângă Charlestown. Au ucis
gărzile şi au adunat suficient armament pentru a duce o
bătălie în toată regula, apoi s-au retras spre munţi.
Sean încuviinţă sumbru.
- Da. Am găsit una dintre taberele lor.
- De atunci nu mai avem nici un semn de la el,
domnule. L-am căutat şi-n gaură de şarpe, dar până
acum n-am avut noroc.
- Câţi oameni are? întrebă Sean.
- Se spune că poate aduna trei mii. Bănuiala mea
este că se pregăteşte pentru ceva cu adevărat
important.

277

în noaptea aceea Mbejane se întoarse în tabără cu


mult după miezul nopţii. Veni la locul unde dormea Sean,
sub şaretă, şi aduse doi alţi bărbaţi cu el.
- Nkosi.
Sean se rostogoli pe-o parte, trezindu-se de îndată ce
simţi atingerea lui.
- Mbejane? întrebă el târându-se afară de sub şaretă
şi ridicându-se în picioare.
Luna era sus pe cer, argintie, rotundă şi luminoasă. La
lumina ei, îi recunoscu pe cei doi însoţitori ai lui Mbejane
şi exclamă cu plăcere:
-In numele lui Dumnezeu! Hlubi! Nonga! Apoi, adu-
cându-şi aminte de bunele maniere, adăugă: Vă văd.
Cu un zâmbet larg, înaintă pentru a le strânge umerii.
Şi fiecare din ei îi răspunse pe un ton grav în timp ce îi
întoarseră îmbrăţişarea.
- Te văd, Nkosi.
- Eşti bine?
- Eu sunt bine. Tu eşti bine?
Catehismul salutului zulus poate dura tot atâta cât
timpul avut la dispoziţie. Trecuse mai mult de un an de
când îi concediase Sean la intrarea în Pretoria aşa că,
înainte de a pune propria întrebare, Sean trebuia acum
să îl întrebe pe fiecare din ei despre tatăl, fraţii şi
cirezile sale, precum şi despre călătoria pe care o
făcuseră.
-Aţi venit prin Ladyburg?
-Am venit pe acolo, încuviinţă Hlubi.
-L-aţi văzut pe Nkosizana Dirk?
Acum zâmbiră amândoi, pentru prima dată, şi dinţii le
sclipiră în lumina lunii.
Am stat de vorbă cu Nkosizana, chicoti Hlubi. Creşte
ca un viţel. Deja poartă cicatricele luptelor, un ochi
vânăt care îi face cinste.

278

- Creşte şi în înţelepciune, îl lăudă Nonga. Ne-a spus


cu voce tare toate lucrurile alea care sunt scrise în carte.
Hlubi continuă:
- îi trimite salutări lui Nkosi, tatăl său, şi cere
permisiunea să părăsească şcoala şi să i se alăture.
Pentru că acum este priceput în domeniul cărţilor şi al
numerelor.
Sean râse.
- Dar Nkosikazi, mama mea? întrebă el.
- Este bine. îţi trimite cartea asta, spuse Hlubi şi
scoase la iveală un plic murdar de călătorie din pânza
care îi acoperea şalele. Sean îl puse înăuntrul hainei,
pentru a-1 citi mai târziu.
Formula de salut fiind încheiată, Sean se putea
întoarce la prezent. îi întrebă:
-Acum, ce ştiţi despre mabunu? Aţi găsit semne?
Mbejane se lăsă pe vine şi îşi aşeză suliţa şi scutul
lângă el. Ceilalţi îi urmară exemplul. întâlnirea intră pe
făgaşul normal.
- Vorbeşte! îi ordonă Mbejane lui Hlubi.
Am venit printre munţi, pentru că este drumul cel mai
scurt, explică Hlubi. In dealurile de sub munţi am găsit
calea croită de mulţi cai şi, urmând-o, am ajuns la un loc
plat înconjurat de stânci. Mabunu sint acolo, cu vite şi
căruţe.
- Cât de departe este locul ăsta? întrebă Sean
nerăbdător.
- La o zi de mers. Patruzeci şi cinci de kilometri.
- Câţi mabunu? întrebă Sean, iar Mbejane îi explică:
- Tot atâţia câţi au făcut tabăra în locul despre
care ţi-am spus.
Avea sens, decise Sean. Jan Paulus îşi va fi împărţit
oamenii în unităţi mai mici, care să se poată aproviziona
şi să se poată ascunde până când va avea nevoie de ele.
- Atunci vom pleca, spuse şi se ridică în picioare.
Eccles se trezi repede

279

- Sergent-major! Ghizii au găsit tabăra unui mic


comando bur sub munţi. Adună oamenii!
-Domnule! spuse Eccles, iar mustaţa sa şifonată de
somn tremură ca mustăţile unui câine de vânătoare.
In timp ce în jurul lui începuse agitaţia încălecării,
Sean înteţi focul şi, în lumina lui galbenă pâlpâitoare,
rupse o pagină din carnetul său şi linse vârful unui
creion.
Către toate trupele britanice din front:
Sunt în contact cu un comando bur de 500. Voi
încerca să îi reţin, aşteptând sosirea voastră. Purtătorul
acestui mesaj va acţiona ca ghid.
S. Courtney (Maior)
5 august 1900. Ora 00.46.
Hlubi, strigă el.
Nkosi!
- la cartea aceasta, spuse şi îi înmână biletul. Sunt
soldaţi acolo, zise el arătând cu mâna către nord. Dă-le-
o lor.

45

Grupaţi într-o coloană compactă, cu mica şi eleganta


şaretă săltând în urmă, Cercetaşii Luptători ai lui
Courtney galopară spre sud, cu ierburile brune
mângâindu-le scările şeilor.
Sean călărea în fruntea coloanei, cu Saul lângă el şi
cei doi zuluşi alergând înainte ca nişte câini de
vânătoare. Se legăna uşor în şa şi încerca să ţină
dreaptă scrisoarea Adei care flutura în bătaia vântului.
Era ciudat pentru el să citească cuvintele blânde de
încurajare acum, când se grăbea la luptă.
Totul era bine la Lion Kop. Salcâmii creşteau repede,
feriţi de foc, de secetă sau de molimă. Ada angajase un
ajutor asistent care lucra numai după-amiezile;
dimineaţa trebuia să fie prezent la şcoala din Ladyburg.
Dirk îşi câştiga salariul princiar de doi şilingi şi şase
penny pe săptămână şi părea să îi placă munca.
Rezultatele lui şcolare pe perioada care se încheiase de
Paşte le dăduse câteva motive de îngrijorare. Mediile lui
cele mai mari pentru fiecare materie erau urmate de
observaţia „Ar putea mai mult“ sau „Nu se
concentrează“. întreaga situaţie fusese rezumată de
diriginte: „Dirk este un băiat optimist şi popular. Dar
trebuie să

281

înveţe să îşi controleze nervii şi să acorde mai multă


atenţie acelor materii care nu îi sunt pe plac“.
Dirk luase parte recent la o bătaie cu pumnii cu băiatul
lui Petersen, care era cu doi ani mai mare decât el, şi o
încheiase sângerând şi plin de vânătăi, dar victorios. Aici
Sean detectă o notă de mândrie cenzurată de Ada din
decenţă. Urma o jumătate de pagină de mesaje dictate
de Dirk, în care declaraţii de dragoste şi datorie filială
erau punctate cu cereri pentru un ponei, o puşcă şi
permisiunea de a-şi încheia cariera şcolară.
Ada îl informa apoi, succint, că Garry se întorsese de
curând la Ladyburg, dar nu trecuse încă pe la ea.
In final, îl sfătuia să aibă grijă de sănătatea lui, îl
invoca pe Atotputernicul să îl aibă în paza Lui, anticipa
întoarcerea lui rapidă la Lion Kop şi încheia cu dragoste.
Sean împături scrisoarea cu grijă şi o puse la loc în
buzunar. Apoi îşi lăsă mintea să hoinărească, bălăbănin-
du-se în şa, în timp ce kilometru după kilometru
dispărea în spatele calului său. Erau atâtea iţe, încurcate
sau nu, de urmărit - Dirk şi Ada, Ruth şi Saul, Garrick şi
Michael - şi toate îl întristau.
Apoi aruncă dintr-odată o privire spre Saul şi se
îndreptă în şa. Nu era momentul să se adâncească în
gânduri. Intraseră într-una dintre văile care duceau în
sus spre meterezele masive şi acoperite de zăpadă ale
muntelui Drakensberg şi urmau un curs de apă ale cărui
maluri înalte se ridicau la trei metri deasupra apei care
bolborosea şi clipocea pe deasupra bolovanilor rotunjiţi
de pe albia ei.
-Cât mai este, Nonga? strigă el.
- Suntem aproape, Nkosi.
Intr-o altă vale, paralelă celei pe care o urma Sean şi
separată de aceasta prin două creste de stânci rupte, un
tânăr bur punea aceeaşi întrebare:

282

- Cât mai este, Oom Paul?


Dar înainte de a răspunde, generalul Jan Paulus
Leroux se întoarse în şa şi privi în spate la comandoul de
o mie de burgheri pe care îi conducea la o întâlnire în
laager-ul lui din munţi. Călăreau ca o masă solidă care
bloca valea, zgribuliţi pe ponei, în hainele lor de iarnă.
Cu toate acestea, Jan Paulus simţi cum îi creşte inima de
mândrie când îi priveşte. Aceştia erau supravieţuitorii,
veteranii a cincizeci de lupte, bărbaţi căliţi în furnalul
bătăliilor, ascuţiţi ca o lamă de ras şi rezistenţi ca oţelul
de cea mai bună calitate. Apoi se uită la băiatul de lângă
el - un băieţandru numai la ani, pentru că ochii îi erau
bătrâni şi înţelepţi.
- Suntem aproape, Hennie.
- Eccles, facem popas aici. Adăpaţi caii. Slăbiţi
chingile, dar nu descălecaţi. Nu faceţi focuri, dar oamenii
pot să se odihnească şi să mănânce.
- Foarte bine, domnule.
- Mă duc înainte să arunc o privire la laager. Cât
timp sunt plecat vreau să dai o sută de cartuşe în plus
fiecărui om. Verifică mitralierele. Ar trebui să mă întorc
în vreo două ore.
- Când va fi, domnule?
- Vom înainta la amurg, vreau să fiu în poziţie de
atac de îndată ce răsare luna. Acum poţi să le spui
oamenilor.
în timp ce Sean şi Nonga părăseau coloana şi urcau
poiana la picior, doi indivizi îi priveau de pe creastă.
Stăteau întinşi pe burtă printre stânci. Ambii purtau
barbă. Unul din ei purta o centură Sam Browne de ofiţer
britanic peste haina de piele peticită, dar arma care se
odihnea pe pietrele din faţa lui era o puşcă Mauser.
- Trimit spioni la laager, şopti el, iar tovarăşul său
îi răspunse în Taal'.

Dialect olandez din zona Cape Town (n.tr.)

283

Ja, l-au găsit.


-Fugi! Du-te repede la Oom Paul şi spune-i că avem
trei sute de kaki copţi şi gata să fie jumuliţi.
Celălalt bur rânji şi se trase înapoi cu spatele, croin-
du-şi drum afară din raza vizuală. Odată ajuns sub linia
orizontului, alergă la poneiul său şi, înainte de a
încăleca, îl coborî în iarbă ca să îi mascheze sunetul
copitelor.
O oră mai târziu, Sean se întorcea din recunoaştere.
- l-am prins, Eccles, rânji el sălbatic la Saul şi Eccles.
- Sunt la aproximativ trei kilometri în faţă, într-un
bazin ascuns de dealuri.
Se lăsă pe vine şi netezi cu palma un petic de pământ.
- Acum, iată cum vom proceda, spuse el desenând
repede in praf cu un băţ. Asta este valea noastră. Aici
suntem noi. Ăsta e laager-ul, dealuri aici, aici şi aici.
Aceasta este intrarea în bazin. Acum, vom amplasa două
mitraliere aici, cu o sută de oameni sub şi în faţa lor,
aşa. Vreau ca voi...
Harta lui de pământ explodă brusc, aruncându-i praf
în ochi şi în gura deschisă.
-Ce dracu’... murmură el în timp ce îşi prindea faţa în
mâini, dar restul vorbelor sale se pierdură în răbufnirile
Mauserelor.
Sean îşi ridică ochii înlăcrimaţi spre creastă.
-O, Dumnezeule! Un abur fierbinte de fum de arme
trecu pe deasupra acesteia ca briza mării într-o zi cu
vânt, iar el sări în picioare.
- în râu. Duceţi caii în râu, urlă el pe deasupra
pocnetului ucigaş, a scâncetului ascuţit al ricoşeurilor şi
a gloanţelor care muşcau încontinuu din pământ şi din
came vie.
- în râu. Intraţi în râu!
Alergă în josul coloanei, strigând la soldaţii care
încercau să îşi desfacă puştile de pe caii care plonjau şi
se ridicau înspăimântaţi în două picioare. Focul burilor îi
biciuia

284

nemilos şi arunca în iarbă oameni ţipând şi cai


nechezând. Caii slobozi se împrăştiară de-a lungul văii,
târându-şi hăţurile în urma lor cu scările goale ale şeilor
săltându-le în lateral.
- Lăsaţi-i! Daţi-le drumul! Intraţi în râu!
Doi dintre catâri se prăbuşiseră răniţi în urmele
lăsate de şaretă şi loveau sălbatic cu picioarele. Sean
rupse prelata şi scoase una dintre mitraliere. Un glonţ
despică lemnul de sub mâinile lui.
-Tu! strigă el la unul dintre marinarii săi. Ia asta!
îi pasă arma, iar acesta alergă cu ea în braţe şi sări
peste malul râului. Sean îl urmă cu câte o cutie cu
muniţie sub fiecare braţ. I se părea că aleargă scufundat
până la brâu în apă, că fiecare pas îi era greoi în mod
intenţionat şi fu copleşit, din nou, de teama sa. Un glonţ
îi aruncă pălăria pe ochi, cutiile cu muniţie îl îngreunau
şi îl încetineau, iar el se îndreptă cuprins de panică şi
împleticindu-se către râu. Deodată pământul i se trase
de sub picioare şi căzu liber până când, cu un şoc care îi
zdruncină spinarea, se lovi şi se rostogoli până se opri
cu faţa în jos în apa îngheţată.
Se forţă imediat să se ridice şi, ţinând încă muniţia
pentru mitralieră, se îndreptă şovăind către malul
abrupt. Tirul burilor biciuia şi răpăia deasupra lui, dar
albia râului era deja plină de oamenii lui, iar alţii
continuau să cadă şi să sară de pe mal pentru a spori
aglomeraţia.
Gâfâind şi cu apa şiroindu-i din haine, Sean se
sprijini de mal ca să se adune. Şuvoiul de supravieţuitori
care se scurgea în albia râului se domoli şi, în cele din
urmă, se opri. Şi focul burilor se stinse, iar peste câmp
se lăsă liniştea, o linişte întreruptă numai de gemetele şi
de înjurăturile răniţilor.

285

Primul gând coerent al lui Sean se îndreptă spre


Saul. îl găsi sub mal, ţinând doi catâri împreună cu
Nonga, şi cu Mbejane lângă el, ţinând alţii doi. II trimise
pe Saul să preia comanda la capătul celălalt al liniei.
- Sergent-major! strigă Sean şi fu uşurat să audă
răspunsul lui Eccles venind de undeva de aproape.
-Aici, domnule.
- înşiră-i de-a lungul malului. Pune-i să taie
platforme de tragere.
- Foarte bine, domnule, spuse Eccles şi începu
imediat să strige la soldaţi: Hei, l-aţi auzit pe domnul
maior! Ridi-caţi-vă fundurile leneşe!
în numai zece minute două sute de puşti erau
aliniate de-a lungul malului, iar mitralierele erau
poziţionate şi aşteptau pregătite în spatele unui parapet
de piatră şi pământ. Cei care îşi pierduseră armele aveau
grijă de răniţi. Grupul mic şi jalnic al acestora era adunat
în mijlocul liniei şi stăteau sprijiniţi de mal, adânciţi în
noroi până la brâu, iar sângele lor păta apa brună care
devenea rozalie.
Sean urcă pe una dintre platformele de tragere de
lângă Eccles şi îşi ridică privirea deasupra malului.
întreaga zonă din faţa sa oferea o privelişte înfiorătoare.
Catâri şi cai morţi, cu desagile sfâşiate şi umplând iarba
cu resturi de pături şi provizii. Animale rănite tresărind
neajutorate sau stând tăcute în picioare, cu capetele
atârnând.
-Mai e cineva acolo în viaţă? strigă Sean; dar morţii
nu îi răspunseră.
Un puşcaş de pe creastă înfipse un glonţ în pământ
chiar în faţa lui Sean, iar el se lăsă jos imediat.
- Cei mai mulţi dintre ei au reuşit să se târască
până aici, domnule. Celor care nu au ajuns le este mai
bine acolo decât aici, în noroi.
- Câţi am pierdut, Eccles?

286

- Vreo doisprezece, domnule, şi încă o dată pe atâţia


sunt răniţi. Am scăpat foarte ieftin.
-Da, încuviinţă Sean. Focul lor iniţial a ţintit în mare
parte prea sus. E o greşeală pe care până şi cei mai buni
ţintaşi o fac atunci când trag în jos.
- Trebuie să recunoaştem că ne-au prins cu
pantalonii în vine, medită Eccles şi lui Sean nu-i scăpă
nota critică din vocea lui.
- Ştiu. Ar fi trebuit să plasez santinele pe creastă,
fu el de acord. „Nu eşti Napoleon, îşi spuse, şi ai victime
care dovedesc asta.“ Câţi şi-au pierdut armele? întrebă
el.
-Avem două sute zece puşti şi un Maxim, domnule, şi
am dat încă o sută de cartuşe fiecărui om chiar înainte
de atac.
- Ar trebui să fie suficient, decise Sean. Tot ce ne
rămâne acum de făcut este să stăm şi să aşteptăm până
când ghidul meu zulus aduce întăriri.
Timp de jumătate de oră nu se întâmplă nimic
altceva decât câteva focuri dezordonate trase de pe
creastă. Sean merse de-a lungul liniei ca să stea de
vorbă cu oamenii.
- Cum merge, marinar?
- Mama mea ar avea un atac, domnule. Ar spune:
„George, să stai aşa în noroi nu îţi face bine la
hemoroizi", aşa ar spune, domnule.
Bărbatul era împuşcat în stomac, iar Sean trebui să
se forţeze şă râdă.
- Dar mi-ar prinde bine un fum. Asta, da.
Sean găsi un trabuc umed în buzunar, i-1 dădu şi
porni mai departe. Un tânăr, unul dintre coloniali,
plângea încet ţinându-şi la piept mâna acoperită de o
grămadă de bandaje năclăite de sânge.
—Te doare? întrebă Sean cu blândeţe.

287

Băiatul îşi ridică privirea spre el, cu lacrimile


murdărindu-i obrajii.
- Plecaţi, şopti el. Vă rog, plecaţi.
Sean merse mai departe. „Trebuia să pun santinele pe
creastă, se gândi din nou. Trebuia să..
- Steag de armistiţiu pe creastă, domnule, strigă
unul dintre oamenii lui cuprins de agitaţie, iar Sean se
căţără lângă el.
Imediat se auziră comentarii de-a lungul liniei.
- îşi întind rufele la uscat.
-Ticăloşii vor să se predea. Ştiu că îi avem la mână.
Sean urcă pe malul râului şi îşi flutură pălăria la pata
albă care flutura pe creastă şi un călăreţ veni către el.
-Middag, Menheer, îl salută Sean.
I se răspunse doar cu o înclinare din cap şi luă biletul
pe care i-1 întinsese bărbatul:
- Menheer,
Ma aştept ca tunul meu Hotchkiss să sosească în
orice
clipă. Poziţia voastră nu este sigură. Vă sugerez să vă
predaţi pentru a evita mai multe pierderi de vieţi.
J.P. Leroux, general, comandoul Wynberg
Mesajul era scris în olandeză pe o bucată de hârtie
maro de impachetat.
-Transmiteţi salutările mele generalului, Menheer, dar
o să mai stăm puţin pe-aici.
-Cum doriţi, încuviinţă burul, dar mai întâi trebuie să
vedeţi dacă vreunul dintre ăştia - spuse şi indică spre
siluetele kaki care erau risipite printre catârii şi caii
morţi - trebuie să vedeţi dacă vreunul dintre ei este încă
în viaţă. Şi trebuie să ucideţi animalele rănite.

288

- Este foarte frumos din partea voastră, Menheer.


- Desigur, nu veţi face nici o tentativă de a aduna
arme sau muniţii.
- Desigur.
Burul rămase cu ei cât timp Eccles şi alţi şapte
oameni cercetară câmpul, împuşcând animalele mutilate
şi exami-nându-i pe soldaţii căzuţi. Găsiră unul care
trăia încă. Aerul îi ieşea hâsâind uşor din beregata
retezată şi o spumă de sânge îi pulsa în jurul găurii. îl
aşezară pe o pătură şi îl duseră în albia râului.
- Unsprezece morţi, domnule, raportă Eccles.
Stăteau lângă şaretă şi Sean înclină din cap
indicându-i arma voluminoasă de metal albastru care se
iţea de sub prelată.
- Eccles, imediat ce se termină armistiţiul ne
ducem să recuperăm încă o mitralieră Maxim şi două
cutii cu muniţie.
- Foarte bine, domnule.
- Vreau să pregăteşti patru oameni sub buza
malului. Ai grijă ca fiecare dintre ei să aibă un cuţit cu
care să taie funiile.
- Da, domnule.
Eccles rânji ca o morsă jucăuşă şi porni înapoi spre
râu, iar Sean se îndreptă cu paşi lenţi spre burul care
aştepta călare.
Am terminat, Menheer.
- Bine. îndată ce traversez linia orizontului, acolo,
începem din nou.
- De acord.
Sean se îndreptă înapoi spre râu, croindu-şi drum
printre morţi. Muştele se adunaseră deja, roind verzi şi
metalice, ridicându-se ca un stup de albine migratoare
când trecu pe lângă ele, dar aşezându-se la loc imediat
după aceea.

289

Sean ajunse pe mal şi îl văzu pe Saul ghemuit sub el


în fruntea unui grup de soldaţi neînarmaţi. în spatele lor
stătea un Eccles foarte prost dispus, cu mustaţa căzută
în semn de dezamăgire. Sean îşi dădu imediat seama ce
se întâmplase - Saul îşi folosise rangul superior pentru a
prelua comanda grupului de voluntari.
- Ce dracu’ crezi că faci? îi ceru Sean o explicaţie, iar
Saul îi răspunse cu o privire încăpăţânată. Tu o să stai
acolo unde eşti. E un ordin! se răsti Sean la el şi apoi se
întoarse spre Eccles: Preia comanda, sergent-major.
Eccles rânji.
Nu era momentul pentru o ceartă. Călăreţul bur era
deja la jumătatea drumului spre creastă. Sean ridică
vocea şi strigă la linia lungă de oameni de sub mal:
-Ascultaţi cu toţii. Nu trage nimeni până nu trage
inamicul. Aşa poate vom reuşi să mai rezistăm puţin. îşi
coborî apoi vocea şi îi spuse lui Eccles: Nu alerga, mergi
normal.
Sean sări jos de pe mal şi se opri între Eccles şi Saul.
Toţi trei împreună priviră spre creastă şi îl văzură pe bur
ajungând sus, fluturându-şi pălăria şi apoi dispărând.
-Plecaţi! zise Sean şi plecară toţi. Eccles, cei patru
voluntari - şi Saul. Sean rămase uluit, cu privirea aţintită
la cei şase care se îndreptau cu paşi lenţi spre şaretă.
Apoi simţi flăcările de mânie. „Ticălos mic şi prost“, îl
înjură în gând şi plecă şi el.
Ajunse la şaretă în acelaşi timp cu ei, iar în tăcerea
apăsătoare a furtunii care fusese suspendată şi acum
plutea în aer, mârâi la Saul:
-Te aranjez eu pentru asta! iar Saul rânji triumfător.
Creasta era încă învăluită într-o tăcere provocată de
nedumerire - dar nu putea să mai dureze mult.
Saul şi Eccles tăiară împreună frânghiile care ţineau
prelata, iar Sean o trase în spate şi se întinse după armă.

290

- Ia-o, spuse şi i-o pasă celui din spatele lui.


In acel moment un foc de avertizare pocni deasupra
capetelor lor.
— Apucaţi fiecare câte una şi fugiţi!
Focul de armă se porni dinspre creastă şi dinspre râu
ca o bătaie lungă de tobe, iar ei alergau îngreunaţi de
încărcăturile lor, ferindu-se, înapoi către râu.
Soldatul care ducea mitraliera căzu cu capul înainte.
Sean aruncă lada cu muniţie pe care o căra şi aceasta
căzu puţin înainte de mal, dar alunecă şi se rostogoli
peste margine. Continuându-şi alergarea, Sean se opri
pentru o secundă, ridică mitraliera căzută şi porni mai
departe. In faţa lui, mai întâi Eccles, iar apoi Saul săriră
de pe mal în siguranţă, şi Sean îi urmă împreună cu cei
trei soldaţi rămaşi.
Se terminase, Sean stătea scufundat până la brâu în
apa îngheţată şi nu se putea gândi la altceva decât la
furia lui faţă de Saul. Ii aruncă o privire fioroasă, dar
Saul şi Eccles stăteau îngenuncheaţi faţă în faţă rânjind
şi râzând.
Sean îi dădu arma celui mai apropiat soldat şi se duse
la Saul. Mâna îi căzu grea pe umărul acestuia şi îl trase
în picioare.
-Tu...
Nu reuşi să găsească cuvinte suficient de tăioase.
Dacă Saul ar fi fost ucis, Ruth nu ar fi crezut niciodată că
nu fusese ordinul lui Sean.
- Prostule! spuse şi poate l-ar fi lovit dacă n-ar fi
fost distras de strigătele de pe platforma de tragere de
lângă el.
-Bietul de el!
- S-a ridicat.
- Stai jos, pentru Dumnezeu, stai jos.
Sean îi dădu drumul lui Saul, sări pe platformă şi se
uită prin gaura din parapet.

291

Soldatul care dusese mitraliera stătea acum în


picioare în mijlocul câmpului. Se mişca în paralel cu
malul, târân-du-şi picioarele cu un mers curios şi idiot şi
cu braţele atâr-nându-i libere pe lângă corp. Se trăgea în
el de pe coastă.
Paralizaţi de groază, nici unul dintre ei nu se duse la
el. Era lovit şi se împleticea, dar îşi continua mersul
vânat de puştile bure, bălăbănindu-se în cerc tot mai
departe de râu. Apoi, dintr-odată, îl omorâră şi căzu în
faţă.
Focul încetă şi, în tăcerea care se lăsase, bărbaţii din
albia râului începură să se mişte şi să vorbească despre
lucruri banale, evitând să se uite unii în ochii celorlalţi,
ruşinaţi de a fi privit un lucru atât de intim ca moartea
acelui om.
Mânia lui Sean fusese înlocuită de recunoştinţă
vinovată că nu fusese Saul cel ucis acolo, în câmp
deschis.

46

în lunga perioadă de linişte care urmă, Sean şi Saul


stătură împreună sprijiniţi de mal. Deşi nu-şi spuneau
prea multe, vechiul lor sentiment de camaraderie fusese
restabilit.
Primul obuz sfâşie aerul de deasupra capetelor lor cu
un vâjâit grăbit, iar Sean se feri instinctiv, la fel ca toţi
ceilalţi. Obuzul explodă cu o ţâşnitură înaltă galbenă-
maronie pe panta opusă. Consternarea paralizase orice
mişcare de-a lungul râului.
- Să mă ferească Dumnezeu, au un tun!
- Ia-mi bilet la primul tren, amice!
-Nu vă faceţi griji, băieţi! strigă Sean încercând să îi
încurajeze. Nu ne pot ajunge cu arma aia.
Şi următorul obuz explodă chiar pe buza malului,
împroş-cându-i cu pământ şi pietre. Pentru o clipă
rămaseră prostiţi, tuşind din cauza gazelor şi a fumului,
iar în secunda următoare se aruncară asupra malului ca
o echipă de gropari aflaţi în întrecere. Praful ridicat de
acest exerciţiu pluti ca o ceaţă palidă şi uşor maronie
peste râu, facându-i pe burii de pe creastă să se întrebe
ce se întâmplă. Aproape înainte de sosirea următorului
obuz, fiecare dintre ei săpase în pământ un mic dulap în
care să se poată înghesui.

293

Tunarii buri erau de o inconsecvenţă alarmantă. Două


sau trei runde treceau cu viteză pe deasupra capetelor
lor si explodau în câmp. Următoarea ateriza drept în
mijlocul râului, aruncând noroi şi apă sus, în înaltul
cerului. Când se întâmpla asta, sunetul ovaţiilor
susţinute răsuna surd de pe creastă, fiind urmat de o
linişte lungă - probabil cât timp erau felicitaţi tunarii de
către tovarăşii lor. Apoi bombardamentul reîncepea cu
repeziciune şi cu un entuziasm care în curând se stingea
într-o altă pauză de odihnă pentru toţi.
în timpul unui astfel de interval de linişte, Sean se uită
prin deschizătura din faţa sa. Coloane subţiri şi şterse de
fum se ridicau dintr-o duzină de locuri de pe creastă.
- Fac pauză de cafea, Eccles.
- La modul în care fac ei lucrurile, ne putem aştepta
la încă un steag alb şi vreo câţiva dintre ei să coboare şi
să ne aducă şi nouă cafea.
- Mă îndoiesc, rânji Sean. Dar cred că ne putem
aştepta totuşi să coboare.
Sean îşi scoase ceasul.
-Acum este patru jumate. Mai sunt două ore până
apune soarele. Leroux va forţa o decizie înainte de
lăsarea
întunericului.
- Dacă vin, vor veni din spate, anunţă Saul vesel şi
arătă cu degetul spre panta care le ameninţa spatele.
Pentru a întâmpina un atac venit de acolo ar trebui sa ne
aliniem de-a lungul malului opus şi să ne expunem
spinările ţinta-şilor de pe creastă.
Sean cugetă asupra acestei probleme timp de un
minut, iar apoi izbucni:
-Fum! Asta e!
- Poftim, domnule?
— Eccles, pune oamenii să facă vetre de foc din
piatră de-a lungul albiei şi să pregătească iarbă şi crengi
gata

294

să fie aprinse, ordonă Sean. Dacă vin din spate, ne vom


ascunde în fum.
Totul fu pregătit în cincisprezece minute de activitate
intensă. La fiecare zece paşi de-a lungul albiei râului
construiră movile plate de piatră care se ridicau
deasupra nivelului apei. Pe fiecare dintre ele era aşezată
o grămadă mare de ierburi şi de crengi de cucută
sălbatică, adunate din locurile unde atârnau peste malul
râului.
Cu puţin înainte de apusul soarelui, în acel moment al
zilei dominat de umbre şi lumină înşelătoare, mascaţi de
o ceaţă care şe ridica în aerul rece şi nemişcat, Leroux şi
călăreţii săi porniră să atace râul.
Sean auzi un sunet surd de copite ca şi cum ar fi trecut
un tren în depărtare şi sări în picioare.
- Uite-i că vin! strigă cineva. Ticăloşii vin din spate!
Coborau dinspre vest înşiraţi într-o linie lungă, iar
soarele din spatele lor arunca umbre mari şi diforme în
faţa lor.
- Aprindeţi focurile! urlă Sean.
Erau cinci sute de buri care veneau gonind în plin
galop, aplecaţi în faţă şi complet lipiţi de caii lor, trăgând
pe măsură ce se apropiau.
- Mitralierele! strigă Sean. Aduceţi mitralierele!
Echipajele smulseră armele grele şi stângace, şi
porniră să traverseze râul cu ele. Din fiecare foc se ridică
şi se împrăştie un fum albastru. Cu toţii începură să
tuşească şi alergară, stropind în toate părţile, spre noile
lor poziţii. Asupra râului se abătu furios un tir de
acoperire de pe creastă, iar apoi tunul începu să arunce
un obuz după altul în rândurile lor.
- Foc de voie! strigă Sean. Loviţi-i pe nenorociţi.
Loviţi-i. Loviţi-i tare!
Zgomotul era îngrozitor — tir de arme şi obuze
explodând, bătaia ca de ciocan a mitralierelor Maxim,
strigăte de

295

sfidare şi de durere, tunetul copitelor în atac, pârâitul


flăcărilor. Iar peste toate, o ceaţă deasă de fum şi praf.
Cu coatele sprijinite pe şistul argilos şi dur al malului,
Sean ochi şi trase, şi un cal se prăbuşi aruncându-şi
călăreţul şi puşca lui mult în aer. Fără a-şi lua patul
armei de pe umăr, încărcă şi trase din nou. L-a lovit!
Legănându-se şi răsucindu-se în şa. „Cazi, ticălosule!
Aşa, lasă-te în faţă şi cazi.“ Trage din nou şi din nou.
Goleşte rezervorul. Loveşte în plin cu fiecare lovitură.
Lângă el, matelotul mişca mitraliera dintr-o parte în
alta într-un arc nimicitor. Bâjbâind ca să îşi încarce
puşca, Sean privi mitraliera completându-şi cercul lent
de distrugere, lăsând în urmă un abator de cai căzuţi şi
oameni zbătân-du-se, când, deodată, bătaia ei se opri
brusc şi matelotul se ghemui deasupra ei pentru a
încărca o centură nouă din cutia de lemn. Un glonţ tras
orbeşte în fum de pe creastă îl lovi în ceafa şi marinarul
căzu în faţă blocând arma, cu sângele ţâşnindu-i din
gura deschisă pe ţeava acesteia. Membrele îi tresăreau
şi săltau cuprinse de epilepsia morţii.
Sean îşi aruncă puşca şi îl trase pe matelot de pe
armă, potrivi primul cartuş al centurii în închizător şi îşi
înfipse degetele mari ale mâinilor în butoane.
Acum erau aproape. Sean se lăsă pe mânerele de
tragere pentru a ridica direcţia tirului, ţintind spre
piepturile cailor. Sângele marinarului fierbea şi sfarâia
pe ţeava fierbinte, iar iarba din faţa ţevii se culca şi
tremura în suflul ei continuu.
Pe cerul tot mai întunecat de deasupra lui se contura
o friză solidă de cai înaintând, cu oamenii care îi
călăreau trimiţându-şi şuvoiul de gloanţe înspre albia
aglomerată a râului. Cai răniţi plonjau de pe mal,
rostogolindu-se şi lovind din picioare în noroi.
- Descălecaţi! Descălecaţi! Intraţi după ei! strigă un
bur bătrân cu barba blondă şi îngrijită.

296

Sean întoarse mitraliera pentru a-1 ochi. Bărbatul îl


văzu prin fum, dar, cu piciorul drept ieşit deja din scară
şi puşca în mâna stângă, era neputincios în actul
descălecării. Atunci când se uită drept în gura ţevii
mitralierei, Sean văzu că ochii lui erau gri şi lipsiţi de
frică. Glonţul îl lovi în piept, braţul îi sări în spate ca
paleta unei mori de vânt, piciorul stâng i se prinse, în
cădere, în scară şi poneiul îl târî după el în depărtarfe.
Atacul cedă. Tirul burilor slăbi în intensitate, poneii
se întoarseră din drum şi goniră spre adăpostul oferit de
dealuri. Bătrânul burgher pe care îl ucisese Sean merse
cu ei, târât pe spate şi cu capul săltând deasupra solului
denivelat, lăsând o urmă lungă de iarbă culcată la
pământ.
în jurul lui Sean, oamenii săi ovaţionau, râdeau şi
pălăvrăgeau cuprinşi de veselie şi de sentimentul
victoriei. Dar tot acolo, în noroi, erau mulţi care nu
ovaţionau, iar Sean realiză şocat şi vinovat că stătea pe
cadavrul marinarului care murise deasupra mitralierei.
- Asta a fost runda noastră! râse Eccles nepăsător
printre morţi, aşa cum numai un soldat vechi poate fi.
Da, încuviinţă Sean.
In câmp, un cal se ridică cu greutate în picioare şi
rămase aşa, tremurând, cu un picior atârnându-i rupt
sub el. Un bur rănit începu să tuşească în iarbă,
sufocându-se şi încercând să tragă aer în piept în timp
ce se îneca în propriul sânge. - Da, runda noastră,
Eccles. Ridică steagul. Trebuie să coboare şi să-şi adune
răniţii.
In întunericul care se lăsase, folosiră lanterne pentru
a găsi răniţii, şi a ucide caii.
- Nkosi, au plasat oameni într-un loc unde râul face
un cot şi malul este jos, raportă Mbejane, care se
întorsese din misiunea de recunoaştere în care îl
trimisese Sean. Nu putem ieşi pe acolo.

297

- Mă aşteptam la asta, dădu Sean din cap şi îi întinse


o conservă deschisă de carne de vită. Mănâncă, îi spuse
el.
Ce spune, domnule? întrebă Eccles.
- Râul este apărat în forţă în aval.
Sean îşi aprinse unul dintre trabucurile pe care le
recuperase din desaga de la şaua calului său mort.
- E al naibii de frig aici, în noroi, insinuă Eccles.
- Răbdare, sergent-major, zâmbi Sean. Le dăm până
la miezul nopţii. Până atunci mulţi dintre ei vor fi
coborât deja pe partea cealaltă a crestei să bea cafea în
jurul focurilor.
- Vreţi să forţaţi creasta, domnule? întrebă Eccles cu
un ton evident aprobator.
-Da. Spune-le oamenilor. Trei ore de odihnă şi apoi
vom cuceri creasta.
- Foarte bine, domnule.
Sean se lăsă pe spate şi închise ochii. Era foarte
obosit, parcă avea nisip în ochi din cauza prafului şi a
fumului, partea inferioară a corpului îi era udă şi rece,
iar ghetele îi erau îngreunate de noroi. Aburii de lidită îi
provocaseră o durere cruntă de cap.
„Trebuia să pun o santinelă pe creastă, se gândi din
nou. Ce porcărie am făcut din toată treaba asta. Prima
acţiune pe care o comand şi deja am pierdut toţi caii şi
jumătate din oameni. Trebuia să pun o santinelă pe
creastă. “

47

Cuceriră creasta la câteva minute după miezul nopţii,


aproape fără nici un fel de rezistenţă. Cele câteva
santinele bure coborâră repede panta opusă, iar Sean
privi în jos la laager-ele burilor. Focurile străluceau într-
o linie neregulată de-a lungul Văii. Oamenii stăteau în
picioare în jurul lor şi se uitau în sus, la creastă. Sean îi
împrăştie cu câteva focuri trase pe deasupra capetelor
lor şi apoi strigă:
- Opriţi focul. Eccles, aranjează oamenii. Vom
avea musafiri destul de curând.
Burii construiseră parapete de-a lungul crestei, ceea
ce îi scuti pe oamenii lui Sean de multă agitaţie, astfel
încât în zece minute mitralierele erau amplasate, iar cei
două sute de soldaţi care nu fuseseră răniţi aşteptau în
spatele pereţilor de stâncă dură, în timp ce în valea de
dedesubt avea loc un consiliu urgent de război cerut de
situaţia creată, în cele din urmă însă, auziră primul
sunet al apropierii furişate a atacatorilor.
- Uite-i că vin, sergent-major. Nu trageţi, vă rog!
Burgherii îşi croiră precauţi drum în susul pantei şi,
când Sean le auzi vocile şoptite printre stânci, decise că
erau suficient de aproape şi îi descurajă de a se mai
apropia cu focuri de puşcă şi folosind toate mitralierele.
Burii

299

răspunseră cu căldură şi tunul Hotchkiss aflat în vale se


alătură schimbului de focuri exact în punctul culminant.
Primul obuz trimis trecu la doar câteva zeci de
centimetri de capul lui Sean şi apoi explodă în valea din
spatele lui. Al doilea şi al treilea căzură drept în
rândurile puşcaşilor buri şi iscă aşa un urlet de protest,
încât tunarii, simţind că eforturile lor nu sunt apreciate,
menţinură o tăcere ofensată şi trufaşă pentru tot restul
nopţii.
Sean se aşteptase la un atac hotărât pe timpul nopţii,
dar curând deveni evident că Leroux era pe deplin
conştient de pericolul de a se angaja în luptă pe
întuneric cu mai puţini oameni decât inamicul. Se
mulţumi să-l ţină treaz pe Sean toată noaptea, burgherii
săi făcând cu rândul şi urcând pe creastă pentru a
menţine viu schimbul de focuri de puşcă pe rază scurtă -
iar Sean începu să aibă îndoieli faţă de înţelepciunea
ofensivei sale. Zorile aveau să-l găsească pe o creastă
stâncoasă, faţă în faţă cu o armată superioară numeric,
cu propria linie neancorată la nici unul din capete şi
suficient de scurtă ca să fie flancată şi atacată cu
uşurinţă, îşi aduse aminte de Spion Kop 1 şi amintirea
nu îl făcu deloc să se simtă mai bine. Dar alternativa era
să se retragă iarăşi în râu şi i se ridica părul măciucă
numai când se gândea la asta. Dacă ajutoarele nu
soseau în curând, înfrângerea era sigură - „mai bine aici
pe teren înalt decât în noroi. Rămânem“, decise el.
Zorii zilei îi găsiră într-un fel de linişte şi, deşi
schimbul de focuri se redusese acum la câte un pocnet
ocazional şi o fulgerătură pe panta mai joasă, Sean
sesiză o intensificare a activităţii în rândul burilor.
Presimţirile îi fură confirmate de foşnete ameninţătoare
şi de sunete înfundate venite dinspre flancuri. Dar acum
era prea târziu să se mai retragă în râu, pentru că pe
munţi se vedeau deja siluete înalte ca nişte cocostârci
proiectate pe cerul zorilor. Pareau a fi foarte

300

aproape, atât de aproape şi de neprietenoase ca şi


multitudinea inamicilor care aşteptau primele raze de
lumină.
Sean se ridică.
- la mitraliera, îi şopti el soldatului de lângă el,
renun-ţând la manevrarea ei.
Se luptase toată noaptea cu arma aceea blestemată şi
stângace, şi acum mâinile îi erau înţepenite ca nişte
gheare curbate după forma mânerelor de tragere, iar
durerea din umeri era insuportabilă. Porni în josul liniei,
flexându-şi degetele pentru a le dezmorţi şi oprindu-se
să discute cu oamenii care stăteau întinşi pe burtă în
spatele parapetului, încercând să îşi facă vorbele de
încurajare să sune convingător.
în răspunsurile pe care ei i le dădură citi respectul pe
care începeau să i-1 poarte ca luptător. Era mai mult
decât respect - era aproape o afecţiune tolerantă.
Acelaşi sentiment pe care îl trezea bătrânul general
Buller printre oamenii săi. Făcea greşeli, sub conducerea
sa mureau mulţi oameni, dar îl plăceau şi îl urmau
bucuroşi. Sean ajunse la capătul liniei.
- Cum merge? îl întrebă încet pe Saul.
- Destul de bine.
- Vreun semn de la buri?
- Sunt destul de aproape. I-am auzit vorbind acum
câteva minute. După părerea mea, sunt la fel de
pregătiţi ca şi noi.
- Avem destul ca să terminăm treaba asta.
Să termine treaba! Aceasta va fi decizia sa. Când va
începe masacrul, cât va trebui să îi oblige să suporte
înainte de a se preda şi de a se ridica în picioare cu
mâinile deasupra capului, în cea mai ruşinoasă atitudine
dintre toate?
- Mai bine te-ai adăposti, Sean. Se luminează de ziuă.

301

- Cine dracu’ are grijă de cine? rânji Sean la el. Nu


vreau să mai faci pe eroul, spuse şi se îndreptă repede
spre poziţia sa din flancul opus.
Noaptea se ridică repede şi dimineaţa veni atât
abrupt, cum numai în Africa se poate întâmpla. Laager-
ele burilor dispăruseră. Tunul Hotchkiss dispăruse. Sean
ştia că burii îşi mutaseră tunul şi caii în spatele crestei
care se afla acum drept în faţa lor. Ştia, de asemenea, că
terenul stâncos de sub el gemea de inamici, că erau deja
în flancurile şi, probabil, în spatele liniei lui.
Încet, ca unul care studiază locul înainte de a pomi
într-o călătorie lungă, Sean privi munţii, şi cerni, .şi
valea. In lumina blândă, peisajul era foarte frumos.
Privi în josul văii spre întinderile de iarbă ale stepei
înalte şi nu-i veni să-şi creadă ochilor. Simţi cum i se
face pielea găinii de emoţie. Gura văii era blocată de o
masă neagră şi compactă. în lumina palidă a dimineţii ar
fi putut fi o plantaţie de salcâmi — siluete alungite şi
regulate, şi negre pe fundalul palid al ierbii. Dar
plantaţia se mişca, schimbându-şi forma, alungindu-se.
Primele raze de soare se iviră pieziş de peste creastă
şi aprinseră capătul lăncilor într-o mie de străluciri
orbitoare.
- Cavaleria! urlă Sean. Isuse, uită-te la ei!
Strigătul lui fu preluat de soldaţii trântiţi de-a lungul
liniei care, ţipând şi ovaţionând sălbatic, începură să
tragă asupra micilor siluete brune care se grăbeau să se
întâlnească cu grupurile bure care veneau în galop pe
vale, fiecare trăgând după el un grup de şapte cai.
Atunci, deasupra ovaţiilor şi a tirului de armă, mult
deasupra sunetului copitelor şi a strigătelor de panică, o
goarnă începu să cânte Bonnie Dundee - comandând
ascuţit, clar şi neîntârziat, atacul.
Puştile lui Sean amuţiră. Ovaţiile scăzură în
intensitate şi apoi se opriră. Oamenii lui se ridicară unul
câte unul

302

să privească liniile de lăncieri înaintând. Mergând la


pas.
Mergând la trap. Galopând uşor. Înteţind galopul.
Vârfurile lăncilor coborâră la nivelul abdomenului.
Zburau acum de colo-colo ca nişte licurici în faţa
rândurilor întunecate şi solide, şi se aruncară
înspăimântătoare asupra grămezii amestecate de
oameni şi cai zbătându-se înnebuniţi.
Unii dintre buri erau deja sus, fugind să se salveze ca
vânatul din fata vânătorilor.
- Dumnezeule! şopti Sean încordându-se în
aşteptarea exploziei de sunet ca urmare a impactului.
Dar nu se auzea decât zgomotul copitelor - constant,
fără nici o oprire sau distorsiune, în timp ce escadronul
negru îşi croia drum printre buri. întoarseră apoi cu
precizie şi porniră înapoi. Aruncară lăncile rupte şi
scoaseră săbiile lungi şi strălucitoare.
Sean privi cum un bur încerca disperat să se ascundă,
în timp ce un lăncier îl urmărea. îl văzu virând în ultimul
moment şi ghemuindu-se, acoperindu-şi capul cu
braţele. Lăncierul se ridică în scări şi lovi cu reversul
săbiei. Bur-gherul căzu. Asemenea unui jucător de polo,
soldatul îşi pivotă calul şi porni din nou spre bur,
aplecându-se din şa pentru a-1 lovi din nou,
îngenuncheat fiind în iarbă.
- Luaţi-i prizonieri! izbucni Sean, cu vocea ascuţită
de oroare şi dezgust. Aveţi îndurare. în numele lui
Dumnezeu, luaţi-i prizonieri!
Dar cavaleria nu ia prizonieri. îi măcelăriră cu o
precizie rece ca de paradă. Tăiară şi ciopârţiră, se
întoarseră şi călcară în picioare până când lamele
săbiilor îşi schimbară culoarea în roşu - până când valea
fu complet acoperită de trupurile oamenilor răniţi de
zeci de ori.
Sean îşi smulse privirea de pe această scenă şi văzu
rămăşiţele comandoului lui Leroux împrăştiate pe
terenul denivelat unde nu îi putuseră urmări armăsarii
masivi
ai cavaleriei.

303

Sean se aşeză pe o piatră şi muşcă capătul unui


trabuc. Fumul inhalat îl ajută să îşi cureţe gura de gustul
victoriei.
Două zile mai târziu, Sean intra cu coloana sa în
Charlestown. Garnizoana îi primi cu ovaţii, iar Sean
zâmbi când văzu reacţia oamenilor lui. Cu o jumătate de
oră mai devreme înaintau greoi, cocoşaţi şi nefericiţi pe
caii lor de împrumut. Acum stăteau ţepeni şi veseli,
hrănindu-se cu aplauze şi plăcându-le gustul.
Dar zâmbetul îi dispăru de pe faţă când văzu cât îi
fusese de împuţinată trupa şi privi înapoi spre cele
cincisprezece căruţe pline cu răniţi.
„De-aş fi pus santinele pe creastă...“

48

Pe Sean îl aştepta o convocare de urgenţă din partea


lui Acheson. Se urcă în expresul de nord la douăzeci de
minute după ce ajunsese în Charlestown, urându-1 pe
Saul pentru baia fierbinte în care îl lăsase şi pentru
uniforma pe care Mbejane convinsese o menajeră zulusă
dolofană să o
spele şi să o calce, urându-1 şi mai tare pentru invitaţia
de a fi oaspete de onoare la popota ofiţerilor în seara
aceea - şi ştiind că Saul se va înfrupta din băuturi ca
Veuve Clicquot şi Courvoisier care, odată, îi aparţinuseră
lui.
Când ajunse la Johannesburg în dimineaţa următoare,
cu cenuşa de la locomotivă adăugând o nouă aromă
mirosului pe care îl acumulase în cele două săptămâni
petrecute în stepă în care nu se spălase, Sean fu
întâmpinat de o ordonanţă care îl conduse în
apartamentul lui Acheson de la hotelul Grand National.
Maioru| Peterson fu în mod evident surprins de
ţinuta lui Sean şi îi cântări din ochi, oripilat, petele şi
lacrimile şi noroiul uscat care contrastau cu faţa de
masă de in de un alb impecabil şi tacâmurile splendide
de argint. Intensitatea rosului lui Sean îi tăie lui
Peterson orice poftă de mâncare şi îl făcu să îşi îngroape
nasul într-o batistă de mătase.

305

Dar Acheson păru să nu observe, era într-o dispoziţie de


zile mari.
-Un spectacol pe cinste, Courtney. O, al naibi de bun!
Ţi-ai demonstrat pe deplin punctul de vedere. Leroux nu
ne va mai da multă bătaie de cap pentru o vreme, îţi
garantez. Mai vrei un ou? Peterson, dă-i şunca.
Sean termină de mâncat şi îşi umplu ceaşca de cafea
înainte de a-şi exprima cererea:
- Vreau să renunţ la această comandă, am dat-o în
bară. Atât Acheson, cât şi Peterson se holbară la el
îngroziţi.
- Pentru Dumnezeu, Cortney. Ai repurtat o victorie
extraordinară - cea mai spectaculoasă în multe luni de
zile.
- Noroc, îl întrerupse Sean brusc. încă două ore şi
am fi fost curăţaţi complet de pe faţa pământului:
-Ofiţerii norocoşi îmi sunt mai de folos decât cei
deştepţi. Cererea dumneavoastră este respinsă, colonele
Courtney. Aşadar, acum era colonel, o mită menită să îl
atragă în scaunul dentistului. Şean era uşor amuzat.
Protestul lui Sean fu întrerupt de o bătaie în uşă. O
ordonanţă intră în cameră şi îi înmână lui Acheson un
mesaj .
- O telegramă urgentă de la Charlestown, şopti el.
Acheson luă hârtia de la acesta si continuă să vorbească,
folosind-o ca pe o baghetă de dirijor.
-Am trei ofiţeri inferiori pentru tine şi oameni care să
îţi înlocuiască pierderile. Tu îi prinzi şi îi ţii pe loc pentru
cavaleria mea. Asta e tot ce vreau de la tine. Cât timp îţi
faci tu partea ta, coloanele, vor începe o nouă serie de
raiduri. De data asta vom mătura fiecare centimetru de
pământ dintre liniile de forturi. Vom distruge recoltele şi
animalele; vom arde fermele; vom lua fiecare femeie,
bărbat şi copil şi îi vom pune în tabere de detenţie. Când
vom termina, nu va mai rămâne nimic decât stepa goală.
îi vom forţa să opereze ln pustietate, timp în care îi vom
obosi cu o serie neobosită de raiduri. Acheson lovi masa
atât de tare încât zăngăniră

306

farfuriile. Apoi încheie: Uzură, Courtney. De acum


înainte este un război de uzură!
Toate aceste cuvinte erau supărător de familiare
pentru Sean. Şi, deodată, i se formă în minte o imagine a
dezolării. Văzu ţinutul - ţinutul său - înnegrit de foc şi cu
acoperişurile caselor distruse. Sunetul vântului de-a
lungul ţinutului era ca scâncetul orfanilor şi protestul
unui popor pierdut.
-Generale Acheson... începu el, dar Acheson citea
telegrama.
-La dracu! izbucni acesta. La dracu! Iarăşi Leroux. S-
a repliat şi a interceptat coloana de transport a aceloraşi
lănceri care l-au înfrânt. A distrus-o şi a dispărut în
munţi.
Acheson aşeză mesajul în faţa sa, pe masă, şi se uită
fix la el. Intr-un final spuse:
- Courtney, du-te înapoi şi, de data asta, prinde-1!

49

- Micul dejun e gata, Nkosi.


Michael Courtney ridică privirea din carte şi îşi privi
servitorul.
- Mulţumesc, Joseph, vin acum.
Aceste două ore pe care le petrecea studiind în fiecare
dimineaţă treceau întotdeauna atât de repede. Se uită la
ceasul de pe raftul de deasupra patului său - deja şase şi
jumătate - închise cartea şi se ridică.
în timp ce îşi pieptăna părul, îşi privi reflecţia din
oglindă fără a îi acorda atenţie. Mintea îi era ocupată cu
lucrurile care aveau să îi umple ziua. Avea treabă.
Reflecţia sa îl privea cu ochi gri şi serioşi, de pe un
chip ale cărui contururi subţiri erau stricate de nasul
mare specific familiei Courtney. Părul de sub perie îi era
negru şi elastic.
Dădu drumul periei şi, în timp ce îşi îmbrăca haina de
piele, deschise cartea pentru a verifica un pasaj. II citi
cu atenţie, apoi se întoarse şi ieşi pe coridor.
Anna şi Garrick Courtney stăteau la capetele opuse
ale mesei lungi din Theuniskraal şi ridicară amândoi
privirea când intră, în anticipaţie.

308

- Bună dimineaţa, mamă. Ea îşi ridica faţa pentru


sărutul lui.
- Bună dimineaţa, tată.
-Bună băiete. Garry purta o uniformă militară
completă cu gradele şi decoraţiile sale, iar Michael simţi
o undă de iritare. Era atât de ostentativ! îi reaminti, de
asemenea, că avea nouăsprezece ani şi că în timp ce el
stătea acasă, la fermă, ţara era în plin război.
- Te duci în oraş astăzi, tată?
- Nu, vreau să lucrez la memoriile mele.
-O, spuse Michael şi privi cu subînţeles la uniformă,
iar tatăl său roşi uşor şi se concentră asupra mancarii.
- Cum îţi merg studiile, dragule? rupse Anna tăcerea.
- Destul de bine, mulţumesc, mamă.
- Sunt sigură că nu vei avea nici un fel de
probleme cu examenele finale, aşa cum nu ai avut nici
cu celelalte.
Anna zâmbi la el cu posesivitate şi se întinse să îi
atingă mâna. Michael îşi trase mâna repede şi puse
furculiţa jos.
- Mamă, vreau să vorbim despre înrolare, spuse el,
¡ar Annei îi îngheţă zâmbetul pe buze. La capătul celalalt
al mesei, Garry se îndreptă în scaun.
- Nu, izbucni el cu o violenţă neobişnuită. Am mai
discutat despre asta. Eşti încă minor şi vei face ce ţi se
spune
- Războiul aproape că s-a sfârşit, dragule. Te rog
sa te gândeşti la tatăl tău şi la mine.
Şi atunci începu. Încă una dintre acele certuri
dominata de implorări şi manipulări, care îl făcu pe
Michael să ii vina rău şi îl frustra în aşa măsură încât se
ridică brusc şi parasi
camera. Calul iI aştepta în curte, gata înşeuat. Se
aruncă pe spatele lui şi îi smuci capul către poartă,
sărind peste aceasta şi împrăştiind găinile la aterizare.
Galopă furios spre rezervorul principal de apă.

309

Din sufragerie, putură auzi copitele îndepărtându-se


până când se pierdură în liniştea de afară. Garry se
ridică.
- Unde te duci? se răsti Anna.
- La mine în birou.
- La sticla de coniac de la tine din birou, îl corectă
ea cu dispreţ.
- Nu începe, Anna.
- Nu începe, Anna, îl imită ea. Te rog, nu, Anna.
Asta e tot ce poţi să spui?
Vocea ei îşi pierduse inflexiunile blânde pe care şi le
cultivase cu atâta atenţie. Acum conţinea toată
amărăciunea pe care o acumulase în douăzeci de ani.
- Te rog, Anna. Am să îl opresc să plece. îţi promit.
- Tu o să-l opreşti! râse ea. Cum o să-l opreşti tu? O
să-ţi zăngăneşti medaliile la el? Cum o să-l opreşti tu?
Tu, care n-ai făcut nici măcar un lucru folositor în toată
viaţa ta? spuse ea şi râse din nou, ascuţit. De ce nu-i
arăţi piciorul şi nu-i spui: „Te rog, nu-1 părăsi pe bietul
tău tătic schilod“?
Garry se ridică. Era foarte palid la faţă.
- Mă va asculta. E fiul meu.
- Fiul tău!
-Anna, te rog...
- Fiul tău! O, asta-i bună! Nu e fiul tău. E fiul lui Sean.
-Anna, încercă el să o oprească.
- Cum ai putea tu să ai un fiu?
Ea râdea din nou, iar el nu o putu suporta. Pomi
către uşă, dar vocea ei îl urmă, tăind în carne vie în cele
două cele mai delicate locuri ale sufletului lui:
diformitatea şi impotenţa sa.
Intră în birou împiedicându-se, trânti uşa şi o încuie.
Apoi traversă repede camera până la dulapul masiv care
stătea lângă biroul lui.
310

Umplu paharul pe jumătate şi îl bău. Apoi se lăsă


moale în scaun şi se întinse după sticla din spatele său.
Turnă din nou, cu grijă, şi înşurubă capacul la loc. Pe
acesta voia să îl soarbă încet, facându-1 să dureze mult,
poate chiar o oră.
Învăţase cum să menţină fierbinţeala.
îşi descheie şi îşi scoase tunica, se ridică şi o atârnă
pe spătarul scaunului, se aşeză la loc, sorbi din pahar,
apoi trase spre el teancul de pagini scrise de mână şi o
citi pe cea de deasupra.
Colenso: O relatare a campaniei din Natal condusă de
generalul Buller. Scrisă de colonelul Garrick Courtney,
C.V, O.S.D.
O ridică, o aşeză alături şi începu să citească tot ceea
ce urma. Pentru că o citise de atât de multe ori, încât
ajunsese să creadă în ea. Era bună. Ştia că era bună. La
fel credeau şi cei de la agenţia William Heinemann din
Londra cărora le trimisese un rezumat al primelor două
capitole. Erau nerăbdători să o publice cât mai curând.
Lucră tăcut şi fericit toată dimineaţa. La amiază,
bătrânul Joseph îi aduse masa în birou. Pui rece şi salate
în porţelan fin, cu o sticlă de vin alb de Cape înfăşurată
într-un şervet de un alb imaculat. In timp ce mânca,
continuă să lucreze.
în seara aceea, când modifică ultimul paragraf de pe
ultima pagină şi îşi puse stiloul la loc în suport, zâmbi
satisfăcut.
— Acum mă duc să îmi văd răsfăţatul, spuse el cu
voce tare şi îşi puse tunica.
Casa domeniului Theuniskraal era aşezată pe vârful
unui dâmb de sub povârniş. O clădire mare cu pereţii
văruiti în alb, acoperiş de stuf şi frontoane de tip
olandez. In fata ei se întindeau peluzele terasate,
conturate de straturi de azalee şi rododendron albastru
şi mărginite într-o parte de ţarcurile cailor: două
padocuri mari pentru iepe şi mânjii
311

de un an, lângă al căror gard jos Garry se opri să


privească mânjii adulmecând şi căutând ugerele.
Apoi şchiopătă de-a lungul gardului până ajunse Ia
ţarcul mai mic, înconjurat de un gard înalt de doi metri
făcut din pari de eucalipt căptuşiţi cu pânză, în care îşi
ţinea armăsarul.
Gipsy îl aştepta, dând din capul său unduios ca un şarpe
şi fluturându-şi coama aurie în lumina apusului,
culcându-şi urechile, apoi ciulindu-le şi dansând puţin de
nerăbdare.
- Hei, băiete. Aici, Gipsy, îl chemă Garry, iar armăsarul
scoase capul printre pari şi îi morfoli mâneca tunicii cu
buzele sale moi. Zahăr, asta vrei, chicoti Garry şi întinse
mâinile făcute căuş, iar calul se hrăni delicat din ele.
Zahăr, dragul meu, şopti Garry cuprins de o plăcere
senzuală la atingerea botului moale pe pielea lui, iar
Gipsy îşi ridică urechile pentru a-i asculta vocea. Asta-i
tot. S-a terminat.
Armăsarul îi adulmecă pieptul, iar Garry îşi şterse
mâinile pe gâtul lui, mângâindu-i pielea caldă şi
mătăsoasă.
-Asta-i tot, dragul meu. Acum, aleargă pentru mine.
Lasă-mă să te privesc alergând. Se dădu înapoi şi bătu
tare din palme. Aleargă, dragul meu, aleargă!
Armăsarul îşi trase capul înapoi dintre stâlpi şi se
ridica pe picioarele din spate nechezând şi tăind aerul cu
copitele din faţă, cu venele ieşindu-i în evidenţă de-a
lungul burţii şi
pe scrotul umflat şi întins.
Rapid, viril şi puternic, calul facu o pivotare completă
-Aleargă pentru mine! strigă Garrick.
Armăsarul porni în galop de-a lungul pistei uzate de
copitele sale, învârtindu-se în jurul ţarcului, ridicând
praful zburând în aer şi cu lumina dansând pe pielea sub
care i conturau muşchii proemineţi.

312
Sprijinit de parii gardului, Garrick îl privi cu o expresie
de dorinţă copleşitoare.
- Aleargă.
Când se opri din nou, cu primele pete întunecate de
sudoare pe umeri, Garrick se îndreptă şi strigă spre
partea opusă a ţarcului.
- Zama, adu-o acum!
Doi grăjdari aduseră iapa de prăsilă legată de o funie
lungă şi o conduseră spre ţarc. Gipsy îşi umflă nările ca
nişte caverne roz-închis şi îşi dădu ochii peste cap până i
se văzu albul globilor.
-Ai răbdare, dragul meu, şopti Garry gâtuit de propria
frenezie.

50

Michael Courtney descălecă printre pietrele de pe


punctul cel mai înalt al povârnişului. Timp de o
săptămână se luptase cu impulsul de a se reîntoarce în
locul acesta. I se părea că ar fi, cumva, o trădare - un
semn de neloialitate faţă de părinţii săi.
Mult dedesubt şi în spatele lui, în pădure, micuţ ca o
firimitură, se vedea domeniul Theuniskraal. Intre ei,
calea ferată făcea un cot şi îşi urma cursul în jos către
modelul neregulat de acoperişuri care era oraşul
Ladyburg.
Dar Michael nu se uită în direcţia aceea. Rămase în
spatele iepei sale şi privi de-a lungul liniei de dealuri
golaşe spre pâlcul gigantic de copaci care le acoperea în
partea de nord.
Salcâmii erau înalţi acum, aşa că drumurile dintre
pâlcuri nici nu se mai vedeau. Erau o masă de un verde-
închis fumuriu, care se ondula ca o mare îngheţată.
Nu fusese niciodată mai aproape de Lion Kop ca
acum. Era un tărâm interzis, ca pădurea fermecată din
poveşti, îşi scoase binoclul din desagă şi îl studie cu
atenţie, până ajunse la acoperişul casei. Stuful nou,
auriu şi încă neatins de vreme, se ridica deasupra
salcâmilor.

314

„Bunica e acolo. Aş putea să merg până acolo să o


vizitez, n-ar fi nimic rău în asta. El nu este acolo. EI e
plecat la război.“
îşi puse încet binoclul înapoi în geantă şi ştiu că nu se
va duce la Lion Kop. Era încătuşat de promisiunea pe
care i-o făcuse mamei lui. La fel ca multe alte promisiuni
pe
care le făcuse.
îşi aminti cu resemnare de cearta de la micul dejun
din dimineaţa aceea şi ştiu că au câştigat din nou. Nu îi
putea părăsi, ştiind că se vor stinge fără el. Nu îl putea
urma pe el la război.
Zâmbi ironic, amintindu-şi fanteziile pe care şi le
imaginase. Aruncându-se în luptă alături de el, vorbind
cu el lângă foc în fiecare seară, aruncându-se în faţa
unei baionete care se îndrepta spre el.
In vacanţa de Crăciun precedentă, Michael petrecuse
ore întregi în fiecare zi pe vârful povârnişului, aşteptând
să îl vadă pe Sean Courtney. Acum îşi aminti vinovat
plăcerea pe care o simţise de fiecare dată când îi prindea
silueta înaltă în raza binoclului şi îl urmărea mişcându-
se printre rândurile noi de salcâmi abia plantaţi.
Dar acum a plecat. Nu ar fi nici o lipsă de loialitate
dacă s-ar duce acolo să o vadă pe bunica. încălecă pe
superba lui iapă aurie şi rămase adâncit în gânduri. în
cele din urmă oftă, o întoarse către Theuniskraal - şi se
îndepărtă de Lion Kop.
„Nu trebuie să mai urc aici niciodată, se gândi el cu
hotărâre, mai ales după ce se întoarce el acasă.“

51

Jan Paulus Leroux privi letargia burgherilor lui când


descălecară şi îşi priponiră caii. Sunt obosiţi, obosiţi
până în măduva oaselor. Sunt obosiţi de cei trei ani de
alergătură şi lupte, bolnavi de oboseală şi cu o anume
certitudine a înfrângerii, extenuaţi de durerea pentru
tovarăşii îngropaţi, cu durere şi pentru copiii şi femeile
care se află în tabere cu ei. Sunt obosiţi de priveliştea
caselor arse împrăştiate împreună cu oasele turmelor
lor.
„Poate că s-a terminat, se gândi el şi îşi ridică de pe
cap pălăria turtită. Poate trebuie să recunoaştem că s-a
terminat şi să mergem la ei.“ îşi şterse faţa cu eşarfa şi
aceasta îşi pierdu culoarea sub unsoarea transpiraţiei lui
şi praful ţinutului uscat. O împături şi o puse în buzunar,
iar apoi se uită la ruinele înnegrite de foc ale casei de pe
faleza de deasupra râului. Focul se întinsese până la
arborii de cauciuc, iar frunzele erau uscate şi galbene, şi
moarte.
Nu, spuse cu voce tare, nu s-a terminat. Nu până nu
mai încercăm o ultimă dată. Şi se îndreptă spre grupul
de burgheri cel mai apropiat. Ja, I tcnnie. Cum merge?
întrebă.
- Destul de bine, Oom Paul.
Băiatul era foarte slab, dar, la urma urmelor, cu toţii
erau slabi. îşi întinsese pătura pe iarbă şi stătea lungit
pe ea.

316

Bine, dădu din cap Jan Paulus, lăsându-se pe vine


lângă el.
îşi scoase pipa şi trase din ea. Gustul de tutun se mai
simţea încă, deşi era goală.
- Vrei nişte tutun, Oom Paul? întrebă unul dintre
ceilalţi,
ridicându-se şi întinzându-i o pungă din piele de gazelă.
- Nee, dankie. îşi luă privirea de la pungă,
îndepărtând tentaţia. Păstrează-1 pentru după ce
traversăm prin Vaal.
- Sau pentru când intrăm în Cape Town, glumi
Hennie şi Jan Paulus zâmbi la el. Cape Town era la cinci
sute de kilometri sud de ei, dar acolo se îndreptau.
-Ja, păstrează-1 pentru Cape Town, încuviinţă şi
zâmbetul de pe faţă îi căpătă o notă amară.
Gloanţele şi boala îl lăsaseră cu şase sute de oameni
zdrenţăroşi pe nişte cai pe jumătate morţi de epuizare
cu care să cucerească o provincie de mărimea Franţei.
Dar era ultima încercare. Atunci începu să vorbească.
- Jannie Smuts este deja în Cape cu un comando mare.
Pretorius a traversat, de asemenea, peste Orange, De
la Rey şi De Wet îl vor urma, iar Zietsmann ne aşteaptă
să i ne ală-turăm pe râul Vaal. De data asta burgherii din
Cape trebuie sa se ridice la luptă alături de noi. De data
asta...
Vorbi încet, aplecându-se înainte cu coatele pe
genunchi, un om uriaş şi slab, cu barba sa zbârlită şi
roşie devenită acum sârmoasă din cauza prafului şi
vărgată cu gri gălbui pe la colţurile gurii. Manşetele
mânecilor îi erau pătate de puroiul scurs din bubele de la
încheieturile mâinilor. Oamenii din celelalte grupuri se
apropiară şi se aşezară în cerc în jurul lui pentru a-1
asculta şi a-şi găsi alinarea în cuvintele lui.
-Hennie, adu-mi Biblia din desagă. Vom citi puţin
din ea.
Când închise Biblia şi privi în jurul lui, la ei, soarele
apunea deja. Rugăciunea le răpise o oră pe care poate
mai

317

bine ar fi folosit-o pentru odihnă, dar când se uită la


chipurile lor ştiu că nu irosise timpul degeaba.
- Acum dormiţi, prieteni. Mâine vom încăleca devreme.
„Dacă nu ne atacă în timpul nopţii“, completă tăcut, în
sinea sa.
Dar nu putu să doarmă. Stătu proptit de şa şi reciti
pentru a suta oară scrisoarea de la Henrietta. Era datată
in urmă cu patru luni, îi trebuiseră şase săptămâni ca să
ajungă la el, trecând prin lanţul de spioni şi comandouri
care le duceau corespondenţa. Henrietta era bolnavă de
dizenterie şi amândoi copiii cei mai mici, Stephanus şi
micuţul Paulus, muriseră de difterie. Această boală făcea
ravagii în tabăra de concentrare şi ea se temea pentru
siguranţa copiilor mai mari.
Se lăsă întunericul şi nu mai putu citi. Rămase aşa, cu
scrisoarea în mâini. „După preţul atât de greu pe care l-
am plătit, cu siguranţă am fi putut câştiga ceva.
Poate mai e o şansă. Poate. “
-încălecaţi! încălecaţi! Vin kaki-i. Avertismentul veni
de pe creasta de dincolo de râu, unde plasase pichete de
observaţie. Se auzi clar în liniştea serii.
-încălecaţi! Vin kaki-i.
Strigătul făcu înconjurul taberei. Jan Paulus se întinse
si îl scutură pe băiatul de lângă el, care era cufundat
într-un somn de extenuare prea adânc pentru a fi auzit
ceva.
-Trezeşte-te, Hennie. Trebuie să fugim din nou.
Cinci minute mai târziu, îşi conducea comandoul peste
creastă şi mai departe înspre sud, în noapte.

52

- O ţin tot spre sud, observă Sean. Trei zile călare şi


tot nu şi-au schimbat cursul.
- Se pare că Leroux pune ceva la cale, încuviinţă Saul.
- Vom face o escală de jumătate de oră ca să se
odihnească puţin caii.
Sean ridică mâna şi coloana din spatele lui îşi pierdu
forma, toţi oamenii descălecând şi ducându-şi caii într-o
parte. Deşi întreaga unitate căpătase cai noi cu o
săptămâna în urmă, aceştia începuseră deja să îşi piardă
condiţia din cauza orelor lungi de călărie la care fuseseră
supuşi. Cu toate acestea, oamenii erau în formă bună,
atletici şi cu o înfăţişare dură. Sean le ascultă glumele şi
privi modul în care se mişcau şi râdeau. îi transformase
într-o unitate puternică de luptă care îşi demonstrase
abilităţile de zeci de ori de la acel fiasco petrecut cu un
an în urmă, când Leroux îi prinsese descoperiţi în munţi.
Sean zâmbi. îşi câştigaseră numele sub care erau
cunoscuţi. îşi dădu calul în grija lui
Mbejane şi se îndreptă ţeapăn spre umbra unui mic
arbust de mătase.
— Ai vreo idee despre ce ar putea pune la cale
Leroux îl întrebă pe Saul, oferindu-i un trabuc.
— Poate vrea sa încerce pe la calea ferată din Cape.

319

- Poate, consimţi Sean, care se lăsă recunoscător pe o


piatră netedă şi îşi întinse picioarele în faţa sa. Apoi
oftă: O, Doamne, m-am săturat de toată treaba asta. De
ce dracu nu poate să admită că s-a terminat? De ce
trebuie să continue la nesfârşit?
-Oţelul nu se îndoaie, zâmbi sec Saul. Dar cred că
acum este foarte aproape de momentul în care va ceda.
-Aşa am crezut şi acum şase luni, îi răspunse Sean şi
apoi privi dincolo de el.
- Da, Mbejane, ce este?
Mbejane era în plină desfăşurare a ritualului care
preceda o discuţie serioasă. Venise şi se aşezase pe vine
la şapte paşi de locul în care stătea Sean, îşi aşezase
suliţele cu grijă lângă el în iarbă, iar acum priza tutun.
- Nkosi.
-Da? îl încurajă Sean şi aşteptă cât timp Mbejane îşi
puse puţină pulbere închisă la culoare pe deget.
- Nkosi, terciul ăsta are un gust neobişnuit. Trase pe
nas
Şi apoi strănuta.
- Da?
- Mie ini se pare că s-a schimbat urma, spuse
Mbejane si sterse tutunul rămas pe nări, cu palma roz a
mâinii lui.
- Vorbeşte clar.
-Cei pe care îi urmărim acum călăresc altfel decât o
faceau înainte.
Sean se gândi la asta câteva secunde înainde de a-
şi a seama. Da! Avea dreptate. Unde înainte comandoul
lui Leroux umblase împrăştiat şi călcase iarba în picioare
formand un drum de cincisprezece metri, de azi de
dimineaţa calariseră în două şiruri ca şi cum ar fi fost o
cavalerie in
toată regula.
Călăresc ca şi noi, Nkosi, copitele cailor calcă exact pe
urmele făcute de cei din frunte. Astfel e greu de spus
câţi oameni urmărim.

320

- Ştim că sunt în jur de şase sute... Ia stai puţin! Cred


că înţeleg ce vrei să...
-Nkosi, cred că nu mai sunt şase sute de oameni în
fata noastră.
- Dumnezeule! S-ar putea să ai dreptate.
Sean sări în picioare şi începu să se plimbe de colo-
colo cu paşi apăsaţi, gândind cu voce tare:
- îşi împarte comandoul din nou. Am trecut de zeci
de locuri stâncoase unde ar fi putut să detaşeze grupuri
mici din oamenii săi. Până diseară vom urmări mai puţin
de cincizeci de oameni şi, când se va întâmpla asta, se
vor despărţi şi vor continua mai departe câte unul, se
vor pierde în întuneric şi se vor îndrepta separat spre un
loc de întâlnire aranjat dinainte. îşi lovi palma cu
pumnul. Asta este! strigă el şi se întoarse spre Saul. îţi
aminteşti pârâul pe care l-am traversat cu o jumătate
de kilometru în urmă. Acela ar fi fost un loc ideal.
- Iţi asumi un risc mare, îl avertiză Saul. Dacă ne
întoarcem acum şi se dovedeşte că te-ai înşelat, atunci îl
vei pierde de tot.
-Am dreptate, se răsti Sean. Ştiu că am. Pune-i să
încalece. Ne întoarcem.
Sean îşi aşeză calul pe malul pârâului şi privi în jos
spre apa limpede care clipocea peste pietriş şi mici
bolovani rotunjiţi.
Trebuie sa fi mers în josul cursului, altfel noroiul
ridicat ar fi lost spălat în jos pe lângă fort, spuse şi se
întoarse spre Saul.
- Am sa iau cu mine cincizeci de oameni, ca să nu
ridic
prea mult praf. Dă-mi o oră avans şi apoi urmează-mă
cu restul coloanei.
- Mazeltov, rânji Saul la el.

321

Cu câte un tălpaş zulus pe fiecare mal, Sean, Eccles şi


cincizeci de oameni urmară cursul apei spre nord-vest.
Munţii Drakensberg se conturau în urma lor ca o
sugestie neregulată de albastru-palid pe cer, iar în jurul
lor stepa brună şi uscată de iarnă se întindea cât vedeai
cu ochii şi se pierdea în complexitatea ondulată de
creste şi văi puţin adânci. De-a lungul crestelor, în solul
pietros, creşteau plante mici şi groase de aloe,
ridicându-şi spre cer multele lor flori ca pe nişte
candelabre stacojii, în timp ce jos, în văi, arbuşti spinoşi
pitici se înghesuiau de-a lungul cursului apei. Nori înalţi
şi reci acopereau cerul. Lumina palidă a soarelui nu
oferea nici un strop de căldură, iar vântul era tăios ca un
cutit.
Când ajunseră la un kilometru mai jos de fort, Sean
începu să-şi arate neliniştea, aplecându-se înainte în şa
şi verificând solul pe care Mbejane îl cercetase deja. O
dată chiar îi strigă:
- Mbejane, eşti sigur că nu i-ai pierdut?
Mbejane se ridică din poziţia de ghemuit şi se
întoarse încet pentru a-i arunca lui Sean o privire plină
de demnitate rece. Apoi îşi mută scutul de război pe
umărul celălalt şi, necatadicsind să răspundă, îşi reluă
căutarea.
După încă cincizeci de metri se ridică din nou şi îl
informă pe Sean:
- Nu, Nkosi, nu i-am pierdut. Apoi arăta cu vârful
suliţei spre malul plin de urme adânci lăsate de caii care
îl urcaseră şi spre iarba culcată la pământ care le
ştersese noioiul de pe picioare.
- I-am prins! se bucură Sean uşurat; şi auzi in
spatele lui cum entuziasmul se răspândeşte printre
oamenii lui.
- Bravo, domnule, spuse Eccles zâmbind şi mustaţa ii
tresări feroce.
- Câţi, Mbejane?
- Nu mai mult de douăzeci.

322

- Când?
Mbejane cântări întrebarea, oprindu-se să atingă
pămân-
tul şi să îi determine textura.
-Noroiul s-a uscat. Au fost aici de dimineaţă, la
soarele jumătate.
Jumătatea dimineţii; aveau un avans de cinci ore.
— Sunt urmele destul de mari pentru a alerga pe ele?
- Da, Nkosi.
- Atunci aleargă, Mbejane.
Urmele porneau către vest, dar apoi se întorceau şi se
îndreptau în aceeaşi direcţie ca şi până atunci, spre sud,
şi coloana lui Sean se strânse şi porni în galop uşor după
Mbejane.
Spre sud, tot timpul spre sud. Sean analiză problema
-ce putea spera să realizeze cu numai şase sute de
oameni'?
Doar dacă nu... în mintea lui Sean încolţi o idee vagă.
Doar dacă nu intenţiona să se strecoare printre
coloanele de infanterie şi cavalerie care se aflau în faţa
sa şi să ţintească la un premiu mai mare.
Calea ferată, aşa cum sugerase Saul? Nu, respinse
repede această idee. Jan Paulus nu ar risca totul pentru
o miză atât de măruntă.
Atunci ce? Cape? Pentru Dumnezeu, asta era, Cape!
Ţinutul acela bogat şi frumos acoperit de vii şi lanuri de
grâu. Ţinutul acela liniştit care lenevea sub siguranţa
oferita de o sută de ani de guvernare britanică şi, cu
toate
acestea, populat cu oameni de acelaşi sânge cu Leroux
şi De Wet, şi Jan Smuts.
Comandoul lui Smuts trecuse deja râul Orange. Dacă
îl urma şi Leroux, dacă îl urma şi De Wet, dacă bulgherii
din Cape îşi încălcau neutralitatea şi se alăturau
comandourilor... la gândul acesta, mintea lui Sean se
opri. Părăsi perspectiva largă a ceea ee se putea
întâmpla şi reveni la prezent.

323

Bine, atunci Jan Paulus se îndrepta spre Cape cu doar


sase sute de oameni? Nu, trebuie sa aibă mai mulţi.
Trebuie sa
se îndrepte spre o întâlnire cu unul dintre celelalte
comandouri. Cine? De la Rey? Nu, De la Rey era în
Magaliesberg. De Wet? Nu, De Wet era mult în sud,
fugind de coloanele care îl hărţuiau. Zietsmann? A,
Zietsmann! Zietsmann cu cei o mie cinci sute de oameni
ai lui. Asta era.
Unde s-ar putea întâlni? Pe un râu, evident, le trebuie
apă pentru două mii de cai. Râul Orange era prea
periculos aşa ca trebuie să fie râul Vaal, dar unde pe
Vaal? Trebuie să fie un loc uşor de recunoscut. Unul
dintre forturi? Nu, forturile erau folosite de cavalerie.
Confluenţa cu unul dintre afluenţi? Da, asta era.
Sean îşi deschise grăbit desaga şi scoase din ea harta.
Sprijinindu-şi harta grea de pânză împăturită pe coapsa
piciorului, se răsuci lateral în şa pentru a o studia.
-Acum suntem aici, murmură şi-şi mişcă degetul spre
sud, Râul Padda!
-Poftim, domnule?
- Padda, Eccles, Padda!
-Foarte bine domnule, încuviinţă Eccles acoperindu-şi
nedumerirea sub o mască de impasibilitate.
Singurul foc din valea întunecată de sub ei pâlpâi
pentru puţină vreme şi apoi şe stinse într-o strălucire
minusculă.
- Totul este gata, Eccles, şopti Sean.
-Domnule! spuse Eccles, punând un accent afirmativ
pe răspunsul monosilabic, fără însă a ridica vocea.
-Acum voi coborî. Sean rezistă impulsului de a repeta
ordinele anterioare. Voia să sublinieze din nou cât era de
important să nu scape nimeni, dar învăţase că lui Eccles
nu era nevoie să i se spună de două ori. Aşa că şopti:
Aşteaptă semnalul meu.
Burii aveau doar o santinelă. Simţindu-se în
siguranţă. Ştiind că stratagema lor îi scăpase de
urmăritori, dormeau în

324

jurul focului vizibil. Sean şi Mbejane coborâră în linişte


şi se ghemuiră în iarbă, la douăzeci de paşi de stânca
înalta pe care stătea santinela. Silueta acestuia se
contura ca o umbră întunecată pe fundalul cerului
înstelat şi Sean îl privi cu atenţie timp de un minut,
înainte de a decide.
- Şi el doarme.
Mbejane mârâi.
— Ocupă-te de el în linişte, şopti Sean. Ai grijă să
nu-i cadă puşca. Mbejane se mişcă, dar Sean puse o
mână pe umărul lui pentru a-1 reţine şi-i spuse: Nu
ucide, nu este necesar. Şi Mbejane porni tăcut ca un
leopard către stâncă.
Sean aşteptă, forţându-se să vadă în întuneric.
Secundele treceau greu - şi, deodată, burul dispăru de
pe stâncă. Un icnet, un sunet uşor de alunecare şi apoi
nimic.
Sean aşteptă, iar Mbejane se întoarse la fel de tăcut
ca atunci când plecase.
- Gata, Nkosi.
Sean aşeză puşca lângă el şi îşi făcu mâinile căuş în
jurul gurii, îşi umflă obrajii şi scoase fluieratul lung al
unei păsări de noapte. Unul dintre bărbaţii adormiţi din
jurul focului tresări şi murmură ceva. Undeva, mai
departe, un cal bătu din picioare şi suflă uşor pe nări.
Apoi Sean auzi rostogolitul unei pietricele şi fâşâitul
precaut prin iarbă al unor picioare, sunete imperceptibile
pierdute în vânt.
- Eccles? murmură Sean.
- Domnule.
Sean se ridică şi se apropiară de tabără.
- Sculaţi-vă, domnilor. Micul dejun e gata, strigă
Sean in taal şi fiecare burgher se trezi şi găsi câte un
soldat deasupra lui şi gura unui Lee-Metford apăsându-i
pieptul. Faceţi focul ăla. Luaţi-le puştile! ordonă Sean pe
un ton aspru, iritat de faptul că fusese prea uşor.
- Mbejane, adu-1 pe cel de pe stâncă. Vreau să văd
ce î-ai făcut.

325

Mbejane îl târî în lumina focului, iar Sean strânse


buzeie când văzu cum îi atârnă capul şi picioarele,
- E mort, spuse Sean acuzator. - Doarme, Nkosi,
negă Mbejane.
Sean îngenunche lângă el şi îi întoarse faţa spre
lumină.
Nu era un bărbat, ci un băieţandru cu faţa slabă şi
înăsprită şi cu puful palid al unei bărbi imature pe obraji.
în colţul unui ochi i se spărsese un ulcior şi îi acoperise
genele închise cu puroi galben. Respira.
Sean aruncă o privire la ceilalţi prizonieri. Erau
mânaţi din urmă şi se aflau deja la o distanţă la care nu-i
mai puteau auzi.
-Apă, Mbejane.
Zulusul aduse o ploscă de lângă foc, în timp ce Sean
examină umflătura tare de deasupra tâmplei băiatului.
- E bun, mârâi Sean şi îşi strânse buzele de
dezgustul a ceea ce trebuia să facă de îndată ce băiatul
îşi revenea.
Trebuia să o facă acum cât era încă slăbit şi ameţit de
lovitură. Luă apă rece în mâini şi i-o aruncă pe faţă, iar
băiatul trase aer în piept şi întoarse capul.
-Trezeşte-te, îl îndemnă Sean în taal. Trezeşte-te.
~ Oom Paul? mormăi burul. Unde... Eşti englez!
exclamă el când văzu uniforma.
-Da, se răsti Sean. Suntem englezi. Ai fost capturat.
-Oom Paul? întrebă băiatul şi privi sălbatic în jur. "Nu-ţi
face griji pentru el. Va fi cu tine pe vaporul de Sf Elena.
Leroux şi Zietsmann au fost amândoi capturaţi leri Pe
Vaal. îi aşteptam la Padda şi au căzut direct în
plasa noastră.
Ochii băiatului se măriră de şoc, încă înceţoşaţi şi
neputandu-se concentra.
Oom Paul capturat! Dar cum aţi ştiut? Trebuie să fi
fost un trădător. Cineva trebuie să vă fi spus. Cum aţi
ştiut de locul de întâlnire? Se opri brusc, creierul
începându-i să

326

funcţioneze. Apoi continuă: Dar cum... Oom Paul nu se


poate să fi ajuns la Vaal, abia ieri ne-am despărţit de el.
Atunci îşi dădu seama de ce făcuse şi i se făcu rău.
- M-ai păcălit, şopti. M-ai păcălit.
- îmi pare rău, spuse Sean simplu.
Se ridică şi se duse la locul în care Eccles îşi asigura
prizonierii.
- Când soseşte căpitanul Friedman, spune-i să ducă
toată coloana în garnizoana de la Vereeniging şi să mă
aştepte acolo. Eu pornesc înainte împreună cu servitorul
meu, spuse el tăios, apoi îi strigă lui Mbejane: Mbejane,
adu-mi calul.
Nu avea încredere în nimeni altcineva să îi ducă
mesajul lui Acheson.
In după-amiaza următoare, Sean ajunse la linia de
cale ferată păzită de forturi şi se urcă într-un tren care
se îndrepta spre nord. In dimineaţa celei de-a doua zile
coborî din tren
în gara din Johannesburg, cu ochii inflamaţi de cenuşă,
obosit şi murdar.

53

Jan Paulus Leroux îşi opri calul, iar rămăşiţele


comandoului său se adunară în spatele lui, privind cu
toţii, nerăbdători, înainte.
Vaalul este un râu lat şi brun, cu bancuri de nisip prin
care îşi croieşte drumul. Malurile sunt abrupte, iar de-a
lungul lor sunt împrăştiaţi arbuşti indigeni ţepoşi urâţi,
care nu oferă nici un fel de adăpost pentru o armată de
trei mii de oameni şi cai. Dar Leroux alesese cu grijă
locul de întâlnire. Acolo micuţul râu Padda se unduia la
vale, printre câteva dealuri mici pentru a se vărsa în
Vaal, iar o armată ar fi putut să treacă printre aceste
dealuri fără a fi detectată - dar numai dacă dădea
dovadă de precauţie. Ceea ce Zietsmann nu facea.
Fumul a zeci de focuri se înălţa ca o pată lungă şi
palidă deasupra stepei, caii erau adăpaţi pe unul dintre
bancurile de nisip din mijlocul râului, iar o sută de
oameni se aruncau zgomotoşi în apă, îmbăindu-se, cu
rufele întinse la uscat între copaci.
- Prostul, mârâi Leroux şi dădu pinteni poneiului.
Intră ca o vijelie în laager, se aruncă de pe cal şi urlă la
Zietsmann: Menheer, trebuie să protestez.

328

Zietsmann avea aproape şaptezeci de ani. Barba îi


era albă ca neaua şi îi atârna până la al cincilea nasture
al vestei. Era cleric, nu general, iar comandoul lui
supravieţuise atât de mult pentru că era atât de
ineficient încât nu provoca nici un fel de neplăceri
britanicilor. Doar presiunea venită din partea lui Delarey
şi a lui Leroux îl forţase să ia parte la acest plan
nebunesc. în ultimele zile, în timp ce îl aştepta pe
Leroux, fusese măcinat de îndoieli şi de presimţiri rele.
Aceste îndoieli erau împărtăşite şi de soţia sa - el fiind
singurul general bur care îşi luase femeia cu el pe
câmpul de luptă.
Acum se ridică din scaunul său de lângă foc şi se uită
la Leroux, acest uriaş cu barba roşie, a cărui faţă era
pătată de furie.
-Menheer, mârâi el. Te rog să-ţi aminteşti că vorbeşti
nu numai cu superiorul tău, ci şi cu un reprezentant al
bisericii.
Aşa fu fixat tonul pentru discuţiile lungi care aveau
să umple următoarele patru zile. în tot acest timp,
Leroux îşi văzu planul măreţ împotmolindu-se într-un
talmeş-balmeş de fleacuri. Nu îi păru rău că prima zi
fusese petrecută în rugăciune, pentru că îşi dădu seama
că aceasta era intr-adevăr important. Fără
binecuvântarea şi intervenţia directă a lui Dumnezeu,
întreaga lor acţiune era sortită eşecului, aşa că predica
pe care o ţinu dură puţin peste două ore, iar textul
selectat fu din Judecători:
„Să mai ies eu oare la luptă cu fiii lui Veniamin, fratele
meu, sau nu? Iar Domnul a zis: «Du-te, că mâine Eu am
să-l dau în mâinile tale.»“
Zietsmann înregistra un timp mai bun cu patruzeci de
minute. Dar, la urma urmei, aşa cum observară oamenii
lui Leroux, Zietsmann era profesionist, în timp ce Oom
Paul era doar un laic.

329

Următoarea şi cea mai importantă chestiune era


alegerea comandantului suprem al acţiunii comune.
Zietsmann era mai bătrân cu treizeci de ani decât toţi
ceilalţi, un factor care cântărea greu în favoarea sa. De
asemenea, el adusese pe Vaal o mie şase sute de
oameni, comparativ cu cei şase sute ai lui Leroux.
Totuşi, Leroux era învingătorul de la Colenso şi de la
Spion Kop, iar de atunci luptase tot timpul şi nu fără
succes, reuşitele sale incluzând distrugerea a opt trenuri
şi anihilarea a patru coloane de aprovizionare britanice.
Zietsmann fusese comandant-adjunct pe râul Modder,
dar de atunci tot ce făcuse fusese să-şi menţină
comandoul intact.
Discuţiile continuará timp de trei zile, cu Zietsmann
refuzând cu încăpăţânare să supună chestiunea la vot
până când nu simţi că opinia generală este de partea sa.
Leroux voia comanda; nu numai pentru satisfacţia lui
personală, dar şi pentru că ştia că sub conducerea
acestui bătrân precaut şi încăpăţânat vor fi norocoşi să
ajungă la râul Orange, cu atât mai puţin să reuşească o
intrare eficientă în Cape.
Cartea câştigătoare îi aparţinu lui Zietsmann şi, în
mod ironic, o avea doar datorită inactivităţii lui din
ultimele optsprezece luni.
Când lordul Roberts intrase în Pretoria cu doi ani în
urmă, nu întâmpinase decât o rezistenţă de formă,
deoarece guvernul Republicii Sud-Africane se retrăsese
de-a lungul liniei estice de cale ferată, la Komati-poort.
Cu ei dispăruse şi întregul conţinut al Trezoreriei din
Pretoria, care totaliza două milioane de lire sterline în
monede de aur. Mai tarziu, când preşedintele Kruger fugi
în Euiopa, luă o parte din această comoară cu el, dar
restul fu împărţit ca buget de război între liderii
comandourilor care mai rămăseseră, pentru a continua
să lupte

330

Cu luni de zile în urmă, cea mai mare parte a


bugetului lui Leroux fusese cheltuită pe cumpărarea
proviziilor de la triburile de nativi, pe muniţii de la
producătorii de arme portughezi şi pe plata oamenilor
săi. în timpul unei acţiuni de noapte disperate împotriva
uneia dintre coloanele de raid britanice, îşi pierduse
restul de bani împreună cu tunul Hotchkiss, douăzeci
dintre cei mai buni oameni şi o sută de cai preţioşi şi de
neînlocuit.
în schimb, Zietsmann venise la întâlnire cu un catâr
de povară purtând treizeci de mii de lire de aur. Reuşita
invaziei în Cape urma să depindă în mare măsură de
aurul lui. In seara celei de-a patra zile fu ales
comandant legitim cu o majoritate de două sute, iar în
nici douăsprezece ore demonstrase deja cât de bine era
echipat pentru sarcina primită.
- Deci plecăm de dimineaţă, mormăi unul dintre
burgherii care se afla lângă Leroux.
- Era şi timpul, comentă un altul.
îşi luau micul dejun, mâncând biltong pentru că
Leroux îl convinsese pe Zietsmann că era periculos să
aprindă focuri ca să pregătească mâncarea.
-Nici un semn de la oamenii lui Van der Bergh?
întrebă Leroux.
- încă nu, Oom Paul.
- Sunt terminaţi, pentru că altfel ar fi ajuns aici
acum câteva zile.
- Da, sunt terminaţi, fu de acord Leroux. Trebuie să
se fi întâlnit cu una dintre coloane. Douăzeci de oameni
buni, oftă el uşor, şi Hennie era unul dintre ei. Era foarte
ataşat de băiat, cu toţii erau. Devenise mascota
comandoului.
- Ei, cel puţin, au ieşit din toată treaba asta,
norocoşii, spuse unul dintre ei fară să se gândească şi
Leroux se repezi la el.

331

- Poţi să te duci la englezi cu mâinile ridicate, nu te


opreşte nimeni. Blândeţea vocii nu ascunse ferocitatea
din ochii lui.
- Nu asta am vrut să spun, Oom Paul.
- Bine, atunci n-o spune deloc, mârâi el şi discuţia ar
fi continuat, dacă un strigăt de pe dealul de deasupra lor
nu i-ar fi ridicat pe toţi - Vine una dintre iscoade!
- Din ce parte? strigă Leroux în sus.
- De-a lungul râului. Aleargă ca un nebun.
Iar neclintirea care le îngheţă mişcările şi le amuţi
vocile era singurul semn vizibil al groazei care se lăsase
asupra lor. în vremurile acelea, un călăreţ în galop nu
putea aduce decât veşti proaste.
îl urmăriră împroşcând apa prin vad şi dându-şi
drumul din şa ca să înoate alături de calul său când
traversară canalul adânc. Apoi, cal şi călăreţ se căţărară
şiroind de apă pe cel mai apropiat mal şi intrară în
tabără.
- Kaki-i, strigă bărbatul. Vin kaki-i!
Leroux alergă să prindă capul poneiului şi întrebă:
- Câţi?
- O coloană mare.
- O mie?
- Mai mulţi. Mult mai mulţi. Şase, şapte mii.
- Magtig! injură Leroux. Cavalerie?
- Infanterie şi tunuri.
- Cât de aproape?
- Vor fi aici înainte de amiază.
Leroux îl lăsă şi coborî panta în fugă, alergând la
căruţa lui Zietsmann.
- Aţi auzit, Menheer?
- Ja, am auzit, încuviinţă Zietsmann încet.
- Trebuie să încălecăm, îl zori Leroux.

332

Poate că nu ne vor găsi. Poate vor trece pe lângă


noi, spuse Zietsmann ezitant, iar Leroux se holbă la el.
- Eşti nebun? şopti el şi Zietsmann clătină din cap
- un bătrân confuz.
- Trebuie să încălecăm şi să ne retragem spre sud.
în agitaţia sa, Leroux prinse poalele fracului lui
Zietsmann şi le scutură.
- Nu spre sud. S-a terminat. Trebuie să ne
întoarcem, mur- mură bătrânul, iar apoi starea de
confuzie îi dispăru. Spuse: Trebuie să ne rugăm.
Dumnezeu ne va scăpa de duşmani,
- Menheer, vă cer sa... începu Leroux, dar fu
întrerupt de un alt strigăt imperios de pe deal.
-Călăreţi! Spre sud! Cavalerie!
Leroux alergă spre unul dintre cai şi sări pe spinarea
lui, îşi înfipse o mână în coama lui, îl întoarse spre deal
şi îi dădu pinteni cu călcâiele, mânându-1 în sus pe
panta abruptă şi pietroasă, târându-se şi alunecând pe
pietre până când ajunse în vârf şi sări jos lângă
santinelă.
-Acolo! îi arătă burgherul cu degetul.
Escadroanele se întindeau în ordine pe dealurile din
sud, încă la doi-trei kilometri depărtare, ca o coloană de
furnici, mici şi lipsite de importanţă în imensitatea ierbii
uscate şi a cerului deschis.
- Nu pe acolo. Nu putem să mergem în partea
aceea. Trebuie să ne întoarcem.
Se răsuci spre nord.
- Trebuie să mergem pe acolo.
Apoi văzu praful ridicându-se şi în partea de nord şi
simţi greaţă în stomac. Praful plutea jos şi atât de
subţirel încât putea să fi fost doar un abur de căldură
sau praful ridicat de un diavol în trecere - dar el ştia că
nu era asta.

333

Acheson îşi trimisese coloana din patru direcţii. Nu


exista cale de scăpare.
- Van der Bergh! spuse Leroux cu amărăciune. S-a
predat englezilor şi ne-a trădat. Mai privi praful din
depărtare timp de încă un minut, apoi se concentră
repede pe problema apărării. Râul este singura noastră
linie, murmură el, cu flancurile ancorate pe dealul ăsta şi
pe cel de acolo. îşi trecu ochii peste mica vale a râului
Padda, memorând cu atenţie panta şi relieful zonei,
reţinând fiecare detaliu important, hotărând unde să
plaseze mitralierele Maxim capturate de la englezi,
alegând dealurile şi malul râului ca adăposturi pentru
cai, hotărând unde să ţină rezervele.
-Cinci sute de oameni pot apăra dealul din nord, dar
avem nevoie de o mie pe râu.
Sări pe ponei şi îi strigă santinelei:
- Stai aici. Am să trimit oameni. Vor trebui să
construiască parapete de-a lungul crestei. Acolo, şi
acolo.
Apoi îşi struni poneiul pe pantă în jos, alunecând pe
şolduri până ajunse la poale, pe teren plat.
- Unde-i Zietsmann? întrebă.
- In căruţa lui.
Galopă până la aceasta şi smuci pânza de la intrare.
- Menheer, începu, dar apoi se opri.
Zietsmann stătea pe pat cu soţia alături. Pe picioare
ţinea o Biblie deschisă.
- Menheer, nu mai avem timp. Inamicul se apropie
din toate părţile. în două ore vor ajunge cu toţii la noi.
Zietsmann îşi ridică privirea spre el, iar după
strălucea sticloasă a ochilor lui, Leroux îşi dădu seama
că nu îl auzise.
- Să nu te temi de săgeata care zboară ziua, nici de
teroa-rea care călătoreşte noaptea, murmură el.
- Preiau comanda, Menheer, mormăi Leroux.

334

Zietsmann se întoarse la carte, iar soţia sa îl cuprinse


cu un braţ pe după umeri.
„Le putem ţine piept astăzi şi poate şi mâine, hotărî
Leroux de pe dealul cel mai înalt. Nu pot ataca dealurile
astea cu cavaleria, aşa că trebuie să urce la noi cu
baionetele. Trebuie să ne temem în primul rând de
tunuri, şi apoi de baionete.“
- Martinus Van der Bergh, spuse cu voce tare, data
viitoare când ne vom întâlni, te voi ucide pentru asta. Şi
privi bateriile de tun desfaşurându-şi piesele pe partea
cealaltă a râului, în afara razei de bătaie a puştilor, şi
formând desene geometrice exacte pe câmpia acoperită
cu iarbă uscată.
- Nou skiet huile, mormăi un burgher lângă el.
- Ja, acum vor trage, încuviinţă Leroux şi din gura ţevii
unuia dintre tunuri ţâşni fum şi se întinse peste câmpie.
Obuzul explodă ca un tunet pe pantele mai joase, iar
fumul de lidită dansă pentru o secundă, ca o fantoma
galbenă răsucindu-se în jurul ei înseşi, înainte ca vântul
să îl aducă asupra lor. Tuşiră în aburii cu gust amar.
Următorul obuz explodă pe creastă, aruncând fum
si pământ, şi pietre sus în aer, iar restul bateriilor
deschiseră focul toate odată.
Stăteau întinşi în spatele construcţiilor lor de
pământ ridicate în grabă, în timp ce focul obuzelor izbea
nemilus creasta. Şrapnelul bâzâia şi zumzăia, şi scăpăra
pe pietre. Izbiturile puternice şi discordante făceau să
sară pământul sub trupurile lor şi le asurzeau urechile
astfel încât abia de mai auzeau ţipetele răniţilor, iar un
nor mare de praf şi aburi se ridică încet în înaltul cerului
de deasupra lor. Un nor atât de înalt încât Sean Courtney
îl putu vedea din locul în care se afla, la treizeci de
kilometri nord de Vaal
Se pare ca Acheson i-a prins, murmură Saul.

335

-Da, i-a prins, încuviinţă Sean şi apoi adăugă încet:


Bieţii de ei!
- Puteau măcar să ne lase să luăm parte la măcel,
mârâi sergentul-major Eccles.
Bubuitul îndepărtat al tunurilor îi trezise setea de
sânge, iar acum mustata îi tremura de frustrare.
-Nu mi se pare corect, având în vedere că noi i-am
urmărit pe buri de aproape un an şi jumătate, puteau
măcar să ne lase să fim acolo la sfârşit.
- Noi le asigurăm acoperirea, Eccles. Generalul
Acheson încearcă să îi împingă spre sud, spre cavaleria
lui, dar dacă oricare dintre păsări reuşeşte să treacă prin
linia lui de trăgători, atunci e a noastră, îi explică Sean.
- Ei bine, mie nu mi se pare corect, repetă Eccles,
iar apoi, corectându-şi brusc manierele, adăugă: Scuze,
domnule.

54

Cuprins de exaltare, generalul Acheson îşi îndreptă


binoclul spre grupul de dealuri. Prin praful şi fumul
bătăliei, reuşi cu greu să le zărească vârfurile.
- Frumoasă creastă, domnule! zâmbi Peterson.
- Intr-adevăr, frumoasă creastă, încuviinţă Acheson.
Trebuia să strige pe deasupra bubuitului tunurilor, iar
caii de sub ei tremurau şi se mişcau agitaţi. Un curier
urcă lângă ei, salută şi îi înmână un mesaj lui Peterson.
- Ce este? întrebă Acheson fără a-şi lua binoclul de
la ochi.
- Nichols şi Simpson sunt amândoi în poziţie de
atac. Par nerăbdători să pornească, domnule, spuse
Peterson şi apoi privi în sus la dezastrul de praf şi flăcări
de pe dealuri.
- Ar fi norocoşi să găsească pe cineva rămas în
viaţă cu care să se lupte.
- Vor găsi, îl asigură Acheson.
Furia înşelătoare a barajului nu îl putea păcăli. Supra-
vieţuiseră unui atac şi mai cumplit la Spion Kop.
- îi lăsaţi să se ducă, domnule? insistă Peterson.
Acheson privi dealurile timp de încă un minut, apoi
coborî binoclul şi îşi scoase ceasul din buzunarul de la
piept. Ora patru - înca trei ore de lumină.

337

- Da, spuse. Trimite-i în luptă.


Iar Peterson scrise ordinul şi i-1 dădu lui Acheson sa
îl semneze.
- Hier Kom Huile.
Leroux auzi strigătul prin urletul neostit al obuzelor, îl
auzi cum se întinde de-a lungul liniei. - Uite-i că vin.
- Pas op! Vin.
Se ridică şi mişcarea îi întoarse stomacul pe dos.
Otrăvit de aburii de lidită, se luptă cu greaţa şi, când
reuşi să şi-o controleze, privi de-a lungul râului. Vălul de
praf se ridică pentru o clipă şi îl lăsă să zărească liniile
micuţe de uniforme kaki apropiindu-se de dealuri. Da,
veneau.
Alergă în josul propriei linii, spre râu, strigând din
fugă: -Aşteptaţi până sunt ţinte sigure! Nu trageţi
înainte să ajungă la marcaje!
Din acest colţ al dealului putea vedea fiecare porţiune
din câmpie.
-Ja, mă gândeam eu! murmură el. Vin din două
părţi ca să ne dezbine. Aceleaşi linii de siluete minuscule
se vedeau avansând şi pe partea din faţă a râului. Liniile
se îmbulzeau, apoi se îndreptau, apoi se îmbulzeau din
nou, dar erau din ce în ce mai aproape. Rândul din faţă
se apropia deja de
marcajele lui de la o mie de metri şi în cinci minute
ajungea în bătaia puştilor.
- Se văd clar, murmură Leroux plimbându-şi ochii de-
a lungul rândurilor de marcaje.
in timp ce majoritatea oamenilor lui ridicau
parapete de pamânt de-a lungul dealurilor şi al râului,
alţii măsuraseră distanţele de tragere în faţa acestor
puncte de apărare. La fiecare două sute cincizeci de
metri, ridicaseră mici movile
de pietre şi fiecare dintre acestea fusese mânjită cu
noroi gri albicios luat din râu. Era un truc pe care
britanicii păreau sa nu îl poată înţelege şi, în timp ce ei
avansau, puştile bure

338

aveau distanţa până la ei calculată cu o precizie de până


intr-un metru.
Râul este sigur, hotărî el. Nu pot trece pe acolo. îşi
permise să zâmbească. Nu se învaţă minte niciodată. De
fiecare dată vin din partea cea mai proastă.
Apoi îşi concentră atenţia către atacul din flancul
stâng. Acesta era periculos, acolo trebuia să conducă
lupta personal, hotărî şi alergă înapoi la poziţia sa
iniţială, în timp ce în jurul şi deasupra capului lui furtuna
de şrapnel şi lidită îşi continua neabătută urletul.
Se aruncă pe burtă între doi dintre burgherii săi, se
târî înainte desfacându-şi cartuşiera din jurul pieptului şi
o agăţă de bolovanul din spatele lui.
- Baftă, Oom Paul, îi strigă un burgher.
- Şi ţie, Hendrik, îi răspunse şi îşi reglă cătarea
Mau-serului la o mie de metri, iar apoi îşi aşeză puşca pe
piatra din faţa lui.
- Sunt aproape acum, murmură burgherul de lângă
el.
- Foarte aproape. Baftă şi să trageţi drept!
Furtuna se opri brusc şi se lăsă liniştea. O linişte
imensă şi dureroasă, mai şocantă decât bâzâitul şi
urletul tunurilor. Praful şi fumul se ridicară de pe vârfuri
şi soarele se pogorî arzător şi luminos deasupra
dealurilor şi a câmpiei ruginii, străluci orbitor pe apele
curgătoare ale Vaalului şi lumină cu intensitate fiecare
siluetă kaki astfel încât umbrele lor se întinseră lungi şi
negre sub ei. Ajunseră la linia de marcaje.
Leroux îşi luă puşca. Era un bărbat pe care îl urmărise
tot timpul şi care mergea puţin înaintea liniei lui. Leroux
îl văzuse oprindu-se de două ori, ca pentru a striga
ordine celor care îl urmau.
Tu primul, prietene, spuse şi îl ochi pe ofiţerul
britanic, ţintindu-I în permanenţă, cu cătarea
acoperindu-i trunchiul. Ridică uşor piedica trăgaciului, şi
reculul îi izbi umărul. Cu pocnetul răutăcios caracteristic
Mauserelor

339

încă înţepându-i timpanele, Leroux îşi privi victima pră-


buşindu-se în iarbă.
- Ja, spuse el şi reîncărcă.
Puştile bure îşi începură vânătoarea - nu în acelaşi
timp, nu cu pârâitul continuu şi sălbatic pe care îl
folosiseră la Colenso, ci cu o grijă şi o precauţie care
indicau că fiecare lovitură era menită să-şi atingă ţinta.
-Au învăţat lecţia, murmură Leroux mânuind
închizătorul puştii, iar cartuşul gol şuieră printre pietre.
Au învăţat-o bine. adăugă şi ucise încă unul.
Din cele două locaţii de pe creastă, mitralierele îşi
începură tirurile de bubuituri frenetice.
Prima linie de infanterie fu anihilată complet de
precizia înspăimântătoare a tirului burilor înainte de a
ajunge la cel de-al doilea rând de marcaje şi zăcea
împrăştiată prin iarbă. Linia a doua trecu peste ei şi îşi
continuă înaintarea la pas constant.
- Uite-i cum vin, strigă un bur de undeva din josul
liniei. Deşi mai văzuseră asta de zeci de ori, toţi fermierii
aceştia zdrenţăroşi erau uimiţi de maniera pasivă şi
impersonală de avansare a infanteriei britanice.
- Oamenii ăştia nu luptă ca să trăiască, ci ca să
moară! şopti cel care stătea lângă Leroux.
-Atunci hai să-i ajutăm să moară, strigă Leroux.
Iar rândurile implacabile de pe câmpia de sub el îşi
continuará înaintarea spre a treia linie de marcaje.
- Trageţi, băieţi. Trageţi în plin, urlă Leroux când
văzu baionetele. îndesă muniţie în încărcător, îşi şterse
cu dosul palmei broboanele de transpiraţie care îi
atârnau pe sprâncene, împinse puşca în faţă şi doborî
patru oameni din şase lovituri. Atunci văzu schimbarea.
Linia se îngroşă într-un loc, unde oamenii începuseră să
alerge înainte, în timp ce pe flancuri, acolo unde alţii se
retrăseseră sau se ghemuiseră în spatele unor apărători
insuficiente, se rări şi se dezintegra. Cedează! urlă
Leroux frenetic. Nu vor ajunge la pante.

340

Inaintarea deveni şovăitoare, iar oamenii,


nemaiputând suporta loviturile pe care le primeau, se
întoarseră din drum sau se aruncară la pământ, în timp
ce ofiţerii lor alergau de-a lungul rândurilor
îndemnându-i să continue. Astfel le arătară limpede
puşcaşilor buri că sunt ofiţeri, iar la distanţa aceea nu
mai supravieţuira mult timp.
-Sunt terminaţi! strigă Leroux şi de-a lungul crestei
izbucniră ovaţii slabe, în timp ce tirul bur crescu în
intensitate, secerând atacul unei infanterii înfrânte.
- Loviti-i, băieţi! Continuaţi să-i loviţi!
Rândurile următoare trecură peste cele dinaintea lor,
dar şovăiră şi eşuară, la rândul lor, sub secerarea
nemiloasă a Mauserelor şi a mitralierelor Maxim.
O goarnă începu să plângă pe câmp şi odată cu
bocetul ei încetă şi ultima încercare spasmodică de
înaintare,
retrăgându-se cu toţii ca un şuvoi care mătură în cale
morţii şi răniţii.
Un obuz singuratic trecu pe deasupra şi explodă în
valea din spate, iar tunurile se abătură imediat asupra
dealului, ca într-un ultim atac de furie şi frustrare. în
exploziile şi fulgerele obuzelor, cinci sute de buri
începură să ovaţioneze şi sa râdă, fluturându-şi puştile
la infanteria care se retrăgea.
- Ce s-a întâmplat pe râu? întrebă Leroux în tumult
şi după o vreme îi răspunse o voce:
Nu au ajuns la râu. Au tost înfrânţi şi acolo.
Leroux îşi ridică pălaria de pe cap şi îşi şterse
sudoarea şi praful de pe faţă. Apoi privi spre apus.
„ Doamne atotputernic, îţi mulţumim pentru ziua
aceasta. Iţi cerem mila şi îndrumarea şi în zilele care vor
veni.
Focul obuzelor mătură dealurile ca valurile mânate
de furtuna ale unei mări, până la lăsarea serii. Apoi, în
întuneric, văzură focurile britanicilor întinzându-se ca o
grădină de flori galbene pe câmpiile din jurul lor.

55

- Trebuie să plecăm In noaptea asta, spuse Leroux şi


se uită la Zietsmann, de partea celaltă a focului.
-Nu, spuse încet bătrânul, uitându-se în altă parte.
- De ce? întrebă tăios Leroux.
-Putem apăra dealurile astea. Nu ne pot alunga de pe
ele.
-Ja! Le putem apăra mâine, două zile, o săptămână dar
apoi s-a terminat. Azi am pierdut cincizeci de oameni din
cauza tunurilor.
- Ei au pierdut sute. Domnul i-a lovit şi au pierit.
Acum Zietsmann ridică privirea la el, iar vocea ii
deveni puternică.
- Vom rămâne aici şi ne vom pune nădejdea în
Dumnezeu Şi din partea audienţei se ridică un murmum
de aprobare.
- Menheer...
Leroux îşi acoperi ochii pentru o clipă, apăsându-i cu
degetele în încercarea de a domoli durerea
îngrozitoare.Ii era rău de la aburii de lidită şi era obosit -
obosit până in măduva oaselor. Ar fi mai uşor să rămână.
Luptaseră cum nu mai luptase nimeni înaintea lor, aşa
că nu ar fi un lucru dezonorant. încă două zile şi s-ar
termina totul, iar ei ar rămâne cu onoarea intactă.
îşi descoperi din nou faţa şi îşi reluă ideea:

342

- Menheer, dacă nu plecăm în seara asta, nu o vom


face niciodată. Mâine nu vom mai avea forţa necesară.
Se opri, căci cuvintele i se năşteau greu şi cumva
nedesluşite dintr-un creier amorţit de lidită şi de
bubuitul tunurilor. îşi privi mâinile şi văzu rănile
supurânde de la încheieturile acestora. Nu ar fi nici o
dezonoare. Ar mai lupta o ultima dată şi apoi s-ar
termina totul. Dar nu e o chestiune de onoare, murmură
el.
Apoi se ridică şi toţi ceilalţi îl priviră în linişte, pentru
că urma să vorbească. îşi desfăcu braţele ca o chemare,
iar flăcările focului îi luminau faţa de dedesubt,
umbrindu-i ochii şi facându-i să apară ca nişte găuri
întunecate dintr-un craniu. Rămase aşa un timp, cu
hainele zdrenţuite atârnându-i largi pe trupul slab şi
istovit.
-Burgheri... începu, dar nu-şi găsi cuvintele. Nu găsi
decât nevoia de a lupta mai departe. îşi lăsă braţele să
cadă pe lângă corp. Eu plec, spuse cu simplitate. Voi
porni călare când coboară luna, zise şi se îndepărtă de
foc. Iar alţii se ridicară şi îl urmară unul câte unul, toti
membri ai comandoului său.
Şase bărbaţi se aşezară pe vine în cerc şi priviră luna
atingând dealurile. în spatele lor, caii erau deja înşeuaţi
şi puştile se iţeau din teci. Lângă fiecare dintre cei şase
sute de cai stătea întins câte un burgher complet
îmbrăcat, înfăşurat în câte o pătură şi încercând să
doarmă. Deşi caii băteau din picioare şi fremătau
neliniştiţi, nu se auzea nici un zăngăit de zăbale, pentru
că fuseseră toate atent înfăşurate pentru a estompa
orice sunet.
Vom mai repeta o dată, ca să-şi ştie fiecare dintre
noi rolul, spuse Leroux şi privi în jurul cercului: Eu voi
pleca primul spre est, cu o sută de oameni, urmând
cursul râului Care este ruta ta, Hendrik?
Spre sud, printre rândurile cavaleriei până la
răsăritul soarelui, apoi ocolit pe lângă acestea, către
munţi.
Leroux dădu din cap şi îl întrebă pe următorul:

343

- Şi a ta?
Spre vest, de-a lungul râului.
-Ja, şi a ta? îi întrebă pe fiecare dintre ei, iar după ce
răspunseră toţi adăugă: Locul de întâlnire este vechiul
laager de lângă dealul Inhlozana. Aţi înţeles?
Şi aşteptară, privind luna şi ascultând şacalii dispu-
tându-şi cadavrele soldaţilor britanici de pe câmp. Apoi
luna coborî în spatele dealurilor şi Leroux se ridică
ţeapăn în picioare.
- Totsiens, Kerels. Baftă tuturor. Apucă hăţurile şi
îşi struni poneiul către Vaal, şi o sută de oameni îşi
mânară caii după el, în deplină linişte. Când trecură pe
lângă singura căruţă de lângă Padda, Zietsmann îi
aştepta şi înaintă spre ei ţinând de frâu un catâr de
povară.
- Plecaţi? întrebă el.
-Ja, Menheer. Trebuie.
- Domnul să vă aibă în pază.
Zietsmann întinse mâna şi cei doi comandanţi şi le
strânseră scurt.
-Catârul e încărcat. Ia banii cu tine. Nu vom avea
nevoie de ei aici.
-Mulţumesc, Menheer, spuse Leroux şi făcu semn
unuia dintre oamenii săi să ia catârul. Mult succes.
- Mult succes, generale.
Zietsmann îi folosi titlul pentru prima şi ultima dată,
iar Leroux trecu prin perimetrul apărării lor şi ieşi în
întinderea stepei, acolo unde aşteptau trupele britanice.
Trecură printre acestea odată cu primul semn palid al
ivirii zorilor pe cer. însă focuri de armă răbufnind de
două ori în noapte, departe în spatele lor, indicară că nu
toate grupurile de fugari fuseseră la fel de norocoase.

56

Sean şi Saul stăteau în picioare lângă şaretă şi


Mbejane le aduse cafea.
- Dumnezeule, e un frig de crapă pietrele, spuse
Sean şi strânse cana în palme, sorbind zgomotos.
Tu, cel puţin, ai o glugă să-ţi ţină cald la cap, îi
replică Saul. Mai bine ne-am pune în mişcare înainte să
îngheţăm de tot cu toţii.
- Încă o oră până la lăsarea zorilor, încuviinţă
Sean. E timpul să ne mişcăm, spuse şi îi strigă lui
Mbejane: Stinge focul şi adu-mi calul.
îşi începură patrularea aliniaţi în două şiruri, cu mica
şaretă săltând în urma lor. în ultimele patru zile făcusera
acelaşi traseu de tot atâtea ori, mişcându-se înainte şi
înapoi şi acoperind zona pe care le-o alocase Acheson.
Iarba era îngheţată şi se sfărâma scrâşnind sub copitele
cailor.
în timp ce tălpaşii zuluşi alergau în faţa lor ca nişte
câini de vânătoare, iar soldaţii se strângeau nefericiţi în
paltoane în spatele lor, Sean şi Saul îşi reluară discuţia
nesfârşită din punctul în care o lăsaseră cu o seară în
urmă. Ajunsesem deja atât de departe în viitor, încât
vorbeau de o federaţie condusă de un guvern
responsabil, care va cuprinde toate teritoriile la sud de
Zambesi.

345

-Asta e ceea ce tot propune Rhodes de zece ani,


observă Saul.
Nu vreau să am nimic de-a face cu ticălosul ăla,
spuse Sean emfatic. Ne va ţine legaţi pentru totdeauna
de Whitehall. Cu cât scăpăm mai repede de el şi de
Milner, cu atât mai bine.
-Vrei să te debarasezi de conducerea imperială?
întrebă Saul.
Bineînţeles, hai să punem capăt războiului ăstuia şi
să îi trimitem pe toţi înapoi peste ocean. Ne putem
conduce propriile afaceri şi singuri.
- Colonele, mi se pare că lupţi de partea care nu
trebuie, remarcă Saul, iar Sean chicoti.
- Serios, Saul... începu Sean, dar nu mai termină.
Mbejane ţâşni tăcut ca o nălucă din întuneric,
alergând
atât de hotărât încât Sean îşi opri calul şi simţi cum i
se face pielea găină de nervozitate.
- Mbejane?
- Mabuna!
- Unde? Câţi?
Ascultă explicaţia zorită a lui Mbejane şi apoi se
întoarse spre sergentul-major Eccles, care îi gâfâia în
ceafă.
- Astea sunt păsările tale, Eccles. în jur de o sută,
la numai un kilometru şi jumătate în faţă şi îndreptându-
se drept spre noi.
Vocea lui Sean trăda aceeaşi agitaţie care făcea ca
mustaţa lui Eccles să se mişte ca o omidă pe ovalul
impasibil al feţei sale. Sean îşi continuă ordinul.
- Porniţi într-o singură linie. în întuneric vor da
direct peste noi.
- Să descălecăm, domnule?
- Nu, răspunse Sean. Vom trage asupra lor de
îndată ce se ivesc. Dar, pentru Dumnezeu, nu faceţi
gălăgie.
în timp ce Sean şi Saul, lângă el, îşi aşezară caii,
cele două şiruri de soldaţi se desfăcură de-o parte şi de
alta a lor.

346

Nu vorbea nimeni; nu se auzea decât clicăitul


potcoavelor de oţel pe pietre, zăngănitul oamenilor
dându-şi jos paltoanele grele şi păcănitul uşor al
închizătoarelor deschizân-du-se şi închizându-se.
- Din nou în focul luptei, dragi prieteni, şopti Saul,
dar Sean nu răspunse pentru că se lupta cu frica sa.
Chiar şi în aerul rece al zorilor, mâinile lui erau ude
de transpiraţie. Le şterse pe pantaloni şi îşi trase puşca
din teacă.
- Şi mitralierele? întrebă Saul.
-Nu avem timp să le instalăm. Sean ştia că vocea îi
suna răguşit, aşa că tuşi înainte de a continua: N-o să
avem nevoie de ele. Suntem şase la unu.
Privi de-a lungul liniei tăcute a tovarăşilor săi. 0 linie
întunecată în iarbă, care pălea odată cu ivirea zorilor.
Putu să vadă că fiecare dintre soldaţii săi stătea aplecat
înainte în şa, cu puşca în braţe. în semiântunericul
începutului de zi tensiunea era aproape palpabilă; chiar
şi caii se molipsiseră şi fremătau sub călăreţi, mişcându-
şi trupurile şi dând din cap de nerăbdare. „Te rog,
Doamne, fa ca nici unul dintre ei să nu cedeze tocmai
acum.“
Şi privi înainte în întuneric. Aşteptând împreună cu
propria frică şi cu frica oamenilor săi, atât de puternice
încât burii sigur o puteau mirosi.
O pată şi mai întunecată se ivi pe fundalul zorilor, în
faţă şi puţin în stânga. Sean o privi timp de câteva clipe
şi o văzu mişcându-se încet, ca umbra unui copac
luminat de lună pe întinderea stepei.
- Eşti sigur că sunt buri? şopti Saul şi pe Sean îl
cuprinse şi îl sperie îndoiala.
în timp ce el ezita, umbra se întindea spre ei şi acum
puteau auzi copitele cailor.
„Sunt buri?“ Căută disperat un semn care să îi
permit» să-şi dezlănţuiască atacul. „Sunt buri?“ Dar nu
era nici un

347

semn numai înaintarea neagră şi sunetele de


intensitate mică ale acesteia, păcânitul şi scârţâitul ei în
zorii zilei.
Acum erau aproape, la mai puţin de o sută de metri,
deşi era imposibil să-ţi dai seama exact pentru că masa
aceea întunecată şi mişcătoare părea să plutească spre
ei.
-Sean... şoapta lui Saul fu întreruptă de nechezatul
nervos şi pătrunzător al calului lui. Sunetul fu atât de
neaşteptat încât îl auzi pe soldatul de lângă el icnind.
Aproape imediat sosi şi semnul pe care îl aşteptase
Sean.
- Wie’s daar?
întrebarea venită din faţă fusese rostită în limbajul
gutural al dialectului taal.
-Atacaţi! strigă Sean şi îşi lovi calul cu călcâiele, într-
o clipă întreaga sa linie sări înainte şi se aruncă asupra
burilor.
înainte în tropăitul copitelor, înainte printre strigăte,
înainte în pocnetul continuu al tirului puştilor care
sclipea de-a lungul liniei - lăsându-şi frica în urmă, Sean
năvăli spre ei. Fixându-şi patul puştii sub subsuoara
dreaptă, trăgând orbeşte, amestecându-şi vocea cu
ţipetele altor şase sute, conducându-i din mijlocul liniei,
Sean îşi năpusti comandoul asupra burilor.
Rupseră rândurile înainte ca atacul britanic să
ajungă la ei. Trebuiau să se împrăştie, pentru că nu
puteau spera să îi ţină piepl. Se întoarseră şi îşi mânară
caii extenuaţi înapoi către sud.
Adunaţi-vă! Adunaţi-vă în jurul meu, urlă Sean şi linia
se scurtă, iar soldaţii îşi continuara atacul umăr la umăr,
ca un zid solid de oameni şi cai, şi focuri de armă din
faţa cărora burii fugeau cuprinşi de disperare.
Exact în calea lui Sean se afla un cal căzut la pământ,
grav rănit şi zbătându-se din răsputeri, cu călăreţul
prins sub el. Blocat în mijlocul atacului, nu se putea
răsuci.
-Sus, băiete! strigă acesta şi îşi ridică apoi calul cu
genunchii şi mâinile, eliberându-se din încurcăturile

348
hamaşamentului şi împiedicându-se de acestea când
căzură la pământ. Apoi se aruncă din nou înainte, în
larma ca de duel a atacului.
- Câştigăm, strigă Saul. De data asta i-am prins.
Calul de lângă el călcă într-o groapă şi căzu la
pământ,
piciorul rupându-i-se cu un pocnet ca o împuşcătură de
pistol. Soldatul care îl călărea fu aruncat mult în sus,
rostogo-lindu-se în aer în cădere. Linia se strânse să
umple golul şi îşi continuă revărsarea pe întinderea
acoperită de iarbă.
- E un deal în faţă, strigă Sean când îi zări forma
con-turată neclar pe cerul dimineţii. Nu-i lăsaţi să
ajungă la el, urlă şi îşi înfipse pintenii în coastele calului.
- Nu-i vom prinde, îl avertiză Saul. Au să se
adăpos- tească între stânci.
- La dracu’! Fir-ar al dracului! mârâi Sean.
De câteva minute lumina începuse să devină tot mai
puternică. în Africa ziua vine foarte repede, odată ce a
început să se lumineze. Acum îi putea vedea clar pe buri
intrând printre stânci, aruncându-se de pe ponei şi
adăpostindu-se.
- Mai repede! Mai repede! zbieră Sean în agonie
văzând cum îi scapă printre degete şansa unei victorii
rapide. ; Mauserele le răspundeau deja de pe pantele
cele mai joase ale dealului, iar cei din urmă burgheri se
aruncaseră la pământ şi îşi făceau loc în grabă printre
stânci. Poneii rămaşi fără călăreţi se îndreptară alergând
sălbatici spre linia lui, cu scările goale fluturând în aer şi
cu ochii măriţi de spuimă - forţându-i oamenii să se
înghesuie unii în alţii, disipând forţa atacului. Un catâr
de povară liber, cu o legătură de piele pe spate, se
căţără printre pietre până când îl ucise un glonţ rătăcit,
iar apoi se rostogoli într-o crevasă adâncă. Insă nimeni
nu îl văzu căzând.
Sean îşi simţi calul zdruncinându-se sub el şi fu
aruncat de pe el cu atâta violenţă, încât scările de piele
se rupseră ca aţa de papiotă, iar el zbură în sus şi în
faţă, pluti timp de o

349

clipă, apoi intră în picaj şi ateriză lovind pământul cu


burta, cu umărul şi cu o parte a feţei.
în timp ce el zăcea în iarbă, atacul se domoli pe deal
asemenea unui val, apoi fu cuprins de un vârtej de
confuzie şi începu să se învârtească pe loc. Prin ceaţa
care îi umplea capul, Sean era conştient de copitele care
treceau pe deasupra capului lui, de sunetele Mauserelor
şi de strigătele oamenilor seceraţi de ele.
-Descălecaţi! Daţi-vă jos şi urmaţi-i! Vocea şi tonul
lui Saul îl treziră pe Sean.
îşi puse mâinile sub piept şi împinse până reuşi să
se ridice în şezut. Faţa îl ardea acolo unde i se jupuise
pielea, nasul îi sângera, iar sângele îi transformase
pământul din gură într-o pastă nisipoasă. Braţul stâng îi
era amorţit până la umăr şi îşi pierduse puşca.
încercă să scuipe mizeria din gură, privind haosul
din jurai lui şi încercând să înţeleagă ce se întâmplă.
Clătină din cap ca să scape de apatia care îi cuprinsese
creierul, în timp ce de jur împrejurul lui oamenii cădeau
seceraţi de puştile burilor.
-Descălecaţi! Descălecaţi!
Nota de urgenţă din vocea lui Saul îl făcu pe Sean
să se ridice, şovăind, în picioare.
-Daţi-vă jos, ticăloşilor, preluă el strigătul, daţi-vă
jos şi urmăriţi-i.
Un cal trecu în viteză pe lângă el şi îl atinse, iar el
se clătină, dar reuşi să îşi menţină echilibrul. Soldatul
care îl călărea se lăsă să alunece jos, lângă Sean.
- Vă simţiţi bine, colonele? spuse şi se întinse să îl
sprijine, dar un glonţ îl lovi în piept, chiar sub braţul
ridicat şi îl omori pe loc.
Sean se uită la trupul neînsufleţit căzut lângă el şi
îşi simţi creierul concentrându-se din nou.
- Ticăloşii, mârâi el, apoi smulse puşca din mâinile
soldatului şi strigă: Haideţi! Urmaţi-mă!
350

îi scoase din abatorul plin de cai zbătindu-se şi îi


conduse printre stânci.
în următoarea jumătate de oră îşi folosiră
superioritatea numerică pentru a-i împinge pe buri
înapoi pe deal. Fiecare stâncă mai proeminentă era un
punct de rezistentă care trebuia atacat şi cucerit, şi
pentru care trebuia plătit tributul de sânge. Pe un front
de aproximativ două sute de metri, atacul se transformă
într-o serie de hărţuieli izolate asupra cărora Sean nu
putu menţine controlul. îşi adună oamenii care erau
lângă el şi îşi croiră drum spre vârf, bolovan cu bolovan,
în timp ce burgherii din faţa lui apărau fiecare poziţie
până în ultimul moment, iar apoi se retrăgeau la
următoarea.
Vârful dealului era reprezentat de un platou neted,
susţinut de jur împrejur de un teren pleşuv şi abrupt de
cincisprezece metri şi, într-un final, şaizeci de burgheri
ajunseră la acea fortăreaţă naturală şi o apărara cu
hotărârea celor care ştiu că luptă pentru ultima dată. îi
împinseră pe britanici înapoi de pe buza platoului de
două ori, fâcându-i să se retragă târâş la adăpostul
fragmentelor de stânci de dedesubt. După cea de-a doua
respingere, pe deal se lăsă o linişte grea şi nefirească.
Sean se aşeză jos, cu spatele sprijinit de o piatră, şi
luă sticla de apă pe care i-o oferi un caporal. îşi şterse
clisa de sânge şi salivă îngheţată de la gură şi o scuipă
lângă el, pe pământ. Apoi ridică sticla la gură şi înghiţi
de două ori, cu ochii strâns închişi, savurând plăcerea de
a bea.
— Mulţumesc, spuse şi îi înapoie sticla.
- Mai vreţi? îl întrebă caporalul.
-Nu.
Sean scutură din cap şi privi în spate, în josul pantei.
Soarele era sus pe cer, aruncând umbre lungi în spatele
cailor care păşteau departe, pe întinderea stepei de
dedesubt. Dar la baza dealului zăceau animale moarte,
majoritatea culcate pe o parte cu picioarele întinse şi
ţepene. Păturile

351

şi legăturile desagilor se desfăcuseră şi împrăştiaseră


prin iarbă bunurile jalnice ale morţilor din jurul lor.
Bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme kaki şi maro zăceau
aproape nevăzuţi în iarbă, ca un morman de frunze
moarte, majoritatea dintre ei soldaţi britanici, dar pe ici
şi colo câte un burgher întins printre ei, ca într-o frăţie a
morţii.
- Mbejane, îi spuse Sean cu voce joasă uriaşului
zulus care stătea ghemuit lângă el. Găseşte-1 pe Nkosi
Saul şi adu-1 aici la mine.
îl privi pe zulus îndepărtându-se târâş. Mbejane
fusese depăşit la începutul galopului aceluia nebunesc,
dar, când Sean se uitase înapoi la jumătatea urcuşului, îl
văzuse îngenuncheat la doi paşi mai în spate, cu o
cartuşieră plină de muniţie deja pregătită pentru
momentul în care Sean avea nevoie de ea. Nici unul din
ei nu scosese vreun sunet până în acest moment.
Rareori era nevoie de cuvinte între ei.
Sean îşi pipăi zgârietura de pe faţă şi ascultă
conversaţia murmurată a bărbaţilor din jurul său. De
două ori chiar auzi vocile burilor de pe platoul de
deasupra lor şi o dată îl auzi pe un burgher râzând. Erau
foarte aproape, iar Sean se mişcă neliniştit pe lângă
stâncă, negăsindu-şi locul.
Mbejane se întoarse după câteva minute, cu Saul
târându-se în urma lui. Când îl văzu pe Sean, expresia lui
Saul se schimbă brusc.
- Faţa ta! Te simţi bine?
-M-am tăiat la bărbierit, zâmbi Sean la el. Ia loc. Fă-
te comod.
Saul se mai târî pe ultimii metri şi se propti de stânca
lui Sean.
- Şi acum? întrebă el.
-Ne odihnim zece minute, apoi urcăm iar, îi spuse
Sean. Dar de data asta cu ceva mai multă hotărâre.
Vreau ca tu să mergi prin spatele dealului, cu jumătate
dintre oameni, Ia-l şi pe Eccles cu tine. îi vom ataca de
jur împrejur şi în acelaşi timp. Când ţi-ai ocupat poziţia,
trage trei focuri unul

352

după altul şi apoi numără încet până la douăzeci. Am


să te susţin din partea asta.
- Bine, încuviinţă Saul. O să dureze ceva până
ocolesc dealul - nu-ţi pierde răbdarea. Şi se ridică în
genunchi zâmbind, aplecându-se să-i atingă umărul lui
Sean.
Aşa urma să şi-l amintească Sean pentru totdeauna:
gura mare încreţită la colţuri, zâmbind şi arătându-şi
dinţii albi prin barba nerasă de trei zile, cu pălăria
împinsă spre ceafă şi părul căzut pe frunte şi cu pielea
arsă de soare cojindu-i-se de pe vârful nasului.
Stânca din spatele lor era crăpată. Dacă Saul nu s-ar
fi aplecat să facă gestul acela de afecţiune, nu s-ar fi
expus.
Puşcaşul de pe creastă îi văzuse borul pălăriei
deasupra stâncii şi îşi fixă ţinta în crăpătură. In
momentul în care degetele lui Saul atinseră umărul lui
Sean, capul îi apăru exact în dreptul crăpăturii şi burul
trase.
Glonţul îl lovise pe Saul în tâmpla dreaptă, îi trecuse
în diagonală prin cap şi ieşise în spatele urechii stângi.
Când Saul fu lovit de glonţ, feţele lor se aflau la o
distanţă de doar cinci centimetri una de cealaltă şi Sean
se uita în ochii lui, zâmbind. Capul lui Saul fu deformat
de impact, umflându-se şi explodând ca un balon.
Buzele i se întinseră şi făcură ca, pentru o clipă,
zâmbetul să i se întindă hidos pe faţă de parcă ar fi fost
de cauciuc, iar apoi fu smuls cu totul şi aruncat în
lateral. Alunecă pe pantă în jos până când, într-un final,
se opri cu capul şi umerii acoperiţi, din fericire, de un
smoc de iarbă gri şi aspră care creştea printre stânci,
dar trunchiul îi tremura, iar picioarele îi dansau şi
loveau cu mişcări convulsive.
Timp de zece secunde lungi, Sean nu se mişcă şi nici
expresia de pe faţa sa nu se schimbă. Atât de mult îi luă
ca să creadă ceea ce văzuse. Apoi chipul păru să i se
descompună.
- Saul! bolborosi el. Saul! strigă apoi, tare şi ascuţit,
realizând pierderea suferită.

353

Se ridică încet în genunchi. Trupul lui Saul se liniştise,


era foarte liniştit şi relaxat.
Sean deschise din nou gura, dar sunetul pe care îl
scoase de data aceasta nu avea nici o formă. Sean îşi
exprimă durerea mugind asemenea unui bivol bătrân
împuşcat în inimă. Un sunet profund şi cutremurător
care îi învălui atât pe soldaţii săi răsfiraţi printre stânci,
cât şi pe burii de pe platoul de deasupra.
Nu încercă să îl atingă pe Saul. Doar se holbă la el.
-Nkosi, rosti Mbejane îngrozit de ceea ce văzu pe faţa
lui Sean.
Tunica îi era ţeapănă şi îmbibată de propriul sânge
uscat. Zgârietura de pe obraz era umflată şi din ea
picura un lichid gălbui. Dar pe Mbejane îl alarmaţă ochii
lui.
-Nkosi, încercă el să îl reţină, dar Sean nu îl auzi.
Ochii îi străluceau de nebunia care luase locul durerii,
îşi trase capul între umeri şi mârâi ca un animal:
-Atacaţi-i! Loviţi-i pe nemernici!
Şi se ridică şi sări peste stâncă cu baioneta ţinută
strâns la piept.
- Haideţi! urlă el şi urcă panta atât de repede, încât nu
îl lovi decât un singur glonţ.
Dar nu îl opri şi în secunda următoare era deja de
partea cealaltă a marginii crestei, urlând şi lovind, şi
tăind în stânga şi-n dreapta cu baioneta.
Patru sute de oameni îl urmară dintre stânci,
revărsân-du-se ca apa clocotită peste buza platoului.
Dar înainte ca ei să ajungă la Sean, acesta se afla deja
faţă în faţă cu Jan Paulus Leroux.
De data aceasta nu mai era o luptă de la egal la egal.
Jan Paulus era epuizat şi bolnav. O umbră sfrijită a
bărbatului care fusese. Puşca îi era goală şi bâjbâia
încercând să o reîncarce. Ridică privirea şi îl recunoscu
pe Sean. îl văzu înalt şi stropit de sânge. îi văzu baioneta
din mâini şi
nebunia din ochi.

354

- Sean, spuse şi îşi ridică puşca pentru a bloca


baioneta.
Dar nu o putu ţine. Cu întreaga greutate a lui Sean în
spate, baioneta alunecă pe patul puştii şi îşi continuă
drumul. Jan Paulus simţi alunecarea înţepătoare a
oţelului pe carnea sa şi căzu pe spate cu baioneta înfiptă
în el.
- Sean, strigă el de pe spate.
Sean se aplecă deasupra lui şi îşi smulse baioneta. O
ridică deasupra capului cu ambele mâini, cu întregul
corp pregătit să mai lovească o dată.
Se priviră lung. Atacul britanic trecuse pe lângă ei şi
acum erau singuri. Unul rănit în iarbă, iar celălalt, tot
rănit, deasupra lui cu baioneta de la puşcă şi cuprins
încă de nebunie.
învinsul, care luptase şi suferise, şi sacrificase vieţile
celor pe care îi iubea, întins în iarbă.
învingătorul, care luptase şi suferise, şi sacrificase
vieţile celor pe care îi iubea, deasupra lui.
Jocul se numea război. Premiul erau un tărâm.
Pedeapsa pentru înfrângere era moartea.
- Maak dit klaar! Termină odată! îi spuse repede
Leroux.
Nebunia se stinse în Sean ca flacăra unei lumânări.
îşi
cobori puşca şi o lăsă să cadă. Slăbiciunea cauzată de
rana sa îl ajunse din urmă şi îl făcu să se clatine. îşi privi
surprins burta şi îşi strânse mâinile peste rană, iar apoi
se lăsă în jos, lângă Jan Paulus.
Pe platou, lupta luase sfârşit.

57

- Suntem gata de plecare, domnule. Eccles se opri


lângă şaretă şi privi în jos la Sean. O încruntătură urâtă
îi ascundea îngrijorarea: Staţi comod?
Sean ignoră întrebarea.
- Cine se ocupă de detaliile de înmormântare, Eccles?
Smith, domnule.
- I-ai spus despre Saul... despre căpitanul Friedman?
- Da, domnule. îl vor îngropa separat.
Sean se ridică cu durere intr-un cot şi, timp de un
minut, privi cele două grupe de soldaţi care, dezgoliţi
până la brâu, săpau gropile comune. Dincolo de ei
stăteau întinse rândurile de cadavre înfăşurate în pături.
„Rezultatul unei zile bune de lucru“, gândi el cu
amărăciune.
Să începem, domnule? întrebă Eccles.
-I-ai dat lui Smith ordinele mele? Burgherii să fie
îngropaţi cu tovarăşii lor, iar ai noştri cu ai lor?
- Totul e pus la punct, domnule.
Sean se lăsă din nou pe spate pe aşternutul întins pe
podeaua şaretei.
-Te rog să-l trimiţi la mine pe servitorul meu, Eccles.

356

In timp ce îl aştepta pe Mbejane, Sean încercă să evite


contactul cu bărbatul care stătea întins lângă el în
şaretă. Ştia că Jan Paulus îl privea.
-Sean... Menheer, cine va rosti cuvintele pentru
oamenii mei?
- Nu avem preot, spuse Sean fără a se uita la el.
- Le-aş putea spune eu.
- Generale Leroux, vor mai trece încă două ore până
va fi terminată treaba. Eşti rănit şi este datoria mea să
duc coloana aceasta, împreună cu ceilalţi răniţi, înapoi la
Vereeniging cât pot de repede. Lăsăm instrucţiuni
pentru înmormântare şi ne vor ajunge din urmă când
termină, spuse Sean stând întins pe spate şi uitându-se
la cer.
- Menheer, cer ca... începu Jan Paulus, dar Sean se
întoarse spre el furios.
-Ascultă, Leroux! Ţi-am spus ce am de gând să fac.
Mormintele vor fi marcate cu atenţie, iar Comisia pentru
Mormintele de Război va trimite un preot mai târziu.
Era foarte puţin loc în şaretă, iar ei erau amândoi
masivi. Acum, când se uitau unul la altul, erau la doar
treizeci de centimetri unul de celălalt. Sean ar fi spus
mai multe, dar când deschise gura fu săgetat de rana
din pântece şi icni. Fruntea i se umplu de broboane
grele de sudoare.
- Te simţi bine? întrebă Leroux cu o expresie
îngrijorată pe chip.
- O să mă simt mai bine când ajungem la Vereeniging.
Eccles se întoarse cu Mbejane.
- Nkosi, m-ai chemat?
- Mbejane, vreau să rămâi aici şi să însemnezi locul
în care îl înmormântează pe Nkosi Saul. învaţă-1 bine,
pentru că mai târziu trebuie să fii în stare să mă aduci
înapoi la el, murmură Sean.
- Nkosi, zise Mbejane şi plecă.

357

Foarte bine, Eccles. Poţi porni.


Era o coloană lungă. Prizonierii călăreau, majoritatea
câte doi pe un cal, imediat în spatele căruţei cu coviltir.
Apoi urmau răniţii, fiecare pe câte o largă făcută din
prăjini şi pături, şi trasă de cai, în spatele lor venea
şareta şi, încete din urmă, Eccles alături de două sute de
soldaţi din ariegardă. înaintau încet şi trist.
Nici unul din cei doi bărbaţi din şaretă nu mai spuse
nimic. Zăceau cu durerea lor, încercând să stea încordaţi
pentru a atenua zdruncinăturile şi clătinăturile, cu
soarele lovindu-i în plin cu razele lui nemiloase.
in starea aceea ca de vis indusă dc durere şi pierdere,
şi sânge, Sean se gândea la Saul. Câteodată se
convingea că nu se întâmplase şi simţea un val de
uşurare, ca şi cum tocmai se trezise dintr-un coşmar şi
aflase că nu era real. Saul era, totuşi, în viaţă. Apoi
mintea îi devenea din nou clară şi Saul era din nou mort.
Saul era înfăşurat intr-o pătură, cu pământul deasupra
lui, iar toate planurile pe care şi le tăcuseră erau acum
îngropate cu el. Atunci Sean se lupta din nou cu
întrebările lui fără răspuns.
- Ruth! strigă el, iar Jan Paulus tresări neliniştit.
Eşti bine, Sean?
Dar Sean nu îl auzi. Acum era Ruth. Numai Ruth. Simţi
bucurie pentru pierdereu sa, bucurie inundată imediat
de un sentiment de vinovăţie. Pentru o clipă se bucurase
că Saul era mort, iar trădarea aceasta ii făcu rău şi îl
duru la fel ca şi glonţul din el. Totuşi, rămăsese Ruth, iar
Saul era mort. „Nu trebuie să gândesc aşa. Nu trebuie să
gândesc!“ îşi spuse şi se ridică in şezut cu mare
greutate, agăţându-se de marginea şaretei.
Intinde-te, Sean, îi spuse Jan Paulus cu blândeţe, o
sa sangerezi din nou.
Tu! strigă Sean la el. Tu l-ai omorât.

358

- Ja, dădu Leroux din cap, iar barba sa roşie îi atinse


pieptul. Eu l-am omorât, dar şi tu... noi toţi. Ja, noi l-am
omorât
Apoi se întinse, îl apucă pe Sean de braţ şi îl trase
înapoi pe pătură.
-Acum stai liniştit, că altfel te îngropăm şi pe tine.
- Dar de ce, Paul? De ce? întrebă Sean cu voce slabă.
- Mai contează? Sunt morţi.
- Şi acum ce se va întâmpla? întrebă Sean ferindu-
şi ochii de soare.
- Ne continuăm viaţa. Asta e tot, mergem mai
departe.
- Dar despre ce-a fost vorba? De ce ne-am luptat?
- Nu ştiu. Odată, demult, ştiam exact de ce, dar
acum nu-mi mai amintesc motivul, îi răspunse Leroux.
Tăcură pentru multă vreme şi, într-un târziu,
începură din nou să vorbească. încercând să găsească
împreună acele lucruri care vor lua locul lucrului care le
umpluse ultimii trei ani.
Coloana se opri de două ori în după-amiaza aceea,
pentru a-i îngropa pe cei care muriseră de pe urma
rănilor. Şi fiecare din aceste morţi - un burgher şi un
soldat britanic - dădură importanţă şi sens discuţiei din
şaretă.
în timpul serii se întâlniră cu o patrulă care cerceta
terenul înaintea coloanelor mari care se întorceau de pe
râul Padda. Un locotenent tânăr veni la şaretă şi îl salută
pe Sean.
-Am un mesaj pentru dumneavoastră de la generalul
Acheson, domnule.
- Da?
- Individul ăsta, Leroux, ne-a scăpat la Padda.
Zietsmann, celălalt lider bur a fost ucis, dar Leroux a
scăpat.
-Acesta este generalul Leroux, îi spuse Sean.
- Dumnezeule! exclamă locotenentul holbându-se
la Leroux. L-aţi prins. Bravo, domnule. Bună treabă!

359

în ultimii doi ani Jan Paulus devenise o legendă în


rândurile britanicilor, aşa că acum locotenentul îl
examină fără a-şi acunde curiozitatea.
- Care e mesajul tău? se răsti Sean.
- Îmi pare rău, domnule, spuse tânărul şi îşi luă ochii
de pe Jan Paulus. Toţi liderii buri se întâlnesc la
Vereeniging. Trebuie să le asigurăm intrarea în
siguranţă în garnizoană. Generalul Acheson voia ca
dumneavoastră să încercaţi să îl contactaţi pe Leroux şi
să îi faceţi această ofertă. Dar asta va fi uşor acum. Ce
captură pe cinste, domnule.
-Mulţumesc, locotenente. Te rog spune-i generalului
Acheson că mâine vom ajunge la VeTeeniging.
Urmăriră patrula îndepărtându-se şi dispărând în
spatele unei ridicături de teren.
-Deci, mârâi Leroux, am capitulat.
- Nu, îl contrazise Sean. E pace!

58

Şcoala primară din Vereeniging fusese transformată


într-un spital pentru ofiţeri. Sean stătea întins pe patul
lui de campanie şi privea fotografia preşedintelui Kruger
de pe peretele din faţa sa. Astfel mai amâna puţin
momentul în care trebuia să continue scrisoarea pe care
o scria. Deocamdată nu scrisese decât adresa, data şi
formula de început: „Draga mea Ruth“.
Coloana se întorsese din stepă de zece zile. Trecuseră,
de asemenea, zece zile de când chirurgii îl deschiseseră
şi îi cususeră acele părţi ale canalului digestiv care
fuseseră rupte de glonţ. Scrise:
în acest moment sunt în proces de recuperare după
o mică rană pe care am primit-o lângă râul Vaal, acum
două săptămâni - aşa că te rog să nu iei în seamă adresa
mea actuală.
Numai Dumnezeu ştie cât îmi doresc ca
circumstanţele în care îţi scriu să fi fost mai puţin
dureroase pentru amândoi. Vei fi primit deja o
înştiinţare oficială despre moartea lui Saul, aşa că nu
mai pot adăuga nimic, decât că a murit în circumstanţe
foarte onorante pentru el. A fost împuşcat şi ucis pe loc,
când era pe punctul de a conduce un atac de baionetă.

361

Ştiu că vei vrea să fii singură cu durerea ta. Vor trece


câteva săptămâni până când doctorii imi vor da voie să
călătoresc. Sper că până ajung la Pietermaritzburg te vei
fi refăcut suficient pentru a-mi permite să te vizitez, în
speranţa că îţi pot oferi puţină alinare.
Sunt convins că micuţa Storm continuă să crească în
greutate şi în frumuseţe. Aştept cu nerăbdare să o văd
din nou.
Cântări mult timp cel mai potrivit mod de a încheia şi în
cele din urmă se opri la „Prietenul tău sincer“. O semnă,
o împături, o puse în plic şi o aşeză pe măsuţa de lângă
pat, pentru a fi trimisă.
Apoi se lăsă pe spate pe perne şi se abandonă durerii
acute a pierderii şi celei surde a rănii din abdomen.
După un timp durerea fizică se înteţi, iar el privi pe
furiş spre camera de gardă, asigurându-se că nu este
nici o asistentă prin preajmă.
Apoi ridică cearşaful, îşi trase în sus cămaşa de noapte
şi începu să-şi dezlipească bandajul până când dezveli
marginea rănii, cu aţele negre de păr de cal ieşind
ţepene în afară ca nodurile într-o legătură de sârmă
ghimpată. Buzelei se încreţiră cu o expresie comică de
dezgust. Sean ura boala de orice fel - şi o ura în mod
deosebit când îl afecta pe el. Dezgustul făcu loc, treptat,
unei furii neputincioase, iar el aruncă o privire fioroasă
rănii.
- Las-o în pace, bătrâne Sean. N-o să treacă mai
repede dacă te uiţi la ea.
Sean fusese atât de preocupat de tăietura urâtă din
abdomenul său, încât nu îl auzise pe cel care vorbise
apropiindu-se. în ciuda bastonului şi a şchiopâtatului cu
care îşi târa piciorul drept, Leroux se mişca foarte uşor
pentru un bărbat atât de masiv. Acum stătea în picioare
lângă pat şi zâmbea timid la Sean.
- Paul! exclamă Sean şi, vinovat, se acoperi.

362

-Ja, Sean. Cum îţi merge?


- Destul de bine. Şi ţie?
Leroux ridică din umeri.
- îmi spun că voi avea nevoie de ăsta mult timp de
acum înainte, spuse, lovind podeaua cu capătul
bastonului. Pot să stau jos?
- Desigur. Sean se mută pentru a-i face loc lui
Leroux pe marginea patului şi Leroux se lăsă în jos, cu
piciorul rănit întins drept în faţa sa. Hainele îi erau
proaspăt spălate, iar manşetele jachetei ţesute; petice
pe coate, şi o ruptură lungă la genunchii pantalonilor de
călărie fusese reparată cu o cusătură masculină, lipsită
de rafinament.
Barba îi fusese tunsă şi îndreptată. Rănile deschise de
la încheieturile mâinilor erau acoperite cu bandaje
pătate de iod, dar o coamă de păr roşu îi atârna până pe
gulerul hainei, iar oasele frunţii şi ale obrajilor faceau
unghiuri aspre sub pielea deshidratată şi arsă de soare.
- Deci, zise Sean.
- Deci, îi răspunse Leroux privindu-şi mâinile.
Atât el, cât şi Sean tăceau, stânjeniţi şi muţi, pentru
că nici unul din ei nu se simţea în largul lui când trebuia
să se exprime prin cuvinte.
- Vrei să fumezi, Paul? întrebă Sean întinzându-se
după trabucurile de pe noptieră.
- Mulţumesc.
Alegerea şi aprinderea lor oferiră un adevărat
spectacol, dar apoi fură din nou copleşiţi de linişte, iar
Leroux îşi privi încruntat vârful trabucului.
- Ăsta e tutun bun, mârâi el.
- Da, încuviinţă Sean şi se uită la propriul trabuc cu
aceeaşi privire feroce.
Leroux tuşi şi îşi roti bastonul folosind degetele de la
mâna cealaltă.
- Toe tnaar, m-am gândit să trec să te văd, spuse el.

363

- Mă bucur.
- Deci, atunci eşti bine?
Da, sunt bine, zise Sean.
-Bine. Leroux dădu din cap cu înţelepciune. Bine,
atunci! spuse şi se ridică încet. Ar fi bine să plec. Intr-o
oră ne întâlnim din nou. Jannie Smuts a venit de la Cape.
-Am auzit.
Zvonurile legate de ceea ce se întâmpla în cortul mare
ridicat pe terenul de paradă de lângă gară ajuseseră şi
pe coridoarele spitalului. Sub conducerea bătrânului
preşedinte Steyn, liderii buri îşi hotărau viitorul. Erau
acolo De Wet şi Niemand, şi Leroux. Erau acolo Botha şi
Hertzog, şi Strauss, şi alţii ale căror nume făcuseră
ocolul lumii în ultimii doi ani. Iar acum sosise şi ultimul
dintre ei, Jannie Smuts. îşi lăsase comandoul asediind
orăşelul O’Kiep din nordul provinciei Cape şi călătorise în
sus de-a lungul căii ferate controlate de britanici. Acum
se adunaseră cu toţii. Chiar dacă nu câştigaseră nimic
altceva în aceşti ultimi ani disperaţi, cel puţin
câştigaseră recunoaşterea ca lideri ai poporului bur.
Banda aceasta de bărbaţi obosiţi şi bolnavi din cauza
războiului, ducea tratative cu reprezentanţii celei mai
mari puteri militare din lume.
-Ja, am auzit, repetă Sean şi, cu un gest impulsiv, îi
întinse mâna: Noroc, Paul.
Leroux îi apucă mâna şi o strânse tare, cu gura
tremurândă de emoţie.
- Sean, trebuie să vorbim. Trebuie să vorbim! i-o luă
gura pe dinainte.
- Stai jos, îi zise Sean, iar Leroux îi dădu drumul la
mână şi se aşeză din nou pe pat.
- Ce să fac, Sean? întrebă el. Tu eşti cel care trebuie
să mă sfătuiască. Nu ăştia... nu toţi ăştialalţi veniţi de
dincolo de mare.
- I-ai văzut pe Kitchener şi pe Milner.

364

Nu era o întrebare, pentru că Sean avea cunoştinţă de


această întâlnire.
- Ce ţi-au cerut?
- Vor totul, spuse Leroux cu amărăciune. Vor să ne
predăm fără nici un fel de termen sau garanţie.
- Vei fi de acord cu asta?
Leroux rămase tăcut timp de un minut, apoi ridică
capul şi se uită drept în ochii lui Sean.
- Până acum am luptat ca să trăim, spuse, iar Sean
nu va uita niciodată ce văzu în ochii aceia. Dar acum
vom lupta ca să murim.
- Şi aşa ce veţi realiza? întrebă Sean blând.
- Moartea este răul cel mai mic. Nu putem trăi ca
sclavi. Vocea lui Leroux crescu tot mai ascuţită. Acesta
este pământul meu, strigă el.
- Nu, îi spuse Sean aspru. Este şi pământul meu, şi
pământul fiului meu. Vocea i se îndulci şi adăugă: Şi
sângele fiului meu este şi sângele tău.
-Dar toţi ăştialalţi... acest Kitchener şi diavolul ăla de
Milner.
- Ei sunt un alt popor, spuse Sean.
- Dar ai luptat alături de ei! îl acuză Leroux.
Am făcut multe prostii, încuviinţă Sean. Dar am
învăţat din ele.
Ce vrei să spui? îi ceru o explicaţie Leroux, iar Sean
văzu scânteia de speranţă din ochii lui. „Trebuie să fiu
atent cum spun asta, se gândi Sean, trebuie să fiu foarte
atent.“ Trase aer adânc în piept şi apoi vorbi:
- In acest moment, oamenii voştri sunt
împrăştiaţi, dar în viaţă. Dacă luptaţi în continuare,
britanicii vor rămâne aici până vă veţi găsi moartea pe
care v-o doriţi atât. Dacă vă opriţi acum, atunci vor pleca
în curând.
- Tu vei pleca? îl întrebă Leroux pe un ton sălbatic.
-Nu.

365

- Şi tu eşti britanic! Britanicii vor rămâne. Tu şi cei la


fel ca tine.
Atunci Sean zâmbi la el. Fu un zâmbet atât de brusc
şi de irezistibil încât îl luă pe Leroux complet prin
surprindere.
- Arăt şi vorbesc eu ca un rooinek, Paul? îl întrebă
în taal. Care jumătate din fiul meu este burgheră şi care
britanică?
Acest atac subtil îl aruncă pe Leroux într-o stare de
confuzie şi se uită lung la Sean multă vreme înainte de
a-şi cobori privirea şi a începe să se joace cu bastonul.
- Hai, omule, îi zise Sean. Pune capăt nebuniei
ăsteia. Tu şi cu mine avem multe de făcut.
- Tu şi cu mine? întrebă Leroux neîncrezător.
-Da.
Leroux râse, un râs brusc şi aspru ca un muget.
- Eşti foarte şmecher, tună el.
- Trebuie să mă gândesc la ce mi-ai spus.
Se ridică de pe pat şi păru să fie mai înalt. Râsul îi
umplea trăsăturile supte şi îi încreţea nasul.
- Trebuie să mă gândesc bine la asta, spuse şi îi
întinse din nou mâna, iar Sean i-o strânse.
- O să vin să vorbesc din nou cu tine.
Se întoarse brusc şi porni şchiopătând în josul
salonului, cu bastonul bocănind zgomotos pe podea.
Jan Paulus se ţinu de cuvânt. II vizită pe Sean în
fiecare zi, timp de o oră, o oră şi ceva, şi vorbiră. La
două zile după capitularea burilor, aduse cu el încă un
bărbat.
Jan Paulus era cu mai bine de şapte centimetri mai
înalt decât el, dar, în ciuda staturii sale mici, vizitatorul
dădea impresia de masivitate.
- Sean, acesta este Jan Christian Niemand.
-Poate că sunt norocos că nu ne-am mai întâlnit până
acum, colonele Courtney. Vocea lui Niemand avea un
timbru înalt şi era vioaie şi autoritară. Vorbea engleza
perfectă pe care o învăţase la Oxford. Ce crezi,Oubas ?

366

îl întrebă apoi pe Jan Paulus, adresându-i-se cu un titlu


care era în mod evident o glumă ştiută doar de ei doi, iar
Leroux chicoti.
- Foarte norocos. Altfel s-ar putea să fi avut şi tu
nevoie de un baston.
Sean îl examină pe Niemand cu interes. Anii grei de
război îi modelaseră muşchii proeminenţi ai umerilor şi
mergea ca un soldat, dar, cu toate acestea, deasupra
bărbii blonde şi ascuţite avea chipul unui erudit. Pielea
lui era de o curăţenie tinerească, aproape feminină, dar
ochii îi erau de un albastru pătrunzător, albastrul
nemilos al unei săbii din oţel de Toledo.
Mintea îi era la fel de ageră şi, după numai câteva
minute Sean îşi folosea întreaga isteţime pentru a putea
răspunde tuturor întrebărilor pe care i le punea
Niemand. Era limpede că era supus la un fel de test.
După o oră, Niemand decise că trecuse testul.
- Şi acum, ce planuri ai?
- Trebuie să mă duc acasă, răspunse Sean, am o
fermă şi un fiu. Şi curând, poate, o soţie.
- Iţi doresc multă fericire.
- Nu e nimic stabilit, admise Sean. N-am cerut-o încă.
Jannic Niemand zâmbi.
- Ei, bine, atunci îţi doresc succes la peţit. Şi
puterea să-ţi construieşti o viaţă nouă. Deveni brusc
serios şi zise.
- Şi noi trebuie să reconstruim ce a fost distrus.
Se ridică de pe pat şi Jan Paulus se ridică odată cu el .
- Va fi nevoie de oameni buni în anii următori.
Niemand îi întinse mâna şi Sean i-o strânse.
- Ne vom mai întâlni. Fii sigur de asta.

59

în timp ce trenul trecu pe lângă deşeurile de mină


albe, Sean se aplecă pe fereastra compartimentului ca să
vadă conturul familiar al oraşului Johannesburg din faţa
sa şi se întrebă cum se face că un oraş atât de lipsit de
dragoste are încă puterea de a-1 atrage şi de a-1 aduce
de fiecare dată înapoi. Era ca şi cum era legat de el
printr-un cordon ombilical elastic care îi permitea o
mare libertate de mişcare. Dar când ajungea la limita lui,
îl trăgea înapoi.
-Două zile, îşi promise. Voi sta aici două zile.
Suficient ca să îi înmânez lui Acheson demisia mea
oficială şi să îmi iau rămas-bun de la Candy. Apoi voi
pleca spre sud, la Ladyburg, şi voi lăsa oraşul ăsta să
fiarbă în propriul suc malefic.
O sirenă de mină sună în apropiere vestind miezul
zilei şi strigătul ei fu preluat imediat de către toate
celelalte mine. Se auzea de parcă o haită înfometată de
lupi ar fi ieşit la vânătoare pe întinsul văii, lupii lăcomiei
şi ai aurului. Minele care fuseseră obligate să se închidă
în timpul ostilităţilor reintraseră din nou în producţie, iar
fumul negru care se ridica din coşurile lor pângărea
cerul şi plutea ca o ceaţă murdară de-a lungul crestei.

368

Trenul incetini iar ritmul mersului lui fu întrerupt de


zăngănind şi de legănatul neaşteptat al macazului.
Imediat după aceea, trăgea lângă peronul de beton al
gării din Johannesbuig. Sean îşi dădu jos bagajul din
plasa de deasupra capului şi o pasă lui Mbejane pe
fereastra deschisă. Nu il mai durea burta când ridica sau
ducea ceva; era complet vindecat, cu excepţia cicatricii
cu forme neregulate de lângă buric. De îndată ce cobori
pe platformă, porni cu mers drept şi paşi apăsaţi, fără a
se mai încovoia ca să nu-1 doară abdomenul, ca până
atunci.
O trăsură ii lăsă pe trotuarul din faţa cartierului
general al lui Acheson. Sean îl puse pe Mbejane să
păzească bagajele, iar el îşi făcu loc prin holul aglomerat
şi urcă scările până la primul etaj.
Sergentul de serviciu il recunoscu imediat şi sări să
îl salute cu atâta zel încât îşi răsună scaunul:
— Bună ziua. colonele.
— Bună Thompson, ii răspunse Sean.
încă nu reuşise să se obişnuiască cu onorurile
gradului
său, şi se simţea stânjenit.
Thompson se relaxa şi intrebă, cu o preocupare
sinceri.
— Cum vă simtiti, domnule? Îmi pare rău pentru
burta dumneavoastră, domnule
— Mulţumesc Thompson, acum sunt mai bine.
Maiorul Peterson este înăuntru?
Peterson fu încantat să îl vadă. il întrebă cu
blindete despre tranzitul lui intestinal, pentru că, spuse
el, neregularitatea scaunelor era una dintre urmările
neplăcute ale unei răni la abdomen. Sean il asigură că
totul e in regula şi Peterson continuă
— Serveşte nişte ceai Bătrânul e ocupat acum,
dar te va primi peste zece minute. Ii strigă lui Thompson
să aduca

369

ceai apoi redeschise discuţia despre rana lui Sean: Ţi-a


rămas o cicatrice mare, prietene? întrebă el.
Sean îşi desfăcu cureaua, îşi descheie tunica şi îşi
scoase cămaşa din pantaloni. Peterson se apropie şi
inspectă îndeaproape abdomenul păros al lui Sean.
- Foarte frumos. Au făcut treabă bună cu tine, îi oferi
Peterson opinia sa de expert. Am şi eu una, de la
Omdurman. Unul dintre papuaşii ăia m-a înţepat cu
lancea lui mare şi murdară, spuse şi, la rândul lui, îşi
dezveli pieptul alb şi lipsit de păr.
Din politeţe, Sean trebui să se minuneze şi să dea din
cap la vederea micii cicatrici triunghiulare de pe pieptul
lui Peterson, deşi, în realitate, nu era deloc impresionat.
Atenţia primită i se urcă la cap lui Peterson.
-Mai am una. Şi-a fost al naibii de dureroasă! spuse şi
îşi desfăcu cureaua, iar uşa se deschise şi îl prinse cu
pantalonii în vine.
- Sper că nu am întrerupt nimic, domnilor? întrebă
politicos generalul Acheson.
Urmară câteva momente de confuzie, timp în care
încercară amândoi să se îmbrace şi să salute
corespunzător. Peterson avu de luat cea mai haioasă
decizie, una care nu era inclusă în Regulamentul de
Război. Era una dintre puţinele situaţii din istorie când
un comandant de divizie era primit de un ofiţer superior
în poziţie de drepţi şi cu pantalonii în jurul gleznelor.
Maiorul Peterson era o apariţie de-a dreptul izbitoare în
lenjeria sa intimă de flanelă de culoare stacojie.
Odată ce Acheson înţelese motivul pentru acest
echipament neregulamentar al ofiţerilor săi, fu toarte
tentat să se alăture acestei expoziţii, pentru că şi el avea
câteva cicatrici grozave, dar se abţinu în mod admirabil.
îl conduse pe Sean în birou şi îi oferi un trabuc.

370

- Ei bine, Courtney. Sper că nu ai venit să ceri de


lucru.
- Dimpotrivă, vreau să ies odată din branşa asta
afurisită, domnule.
- Cred că se poate aranja. Contabilul va fi uşurat,
spuse Acheson dând din cap. Am să-l pun pe Peterson
să-ţi facă toate formele.
- Vreau să plec mâine, insistă Sean, şi Acheson
zâmbi.
- Da’ ştiu că te grăbeşti. Bine. Peterson ţi le poate
trimite prin poştă ca să le semnezi. Unitatea ta a fost
deja desfiinţată, aşa că nu are rost să mai pierzi timpul
pe aici.
- Bine!
Sean se aşteptase să întâmpine rezistenţă şi râse
uşurat.
- Mai sunt însă trei lucruri, continuă Acheson, iar
Sean se încruntă cu suspiciune.
-Da?
- Mai întâi, un cadou de rămas-bun din partea
Maiestăţii Sale. Ordinul pentru Servicii Excepţionale
pentru prinderea lui Leroux. Vei fi învestit săptămâna
viitoare. Lordul K. ar vrea să te prezinţi personal.
- La naiba, nu! Dacă trebuie să rămân în
Johannesburg nu o vreau!
Acheson chicoti.
- O lipsă de recunoştinţă surprinzătoare! Peterson
poate să ţi-o trimită şi pe asta prin poştă. în al doilea
rând, am reuşit să am puţină influenţă asupra Oficiului
pentru Ajustarea Revendicărilor de Război. Deşi
Parlamenul nu a dat încă legea, ţi-au aprobat cererea.
- Dumnezeule!
Sean era uluit. La sugestia lui Acheson depusese o
revendicare pentru zece mii de lire, depozitul lui din
banca Volkskaas care fusese confiscat de buri la
începutul războiului. Nu se aşteptase să fie soluţionată
în vreun fel şi uitase imediat de ea.

371

Nu mi-au returnat cumva întreaga sumă? întrebă el.


- Nu fi naiv, Courtney, chicoti Acheson, doar
douăzeci la sută, cu posibilitatea unei ajustări odată ce
legea trece de Parlament. Totuşi, două mii sunt mai
bune decât un şut în fiind. Poftim cecul. Trebuie să
semnezi pentru el.
Sean examină bucata de hârtie cu o încântare tot mai
mare. Va acoperi o parte din suma pe care trebuia să o
plătească pentru împrumutul de la Compania pentru
Exploatarea Salcâmilor din Natal. Ridică repede privirea:
- Şi al treilea lucru? întrebă.
Acheson îi întinse o bucată mică şi pătrată de carton
pe deasupra biroului.
- Cartea mea de vizită şi o invitaţie permanentă de a
mă vizita şi a de sta cât doreşti de fiecare dată când
ajungi la Londra. Se ridică şi îi întinse mâna. Succes,
Sean. Şi îmi place să cred că nu ne luăm rămas-bun
pentru totdeauna.
Cuprins de un optimism debordant indus de libertate şi
de perspectiva unei întâlniri de rămas-bun pline de
dragoste cu Candy Rautenbach, Sean opri trăsura mai
întâi la gară, pentru a-şi rezerva un bilet la trenul de a
doua zi de dimineaţă şi pentru a-i trimite o telegramă
Adei şi a o înştiinţa de sosirea sa. Apoi merse pe
Commisioner Street şi intră în holul hotelului lui Candy
ca să întrebe despre proprietara lui.
- Doamna Rautenbach se odihneşte şi nu poate fi
deranjată, domnule, îl informă recepţionerul.
- Bun băiat! spuse Sean, îi dădu o jumătate de
guinee şi începu să urce scara de marmură, ignorându-i
protestele.
Intră în linişte în apartamentul lui Candy şi se duse
direct spre dormitorul ei. Dorea să o surprindă; şi nu
există nici o îndoială că a reuşit acest lucru dincolo de
orice aşteptare. Candy Rautenbach nu se odihnea. De
fapt, era angajată într-un exerciţiu obositor cu un domn
a cărui

372

tunică, atârnată pe spătarul unuia dintre scaunele de


catifea roşie, arăta că era subaltern într-unul dintre
regimentele Maiestăţii Sale.
Ceea ce făcu Sean în continuare se baza pe
presupunerea că totuşi Candy este proprietatea lui
exclusivă. Copleşit de o indignare justificată, nu mai ţinu
cont de faptul că vizita sa era un gest de rămas-bun, că
relaţia lui cu Candy fusese, în cel mai bun caz, neclară şi
intermitentă, şi că a doua zi urma să plece pentru a cere
în căsătorie o altă femeie. Tot ce văzu fu cuibul său
invadat de un altul.
Pentru ca nici curajul subalternului şi nici onoarea
regimentului său să nu fie discreditate, trebuie să
spunem că gradul lui de cunoaştere a aranjamentelor
domestice ale lui Candy, dacă nu şi cel al anatomiei ei,
era destul de redus. Ii fusese prezentată ca doamna
Rautenbach, iar acum, în acest moment teribil de trezire
la realitate, presupuse că bărbatul acela mare şi furios
care se aruncase asupra patului urlând ca un taur rănit
era chiar domnul Rautenbach, care se întorsese acasă de
la război. Se pregăti să plece, având grijă să se dea jos
din patul înalt cu baldachin pe partea opusă celei din
care se apropia Sean. Cu o claritate şi o ascuţime a
minţii induse de un exces de adrenalină în sânge,
subalternul îşi dădu seama de propria nuditate care îl
împiedica să fugă şi să apară în faţa oamenilor, că
apropierea ameninţătoare a domnului Rautenbach făcea
această fugă imperioasă şi că, în cele din urmă, domnul
Rautenbach purta uniforma şi însemnele unui colonel.
Ultima consideraţie cântări mai mult pentru el decât
toate celelalte deoarece, în ciuda vâr-stei sale, se trăgea
dintr-o familie veche şi respectată cu un trecut militar
impresionant şi înţelegea decenţele şi regulii unei
societăţi, dintre care una din cele mai stricte era să nu te
atingi de soţia unui ofiţer de grad mai mare decât tine.

373

_Domnule, spuse şi se ridică plin de demnitate. Cred că


pot să vă explic.
Ticălos mic! îi răspunse Sean pe un ton care
sugera că
explicaţia sa nu va avea nici un efect.
Sean pomi după el pe drumul cel mai scurt, adică
trecând prin pat. Candy, care până acum fusese prea
ocupată sâ se acopere cu cuverturile ca să ia parte la
dispută, ţipă şi ridică pilota de mătase în aşa fel încât
aceasta se strânse în jurul cizmelor lui Sean când acesta
sări peste ea şi se încurcă în pintenii lui. Sean căzu cu o
bufnitură care răsună în toată clădirea, speriindu-i pe
oaspeţii din holul de sub ei şi rămase aşa pentru o clipă,
uluit, cu picioarele pe pat şi capul şi umerii pe podea.
- Ieşi! strigă Candy la subaltern, în timp ce Sean
începu să se zbată ameninţător. Apoi adună un braţ de
aşternuturi de pe pat şi le împrăştie peste Sean,
înfaşurându-1 în ele şi sufocându-1. Grăbeşte-te! Pentru
Dumnezeu, mai repede! îşi imploră ea prietenul, în timp
ce acesta ţopăia cu un picior în cracul pantalonilor. O să
te facă bucăţi! adăugă ea şi se aruncă pe vârful
mormanului de cearşafuri şi pături care se zbătea şi
înjura. Nu pierde timpul cu cizmele, zise ea şi
subalternul le luă sub braţ, îşi aruncă tunica pe umeri si
îşi puse casca pe cap.
- Mulţumesc, doamnă, spuse el şi apoi adăugă cu
galanterie: îmi pare sincer rău pentru orice
inconvenienţă pe care v-am provocat-o. Vă rog să îi
transmiteţi scuzele mele soţului dumneavoastră.
-Pleacă, prostule, îl rugă ea, agăţându-se cu disperare
de Sean care începuse să se ridice înjurând de zor.
După ce tânărul plecă, se ridică şi îl aşteptă pe Sean să
iasă la iveală.
- Unde e? îl omor. O să-l omor pe ticălosul ăla mic!

374

Sean aruncă aştemuturile cât colo, se ridică în picioare


şi privi sălbatic în jurul său. Dar primul lucru pe care îl
văzu fu Candy, iar Candy râdea în hohote, zgâlţâindu-se
din tot corpul. Iar Candy avea multă carne de zgâltait si
cea
mai mare parte era albă şi rotundă, şi mătăsoasă, şi, în
ciuda faptului că râsul ei era puţin isteric, tot era un
spectacol plăcut.
- De ce m-ai oprit? întrebă Sean, dar interesul lui
începu să se mute repede de la subaltern la sânii ei.
-A crezut că eşti soţul meu, icni ea.
- Ticălosul! mârâi Sean.
Era dulce, zise ea şi se opri brusc din râs. Şi, oricum,
cine dracu’ te crezi să dai buzna aici? Crezi că toată
lumea şi tot ce e în ea sunt ale tale?
- Tu îmi aparţii.
-îţi aparţin, pe dracu’! explodă Candy. Acum ieşi de
aici, dobitocule.
- Pune nişte haine pe tine.
Lucrurile luau o turnură neaşteptată. Sean se
aşteptase ca ea să se simtă vinovată şi să se căiască.
- Ieşi de aici, ţipă ea cu mânie.
Sean nu o mai văzuse niciodată aşa şi abia reuşi să
prindă vaza mare pe care ea i-o aruncă în cap. Frustrată
că nu reuşise să spargă vasul de porţelan, Candy apucă
un alt proiectil, o oglindă ornamentală care se lovi şi se
sparse cu o violenţă satisfăcătoare de peretele din
spatele lui. Dormitorul ei era mobilat intr-un stil
victorian splendid şi era o sursă aproape inepuizabilă de
muniţie. în ciuda jocului de picioare iute al lui Sean, nu
putu rămâne neatins pentru multă vreme şi, într-un
final, fu lovit de poza înrămată a unui ofiţer necunoscut.
Candy avea o preferinţă evidentă pentru barbati in
uniforma.

375

-Târfa mică ce eşti! urlă Sean de durere şi îşi lansă


contraatacul.
Candy o luă la fugă, ţipând goală, dar el o prinse la
uşă, o ridică pe umăr şi o duse, în ciuda loviturilor ei, pe
pat.
-Acum, fata mea, mârâi el punând-o pe genunchi, cu
fundul ei rozaliu în sus, am să te învăţ cum să te porţi.
Prima palmă lăsă pe fesele dolofane o urmă roşie
perfectă a mâinii lui şi o făcu să nu se mai zbată. A doua
oară o lovi cu mult mai puţină forţă, iar cea de-a treia
lovitură fu o mângâiere plină de afecţiune. Cu toate
acestea, Candy plângea de ţi se rupea inima.
Sean ridică din nou mâna dreaptă când realiză cu
spaimă că, pentru prima dată în viaţă, lovea o femeie!
-Candy! spuse el ezitând şi fu surprins când ea se
întoarse şi se aşeză pe genunchii lui, îl prinse de gât şi
îşi presă obrazul ud de lacrimi de faţa lui.
Cuvintele îi năvăliră în minte, cuvinte cu care să se
scuze, cu care să o implore să îl ierte - dar reuşi să şi le
înfrâneze şi, în schimb, o întrebă răguşit:
- îţi pare rău pentru comportamentul tău?
Candy înghiţi în sec şi dădu din cap, tremurând:
- Te rog să mă ierţi, dragule. Am meritat-o,
suspină ea şi îşi plimbă degetele pe gâtul şi pe buzele
lui. Iartă-mă, Sean. îmi pare atât de rău.
în seara aceea luară cina în pat. A doua zi, dis-de-
dimi-neaţă, stătură de vorbă în timp ce Sean se înmuia,
scufundat leneş în cada adâncă, iar apa fierbinte făcea
zgârieturile de pe spate să îl usture.
-Plec acasă cu trenul de dimineaţă, Candy. Vreau să
ajung înainte de Crăciun.
- O, Sean! Nu poţi să mai stai? Măcar câteva zile?
-Nu.
- Când te întorci?

376

-Nu ştiu.
Ea tăcu şi făcu o pauză lungă înainte de a vorbi din
nou.
- Să înţeleg că eu nu sunt inclusă în planurile tale
de viitor?
- Tu eşti prietena mea, Candy, protestă el.
- Vai, nu-i aşa că-i drăguţ? zise ea şi se ridică în
picioare. Am să-ţi comand micul dejun.
Când ajunse în dormitor se opri şi se studie încet în
oglinda mare. Mătasea albastră a halatului ei se potrivea
cu culoarea ochilor, dar pe pielea gâtului se puteau
vedea mici riduri, mai ales în acel moment.
„Sunt bogată, nu trebuie să rămân singură“, îşi
spuse ea şi plecă din faţa oglinzii.

60

Sean înaintă încet pe aleea acoperită cu pietriş care


ducea spre conacul Goldberg. Aleea era mărginită de
şiruri de copaci „Mândria Indiei“, iar peluzele verzi din
jurul lui urcau ca o serie de terase spre faţada în stil
rococo a casei. Era o dimineaţă de o căldură ameţitoare,
iar porumbeii din copaci gângureau somnoroşi.
Dintre tufişurile ornamentale se auzi un clinchet slab
de râsete. Se opri şi ascultă. Se simţi, deodată, timid,
speriat să dea din nou ochii cu ea - neştiind cum îl va
primi, pentru că nu îi răspunsese la scrisoare.
într-un final, ieşi de pe alee şi traversă peluza,
ajungând la marginea unui amfiteatru. Sub el, în mijlocul
arenei, se afla o replică în miniatură a templului de la
Parthenon. Coloane curate şi albe de marmură,
mărginite de un heleş-teu plin de peşti, ca un şanţ de jur
împrejurul lui. Putea chiar să zărească siluetele crapilor
mişcându-se încet prin apa verde de sub frunzele de
nufăr. Florile de nufăr erau albe, aurii şi violete.
Ruth stătea pe marginea înaltă de marmură a heleş-
teului. Era îmbrăcată în negru din cap până-n picioare,
dar avea braţele goale şi le întinse în faţă, strigând:

378

Mergi Storm. Vino la mine.


La zece paşi mai departe, cu funduleţul dolofan
ţintuit pe peluză, Storm Friedman îşi privea mama cu
seriozitate de sub o claie de păr negru.
Haide, puiule, o îndemnă Ruth şi fetiţa se aplecă
ascultătoare înainte.
îşi ridică încet posteriorul rotunjor în sus, arătându-
şi pantalonaşii dantelaţi şi plini de panglici de sub fusta
scurtă. Rămase aşa timp de câteva secunde şi apoi, cu
un efort, se ridică balansându-se într-un echilibru
precar pe picioarele ei roz şi grăsune. Ruth bătu din
palme plină de încântare, iar Storm zâmbi triumfătoare,
arătându-şi cei patru dinţi-şori albi.
- Vino la mami, râse Ruth.
Storm parcurse vreo doisprezece paşi nesiguri şi apoi
bandonă acest mijloc de deplasare atât de incomod.
Punând palmele jos şi lăsându-se în genunchi, termină
repede traseul, de-a buşilea.
- Ai trişat! o acuză Ruth şi sări să o prindă de
subsuori şi să o arunce în sus.
Storm râse plină de încântare.
- Mai mult! ordonă ea. Mai mult!
Sean voia să râdă cu ele. Voia să alerge la ele şi să le
strângă în braţe. Deodată ştiu că acolo, în faţa sa, era
adevăratul sens al vieţii, motivul existenţei sale. O
femeie şi un copil. Femeia lui şi copilul lui.
Ruth ridică privirea şi îl văzu. îngheţă cu copilul
strâns la piept. Fără a afişa nici o expresie pe chip, îl
privi coborând treptele amfiteatrului.
El se opri în faţa ei, frământându-şi stânjenit pălăria
în mâini.
— Bună.
379

— Bună, Sean, şopti ea, iar apoi schiţă un zâmbet


nesigur în colţurile buzelor şi roşi: Ţi-a luat mult timp.
Credeam că nu mai vii.
Sean zâmbi larg şi păşi în faţă, dar în acel moment
Storm, care până atunci se holbase la el plină de
curiozitate, începu să ţopăie şi să ţipe:
— Bărbat! Bărbat!
Tălpile îi erau lipite de abdomenul lui Ruth, ceea ce
dădea forţă împingerilor ei. Se întinse spre Sean,
hotărâtă să ajungă la el, luând-o pe Ruth prin
surprindere. Sean fu nevoit să îşi arunce pălăria ca să o
prindă pe Storm înainte să cadă.
— Mai mult! Mai mult! strigă Storm agitându-se în
continuare în braţele lui Sean.
Unul dintre puţinele lucruri pe care le ştia Sean despre
bebeluşi era că aveau un loc moale care pulsează în
vârful capului şi este foarte vulnerabil, aşa că o ţinu pe
fiica sa îngrozit că ar putea să o scape şi, în acelaşi timp
temân-du-se că ar putea să o strivească. Din fericire
Ruth se opri din râs, îi luă povara din braţe şi spuse:
— Hai în casă. Ai ajuns la timp pentru cină.
Traversară peluza încet, ţinând-o fiecare pe Storm de
câte o mână, astfel încât copila nu mai trebui să se
concentreze pentru a-şi menţine echilibrul şi îşi îndreptă
întrega atenţie asupra modului fascinant în care
picioarele îi apăreau şi apoi îi dispăreau sub ea.
— Sean. înainte de orice trebuie să ştiu un lucru.
Ruth se uita în jos, la copil, nu la el.
-Tu ai... începu ea şi se opri. Saul... Ai fi putut să
previi ceea ce s-a întâmplat? Vreau să spun, nu ai... zise
si vocea i se stinse.
- Nu, zise el aspru.

380

-Jură-mi, Sean. Jură-mi cu frică de Dumnezeu, îl


imploră ea.
- îţi jur. îţi jur pe... Căută ceva pe care să jure,
altceva decât propria viaţă, pentru că asta nu era
suficient. Şi zise: îţi jur pe viaţa fiicei noastre.
Iar ea oftă uşurată.
- De-asta nu ţi-am scris. Trebuia să ştiu mai întâi.
Atunci el vru să îi spună că o va lua cu el, voia să îi
spună despre Lion Kop şi despre casa uriaşă şi goală
care o aştepta să o transforme într-un cămin. Dar ştia că
nu era momentul - nu imediat după ce vorbiseră despre
Saul. Hotărî să aştepte.
Aşteptă cât timp fu prezentat familiei Goldberg şi
lăsat cu ei pentru ca Ruth să ducă fetiţa în casă şi să o
lase în grija doicii. Apoi ea se întoarse, iar Sean purtă pe
toată durata cinei o conversaţie politicoasă despre
lucruri generale şi încercă să ascundă de ei ceea ce
simţea când se uita Ia Ruth.
Aşteptă până rămaseră din nou singuri pe peluză, nu
se mai putu abţine şi zise:
- Ruth, tu şi Storm veniţi acasă cu mine.
Ea se aplecă deasupra unei tufe de trandafiri şi
culese o floare crem. Cu o uşoară încruntare pe faţă
rupse fiecare dintre ţepii mici şi roşii de pe tulpină, şi
abia apoi se uită la el.
Serios, Sean? întrebă ea cu inocenţă, dar el ar fi
trebuit să ia aminte la strălucirile de diamant care se
aprinseseră în ochii ei.
- Da, spuse el. Ne putem căsători în câteva zile.
Atâta va dura să obţinem o licenţă specială şi să îţi faci
bagajele Am să te iau la Lion Kop. Nu ţi-am spus încă
despre...
- Lua-te-ar naiba! Afurisită să fie vanitatea şi
aroganţa la, spuse ea cu o voce lină şi Sean se uită
prostit la ea.

381

- Vii aici cu biciul în mână, pocneşti o dată din el şi te


aştepţi să latru şi să sar prin cercul pe care îl ţii în mână,
zise ea, din ce în ce mai furioasă. Nu ştiu ce fel de femei
ai cunoscut tu înainte, dar eu, una, nu sunt o târfă şi nici
nu am de gând să fiu tratată aşa. Ţi-a trecut prin cap,
măcar pentru o clipă, că s-ar putea să nu fiu pregătită
pentru favoarea pe care intenţionezi să mi-o faci? Cât de
repede ai uitat că sunt văduvă de doar trei luni? Ce te-a
putut face să crezi că voi alerga de la mormântul unui
bărbat şi mă voi arunca în braţele tale primitoare?
- Dar, Ruth, te iubesc, încercă el să o liniştească,
iar ea ţipă la el:
-Atunci demonstreaz-o, lua-te-arnaiba!
Demonstreaz-o, fiind blând. Demonstreaz-o purtându-te
cu mine ca şi cu o femeie, nu un obiect, fiind înţelegător.
De data aceasta surpriza lui se transformă într-un
acces de mânie la fel de intens ca şi al ei şi strigă la
rândul lui:
- Nu ai fost atât de sclifosită în noaptea furtunii şi
nici după aceea!
Ea se trase un pas înapoi ca lovită de trăsnet şi dădu
drumul din mână trandafirului mutilat.
- Porcule, şopti ea. Pleacă, şi să nu te mai întorci
aici niciodată!
- Cum doriţi, doamnă.
îşi aruncă pălăria pe cap, se întoarse şi se îndepărtă,
traversând peluza cu paşi mari şi apăsaţi. Când ajunse la
aleea acoperită cu pietriş încetini şi se opri, luptându-se
cu furia şi cu mândria sa.
Apoi, încet, se întoarse. Peluza era o masă verde şi
goală. Ea nu mai era.
Ruth urcă în fugă scările late de marmură, dar când
ajunse la ea în dormitor el era deja la jumătatea aleii. De
la înălţimea etajului doi, silueta lui părea mai scundă şi,

382

de aceea, mai masivă, iar costumul lui închis la culoare


contrasta clar cu pietrişul aleii. Ajunse la poartă şi se
opri, iar ea se aplecă nerăbdătoare peste pervazul
ferestrei, pentru ca el să o poată zări mai uşor când se
uita înapoi, îl văzu aprinzându-şi un trabuc lung şi
negru, aruncând chibritul, aranjându-şi pălăria pe cap,
trăgându-şi umerii în spate şi plecând.
Rămase cu privirea aţintită la cele două coloane
identice ale porţii şi la gardul viu de păducel în spatele
căruia dispăruse Sean, nevenindu-i să creadă. Apoi plecă
de lângă fereastră, se îndreptă spre pat cu paşi înceţi si
se aseza. De ce nu a înţeles? întrebă ea încet.
Ştia că mai târziu, la noapte, când va începe să se
simtă cu adevărat singură, va plânge.

61

Sean se întoarse la Ladyburg în miezul unei zile


ceţoase de iarnă, tipică pentru Natal. Când trenul trecu
pufăind peste marginea povârnişului, ieşi în balconul
vagonului său şi privi pata mare şi verde de pe dealurile
de la Lion Kop. Priveliştea îl mişcă, dar emoţia sa era
umbrită cu tonuri închise.
„Sunt la jumătatea vieţii. Anul acesta voi împlini
patruzeci şi unu de ani. Trebuie să fi ieşit ceva din toată
truda şi nebunia de până acum. Am să fac o sumă a
averii mele.
Am puţin peste două mii de lire sterline bani gheaţă
(mulţumită Oficiului pentru Soluţionarea Revendicărilor
de Război). Am şapte mii de hectare de pământ, cu
posibilitatea de a cumpăra încă o dată pe atât. Am cinci
mii de hectare cultivate cu salcâmi care, peste un an, vor
fi gata de tăiat. împrumuturile făcute pentru acestea
sunt mari, dar nu apăsătoare, aşa că mă pot considera
un om bogat.
în ceea ce priveşte starea mea fizică, am destul de
multe fire albe, o colecţie frumuşică de cicatrici şi un nas
spart. Dar pot încă să duc un sac cu faină de o sută de
kilograme sub fiecare braţ, pot să mănânc o jumătate de
miel la o masă; pot să număr cu ochiul liber câte gazele
sunt într-o turmă aflată la trei kilometri distanţă, iar
Candy,

384
care este profesionistă, nu s-a plâns niciodată de
vigoarea
mea. încă nu sunt bătrân.
în afară de toate astea, am un fiu care stă alături de
mine, (şi un fiu şi o fiică pe care nu-i am alături). Am
prieteni, deşi i-am pierdut pe cei mai buni dintre ei - am,
poate, mai mulţi prieteni decât duşmani.
Dar, la fel de importante ca şi toate celelalte, sunt
scopul şi direcţia spre care, în sfârşit, am pornit-o. Ştiu
ce vreau. Drumul meu este bine trasat şi soarta îmi este
favorabilă.
Astea sunt bunurile mele. Pe astea le pot folosi şi de
ele mă pot bucura.
Care îmi sunt datoriile? Bani împrumutaţi, ura unui
frate şi a unui fiu, şi Ruth.“
„Ruth nu mai e! Ruth nu mai e!“ îi strigară traversele
de cale ferată de sub vagon. „Ruth nu mai e! Ruth nu
mai e!“ îl batjocoriră ele.
Sean se încruntă şi îşi înlocui forţat cuvintele din
minte cu altele:
„Soarta îmi e favorabilă! Soarta îmi e favorabilă!“
în lunile care urmară, Sean îşi concentra întreaga
energie pentru a dezvolta Lion Kop. Plănui tăierea şi
adunarea scoarţei şi decise să strângă o treime din
aceasta cu un an înainte de a ajunge la maturitate şi
câte o treime în fiecare dintre următorii doi ani. Folosi
cele două mii de lire sterline pentru a planta salcâmi pe
terenul rămas liber al proprietăţii sale şi pentru a-şi
înlocui recolta, nu pentru a-şi plăti împrumuturile. Când
termină cu toate acestea trebui să îşi umple timpul cu
ceva. îşi cumpără un teodolit şi o carte de introducere în
topografie şi îşi cartografie întregul teren, îşi marcă toţi
copacii şi delimită noi căi de acces pe plantaţii pentru
momentul in care avea să înceapă tăierea.
Din nou nu mai avea nimic de făcut, aşa că se duse să
discute cu Dennis Petersen şi petrecu o zi întreagă
dezbătând aprig cumpărarea fermei Mahobo’s Kloof
pentru care plătise cu ceva vreme în urmă un avans. Nu
avea însă

385

- bani gheaţă, iar Jackson de la Compania Natal se


opuse la sugestia altor împrumuturi. Când Dennis refuză
să ia în considerare o posibilă extindere a termenelor de
plată, Sean trecu pe la Ronnie Pye de la Trustul Bancar
Ladyburg. Era o şansă infimă, iar Sean fu surprins când
Ronnie îi oferi o cafea şi un trabuc, şi apoi îi ascultă
politicos propunerea.
- Pariezi totul pe un singur cal, Sean, îl avertiză
Ronnie.
- Este un singur cal în cursă. Nu poate să piardă.
Ronnie încuviinţă:
- Foarte bine. Uite ce-o să fac. O să-ţi dau bani să
plăteşti întreaga sumă pentru cumpărarea fermei
Mahobho’s Kloof şi încă zece mii de lire ca să o dezvolţi.
Iar tu îmi dai în schimb dreptul de ipotecă asupra fermei
Mahobho’s Kloof şi asupra proprietăţii Lion Kop, după
împrumutul Companiei Natal.
Sean acceptă. O săptămână mai târziu, Ronnie Pye îl
vizită pe Jackson în Pietermaritzburg. După o discuţie
introductivă, Ronnie întrebă:
- Eşti mulţumit de împrumuturile pe care i le-ai
făcut lui Courtney?
- Garanţia este bună, spuse Jackson ezitând, dar
se pare că a cam luat-o razna.
-S-ar putea să fiu dispus să le preiau eu, sugeră
Ronnie delicat, iar Jackson îşi frecă gânditor nasul,
pentru a-şi masca uşurarea.
Sean îşi aruncă fericit întreaga armată de zuluşi
asupra terenurilor virgine de la Mahobho’s Kloof. Urmări
plin de încântare cum rândurile lungi de bărbaţi negri
transpiraţi săpau cântând pământul bogat şi roşu şi
plantau răsadurile mici şi fragile.
In ultima vreme, Dirk devenise tovarăşul permanent
al lui Sean. Prezenţa lui la şcoală devenise tot mai rară.
Convins deja că Dirk nu va deveni niciodată un
intelectual, Sean trecea cu vederea problemele gastrice
care îl împiedicau pe Dirk să plece la şcoală dimineaţa,
dar care dispăreau

386

in mod miraculos câteva minute mai târziu, şi îi dădea


voie să îl urmeze pe plantaţii. Dirk imita întocmai
atitudinea, ţinuta în şa şi mersul lui Sean. Asculta cu
atenţie cuvintele acestuia şi le repeta mai târziu, cu tot
cu înjurături. După-amiaza târziu mergeau la vânătoare
de prepeliţe, de fazani şi de cocoşi de munte pe pantele
povârnişului. Duminica, atunci când Sean mergea la
vecini pentru o vânătoare de antilope sau un joc de
poker, sau doar ca să bea un coniac şi să stea de vorbă,
îl lua pe Dirk cu el.
în ciuda protestelor lui Sean, Ada se întoarse în
căsuţa ei pe Protea Street împreună cu fetele ei, lăsând
în urmă casa de la Lion Kop ca o uriaşă carapace
părăsită. Sean şi Dirk foloseau doar trei dintre cele
cincisprezece camere şi chiar şi acelea erau mobilate
sumar. Nu aveau covoare pe podea şi nici tablouri pe
pereţi. Doar câteva scaune de piele, paturi cu rame de
fier, mese simple şi unul sau două dulapuri. Cărţile şi
undiţele erau îngrămădite în câteva colţuri; în rastelul
de lângă şemineu se aflau două puşti de vânătoare şi o
carabină. Podeaua de lemn galben era plină de praf
adunat sub scaune şi sub paturi, de pete negre de
mizerie făcute de căţeii de vânătoare; iar în camera lui
Dirk, pe care Sean nu o vizita niciodată, era un talmeş-
balmeş de şosete şi cămăşi murdare, cărţi şi caiete de
şcoală şi trofee de vânătoare.
Pe Sean nu-1 interesa deloc casa. Era locul unde
mânca şi dormea, avea un acoperiş care să îl apere de
ploaie, un şemineu care îi ţină de cald şi o lampă la
lumina căreia putea să îşi satisfacă noul apetit pentru
lectură. Cu ochelarii cumpăraţi de la un vânzător
ambulant pe nas, Sean îşi petrecea serile adâncit în cărţi
de politică şi călătorie, economie şi topografie,
matematică şi medicină, în timp ce Dirk stătea de partea
cealaltă a şemineului şi îl privea lacom, pretinzând că îşi
face temele. Câteodată Sean era atât de absorbit de
corespondenţa sa încât uita de prezenţa lui Dirk, iar
acesta stătea cu el până după miezul nopţii.

387

Acum Sean făcea schimb de scrisori atât cu Jannie


Niemand, cât şi cu Jan Paulus Leroux. Cei doi formaseră
o echipă politică în Transvaal şi îl presau deja pe Sean să
organizeze şi să conducă în Natal echivalentul partidului
lor sud-african. Sean se eschivă. „încă nu, poate mai
târziu“, le spuse.
O dată pe lună primea o scrisoare lungă de la John
Acheson şi îi trimitea şi el una la fel de lungă. Acheson
se întorsese în Anglia şi fusese întâmpinat cu
recunoştinţă de întreaga ţară. Devenise lordul
Caisterbrook şi ocupa un loc în Camera Lorzilor, de unde
îl ţinea la curent pe Sean despre starea de spirit a
populaţiei şi despre problemele statului.
Uneori, mai des decât ar fi trebuit, Sean se gândea la
Ruth. Şi atunci devenea furios şi trist, şi disperat de
singur. Singurătatea se aduna încet, picătură cu
picătură, înlăuntrul lui până când ajungea să nu mai
poată dormi, şi atunci îi făcea o vizită de seară unei
prietene văduve care locuia singură într-una dintre
căsuţele de lângă noua cale ferată.
Cu toate acestea, se considera un om fericit, până în
acea zi de la începutul lui septembrie 1903, când primi o
invitaţie gravată, pe care scria simplu:
Domnişoara Storm Friedman are plăcerea de a-1
invita pe colonelul Sean Courtney, O.S.D., M.C.D., la
petrecerea de sărbătorire a împlinirii vârstei de trei ani.
Data de 26 septembrie, ora 16.00.
Vă rugăm, confirmaţi.
Reşedinţa Golds, Chase Valley,
Pietermaritzburg
In colţul din dreapta jos apărea o amprentă micuţă de
mărimea unei monede de trei penny.

62

Pe data de 24, Sean luă trenul spre Pietermaritzburg.


Dirk se întoarse de la gară împreună cu Ada şi îşi ocupă
vechea cameră din casa de pe Protea Street.
In seara aceea Mary rămase trează în patul ei şi îl
ascultă cum plânge după tatăl său. Nu îi despărţea decât
o bucată subţire de lemn. Căsuţa Adei nu fusese
proiectată să servească şi ca atelier, şi să ofere şi cazare
angajatelor ei. Dar ea rezolvase problema închizând
veranda mare din spate şi împărţind-o în cămăruţe
suficient de mari cât să cuprindă un pat, un dulap şi un
lavoar. Una dintre acestea era a lui Mary, iar Dirk se afla
în cea alăturată.
îl ascultă plângând timp de o oră, rugându-se încet ca
el să obosească şi să adoarmă. De două ori crezuse că,
în sfârşit, adormise, dar după câteva minute suspinele
înnăbu-şite de lacrimi reîncepură. Şi fiecare dintre ele i
se înfigea ca un junghi în inimă, făcând-o să zacă rigidă
şi cu pumnii încleştaţi până la limita durerii.
Dirk devenise centrul existenţei ei. Era singura rază
de lumină în singurătatea ei. îl iubea cu un devotament
obsesiv pentru că era atât de frumos, atât de tânăr şi de
curat, şi de sincer. îi iubea netezimea pielii şi mătasea
elastică a

389

părului. Chipul ei nu mai conta atunci când se uita la


Dirk. Faţa ei distrusă de cicatrici nu mai conta.
Lunile pe care le petrecuse despărţită de el fuseseră o
perioadă de agonie şi de singurătate neagră. Dar se
întorsese şi avea din nou nevoie de alinarea ei. Se dădu
jos din pat şi rămase în picioare, încordată de atâta
dragoste, întreaga ei atitudine demonstrând
compasiune. Lumina lunii, care se infiltra în cameră prin
fereastra acoperită de o plasă împotriva ţânţarilor, o
trată cu tot atâta compasiune, îi estompă cicatricele care
îi înăspreau trăsăturile şi le arătă aşa cum ar fi putut să
fie. Sub cămaşa de noapte subţire se contura suplu, dar
cu sânii plini, trupul ei de douăzeci de ani, care-şi
păstrase frumuseţea spre deosebire de chipul mutilat.
Un trup tânăr, un trup moale scăldat în lumina albă a
lunii asemenea unui înger.
Dirk mai suspină o dată, iar ea se duse la el.
- Dirk, şopti ea îngenunchind lângă pat. Dirk, te rog
nu plânge, te rog, dragul meu.
Dirk răbufni zgomotos şi se rostogoli departe de ea,
acoperindu-şi faţa cu braţele.
- Şşt, dragule! Acum e bine, zise ea şi începu să îi
mângâie părul.
Atingerea ei stârni o nouă explozie de durere, o
durere lichidă şi înecăcioasă care bolborosea şi vibra în
întuneric.
-O, Dirk, te rog...
Şi se sui în patul lui. Acolo unde stătuse el,
aştemuturile erau calde şi umede. Ea îl apucă, îi strânse
trupul fierbinte la pieptul ei şi începu să-l legene.
în cele din urmă, fu copleşită de propria singurătate.
Şoaptele îi deveniră mai răguşite. îl îmbrăţişă - cu nevoia
ei crescândă depăşind-o pe a lui.
Dirk mai suspină o dată şi apoi se opri. Ea îi simţi
spatele şi fesele tari şi rotunde, lipite de abdomenul ei,
relaxân-du-se. Trăgându-1 şi mai aproape de ea, îşi
plimbă degetele în jos pe obrazul lui, pentru a-i mângâia
gâtul.

390

Dirk se întoarse spre ea, răsucindu-i-se în braţe. Ea îi


simţi pieptul ridicându-se şi coborând în ritmul
respiraţiei, iar vocea îi era înăbuşită de supărare.
- Nu mă iubeşte. A plecat şi m-a lăsat aici.
- Eu te iubesc, Dirk, şopti ea. Te iubesc... toţi te
iubim, dragule, spuse şi îi sărută ochii, şi obrajii, şi gura.
Lacrimile lui erau fierbinţi şi sărate.
Dirk suspină din nou şi îşi aşeză capul pe pieptul ei.
Ea îi simţi pieptul dându-se în carnea moale şi îi apucă
apoi ceafa cu mâinile şi îl trase mai aproape.
-Dirkie...
Şi vocea i se uscă de căldura stranie şi necunoscută
care începuse să ardă înlăuntrul ei.
De dimineaţă Dirk se trezi încet, dar cu un sentiment
de mirare. Rămase întins o vreme pentru a se gândi, fără
a-şi da seama de la început de unde îi venea senzaţia
aceea de bine care pusese stăpânire pe el.
Apoi o auzi pe Mary mişcându-se dincolo de peretele
de lemn al cămăruţei ei. Gâlgâitul şi clipocitul apei
turnate din cană în chiuvetă, foşnetul hainelor. în cele
din urmă, sunetul uşii ei deschizându-se şi închizându-se
încet, şi paşii ei îndreptându-se spre bucătărie.
îşi reaminti evenimentele din seara precedentă, în
cel mai mic detaliu. Fără a fi pe deplin înţelese, ele
ameninţau să întunece orice alt gând din mintea sa.
Trase cearşaful deoparte, se ridică în coate, îşi ridică
uşor cămaşa de noapte şi îşi contemplă corpul de parcă
nu îl mai văzuse niciodată până atunci.
Auzi paşi apropiindu-se. Se acoperi repede, trase
cearşaful la loc şi se prefăcu că doarme.
Mary intră fără a face nici un zgomot şi aşeză o
ceaşcă de cafea, cu un biscuit pe farfurie, pe noptieră.
Dirk deschise ochii şi se uită la ea.
- Te-ai trezit, zise ea.
-Da.

391

-Dirk... începu ea şi apoi roşi. Aceasta îi păta şi mai tare


pielea ciupită a obrajilor. Vocea îi deveni o şoaptă
scârţâită, trădând ruşinea pe care o simţea: Nu trebuie
să spui nimănui niciodată. Trebuie să uiţi ce... ce s-a
întâmplat azi-noapte.
Dirk nu răspunse.
- Promite-mi, Dirkie. Te rog, promite-mi!
El dădu încet din cap. Neavând încredere să
vorbească, îşi dădu seama de înţelegerea puterii de
dominare pe care o avea asupra ei.
-A fost o greşeală, Dirkie. Un lucru groaznic. Nu
trebuie să ne mai gândim vreodată la asta, spuse ea şi
se îndreptă către uşă.
-Mary.
Ea se opri fără a se întoarce, cu întregul corp în
echilibru ca o pasăre pe punctul de a-şi lua zborul.
-Da.
- N-am să spun la nimeni... dacă vii şi diseară.
- Nu, şuieră ea cu violenţă.
- Atunci am să-i spun bunicii.
- Nu. O, Dirkie, tu n-ai face asta.
Acum era lângă pat, îngenunchind, întinzându-se
după mâna lui.
- Nu trebuie. Nu trebuie. Mi-ai promis.
- O să vii? întrebă el încet.
Ea se uită la faţa lui, la perfecţiunea senină a pielii
lui
brune şi a ochilor verzi, la mătasea neagră a părului lui
încreţindu-i-se pe frunte.
- Nu pot, ce am făcut e un lucru groaznic. Groaznic.
- Atunci, o să-i spun bunicii.
Ea se ridică şi ieşi încet din cămăruţă, cu umerii
căzuţi
în semn de capitulare. Dirk ştia că va veni.

63

Sean închirie o trăsură şi sosi la reşedinţa Goldberg la


timp. Sosi asemenea unui grup de magi. Pe locurile
trăsurii erau stivuite pachete frumos ambalate. Cu toate
acestea, cunoştinţele lui Sean în legătură cu gusturile
unei fetiţe de trei ani se reflectau în cadourile pe care le
alesese. Absolut toate pachetele conţineau câte o
păpuşă. Erau păpuşi mari de porţelan care închideau
ochii când le aplecai, păpuşi mici de pânză cu codiţe
blonde, o păpuşă care scuipa apă, una care gângurea
când îi apăsai pe burtă, zeci de păpuşi în costume
naţionale şi păpuşi în scutece.
Mbejane venea în urma trăsurii, trăgând după el
cadoul pe care Sean îl considera ca fiind o alegere plină
de geniu şi de originalitate. Era un ponei bălţat de
Shetland, completat cu o şa englezească făcută de mână
şi un căpăstru şi hăţuri minuscule.
Aleea acoperită cu pietriş era plină de trăsuri. Sean
se văzu obligat să meargă ultimele sute de metri pe jos,
cu braţele pline de cadouri. înaintarea era puţin cam
dificilă, având în vedere circumstanţele. îşi luă ca reper
acoperişul hidos ornamentat al casei, pe care abia îl
vedea pe deasupra pachetelor, şi pomi orbeşte de-a
lungul peluzelor. îşi dădu seama de ţipetele ascuţite şi
neîntrerupte care creşteau în

393

intensitate pe măsură ce înainta şi în cele din urmă se


simţi tras cu insistenţă de cracul drept al pantalonilor.
Se opri.
- Alea sunt cadourile mele? îl întrebă o voce de
undeva de deasupra genunchiului lui.
îşi înclină capul într-o parte şi privi în jos la chipul
ridicat spre el al unei madone în miniatură. Ochi mari şi
strălucitori pe un oval de puritate şi inocenţă, încadrat
de bucle negre lucioase. Lui Sean îi tresăltă inima în
piept.
- Depinde care este numele tău, se eschivă el.
- Numele meu este domnişoara Storm Friedman, de
Ia domeniul Golds, Chase Valley, Pietermaritzburg.
Acum, alea sunt cadourile mele?
Sean îşi îndoi genunchii până când ajunse cu faţa
aproape la acelaşi nivel cu cea a madonei.
- La mulţi ani, domnişoară Friedman! spuse el.
- O, ce bine! exclamă ea şi se aruncă asupra
pachetelor tremurând de încântare, în timp ce ţipetele
celor cincizeci de copii care veniseră la petrecere
continuară neobosite.
Storm scăpă foarte repede de ambalaje, folosindu-şi
dinţii acolo unde nu îşi putea folosi degetele. Unul dintre
micuţii ei oaspeţi încercă să o ajute, dar ea se aruncă
asupra lui ca un pui de panteră, strigând:
- Sunt cadourile mele! iar el se retrase în grabă.
într-un final, se aşeză în grămada de păpuşi şi resturi
de hârtii şi arătă cu degetul spre singurul pachet care
mai rămăsese şi pc care îl ţinea Sean în braţe.
- Şi ăla? întrebă ea.
Sean scutură din cap.
- Nu, acela este pentru mama ta. Dar, dacă te uiţi
în spatele tău, s-ar putea să mai găseşti ceva.
Mbejane ţinea poneiul, zâmbind larg. Timp de câteva
clipe, Storm fu prea copleşită ca să mai spună ceva, dar
apoi sări în picioare scoţând un sunet ca un fluierat de
locomotivă. îşi părăsi noii copii adoptivi şi alergă spre
ponei.

394

în urma ei, un stol de fetiţe se aruncară asupra


păpuşilor ca vulturii după un leu care îşi părăseşte
prada.
- Ridică-mă! ţipă Storm, ţopăind nerăbdătoare.
Sean o ridică şi senzaţia trupului ei mic şi cald, agitân-
du-se în mâinile lui, îl emoţiona din nou. O aşeză cu
grijă în şa, îi dădu să ţină hăţurile şi conduse poneiul
către casă.
Ca o regină întorcându-se la palat călare, urmată de o
armată de supuşi, Storm ajunse pe terasa de sus.
Ruth stătea în picioare lângă masa încărcată de
bunătăţi, discutând cu părinţii oaspeţilor lui Storm. Sean
îi dădu hăţurile lui Mbejane.
-Ai grijă de ea, zise şi traversă terasa, conştient de
privirile tuturor adulţilor aţintite asupra lui şi
recunoscător pentru ora pe care o petrecuse în frizerie
de dimineaţă şi pentru grija pe care o dovedise în
alegerea hainelor - un costum nou-nouţ de postav negru
englezesc de cea mai bună calitate, cizme lustruite, lanţ
de aur masiv pentru ceasul de buzunar şi o garoafa albă
la butonieră.
Se opri în faţa lui Ruth şi îşi scoase pălăria. Ea îi
întinse mâna, cu palma în jos. Sean ştia că nu trebuia să
îi strângă mâna.
- Sean, ce drăguţ din partea ta că ai venit.
El îi luă mâna. Faptul că se aplecă să o atingă cu
buzele era rezultatul sentimentelor sale, pentru că, în
mod normal, gestul acesta i se părea prea franţuzesc,
pretenţios şi ruşinos.
-Mulţumesc pentru invitaţie, Ruth.
Sean scoase cutia de sub braţ şi i-o întinse. Ea o
deschise iară a scoate vreo vorbă şi obrajii i se înroşiră
de plăcere când văzu trandafirii cu tulpini lungi
dinăuntru.
O, ce drăguţ din partea ta! exclamă ea şi îi zâmbi
privindu-1 drept în ochi, apucându-1 de braţ, iar lui Sean
îi tresăltă inima de bucurie.
- Aş vrea să ţi-i prezint pe câţiva dintre prietenii mei.

395

în seara aceea, după ce toţi ceilalţi oaspeţi plecară şi


Storm, epuizată de toate emoţiile trăite, fusese dusă la
culcare, Sean rămase să ia cina cu familia Goldberg. Atât
mama, cât şi tata Goldberg îşi dăduseră deja seama că
interesul lui Sean faţă de Ruth nu era consecinţa
prieteniei dintre el şi Saul. Sean o urmase pe Ruth toată
după-amiaza, ca un Saint Bernard uriaş urmărind un
pudel.
în timpul cinei, Sean, care era foarte mulţumit de sine,
de Ruth, de familia Goldberg şi de viaţă în general, avu
ocazia să spulbere impresia mamei Goldberg şi, în
special, suspiciunea lui Ben Goldberg că ar fi doar un
aventurier falit. La un pahar de coniac şi un trabuc, Sean
şi Ben discutară investiţiile riscante pe care le făcuse la
Lion Kop şi Mahobho’s Kloof. Sean fu sincer în legătură
cu riscul financiar care plutea în permanenţă deasupra
capului lui, iar Ben fu impresionat de cât de mult mizase
Sean şi de sângele lui rece în aprecierea şanselor. O
lovitură norocoasă similară îl adusese pe Ben Goldberg
la poziţia pe care o ocupa azi. Discuţia cu Sean îl făcu să
devină nostalgic şi cumva sentimental pentru zilele de
demult astfel încât, când merseră să li se alăture
doamnelor, îl bătu prieteneşte pe umăr şi i se adresă cu
„băiete“.
Când se afla deja pe treptele de la intrare, pregătindu-
se să plece, Sean o întrebă:
- Pot să te mai vizitez, Ruth? iar ea răspunse:
- Mi-ar face mare plăcere.
Sean începu astfel o formă de curtare a unei femei
nouă pentru el. Şi, spre surprinderea lui, descoperi că îi
făcea plăcere. In fiecare vineri seară se urca în trenul de
Pietermaritzburg şi se caza la hotelul White Horse.
Aceasta era baza de unde îşi desfăşura campania.
Mergeau la petreceri, fie la familia Goldberg, fie cu
prietenii lui Ruth, ori într-unul dintre hotelurile din
oraş,unde Sean făcea pe

396

gazda. Mergeau la baluri şi la dans, iar zilele şi le


petreceau la curse, la picnicuri şi călărind pe dealurile
din jur, cu Storm săltând în şa în urma lor, pe poneiul ei.
Cât timp Sean era plecat din Ladyburg, Dirk stătea în
căsuţa de pe Protea Street, iar Sean era bucuros şi
uşurat că părea să accepte situaţia ceva mai uşor.
Veni şi vremea când primele pâlcuri de salcâmi fură
gata de tăiat. Sean se hotărî să folosească acest prilej
pentru a o ademeni pe Ruth să meargă la Ladyburg.
Sugestia lui Sean fu primită cu răceală de cei doi
Goldberg, care se înduplecară numai când le arătă
invitaţia scrisă din partea Adei de a fi oaspetele ei pe tot
parcursul săptămânii. Sean le explică şi faptul că la
sfârşitul săptămânii va avea loc o sărbătoare cu ocazia
tăierii primilor salcâmi şi că după aceea nu va mai putea
pleca din Ladyburg timp de câteva luni.
Mama Goldberg, care în sinea ei era încântată de
perspectiva de a o avea pe Storm doar pentru ea timp de
o săptămână, îşi exercită influenţa asupra lui Ben, iar
acesta îşi dădu reticent încuviinţarea.
Sean decise că Ruth va fi tratată ca o regină - acesta
va fi momentul culminant al întregii sale campanii de
cucerire.

64

Datorită faptului că era unul dintre cei mai mari


proprietari de pământuri din district, precum şi datorită
distincţiilor obţinute în timpul războiului, Sean avea o
poziţie înaltă în structura socială complicată din
Ladyburg. De aceea, pregătirile pentru venirea lui Ruth
dădură naştere unei epidemii de agitaţie şi curiozitate
care cuprinse întregul district. Numărul uriaş al
invitaţiilor pe care le trimise le făcu pe toate femeile să
îşi reînnoiască garderobele, în timp ce fermierii care
locuiau mai departe îşi implorară rudele şi prietenii din
apropierea oraşului să îi primească la ei. Alţi membri de
vază ai comunităţii, geloşi pe statutul lor social, se
duseră la Lion Kop oferindu-se să le asigure distracţia pe
durata celor trei zile ale săptămânii pentru care Sean nu
planificase nimic. Sean încuviinţă cu reticenţă — avea
propriile planuri pentru acele trei zile.
Ada şi angajatele ei fură copleşite de comenzi pentru
haine noi, dar tot reuşiră să îşi ia o după-amiază liberă şi
să urce la Lion Kop înarmate cu mături, perii de praf şi
cutii de substanţe pentru lustruit. Sean şi Dirk fură
goniţi din casă şi îşi petrecură după-amiaza călărind pe
întreg domeniul, căutând locul cel mai potrivit pentru
vânătoarea de antilope care urma să fie punctul
culminant al săptămânii.

398

Mbejane, împreună cu o un grup de alţi zuluşi, curăţa


jungla de buruieni şi de bălării din jurul casei şi săpa
gropile pentru aprinderea grătarelor.
Membrii comitetului de conducere al satului se
întâlniră în secret şi, cuprinşi de frenezia generală şi
înarmaţi cu instrucţiuni precise din partea nevestelor,
votară în unanimitate ca lui Ruth Friedman să i se facă o
primire civică la gară şi una oficială la balul din seara
aceea. Dennis Petersen, care primise încuviinţarea lui
Sean să organizeze grătarul în aer liber din seara sosirii
lui Ruth, primi şi promisiunea că i se va permite să ţină
un scurt discurs de bun venit la gară.
Sean trecu pe la Ronny Pye şi fu din nou surprins de
uşurinţa şi veselia cu care acesta fu de acord să îi ofere
încă un împrumut de o mie de lire. Ronny semnă cecul
cu aerul satisfăcut al unui păianjen care îşi întinde
ultimul fir al plasei, iar Sean plecă de îndată la
Pietermaritzburg pentru a vizita un bijutier. Se întoarse
acasă mai sărac cu cinci sute de lire şi cu un pachet în
buzunarul de la piept care conţinea un diamant pătrat
montat în platină. Dirk îl aştepta la gara. Sean îi aruncă
o privire şi îi ordonă să treacă pe la frizer.
In noaptea dinaintea sosirii lui Ruth, Sean şi Mbejane
îl luară pe Dirk prin surprindere şi îl târâtă, împotriva
protestelor lui, la baie. Sean fu uluit de cantităţile uriaşe
de murdărie pe care i le scoase din urechi şi de cât de
repede se dizolvă bronzul lui Dirk după o singură
săpunire.
In dimineaţa următoare, în timp ce vagonul ei se opri
cu o ultimă smucitură în faţa gării, Ruth se uită pe geam
şl văzu o mare de persoane necunoscute înconjurând
întregul peron izolat cu sfoară din faţa ei. O singură
familie nu avea reprezentanţi în mulţimea aceea care îi
includea până şi pe domnişoarele şi pe tinerii domni care
învăţau la liceul din Ladyburg, îmbrăcaţi în hainele lor de
sărbătoare.

399

Ieşi nesigură pe platforma vagonului şi auzi murmurul


de comentarii apreciative şi speculaţii. Ruth îndulcise
negrul doliului cu o fundă mare roz la pălărie, mănuşi
roz şi un voal roz transparent care îi învăluia chipul într-
un fel misterios. întregul ansamblu era de efect.
Convinsă că era vorba de o neînţelegere, Ruth se
pregătea să se retragă în compartiment când observă o
delegaţie apropiindu-se de-a lungul culoarului de trecere
delimitat de sfori. Era condusă de Sean, iar ea recunoscu
încruntarea de pe faţa lui ca expresie a unei stânjeneli
acute. Ruth simţi că îi vine să izbucnească în râs, dar
reuşi să se controleze şi să afişeze doar un zâmbet. Sean
urcă pe platformă şi îi luă mâna.
- Ruth, îmi pare foarte rău. Nu am plănuit asta.
Lucrurile au cam scăpat de sub control, şopti el repede,
iar apoi i-1 prezentă mormăind pe Dennis Petersen, care
urcase greoi scările în urma lui.
Dennis se întoarse cu faţa spre mulţime şi îşi întinse
braţele în acelaşi gest pe care trebuie să-l fi făcut Moise
la întoarcerea de pe munte.
- Doamnelor şi domnilor, cetăţeni din Ladyburg,
prieteni... începu el, iar Sean îşi dădu seama că avea de
gând să vorbească pe puţin o jumătate de oră.
Se uită pe furiş la Ruth şi văzu că zâmbea. Sean fu
surprins să vadă că se distra şi se mai relaxă puţin.
-Am deosebita plăcere să îi urez bun venit în frumosul
nostm oraş acestei doamne minunate, prietena unuia
dintre membri cei mai de seamă... Degetele lui Ruth îşi
făcură încet loc în mâna lui Sean, iar el se relaxă şi mai
mult. Văzu borul lat al pălăriei Adei ieşind în relief în
mulţime şi zâmbi la ea. Ea îi răspunse cu o înclinare
apreciativă din cap înspre Ruth.

400

Printr-o turnură oratorică ciudată, Dennis vorbea acum


despre noua centrală de filtrare a apei şi despre
beneficiile
acesteia pentru comunitate.
- Dar, prieteni, acesta este numai primul dintr-o
serie de proiecte planificate de comitetul
dumneavoastră..
făcu o pauză intenţionată.
- Bravo, bravo, strigă Sean tare şi bătu din palme.
Aplauzele fură preluate de mulţime, iar Sean trecu pe
lângă Dennis şi se lipi de balustradă.
- în numele doamnei Friedman şi al meu, vă
mulţumim pentru prietenia şi ospitalitatea arătate. Apoi,
lăsându-1 pe Dennis pe platformă, făcând gesturi
disperate cu mâinile şi deschizând şi închizând gura fără
a scoate un sunet, Sean o îndemnă pe Ruth să plece, o
conduse repede printr-o serie de prezentări şi strângeri
de mână, îi adună pe Ada şi pe Dirk, şi îi sui pe toţi în
trăsură.
In timp ce Sean şi Mbejane se ocupau de bagaje,
Ruth şi Ada îşi aranjară fustele şi îşi ajustară pălăriile
înainte de a se uita din nou una la cealaltă.
- Deşi Sean m-a avertizat, nu mă aşteptam să fii
chiar atât de frumoasă, spuse Ada.
Ruth roşi de plăcere şi de uşurare, şi se aplecă înainte
pentru a îi atinge braţul.
-Abia aşteptam să vă cunosc, doamnă Courtney.
-Dacă îmi promiţi să îmi spui Ada, atunci am să-ti
spun şi eu Ruth.
Nervos şi transpirat, Sean urcă în trăsură şi zise:
- Hai să plecăm naibii odată de aici.
Săptămâna aceea a rămas în amintirea oamenilor
timp
de mulţi ani. Chiar şi festivităţile de Crăciun au palit in
comparaţie cu ea.
Matroanele se înscriseră într-o competiţie acerbă in a
aduce munţi de mâncare pregătită după cărţile lor
secrete păzite cu sfinţenie. între reprizele de pregătit
bucate.

401

redeschiseră dispute vechi, începură unele noi şi îşi facl


griji pentru fiicele lor. Flăcăii se
întrecură pe terenul de polo şi de gymkhana
si pe rigul de dans. Dirk Courtney câştigă concursul de
ridicare a cortului pentru juniori. Apoi conduse echipa de
nmby spre o înfrângere ruşinoasă cu 30-0 suferită în
faţa unei echipe de la colegiul din Pietermaritzburg.
Sub masca chicotelilor şi a îmbujorării, tinerele
domnişoare se întrecură cu tot atâta ferocitate. Succesul
eforturilor lor se măsură în numărul de propuneri de
logodnă şi de scandaluri la care dăduseră naştere în
timpul săptămânii.
Bărbaţii mai în vârstă păstrară distanţa zâmbind
îngăduitori, până când, încurajaţi de băutură, renunţară
la demnitatea lor şi începură să ţopăie şi să gâfaie pe
ringul de dans. Avură loc şi trei bătăi cu pumnii dar
acestea se petrecură între duşmani vechi şi nici una
dintre ele nu merită prea mare atenţie.
O singură familie nu participă la festivităţi şi multe
tinere îi simţiră lipsa lui Michael Courtney.
Intr-unul dintre puţinele momente de linişte din
cursul săptămânii, Sean reuşi să o despartă pe Ruth de
Ada şi
o duse la casa de pe domeniul Lion Kop. Ea se plimbă
tăcută prin camerele goale, cântărindu-le pe fiecare în
parte, gânditoare, iar Sean o urma şovăind, fiind sigur că
tăcerea ei era un semn de dezaprobare. în realitate,
Ruth era în culmea fericirii; o carapace, o carapace
minunată de casa fara urma altei femei în ea,
aşteptând-o pe ea să o readucă la viaţă. îşi putea
imagina exact ce perdele voia cat de minunat vor arăta
covoarele ei persane trimise de unchiul Isaac din
Pretoria, care erau acum strânse, când
le va intinde după ce va lustrui bine podelele
galbene de
(cursa călare eu obstacole, cronometrată (n.tr.)

402

lemn. Bucătăria va trebui, desigur, reconstruită complet


cu o plită Agar dublă. Dormitorul...
Fără a se mai putea stăpâni, Sean izbucni:
- Ei, îţi place?
Ea se întoarse încet spre el, cu ochii limpezindu-se de
ceaţa gândurilor.
- O, Sean! E cea mai frumoasă casă din lume.
Sean de folosi de moment şi îi tăcu propunerea pe
care o plănuise pentru acea seară.
- Ruth, vrei să fii soţia mea?
Iar Ruth, care plănuise să ezite şi să-i ceară timp de
gândire, răspunse imediat:
- O, da, te rog!
Şi fu cu adevărat impresionată de inel.

65

Vânătoarea de antilope a lui Sean Courtney reprezentă


marele final al săptămânii.
Sean şi Dirk sosiră la casa de pe Protea Street când se
crăpa de ziuă. Purtau haine aspre de vânătoare, iar
cutiile de piele în care îşi ţineau armele se aflau la
picioarele lui Sean, pe podeaua căruţei trase de catâri. îi
luară cincisprezece minute lui Sean să le mute pe Ruth,
pe Ada şi pe angajatele ei din casă în căruţă. Fu ca şi
cum ar fi încercat să uşuiască un grup de găini spre uşa
coteţului. Pentru o clipă le avea pe toate în faţa lui,
avansând încet pe cărare spre căruţă, cloncănind şi
făcând nazuri. Şi, când erau aproape sa ajungă, una
dintre ele ţipa uşor şi făcea stânga-împrejur
spre casă pentru a lua vreun parasolar uitat sau vreun
coş.
Şi totul se ducea de râpă din nou.
A treia oară când se întâmplă asta Sean simţi că o ia
razna, nu se mai putu controla şi urlă. O linişte
apăsătoare sc lăsă brusc peste doamne, iar vreo două
dintre ele părură ca sunt gata să izbucnească în plâns.
~ Hai, nu te enerva, dragule, încercă Ada să îl
liniştească.
~ Nu mă enervez, zise Sean şi vocea îi tremura din
Cauza efortului pe care îl făcea de a se abţine. Dar dacă
nu
404

sunteţi toate în căruţă până număr la zece, atunci chiar


s-ar putea să mă supăr.
Când ajunse la cinci erau cu toate deja aşezate, iar el
pomi spre grajdurile de vite ca un cocoş înloiat.
Pe câmpul de lângă grajduri aşteptau, într-o
învălmăşeală iară pereche, trăsuri şi căruţe pline cu
întreaga populaţie a districtului Ladyburg. Sean trecu
repede printre ele, într-un vacarm de saluturi şi
comentarii. Una câte una, toate celelalte trăsuri porniră
aliniate în spatele lui, şi întreg convoiul se îndreptă spre
ferma Mahobho’s Kloof. Marea vânătoare începuse.
Cineva din mijlocul convoiului interpreta ceva
la muzicuţă şi începură să cânte. Cântecul se răspândi
din om în
om şi se amestecă astfel cu sunetul roţilor, al copitelor
şi al râsetelor.
Enervarea lui Sean se domoli treptat. Pc
bancheta din
spate, fetele din atelierul Adei cântau
Bolandse Nooinentje.
Dirk sărise din căruţă şi alerga în faţa cailor,
împreună cu
alţi câţiva tineri. Ruth îi atinse ezitant piciorul
cu mâna, iar
când se întoarse zâmbind spre ea Sean citi uşurare în
zâmbetul cu care îi răspunse.
- Ce zi frumoasă, Sean!
- îmi pare rău că aproape am stricat-o...
răspunse el.
Ei, fii serios! zise ea şi se trase mai aproape de el,
iar
el se simţi deodată nespus de fericit.
Toate pregătirile se dovediseră de folos. Ruth râse
uşor. Sean se întinse şi o luă de mână.
-Care-i gluma?
- nici o glumă. Pur şi simplu mi-a venit să râd,
răspunse Ruth. Priveşte cât de verde este totul, spuse ca
să ii
distragă atenţia şi a-1 face să se uite în altă parte,
pentru ca ea să îi poată studia chipul.
Iat subterfugiul ei funcţionă.

405

- întreg ţinutul pare atât de tânăr acum, spuse Sean


şi ochii lui, plimbându-se deasupra peisajului din faţa sa,
se umplură de acea blândeţe pe care ea o cunoştea atât
de bine.
Ruth cunoştea deja multe dintre toanele şi stările lui
şi învăţa cum să le provoace sau să le redirecţioneze pe
fiecare dintre ele. Era un bărbat atât de simplu, şi chiar
în această simplitate stătea forţa lui. „Este ca un munte,
se gândi ea. Ştii cum va arăta când soarele de dimineaţă
va străluci deasupra lui. Ştii că atunci când vântul bate
dinspre sud creasta va fi acoperită de ceaţă, iar seara va
arunca anumite umbre pe pante şi strâmtorile vor fi de
un albastru-în-tunecat. Dar, în final, ştii că forma
muntelui rămâne mereu neschimbată.“
-Te iubesc, muntele meu, şopti ea şi îi anticipă
tresărirea şi expresia înainte de a-i apărea pe chip.
-Ce?
-Te iubesc, bărbatul meu, se corectă ea.
- O! Şi eu te iubesc.
„Şi acum se simte puţin stânjenit. O, Doamne, l-aş
putea mânca! Iar dacă m-aş întinde spre el şi l-
aş săruta chiar acum, în faţa tuturor...!“ Şi savura ideea
în sinea sa.
- Ce năstruşnicie pui la cale? întrebă el aspru.
N-ar fi trebuii să o citească atât de bine. Ruth se holbă
la el, luată prin surprindere. Muntele demonstrase dintr-
odată că înţelegea exact ce simţea ea când se uita la el.
- Nimic, negă ea confuză. Nu eram...
înainte de a-şi da bine seama ce se întâmplă, el se
întorsese deja pe jumătate către ea şi o ridică şi şi-o
aşeză în poală.
- Sean, nu! ţipă ea şi apoi protestele îi fură înnăbuşite.
Auzi râsetele fetelor Adei, strigătele de încurajare
aplauzele venite dinspre celelalte căruţe şi lovi,
şi sbatu, împingându-i o mână în piept şi ţinându-şi
pălăria
cu cealaltă.

406

Când o depuse la loc pe locul de lângă el, părul i se


desfăcuse la spate, pălăria îi căzuse, iar obrajii şi
urechile îi ardeau. Fusese sărutată ca la carte.
- Bine lucrat, Sean!
- încă o dată!
- Arestaţi-1 pe omul ăsta!
Strigătele şi râsetele îi sporiră starea de confuzie.
- Eşti îngrozitor! murmură Ruth ascunzându-se în
spatele pălăriei pentru a-şi controla roşeaţa. Şi în faţa
tuturor oamenilor ălora!
-Asta cred că o să te înveţe minte pentru o vreme,
fata mea!
Deodată nu mai era atât de sigură de forma muntelui
ei.
Cavalcada ieşi de pe drumul principal şi intră pe o
potecă denivelată, traversă apa împroşcând stropi în
toate părţile, urcă malul opus şi se împrăştie printre
copaci. Apoi opriră, iar servitorii, care aşteptaseră toată
noaptea, alergară la caii stăpânilor lor. Din fiecare
echipaj descinse câte un grup zgomotos de copii şi de
câini, urmat de adulţi afişam! o atitudine mai demnă şi
mai reţinută. Femeile se îndrep-tară fără ezitare spre
cele două corturi uriaşe care luscseta ridicate între
copaci, în timp cc bărbaţii descărcară armele şi începură
să le asambleze.
Allându-se încă pc locul din faţă al căruţei, Sean
deschise cutia de piele de la picioarele lui şi începu să-şi
asam- bleze arma cu mişcări automate, trecând în
acelaşi timp in revistă, cu un anume grad de satisfacţie,
pregătirile pe care le făcuse.
Alesese locul acesta nu numai pentru crângul racoros
de sirinderică oferind şi umbră deasupra, şi un covor mic
de frunze căzute dedesubt, şi nici pentru apropierea fata
de
pârâul în care se puteau adăpa uşor animalele, ci si
pentru

407

că se afla la doar cincisprezece minute de mers de


primul loc în care aveau să înceapă hăituiala.
Cu câteva zile înainte, un grup de zuluşi condus de
Mbejane curăţase toate buruienile de sub copaci,
ridicase corturile şi aşezase mesele, săpase gropile
pentru fript carnea şi construiseră până şi două toalete
cu pereţi din iarbă, într-o zonă mai retrasă şi mai ferită
de privirile
celor din tabără.
In locurile pentru gătit ardeau acum focuri uriaşe
de buşteni care până la amiază vor fi ars de tot şi se vor
fi transformat într-un strat de cărbuni încinşi şi
strălucitori. Mesele în jurul cărora femeile începuseră
deja să se agite, erau încărcate cu mâncare. In această
privinţă avea loc o activitate intensă - constând mai ales
din pălăvrăgeală.
Bărbaţii din celelalte căruţe începură să se adune în
jurul lui Sean, prinzându-şi cartuşierele în jurul taliei,
cân-tărindu-şi puştile şi discutând cu nonşalanţă,
încercând să-şi ascundă agitaţia. Urmând instrucţiunile
lui Sean, Dirk încropi o ceată de tineri prea mici să
mânuiască o armă şi prea mari ca să rămână cu femeile.
Aceştia nu încercau in nici un fel să îşi ascundă agitaţia.
înarmaţi cu sikela (beţe de luptă zuluse), promiteau să
scape de sub control. Un băiat începuse deja să plângă şi
să îşi maseze urma lăsată de un sikela prea jucăuş.
- Bine. Tăceţi cu toţii! strigă Sean. Dirk vă va duce la
locurile de bătaie. Dar, ţineţi minte! Odată ce începe
vânătoarea, rămâneţi în grup şi ascultaţi ce vi se spune.
Dacă prind pe vreunul umblând razna sau pornind
înaintea grupului, eu personal îl bat de îl usuc. Aţi
înţeles?
Fu un discurs prea lung pentru a fi strigat în gura
maie, aşa că Sean îl încheie cu laţa înfricoşătoare şi
roşie de efort. Acest lucru dădu şi mai multă greutate
vorbelor sale şi duse la un răspuns unanim, ca un cor:

408

- Da, domnule Courtney.


-Atunci, plecaţi!
Se scurseră printre copaci, chiuind de bucurie şi
întrecân-du-se în alergare, imprimând un ritm
asemănător şi taberei.
-Pentru Dumnezeu, nici nu mai vorbesc de antilope,
gaşca asta ar speria de moarte şi un elefant, un bivol, un
leu sau orice altceva în calea ei, rosti pe un ton sec
Dennis Petersen. Apoi se întoarse spre Sean: Care sunt
poziţiile noastre, Sean?
Conştient că toţi îl ascultau cu atenţie, Sean aşteptă
un moment înainte să vorbească.
-Mai întâi o să străbatem Elands’ Kloof, anunţă el.
Mbejane şi alţi două sute de zuluşi aşteaptă semnalul
nostru în capătul râpei. Armele îşi vor ocupa poziţiile în
coada râpei, zise Sean şi făcu o pauză.
- Dar poziţiile noastre?
- Răbdare. Răbdare, îi mustră el. Ştiu că poate nu ar
trebui să repet regulile de siguranţă, dar... Şi începu de
îndată să facă exact acest lucru: Fără carabine - numai
puşti de vânătoare. Trageţi numai într-un arc de 45 de
grade, drept în faţa voastră - nu trageţi nici în dreapta,
nici în stânga. Mai ales dumneavoastră, părinte!
Domnul respectiv, care era cunoscut ca fiind
întotdeauna nerăbdător să tragă, păru suficient de
ruşinat de observaţia primită. Sean continuă:
-Când fluier înseamnă că hăitaşii sunt prea aproape.
Atunci ridicaţi imediat armele şi descărcaţi.
- Se face târziu, Sean.
- Hai să-i dăm drumul.
- Bine, încuviinţă Sean. Eu voi ocupa poziţia de
centru, spuse, şi afirmaţia sa fu urmată de un murmur
de aprobate. Era normal, nimeni nu putea să-i nege
acest drept celui care
organizase vânătoarea.

409

- în stânga mea vor fi, în această ordine, părintele


Smiley. Având în vedere că Atotputernicul va trimite
majoritatea vânatului spre el, măcar să profit.
Toţi izbucniră în râs, iar Smiley ezită între sentimentul
de oroare la auzul unei astfel de blasfemii şi încântarea
pricinuită de un asemenea noroc. Sean continuă:
- Apoi Ronny Pye, Dennis Petersen, Ian Vermaak,
Gerald şi Tony Erasmus (voi doi hotărâţi care ce poziţie
ocupaţi, ca fraţii), Nick... citi Sean lista pe care o avea în
mână.
Aceasta era ordinea strictă, în ordinea importanţei, în
registrul social din Ladyburg, o balanţă perfectă a averii
şi influenţei, a popularităţii şi vârstei. în afară de grija
avută de a se plasa pe sine însuşi în mijlocul listei, Sean
nu avusese prea mult de-a face cu întocmirea listei - Ada
nu avusese încredere, şi pe bună dreptate, în abilităţile
lui de percepţie socială.
- Şi cu asta am încheiat flancul stâng, spuse Sean şi
ridică privirea de pe listă.
Fusese atât de adâncit în lectură, încât nu simţise
aerul de tensiune şi de aşteptare care se lăsase peste
publicul lui. Un călăreţ singuratic traversase apa şi
intrase în tabără, călare pe superbul lui armăsar
pursânge. Descălecase în linişte şi servitorii îi luaseră
calul şi îl duseseră mai departe. Acum se îndrepta spre
căruţa lui Sean, ducând cu el o armă de vânătoare.
Sean ridică privirea şi îl văzu. Tresări surprins şi fu
cuprins treptat de o bucurie care i se revărsă într-un
zâmbet larg ce îi lumină întreaga faţă.
-Garry, mă bucur că ai putut veni! strigă el dintr-un
imbold spontan, dar chipul lui Garry rămase în
continuare lipsit de expresie. îl salută scurt, cu o
mişcare a capului. Cel puţin a venit, se bucură Sean.
Acesta este primul pas. Acum depinde de mine.“

410

- Poţi să ocupi prima poziţie de la dreapta mea, Garry,


- Mulţumesc, zise Garry şi de data aceasta zâmbi, cu
o grimasă ciudat de rece, iar apoi se întoarse spre
bărbatul cel mai apropiat de el.
Mulţimea fu pătrunsă de un uşor fior de dezamăgire.
Toţi se aşteptaseră la ceva mai spectaculos. Ştiau
despre cearta dintre fraţii Courtney şi despre misterul
care o înconjura. Dar acum, cu aşteptările înşelate, îşi
îndreptară din nou atenţia către Sean şi lecturarea listei.
El termină de citit şi sări jos din căruţă, iar mulţimea se
îndepărtă imediat. Sean se uită după Garrick şi îl văzu
mult în faţă, aproape de fruntea şirului indian de oameni
care se întindea de-a lungul potecii ce ducea spre
Elands’ Kloot.
Şirul se mişca repede, pentru că vânătorii înaintau cu
paşi mari, nerăbdători. Sean îşi dădu seama că nu va
putea să îi depăşească pe cei din faţa sa şi să îl ajungă
pe Garry decât dacă alerga. „Am să aştept până începe
hăituirea, decise el. Doamne, ce final minunat pentru
această săptămână! O am pe Ruth şi acum măcar de-aş
reuşi să îmi recâştig fratele şi, odată cu el, pe Michael!“
Sean privi în jos de pe marginea strâmtorii înspre
Elands’ Kloof. O vale adâncă, lungă de trei kilometri şi cu
o lăţime de cinci sute de metri la capătul acesta, se
îngusta treptat pe măsură ce urca, contopindu-se în cele
din urmă cu ţinutul înalt. Pe întreaga lungime a văii se
înghesuiau arbuşti de culoare verde-închis, ca o masă
aparent impenetrabilă deasupra căreia se ridicau câţiva
copaci înalţi, într-o încercare disperată de a ajunge la
lumina soarelui. Planta agăţătoare şi cârcei de viţă-de-
vie sălbatică se ridicau din tufele întunecate ca
tentaculele unei sepii uriaşe, încercând să îi ia în
stăpânire şi să îi tragă înapoi. Sus, aerul era uscat şi
sănătos - jos, mirosea a pământ jilav şi a materie
vegetală intrată în putrefacţie.

411

Vânătorii se adunară pe margine, parcă reticenţi


dintr-odată la ideea dc a coborî în disconfortul umed al
râpei. Ferindu-şi ochii de strălucirea soarelui, priviră în
sus spre capătul strâmtorii, acolo unde gonacii se zăreau
ca o linie de stropi negri pe fundalul ierbii verzi şi
proaspete de primăvară.
- Uite-i pe puşti, arătă cineva.
Dirk îşi conducea trupa de-a lungul terenului înalt de
deasupra râpei.
Sean se apropie de fratele său.
- Ei, Garry, cum merge treaba la Theuniskraal?
- Destul de bine.
-Ţi-am citit cartea - cred că e excelentă. A meritat cu
prisosinţă primirea care i s-a făcut la Londra. Lordul
Caisterbrook mi-a scris şi mi-a spus că ultimul capitol a
oferit Cabinetului de Război multe teme de gândire.
Bravo, Garry!
- Mulţumesc, replică Garry, dar din răspunsul său
lipsea
orice urmă de căldură. In plus, nu făcu
nici o tentativă de a continua conversaţia.
- Michael nu a venit azi cu tine?
-Nu.
- De ce nu, Garry? întrebă Sean, iar Gairy zâmbi
pentru prima dată, cu un zâmbet rece şi dispreţuitor.
- Nu a vrut să vină.
- O!
Chipul lui Sean trădă pentru o clipă lovitura primită,
apoi acesta se întoarse spre bărbaţii din jurul lui.
Bine, domnilor, haideţi să coborâm.
Bărbaţii aşezaţi in linie işi ocupaseră poziţiile şi
stăteau tacuţi in întunecimea şi căldura stătută a văii.
Pentru fiecare dintre ei cel de alături nu era decât o
formă nedefinită printre frunze, cârcei de viţă-de-vie şi
copacii căzuţi
412

Câteva semne ale prezenţei umane iţindu-se ici şi colo


conturul unui bor de pălărie, licăritul unei raze de soare
rătăcite pe metalul unei arme, o mână ieşind dintre
frunzele de un verde-închis. Tăcerea la fel de apăsătoare
ca şi caldura întreruptă numai de foşnetul nervos al
unei crengi, o tuse înăbuşită în grabă, declicul
închizătorului unei puşti de vânătoare.
Sean trase cocoşul armei cu degetul mare, armând
complet, ridică ambele ţevi ale puştii spre acoperişul de
frunze de deasupra capului său şi trase, în succesiune
rapidă. Auzi răpăitul înfundat al armei lovindu-se şi
ricoşând din pereţii văii, şi resipindu-se în aer. Apoi se
lăsă din nou liniştea.
Stătea nemişcat, ascuţindu-şi auzul cât putea de
mult. dar tot ce reuşi să audă fu bâzâitul unei insecte şi
strigătul speriat şi aspru al unui turaco. Ridică din
umeri, o distanţă de trei kilometri şi vegetaţia
abundentă puteau acoperi complet strigătele gonacilor
şi zăngănitul beţelor lor scotocind fiecare tuia. Dar se
apropiau, era sigur de asta, trebuie să ii fi auzit
semnalul. Şi-i putea imagina coborând de-a lungul liniei
de ochire, două sute de bărbaţi negri amestecaţi din loc
în loc, cu băieţi albi, scandând întrebarea retorică la fel
de veche asemenea vânătorii înseşi: „E’yapi Repetată la
nesfârşit, ţipată, cu accentul pe prima jumătate a
cuvântului. „E’yapi?“ Unde mergeţi?“
Şi, în încrengătura aceea de arbuşti aflată între el si
gonaci, va avea loc prima mişcare. Trupuri elegante
stropite cugri, ridicându-se din ascunzişul secret al
stratului de frunze căzute. Copite ascuţite, adâncindu-se
teşite în mucegaiul moale de frunze, sub greutatea
muşchilor încordati, urechi ciulite în faţă, ochi ca satinul
negru şi umed. boturi lucioase şi umede tremurând şi
fornăind, coarne spiralate lăsate pe spate. Şi întregul
ansamblu aflat parcă pe punctul de a-şi lua zborul.
413

Sean trase, cu nările pline de mirosul prafului de puşca,


iar cartuşele goale săriră şuierând sprintene prin aer,
lăsând două găuri goale în închizător. Selectă două
cartuşe noi din centură, le îndesă în încărcător, închise
arma cu zgomot şi
trase cocoşul până la jumătate.
Acum ar trebui să se mişte. Mai întâi căprioarele,
roşcate şi pătate, alunecând în jos pe vale cu puii lor cu
picioare lungi lângă ele. Apoi bărbătuşii de Inkonka,
negri, mari şi tăcuţi ca umbrele; mergând aplecaţi, cu
coamele lipite de umeri. îndepărtându-se de strigătele
slabe şi de agitaţie, conducându-şi femelele şi puii
departe de pericol — drept spre puştile care îi aşteptau.
-Tocmai am auzit ceva! zise reverendul Smiley cu
vocea strangulată probabil de gulerul ca o zgardă de
câine care se vedea ca o pată deschisă la culoare în
întuneric.
-Taci, prostule! îl apostrofa Sean, riscând să atragă
mânia lui Dumnezeu şi să piardă orice şansă de salvare a
sufletului.
Nu trebuia însă să îşi facă griji, pentru că replica sa
fu
acoperită de focul dublu al puştii lui Smiley - răsunând
atât
de indecent de tare şi complet neaşteptat, încât Sean
sări în sus speriat.
L-ai nimerit? întrebă Sean, cu vocea uşor
tremurândă de pe urma sperieturii.
Dar nu primi nici un răspuns. - Părinte, ai
nimerit vreunul? insistă Sean.
Nu văzuse şi nu auzise nimic care să fi făcut pe
cineva
chiar plin de imaginaţie, să presupună că acolo era o
căprioară.
- Dumnezeide, aş fi putut să jur... veni replica lui
Smiley
pe o voce ca de dincolo de mormânt. Cred că m-am
înşelat. -O luăm iar de la capăt", gândi
Sean
cu resemnare

414

- Anunţă-mă când rămâi fără cartuşe, strigă el încet şi


zâmbi la Smiley, care tăcea jignit. „Focurile trase de
acesta trebuie să fi întors vânatul înapoi către gonaci,
acum vor începe să se învârtă în cerc, căutând o cale de
scăpare. Poate se vor îndrepta spre flancuri.“ Un foc
răsună din partea stângă, ca o confirmare a gândurilor
lui Sean, apoi un altul, şi apoi încă două din partea
dreaptă.
începuse distracţia.
în liniştea scurtă care se lăsă, auzi gonacii, strigând
înăbuşit.
O mişcare abia perceptibilă prin peretele de frunze
din faţa sa, o fulgerare de gri-petrol şi el ridică arma şi
trase, cu patul armei lovindu-i tare umărul, în recul, şi
răpăit, şi luptă, şi rostogolire, şi lovituri de picioare în
pădure.
- L-am nimerit! strigă Sean bucuros.
De sub un rug de mure se iviră capul şi umerii unui
mascul tânăr, încă tresărind şi lovind cu picioarele. Era
căzut jos cu gura deschisă, sângerând, târându-se pe
pământ, lăsând o pată umedă pe frunzele moarte. încă o
bufnitură, lovitura finală, şi rămase nemişcat. Capul
presărat cu mici răni, pleoapele tremurând, trăgând să
moară şi sângele scurgân-du-i-se repede pe nări.
Zgomot de împuşcături pretutindeni, strigătele
gonacilor şi urletele de răspuns ale vânătorilor, fuga
nebunească provocată de panică şi pocnete în tufele de
dinainte.
Un Inkonka, unul mare, negru ca tăciunele, cu
coarnele răsucite de trei ori, cu ochii holbaţi, plonjând în
luminis pentru a se opri apoi cu capul sus şi picioarele
din faţă desfăcute, vânat, gâfâind, cuprins de o teroare
nebuna.
Se aplecă în faţă, pe armă, ţinti pieptul umflat şi
trase. Urmă reculul armei şi şuvoiul lung şi albastru de
fum îl seceră de la distanţă mică, cu o lovitură
ferma.Curat, repede, fără urmă de zbatere.
- L-am nimerit!

415

încă unul, îndreptându-se direct spre linia de ochire,


orbit de panică, sărind dintre copaci şi aproape aterizând
peste Sean. Căprioară cu puiul lângă ea - o lasă să plece.
Căprioara îl văzu şi coti spre stânga pentru a trece
prin locul gol dintre Sean şi Garrick. în timp ce ea trecea,
Sean se uită dincolo de animal şi îl văzu pe fratele său.
Garrick îşi părăsise poziţia şi se apropiase. Era uşor adus
de spate, ţinând arma cu ambele mâini, complet armată
- iar ochii îi erau pironiţi asupra lui Sean.
Garrick aşteptă tăcut pe durata fazelor iniţiale ale
vânătorii. Trunchiul de copac pe care stătea era moale şi
putred, şi era acoperit cu muşchi şi ciuperci portocalii şi
albe. Scoase plosca de argint încrustat cu cameol din
buzunarul interior al hainei. După prima sorbitură îi
dădură lacrimile şi îi amorţi limba, apoi înghiţitura îi arse
gâtlejul şi, în final, coborî plosca de la gură.
Mi-a luat tot ce am avut vreodată de valoare:
Piciorul: Garry privi în jos la modul în care ieşea
în afară în faţa lui, ţeapăn şi cu călcâiul îngropat în
mucegaiul
adânc de frunze. Bău din nou, repede, închizând ochii de
arsura coniacului.
Sofia: O văzu din nou în roşeaţa întunecată de sub
pleoapele sale închise, în hainele rupte şi cu buzele
umflate şi învineţite, aşa cum o lăsase Sean.
Bărbăţia: Din cauza a ceea ce i-a făcut el în seara
aceea. Anna nu m-a lăsat niciodată să îi ating trupul.
Până atunci mai existase o speranţă. Dar acum am
patruzeci şi doi de ani si sunt virgin. E prea târziu.
Poziţia: Porcul ăla de Acheson nu m-ar fi dat
niciodată afara dacă n-ar fi fost Sean.
Şi acum vrea să mi-l ia pe Michael.
Isi amintl de premoniţia dezastrului pe care o
avusese atunci cand
Anna ii povestise cum îi găsise pe Michael şi
Sean împreună pe domeniul de la Theuniskraal. Atunci

416

începuse, adunându-se un incident după altul. In ziua în


care Michael se uitase cu atenţie la însemnările uşor
şterse de vreme din registrul legat în piele:
altul. In ziua in care Michael se uitase la insemnarile din
registrul legat in piele.
- Acela e scrisul unchiului Sean?
Şaua aceea veche pe care o găsise Michael în
porumbarul de deasupra grajdurilor; o lustruise cu drag
şi îi refăcuse cusăturile, îi pusese scări noi de piele şi o
folosise timp de un an. Până când Garry observase
iniţialele scrijelite în pielea veche: S.C. în noaptea aceea
Garry luase şaua şi o
aruncase în furnalul boilerului de apă caldă.
în urmă cu opt luni, în ziua în care Michael împlinea
douăzeci şi unu de ani, Garry îl chemase în biroul său de
la Theuniskraal şi îi spusese, cu reticenţă, despre
moştenirea pe care i-o lăsase Sean. Michael luase bucata
de hârtie şi o citise cu atenţie, mişcându-şi buzele în
ritmul lecturii, fara a scoate însă un sunet. Apoi ridicase
privirea şi întrebase cu vocea tremurată:
— Unchiul Sean mi-a dat o jumătate din dreptul lui
Theuniskraal încă înainte de a mă naşte. De ce, tată ?
De ce a făcut asta?
Şi Garry nu putuse să îi dea nici un răspuns.
Săptămâna care tocmai se încheia fusese punctul
culminant. Anna şi Garrick trebuiseră să-şi folosească
întreaga influenţă şi multe rugăminţi pentru a-1
împiedica pe Michael să răspundă invitaţiei lui Sean. Iar
apoi servitorul zulus care primise sarcina să îl
urmărească pe Michael şi să îl anunte pe Garrick de
îndată ce Michael trecea graniţele domeniulul, raportă că
în fiecare seară Michael călărea până la terenul înalt de
pe coastă şi stătea acolo până după lasarea
întunericului, privind în direcţia fermei Lion Kop.
O să-l pierd. Este fiul meu, chiar daca Sean i-a
dat viaţă. E fiul meu şi, dacă nu fac ceva să împiedic
asta, Sean o să mi-l ia şi pe el.

417

„Dacă nu fac ceva.“ Mai duse o dată Daca nu fac ceva.


Mai duse odata plosca la gură şi descoperi cu
surprindere că era goală. înşurubă capacul şi o puse la
loc în buzunar.
in jurul lui începuse să se tragă şi să se ţipe. Ridică
arma de pe buşteanul de lângă el şi o încărcă. Se ridică
şi armă.
Sean îl văzu venind încet, şchiopătând puţin, cocoşân-
du-se şi neschiţând nici un gest de a îndoi crengile care
îl loveau peste faţă.
-Nu te apropia prea tare, Garry. Rămâi în poziţia ta,
altfel faci o gaură în linia de ochire.
Apoi observă expresia de pe chipul lui Gariy. Părea că
pielea îi fusese întinsă la maximum peste pomeţii
obrajilor şi peste nas, atât de întinsă încât marginile
nărilor i se albiseră. Fălcile îi mestecau nervos, iar pe
frunte îi apăruse o strălucire fină de transpiraţie. Părea
a fi ori bolnav, ori speriat de moarte.
- Garry, te simţi bine?
Alarmat, Sean porni spre el - apoi se opri brusc. Garry
ridicase puşca.
- îmi pare rău, Sean. Dar nu te pot lăsa să îl iei,
spuse.
Sean nu văzu altceva decât cei doi ochi impasibili ai
ţevilor armei şi, sub ei, încheieturile degetelor lui Garry,
albe de presiunea exercitată asupra patului puştii. Un
deget era prins în jurul trăgaciului.
Atunci lui Sean i se făcu frică. Rămase ţintuit tară a
putea face vreo mişcare, pentru că picioarele îi erau
grele
Şi amorţite.
~ Trebuie, mârâi Garry. Trebuie să o fac, altfel o să îl
iei O să-l distrugi şi pe el.
Sean se întoarse şi se îndepărtă de el, mergând înapoi
spre postul său, cu picioarele mişcându-se încet şi
stângaci
din cauza fricii. Muşchii spatelui îi erau încordaţi în
aşteptare încât îl dureau.

418

Gonacii ajunseseră foarte aproape, îi putea auzi


strigând şi scotocind prin tufişurile din ţaţa lui. Ridică
fluierul la buze şi suflă de trei ori. Strigătele încetară, iar
în liniştea care se lăsă, Sean auzi un sunet în spatele lui,
un sunet aflat între un suspin şi un strigăt de durere.
Sean întoarse capul încet, centimetru cu centimetru,
uitându-se înapoi. Garry dispăruse.
Lui Sean începură să îi tremure picioarele, iar un
muşchi al coapsei îi tresărea spasmodic. Se prăbuşi pe
covorul
de frunze moi şi umede. Îşi aprinse un trabuc, ţinând
chibritul cu ambele mâini pentru a-i stabiliza flacăra.
Dirk dădu buzna în micul luminiş.
-Tată! Tată! Tată, câţi ai doborât?
- Doi, spuse Sean.
-Numai doi? întrebă Dirk cu vocea trădând
dezamăgire şi ruşine. Chiar şi reverendul Smiley te-a
luat. El a lovit patru!

66

Ruth se întoarse la Pietermaritzburg în după-amiaza


de după vânătoare, iar Sean insistase să o conducă până
acasă. Ada, Dirk şi câţiva alţi prieteni pe care şi-i făcuse
Ruth în timpul săptămânii se adunaseră la gară pentru
a-şi lua rămas-bun. Sean încerca să o rupă pe Ruth din
discuţia aprinsă în care toate femeile par să se prindă
când sunt pe picior de despărţire. încercările lui
repetate, de genul „E timpul să urci, draga mea“ şi „A
ridicat steguleţul, Ruth“ fură ignorate până când, în cele
din urmă, trebui să o ia de braţ şi să o urce cu forţa în
vagon. Ruth scoase imediat capul pe fereastră pentru a
relua discuţia din punctul în care fusese întreruptă de
Sean. Sean se pregătea să o urmeze, când îl văzu pe Dirk
şi îşi dădu seama de cât de mult îl neglijase toată
săptămâna. Un sentiment de vinovăţie i se înfipse în
inimă ca un pumnal.
Nu sta bosumflat, Dirkie, strigă Sean şi băiatul
alergă spre el şi se aruncă de gâtul lui. Haide, Dirk. Mă
întorc
mâine-dimineaţă.
- Vreau să merg cu tine.
Mâine trebuie să mergi la şcoală, zise Sean şi
încercă sn îi slăbească strânsoarea.
Femeile tăcuseră şi îi priveau, iar Sean simţi că
roşeşte jenă. „Dumnezeule, nu mai e un copilaş - are
aproape

420

cincisprezece ani.“ Şopti, încercând să nu lase iritarea


sa i se citească în voce:
- încetează acum. Ce-o să zică lumea despre tine?
- la-mă cu tine, tată. Te rog, ia-mă, îl imploră Dirk
tremurând lângă el.
Se auzi fluierul şi femeile se întoarseră şi se
îndepărtară uşurate pornind de îndată să pălăvrăgească.
- Crezi că sunt mândru de tine când te porţi aşa?
şuieră Sean. Poartă-te frumos şi dă mâna cum trebuie.
Dirk îi strânse mâna, cu ochii plini de lacrimi.
- Potoleşte-te imediat! strigă Sean, apoi se întoarse
brusc şi sări în vagon, în timp ce trenul se smuci înainte
şi începu să alunece încet pe lângă peron.
Dirk făcu câţiva paşi nehotărâţi în urma lui şi se opri.
cu umerii tremurându-i incontrolabil şi ochii lipiţi încă de
chipul lui Sean, la fereastră.
-Tatăl tău se va întoarce mâine, Dirkic, spuse Ada
punând mâna, în semn de consolare, pe umărul lui.
-Nu mă iubeşte, şopti Dirk. Niciodată, nici măcar...
Ada îl întrerupse repede:
- Bineînţeles că te iubeşte, doar că a fost atât de...
Dar Dirk nu o mai lăsă să termine. Se scutură de
mâna
ei, se răsuci şi sări orbeşte de pe peron pe şine, trecu pe
sub gardul de sârmă ghimpată de dincolo de acestea şi
porni sa traverseze în fugă câmpurile, pentru a prinde
din urmă trenul
în timp ce facea primul ocol lung pe panta povârnişului
Alergă cu faţa contorsionată şi cu iarba aspră zgariindu-i
picioarele, alergă cu braţele agitându-se în ritmul
picioarelor sale - iar în faţă, trenul fluieră trist şi se ivi
târâş din spatele plantaţiei Van Essen.
Trecea prin faţa lui, la cincizeci de metri depărtare,
prinzând încet viteză pentru asaltul asupra povârnişului
Nu îl va ajunge - chiar dacă vagonul lui Sean era ultimul
înaintea celui al conductorului — nu îl va ajunge

421

Se opri gâfâind, căutând sălbatic să îl zărească pe tatăl


său - dar la fereastra compartimentului lui Sean nu se
vedea nimeni.
-Tată! strigă şi îşi flutură frenetic braţele deasupra
capului. Tată! Sunt eu. Eu, Dirk.
Vagonul în care se afla Sean trecu încet prin raza lui
vizuală, şi Dirk privi înăuntru timp de câteva secunde.
Sean stătea în picioare, cu profilul spre fereastră,
aple-cându-se înainte cu umerii aduşi, iar Ruth stătea în
braţele lui. Cu capul aruncat pe spate, cu pălăria căzută
de pe cap şi cu părul ei negru în dezordine. Râdea, cu
dinţii albi şi ochii strălucitori. Sean se aplecă şi îi acoperi
gura deschisă cu gura lui. Şi apoi trecuseră deja.
Dirk rămase aşa, cu braţele ridicate. Apoi le lăsă să
cadă pe lângă corp. Tensiunea din buze şi din jurul
ochilor lui dispăru. Ochii i se goliră de orice expresie şi
rămase aşa, privind trenul pufăind şi urcând panta, până
când, cu un ultim jet triumfător de abur, dispăru dincolo
de linia orizontului.
Dirk traversă linia de cale ferată şi găsi cărarea care
urca dealurile. îşi ridică mâinile şi îşi şterse lacrimile de
pe obraji cu degetele mari. Apoi se opri să privească
apatic un scarabeu aflat la picioarele sale. De
dimensiunea unui deget mare, negru lucios şi cu coarne
ca un demon, se lupta cu un bulgăre de bălegar de vacă
de trei ori cât el. Sprijinindu-se pe picioarele din spate şi
împingând cu cele din faţă, reuşea sa rostogolească
sfera perfectă de bălegar în faţa sa. Trudea in
linişte şi cu responsabilitate, conştient doar dc nevoia
sa dc a depune ouă, de a îngropa bulgărele într-un loc
secret şi a-si depozita ouăle deasupra lui.
Dirk lovi bulgărele cu vârful cizmei şi îl aruncă departe
ln iarbă. Scarabeul rămase nemişcat, privat de întregul
sens al existenţei sale. Apoi începu să caute. Înainte şi-
napoi, lovindu-şi şi hârşâindu-şi armura lucioasă a
corpului pe Pământul gol şi aspru al potecii.

422

Dirk îi privi căutarea frenetică cu nepăsare, cu chipul


său calm şi frumos. Ridică piciorul şi îşi apăsă uşor
călcâiul pe insectă.
îl simţi zbătându-i-se sub cizmă, până când carapacea
îi cedă cu un scârţâit şi plesni, brun ca sucul de tutun.
Dirk trecu peste el şi îşi continuă ascensiunea.
Dirk stătu singur în noapte, cu braţele încleştate în
jurul picioarelor şi capul pe genunchi. Razele lunii care
răzbateau prin coroana de crengi de salcâm erau albe şi
reci, la fel ca şi emoţia care îl făcea pe Dirk să stea atât
de rigid. Ridică privirea. Razele lunii îi luminară chipul,
accentuându-i perfecţiunea trăsăturilor. Fruntea înaltă şi
netedă, precum şi liniile întunecate ale sprâncenelor
puneau în evidenţă nasul mare, dar delicat alcătuit. Dar
gura lui era o linie de durere, de durere albă şi rece.
- II urăsc, şopti el şi gura lui nu îşi pierdu forma
durerii, şi o urăsc şi pe ea. Nu îi mai pasă de mine. Nu îi
pasă decât de femeia asta. Şuieratul printre buze, plin
de răutate, al respiraţiei lui era sunetul disperării...
încerc tot timpul să-i arăt... La nimeni altcineva, numai
lui, dar lui nu-i pasă. De ce nu înţelege? De ce? De ce?
De ce? Şi tremură de parcă ar fi fost cuprins de febră. Nu
mă vrea. Nu-i pasă. încetă să mai tremure, iar forma
gurii i se schimbă de la durere la ură. Lasă că-i arăt eu
lui. Dacă nu mă vrea... atunci îi arăt eu.
Şi scuipă următoarele cuvinte de parcă ar fi avut
mizerie în gură: îl urăsc.
De jur împrejurul său, crengile salcâmilor foşneau în
bătaia vântului. Sări în picioare şi alergă pe cărarea
luminată de razele lunii, adâncindu-se tot mai mult în
plantaţiile dc pe Lion Kop.
Un meerkal1 care ieşise la vânătoare de unul singur ¡l
văzu şi se ascunse între copaci, ca o nevăstuică mică şi
gri-Dar Dirk alergă în continuare, mânat tot mai repede
de ura

Tip dc mangustă care trăieşte în


savana africană, (n.tr.)

423

pe care o simţea şi cu respiraţia urmând ritmul


picioarelor. Alergă cu vântul uscat dinspre vest bătându-
i drept în faţă - avea nevoie de vânt. Răzbunarea sa va fi
purtată de aripile vântului.
-Acum, vom vedea, strigă el brusc în timp ce alerga.
Nu mă vrei... atunci ia asta!
Şi salcâmii, şi vântul îi răspunseră pe mai multe voci
rezonând în depărtare.
Făcu dreapta pe cel de-al doilea drum de acces şi se
adânci în inima plantaţiei. Mai alergă vreo douăzeci de
minute, apoi se opri gâfâind sălbatic.
- Lua-te-ar naiba. Să vă ia naiba pe toţi, îngăimă el cu
greutate. Atunci să te ia naiba, repetă şi ieşi de pe drum,
croindu-şi drum printre copacii de doi ani, cu trunchi
subţire, ale căror crengi întrepătrunse încercau să îi
blocheze trecerea - mâini încercând să îl ţină, mâini mici
şi disperate agăţându-se de el, trăgându-1 de haine ca
nişte mâini de cerşetor.
Dar le scutură de pe el şi le împinse deoparte, până
ajunse adânc în mijlocul lor.
-Aici! spuse el aspru şi căzu în genunchi pe covorul
moale de crenguţe şi frunze uscate care acoperea
pământul. Cu degetele răsfirate ca o greblă ridică o
piramidă din această materie uscată, suspinând în timp
ce lucra şi murmurând incoerent: Uscat, e uscat. Atunci,
îţi arăt eu... nu vrei... Tot ce am făcut tu ai... Te urăsc...
O, tată! De ce? De ce nu... ce-am făcut?
Cutia de chibrituri zornăi. Lovi de două ori, şi de tot
atâtea ori i se rupse chibritul în mână. Al treilea se
aprinse eu o flacără albastră, scăpărând scântei de sulf
şi pâlpâi dezordonat, dar apoi se linişti şi arse cu o
flacără mică şi galbenă care îi dansa în căuşul palmelor.
~Ţine asta, în schimb! strigă şi azvârli chibritul în
Mormanul de surcele. Pâlpâi, aproape că se stinse, dar
apoi Prinse un smoc de iarbă şi crescu din nou în
intensitate.

424

Iarba arse instantaneu şi flacăra muri şi ea - aproape,


dar apoi prinse o frunză şi renăscu luminoasă, cu flăcări
portocalii între surcele. Urmă prima trosnitură şi se
întinse în lateral, aruncând în sus o frunză arzând.
Flacăra triumfătoare îi sări în faţă şi Dirk se trase
înapoi. Acum nu mai suspina.
- Tată, şopti el şi focul se prinse de frunzele vii de pe o
creangă de deasupra. O pală de vânt o lovi şi împrăştie
scântei şi flăcări aurii pe creanga de alături. Tată, spuse
Dirk ezitant, se ridică în picioare şi îşi şterse agitat
mâinile pe cămaşă. Nu. Dădu din cap nevenindu-i să
creadă, iar copacii se umplură de flori de foc şi focul
şoptea uşor. Nu, ridică Dirk vocea. Nu am vrut să... dar
cuvintele lui se pierdură în jeturile de flăcări şi în
şoaptele care se transformaseră într-un zgomot
asurzitor. Opreştc-1, strigă el. 0, Doamne, nu am vrut.
Nu! Nu! Şi sări în mijlocul lui, în căldura şi strălucirea
portocalie, lovind înnebunit surcelele în flăcări,
împrăştiindu-le astfel încât aprinseră în cădere alte
câteva zeci de focare. Nu, opreşte-te. Te rog, opreşte-te'
urlă şi se agăţă de copacul în flăcări până când tu împins
înapoi de căldura insuportabilă. Alergă la un alt copac şi
rupse o creangă plină de frunze. Se repezi din nou spre
foc bătându-1, plângând din nou prin flăcări şi fum.
Călătorind vesele pe aripile vântului de vest, flăcările
se întinseră printre copaci, învolburându-sc roşii şi
portocalii, şi negre, şi îl lăsară singur, nemişcat, în fumul
şi în cenuşa sfârâitoare.
O, tată! Inii pare rău, îmi parc rău... Nu am vrut.

67

Un oblon se trântea încet în bătaia vântului, dar acesta


nu era singurul motiv pentru care Michael Courtney nu
putea adormi. Se simţea prins în capcană, înlănţuit de
sentimente de loialitate pe care nu le putea înfrânge; era
conştient de masa întunecată şi apăsătoare a casei de la
Theuniskraal în jurul său. O închisoare, un loc plin de
amărăciune şi de ură.
Se răsuci în pat, fară a-şi putea găsi locul, iar oblonul
îşi continua zbaterea. Trase cearşaful de pe el şi se
ridică din pat, cu podeaua trosnindu-i sub picioare.
- Michael!
Se auzi o voce ascuţită şi plină dc suspiciune din
camera alăturată.
- Da, mamă.
- Unde te duci, dragule?
- E un oblon deschis. Mă duc să îl închid.
-Pune ceva pe tine, dragă. Să nu răceşti.
Michael simţi că se înăbuşă şi începu să transpire,
ştiind ca trebuie să iasă cât mai repede din casa asta, în
libertare răcoroasă a vântului şi a nopţii. Se îmbrăcă
repede, dar în liniste, şi apoi se furişă, cu cizmele în
mână, de-a lungul coridorului lung, ieşind pe veranda
lată din faţa casei.

426

Găsi oblonul şi îl închise bine, apoi se aşeză pe


treptele din faţă şi îşi puse cizmele înainte de a se ridica
din nou şi a porni la pas de-a lungul peluzelor. Se opri pe
terasa din fund a grădinii, iar vântul de vest foşnea şi
scutura copacii
din jurul său.
Neliniştea vântului îi spori propria nelinişte şi simţi că
trebuia să iasă din vale - să urce pe terenul înalt al
povârnişului. începu să meargă, trecând în grabă pe
lângă ţarcurile cailor, înspre grajduri. Când ajunse în
curtea grajdurilor se opri brusc, cu trupul său suplu şi
înalt îngheţat la jumătatea mişcării. Pe dealurile
îndepărtate de la Lion Kop se vedea o licărire portocalie.
Atunci Michael alergă, strigând din fugă când trecu pe
lângă camerele grăjdarilor. Trânti deoparte uşa joasă a
unuia dintre grajduri, smulse frâul din cui şi alergă spre
calul său. Cu mâinile împiedicate de grabă, îl trecu
printre dinţii animalului şi îi prinse bareta pe obraz.
Când ieşi cu el în curte, doi dintre grăjdari erau deja
acolo, buimăciţi de somn.
-Foc! strigă Michael şi arătă spre dealuri. Chemaţi pe
toată lumea şi aduceţi-i pe toţi să ajute.
Se urcă pe spinarea calului şi se uită în jos la ei.
- Aduceţi toţi bărbaţii pe care îi găsiţi, luaţi căruţa
trasă de catâri. Veniţi cât puteţi de repede.
Apoi lovi coastele iepei cu călcâiele şi o mână afară
din curte galopând, întins în faţă pe spinarea ei.
Douăzeci de minute mai târziu, Michael o opri pc
creasta povârnişului, respirând greu sub genunchii lui.
Strălucitor chiar şi în lumina puternică a lunii, un cerc de
foc se întindea pe plantaţia întunecată de la Lion Kop la
încă şapte kilometri în faţă. Deasupra lui plutea un nor
negru, un nor care urca şi se întindea sub bătaia
vântului acoperind stelele.
-O, Doamne! Unchiul Sean! exclamă Michael cu un
strigăt de durere fizică şi dădu din pinteni iepei.

427

O alergă nemilos prin vadul pârâului Baboon, făcând


apa să sară în lături ca sticla spartă, iar apoi trecând pe
malul opus şi continuându-şi alergarea de-a lungul
dealurilor.
Iapa începuse să se poticnească în galop, iar Michael
intră cu ea aproape îngenuncheată în curtea casei de la
Lion Kop. Acolo se adunaseră deja căruţe şi mulţi negri
înarmaţi cu topoare. Michael trase de frâu cu atâta
violenţă, încât
iapa aproape că se prăbuşi.
- Unde e Nkosi? strigă el la un zulus mare pe care îl
recunoscu ca fiind servitorul personal al lui Sean.
-Aplecat la Pietermaritzburg.
Michael coborî de pe cal şi îi dădu drumul.
-Trimite un om în sat ca să ceară ajutor.
- Deja am făcut asta, îi replică acesta.
-Trebuie să scoatem toate animalele din ţarcurile de
sus, să scoatem caii din grajduri... Ar putea veni în
direcţia asta, continuă Michael.
-Am trimis toate soţiile să facă lucrurile astea.
-Atunci, ai făcut foarte bine. Acum hai să mergem!
Servitorii zuluşi se înghesuim în căruţe, ţinându-şi
strâns topoarele cu cozi lungi. Michael şi Mbejane
alergară la căruţa din faţă. Michael luă hăţurile. In acel
moment, doi călăreţi intrară galopând în curte. Din
cauza întunericului nu le putu văzu feţele.
-Cine sunteţi? strigă Michael.
- Broster şi Van Wyk! Vecinii cei mai apropiaţi.
-Slavă Domnului! Preluaţi voi celelalte căruţe?
Descălecară şi trecură în fugă pe lângă Michael.
Michael se ridică drept, cu picioarele depărtate, îşi
desfacu umerii aruncând biciul mult în spate şi apoi îl
trimise serpuind înainte, făcându-l să pocnească la
câţiva centimetri deasupra urechilor
catârilor din faţă. Aceştia plonjară
inainte si căruţa ieşi din curte săltând şi zăngănind.
In galopul lor nebuncsc de-a lungul căii principale
de acces spre plantaţii se întâlniră cu femeile zuluse şi
cu

428

copiii acestora care se îndreptau spre conac, care îşi


salutară în trecere bărbaţii şi le urară noroc.
Dar Michael abia le auzi, el stătea cu ochii aţintiţi pc
coloana de flăcări roşii şi fum care se ridica din inima
copacilor lui Sean.
- Sunt copacii pe care i-am plantat acum doi ani,
spuse Mbejane de lângă el. Dar deja trebuie să fie
aproape de pâlcul următor, de copacii mai bătrâni. Iar
acolo nu avem nici o şansă să îl oprim.
- Şi atunci, unde?
- Pe partea aceea sunt mai mulţi copaci tineri şi un
drum mai lat. Putem încerca acolo.
- Cum te cheamă? întrebă Michael.
- Mbejane.
- Eu sunt Michael. Nepotul lui Nkosi.
- Ştiu, spuse Mbejane dând din cap, şi apoi
continuă: Cotim unde se întâlnesc din nou drumurile.
Ajunseră la o intersecţie. Copacii tineri erau în
sectorul din faţa lor - înalţi de trei metri, groşi cât braţul
unui bărbat, cu o masă de frunze închise la culoare şi
ramuri împletindu-se unele cu altele. Flăcările se înălţau
departe în spatele lor, în salcâmii înalţi şi maturi. Iar
deasupra lor se ridica un perete de scântei şi fum negru
care cobora repede în bătaia vântului. în ritmul acesta
de înaintare, va ajunge la ei în mai puţin de jumătate de
oră.
Un asemenea foc ar putea să traverseze un drum de
nouă metri lăţime iară să se oprească - trebuie să taie
din copacii tineri şi să lărgească gaura la cel puţin
douăzeci de metri. Michael scoase căruţa de pe drum şi
trase de frau, oprind catârii. Apoi sări jos să întâmpine
celelalte caruţe.
- înaintaţi şaizeci de metri, apoi puneţi-vă băieţii sa
taie salcâmii în direcţia focului, trebuie să lărgim
drumul- Eu si grupul meu începem de aici, strigă el la
Van Wyk.
- Bine.

429

- Domnule Broster, mergeţi la capătul parcelei şi porniţi


înapoi, în direcţia asta. Tăiaţi copacii pe o suprafaţă de
încă nouă metri.
Broster porni de îndată, fără a mai aştepta să i se
explice mai mult. Aceşti doi bărbaţi, deşi de două ori mai
vârstnici decât Michael, îi recunoscură dreptul de a
conduce acţiunea, tară a-1 contesta nici o clipă.
Michael smulse un topor de la cel mai apropiat zulus şi
începu să îşi strige ordinele în timp ce alerga spre
salcâmii tineri. Oamenii se înghesuiră pe urmele lui şi
Michael alese un copac, îşi pregăti poziţia şi făcu o
mişcare ca un arc jos de cerc dinspre lateral, lovindu-1
cu toporul. Copacul tremură şi slobozi deasupra lui o
ploaie de frunze. El inversă repede poziţia mâinilor pe
coada toporului şi lovi din nou, din partea opusă. Lama
trecu prin lemnul moale, iar copacul se prăbuşi greoi,
gemând în cădere. Michael trecu peste el şi se îndreptă
spre următorul. Zuluşii se împrăştiaseră de jur
împrejurul lui, de-a lungul drumului, şi noaptea răsuna
de loviturile topoarelor.
In următoarea jumătate de oră sosiră patru serii de
căruţe noi, în galop, căruţe încărcate cu oameni şi
conduse de vecinii lui Sean, până când, într-un final,
aproape trei sute de oameni îşi mânuiau topoarele
pentru a doborî salcâmii plantaţi cu atâta dragoste şi
îngrijiţi cu atâta afecţiune de Sean.
Umăr la umăr, tăind cu o frenezie mută, sărind peste
trunchiurile căzute la pământ în înaintarea lor.
La un moment dat un bărbat ţipă de durere, iar
Michael ridică privirea şi văzu doi zuluşi trăgându-1 pe
un al treilea înapoi pe drum, cu piciorul pe jumătate
retezat de un topor care alunecase neglijent. Sânge
negru în lumina lunii.
Unul dintre vecini fugi să îl ajute pe cel rănit, iar
Michael se întoarse la treabă.
,,Loveşte, schimbă mâinile şi loveşte din nou, lovitura
puternică, poc! şi copacul clătinându-se. Împinge-l

430

la pământ şi treci cu greutate, prin crengile încâlcite, la


următorul. Loveşte din nou şi simte mirosul sevei dulci
sângerânde - simte durerea în umeri şi usturimea
transpiraţiei în băşicile sparte din palme.
Apoi, deodată, celălalt miros, înţepător, adus de vânt.
Fum. Michael se opri şi ridică privirea. Bărbaţii aflaţi de o
parte şi de alta se opriră şi ei din lucru şi se aplecară pe
topoare privind cum se apropie focul, iar lumina acestuia
dansa pe trupurile lor goale şi lucind de transpiraţie.
Focul înainta greoi spre ei pe un front lat de o sută
douăzeci de metri. Nu cu căldura albă şi explozivă a unei
păduri de brad, ci cu grandoarea oribilă de portocaliu şi
roşu-închis, aruncând fum şi un torent de scântei.
Sunetul topoarelor amuţi treptat, oamenii oprindu-se
şi privind acest lucru îngrozitor coborând vijelios către
ei. Focul le lumina feţele, dând la iveală teama care îi
cuprinsese pe toţi. Acum îi puteau simţi dogoarea, în
rafale mari care uscau frunzele fragede în calea
flăcărilor - şi, deodată, o schimbare a vântului trimise un
val de fum negru peste linia nemişcată de oameni şi îi
acoperi din cap până în picioare. Se retrase la fel de
repede cum venise, lăsându-i în urmă tuşind şi încercând
să respire.
- înapoi! Retrageţi-vă pe drum! strigă Michael şi
strigatul lui fu preluat şi transmis de-a lungul întregii
plantaţii.
Se retraseră cu greutate prin mlaştina de vegetaţie
înaltă până la brâu şi se adunară în mici grupuri de-a
lungul drumului, stând neputincioşi unii lângă alţii, cu
topoarele inerte în mâini, cuprinşi de frică în faţa rafalei
aceleia de flăcări şi fum.
-Tăiaţi crengi cu care să bateţi! împrăştiaţi-va de-a
lungul marginii, le strigă Michael încercând să îi scoată
starea de apatie şi alergă de-a lungul lizierei,
împingandu-i la loc în poziţie, lovindu-i, blestemându-şi
frica.

431

-Haideţi, flăcările vor scădea când ajung la copacii


căzuţi. Acoperiţi-vă feţele, folosiţi-vă cămăşile. Ei, tu, nu
sta acolo nemişcat!
Redobândindu-şi hotărârea, se înarmară fiecare cu
câte o creangă verde şi se repliară de-a lungul drumului.
Stăteau tăcuţi în lumina ca de zi a flăcărilor - feţele
negre impasibile, cele albe îmbujorate de căldură şi
îngrijorate.
Michael ajunse lângă Ken Broster.
-Crezi că vom putea să... începu el, dar apoi se opri.
întrebarea pe care voia să i-o pună era una fără răspuns.
Spuse, în schimb: Am pierdut deja o mie cinci sute de
hectare. Dar dacă trece de noi şi scapă de aici...!
Amândoi se întoarseră şi priviră involuntar la salcâmii
înalţi şi maturi din spatele lor.
-O să-l oprim aici, spuse Broster cu o siguranţă pe
care, în realitate, nu o avea.
- Sper să ai dreptate, şopti Michael când, deodată,
Broster strigă:
- O, Isuse, priveşte!
Pentru o clipă, Michael fu orbit de strălucirea roşie şi
de fum, neputând zări nimic. Focul ardea inegal. în
unele
locuri o luase înainte formând proeminenţe mari ca
nişte
icuri şi lăsase în urmă pâlcuri de salcâmi neatinşi de
flăcări, dar care se uscau şi se pârjoleau din cauza
căldurii.
Un bărbat ieşi dintr-unul din acele pâlcuri,
împleticindu-se pnn stratul elastic de crengi căzute şi
călcate în picioare.
-Cine dracului... începu Michael.
Bărbatul era de nerecunoscut. Cămaşa îi fusese
complet sfaşiată de crengile care îi biciuiseră şi fata,
transformând-o
intr-o mască însângerată. înaintă şovăitor spre
drum şi mai facu pasi după care căzu extenuat şi dispăru
sub frunze.
E Nkosizana, se auzi vocea lui Mbejane bubuind
deasupra tunetului flăcărilor.
- Dirk! E Dirk Courtney! strigă Michael şi porni
spre el.

432

Dogoarea îl lovi pe Michael drept în faţă,


provocându-i
o senzaţie dureroasă. Trebuia să fie însă cu mult mai
intensă acolo unde zăcea Dirk. Ca şi cum ar fi ştiut că
prada lor era complet neputincioasă, flăcările năvăliră
nerăbdătoare să îl devoreze. Oricine ar fi intrat în cercul
de foc, încercând să le jefuiască, urma să dea piept cu
furia lor dezlănţuită.
Michael plonjă în tufişuri şi îşi croi drum spre locul în
care Dirk se zbătea lipsit de vlagă, aproape complet
încercuit de îmbrăţişarea mortală a flăcărilor - şi
dogoarea ieşi înaintea palelor de foc, pentru a-1
întâmpina. Mbejane alerga alături de el.
- Du-te înapoi, strigă Mbejane. Nu e nevoie decât de
unul din noi.
Dar Michael nu îi răspunse şi se prăbuşiră amândoi
prin tufe, întrecându-se cu focul pentru trofeul
reprezentat de Dirk.
Mbejane ajunse primul şi, cu el în braţe, sc întoarse
napoi spre drum. Făcu un pas, apoi căzu şi se ridică din
nou din marea de crengi, şovăind. Nici chiar puterea lui
uriaşa nu era suficientă în vidul acesta de căldură. Avea
gura larg deschisă ca o peşteră roz pe ovalul strălucitor
şi negru al feţei sale, iar pieptul i se ridica şi cobora cu
greutate in cautare de aer, dar tot ce-i ajungea în
plămâni era dogoarea insuportabilă.
Michael se aruncă înainte, înfruntând căldura
pentru a ajunge la el. Arsita era aproape solidă, o
barieră de stralucireroşie. Michael o simţi umflăndu-i şi
întinzându-i pielea
de pe faţă şi uscându-i umezeala din ochi.
- îl iau eu de picioare, mârai şi se întinse să îl apuce pe
Dirk.
O pată brună apăru dintr-odală pe una din mânecile
cămăşii sale - pârlită de flăcări ca şi cum ar fi fost
călcata cu neatenţie. Sub ea dogoarea îi înfipse în carne
un pumnal de agonie.
433

Făcură vreo zece paşi cărându-l pe Dirk înainte ca


Michael să se împiedice şi să cadă, trăgându-1 şi pe
Mbejane după el. Le trebui mult timp să se ridice din
nou, toate mişcările fiindu-le încetinite - dar când
reuşiră să se îndrepte, erau înconjuraţi.
Două furci de flăcări ajunseseră la zona de copaci
căzuţi în jurul lor. Aceasta le încetinise şi le domolise
furia. Dar o pală accidentală de vânt le obligase să se
întoarcă una spre cealaltă, întinzând coame de foc în
faţa lui Michael şi a lui Mbejane, lăsându-i în mijlocul
unui cerc mişcător de flăcări care dansau în jurul lor.
-Treci prin el! mârâi Michael cu gâtul opărit şi umflat.
Trebuie să trecem prin el.
Şi porniră spre peretele care îi înconjura. Prin el putu
să vadă, vag şi ireal, oamenii de dincolo bătând flăcările
-fantome deformate încercând disperate să le croiască
drum. Mbejane nu purta decât o cârpă în jurul şoldurilor,
nu avea nici pantaloni, nici haină sau cizme care să îl
protejeze, aşa cum avea Michael. Era foarte aproape de
limita epuizării.
Privind la Michael de partea cealaltă a trupului lui
Dirk, Mbejane văzu un lucru curios. Părul lui Michael se
încreţi uşor şi apoi începu să fumege, mocnind ca un sac
vechi.
Michael ţipă de durere, scoţând un sunet hidos care se
ridică deasupra urletului şi a pârâitului flăcărilor. Dar
agonia fu cheia care îi eliberă şi ultima rezervă de forţă.
Smulse trupul lui Dirk din braţele lui Mbejane de parcă
ar fi fost o păpuşă stricată, îl ridică pe umeri cu ambele
braţe şi se aruncă în foc.
Flăcările i se înălţară până la mijloc, încercând să îl
apuce lacome, dar el alergă cu fumul învârtejindu-se în
jurul lui - şi trecu.
— Ajutaţi-1 pe Mbejane! strigă el la gonacii zuluşi şi
apoi ieşi pe drum. îi dădu drumul lui Dirk şi începu să îşi
lovească hainele cu mâinile goale. Cizmele îi erau
complet

434

arse, iar hainele îi erau aprinse în zeci de locuri. Se


aruncă jos în praf şi se rostogoli sălbatic încercând să le
stingă.
Doi zuluşi intrară în foc să îl ajute pe Mbejane. Doi
negri tară nume, doi muncitori - bărbaţi lipsiţi de
distincţii. Nici unul din ei nu purta cizme. Ajunseră
amândoi la Mbejane care se îndrepta clătinându-se către
ei. II apucară fiecare de câte o parte şi porniră grăbiţi cu
el către drum.
Michael se rostogolea în genunchi în mijlocul
drumului şi, în ciuda propriei agonii, îi privea cu o
fascinaţie bolnavă.
Cu Mbejane sprijinit între ei ca un orb, se aruncară în
picioarele goale în flăcări, ridicând un nor mare de
scântei de jur împrejurul lor. Apoi fumul îi învălui şi
dispărură.
- Mbejane! murmură Michael răguşit şi se forţă să se
ridice în picioare ca să meargă la el - apoi: O, Doamne.
O, slavă Domnului!
Mbejane şi unul din cei doi zuluşi ţâşniră din fum în
braţele celor care îi aşteptau.
Nimeni nu se duse după celălalt zulus. Nimeni nu se
întoarse după el decât două ore mai târziu, când se iviră
zorile şi focul fusese oprit la marginea drumului, iar
salcâmii maturi fuseseră salvaţi. Apoi Ken Broster porni
cu un mic grup de oameni în sălbăticia cenuşii încă
mocnind, in deşertul negru. îl găsiră căzut înainte.
Părţile ale corpului care stătuseră lipite de pământ
puteau fi încă recunoscute aparţinând unei fiinţe
omeneşti.

68

Conductorul vârî capul pe uşa compartimentului.


-Ajungem la Ladyburg în douăzeci de minute, domnule
Courtney.
- Mulţumesc, Jack, zise Sean ridicând ochii din carte.
-Am citit în ziarul de dimineaţă că urmează să vă
căsătoriţi.
-Aşa e.
- Ei bine, atunci vă doresc noroc la amândoi.
Sean zâmbi şi bărbatul porni în jos pe culoar. Sean
îşi
puse cartea în servietă, se ridică şi îl urmă.
Când ajunse pe platforma vagonului se opri şi îşi
aprinse un trabuc, apoi se sprijini de balustradă şi
traversă stepa cu privirea, încercând să zărească
dealurile de la Lion Kop. Acesta devenise un adevărat
ritual ori de câte ori se întorcea la Ladyburg.
în această dimineaţă era mai fericit decât fusese
vreodată în viaţa sa. Cu o seară în urmă, după ce se
consultase cu mama şi tata Goldberg, Ruth stabilise data
nunţii pentru luna martie a anului următor. Până atunci
Sean va fi termi-nat primul său cules de scoarţă şi vor
putea să plece în luna
de miere la Cape, pentru o lună întreagă.

436

„Acum, în sfârşit, am tot ce şi-ar putea dori un


bărbat“ gândi el şi zâmbi, dar chiar în acel moment zări
fumul. Se ridică şi aruncă trabucul.
Trenul se îndreptă încet spre marginea povârnişului,
încetinind pentru a permite schimbarea macazului.
Ajunse pe creastă şi sub el se deschise vederea asupra
întregii văi. Sean văzu pata care se întindea neregulat
printre copacii lui şi dârele subţiri de fum gri care se
ridicau şi se îndepărtau, plutind greoi deasupra
dealurilor.
Deschise uşa vagonului şi sări din tren. Se lovi,
alunecă şi se rostogoli pe pietrişul terasamentului,
jupuindu-şi
pielea de pe genunchi şi de
pe palmele mâinilor. In clipa următoare era deja în
picioare, alergând.
Mai mulţi bărbaţi aşteptau de-a lungul drumului
unde fusese oprit focul. Unii stăteau tăcuţi, alţii dormeau
cufundaţi într-un somn de epuizare, dar erau cu toţii
acoperiţi din cap până în picioare de cenuşă şi funingine.
Ochii le erau inflamaţi de fum, iar trupurile îi dureau de
oboseala. Dar aşteptau cu toţii în timp ce hectarele
negre mocneau şi fumegau încet - pentru că, dacă vântul
ar fi început din nou să bată, atunci ar fi readus cenuşa
din nou la viaţă.
Ken Broster îşi ridică uşor capul de pe braţ şi apoi
sari
repede în picioare.
-A venit Sean! spuse el.
Bărbaţii din jurul lui tresăriră şi apoi se ridicară
încet. Il priviră pe Sean apropiindu-se cu mersul
dezlânat şi stangaci
al unuia caie a alergat zece kilometri.
Sean se opri la mică distanţă de ei, gâfâind cu
respiraţia tăiată.
- Cum? Cum s-a întâmplat?
— Nu ştim, Sean, spuse Ken Broster cu
compasiune si coborî privirea.
Nu se putea holba la un om îndurerat. Sean se
sprijini de una dintre căruţe. Nu îi venea să privească din
nou
437

deşertul întins care mocnea încă, din care ieşeau


scheletele trunchiurilor copacilor săi, ca degetele
contorsionate şi înnegrite ale unei mâini suferind de
artrită.
- Unul dinţie oamenii tăi a fost ucis, îi spuse încet
Ken. Unul dintre zuluşi.
Ezită pentru o clipă, apoi continuă:
-Alţii au fost răniţi grav, arşi.
Sean nu răspunse, păru să nu fi înţeles cuvintele.
-Nepotul tău şi băiatul tău... Dirkie, dar Sean îl privi încă
lipsit de expresie.
- Şi Mbejane.
De data asta Sean păru a se feri de el.
- I-am trimis la conac. Doctorul e acolo, cu ei.
Sean nu răspunse nici de această dată, dar îşi trecu
palma peste ochi şi peste gură.
- Mike şi Dirk nu sunt prea rău, au arsuri pe piele.
Dar picioarele lui Mbejane sunt în ultimul hal, zise Ken
Broster şi apoi începu să îi povestească repede: Tânărul
Dirk a rămas prins între flăcări. Mike şi Mbejane s-au dus
să îl ia... încercuit... jos... l-au ridicat... au încercat să
ajute... inutil... ars grav... carnea de pe picioare...
Cuvintele îi răsunau lui Sean dezarticulate şi fără
înţeles. Se sprijini de căruţă, cuprins de relaxare, lipsit
de voinţă. Era prea mult. Treci peste. Treci peste tot.
Broster îl apucă cu mâinile de umeri.
- Sean, te simţi bine?
Sean se îndreptă şi privi din nou în jurul sau.
- Trebuie să mă duc la ei. Daţi-mi un cal.
-Tu du-te înainte, Sean. Noi rămânem aici şi îl păzim.
Nu-ţi face griji, n-o să—I lăsam să înceapă din nou.
- îţi mulţumesc, Ken, zise şi apoi privi de jur
împrejurul cercului de feţe neliniştite şi pline de
compasiune. Vă mulţumesc, spuse din nou.

438
Sean intră încet, la pas, în curtea grajdurilor de la Lion
Kop. Erau adunate multe căruţe şi mulţi servitori, femei
şj copii negri, dar amuţiră cu toţii când îl recunoscură.
Lângă peretele îndepărtat al curţii se afla o targă
înconjurată de femei. Sean se îndreptă spre ea.
- Te văd, Mbejane.
- Nkosi.
Genele lui Mbejane erau arse, dându-i feţei lui o
expresie blândă şi uşor uimită. Mâinile şi picioarele îi
erau înfăşurate în bandaje albe, în care unguentul se
îmbibase şi lăsase pete galbene. Sean se lăsă pe vine în
spatele lui. Nu
putea să vorbească. întinse ezitant mâna şi îi atinse
umărul lui Mbejane.
- E rău? întrebă.
- Nu, Nkosi. Nu e chiar aşa de rău. Au venit soţiile
mele să mă ia. Am să mă întorc când sunt pregătit.
Mai vorbiră puţin, iar Mbejane îi povesti despre Dirk
şi cum venise Michael. Apoi murmură:
- Femeia asta este soţia celui care a murit.
Sean o observă atunci pentru prima dată. Stătea
singură în curtea aglomerată, pe o pătură întinsă lângă
perete.
Lângă ea stătea în picioare un copil, aplecat în faţă, gol
ţinând unul din sânii ei negri şi graşi cu ambele mâini,
hră-nindu-se. Stătea impasibilă cu picioarele strânse sub
ea.cu o bucată de piele uscată aruncată larg pe umeri,
dar descheiată în faţă pentru copil. Copilul îl privi cu
ochii săi maţ1 şi negri, dar nu dădu drumul sfârcului, iar
colţurile gurii w erau ude de laptele scurs.
-- A fost bărbat, o salută Sean pe femeie. Ea înclină
grav din cap şi încuviinţă:
- A fost bărbat!
- Unde vă veţi duce? întrebă Sean.
- La casa tatălui meu.

439

Turbanul înalt de lut roşu spori demnitatea tăcută a


răspunsului ei. - Alege douăzeci
de vite din turmele mele şi ia-le
Ngi Yabonga - Te preţuiesc, Nkosi.
- Mergi în pace.
- Rămâi în pace.
Se scula, ridică copilul pe şold şi ieşi încet din curte,
fără a se uita înapoi.
- Acum o să plec, Nkosi, zise Mbejane de pe targă;
pielea îi era întunecată şi dureroasă. Şi când mă întorc
vom planta din nou. N-a fost decât un foc mic.
Sean încuviinţă:
- N-a tost decât un foc mic. Mergi în pace, prietene.
Bea multă bere şi îngraşă-te. Te voi vizita.
Mbejane chicoti uşor şi le dădu semnalul nevestelor
lui din jurul tărgii. Iar ele, femei tinere şi puternice
întărite de munca la câmp, îl ridicară.
- Rămâi în pace, Nkosi.
Mbejane se lăsă plin de durere pe spate pe salteaua
moale de blană, iar ele îl duseră afară din curte. Când
trecură de porţi începură să cânte, mişcându-se pe două
rânduri de o parte şi de alta a tărgii, drepte şi înalte, cu
spinările lor negre lucind de grăsime, cu fesele
legănându-se sub cârpele scurte din jurul taliei, iar
vocile lor se îmbinară mândre într-un cântec vechi de
întâmpinare a războinicului
care se întoarce de la luptă.
Pe veranda de la Lion Kop se adunaseră mulţi dintre
vecinii săi şi soţiile acestora, care veniseră să îşi
exprime
compasiunea şi să îşi ofere ajutorul.
Sean urcă treptele şi o zări pe Ada aşteptându-1.
- Dirk? întrebă el.
- E bine, acum doarme. Laudanum.
- Michael?

440

- Te aşteaptă. A refuzat medicamentul. L-am aşezat în


camera ta.
Sean porni în jos pe coridor, se opri în faţa camerei lui
Dirk şi privi înăuntru. Băiatul stătea întins pe spate, cu
mâinile bandajate îndoite pe piept. Faţa îi era umflată şi
brăzdată de linii roşii urâte, acolo unde îl loviseră
crengile salcâmilor. Mary îl supraveghea cu atenţie de pe
scaunul de lângă pat. Se uită la Sean şi vru să se ridice.
Sean scutură din cap.
- Nu. O să mă întorc când se trezeşte, zise şi se
îndreptă spre camera sa.
Trei dintre fetele Adei se agitau şi ciripeau în jurul
patului lui Michael ca nişte păsări ale căror cuiburi sunt
în primejdie. îl văzură şi tăcură brusc. Toate aveau o
inexplicabilă teamă de Sean.
- O, domnule Courtney. Bietele lui mâini... începu
una dintre ele, apoi se făcu roşie ca racul, aruncă iute o
scuză şi fugi din cameră.
Celelalte o urmară repede.
Sean se opri lângă pat.
Văzu băşica mare care atârna pe obrazul lui Michael
ca un strugure alb şi zise cu vocea răguşită:
- Bună, Mike.
- Bună, unchiule Sean.
Rănile deschise de pe faţă şi buze erau mânjite cu
unguent galben.
Sean se aşeză cu grijă pe marginea patului şi spuse:
- Mulţumesc, Michael.

69

Ronny Pye veni în vizită devreme a doua zi de


dimineaţă. Dennis Petersen veni cu el, şi amândoi erau
îmbrăcaţi la costum.
- Ce eleganţi sunteţi, îi întâmpină Sean. O vizită de
afaceri sau de curtoazie?
- Păi, să spunem puţin din amândouă, zise Ronny
oprin-du -se pe verandă, la baza treptelor. Putem intra?
Sean îi conduse la capătul verandei şi se aşezară
înainte de a deschide din nou vorba.
Ronny scutură din cap în semn de compasiune.
-Am auzit despre foc, Sean. Ce lucru îngrozitor! Am
auzit că un nativ a fost ucis şi că Dirk şi Michael sunt
răniţi. îngrozitor!
-Ai auzit şi că am pierdut două mii de hectare de
pădure? întrebă Sean politicos.
Ronny încuviinţă solemn:
~Am auzit şi asta. Ce lucru îngrozitor!
Ronny şi Dennis se uitară scurt unul la altul şi îşi
coboară privirile în jos, la mâini.
-Foarte urât, repetă Ronny, iar după aceea se lăsă
liniştea.
~~ Vă mai îngrijorează ceva? întrebă Sean politicos.

442

- Păi, dacă tot ai deschis subiectul... începu Ronny


şj scoase din buzunarul hainei un document împăturit
şi ]egat cu o fundă roşie.
Apoi păru să se răzgândească.
- Dar ştii ce, nu trebuie să discutăm asta azi. Hai să
o lăsăm pentru când te simţi mai bine.
-Vorbeşte! mârâi Sean.
Ronny întinse documentul printre ceştile de cafea de
pe masă.
- Clauza opt. în eventualitatea garanţiei mai sus
menţionate, şi anume, o parcelă de salcâmi cunoscută ca
parcela numărul 2 de pe moşia Lion Kop, în suprafaţă de
aproximativ...
Ronny ezită:
- Presupun că nu are rost să îl citesc pe tot. Ştii ce
zice. Salcâmii făceau parte din garanţia pentru
împrumut.
- Cât timp îmi dai ca să fac rost de bani? întrebă
Sean.
- Ei bine, Sean, înţelegi, desigur, că în contract nu
se prevede o perioadă de graţie. Mie mi se pare că
trebuie să vii cu ei imediat.
- Vreau o lună, îi spuse Sean.
Ronny se arătă şocat şi rănit de solicitare.
- O lună! Uite ce e, Sean. Sincer, nu... adică, sunt
sigur că ai banii. Vreau sa spun, de ce ai avea nevoie de
o luna-Doar dă-ne cecul.
- Ştii al dracului de bine că nu am banii. Ronny
opină cu delicateţe:
- Mie mi se pare... Mie mi se pare că, dacă nu ii ai
acum, nu sunt şanse prea mari să îi ai peste o lună. Nu
te supăra, Sean, dar trebuie să privim lucrurile din punct
vedere al afacerilor. Dacă înţelegi ce vreau să spun.
Sean încuviinţă.
- înţeleg. Şi vreau o lună.

443

- Dă-i-o, aduse Dennis Petersen prima sa contribuţie


la discuţie, iar Ronny se întoarse imediat spre el arătân-
du-şi colţii.
Timp de cinci secunde se strădui să îşi îndulcească
trăsăturile şi să îşi readucă vocea la nivelul şi tonul ei
normal.
- Hai, Dennis, murmură el, ai un punct de vedere
neobişnuit. Mi se pare mie...
-Am vorbit cu Audrey înainte să venim aici. I-am
promis... în orice caz, am fost amândoi de acord, zise
Dennis cu ochii aţintiţi departe, în vale, neîndrăznind să
îşi privească partenerul în ochi.
Ronny Pye chicoti brusc. Da, pentru Dumnezeu! Aşa ar
fi chiar mai bine - să îl privească pe ticălosul ăsta
arogant cerşind peste tot înjur, cu pălăria în mână. Sean
se va duce mai întâi la Jackson, dar Ronny îi telegrafiase
acestuia în după-amiaza precedentă. îi telegrafiase, de
asemenea, lui Nichols de la Banca Standard. Mesajul
trebuie să fi început deja să se împrăştie de-a lungul
întregii reţele de bănci din Africa de Sud. Sean Courtney
nu va reuşi să împrumute nici măcar banii pentru o
masă.
- Bine, Sean. îţi fac o concesie şi îţi dau o lună.
Apoi orice urmă de veselie dispăru, şi iar se aplecă
înainte în scaun.
-Ai exact treizeci de zile. Dar după aceea, Dumnezeu
mi-e martor, îţi vând tot ce ai.
După ce plecară, Sean stătu singur pe verandă.
Lumina soarelui de pe dealuri era puternică şi fiebinte,
dar în umbră era răcoare. Le auzi pe fetele Adei
pălăvrăgind undeva, în casă, iar apoi una dintre ele râse
ascuţit. Pe Sean îl irită sunetul, fâcându-l să se încrunte
şi mai tare. Scoase un plic mototolit din buzunarul hainei
şi îl netezi pe braţul fotoliului. Căzu pe gânduri şi rămase
aşa pentru o vreme, molfa-ind capătul unui creion.

444

Apoi scrise „Jackson, Compania de Exploatare a


Salcâmilor din Natal“. Şi din nou, „Banca Standard“.
Apoi, „Ben Goldberg“. Se opri şi cântări acest ultim
nume de pe lista sa. Apoi mârâi şi îl tăie de pe listă cu
două linii apăsate. Nu de la familia Goldberg. Nu-i
implica în asta.
Scrise din nou, repede, „Candy“, şi sub numele ei,
„Tim Curtis“.
Asta era tot. Acheson era în Anglia. I-ar fi trebuit două
luni să primească un răspuns de la el.
Asta era tot. Oftă uşor şi puse plicul la loc în buzunar.
Apoi îşi aprinse un trabuc, se scufundă în fotoliu şi îşi
puse picioarele pe zidul jos al verandei din faţa sa. „Voi
pleca cu trenul de mâine“, se gândi el.
Ferestrele din spatele lui erau deschise. Dincolo de
ele, stând întins pe patul din dormitor, Michael Courtney
auzise fiecare cuvânt al conversaţiei lor. Acum se ridică
plin de dureri din pat şi începu să se îmbrace. Ieşi prin
spate şi nu-1 văzu nimeni plecând. Iapa lui era în grajd,
luă o şa de împrumut şi plecă spre Theuniskraal.
Anna îl văzu venind şi alergă în curte să îl întâmpine.
-Michael! O, Michael. Slavă Domnului că eşti teafăr.
Am auzit...
Apoi îi văzu faţa umflată şi arsurile de pe ea şi
îngheţă. Michael descălecă încet şi unul dintre grăjdari îi
luă calul.
- Michael, dragule. Faţa ta, şopti ea şi îl îmbrăţişa.
- Nu e nimic, mamă.
Anna se smulse de lângă el, cu buzele strânse.
-Nimic! Fugi în miezul nopţii la acel... acel... Apoi vii
acasă câteva zile mai târziu cu faţa şi cu mâinile în halul
ăsta. Şi nu e nimic!
- îmi pare rău, mamă. A avut bunica grijă de mine.
- Ştiai că voi fi îngrijorată de moarte, stând aici şi
ima-ginându-mi tot felul de grozăvii. Nu mi-ai trimis
vorbă, m-ai lăsat să...

445

Ai fi putut să vii Ia Lion Kop, spuse el încet.


-Acasă la monstrul ăla? Niciodată! strigă ea şi Michael
întoarse privirea.
- Unde-i tata?
- La el în birou, ca de obicei. O, dragule, nici nu ştii
cât de dor mi-a fost de tine. Spune-mi că mă iubeşti,
Michael.
- Te iubesc, repetă el automat şi fu din nou invadat de
senzaţia de sufocare. Spuse: Trebuie să îl văd pe tata. E
foarte urgent.
-Abia ai sosit. Lasă-mă să-ţi pregătesc ceva de
mâncare. Lasă-mă să îţi îngrijesc faţa.
-Trebuie să îl văd pe tata acum. îmi pare rău, zise
Michael şi trecu pe lângă ea, îndreptându-se spre casă.
Când Michael intră, Garry stătea la birou. Michael ura
camera aceasta. Ura tavanul înalt şi pătat de fum,
întunecimea apăsătoare a pereţilor acoperiţi cu
lambriuri, trofeele masive de vânătoare, ura până şi
covoarele şi mirosul de hârtii vechi şi praf. în această
cameră fuseseră enunţate decretele şi hotărârile care îi
restricţionaseră şi îi dirijaseră viaţa. Camera aceasta era
simbolul tuturor lucrurilor de care voia să scape. Privi
sfidător de jur împrejur, ca şi cum ar fi fost vie - „m-am
întors să îţi smulg ceea ce îmi datorezi, gândi el, m-ai
lipsit de bunul ce-mi aparţinea, acum dă-mi-1 înapoi!“
Garry se ridică să îl întâmpine şi cizma îi zgârie
podeaua de lemn.
- Michael! zise el.
Michael tresări la auzul sunetului scâiţait.
- Bună, tată.
- Eu şi mama ta am fost atât de îngrijoraţi. De ce nu
ne~ai trimis vorbă? Vocea lui
Garrick trăda faptul că se simţea ramt. iar Michael se
simţi automat vinovat şi deschise gura pentru a

446

se scuza, dar cuvintele care ieşiră fură cu totul


altele faţa de
ceea ce intenţionase el.
- Am fost ocupat. Nu am avut ocazia.
Garrick indică spre unul dintre fotoliile de piele
lustruită.
- Stai jos, băiete.
îşi scoase ochelarii cu ramă metalică, dar nu se mai
uită la faţa rănită a lui Michael. Refuza să se gândească
la Sean şi la Michael împreună.
- Mă bucur că te-ai întors. Tocmai lucram la
primele capitole ale noii mele cărţi. Este o istorie a
familiei noastre, începând de la sosirea în Cape a stră-
străbunicului tău. Mi-ar plăcea să ştiu care este părerea
ta. Aş aprecia asta foarte mult. Opinia pertinentă a unui
absolvent al Colegiului Sud-African.
Capcana se închidea în jurul lui. Era atât de
evident, încât Michael nu-şi găsea locul. Aproape că
putea simţi pereţii apropiindu-se şi
închizându-se în jurul lui. începu să protesteze:
- Tată, trebuie să vorbesc cu tine.
Dar Garrick îşi ajusta deja ochelarii, frunzărind prin
hârtiile de pe birou şi vorbind repede:
- Cred că îţi va plăcea. Ar trebui să te intereseze.
Garrick îi aruncă o privire şi îi zâmbi cu nerăbdarea
unui copil care aduce un cadou.
- Aici este. Am să încep cu prima pagină. Trebuie sa
tii cont că este doar prima versiune. Nu e încă aranjată.
Şi începu să citească. La finalul fiecărui paragrai i
idica ochii căutând aprobarea lui Michael, zâmbind în
anticipaţie. Până când Michael nu mai putu suporta,
până cand strigă brusc, în mijlocul unei propoziţii:
- Vreau să-mi plăteşti partea mea din Theuniskraak.
Garrick îşi întrerupse lectura pentru un moment o
uşoară tulburare a vocii lui dădu de înţeles că a auzit
cere- rea lui Michael, şi apoi continuă, dar vocea sa îşi
pierduse

447

timbrul şi devenise monotonă şi lipsită de viaţă.


Termină paragraful, puse hârtiile deoparte, îşi scoase
ochelarii şi îi puse la loc în etui. Capacul acestuia se
închise cu zgomot
sub presiunea resortului şi Garry ridică încet capul.
- De ce? i
-Am nevoie de bani. - Pentru ce?
-Am nevoie de ei.
Garry se ridică şi se duse la fereastră. Se opri în faţa
acesteia, cu mâinile la spate. Peluzele verzi coborau spre
gardul care mărginea grădinile, de unde tufele de flori
decorative se iveau ca nişte pete vii stacojii. Dincolo de
ele, ţinutul se înălţa într-o unduire lungă acoperită de
iarbă aurie şi pâlcuri de pădure, cu vitele păscând
dedesubt şi norii adunaţi deasupra.
-O să plouă diseară, murmură Garrick, dar Michael
nu îi răspunse. Avem nevoie de ploaie. Trei săptămâni
de secetă şi păşunea se ofileşte deja, adăugă el, dar tot
nu primi nici un răspuns, aşa că se întoarse la birou. Am
auzit că aseară a avut loc un incendiu pe Lion Kop.
- A fost.
- Se spune că unchiul tău e terminat. Se spune că
focul l-a terminat.
- Nu, negă Michael repede, nu e adevărat.
- De-asta vrei banii, Michael?
- Da.
- Vrei să îi dai lui Sean?
- Vreau să cumpăr acţiuni la Lion Kop. Nu vreau să
dau
nimic. Va fi o ofertă de afaceri.
- Şi cum rămâne cu Theuniskraal? E casa ta. Aici
te-ai născut.
-Te rog, tată. M-am hotărât.
- Sean ţi-a sugerat asta?
- Nu. Nu ştie nimic despre asta.

448

- Atunci e ideea ta. Te-ai gândit la asta de unul


singur. Ai de gând să-ţi vinzi propriii părinţi pentru el.
Dumnezeule, ce
fel de putere are asupra ta de eşti gata să faci asta
pentru el? Michael îşi împinse scaunul şi sări în picioare,
cu
faţa aprinsă.
- O faci să sune ca o trădare.
- Exact asta şi este! strigă Garrick. Este lucrarea lui
Iuda. Eu şi mama ta... te-am crescut cu de toate. Ne-am
strâmtorat ca să te trimitem pe tine la universitate, ne-
am construit vieţile în jurul tău. Am muncit pentru ziua
în care
te vei întoarce aici, la Theuniskraal, şi...
Se opri gâfâind şi îşi şterse saliva care îi sărise
pe barbă
în timpul tiradei, apoi continuă:
- Şi în schimb tu fugi şi te alături acelui... acelui
porc. Cum crezi că ne-a picat asta? Nu crezi că aproape
ne-ai frânt inimile? Dintre toti oamenii, trebuia să te
duci tocmai la el! Şi acum, acum vrei jumătate din
Theuniskraal ca să
i-o duci lui cadou - ca să-i cumperi...
-încetează! îl avertiză tăios Michael. Şi înainte de a
continua adu-ţi aminte cum am căpătat jumătatea mea
din Theuniskraal. Adu-ţi aminte cine a oferit primul
cadoul.
îşi luă apoi pălăria şi veşmântul de călărie, şi Pornl
cu paşi mari spre uşă.
- Michael, strigă Garry, iar tonul implorator din
vocea lui îl făcu să se oprească.
- Ce este?
- Partea ta... nu e prea mult. Nu ţi-am spus pana
acum dar a fost o vreme... când tu erai foarte tânăr.
Ciuma.A trebuit să...
Dar nu mai putu să continue.
- Ce încerci să-mi spui?
- Stai jos, Michael. Stai jos şi o să-ţi arăt.
Michael se întoarse cu reticentă, temându-se de ce
avea să audă, şi se opri lângă scaunul lui.

449

Garry alese o cheie din mănunchiul agăţat pe lanţul


ceasului şi deschise sertarul de deasupra al biroului.
Scoase un document rulat, îi desfăcu panglica cu care
era legat şi i-1 înmână fiului său fără a scoate o vorbă.
Michael îl întinse şi citi cuvintele de pe copertă.
- Contract de ipotecă.
Cu o senzaţie de greaţă în stomac, Michael întoarse
pagina. Cuvinte şi grupuri de cuvinte scrise cu litere
îngroşate îi săriră în ochi, şi erau suficiente:
„Trustul Bancar Ladyburg... O anumită bucată de
teren în suprafaţă de aproximativ 25 000 morgen' situat
în districtul Ladyburg, Pietermaritzburg, cunoscut ca
ferma Theu-niskraal... Toate construcţiile, adăugirile şi
îmbunătăţirile de pe el... Plus o dobândă de opt procente
şi jumătate“.
Michael îi înapoie documentul tatălui său şi se rid
- înţeleg.
- Unde te duci?
- înapoi la Lion Kop.
-Nu, şopti Garry. Nu, Michael. Te rog, fiule! Nu...
Doamne... Nu!
Michael ieşi din cameră şi închise uşor uşa după el.
Când Anna intră în cameră, Garry stătea tăcut pe fotoliul
său din spatele biroului, cu umerii căzuţi.
- L-ai lăsat să plece! şuieră ea.
Garry nu se mişcă, nu părea sa o fi auzit.
-A plecat. S-a dus la fratele tău... şi tu l-ai lăsat,
spuse ea aproape şoptit, dar apoi ridică vocea şi ţipă la
el: Animal beat şi inutil ce eşti! Stai aici tot timpul şi te
joci cu cărţile tale. Nu ai fost destul de bărbat ca să îi dai
viaţă, fratele tău a trebuit să facă asta pentru tine! Şi nu
eşti suficient de

Termen vechi, în olandeză, pentru a denumi o suprafaţă


de teren sau cât dintr-un teren este treierat, (n.tr.)

450

bărbat ca sa îl păstrezi. Din nou fratele tău! L-ai lăsat sâ


plece. Mi-ai luat fiul.
Garry rămase aşezat, fără să se mişte. Nu văzu nimic
Nu auzi nimic. Peste creierul lui se lăsase o ceaţă moale
şi gri care nu lăsa să treacă nici o imagine şi nici un
sunet Era cald în ceaţă - cald şi era în siguranţă. Aici nu
putea să îl ajungă nimeni, pentru că această ceaţă îl
învelea şi îl proteja. Era în siguranţă.
Anna smulse un teanc de foi din manuscrisul de
pe birou.
- Doar pentru asta eşti bun. Pentru bucăţelele tale
de hârtie. Pentru visele şi poveştile tale despre alţi
bărbaţi.
Bărbaţi adevăraţi.
Rupse paginile o dată, şi apoi din nou, şi din nou, şi ie
aruncă spre el. Bucăţelele de hârtie fluturară şi se
răsuciră în aer, aşezându-se apoi pe umerii şi pe părul
lui, ca nişte frunze moarte. El nici nu se mişcă. Gâfâind
de durere şi furie, Anna luă paginile care mai
rămăseseră din manuscris şi le distruse şi pe acelea,
împrăştiind bucăţile mici şi albe peste tot prin cameră.

70

Stăteau amândoi, unul lângă altul, pe peronul gării. Nu


vorbeau. Cea mai mare parte a zilei şi a nopţii
precedente o petrecuseră vorbind, şi nu mai era nimic de
spus. Stăteau împreună, într-o companie tăcută - şi chiar
şi un străin şi-ar fi dat seama, uitându-se la ei, că erau
tată şi fiu. Cu toate că Michael nu era la fel de înalt şi
părea chiar subţire pe lângă trupul masiv al lui Sean,
nuanţa pielii şi culoarea părului erau aceleaşi. Amândoi
aveau nasul familiei Courtney şi gura mare cu buze
cărnoase.
-Am să-ţi telegrafiez de îndată ce dau de aur.
Sean îi explicase lui Michael structura financiară a
moşiei Lion Kop până în cel mai mic detaliu. Ii spusese,
de asemenea, cum intenţiona să facă rost de banii care
i-ar fi salvat.
- Abia aştept.
Michael urma să înceapă tăierea salcâmilor care
supra-vieţuiseră focului. în după-amiaza precedentă
călăriseră peste tot pe plantaţii şi marcaseră parcelele
pe care erau salcâmii gata de a fi tăiaţi.
- Succes, unchiule Sean.
- Dacă tot lucrăm împreună, Mike, îţi sugerez să
scapi de „unchiule“. Nu e practic să îl foloseşti zi de zi.
Michael zâmbi.
- Succes, Sean.

452

- Mulţumesc, Mike.
îşi dădură mâna, cu o strângere fermă, şi Sean se urcă
în vagon.
Jackson fu prietenos, dar ferm, iar Nichols de la Banca
Standard fu foarte politicos şi plin de compasiune. Sean
luă trenul spre Johannesburg pentru a-şi încerca ultima
şansă.
- Colonele Courtney. Mă bucur să vă văd, spuse
recep-ţionerul de la hotelul lui Candy şi ieşi de după
tejghea pentru a-1 saluta. Tocmai vorbeam despre
dumneavoastră săptămâna trecută. Bine aţi revenit la
Johannesburg.
- Bună, Frank. Ai mai pus ceva pe tine, nu-i aşa? îl
bătu Sean uşor pe burtă, iar el chicoti. Spune-mi, Frank,
Candy... doamna Rautenbach este acasă?
Recepţionerul zâmbi, cu o uşoară urmă de răutate.
- Nu mai e doamna Rautenbach. Nu, domnule. Acum
e doamna Heyns. Acum e doamna Jock Heyns!
- Doamne-Dumnezeule! S-a măritat cu Jock!
- Intr-adevăr. Acum două săptămâni. A fost cea mai
mare nuntă din Johannesburg de după război. Două mii
de invitaţi.
- Şi acum unde e?
- Pe apă. Au plecat în luna de miere pentru şase
luni, spre Anglia şi spre continent.
- Sper că va fi fericită, murmură Sean încet,
amintindu-şi de singurătatea pe care o văzuse în ochii ei
când plecase.
-Cu toţi banii domnului Heyns? Cum ar putea fi altfel?
întrebă recepţionerul sincer surprins. Vreţi să rămâneţi,
colonele?
- Dacă aveţi o cameră.
- Pentru prietenii noştri avem întotdeauna o
cameiâ. Cât staţi, domnule?
- Două zile, Frank.
Tim Curtis era inginer-şef la mina oraşului. Când Sean
îi vorbi despre un împrumut, izbucni în râs:
- Isuse! Sean, eu doar lucrez acolo, nu sunt
proprietarul afurisitei ăleia de mine.

453

Sean luă cina cu el şi cu aceea care îi era soţie de doi


ani. La rugămintea lor, Sean le examină cu atenţie
bebeluşul abia născut şi decise în sinea sa că arăta ca un
buldog neînţărcat.
Sean îşi prelungi şederea în Johannesburg şi trecu
pe la toate băncile. Cu mult timp în urmă făcuse afaceri
cu multe dintre ele, dar între timp personalul se
schimbase, aşa că Sean fu pe drept cuvânt surprins să
descopere că directorul fiecăreia dintre ele părea să fi
auzit de el.
- Colonelul Courtney. Nu sunteţi cumva colonelul
Sean Courtney de la domeniul Lion Kop din Natal?
Iar de fiecare dată când el încuviinţă, ochii li se
întunecară, ca nişte ferestre cu obloanele trase de un
proprietar grijuliu, de frica hoţilor.
In cea de-a noua noapte ordonă să i se trimită de
băut în cameră - două sticle de coniac. Bău încontinuu şi
cu disperare. Coniacul nu reuşea însă să amuţească
zbuciumul din creierul său, ci, dimpotrivă, părea să îl
redirecţioneze, agravându-i problemele şi adâncindu-i
starea de melancolie.
Stătu întins, singur, până când ivirea zorilor făcu să
pălească lumina galbenă de gaz a lămpilor. Coniacul îi
vuia ameţitor prin cap şi ajunse să tânjească după o
clipă de pace — pacea pe care o găsise numai în liniştea
şi în spaţiul imens al stepei. Deodată, în mintea lui se
formă imaginea unui mormânt singuratic sub o colină.
Auzi vântul plângând deasupra lui şi văzu iarba brună
legănându-se
în bătaia sa. Aceea era pace.
Se ridică în şezut, clătinându-se.
- Saul ! spuse şi fu cuprins de tristeţe pentru
pelerinajul
pe care şi-l promisese şi nu îl făcuse niciodată. Aici s-a
terminat. Acum voi pleca, zise şi se ridică în picioaie.
îl cuprinse ameţeala şi se agăţă de marginea patului
pentru a-şi menţine echilibrul.

71
Recunoscu dealul de
la trei kilometri distanţă. Forma lui rămăsese întipărită
pentru totdeauna în memoria sa: pantele simetrice de pe
cele două părţi, acoperite cu bolovani care străluceau
indiferenţi în lumina soarelui precum solzii unei reptile,
vârful plat mărginit de un strat de bolovani de piatră,
altarul înalt pe care avusese loc sacrificiul adus lăcomiei
şi prostiei.
Sean putu să observe, ceva mai aproape de el,
plantele de aloe de pe pante, cu frunzele lor cărnoase
mărginite de ţepi asemenea unor coroane şi împodobite
cu flori staco-
jii. In iarba scurtă şi brună a câmpiei de sub deal se
ridica o linie lungă de pete albe. Sean porni spre ele
călare şi. pe măsură ce se apropia, fiecare pată se
transforma intr-o movilă de pietre văruite, cu o cruce de
metal în vârf.
Sean descăleca încet, înţepenit după o zi întreagă
petrecută în şa. Priponi caii, le scoase şeile şi bagajele
de pe spinare, şi apoi le dădu drumul să pască. Rămase
singur în picioare şi îşi aprinse un trabuc, temându-se
parcă, dintr-odată, să se apropie de şirul de morminte.
Liniştea ţinutului pustiu se lăsă blând şi deasupra sa
o linişte stranie, sporită într-o oarecare măsură de
sunetul vântului bântuind câmpia. Sunetul aspru făcut
de calul lui

455

rupând iarba uscată părea de-a dreptul un sacrilegiu în


locul
acesta, dar îl smulse pe Sean din gândurile sale. Merse
spre
linia dublă de morminte şi se opri în faţa unuia dintre
ele. în
metalul crucii erau zgâriate stângaci cuvintele: „Aici
zace un burgher viteaz“.
înaintă încet de-a lungul şirului de cruci şi pe fiecare
dintre ele citi aceleaşi cuvinte. Pe unele dintre ele scrisul
era neregulat, iar pe una litera „r“ din cuvântul
„burgher“ fusese înlocuită cu un „g“. Sean se opri şi se
uită lung la ea, urându-1 pe cel care, în graba şi în
nepăsarea sa, transformase epitaful într-o insultă.
- îmi pare rău, spuse el cu voce tare, cerându-i
iertate bărbatului care zăcea dedesubt.
Apoi se simţi ruşinat şi furios pe sine însuşi pentru
slăbiciunea de care dăduse dovadă. Numai un nebun
vorbeşte cu morţii cu voce tare. Se îndreptă cu paşi mari
spre cel de-al doilea rând de cruci.
Marinar W. Carter, R.N.2“ Cel gras.
Caporal Henderson C.F.S.3“. împuşcat de două ori în
piept şi o dată în burtă.
Merse de-a lungul linei şi le citi numele. Unii erau
doar atât, nişte nume, pe alţii însă îi văzu într-o clipă,
foarte clar. îi văzu râzând sau speriaţi, îi văzu călărind,
îşi aminti sunetul vocilor lor. Ăsta încă îi mai datora o
guinee, îşi
aminti el pariul.
- Păstreaz-o, spuse şi se opri din nou, repede.
Se îndrepta încet spre capătul liniei, încetinind tot
mai mult pe măsură ce se apropia de mormântul care
statea ceva mai încolo, separat de celelalte - aşa cum
ordonase chiar el.

In limba engleză, cuvântul bugger înseamnă „ticălos


(n.tr.)
Marina Militară Regala (n.tr.)
Cercetaşii Luptători ai lui Courtney (n.tr.)

456

Citi inscripţia. Apoi se aşeză, comod, pe vine lângă el


şi rămase acolo până apuse soarele, iar vântul începu să
bată rece şi tânguitor. Abia atunci se duse şi îşi
desprinse pătura de la şa. Nu găsi lemne de foc, aşa că
dormi pe apucate înconjurat de frigul nopţii şi de frigul
şi mai intens al gândurilor lui.
De dimineaţă se întoarse la mormântul lui Saul.
Observă pentru prima dată că iarba creştea printre
pietre şi crucea atârna puţin într-o parte. îşi scoase
haina şi se aşeză în genunchi, lucrând pe mormânt ca un
grădinar, îndepărtând buruienile cu cuţitul de vânătoare
şi având grijă ca toate rădăcinile să fie smulse. Apoi se
mută la capăt şi mută pietrele din jurul crucii. Smulse
crucea din pământ, îi săpă din nou groapa şi o aşeză cu
grijă la loc, astupându-i baza cu pietre şi pământ şi, la
sfârşit, îngrămădind din nou pietrele văruite în jurul ei.
Se dădu înapoi, îşi scutură pământul şi praful de var
de pe mâini şi îşi inspectă munca. Tot nu era bine, lipsea
ceva. Se gândi ce ar putea fi, încruntându-se până când
găsi răspunsul.
— Flori, mârâi el şi ridică privirea spre plantele de
aloc de pe dealul de deasupra sa.
începu să urce panta, croindu-şi încet drum printre
bolovani, spre vârf. Tăie cu uşurinţă tulpinile groase şi
mei cu cuţitul, iar din rănile provocate de el începu să
curgă vijelios seva plantelor. Porni apoi în jos, cu braţele
pline de flori. Undeva, în lateral, îi atrase atenţia o pată
de culoare, un strop de roz şi alb printre bolovani. Se
întoarse şi pom1 într-acolo. Părăluţe, fiecare dintre ele o
trompetă perfectă cu gâtul roz şi o fragilă limbă galbenă.
încântat de descoperirea sa, Sean puse jos florile de aloe
şi intră în lanul de părăluţe. Asemenea unui culegător,
înaintă printre ele spre buza unei râpe înguste,
adunându-le în buchete şi lcgân tulpinile laolaltă cu fire
de iarbă. într-un târziu ajunse pe

457

marginea rapei.
Râpa era îngustă, ar fi putut să sară în partea
cealaltă iară prea mult efort - dar era adâncă. Se uită în
jos fără prea mult interes. Fundul crăpăturii era acoperit
cu nisip spălat de ploi, iai inteiesul îi spori în momentul
în care zări oasele pe jumătate îngropate ale unui animal
de talie mare. Dar
ceea ce îl făcu să coboare în râpă nu fură oasele, ci
obiectul voluminos de piele care era prins de ele.
Coborî ultimii metri alunecând pe spate şi îşi
examină descoperirea. O geantă de piele de felul celor
care erau transportate pe catâri, cu două buzunare şi
cataramele harnaşamentului roase de rugină. O ridică
din nisip şi fu surprins de greutatea acesteia.
Pielea era uscată şi fragilă, decolorată de
expunerea la capriciile vremii, iar încuietorile
buzunarelor erau blocate de rugină. Tăie cu cuţitul clapa
unuia dintre buzunare şi din el începu să curgă un şuvoi
de lire din aur. Căzură clincăind una peste alta în nisip,
formând o movilă ce strălucea, arun-cându-i zâmbete de
aur.
Sean rămase cu ochii aţintiţi la monede,
nevenindu-i să creadă. Dădu drumul genţii să cadă şi se
lăsă pe vine deasupra grămezii. Luă timid una dintre
monede şi examină portretul bătrânului preşedinte, apoi
o duse la gură şi muşcă din ea. Dinţii i se înfipseră adânc
în metalul moale
şi el o scoase din gură.
- Măi să fiu al naibii! exclamă şi râse zgomotos.
Se lăsă pe spate şi îşi ridică faţa către cer,
strigându-şi bucuria şi uşurarea. Râse şi râse, până
când, deodată, hohotul îi pieri brusc de pe buze şi se
trezi la realitate.
îşi umplu căuşul palmelor dc monede şi Ie
întrebă.
— Acum, de unde dracului aţi apărut? Iar
răspunsul era în chipul sever gravat pe fiecare dintre
ele. Aur bur. Şi cui îi aparţineţi? Primi acelaşi răspuns şi
lăsă monedele să

458

îi scape printre degete. Aur bur. Ba vezi să nu! mârâi el


furios. De acum înainte este aurul lui Courtney, decretă
el şi începu să le numere.
in timp ce degetele sale lucrau de zor, nici creierul nu
îi stătea degeaba. îşi pregăti cazul în faţa conştiinţei
sale: îi datorau preţul unui tren de vagoane încărcate cu
fildeş, îi datorau banii din banca Volkskaas. ii erau datori
pentru rana de şrapnel din picior şi glonţul din burtă, îi
erau datori pentru trei ani de greutăţi şi pericol, şi îi
erau datori pentru pierderea unui prieten. Aşezând
monedele în teancuri de câte douăzeci, analiză cazul, îl
găsi valid şi demonstrat, îl justifică şi dădu verdictul în
favoarea sa.
-Curtea hotărăşte în favoarea apelantului, anunţă el,
apoi îşi concentră întreaga atenţie asupra număratului.
O oră şi jumătate mai târziu făcu totalul.
Pe piatra plată pe care o folosise ca birou se afla un
teanc uriaş de monede. îşi aprinse un trabuc, iar fumul
pe care îl trase în plămâni îi limpezi mintea. Conştiinţa
sa renunţase definitiv la luptă şi fusese înlocuită de o
stare de bine cu atât mai intensă, ţinând cont de
perioada neagră prin care trecuse.
- Sean Courtney acceptă din partea guvernului fostei
Republici a Transvaalului suma de douăzeci şi nouă de
mii două sute de lire sterline, ca plată totală a tuturor
datoriilor şi despăgubirilor.
Chicoti din nou şi începu să îndese aurul înapoi în
buzunarele de piele.
Sean coborî dealul cu geanta grea aruncată pe umeri
şi cu braţele pline de flori sălbatice. îşi înşeuă calul şi
încărca bagajul pe catâr, apoi merse şi aşeză florile pe
mormântul lui Saul. Culoarea lor aprinsă contrasta
frumos cu nuanţa brună a ierbii.
Mai rămase acolo pentru încă o oră, tot modificându-
şi aranjamentul floral şi rezistând tentaţiei de a-i
mulţumi lui
459

Saul. Căci de-acum hotărâse deja că aurul nu era un dar


din partea republicii - ci din partea lui Saul Friedman, iar
aceasta îl făcu să îl accepte mai uşor.
In cele din urmă încălecă şi se îndepărtă. In timp ce
bărbatul şi caii săi se pierdură în depărtarea câmpiei
uscate, un vârtej de praf se iscă dinspre sud. O coloană
înaltă şi ameţitoare de aer încins, praf şi fire de iarbă
uscată legă-nându-se şi învârtejindu-se spre cimitirul de
la poalele dealului. Pentru o vreme păru că va trece cu
mult pe lângă el, dar îşi schimbă brusc direcţia şi se
năpusti asupra celor două rânduri de cruci. Smulse
florile de pe mormântul lui Saul. le ridică în aer, le rupse
petalele şi le împrăştie sălbatic peste câmpie.

72
Cu Michael lângă el, târând geanta care era cea mai
grea piesă din bagaje, Sean se dădu jos din trăsură,
traversă trotuarul şi intră în clădirea Trustului Bancar
Ladyburg.
- O! Colonele Courtney, îl întâmpină plină de
entuziasm tânăra recepţioneră, îi spun imediat domnului
Pye că sunteţi aici.
- Te rog, nu te deranja. îi duc chiar eu veştile bune.
Ronny Pye îşi ridică privirea alarmată spre uşa
biroului
său care se izbi deodată de perete şi îi văzu pe cei doi
intrând.
- Bună dimineaţa, Ronny, îl salută Sean vesel. Ai
făcut ceva victime azi sau e încă prea devreme?
Luat prin surprindere, Ronny bâgui un răspuns şi se
ridică în picioare.
Sean îşi alese un trabuc din cutia de piele de pe birou
şi îl adulmecă.
- Balega asta de cal a ta nu e prea rea, zise el şi îi
muşcă capătul. Un chibrit, le rog, Ronny, sunt un client,
unde-ţi sunt bunele maniere?
Ronny îi aprinse trabucul, plin de reticenţă şi
suspiciune. Sean se aşeză pe fotoliu şi îşi puse picioarele
încrucişate pe birou.
- Cât îţi datorez? întrebă el.

461

întrebarea îi accentuă suspiciunea lui Ronny şi acesta


îşi pironi ochii pe geanta din mâinile lui Michael.
- Cu totul, vrei să spui ? Capital şi dobândă?
- Capital şi dobândă, încuviinţă Sean.
- Păi, trebuie să fac socoteala.
- Spune-mi aşa, aproximativ.
-Păi, în mare, înţelegi, ar fi înjur de... o, nu ştiu... să
spunem... începu Ronny şi apoi se opri.
Geanta aceea părea teribil de grea. Era umflată până
la refuz şi putea să vadă încordarea din muşchii mâinilor
lui Michael pentru a o putea ţine.
-Să spunem douăzeci şi două de mii opt sute şaizeci
de lire şi cincisprezece şilingi, numi Ronny cifra exactă şi
îşi coborî vocea în semn de veneraţie, la fel cum invocă
un membru al unui trib primitiv numele zeului său.
Sean îşi dădu jos picioarele de pe birou. Apoi se
aplecă în faţă şi mătură biroul dintr-o mişcare, aruncând
într-o parte toate hârtiile de pe el.
-Foarte bine. Plăteşte-i omului, Michael.
Michael aşeză cu un aer solemn geanta pe locul
special curăţat. Dar când Sean îi făcu cu ochiul nu mai
rezistă
Şi zâmbi.
Ronny nu încercă în nici un chip să îşi ascundă
agitaţia, ci se aruncă cu ambele mâini înăuntrul genţii şi
scoase două Pungi de pânză decolorată. Slăbi şiretul de
la gura uneia dintre ele şi vărsă aurul pe birou.
~~ De unde ai luat ăsta? întrebă el furios.
~~ De la capătul lumii.
"E o avere aici, protestă Ronny adâncindu-şi din nou
mainile în geanta lui Michael.
Una destul de frumuşică, recunosc. Dar, dar... se
bâlbâi Ronny scurmând prin teancul de
monede pentru a descoperi secretul originii lor, ca o
gaina in
căutarea unui vierme. Dar Sean petrecuse o
saptamana in
Johannesburg şi alte două în Pietermaritzburg
vizitand

462

fiecare bancă şi schimbând pachete mici de monede


Kruger cu monede victoriene, portugheze şi ale altor
câtorva ţări.
Sean îi privi strădaniile cu un zâmbet de dispreţ, apoi
se scuză.
- Noi trebuie să ne ducem acasă acum.
Apoi îl luă pe Michael de după umeri şi îl conduse
spre uşă, aruncându-i din trecere lui Ronny:
- Fii bun şi depune surplusul în contul meu.
Cu orice urmă de protest îngheţată pe buze şi cuprins
de o disperare amestecată cu frustrare, Ronny Pye privi
pe fereastră cum domeniul Lion Kop se urcă într-o
trăsură, îşi aşază pălăria bine pe cap, flutură biciul în
semn de rămas-bun şi îi scapă liniştit printre gheare.
Dealurile de la Lion Kop răsunară întreaga vară de
loviturile topoarelor şi de cântecele a sute de zuluşi. La
fiecare copac care cădea, într-o învolburare de crengi
fre-mătânde, oameni înarmaţi cu cuţite de bambus se
apropiau şi începeau să jupoaie scoarţa bogată şi să o
lege în baloţi. Fiecare tren care pleca spre
Pietermaritzburg trăgea în urma lui vagoane pline cu
preţioasa încărcătură şi le ducea la fabrica extractoare.
Fiecare zi lungă pe care o petreceau împreună întărea
şi mai mult legătura dintre Sean şi Michael. Dezvoltaseră
chiar şi un limbaj numai de ei ştiut, remarcabil numai
pentru economia lui de cuvinte. Fără a sta prea mult la
discuţii, fiecare din ei preluă conducerea unui domeniu
separat din activitatea desfăşurată la Lion Kop. Michael
se numi responsabil cu menţinerea echipamentului, cu
încărcarea şi cu livrarea, cu toate documentele necesare
şi comandarea materialelor. La început Sean îl
supraveghea pe furiş, dar când descoperi că face o
treabă ireproşabilă nu se mai deranjă. Nu se despărţeau
decât la sfârşitul fiecărei săptămâni; Sean pleca la
Pietermaritzburg, din motive evidente, iar Michael tăcea
o vizită de datorie la Theuniskraal. Michael ura să se
întoarcă acasă, ura nesfârşitele acuzaţii de lipsă de
loialitate ale
463

Annei şi crizele ei ocazionale de plâns. Dar cel mai râu


era reproşul tacut din privirea lui Garry. in flecare
dimineaţă de luni pleca, bucuros ca un prizonier eliberat,
spre Lion Kop si spre zâmbetul de bun venit a lui Sean.
— Ce se-aude cu afurisitele alea de mânere de topor,
Michael?
Serile însă aveau timp să vorbească în linişte, stând
împreună pe veranda conacului. Vorbeau despre bani şi
război, şi politică, şi temei, şi salcâmi - şi vorbeau ca de
la egal la egal, fară rezerve, ca bărbaţii care lucrează cot
la cot pentru acelaşi scop.
Dirk stătea tăcut în umbră, ascultându-i. Deşi avea
numai cincisprezece ani, Dirk avea o capacitate de a urî
ieşită din comun pentru vârsta lui şi şi-o îndreptă pe
toată asupra lui Michael. Atitudinea lui Sean fată de Dirk
nu se schimbase în nici un fel; prezenţa lui la şcoală era
tot sporadică, îl urmărea pe Sean pretutindeni pe
plantaţii şi îşi primea din plin porţia aspră de afecţiune şi
porţia şi mai aspră de disciplină - şi cu toate acestea
simţea că relaţia dintre Sean şi Michael era o ameninţare
pentru propria siguranţă. Excluderea sa de la discuţiile
de seară de pe verandă se datora în principal vârstei şi
lipsei lui de experienţă. Cele câteva contribuţii pe care şi
le adusese fuseseră primite cu o atenţie plină de
indulgenţă, iar apoi discuţia fusese reluată ca şi cum nici
n-ar fi vorbit. Dirk stătea în tăcere, plănuind în cele mai
mici detalii morbide asasinarea lui Michael. în vara aceea
pe Lion Kop avură loc mai multe mici furturi şi acte de
vandalism care îl afectară numai pe Michael. Cizmele lui
bune de călărie dispărură, îşi găsi singura lui cămaşă
elegantă cu spatele sfâşiat când se duse sa o îmbrace
pentru balul dansant organizat o dată pe lună în clădirea
şcolii, căţeaua sa de vânătoare născuse patru pui care
supravieţuira numai o săptămână, după care Michael ii
morţi în hambar.
. Ada şi fetele ei începură să se pregătească pentru
Crăciunul lui 1904 la jumătatea lunii decembrie. Ruth şi
Storm

464

veniră de la Pietermaritzburg pe data de douăzeci iar


absenţele frecvente ale lui Sean de la Lion Kop
lasaratoată greutatea muncii pe umerii lui Michael. Peste
casuta de pe Protea Street plutea un aer de mister. Sean
era totdeauna exclus de la şedinţele lungi din camerele
private ale Adei, acolo unde ea şi Ruth se retrăgeau să
planifice rochia de mireasă, dar acesta nu era singurul
secret. Mai era ceva ceva care le făcea pe toate fetele să
chicotească încontinuu pline de agitaţie. Trăgând puţin
cu urechea, Sean ghici că avea de-a face cu cadoul de
Crăciun din partea lui Ruth. Cu toate acestea, Sean avea
alte griji, dintre care cea mai mare era să îşi menţină
poziţia de lider în preferinţele domnişoarei Storm
Friedman. Aceasta implică o sumă mare cheltuită pe
dulciuri, care îi erau livrate lui Storm fără ştiinţa lui
Ruth. Poneiul de Shetland fusese lăsat în
Pietermaritzburg, iar Sean trebui să îl înlocuiască cu
preţul demnităţii lui şi al petelor de iarbă din genunchii
pantalonilor. Drept recompensă era invitat în fiecare
după-amiază să servească ceaiul
împreună cu Storm şi păpuşile ei.
Păpuşa preferată a lui Storm era o fetiţă cu
păr natural şi
o expresie insipidă pe faţa ei mare de porţelan. Când
capu porţelan se sparse în bucăţi, Storm plânse cu inima
sfâşiata de durere. Cu ajutorul lui Sean o îngropă în
curte şi apoi ii goliră Adei grădina de flori, pe care le
puseră pe mormant. Dirk privi înmormântarea supărat.
Storm era acum complet împăcată cu pierderea suferită
şi îi plăcu ceremonia atat de mult încât îi ceru lui Sean să
o dezgroape şi să o ia de început. în total, păpuşa fu
îngropată de patru ori, iar gradinaAdei arăta ca şi cum
fusese invadată de un val de lăcuste.

73

Pentru Sean, ziua de Crăciun începu devreme. El şi


Michael supravegheară tăierea a zece boi mari pentru
lucrătorii zuluşi, iar apoi distribuirá plata cuvenită şi
cadouri. Fiecare bărbat primi câte o cămaşă kaki şi
pantaloni scurţi, iar fiecare dintre nevestele lor primi doi
pumni de mărgele colorate. Toţi cântau şi râdeau.
Mbejane, care se ridicase din pat special pentru această
ocazie, ţinu un discurs cu conţinut dramatic intens.
Neputând încă să se zbenguie pe picioarele sale
proaspăt vindecate, îşi scutuiă însă suliţele, luă o poziţie
marţială şi îi întrebă urlând.
- V-a bătut?
-Ai-bho! îi aruncară ei răspunsul negativ.
- V-a hrănit?
-Yhe-bho!
- Aveţi aur în buzunare?
- Yhe-bho!
- Este el tatăl nostru?
- El este tatăl nostru! „Doar să nu
fie luat totul în sens literal , zambi Sean.
Apoi făcu un pas înainte pentru a accepta vasul mare
de Pământ plin cu bere de mei pe care i-1 oferi sotia
principala a lui Mbejane. Era o chestiune de onoare sa
bea tot fara a dezlipi vasul de la gură, lucru pe care atat
Sean cat şi Michael îl duseră la îndeplinire. Apoi se suira
in trasura

466

care îi aştepta, Mbejane luă hăţurile şi, cu Dirk alături de


el, porniră spre Ladyburg.
După prima serie de saluturi şi urări de bine, Ruth îl
conduse pe Sean în curtea din spatele casei şi toţi
ceilalţi îi urmară. Acolo se afla un obiect mare acoperit
de o prelată care fu dată ceremonios la o parte, iar lui
Sean i se tăie respiraţia când văzu ce îi dăruise Ruth.
Cu tabla strălucind bine lustruită şi cu părţile metalice
şi tapiţeria de piele sclipind în soare - în mijlocul curţii
trona un automobil.
în butucii uriaşi de metal ai roţilor şi pe radiator erau
înscrise cuvintele „Rolls-Royce“.
Sean mai văzuse aceste maşinării frumoase şi
diabolice în Johannesburg, iar acum era copleşit de
acelaşi sentiment de nelinişte pe care i-1 provocaseră şi
atunci.
- Draga mea Ruth, nu am cuvinte să îţi mulţumesc,
spuse şi o sărută cu foc pentru a amâna momentul în
care trebuia să se apropie de monstrul acela.
- Chiar îţi place?
- Dacă îmi place? Este lucrul cel mai minunat pe
care l-am văzut vreodată.
Privind peste umărul ei, Sean observă uşurat că
Michael luase maşina în primire. Fiind singurul inginer
prezent acolo, se aşezase la volan şi se adresa cu
autoritate mulţimii adunate în jurul lui.
- Urcă! îi ordonă Ruth.
- Lasă-mă mai întâi să mă uit la ea.
Cu Ruth de braţ, Sean dădu ocol maşinii, neapropiin-
du-se însă la mai puţin de şapte paşi. Farurile uriaşe se
uitau la el cu răutate, iar el îşi feri ochii. Când îşi dădu
seama că lumea se aştepta nu numai să urce în lucrul
acela, dar să îl mai şi conducă, neliniştea lui se
transformă în frică.
Nemaiputând să întârzie inevitabilul, se apropie şi o
bătu pe capotă.

467

- Bună! îi spuse el aspru. Când ai de-a face cu un


animal neîmblânzit, trebuie să te impui ca stăpân de la
bun început.
- Urcă!
Michael era încă la conducere şi Sean se supuse,
aşezând-o pe Ruth în mijlocul scaunului din faţă, iar el
aşezân-du-se lângă uşă. Aflată în poala lui Ruth, Storm
sălta şi ţipa de nerăbdare. întârzierea necesară pentru
ca Michael să poată consulta în detaliu manualul de
instrucţiuni îi afectă şi mai mult încrederea lui Sean.
- Ruth, nu crezi că e bine să o laşi pe Storm jos?
Măcar de data asta?
- O, nu ne deranjează, spuse Ruth şi îl privi
întrebătoare, apoi zâmbi: E foarte sigur, dragule.
în ciuda asigurărilor ei, Sean îngheţă de frică atunci
când motorul se trezi zgomotos la viaţă; şi rămase
ţeapăn, uitându-se fix înainte, pe toată durata plimbării
lor triumfale pe străzile din Ladyburg. Cetăţeni şi
servitori dădură buzna şi se aliniara de-a lungul
drumului, ovaţionând de uimire şi încântare.
în cele din urmă se întoarseră în Protea Street, iar
când Michael opri în faţa casei Sean evadă repede din
vehicul ca unul care se trezeşte dintr-un coşmar. Se
opuse ferm sugestiei ca întreaga familie să meargă la
biserică în maşină, pe motiv că era nerespectuos şi de
prost gust. Reverendul Smiley fu flatat că Sean rămase
treaz pe toată durata predicii sale şi judecă, după figura
îngrijorată a lui Sean că, în sfârşit, se temea pentru
sufletul său.
După ce ieşiră de la biserică, Michael se duse la Theu-
niskraal să ia cina de Crăciun cu părinţii săi, dar se
întoarse dupâ-amiază devreme pentru a începe lecţiile
de conducere cu Sean. întreaga populaţie din Ladyburg
se adună să îi privească pe Sean şi pe Michael încercuind
zona la pas de plimbare. Până seara, Michael decise că
Sean era pregătit Pentru un circuit de unul singur şi se
dădu jos.

468

Rămas singur la volan şi transpirând de nervozitate,


Sean se uită la marea de feţe din jurul lui şi îl văzu pe
Mbejane zâmbind larg, undeva în spate.
- Mbejane! urlă el.
- Nkosi!
-Vino cu mine, ordonă el şi zâmbetul lui Mbejane se
dizolvă într-o clipită.
Se dădu puţin în spate. Nu era normal ca un vehicul să
se mişte de unul singur - iar el nu voia să aibă nimic de-
a face cu asta.
- Nkosi, încă mă dor picioarele.
în mulţime erau şi mulţi dintre muncitorii zuluşi de la
Lion Kop, care coborâseră de pe dealuri când auziseră
despre miracol. Unul dintre aceştia râse în aşa fel încât
să arunce o umbră de îndoială asupra curajului lui
Mbejane. Acesta se îndreptă de spate şi îl străpunse cu
privirea, apoi se apropie mândru şi cu paşi mari de Rolls,
se aşeză alături de Sean şi îşi încrucişă braţele pe piept.
Sean trase aer adânc în piept şi apucă volanul cu
ambele mâini, ochii i se îngustară şi privi încruntat la
şoseaua din faţa sa.
-Apasă ambreiajul! îşi murmură singur. în viteză!
Coboară frâna! Apasă pe acceleraţie! Eliberează
ambreiajul!
Maşina sări înainte cu atâta violenţă încât atât el, cât
şi Mbejane aproape că fură aruncaţi peste spătarul
scaunului. Cincizeci de metri mai departe maşina se opri
din lipsă de combustibil, o întâmplare norocoasă şi bine-
venită, pentru că era improbabil că Sean şi-ar fi amintit
procedura nece sară pentru a o opri.
Palid şi clătinându-se pe picioare, Mbejane coborî din
Rolls pentru ultima dată. Nu mai merse niciodată cu el,
iar Sean îl invidie în secret pentru libertatea de a face
asta.
Fu uşurat să afle că nu i se va putea trimite combustibil
de Cape Town mai devreme de câteva săptămâni.

74

Intr-o dimineaţă devreme, cu trei săptămâni înainte


de nunta lui Sean, Ada Courtney se duse în livadă să
culeagă fructe pentru micul dejun. Acolo o găsi pe Mary,
îmbrăcată în cămaşa ei albă de noapte, atârnând
spânzurată de arbustul de avocado. Ada îi tăie funia şi o
dădu jos, apoi îl trimise pe unul dintre servitori să îl
cheme pe doctorul Frazer. Duseră trupul fetei moarte în
cămăruţa ei şi o întinseră pe
A
pat. In timp ce doctorul Frazer îi făcea o examinare
rapidă lui Mary, Ada rămase în picioare, cu ochii aţintiţi
la faţa pe care moartea o făcuse să arate şi mai demnă
de milă.
— Cât de singură trebuie să se fi simţit ca să Iacă
asta, Şopti ea, iar doctorul Frazer trase cearşaful peste
cadavru şi se uită la Ada.
-Nu acesta a fost motivul. De fapt, ar fi fost poate mai
bine dacă ar fi fost ceva mai singuratică.
îşi scoase tabachera şi începu sa îşi umple pipa.
APoi întrebă:
~ Cine era prietenul ei, mătuşă Ada?
~ Nu avea un prieten.
"Trebuie să fi avut.
~ De ce spui asta? .
" Mătuşă Ada, fata asta era gravidă în patru luni.

470

I se făcu o înmormântare mică, la care participară


numai familia Courtney şi fetele Adei. Mary era orfană şi
nu avea alţi prieteni.
Cu două săptămâni înainte de nuntă, Sean şi Michael
terminară de tăiat scoarţa şi îşi mutară zuluşii la
plantarea parcelă de salcâmii distruşi de foc. Realizară
împreună o schiţă de bilanţ de profit şi pierderi.
Combinându-şi cunoştinţele rudimentare de
contabilitate şi certându-se până târziu în noapte,
căzură până la urmă de acord că de pe cele şase sute de
hectare plantate cu salcâmi obţinuseră o mie patru sute
douăzeci de tone de scoarţă, ceea ce se ridica în jurul
cifrei de douăzeci şi opt de mii de lire sterline.
Dar de aici încolo nu mai căzură de acord. Michael
insista să continue aprovizionarea cu stocuri de
materiale şi cheltuielile pentru plantarea noilor copaci,
pentru a obţine un profit net la sfârşitul anului de nouă
mii de lire sterline. Sean voia să scadă cheltuielile din
venituri şi să obţină un profit de o mie, aşa că ajunseră
într-un punct mort şi trimi-seră toate registrele la un
contabil calificat din Pietermaritzburg. Iar acesta fu de
acord cu Michael.
Discutară apoi despre perspectivele sezonului
următor şi fură puţin uimiţi când îşi dădură seama că vor
avea de cules o mie şase sute de hectare de scoarţă de
salcâm, iar venitul brut estimat se ridica la optzeci de
mii de lire sterline - bineînţeles, cu condiţia să nu mai
aibă loc alte incendii. In seara aceea, fără ca Sean să
ştie, Michael scrise două scrisori. Una către un
producător de maşini grele din Birmingham, ale cărui
nume şi adresă le copiase de pe unul dintre boilerele
uriaşe de la fabrica Companiei de Exploatare a
Salcâmilor din Natal. Cealaltă către librăria Foyle din
Charing Cross Road, Londra, solicitând toate cărţile pe
care le aveau în domeniul exploatării scoarţei de sal- j
câm. Michael Courtney învăţase de la Sean cum să viseze

471

la nivel înalt. Mai învăţase însă şi cum să reuşească să


facă acele visuri să se îndeplinească.
Cu trei zile înainte de nuntă, Ada şi fetele ei luară
trenul spre Pietermaritzburg, iar Sean, Michael şi Dirk le
urmară în Rolls.
Când ajunseră în faţa hotelului White Horse, erau toţi
trei prăfuiţi şi nervoşi. Călătoria fusese îngrozitoare.
Sean o animase strigându-i încontinuu avertismente,
instrucţiuni şi înjurături lui Michael, care conducea
maşina.
- Încetineşte, pentru numele lui Dumnezeu,
încetineşte! Vrei să ne omori pe toţi? Fii atent! Ai grijă la
vaca aia! Nu merge aşa de aproape de margine!
Dirk îşi adusese şi el contribuţia, cerând insistent
opriri pentru a urina, scoţând capul când pe un geam,
când pe altul, mutându-se încontinuu de pe scaunele din
spate pe cele din faţă şi invers, şi îndemnându-1 pe
Michael să depăşească limita de viteză stabilită de Sean.
în cele din urmă, furios, Sean îl făcu pe Michael să
oprească şi îi adminis-tră lui Dirk o pedeapsă corporală,
cu o nuia tăiată dintr-un copac de la marginea drumului.
La sosire, Dirk, miorlăind, fu întâmpinat de Ada, care îl
luă cu ea. Michael luă maşina şi dispăru în direcţia
fabricii Companiei de Exploatare a Salcâmilor din Natal,
acolo unde urma să petreacă într-adevăr cea mai mare
parte a următoarelor trei zile. spionând şi punând
întrebări, în timp ce Sean se duse să îl găsească pe Jan
Paulus Leroux care răspunsese la invitaţia lui şi venise
de la Pretoria. Până în ziua nunţii, Michael Courtney
adunase deja un mic volum de notiţe despre procesarea
salcâmilor, iar Jan Paulus îi oferise lui Sean o relatare
amănunţită a ţelurilor şi a obiectivelor Partidului Sud-
African. Dar, în ciuda îndemnurilor lui, Sean nu îi
promisese decât că o să mă „gândesc la asta .
Ceremonia nupţială le dădu tuturor multe de gândit.
Deşi Sean nu avea probleme cu ideea de a se căsători
într-o
472

sinagogă, refuză cu hotărâre să Iacă mica operaţie


dureroasă care să îi permită acest lucru. Sugestia sa ca
Ruth să se convertească la creştinism tu primită cu un
icfuz scurt şi categoric. In cele din urmă s-a ajuns la un
compromis şi Ben Goldberg îl convinse pe magistratul
local să oficieze o ceremonie civilă în sufrageria
conacului Golds.
Ben Goldberg conduse mireasa la altar, iar
mama
Goldberg vărsă câteva lacrimi. Ruth arăta
splendid în
rochia din satin verde şi perle creată de Ada.
Storm era
îmbrăcată într-o replică identică în miniatură a
rochiei lui
Ruth şi iscă o scurtă ceartă cu celelalte
domnişoare de onoare, chiar în timpul ceremoniei. In
calitate de cavaler de onoare, Michael se purtă cu
aplomb. Potoli cearta dintre fete, înmâna inelul exact la
ţanc şi îi suflă mirelui când acesta îşi îngână replicile.
La recepţia organizată pe peluză luară parte o
mulţime dintre prietenii şi partenerii de afaceri ai
familiei Goldberg. precum şi jumătate din populaţia
oraşului Ladyburg, inclusiv Ronny Pye, Dennis Petersen
şi familiile lor. Garrick şi Anna Courtney nu veniseră şi
nici nu răspunseseră la invi-taţia trimisă de Sean.
Ziua fu binecuvântată cu mult soare, iar peluzele ei
au netede şi verzi ca nişte covoare scumpe. Mesele lungi
erau pline cu fructele din bucătăria mamei Goldberg şi
cu p10 dusele fabricii de bere a lui Ben Goldberg.
Storm Friedman merse de la un grup de invitaţi la
uliul ridicându-şi fustele şi arătându-şi fundiţele roz ale
pantalo-naşilor până când, într-un final, o prinse Ruth.
Gustând din şampanie şi descoperind că îi place asa
mult, Dirk bău şase pahare în spatele tufelor de tranda
Apoi i se făcu rău. Din fericire, Michael îl găsi înaint lui
Sean şi îl duse într-una dintre camerele de oaspeţi
lasandu-1 acolo să se chinuiască.

473

Cu Ruth la brat inspecta cadourile de nuntă şi fu


pe peluza pana când ajunse la Jan Paulus şi se angajă
împreuna cu acesta intr-o discuţie aprinsă pe teme
politice. Ruth îi lăsă in pace şi se duse să se schimbe în
hainele de călătorie.
Buchetul fu prins de cea mai frumoasă şi mai blondă
luntre fetele Adei. Imediat după aceea ea îi surprinse
privirea lui Michael şi roşi, asortându-se cu garoafele
stacojii
din mână.
Ruth se întoarse, iscând un murmur de comentarii
apreciative şi o ninsoare de confetti şi, asemenea unei
regine urcând pe tron, îşi ocupă locul în maşină. Lângă
ea, Sean, îmbrăcat cu o jachetă de călătorie şi purtând
ochelari fumurii, îşi bolborosi incantaţiile lui obişnuite şi
pomi maşina. Asemenea unui cal sălbatic, aceasta păru
să se ridice pe roţile din spate şi pomi în viteză pe alee,
împrăştiind din calea sa, în egală măsură, pietriş şi
oaspeţi. Cu Ruth ţinându-şi disperată penele mari de
păun de la pălărie, iar Sean strigându-i maşinii: „Ho!
Cuminte, fetiţo! , porniră pe drumul care ducea prin
Valea Celor O Mie de Dealuri spre Durban, spre mare, şi
dispărură într-o coloana inalta
de praf.
75

Trei luni mai târziu, după ce o luară din trecere pe


Storm de la mama Goldberg, îşi făcură apariţia la
conacul de la Lion Kop. Sean se îngrăşase şi amândoi
aveau privirea aceea de mulţumire şi satisfacţie care se
regăseşte doar pe feţele cuplurilor care se întorc dintr-o
lună de miere reuşită.
Veranda din faţa casei, precum şi toate acareturile de
la Lion Kop erau pline de lăzile şi cutiile care conţineau
cadouri de nuntă, mobila şi covoarele lui Ruth, precum şi
perdelele şi toată mobila pe care o cumpăraseră în plus
de la Durban. Asistată cu pricepere de Ada, Ruth se
apucă bucuroasă să despacheteze şi să se instaleze la
conac. Intre timp, Sean începu un tur de inspectare a
domeniului, pentru a vedea cât de mult din el avusese de
suferit de pe urma absenţei sale, şi se simţi cumva
înşelat când descoperi că Michael sc descurcase foarte
bine şi fără el. Plantaţiile erau puse la punct şi curăţate
de buruieni, pata mare şi neagra din centrul lor era
aproape în întregime acoperită cu rânduri proaspăt
plantate de puieţi, muncitorii deveniseră şi mai
productivi datorită noului sistem de plată pe bază de
bonificaţie pe care Michael îl introdusese, după ce se
consultase în prealabil cu contabilul. Sean îi ţinu lui
Michael
475
o predica despre cum sa nu
devina mult prea destept la sfarsitul careia adauga şi
cateva cuvinte de laudă.
Încurajat astfel, Michael veni să discute cu Sean într-o
seară când îl găsi singur în biroul său. Sean era într-o
stare de mulţumire adâncă indusă de o masă copioasă
reprezentată dintr-un enorm file de muşchi la cuptor pe
care încă îl digera, de taptul că Ruth îşi dăduse, în
sfârşit, acordul pentru adopţia lui Storm şi schimbarea
numelui ei din Friedman în Courtney, şi de perspectiva
de a i se alătura lui Ruth în patul lor dublu uriaş de
îndată ce îşi termina coniacul şi Havana rulată manual.
- Intră, Michael. Stai jos. Bea un coniac, îl
întâmpină Sean cu amabilitate, iar Michael traversă
aproape sfidător covorul persan şi puse un teanc gros de
hârtii în faţa lui pe birou. Despre ce e vorba? îi zâmbi
Sean.
- Citeşte-1 şi-o să vezi, îl îndemnă Michael şi se
retrase
pe un scaun din partea cealaltă a camerei.
încă zâmbind, Sean aruncă o privire asupra titlului de
pe prima pagină:
- Estimări preliminare şi proiectul pentru Fabrica de
Extragere a Taninului, Domeniile Lion Kop.
Zâmbetul îi dispăru. Sean dădu pagina şi, pe măsură
ce citea, începu să se încrunte şi apoi să se uite urât.
Când termină îşi reaprinse trabucul şi rămase tăcut timp
de cinci
minute pentru a-şi reveni din şoc.
- Cine te-a pus să faci asta?
- Nimeni.
- Unde ai vinde extractul?
- Pagina 5. Punctele de desfacere sunt înşirate acolo.
La fel şi preţurile din ultimii zece ani.
- Fabrica asta are nevoie de 20 000 de tone de
scoarţa
pe an. Nici dacă am planta fiecare centimetru din Lion
P Şi din Mahobho’s Kloof cu salcâmi, tot nu am putea
acoperi mai mult de jumătate din cantitate.

476

-Am cumpăra restul de la domeniile nou-apărute de-a


lungul văii. Am putea oferi un preţ mai bun decât
Jackson, pentru că am economisi cheltuielile de
expediţie cu trenul
la Pietermaritzburg.
- Cine ar conduce fabrica?
- Eu sunt inginer.
— Eşti, pe hârtie, mârâi Sean. De unde am lua apa?
— Am construi un baraj pe Baboon Stioom, deasupia
cascadelor.
Timp de o oră Sean tot căută nod în papură
proiectului. Iar agitaţia sa creştea cu fiecare răspuns
calm şi sigur pe care i-1 dădea Michael la fiecare dintre
întrebările sale.
- Bine, mârâi Sean. Ţi-ai făcut temele. Acum
răspunde la asta. De unde dracului sugerezi tu să facem
rost de şap-tezeci de mii de lire pentru finanţare?
Michael închise ochii ca pentru o rugăciune, cu
maxilarul încordat şi împins în faţă. Şi, deodată, Sean se
întrebă cum de nu văzuse niciodată puterea din faţa
aceea, hotărârea şi încăpăţânarea aproape fanatice.
Michael deschise din nou ochii şi spuse încet:
-Luăm un împrumut de douăzeci şi cinci de mii pe
Lion Kop şi Mahobho’s Kdoof, o obligaţiune notarială
pe fabrică de încă o dată pe atât şi o emisiune de
acţiuni publice pe venituri.
Sean sări de la birou şi urlă:
-Nu!
— De ce nu? întrebă Michael pe acelaşi ton calm şi
rezonabil.
— Pentru că mi-am petrecut jumătate din viaţă
înglodat în datorii până aici! strigă Sean apucându-se de
gât. Pentru că acum sunt, în sfâişit, liber şi vreau să
rămân aşa. Pentru că ştiu ce înseamnă să ai mai puţini
bani decât îţi trebuie şi nu îmi place senzaţia. Pentru că
sunt fericit aşa cum stau lucrurile acum şi nu vreau să
prind iar leul de coadă şi sa mă lupt cu el. Sean se opri
gâfâind, iar apoi strigă: Pentru

477

că până la o anumită sumă banii îţi aparţin, dar după


aceea
le aparţii tu lor. Pentru că nu vreau să mai fiu niciodată
atât de bogat!
Michael se ridică din scaun uşor şi rapid ca un leopard
furios şi lovi cu pumnul în birou. Se uită fioros la Sean şi
se înroşi la faţă de furie, tremurând ca o săgeată.
- Ei bine, eu vreau! Singura ta obiecţie la planul
meu este că este bun, izbucni el.
Sean clipi surprins, dar îşi reveni repede.
- Chiar dacă voi fi de acord, rezultatul s-ar putea să
nu-ţi placă! urlă el, iar Michael îi ripostă pe acelaşi ton:
- Lasă-mă pe mine să hotărăsc asta!
In acel moment Ruth deschise uşa biroului şi se opri
în prag, fixându-i cu privirea. Arătau ca doi cocoşi cu
penele umflate.
- Ce Dumnezeu se petrece aici? întrebă ea.
Atât Michael, cât şi Sean se uitară la ea cu priviri
vinovate, apoi se relaxară puţin câte puţin. Michael se
aşeză pe scaun, iar Sean tuşi stânjenit.
- Doar stăteam de vorbă, draga mea.
- Ei bine, tocmai aţi trezit-o pe Storm şi aproape că
aţi dărâmat casa, îi certă ea, dar apoi zâmbi şi se duse la
Sean şi îl luă de braţ: De ce nu o lăsaţi pe mâine? Mâine
veţi putea să vă continuaţi discuţia de la douăzeci de
paşi, cu o pereche de pistoale.
Pigmeii din pădurile Ituri vânează elefanţi cu săgeţi
minuscule. Odată ce săgeata îşi atinge ţinta, ei o
urmează tăcuţi, pe furiş, ridicându-şi tabăra noapte după
noapte pe urmele elefantului, până când otrava îşi face,
în cele din urmă, efectul şi ajunge la inima animalului,
doborându-1. Michael îşi înfipsese săgeata adânc în
carnea lui Sean.

76
Ruth găsi la Lion Kop o
fericire la care nu se aşteptase niciodată, despre care nu
crezuse că poate exista.
întreaga ei existenţă de până atunci fusese ordonată
şi hotărâtă de un tată care o adora, dar care era,
deopotrivă, foarte sever, iar apoi, tot la fel, de Ben
Goldberg. Cei câţiva ani petrecuţi cu Saul Friedman
fuseseră fericiţi, dar deja păreau la fel de ireali ca şi
amintirile din copilărie. Fusese dintotdeauna adăpostită
într-un cocon de bogăţie, ţinută înăuntru de tabuuri
sociale şi de demnitatea familiei. Chiar şi Saul o tratase
ca şi cum ar fi fost un copil delicat pentru care trebuia să
ia toate deciziile. Viaţa ei fusese liniştită şi ordonată, dar
searbădă şi plictisitoare de moarte. Nu se răsculase
decât de două ori, odată când fugise din Pretoria şi a
doua oară când se dusese să îl vadă pe Sean la spital.
Plictiseala fusese tovarăşul ei permanent.
Dar acum, dintr-odată, era stăpâna unei comunităţi
complexe. Senzaţia aceasta o copleşise puţin la început
şi o făcuse ca, din obişnuinţă, să apeleze la Sean şi să îi
ceară să ia el cele cincizeci de decizii cu care era
confruntată în fiecare zi.
- Facem un târg, îi răspunsese el. Tu nu îmi spui cum
sa cultiv salcâmi, iar eu nu-ţi spun cum să conduci casa.
Pune afurisitele alea de bufeturi unde arată mai bine.

479

Ceva mai ezitant la început, apoi tot mai încrezătoare


şi, în cele din urmă, plină de siguranţă şi mândrie,
transformă Lion Kop într-o casă confortabilă şi
frumoasă. Iarba aspră şi tufişurile din jurul conacului
dispărură şi lăsară locul peluzelor şi straturilor de flori,
iar pereţii exteriori străluceau în haina lor nouă de var
proaspăt. înăuntru, duşumelele de lemn galben sclipeau
bine lustruite, scoţând în evidenţă culorile vii ale
covoarelor de Buhara şi ale perdelelor grele de catifea.
După câteva experimente dezastruoase, din bucătărie
începură să iasă o serie de mâncăruri care îl umplură de
încântare pe Michael şi pe care chiar şi Sean le declară
comestibile.
Şi totuşi, având o duzină de servitori, avea timp şi
pentru alte lucruri. Să citească, să se joace cu Storm şi
să călărească. Cadoul de nuntă din partea lui Sean
fusese un atelaj de patru cai aurii. Avea timp şi pentru
vizite lungi din partea şi alături de Ada Courtney. Intre
ele două se născuse o legătură chiar mai puternică decât
cea dintre o mamă şi o fiică.
Era timp şi pentru dans şi grătare în aer liber, pentru
râs şi pentru seri lungi şi liniştite în care ea şi Sean
stăteau singuri pe veranda mare din faţa casei, sau în
biroul Iui, şi vorbeau despre multe lucruri.
Era timp pentru dragoste.
Trupul ei cu muşchii tari de atâta călărie şi plimbare,
era sănătos şi fierbinte. Era ca o sculptură învelită în
catifea şi făcută pentru dragoste.
Fericirea ei era umbrită doar de un singur lucru - Dirk
Courtney.
Când toate încercările ei de a se apropia de el fură
primite cu nepăsare, iar micile cadouri pregătite special
de ea fură refuzate, Ruth îşi dădu seama de cauza
respingerii lui. Simţi gelozia ascuţită care îl rodea ca un
cancer în spatele ochilor acelora adorabili şi a feţei
deosebit de frumoase.

480

Se pregăti zile întregi pentru ceea ce avea să-i spună.


Apoi găsi şi momentul potrivit, atunci când el intră în
bucătărie şi ea era singură. O văzu şi se întoarse repede
să plece, dar ea îl opri.
- O, Dirk, te rog, nu pleca. Vreau să discut ceva cu
tine.
El se întoarse încet şi se sprijini de masă. Ea văzu cât
de
înalt crescuse în ultimul an, umerii i se îngroşaseră şi
începuseră să ia forma unui bărbat, iar picioarele îi erau
puternice şi îi porneau ca nişte lumânări subţiri din
şoldurile înguste împinse înainte într-un gest de o
insolenţă calculată.
- Dirk... începu ea şi se opri. Se simţi dintr-odată
nesigură pe ea. In faţa ei nu se afla un copil, aşa cum îşi
închipuise ea; faţa lui frumoasă trăda o senzualitate
tulburătoare - era conştient de trupul său şi se mişca
precum o pisică. Deodată i se făcu frică şi înghiţi în sec
înainte de a continua: Ştiu cât de dificil a fost pentru tine
de când eu şi Storm am venit să locuim aici. Ştiu cât de
mult îţi iubeşti tatăl şi cât de mult înseamnă el pentru
tine. Dar...
Vorbi încet, uitându-şi discursul atât de grijuliu
pregătit dinainte şi căutând acum cuvintele potrivite
pentru a-i putea explica. încercă să îi arate că nu se
aflau în competiţie unul cu celălalt pentru dragostea lui
Sean; că ei toţi - Ruth, Michael, Storm şi Dirk - formau
un întreg; că interesele lor nu se băteau cap în cap şi că
fiecare dintre ei îi ofereau şi primeau din partea lui Sean
un alt fel de dragoste. Când, în sfârşit, tăcu, Ruth îşi
dădu seama că el nu ascultase nici un cuvânt din ce îi
spusese şi nici nu încercase să înţeleagă.
Dirk, încheie ea, eu te plac şi vreau să mă placi
şi tu.
Dirk se îndreptă, împingând masa cu fesele. Apoi
zâmbi şi îşi plimbă ochii încet pe trupul ei.
- Acum pot să plec? întrebă el, iar Ruth înţepeni,
ştiind că nu exista cale de compromis, că va trebui să se
lupte cu el.
- Da, Dirk, poţi să pleci, răspunse ea.

481

Ştia de-acum că era diabolic şi că, dacă pierdea


competiţia cu el, asta o va distruge şi pe ea, şi pe fiica
ei. In acel moment toată frica ei se risipi.
Asemenea unei pisici, Dirk păru să simtă schimbarea
petrecută înlăuntrul ei. Pentru un moment lui Ruth i se
păru că vede o urmă de îndoială, de incertitudine în ochii
lui -apoi se întoarse şi părăsi bucătăria cu mers agale.
Ea ghicise că avea să se întâmple curând, dar nu chiar
atât de curând cum se petrecuse.
în fiecare după-amiază Ruth călărea pe plantaţii
împreună cu Storm, fetiţa călare pe ponei, iar ea ţinând
frâul, îşi inventaseră un joc în care trebuiau să îi
găsească pe Michael şi pe Sean urmând labirintul de
drumuri care se întretăiau printre blocurile de copaci şi
ghidându-se după direcţia vagă a grupurilor de zuluşi
până când, într-un final, îi găseau şi le ofereau ploştile
cu cafea şi coşuleţul cu sendvişuri. După aceea
încingeau toţi patru un picnic pe covorul moale de frunze
uscate de sub copaci.
în această după-amiază Ruth ieşi în curtea din faţa
bucătăriei, îmbrăcată în haine de călărie. Tânăra doică
zulusă stătea în umbra peretelui bucătăriei, flirtând cu
unul dintre grăjdari. Storm nu se zărea nicăieri, aşa că
Ruth întrebă aspru:
- Unde e domnişoara Storm?
-A plecat cu Nkosizana Dirk, răspunse fata, iar Ruth
presimţi pericolul.
-Unde sunt?
Doica arătă cu degetul în direcţia grajdurilor şi a
acareturilor care se împrăştiau în jos pe panta din spate
a dealului.
-Vino cu mine.
Ruth dădu drumul coşuleţului şi începu să alerge,
ţinân-dusi fustele într-o mână. Ajunse la primul rând de
grajduri trecu zorită printre ele, uitându-se în trecere în
fiecare lntre acestea. Apoi în camerele cu hrană a
animalelor,

482

cu coşurile mari de ciment şi mirosul de ovăz, melasă şi


lucerna proaspăt tăiată amestecat cu duhoarea iute de
bălegar şi piele unsă cu ulei, şi din nou afară la lumina
soarelui, alergând spre hambare.
Storm ţipă îngrozită o singură dată, dar ascuţit şi
dureros de clar, astfel încât liniştea care se lăsă imediat
după aceea vibra încă de amintirea ţipătului ei.
„Camera hamaşamentelor.“ Ruth se răsuci din
alergare. „Doamne, te rog, nu! Nu lăsa se întâmple asta.
Te rog! Te rog!“
Ajunse la uşa deschisă a camerei hamaşamentelor.
între pereţii ei groşi era o atmosferă sumbră şi rece, iar
pentru un moment Ruth nu înţelese scena care se
desfăşură înăuntru.
Storm stătea cu spatele înghesuit în colţul îndepărtat
şi cu mâinile ridicate pentru a-şi proteja faţa - cu
degeţelele rigide, răsfirate, desfăcute ca penele de pe
vârful aripii unei păsări. Trupul ei micuţ tresărea uşor la
fiecare suspin.
Dirk stătea pe vine în faţa lui Storm, ghemuit pe
călcâie şi aplecat înainte, cu o mână întinsă ca şi cum i-
ar fi oferit un cadou. Râdea.
Apoi Ruth văzu lucrul acela mişcându-se în mâna lui
Dirk şi îngheţă de groază. Se descolăci din jurul
încheieturii mâinii lui şi se întinse încet înspre Storm, cu
capul tras înapoi formând o buclă din jumătate din corp
şi cu micuţa lui limbă neagră vibrând între buzele roz
desfăcute într-un zâmbet.
Ruth ţipă, iar Dirk sări în picioare şi se întoarse spre
ea, cu mâna dreaptă ascunsă la spate.
Storm ţâşni din colţul ei, traversă camera în fugă şi isi
îngropa faţa în fustele mamei ei, plângând jalnic. Ruth o
ridică şi o ţinu strâns lângă umărul ei, dar nu-şi dezlipi
nici o clipă ochii de pe faţa lui Dirk.

483

- E doar un rooi-slang, râse din nou Dirk, dar de


data aceasta nervos. Sunt inofensivi, voiam doar să
glumesc.
Scoase şarpele de la spate, îl trânti pe podeaua
acoperită cu dale de piatră şi îi strivi capul cu călcâiul
cizmei. îl lovi cu piciorul, izbindu-1 de perete, îşi netezi
cu un gest de nerăbdare buclele negre de pe frunte şi
încercă să părăsească apoi camera. Ruth înaintă pentru
a-i ţine calea.
- Doică, du-o pe domnişoara Storm înapoi în casă,
spuse Ruth şi îi înmână cu blândeţe copilul doicii zuluse,
apoi închise uşa în spatele lor şi trase zăvorul.
In cameră se făcu şi mai întuneric, două dâre pătrate
de soare pline de particule zburătoare de praf cădeau
prin ferestrele înalte, iar liniştea nu era deranjată decât
de sunetul respiraţiei sacadate a lui Ruth.
- Am vrut doar să glumesc, repetă Dirk şi zâmbi la
ea sfidător. Presupun că ai să dai fuga şi-ai să-i spui lui
tata?
Pereţii camerei erau plini de ţinte de lemn de care
erau suspendate hamaşamentele şi şeile. Lângă uşă
atârnau biciurile de piele pentru vite ale lui Sean, doi
metri şi jumătate de piele împletită revărsându-se din
mâner, în neant. Ruth ridică unul dintre ele din suport şi
mişcă şfichiul, fâcându-1 să se întindă între ei, pe podea.
- Nu, Dirk, n-am să-i spun tatălui tău. Asta e doar
între tine şi mine.
- Ce-ai să faci?
~ O să rezolv situaţia asta o dată pentru totdeauna.
- Cum?
încă zâmbind, Dirk îşi puse mâinile în şold. Sub
mânecile suflecate, braţele i se umflară netede şi
maronii de parcă ar fi fost unse cu ulei.
-Aşa.
Ruth îşi dădu fusta într-o parte şi făcu un pas înainte,
Manevrând biciul pe sub mână şi trimiţându-1 şerpuit în

484

jurul gleznei lui Dirk, apoi îl trase imediat înapoi. Luat


prin surprindere şi dezechilibrat complet, Dirk căzu pe
spate in cădere se lovi cu capul de zid şi rămase jos,
ameţit.
Ruth se mută în mijlocul camerei, pentru a avea
suficient spaţiu de manevrare a biciului. Furia ei era rece
ca gheaţa uscată şi dădu forţă braţelor cu muşchii
tonifiaţi deja de şedinţele de călărie, îndepărtând orice
urmă de milă. Acum era doar un animal, o femelă
luptând pentru supravieţuirea ei şi a copilului ei.
învăţase să mânuiască un bici în procesul ei de
transformare într-o călăreaţă desăvârşită, şi prima ei
lovitură îi despică lui Dirk cămaşa de la umăr până la
brâu. El strigă de furie şi se rostogoli în genunchi.
Lovitura următoare îl lovi de la gât în josul spinării,
paralizându-1 în încercarea lui de a se ridica.
Următoarea, în spatele ambilor genunchi, îi înmuie
picioarele.
Căzut pe burtă, Dirk încercă să ajungă la furca de pe
perete, dar pielea împletită explodă în jurul încheieturii
mâinii sale. El urlă din nou şi se rostogoli într-o parte
pentru a-şi proteja mâna la piept.
Ruth îl lovi, iar el se zvârcoli către ea pe podea ca un
leopard rănit, cu şodurile fărâmate de un glonţ. Ruth se
retrase pas cu pas din faţa lui, în timp ce şfichiul lung al
biciului continua să şuiere şi să pocnească.
Il biciui iară milă până când cămaşa ajunse să îi
atârne în fâşii de umeri şi de mijloc, dezvăluindu-i pielea
netedă şi albă cu dungile roşii şi groase imprimate pe ea.
îl bătu până când strigătele lui se transformară în
ţipete şi, apoi, în suspine.
îl bătu până când rămase întins pe jos tremurând,
văi-tându-se, mişcându-se încet, cu dalele de piatră din
jur stropite de sângele lui.

485

Apoi împături biciul şi se întoarse să deschidă uşa. în


curte se adunaseiă curioşi toţi grăjdarii şi servitorii din
casă. Ruth alese patru dintre ei. ^
- Duceţi-1 pe Nkosizana în camera lui. După aceea îi
spuse unuia dintre grăjdarii
- Du-te la Nkosi. Spune-i să vină repede.
Sean veni repede; veni turbat de îngrijorare şi, în
graba sa, aproape că dărâmă uşa de la dormitorul lui
Dirk. Se opri trăsnit în prag şi se holbă înspăimântat la
spinarea lui Dirk.
Dezbrăcat până la mijloc, Dirk stătea întins pe pat cu
faţa în jos, iar Ruth îl curăţa cu un burete. Lângă ea, pe
masă, se afla un lighean şi un miros pătrunzător de
antiseptic umplea camera.
- Doamne-Dumnezeule! Ce i s-a întâmplat?
- L-am bătut cu un bici pentru vite, îi răspunse
Ruth pe un ton calm şi Sean se uită la ea cu gura
căscată, apoi îşi coborî privirea asupra lui Dirk.
- Tu ai făcut asta?
- Da.
Gura lui Sean se strânse de furie.
- Isuse! L-ai făcut bucăţi. Aproape că l-ai omorât,
mârâi
şi se uită urât la Ruth: De ce?
- Era necesar.
Siguranţa deplină şi lipsa de remuşcare din
tăspunsul ei îl făcură pe Sean să se simtă confuz. Biusc,
nu mai era
sigur de furia sa.
- Ce-a făcut?
-Asta nu pot să-ţi spun. E o problemă
personală între
noi doi. Trebuie să-l întrebi pe Dirk.
Sean se duse repede lângă pat şi îngenunche lăngă
el.
- Dirk. Dirkie, băiete, ce s-a întâmplat? Ce-ai tăcut?
Dirk îşi ridică faţa de pe pernă şi se uită la tatăl său.

486

- A fost o greşeală. Nu contează, şopti el.


Apoi îşi îngropă faţa la loc în pernă şi vorbi cu vocea
înăbuşită, astfel încât Sean avu o scuză să nu-şi creadă
urechilor ce auzise.
- Ce-ai spus? întrebă el, iar Dirk îi răspunse clar,
după o scurtă pauză:
- Am spus... a fost vina mea.
- Asta credeam şi eu că ai zis.
Sean se ridică cu o expresie uimită pe chip.
- Ei bine, Ruth, nu ştiu de ce m-ai chemat. Pari să ai
situaţia complet sub control.
Se îndreptă spre uşă, privi înapoi ca şi cum ar fi vrut
să spună ceva, dar apoi, răzgândindu-se, scutură din cap
si iesi. In noaptea aceea, înainte să adoarmă, Sean se
lipi de obrazul ei şi murmură: - Cred
că tu ai făcut astăzi ce trebuia să fac eu acum mulţi ani.
Iar apoi chicoti somnoros: Cel puţin nu mai încape
îndoială cine este stăpâna la Lion Kop.

77
Atitudinea lui Sean faţă de viaţă era simplă şi onestă -
în mintea lui orice problemă dispărea atunci când era
confruntată direct.
Dacă deveneai obsedat de o femeie anume, te culcai
cu ea. Dacă nu obţineai rezultatul scontat în acest mod,
atunci te însurai cu ea.
Dacă voiai o bucată de pământ sau un cal, sau o casă,
sau o mină de aur, atunci plăteai banii şi o luai. Dacă nu
aveai banii, te duceai şi faceai rost de ei.
Dacă îţi plăcea un bărbat, atunci beai cu el, vânai cu el
şi râdeai cu el. Dacă nu-ţi plăcea, ori îi dădeai una în cap,
ori îl tratai cu sarcasm şi batjocură. în orice caz, îi arătai
limpede ce simţi pentru el.
Când un fiu îţi scăpa din mână, îl băteai de-i suna apa-
n cap, apoi îi faceai un cadou scump pentru a-ţi
demonstra afecţiunea faţă de el. Acum, el admitea că
lucrurile îi cam scăpaseră din mână cu Dirk; dar Ruth
rezolvase problema în mod foarte eficient. Nu îi mai
rămăsese altceva de facul decât să îl cheme pc Dirk în
biroul său şi să ţipe puţin la el. O săptămână mai târziu,
se întoarse dintr-o călătorie la Pictermaritzburg şi, cu o
încruntătură de stânjeneală, îi oferi lui Dirk ofrandele de
pace. Prima dintre ele era o

488

cutie de piele cu muchii de alamă care conţinea o puşcă


de vânătoare făcută manual de Gicener, din Londra;
încrustaţii de argint, pat lucios din lemn de nuc şi ţevi
din oţel damasc care se puteau schimba între ele. Cea
de-a doua era o mânză în vârstă de doi ani care se
trăgea din armăsarul hughenot de la Worchester, în
districtul Cape. Născută din Sun Lord1 şi Harvest
Dance2, Sun Dancer3 era un animal de cel mai nobil
sânge din Africa, de o frumuseţe şi o viteză inegalabile.
Sean plătise pe ea o mie de guinee şi considera
că făcuse o afacere toarte bună.
Din punctul lui de vedere nu mai exista nici o
problemă cu Dirk, aşa că putea să îşi dedice întreaga
energie celor trei activităţi majore în care era angajat.
Mai întâi, trebuia să o lase gravidă pe Ruth. Aici avea
întreaga ei cooperare. Dar toate eforturile lor fură
complet neproductive, în afară de faptul că le oferiră
mult exerciţiu fizic sănătos şi multă plăcere. Sean îşi
aminti de priceperea de care dăduse dovadă la prima lor
întâlnire şi era nedumerit. Ruth sugeră să se antreneze
în continuare, până va începe sezonul ploios; ajunsese
să creadă în puterea tunetului. într-una dintre călătoriile
sale la Pietermaritzburg, Sean văzu în fereastra unui
negustor de vechituri o statuie du lemn cioplit a lui Thor.
O cumpără pentru ea, iar de atunci înainte zeul stătea pe
noptieră ţinându-şi ciocanul strâns si supraveghindu-le
strădaniile cu o expresie atât de atotştiutoare pe chip,
încât Ruth îl întoarse, în cele din urma, cu faţa la perete.
Apoi mai era şi Fabrica de Extras Tanin a lui
Michael. Acesta recursese pe furiş la o viclenie care îl
şocă Pc Sean şi, după cum spusese el, îi ucisese orice
încredere in decenţa rasei umane. Michael îi vizitase pe
fiecare dintre

1 Stăpânul Soarefui n.tr)


2 Dansul Recoltei (n.tr.)
3 Dansatoarea Soarelui (n.tr)

489

noii cultivatori din vale, oameni care îi urmaseră


exemplul lui Sean în plantarea salcâmilor şi, după ce îi
puse să jure că vor păstra secretul, le oferise acţiuni în
companie. Aceştia fură entuziasmaţi de idee şi, în frunte
cu Michael, se prezentară la Lion Kop într-o delegaţie
oficială. întâlnirea fu aprinsă şi se desfăşură cu atâtea
tunete şi fulgere de parcă ar fi fost condusă chiar de
marele zeu Thor. La sfârşitul acesteia Sean care
cochetase cu ideea luni întregi, încă de când i-o
menţionase Michael, şi care devenise la fel de
entuziasmat ca şi ei, se lăsă convins. El avea să deţină
şaptezeci de procente dintre acţiuni, iar celelalte fură
împărţite între ceilalţi cultivatori. Fu ales un consiliu
director condus de Sean. iar contabilul primi instrucţiuni
să înceapă demersurile de înregistrare a Cooperativei de
Exploatare a Salcâmilor din Ladyburg. Sean îşi exercită
pentru prima dată votul majoritar pentru a zdrobi
îndoielile celorlalţi şi a-1 numi pe Michael Courtney
inginer-şef al fabricii. Apoi, Michael fu urcat la bordul
primului vapor de poştă spre Anglia, împreună cu un
manager mai vârstnic care să îi domolească pornirile
impulsive, cu o scrisoare de împuternicire în buzunar şi
avertismentele şi cuvintele înţelepte ale lui Sean în
minte. Amintindu-şi cum fusese el însuşi la douăzeci şi
trei de ani, Sean hotărî că era necesar să îi reamintească
lui Michael că era trimis la Londra pentru a cumpăra
echipament şi a învăţa să îl mânuiască, şi nu să populeze
insulele britanice sau să facă turul hotelurilor şi al sălilor
cu jocuri de noroc.
Toate acestea duseră la o reacţie rapidă din partea lui
Jackson de la Compania din Natal, care regreta că nu vor
mai fi reînnoite contractele dintre cultivatorii din valea
Tugela şi compania sa şi îi informa că, datorită unei
cereri foarte mari din altă parte, nu le mai putea furniza
seminţe si răsaduri. Dar de-acum producţia lui Sean de
seminţe era suficient de mare pentru a acoperi nevoile
întregii văi şi, cu putin noroc, fabrica lor urma să intre în
producţie până la inceputul sezonului următor de tăiere.

490

Inainte ca Michael şi însoţitorul lui să se întoarcă


triumfători din misiune, Sean avu un alt musafir. Obosit
de discuţia în contradictoriu pe care el şi Sean o tot
purtau prin corespondenţă de trei ani, Jan Paulus Leroux
sosi în Ladyburg şi îşi exprimă intenţia de a rămâne
până când Sean va cădea de acord să conducă filiala din
Natal a Partidului Sud-African şi să candideze pentru
alegerea reprezentantului din Ladyburg la următoarele
alegeri legislative. Două săptămâni mai târziu, după ce
el şi Sean vanasera si omoraseră deja un număr mare de
cocoşi de munte, fazani şi antilope; băuseră cantităţi
uriaşe de cafea şi cantităţi ceva mai moderate de coniac;
vorbiseră şi spulberasera orice urma de reticenţă dintre
ei, Jan Paulus se sui în trenul de Johanesburg, cu
următoarele cuvinte de despărţire: — ToeMaar!
Atunci ne-am înţeles.
Partidul Sud-African se baza pe o federaţie alcătuita
din Cape, Transvaal, Orange Free State şi Natal,
conduse de un guvern răspunzând direct la Whitehall.
Opoziţia sa era reprezentată de extremiştii englezi şi
olandezi - şi care strigau: „Dumnezeu să-l apere pe
Rege“ şi republicanii care voiau ca Atotputernicul să îl
trateze pe rege în mod total diferit.
După ce se întâlni cu oamenii de pe lista pe care i-o
dăduse Jan Paulus, Sean îşi începu campania. Primul sau
partizan fu Ruth Courtney, câştigată mai degrabă de
perspectiva de a fi implicată într-o luptă politică, decât
de talentul oratoric al lui Sean. Astfel, o săptămână,
poate şi mai mult, pe lună o petrecea călătorind
pretutindeni in Natal şi participând la întruniri politice.
Ruth îl puse peSean să îşi repete discursul - nu avea
decât unul pana când îi ieşi perfect. De asemenea,
săruta bebeluşii şi facea pe gazda pentru soţii, sarcini
pentru care Sean nu avea nici un fel de aptitudini. Stătea
lângă el pe podium şi îl tinea sa nu coboare în mijlocul
mulţimii şi să se ia la bătaie cu cei care îl hărţuiau. Cu
siguranţă că zâmbetul şi modul ei de se purta au adus
câteva voturi pentru Partidul Sud-African.

491

Lordul Caisterbrook îi promisese susţinerea lui de la


Londra
a şi se părea că Sean putea deja conta pe douăzeci şi
două de locuri din cele treizeci ale Adunării.
Fabrica de tanin a Cooperativei de Exploatare a
Salcâmilor din Ladyburg începu să prindă formă pe
terenul plat de sub povârniş, lângă Baboon Stroom. Se
întindea
pe cinci hectare de teren, iar casele angajaţilor se
ridicau ordonat în spatele ei.
La dorinţa celorlalţi administratori şi în ciuda
protestelor vehemente ale lui Michael, Sean angajă un
inginer consultant pe perioada rămasă până la darea în
folosinţă a fabricii. Fără el ar fi pierdut recolta unui an
întreg deoarece, chiar dacă era nerăbdător şi neobosit,
Michael era, de asemenea, un tânăr fără experienţă
practică. Chiar şi cu ajutorul din partea inginerului mai
în vârstă, la începutul sezonului de tăiere fabrica tot nu
era gata. Când, în sfârşit, coşul înalt şi arigintiu începu
să scoată fum, iar furnalele luminară noaptea cu o
strălucire satanică, în magaziile din jurul fabricii erau
depozitate mii de tone de scoarţă.
Fu un sezon fantastic. Ploile abundente umpluseră
scoarţa de sevă bogată, aşa că la sfârşitul anului
cooperativa înregistrase un profit de zece mii de lire
după primul ei an de funcţionare — iar domeniile Lion
Kop un profit de patru ori mai mare. Sean se înglodase
în datorii şi scăpase apoi de ele la fel de repede ca un
băieţel care e trimis la baie să se spele pe faţă.
în ciuda ploilor abundente, în vara aceea nu avură loc
decât trei furtuni spectaculoase. Şi de fiecare dată Sean
era Plecat cu treburi. Ruth stătea la fereastra
dormitorului şi, eu fiecare fulger care tăia cerul
deasupra dealurilor şi cu fiecare lovitură ca de ciocan a
tunetului răbufnind deasupra văilor, deplângea încă o
ocazie pierdută. Mbejane se descurcă mult mai bine -
toate seminţele sale încolţiră şi culese trei fii rotofei în
sezonul acela.

78

Fu un an plin şi pentru Dirk Courtney. După


înfrângerea lui răsunătoare de la celălalt capăt al
biciului, Dirk şi Ruth intrară într-o stare de neutralitate -
dar el îi recunoscu
acesteia controlul asupra moşiei Lion Kop.
Pe Storm Courtney o ignora complet, cu excepţia
momentelor în care se afla în poala lui Sean sau călare
pe umerii lui. Atunci îi privea pe furiş până când găsea o
scuză să le întrerupă joaca sau să plece de la Lion Kop.
Absenţele sale deveniră tot mai frecvente; călătorea la
Pietermaritzburg şi în districtele înconjurătoare pentru a
juca rugby şi polo; făcea excursii misterioase în miez de
noapte la Ladyburg, iar în timpul zilei pleca pe cal de
îndată ce se crăpa de zi — Sean crezuse că se ducea la
şcoală, până când primi un mesaj din partea dirigintelui,
în care i se cerea să treacă pe acolo.
După ce îi arătase registrul de prezenţă şi o copie a
foii matricole a lui Dirk, dirigintele se lăsă pe spătarul
scaunu-lui şi aşteptă comentariile lui Sean.
-Nu e prea bine, nu?
— Sunt de acord, domnule Courtney. Nu e prea bine.
-Nu l-am putea trimite undeva, la un internat,
domnule Besant?
Da, aţi putea tace asta, încuviinţă Besant, dar ar
avea oare vreun rost, în afară de faptul că i-ar oferi un
excelent program de antrenament de rugby?

493

~ Atunci cum va reuşi să intre la universitate?


Sean era impresionat de ceea ce făcuse educaţia din
Michael şi o considera ca fiind remediul absolut pentru
toate relele tinereţii.
- Domnule Courtney... ezită dirigintele cu
delicateţe. Auzise despre temperamentul exploziv al lui
Sean şi nu dorea să aibă parte de o demonstraţie
personală a acestuia. Apoi continuă: Unii tineri nu sunt
croiţi pentru universitate.
- Eu vreau ca Dirk să meargă, îl întrerupse Sean.
Atitudinea de profesor ieşi la iveală pentru un moment
şi Besant spuse sarcastic:
- Mă îndoiesc că Universitatea Stellenbosch sau
Universitatea din Cape Town împărtăşeşte ambiţiile
dumneavoastră.
- Vreţi să spuneţi că e prost? întrebă Sean.
-Nu, nu, se grăbi Besant să îl liniştească, doar că nu
are, cum să spunem, înclinaţie academică.
Sean cugetă pentru o vreme asupra acestui lucru.
Apoi se debarasă de ambiţia sa pentru Dirk şi întrebă:
- Şi atunci, ce sugeraţi?
Sugestia lui Besant era ca Dirk Courtney să plece
naibii din şcoala lui - dar o fonnulă mai delicat.
- Deşi Dirk are doar şaisprezece ani, este foarte
matur pentru vârsta lui. Ce-ar fi să îl iniţiaţi la
companie...?
- Deci îmi recomandaţi să îl retrag de la şcoală?
întrebă Sean gânditor, iar Besant îşi reprimă un suspin
de uşurare.
Dirk Courtney fu desemnat ucenicul şefului de
echipă de la turnătorie. Primul lucru pe care îl tăcu fu să
îşi infor-meze maistrul că într-o zi el va fi cel care va
conduce lubrica, întrebându-1 ce avea să facă în
legătură cu asta. Avertizat de reputaţia lui Dirk, maistrul
îl privi cu tristeţe şi scuipă O flegmă lungă de zeamă de
tutun la un centimetru de bombeul
lustruit al lui Dirk. Apoi arătă cu degetul spre un ibric
de cafea de pe forja atelierului şi îi spuse să îi facă o
ceaşcă de cafea si, in timp ce face asta să îşi scoată şi
degetul mare de la mana din orificiul posterior. Intr-o
săptămână cei doi

494

erau deja prieteni la cataramă şi bărbatul, al cărui nume


era Archibald Frederick Longworthy, începu să îl
instruiască pe Dirk în alte arte decât cea a fabricării
planşelor de oţel. Archy avea treizeci şi şase de ani şi
venise în Africa după ce ispăşise o condamnare de cinci
ani în închisoarea Lea-venworth pentru infracţiunea de
crimen injuria - iar când îi explică lui Dirk ce înseamnă,
acesta fu încântat.
Archy i-1 prezentă pe Dirk unei prietene, Hazel, o fată
plinuţă şi prietenoasă care lucra ca barmaniţă la hotelul
Ladyburg şi îşi împărţea favorurile cu tot atâta veselie ca
şi băutura - Dirk deveni foarte repede favoritul ei, iar el,
la rândul lui, învăţă vreo câteva trucuri drăguţe de la ea.
Archibald Longworthy examină cu şiretenie situaţia şi
decise că nu avea decât de profitat de pe urma prieteniei
sale cu moştenitorul lui Sean Courtney. în plus, băiatul
era de gaşcă. Putea să reguleze o târfa şi să bea gin cot
la cot cu cei mai buni dintre ei - şi, în plus, părea să aibă
o sursă inepuizabilă de bani.
La rândul lui, Dirk îl venera pe Archy ca pe un erou,
redirecţionând o mare parte a sentimentelor pe care le
avea pentru tatăl lui asupra primului său prieten
adevărat. Ignorând încheieturile mâinilor şi gâtul de
culoare gri care trădau repulsia lui Archy faţă de apă şi
săpun, părul decolorat care îi atârna în şuviţe printre
care se vedea pielea roz a capului, ignorând chiar şi
dintele negru din faţă, Dirk îl învestise cu farmecul şi
aerul dc aventură al unui pirat din vremurile de demult.
Când Dirk descoperi că suferă de o boală nedure-
roasă, dar urât mirositoare, Archy fu cel care îl asigură
că este vorba doar despre sculament şi îl duse la un
doctor în Pietermaritzburg. Pe tren, la întoarcere, îşi
plănuiră răzbunarea râzând şi glumind ca doi camarazi -
şi din ce în ce mai nerăbdători.
Hazel fu surprinsă să îi vadă duminica după-amiaza şi
se ridică repede în şezut când intrară în camera ei cu
vedere în curtea din spatele hotelului.

495

- Dirkie, nu ar trebui să vii aici în timpul zilei. O să


afle tatăl tău.
Era cald în cămăruţa ei sărăcăcioasă, iar mirosul de
parfum ieftin şi cel degajat de o oală de noapte plină pe
jumătate se amestecau înţepător cu mirosul transpiraţiei
ei de femeie. Cămaşa subţire de noapte îi atârna
dezolant pe corp, con-turându-i sânii care îi atârnau grei
şi un pliu adânc revăr-sându-se în lateral de jur
împrejurul buricului. Sub ochi avea pete negre de rimei
scurs, iar o buclă de păr i se lipise de transpiraţie pe
obraz, acolo unde perna îi lăsase cute mici pe suprafaţa
pielii. Cei doi se opriră în pragul uşii şi rânjiră la ea, iar
Hazel recunoscu nerăbdarea de lup din spatele
zâmbetelor acelora.
- Ce vreţi?
Deodată fii cuprinsă de teamă şi îşi acoperi instinctiv
decolteul adânc cu o mână.
- Dirkie vrea să stea puţin de vorbă cu tine, zise
Archy şi închise uşor uşa, întorcând cheia în broască şi
repezindu-se spre pat. Munca manuală îi întărise muşchii
braţelor, iar mâinile care îi atârnau pe lângă corp erau
disproporţionat de mari şi acoperite cu păr aspru şi
blond.
- Nu te apropia de mine, Archy Longworthy, strigă
Hazel şi îşi aruncă picioarele jos din pat, iar cămaşa i se
ridică şi îi dezvălui coapsele grase şi albe. Nu vreau
necazuri, lasă-mă în pace.
l-ai dat sculament lui Dirkie, aici de faţă. Iar Dirkie
este prietenul meu şi nu îi place ce i-ai dat.
- Nu e adevărat! Nu se poate să fi fost eu. Eu sunt
curată, credeţi-mă.
Se ridică din pat, încă ţinându-şi cămaşa strânsă la
piept şi se trase în spate.
- Nu te apropia de mine, bâgui ea, iar apoi, când
Archy sări să o prindă, strigă: Nu, te rog! Am să...
Deschise gura să ţipe, dar mâna lui Archy i-o acoperi
ca un păianjen uriaş şi păros. Ea începu să se zbată cu
disperare, agăţându-se de mâna de pe faţă.

496

- Haide, Dirk, chicoti Archy ţinând-o cu uşurinţă cu


o mână în jurul mijlocului.
încă în pragul uşii, Dirk ezită, iar rânjetul îi dispăruse
de pe buze.
- Hai, omule. O ţin eu.
Cu o smucitură bruscă de braţ, Archy o aruncă pe pat
cu faţa în jos, apoi sări în partea cealaltă pentru a-i
îndesa faţa în pernă şi a-i acoperi ţipetele.
-Haide, Dirk, foloseşte asta! îndoaie-o! strigă el şi îşi
desfăcu cureaua lată a pantalonilor cu mâna liberă.
Pielea acesteia era bătută în ţinte de metal.
- Pe toţi dracii, Arch... crezi că ar trebui? întrebă
Dirk încă ezitând, cu cureaua atârnându-i inertă în
mâini.
- Ţi-e cumva