Definiție: Proteza totală reprezintă o proteză dentară care înlocuieşte toţi dinţii naturali şi structurile adiacente

atât la maxilar, cât şi la mandibulă. Proteza totală are sprijin muco - osos,
osos, fiind sprijinită pe os şi pe mucoasa
acoperitoare.

MODIFICĂRI ANATOMICE ASOCIATE EDENTAŢIEI TOTALE

 Pierderea dinţilor (edentaţia) determină nu numai un spaţiu la nivelul arcadei dentare (breşa edentată), ci şi
o serie de alte SCHIMBĂRI:
SCHIMBĂRI:
 Resorbţia osoasă este mai evidentă atunci când se pierd mai mulţi dinţi şi este mai importantă la mandibulă
decât la maxilar.
 Forma şi structura proceselor alveolare atât la maxilar, cât şi la mandibulă, se modifică odată cu extracţia
dinţilor.
 Arhitectura internă a osului din procesele alveolare se schimbă, devenind mai fină şi mai puţin densă pe
măsura pierderii dinţilor.
 Modificările osoase care apar după extracţia dinţilor inferiori sunt mai evidente decât în cazul maxilarului.
Resorbţia procesului alveolar poate determina reducerea suprafeţei de sprijin pentru proteză şi implicit,
probleme de acomodare cu proteza.
 La edentatul total, datorită pierderii dinţilor şi a ghidajelor, mişcările mandibulei devin mai libere, mai
ample şi se poate instala disfuncţia ATM.
 Condilul articular are tendinţa să nu mai urmeze direcţia normală înclinată a pantei tuberculului articular,
ci să se deplaseze pe o direcţie aproape orizontală. Apare resorbţia discului articular şi a tuberculului articular,
iar capsula şi ligamentele articulare devin laxe.

MODIFICĂRI LA NIVELUL MUSCULATURII ORO – FACIALE:

 La edentatul total, atât muşchii oro - faciali cât şi cei mobilizatori ai mandibulei devin hipotoni,
hipotoni, datorită
lipsei stimulilor direcţi sau indirecţi de origine dentară.
 Apare un dezechilibru între muşchii coborâtori şi ridicători ai mandibulei, cu micşorarea etajului inferior al
feţei,
feţei, contribuind la apariţia faciesului caracteristic de edentat total.
 Consecutiv edentaţiei totale, are loc o înfundare a muşchilor coborâtori ai mandibulei şi o scurtare a celor
ridicători.

TULBURĂRI FIZIONOMICE ÎN EDENTATIA TOTALĂ BIMAXILARĂ:

 aspectul îmbătrânit al feţei, datorită adâncirii şanţurilor peribucale, cele mai importante din punct de vedere
fizionomie fiind şanţul nazo - labial şi cel mento - labial;
 micşorarea dimensiunii verticale a etajului inferior al feţei ;
 înfundarea buzelor care poate merge până la dispariţia roşului buzelor;
 profilul facial concav, semn patognomonic pentru edentaţiile totale bimaxilare
 apar ragade comisurale.
ETAPE DE TRATAMENT:

 ETAPE CLINICE:  ETAPE TEHNICE:

1.Examinarea pacientului, stabilirea diagnosticului
şi a planului de tratament;
2. Amprentarea preliminară;
5. Amprentarea funcţională;
8.Determinarea relaţiilor intermaxilare;
11.Proba machetei în cavitatea bucală;
15.Aplicarea şi adaptarea protezei în cavitatea
bucală.
3.Realizarea modelului de studiu şi a modelului
preliminar;
4. Realizarea lingurii individuale;
6. Realizarea modelului funcţional;
7.Realizarea şabloanelor de ocluzie;
9.Montarea modelelor în ocluzor sau articulator;
10.Realizarea machetei protezei totale;
12.Ambalarea şi polimerizarea protezei;
13.Dezambalarea protezei;
14.Prelucrarea, finisarea şi lustruirea protezei.

1
 MORFOFIZIOLOGIA CLINICĂ A CÂMPULUI PROTETIC EDENTAT TOTAL

Câmpul protetic edentat total este alcătuit din ţesuturi dure şi moi, care vin în contact cu proteza totală; prezintă
o zonă de sprijin şi o zonă de închidere marginală.
1. Zona de sprijin:
 constă dintr-o componentă dură care este acoperită de o fibromucoasă fixă, aderentă la substratul osos.
 Rolul ei este de a prelua majoritatea presiunilor din cursul funcţiilor şi parafuncţiilor aparatului dento -
maxilar, având o capacitate de recepţie cu mult mai redusă decât suprafaţa ligamentară a periodonţiului.
 Transmiterea forţelor este nefiziologică.

2. Zona de închidere marginală

 este situată la periferia zonei de sprijin, fiind alcătuită din mucoasa care căptuşeşte fundurile de sac şi din o
parte a mucoasei mobile a obrajilor, limbii şi buzelor, care iau contact cu suprafeţele externe ale protezei.
 La limita dintre mucoasa fixă ce tapetează crestele edentate şi cea mobilă a fundurilor de sac se găseşte
mucoasa pasiv - mobilă (zona neutră). La maxilar zona de trecere dintre palatul dur şi palatul moale are o
valoare decisivă pentru închiderea marginală a protezelor maxilare.

CÂMPUL PROTETIC EDENTAT TOTAL MAXILAR

Substratul osos este reprezentat de:

- apofizele palatine maxilare,
- lamele orizontale palatine şi
- creasta reziduală. Procesul alveolar se transformă în creastă reziduală prin pierderea dinţilor. Fiecare pacient
prezintă o creastă edentată cu o morfologie individuală, în funcţie de cronologia şi etiologia pierderii
dinţilor.

Crestele edentate:
Peretele extern al crestelor alveolare edentate poate prezenta trei aspecte:
• Creastă retentivă vestibular;
• Creastă neretentivă vestibular;
• Creastă neutră.
Formă: în V, în U, în semicerc.
înălţimea: joasă, medie, înaltă.
Lăţimea: îngustă, medie, lată, hipertrofiată, atrofică.
Inserţiile formaţiunilor mobile periferice: frenul buzei superioare şi bridele laterale.
Tuberozitatea maxilară:
- prezentă, de dimensiune: redusă, medie, hipertrofiată/ absentă, atrofică;
- retentivă distal;
- retentivă vestibular;
- procidenţa polului inferior.

Bolta palatină: formă de U, V, plată

Elemente protetice negative: sutura intermaxilară, torusul palatin
Prezenţa exostozelor;
Şanţul pterigo-maxilar; adânc, mediu jos;
Apofiza zigomatică a maxilarului: la o atrofie osoasă accentuată apare sub forma unui câmp larg, apoi se
curbează aproape orizontal, în afară şi poate ajunge la nivelul crestei edentate, producând dificultăţi în
stabilizarea viitoarei proteze.

2
 Substratul mucos este format din stratul submucos şi mucoasa care acoperă întreaga suprafaţă de sprijin a
câmpului protetic maxilar. Din punct de vedere protetic şi funcţional, mucoasa câmpului protetic maxilar se
împarte în trei zone, fiecare având o semnificaţie particulară: mucoasa fixă, pasiv mobilă şi mucoasa mobilă.
Mucoasa fixă este reprezentată de mucoasa care acoperă majoritatea suprafeţei câmpului protetic maxilar. în
unele zone este puternic aderentă de os prin intermediul periostului, iar în altele este slab legată de os, fiind
separată de acesta printr-un strat submucos variabil ca grosime.
Gradul de comprimabilitate a mucoasei acoperitoare a zonei de sprijin a câmpului protetic poartă denumirea
de rezilienţă, cu limite normale cuprinse între 0,3 - 0,8 mm.
Grosimea normală a mucoasei se poate dubla sau tripla, cu interpunerea între ea şi periost a unui ţesut
submucos lax, mucoasa devenind comprimabilă în sens vertical şi orizontal sau putând prezenta cute
longitudinale de-a lungul crestei.
Rezilienţă mucoasei este unul dintre criteriile de alegere a materialului de amprentă necesar amprentării
câmpului protetic edentat total.
Mucoasa pasiv mobilă este o zonă variabilă, care asigură trecerea dintre mucoasa fixă şi cea mobilă. Ea
înconjoară ca o bandeletă de lăţime variabilă ( 1 - 3 mm) versantele vestibulare ale crestelor maxilare în
apropierea fundurilor de sac. Cu cât această zonă de mucoasa este mai lată şi mai aproape de fundul de sac, cu
atât situaţia este mai favorabilă menţinerii protezei totale prin succiune.
Mucoasa pasiv mobilă poate fi mobilizată faţă de planul osos atât de manevrele făcute de către medic, cât şi
de formaţiunile musculo - tendinoase care se insera sau trec prin apropierea ei.
Mucoasa mobilă este reprezentată de restul mucoasei care tapetează cavitatea bucală şi care poate fi
mobilizată în toate sensurile. Această zonă de mucoasă mobilă nu va putea fi acoperită niciodată de către
proteză, deoarece ar prejudicia închiderea marginală şi ar produce ulceraţii ale mucoasei şi leziuni ale
musculaturii subiacente.

CÂMPUL PROTETIC EDENTAT TOTAL MANDIBULAR

Câmpul protetic mandibular este redus şi dificil de protezat.
Zona de sprijin este reprezentată de crestele reziduale şi de două treimi anterioare ale tuberculilor piriformi.
Creasta edentată mandibulară, sub formă de arc, se întinde de la un trigon retromolar la altul şi face parte din
corpul mandibulei.

Substratul osos este reprezentat de creasta alveolară edentată care asigură o suprafaţă de sprijin deficitară, mult
mai mică decât la maxilar.
Crestele edentate:
Peretele extern al crestelor alveolare edentate poate prezenta trei aspecte:
• Creastă retentivă vestibular;
• Creastă neretentivă vestibular;
• Creastă neutră.
Formă: în V, în U, în semicerc.
înălţimea: joasă, medie, înaltă.
Lăţimea: îngustă, medie, lată, hipertrofiată, atrofică.

Inserţiile formaţiunilor mobile periferice:

- frenul limbii;
- inserţia planşeului: înaltă, medie, joasă.
Creasta oblică externă, pe care se insera muşchiul buccinator, poate ajunge aproape de muchia crestei edentate
în caz de resorbţie accentuată;
Creasta oblică internă (creasta milohioidiană) reprezintă sediul de inserţie a muşchiului milohioidian şi oferă
limita inferioară până la care se poate întinde marginea linguală a viitoarei proteze mandibulare;

Torusul mandibular reprezintă o proeminenţă osoasă situată deasupra liniei milohioidiene în dreptul
premolarilor şi poate produce dificultăţi în protezarea mobilă;

3
 Tuberculul piriform corespunde trigonului retromolar la dentat. în urma extracţiei ultimului molar, peretele
distal al alveolei suferă o resorbţie mai redusă faţă de peretele mezial, apărând tuberculul piriform pe care se
insera ligamentul pterigomandibular, în treimea lui posterioară;
Latero - posterior de tuberculul piriform se găseşte nişa linguală retromolară, delimitată lateral de tubercul, de
ligamentul pterigomandibular şi de muşchiul constrictor superior al faringelui; posterior este delimitată de
muşchiul palatoglos. Mişcările limbii şi deglutiţia antrenează aceşti muşchi care vor mobiliza viitoarea proteză,
dacă ea este extinsă în acest spaţiu;
Spre anterior, nişa linguală se continuă cu spaţiu lingual, delimitat spre exterior de versantul lingual al crestei
edentate mandibulare, spre interior de marginea laterală a limbii şi spre inferior de muşchiul milohioidian.

Substratul mucos este reprezentat de stratul submucos şi mucoasa care acoperă întreaga suprafaţă de sprijin
a câmpului protetic mandibular.
La mandibulă, limitele de trecere dintre mucoasa fixă, pasiv - mobilă şi mobilă sunt foarte estompate, în
special lingual. Mucoasa fixă îşi pierde de cele mai multe ori acest caracter şi devine glisabilă pe planul
periostic. Alteori, din cauza diferenţei ritmului de atrofiere între os şi mucoasă, aceasta formează bride
longitudinale de-a lungul crestei, iar uneori singurul relief care rămâne din creasta edentată este o creastă
balantă de mucoasă.

*** Musculatura

ZONELE FUNCŢIONALE ALE CÂMPULUI PROTETIC MAXILAR

Periferia câmpului protetic se împarte în trei zone principale:
1. Zona vestibulară cuprinde periferia vestibulară a câmpului protetic maxilar şi se poate împărţi în trei
sectoare:
Spaţiul retrozigomatic - este cuprins între şanţul pterigomaxilar şi apofiza zigomato - alveolară şi reprezintă
punga lui Eisenring. Este o zonă cu mobilitate foarte mică, mucoasa fiind pusă în mişcare nu prin tracţiunea
obrazului, ci prin deschiderea gurii şi balansarea mandibulei dintr-o parte în alta.
Dacă grosimea protezei este corespunzătoare spaţiului, atunci se asigură o bună închidere marginală şi pe
faţa externă a protezei.
Spaţiul vestibular lateral - este delimitat posterior de apofiza zigomato-alveolară şi anterior de frenul lateral
(bucal). Frenul lateral poate fi pus în evidenţă numai dacă obrazul este tras în afară. Marginea protezei trebuie
să ocolească frenul bucal, în caz contrar proteza va fi mobilizată şi se vor produce ulceraţii şi traumatizării ale
acestuia.
Dacă grosimea protezei este corespunzătoare spaţiului, atunci se asigură o bună închidere marginală.
Vestibulul labial - reprezintă zona vestibulară cuprinsă între cele două frenuri bucale, fiind împărţită în două
zone, rareori simetrice, de către frenul buzei superioare.
Lăţimea fundului de sac, deci grosimea protezei la acest nivel, este în funcţie de considerente fizionomice şi
este influenţată de gradul de atrofie.
2. Zona distală (linia Ah) este zona cea mai posterioară a câmpului protetic maxilar şi este dominată de
existenţa formaţiunilor mobile ale vălului palatin, reprezentând linia de reflexie a vălului palatin. Zona de
închidere distală este reprezentată de cele două şanţuri pterigomaxilare şi de linia vibratorie a vălului palatin.

Limita distală nu trebuie depăşită către posterior deoarece proteza va fi mobilizată cu uşurinţă de către
mişcările vălului palatin, nemaivorbind de durerile şi tulburările fonetice care apar.
Pentru determinarea zonei de închidere distală se inspectează poziţia de repaus a vălului palatin sau se poate
executa manevra Valsalva (pacientul suflă pe nas în condiţiile în care nările sunt pensate).
Zona de închidere distală, oricât de favorabile ar fi condiţiile de protezare, este regiunea cu cea mai slabă
închidere marginală a protezei maxilare, la acest nivel obţinându-se numai o închidere internă (prin înfundarea
marginii protezei în ţesuturile moi reziliente).

4
 ZONELE FUNCŢIONALE ALE CÂMPULUI PROTETIC MANDIBULAR
La mandibulă, suprafaţa de sprijin este mult mai redusă faţă de cea a maxilarului, rezumându-se numai la
crestele edentate şi două treimi anterioare ale tuberculului piriform.
Zonele câmpului protetic mandibular sunt mai mici ca întindere, dar mai multe ca număr decât la maxilar:
1. Zona tuberculului piriform (stânga - dreapta) - este delimitată anterior de o linie imaginară care trece
înapoia feţei distale a molarului II şi coboară către lingual şi vestibular, întâlnind linia milohioidiană şi linia
oblică externă. Posterior, limita este formată din punctul de inserţie a ligamentului pterigomandibular.
Tuberculul piriform trebuie utilizat pentru stabilizarea şi menţinerea protezei mandibulare, utilizarea lui
fâcându-se numai în cele două treimi anterioare, deoarece la unirea treimii mijlocii cu cea posterioară se insera
ligamentul pterigomandibular a cărui inserţie, dacă este depăşită, va mobiliza proteza la mişcarea de deschidere
a gurii.
In zona linguală posterioară tuberculului piriform se găseşte nişa linguală retromolară (spaţiul
retromilohioidian), care nu poate fi de obicei utilizată pentru retenţia protezei deoarece în această zonă
interferează foarte mulţi muşchi (palatoglos, stiloglos, constrictor superior al faringelui). Baza protezei se
întinde în această zonă sub forma unor aripioare, permiţând obţinerea unei închideri marginale linguale
continue.
2. Zona vestibulară laterală (stânga - dreapta) poartă denumirea de „punga Fisch". Fundul de sac vestibular al
acestei zone este mai larg şi este dominat de fibrele muşchiului buccinator, cu orientare paralelă cu marginea
protezei.
3. Zona vestibulară labială (centrală) se caracterizează printr-un fund de sac îngust care tolerează grosimi
corespunzătoare ale lingurii individuale. Pentru a evalua adâncimea fundului de sac, pacientul are gura închisă
şi buzele relaxate în contact uşor, iar medicul răsfrânge buza inferioară în afară apreciind înfundarea lui, lăţimea
mucoasei pasiv-mobile şi nivelul de inserţie a frenului labial.
4. Zona linguală laterală (stânga - dreapta) se întinde de la limita anterioară a tuberculului piriform până la
nivelul spaţiului dintre canin şi primul premolar. Un element important îl reprezintă creasta milohioidiană care
coboară dinspre distal spre mezial, împreună cu inserţia muşchiului milohioidian, permiţând ca versantul
lingual al protezei să fie mai lung (aripioarele paralinguale). Extinderea marginilor protezei sub linia oblică
internă permite modelarea unui versant lingual concav al bazei protezei.
Este obligatorie menajarea spaţiului necesar mişcărilor limbii care permite aplicarea intimă a feţei sale
laterale pe faţa externă a versantului lingual al protezei, contribuind la o bună închidere marginală externă.
5. Zona linguală centrală se întinde de la canin la canin sau pe o distanţă de 1,5 cm de o parte şi de alta a
liniei mediane. La nivelul fundului de sac lingual în această zonă se produc modificări esenţiale cauzate de
diferitele mişcări funcţionale ale limbii.
Pentru obţinerea unei bune menţineri şi a unei bune închideri marginale, este necesar să existe un contact
permanent al marginii protezei cu mucoasa planşeului bucal atât în repaus, cât şi în protracţia limbii.

EXAMENUL PACIENTULUI EDENTAT TOTAL

EXAMENUL CLINIC
Examenul extraoral se face mai intai prin inspecția masivului facial din față și din profil. Se poate constata:
- tipul feței: pătrată, ovală, dreptunghiulară, trapezoidală, etc.
- Aspecte faciale anormale: cicatrici, asimetrii faciale, etc.
- Buzele (prezenţa leziunilor herpetice, a cheilitelor angulare, cicatricilor, fisurilor;
- Aspectul obrajilor (turgescenți, normali, înfundați)
- Existenţa unor disfuncţii la nivelul articulaţiei temporomandibulare sau la nivelul muşchilor orofaciali.
- Ganglionii limfatici cervicali.

Examenul intraoral:
- Deschiderea gurii se face în limite normale (aprox. 3 cm) sau este limitată (dificultăți în amprentare);
- Tonicitatea orbicularului buzelor;
- Mucoasa orală (eritem, ulceraţii, hiperkeratoză, edem, epulis, fibroame, tumori);
- Inserţia frenurilor (număr, poziţie);

5
- Planşeul bucal (anterior - incluzând poziţia şi forma glandelor şi canalelor submandibulare şi submaxilare;
posterior - inserţia muşchiului milohioidian, adâncimea şi configuraţia spaţiului retromilohioidian);
- Palatul dur şi cel moale, inclusiv oro - faringele superior;
- Crestele edentate (morfologie, formă anatomică, consistenţă);
- Limba (poziţie, formă, mărime, mobilitate, consistenţă);
- Secreţia salivară.

Relaţiile intermaxilare;

O examinare completă trebuie să includă şi un examen radiologic care permite medicului să determine
prezenţa dinţilor incluşi, a resturilor radiculare, a chisturilor sau a tumorilor, ajută la evaluarea suportului osos
al viitoarei proteze, etc.

Examinarea protezelor vechi

Examinarea protezelor vechi atât intraoral, cât şi extraoral, oferă informaţii importante atât privind tipul de
masticaţie, tipul de ocluzie, dimensiunea verticală a etajului inferior al feţei în relaţie centrică, igiena, fonaţia,
stabilitatea protezei, extinderea bazei protezei, dovezi ale autoajustărilor, vechimea şi starea protezei, poziţia
protezei în funcţie de reperele anatomice faciale, cât şi informaţii despre îmbunătăţirile care pot fi aduse noilor
proteze.

Examinarea modelelor ce reprezintă câmpul protetic edentat total

Asigurarea unor modele de studiu face parte din examinare, deoarece acestea reprezintă replica pozitivă a
elementelor morfologice bucale.
Modelul documentar şi de studiu constituie un important document de apreciere a stării oro - dentare iniţiale,
fiind înregistrate toate elementele iniţiale.

CRITERII PRACTICE PENTRU ÎNTOCMIREA FOII DE OBSERVAȚIE A EDENTATULUI TOTAL

Examenul câmpului protetic maxilar Concluzii practice

A. Substratul osos
1. Forma arcadei Determină alegerea formei lingurii individuale şi a înălţimii
înălţimea, lăţimea crestei, eventuale jgheaburilor
exostoze
Creastă dureroasă la presiune digitală Se urmăreşte despovărarea acestor zone, mai ales la
amprenta funcţională
2. Tuberozităţi
Tuberozităţi absente închiderea distală se va obţine greu; se va grava obligatoriu
modelul în zona distală
Tuberozităţi retentive distal Dificultăţi la amprentare; dacă creasta prezintă retentivitate
exagerată, trebuie corectată chirurgical.

Tuberozităţi retentive vestibular uni- sau Dacă sunt retentive bilateral, se corectează chirurgical sau se
bilateral amprentează cu materiale elastice, iar proteza se va executa
cu aripioare elastice la acest nivel.

Hipertrofia polului inferior al Dacă între polul inferior al tuberozitătii şi creasta

tuberozitătii mandibulară nu există un spaţiu de minim 4 mm, se va
corecta chirurgical.

a) Bolta palatină
Boltă palatină în formă de U Asigură un sprijin excelent şi favorizează apariţia
fenomenului de adeziune.
6
Boltă palatină în formă de V
Boltă palatină plată
b) Elemente negative
1. Sutură intermaxilară
2. Torus palatin (sediu și formă)
3. Exostoze pe versantele crestelor
4. Şanţul pterigomaxilar
B. Substratul mucos
a) în zona de sprijin (creste, boltă)
1. Fibromucoasă groasă şi aderentă
2. Fibromucoasă dură şi subţire
3. Fibromucoasă deplasabilă, rezilientă
b) în zona de succiune
1. Trecere netă la nivelul zonei de
reflexie
2. Trecere treptată la nivelul zonei de
reflexie
3. Bride deplasabile de-a lungul crestei
C. Organe mobile la periferia câmpului
protetic
1. Frenul buzei superioare
2. Bridele canine
3. Pungile Eisenring
4. Vălul palatin
Examenul câmpului protetic
mandibular
A. Substratul osos
1. Forma arcadei
înălţimea, lăţimea crestei, eventuale
Sprijin deficitar, adeziune inexistentă.
Adeziune bună, stabilitate redusă.
Se foliază uşor modelul la acest nivel.
Se indică folierea în funcţie de poziţia acestuia.
Se rezecă chirurgical.
Limita şi grosimea lui determină limita şi grosimea distală a
protezei.
Determină alegerea consistenţei materialului de amprentare.
Suprafaţă de sprijin care suportă presiuni mai mari.
Se vor folosi materiale compresive de amprentare.
Se vor folosi materiale fluide de amprentare sau amprentă
fără presiune.
Lingura individuală se poate adapta numai prin inspecţie.
După adaptarea vizuală a lingurii se aplică testele funcţionale
şi se utilizează o adaptare marginală cu material
termoplastic.
Se amprentează cu materiale mai vâscoase care le pot întinde
(stents, gips vâscos, ceruri).
Dacă inserţia acestuia se apropie de muchia crestei, se
intervine chirurgical pentru reinserţie.
Zonă de mare mobilitate în timpul fonaţiei. In această zonă
osul nu prezintă atrofie orizontală.
Grosimea protezei în această zonă trebuie să corespundă cu
grosimea pungii.
Văl aproape orizontal = zonă Ah
Văl vertical = linie Ah
Concluzii practice
Aceleași concluzii ca la maxilar
7
exostoze
2. Dureri la presiune (gaura mentonieră Despovărarea crestei, foliere.
la 24 mm de linia mediană)

3. Inserţia ligamentului Limitează distal lungimea protezei.

pterigomandibular

B. Substratul mucos
1. Mucoasă subţire întinsă Amprentă cu materiale vâscoase

2. Mucoasă deprimabilă Amprentă cu materiale fluide.

3. Bride longitudinale paralele cu Amprentă cu materiale fluide

creasta

C. Organe mobile la periferia câmpului

protetic
1. Limba în repaus: Favorabilă menţinerii şi stabilităţii; permite mişcări
- în poziţie anterioară ample de protracţie.

- în poziţie posterioară Nu permite în timpul amprentei funcţionale decât mici

mişcări de protracţie, pierzându-se succiunea în repaus.

2. Pungile Fisch Grosimea marginilor protezei va fi concordantă.

3. Hernierea glandelor sublinguale Lingura universală şi lingura individuală trebuie să se

insinueze între versantul lingual al crestei şi glandă.

CONCLUZII ÎN URMA EXAMINĂRII COMPLETE A EDENTATULUI TOTAL

1. Indicaţii preprotetice:
 Afecţiuni generale care indică temporizarea tratamentului protetic;
 Rezecţia de părţi moi (bride, frenuri);
 Modelaj osos
o faţa vestibulară a tuberozităţii,
o polul inferior al tuberozităţilor,
o exereza exostozelor dureroase);
2. Indicaţii privind amprenta preliminară:
 Forma şi lungimea lingurii universale (în funcţie de substratul osos);
 Tipul de material de amprentă (în funcţie de substratul mucos).
3. Indicaţii privind amprenta finală:
 Lingura individuală la distanţă sau nu;
 Materialul şi tehnica de amprentare (în raport cu calitatea substratului mucos).
4. Indicaţii privind montarea dinţilor artificiali:
 Montare normală sau inversă (poate fi indicată cu aproximaţie);
 Culoarea dinţilor;
 Dimensiunea verticală;
 Curbura sagitală şi transversală.
5. Remedierea deficienţelor la protezele vechi:
 Echilibrarea ocluziei;
8
  Retuşarea bazelor în zonele dureroase;
 Extinderea bazelor în zonele deficitare.

OBIECTIVELE TRATAMENTULUI PROTETIC

1. Reabilitarea funcţiilor aparatului dento - maxilar perturbate prin edentaţie:
1.1. Refacerea funcţiei masticatorii;
1.2. Restaurarea funcţiei fonetice;
1.3. Restaurarea sau îmbunătăţirea funcţiei fizionomice.
2. Asigurarea menţinerii, stabilităţii şi sprijinului protezei =crearea condiţiilor de echilibru necesare protezei:
 atât în timpul desfăşurării funcţiilor aparatului dento-maxilar,
 cât şi în repaus;
3. Stimularea troficităţii ţesuturilor de suport;
4. Evitarea disconfortului pacientului protezat total.

1. RESTABILIREA FUNCŢIILOR APARATULUI DENTO-MAXILAR

1.1. Refacerea funcţiei masticatorii se realizează abia în proporţie de maximum 1/5 din capacitatea
masticatorie a pacientului dentat. Motivele sunt următoarele:
- dispariţia câmpului receptor parodontal (reflexele parodonto-musculare dispărute în urma edentării sunt
înlocuite treptat cu reflexele gingivo-musculare);
- senescenţa provoacă o hipotonie a muşchilor mobilizatori ai mandibulei şi un control neurogen deficitar al
dinamicii mandibulare;
- instabilitatea protezei (mişcările predominant verticale necesare menţinerii protezelor scad totuşi
eficacitatea masticatorie);
- sensibilitatea exagerată a receptorilor din mucoasa ce acoperă câmpul protetic poate întrerupe reflex
contracţia musculară, chiar când forţa dezvoltată este destul de mică;
- relieful ocluzal necuspidat, moderat cuspidat şi îngustat micşorează aria funcţională masticatorie.
Cu toată existenţa acestor impedimente, restaurarea funcţiei masticatorii este o realitate, în majoritatea
cazurilor pacienţii reuşind să se alimenteze corespunzător.
1.2. Refacerea funcţiei fizionomice se obţine şi ea parţial: Forma, culoarea şi montarea dinţilor pot restabili
în mare măsură schema fizionomică a pacientului respectiv. În oarecare măsură, şanţurile faciale accentuate de
edentaţie pot fi estompate, obţinându-se şi o oarecare plenitudine facială. Striurile transversale ale buzei
superioare (adevărate „vergeturi") nu pot fi corectate.
1.3. Funcţia fonetică nu se reface în totalitate, dar tubul fonetic se adaptează rapid după aplicarea
protezelor în cavitatea bucală, în special datorită reliefului dinţilor artificiali. Din păcate, din cauza bazei
protezei, vibraţiile sonore nu mai sunt receptate corect şi nu mai sunt nici transmise la valoarea lor către
celelalte cavităţi ale masivului facial. Funcţia fonetică va fi îngreunată şi de instabilitatea protezei.
1.4. Funcţia de automenţinere. Restaurarea protetică a arcadelor dentare, asociată cu refacerea dimensiunii
verticale normale a etajului inferior al feţei şi repoziţionarea corectă a condililor în cavitatea glenoidă, va crea
condiţii optime pentru reechilibrarea activităţii musculare şi pentru menţinerea unei troficităţi normale a
ţesuturilor aparatului dento-maxilar. Readaptarea structurilor biologice la noile situaţii create înseamnă
restabilirea homeostaziei sau a funcţiei de automenţinere (Prof. COSTA).

2. ASIGURAREA MENŢINERII, STABILITĂŢII ŞI SPRIJINULUI PROTEZEI ÎN CAVITATEA BUCALĂ

A. Menţinerea înseamnă contracararea sau frânarea forţelor care tind să desprindă proteza de pe câmpul
protetic.
B. Stabilizarea semnifică împiedicarea sau frânarea tendinţelor de deplasare orizontală a protezei.
C. Sprijinul înseamnă modalitatea de transmitere a presiunilor ocluzale prin intermediul protezei asupra
elementelor câmpului protetic - cu alte cuvinte, împiedică sau diminuează efectele înfundării protezei în
mucoasa fixă.
Realizarea menţinerii, sprijinului şi stabilizării înseamnă crearea unor condiţii de echilibru necesare protezei
atât în timpul desfăşurării funcţiilor aparatului dento-maxilar, cât şi în repaus.

9
 Forţele care acţionează asupra protezelor totale:
1. Forţele verticale
a) gravitaţia;
b) presiunile ocluzale;
c) tracţiunile formaţiunilor mobile;
d) acţiunea alimentelor lipicioase.
a ) Gravitaţia acţionează ca factor de desprindere doar asupra protezei maxilare. Asupra celei mandibulare
poate avea acţiune de menţinere. Supraîncărcarea protezei mandibulare a determinat atrofierea accelerată a
crestei edentate mandibulare.
b) Presiunile ocluzale dezvoltate mai ales în timpul masticaţiei pot avea un efect stabilizator (contact
cuspid-fosă) sau de desprindere a protezei (contact cuspid-pantă cuspidiană, ce duce la descompunerea forţei
verticale în forţe orizonale de dislocare).
Presiunile ocluzale masticatorii au acţiune intermitentă, favorizând refacerea circulaţiei subiacente şi a
metabolismului local. Aceste presiuni intermitente au efect stimulator asupra osului alveolar. Cele de lungă
durată favorizează resorbţia şi atrofia osoasă (produc ischemie locală şi ulterior efect osteoclastic).
În realizarea efectului stimulativ sau defavorabil al forţelor cu punct de plecare ocluzal trebuie să se ţină
cont şi de valoarea acestor forţe.
Greutatea unei proteze totale nu depăşeşte 15 g. La aceasta se adaugă o presiune de aproximativ 3 kg forţă
produsă în timpul masticaţiei. Această presiune nu afectează rezistenţa de suport a osului alveolar. Totuşi, unii
pacienţi dezvoltă câteodată o forţă considerabilă. Ea este periculoasă, mai ales în condiţiile în care acţiunea ei
este foarte frecventă - aproape continuă (bruxism, dimensiune verticală supradimensionată).
c) Tracţiunea formaţiunilor mobile de la periferia câmpului protetic poate mobiliza proteza totală în
situaţiile în care marginile protezei nu respectă jocul acestor formaţiuni. Proteza trebuie:
- să ocolească ligamentele pterigomandibulare şi pterigomaxilare, frenurile bucale, frenul buzei superioare şi
- să nu depăşească (decât în condiţii bine stabilite) zonele de inserţie a musculaturii cu fibre perpendiculare
pe periferia câmpului protetic.
d ) Acţiunea alimentelor lipicioase (în special pastele făinoase) se materializează prin tracţiune asupra
zonelor mai puţin stabile ale protezei. Alimentele lipicioase se prind în special de ultimii dinţi şi uneori
concomitent pe ambele proteze (în cazul protezării mobile bimaxilare).

2. Forţele orizontale
a) Componentele orizontale rezultate prin descompunerea forţelor verticale;
b) Forţele dezvoltate de musculatura periprotetică.
a) Contactele cuspizilor cu versantele pantelor cuspidiene duc la descompunerea forţelor verticale în
componente orizontale. Mărimea componentelor orizontale depinde de înclinarea acestor pante (dacă sunt mai
abrupte sau nu) şi de punctul de aplicare a forţelor.
Contactul dento-dentar în aceste situaţii provoacă deplasarea laterală a protezei.
Dacă există un ax de sprijin (de exemplu un torus palatin), proteza basculează în jurul lui, înfundându-se în
zonele reziliente laterale. Acelaşi lucru se produce şi când dinţii laterali artificiali (molari şi premolari) sunt
montaţi în afara crestelor.
b) Când baza protezei şi dinţii articulari mandibulari se găsesc într-o zonă neutră, de echilibru, între cele
două grupe musculare puternice de la periferia câmpului protetic (limba pe de o parte şi musculatura buzelor şi
obrajilor pe de altă parte) statica protezei este asigurată.
Din păcate, acest lucru nu se poate realiza întotdeauna, mai ales în situaţiile unde există creste alveolare
foarte atrofiate. în aceste cazuri proteza se poate deplasa fie antero-posterior, fie postero-anterior, în funcţie de
predominarea acţiunii uneia sau alteia dintre grupele musculare menţionate. De asemenea, se poate întâmpla şi
în sens latero-lateral.
Deplasările protezelor provocate de forţele orizontale duc cu timpul la accentuarea atrofiei crestelor, la
inflamarea cronică a mucoasei şi la crearea de pliuri mucoase balante.
A. Menţinerea protezei totale - adică frânarea desprinderii ei de pe câmpul protetic se realizează prin unele
mijloace fizice:
- adeziunea;
- succiunea;
- presiunea atmosferică;

10
 şi prin două mijloace fiziologice care pot favoriza folosirea cu succes a mijloacelor fizice:
- tonicitatea musculară;
- deglutiţia.
Dintre mijloacele fizice, adeziunea este cel mai frecvent folosită şi poate cel mai uşor de realizat, mai întâi
printr-o procedură ce are ca scop reproducerea exactă a zonei de sprijin a viitoarei proteze.
Adeziunea este un fenomen complex, caracterizat prin atracţia ce apare între moleculele diferite ale
suprafeţelor unor corpuri puse în contact. Energia de la suprafaţa unui solid este mai mare decât în interior. în
acest interior distanţele dintre atomi sunt egale şi energia este minimă. La suprafaţă, energia este mai mare,
pentru că atomii exteriori nu sunt atraşi în mod uniform în toate direcţiile. Există o atracţie evidentă între atomii
de suprafaţă ai aceluiaşi corp, creându-se fenomenul cunoscut sub numele de tensiune superficială.
Când două suprafeţe solide diferite sunt puse în contact, oricât de netede ar fi ele, atracţia lor moleculară
este neglijabilă (la examenul microscopic suprafeţele macroscopic netede sunt în realitate rugoase şi se
întâlnesc în puţine puncte).
De aceea, pentru a apărea cu adevărat adeziunea, între cele două suprafeţe solide trebuie să se interpună un
strat subţire de lichid. În cazul atracţiei dintre moleculele mucoasei fixe şi cele ale protezei, lichidul este
reprezentat de salivă. Acest strat şterge diferenţa dintre asperităţi, provocând atracţia moleculară dintre mucoasă
şi salivă, şi implicit, dintre salivă şi proteză. Deci, pentru a putea apărea adeziunea, suprafeţele respective
trebuie să aibă proprietatea de umezire.
Tensiunea superficială mai mare a suprafeţei corpului solid este aceea care favorizează întinderea salivei
(deci umezirea) pe întreaga suprafaţă. Există materiale care nu permit întinderea unui film de lichid pe
suprafaţă, ca de exemplu teflonul (politetrafluoroetilen).
Tot astfel unele suprafeţe solide pot fi „contaminate" de alte lichide (cu tensiune superficială crescută),
împiedicând umectarea; în această situaţie pot fi protezele dentare unse cu ulei sau pline de grăsime.
Gradul de umectare a unei suprafeţe solide poate fi apreciat prin măsurarea unghiului de contact dintre
lichid şi suprafaţa solidă. O umezire bună face să nu existe nici un unghi între suprafaţa solidă şi cea lichidă. O
slabă contaminare duce la apariţia unui unghi de aproximativ 7°. Dacă întreaga suprafaţă este interesată,
unghiul poate creşte la 45°, iar în cazul teflonului poate ajunge la 112°.
Adeziunea mai este condiţionată de capilaritate, fenomen care permite atracţia moleculară într-un strat
subţire de salivă, stabilind continuitatea dintre saliva cavităţii bucale şi filmul salivar de sub proteză.
In concluzie, adeziunea depinde de:
- punerea în contact a două suprafeţe solide foarte asemănătoare;
- existenţa unui strat subţire de lichid (saliva) între ele;
- aceste suprafeţe trebuie să aibă o tensiune superficială suficient de mare, care să permită umectarea
suprafeţelor;
- unghiul de contact dintre lichid şi suprafaţa solidă trebuie să fie nul sau extrem de mic. Adeziunea la
proteza totală apare mai ales la pacienţii edentaţi total cu o boltă plată.
Suprafeţele verticale maxilare nu favorizează apariţia fenomenului de adeziune.
La mandibulă, în majoritatea cazurilor există o mică suprafaţă de adeziune.
Succiunea este cel mai eficient mijloc de menţinere a protezei totale. Ea transformă proteza într-un fel de
ventuză, sporindu-i rezistenţa faţă de tracţiunile la care este supusă.
Această succiune este necesară în timpul exercitării funcţiilor aparatului dento-maxilar, în special în timpul
masticaţiei.
Marginile protezei trebuie să realizeze o aşa-numită închidere marginală de ventil. Acest lucru se poate
obţine aducând marginile protezei până la nivelul mucoasei pasiv mobile sau, mai bine zis, până la limita
maximă a câmpului protetic, care permite jocul formaţiunilor mobile de la periferia acestui câmp şi favorizează
aplicarea părţilor moi pe zona exterioară marginală a protezei.
Mucoasa obrajilor, buzelor şi limbii devine un fel de supapă, producând închiderea externă care
favorizează apariţia succiunii. De aceea, în zonele vestibulare fenomenul este mai uşor de realizat.
Nici în zona Ah, nici la nivelul tuberculului piriform nu există posibilitatea de a realiza o închidere externă,
de aceea succiunea se obţine în aceste locuri după o foarte atentă şi minuţioasă manevră de închidere marginală,
doar între proteză şi mucoasa subiacentă.
Realizarea corectă a închiderii marginale în aceste zone dificile are ca rezultat obţinerea evidentă a succiunii
pentru întreaga proteză.

11
 Zonele protetice de dificultate (zona Ah, zona tuberculului piriform, zona linguală centrală) se mai numesc
şi „zone cheie", datorită efectului pe care-1 realizează închiderea marginală de la aceste nivele.
Presiunea atmosferică acţionează atât asupra protezei maxilare, cât şi asupra celei mandibulare. Ea are ca
efect aplicarea constantă a pieselor protetice pe mucoasa fixă, favorizând apariţia adeziunii şi succiunii.
Dintre cele două mijloace fiziologice cu efect de menţinere a protezelor totale, cel mai important este
tonicitatea musculară.
Tonicitatea musculară acţionează ca factor fiziologic de menţinere a protezelor totale în situaţia în care
proteza cu marginile şi baza ei, dar şi cu dinţii artificiali, va fi plasată într-o zonă de echilibru între musculatura
oro-facială şi musculatura limbii.
Permiţând contracţia neîngrădită a musculaturii, aceasta nu acţionează în sensul desprinderii protezei.
Tonicitatea musculară poate contribui la menţinerea protezei prin contracţia simultană a două grupe
musculare (limba şi buccinatorul pe de o parte), aplicând proteza prin zona de sprijin, deci favorizând apariţia
adeziunii şi a succiunii.
Tonicitatea musculară poate contribui la menţinerea protezei atât prin plasamentul musculaturii oro-faciale
(cu fibre paralele cu marginile protezei), cât şi al limbii, pe feţele externe ale protezei; în această situaţie masa
şi greutatea acestei musculaturi contribuie la menţinerea protezei. Tonicitatea musculară contribuie la
producerea succiunii, permiţând realizarea închiderii externe. Ea este deosebit de utilă pacientului dacă acesta s-
a adaptat cu protezele. De obicei, după un timp, prin atrofia câmpului protetic, se diminuează adeziunea şi
dispare succiunea. Proteza se va menţine pe câmpul protetic destul de precar în mod obiectiv, dar suficient
pentru pacient, doar cu ajutorul tonicităţii musculare.
Deglutiţia la un edentat total protezat se repetă aproximativ de 150 de ori pe zi. în timpul deglutiţiei proteza
este aplicată pe câmpul protetic cu o presiune asemănătoare cu cea dezvoltată în timpul masticaţiei. în acest fel
se restabilesc adeziunea şi succiunea, iar prin efectuarea deglutiţiei în R.C. aceasta contribuie substanţial la
stabilizarea protezei. Se urmăreşte de fapt realizarea la edentatul total protezat a unei corespondenţe între I.M.
şi R.C.

B. Stabilizarea protezei totale

Frânarea acţiunii forţelor orizontale poate fi realizată prin:
a) folosirea retentivităţilor anatomice;
b) dispunerea bazei protezei cu dinţii artificiali în zona de echilibru dintre grupele
musculare (zona neutră);
c) realizarea unei coincidenţe între R.C. şi I.M.
a) în ceea ce priveşte folosirea retentivităţilor anatomice, cuprinderea crestelor edentate
în întregime împiedică deplasarea sagitală şi transversală a protezei.
Atunci când există retentivităţi vestibulare la maxilar sau retrotuberozitare şi ele pot fi folosite, se frânează
în acelaşi timp şi desprinderea.
Crestele înalte cu versante paralele între ele împiedică eficient deplasarea orizontală.
La mandibulă, stabilizarea este mai greu de realizat pe seama folosirii retentivităţilor anatomice. Rar există
creste edentate proeminente. întotdeauna trebuie plasată proteza pe tuberculul piriform. în acest fel se obţine
succiunea (închiderea marginală la acest nivel), stabilizarea sagitală (împiedicarea deplasării spre distal) şi un
sprijn adecvat (se împiedică în mare măsură înfundarea extremităţii distale a protezei).
Din păcate, de multe ori, atât la maxilarul superior, cât şi la mandibulă, creasta edentată se poate resorbi
foarte mult, osul alveolar fiind înlocuit cu un ţesut fibros. Această creastă balanţă care rezultă se opune extrem
de slab tendinţelor de deplasare orizontală.
b) La mandibulă, dispunerea arcadelor artificiale într-un teritoriu neutru situat între cele două chingi
musculare (linguală şi vestibulară) evită acţiunea defavorabilă a musculaturii (în sensul deplasării protezei). în
acelaşi scop versantul oral al bazei protezei trebuie să permită plasarea neforţată a limbii pe această suprafaţă
externă. De asemenea, în zona vestibulară, musculatura orbicularului buzei inferioare trebuie să se plaseze tot
neforţat în unghiul diedru format între baza protezei şi coletul incisivilor inferiori. Dar despre aceste lucruri
vom vorbi şi la proba machetei.
c) Atât la proteza maxilară, cât şi la cea mandibulară, un rol foarte important în stabilizare îl are coincidenţa
dintre R.C. şi I.M. la arcadele dentare artificiale. Acest lucru se datorează în primul rând aplicării repetate în
aceeaşi poziţie a protezelor pe baza lor de sprijin, având drept consecinţă apariţia adeziunii şi succiunii şi

12
transmiterea fiziologică a presiunilor ocluzale, iar în al doilea rând realizării contactului cuspid-fosă pe dinţii
artificiali ce nu duce la apariţia forţelor componente orizontale.
C. Sprijinul protezelor totale
Sprijinul protezelor totale se realizează prin transmiterea presiunilor ocluzale pe suprafaţa periosto-
mucoasei şi prin intermediul ei asupra osului subiacent.
Această zonă de sprijin nu este adaptată filogenetic să primească presiunile transmise prin intermediul
protezei (creasta edentată este considerată o „cicatrice" postextracţională fără receptorii parodontali atât de
specializaţi în analiza presiunilor ocluzale).
Primul ţesut care suportă aceste presiuni este mucoasa fixă. De multe ori, când este suficient de groasă, bine
vascularizată, sănătoasă, se amortizează şocurile care rezultă din contactele dintre creste, dezvoltate în timpul
masticaţiei. In acest fel şi deplasările protezei sunt reduse, iar osul subiacent nu suferă.
Mucoasa poate fi însă foarte subţire, sensibilă, slab vascularizată. Ea acoperă de foarte multe ori zonele
proeminente osoase ale câmpului protetic (torus maxilar, torus mandibular). Presiunile masticatorii sunt în acest
caz receptate în mod dureros (apare necesitatea amprentării cu despovărare şi în final folierea zonelor
respective).
Când există o mucoasă hiperplaziată deformabilă (în special la mandibulă), sunt favorizate deplasarea bazei
protezei şi tasarea mucoasei, iar creasta alveolară supusă presiunilor anormale se resoarbe accelerat şi în acest
caz amprentarea va trebui să nu preseze ţesuturile de suport.
Distribuţia diferenţiată a presiunilor pe suprafaţa câmpului protetic, dorită atât de mult, reprezintă un
deziderat, un obiectiv al amprentării în primul rând, din păcate greu şi uneori imposibil de realizat.
Ceea ce se poate face însă (în orice situaţie) este dispersarea presiunilor pe o suprafaţă cât mai mare; în
acest fel cuprinderea în întregime a zonei de sprijin sub proteză micşorează valoarea presiunii pe unitatea de
suprafaţă, atenuând suprasolicitarea ţesuturilor de suport.

AMPRENTAREA CÂMPULUI PROTETIC EDENTAT TOTAL

• reprezintă faza clinică, dar şi modalitatea cu ajutorul căreia se reproduce imaginea in vitro a câmpului
protetic, aspectul suprafeţei ţesuturilor pe care se va sprijini proteza şi cu care va veni aceasta în contact la
margini.
• este copia negativă a câmpului protetic după care tehnicianul realizează modelul, elementul de bază al
tuturor procedurilor tehnice care urmează.
• Reproducerea cât mai exactă a detaliilor câmpului protetic - ca element constructiv esenţial necesar
confecţionării piesei protetice - a stat la baza dezvoltării impetuoase a materialelor şi tehnicilor de amprentare.

Scopurile amprentării Redând cât mai multe detalii ale câmpului protetic, amprenta va asigura:
• sprijinul,
• menţinerea şi
• stabilitatea protezei.

Realizarea acestor obiective nu este posibilă într-o singură etapă clinică, necesitând minimum două sau chiar
mai multe faze de amprentare: amprenta preliminară şi amprenta finală.

Principiile care stau la baza majorităţii tehnicilor de amprentare:

• prin amprentare trebuie să se obţină o suprafaţă protetică întinsă la maximum, necesară asigurării
sprijinului optim şi stabilităţii protezei;
• să se determine înălţimea, forma şi grosimea marginilor protezei, necesare apariţiei închiderii marginale,
respectării activităţilor musculare şi obţinerii unei bune menţineri;
• să se asigure transmiterea armonioasă a presiunilor asupra ţesuturilor câmpului protetic.

Probleme care se cer rezolvate de către amprente:

13
1. Probleme de sprijin;
2. Probleme de stabilitate;
3. Probleme de menţinere;
4. Probleme fizionomice;
5. Probleme de fonaţie.

1. Rezolvarea problemelor de sprijin

• presupune amprentarea suprafeţei maxime accesibile a zonei de sprijin acoperite de mucoasa fixă.
• în felul acesta presiunile ocluzale transmise de proteză se dispersează pe o suprafaţă cât mai mare,
atenuând impactul lor cu ţesuturile subiacente pe unitatea de suprafaţă.
• Transmiterea uniformă a presiunilor pe întreaga suprafaţă osoasă a zonei de sprijin rămâne totuşi
un deziderat ce nu a putut fi obţinut, din cauza rezilienţei variate a mucoasei acoperitoare.
• Pentru această uniformizare s-au încercat amprente compresive care n-au făcut altceva decât să
deformeze orizontal mucoasa, producând dureri şi leziuni de decubit, ischemie, resorbţii şi atrofii osoase.
Procedeul de amprentă compresivă la edentatul total:
• este recomandat doar în aşa-numitele câmpuri protetice dure cu mucoasa subţire, puţin deformabilă,
pentru obţinerea unei mai bune închideri marginale.
• In câmpuri protetice cu zone sensibile la presiune şi cu mucoasă foarte rezilientă (câmpuri protetice
moi), amprenta va trebui luată cu presiune minimă, folosind materiale cu viscozitate redusă.
• Rezolvarea problemelor de sprijin nu ţine numai de amprentă, ci şi de înregistrarea relaţiilor
intermaxilare, montarea dinţilor şi echilibrarea ocluzală.
2.Rezolvarea problemelor de stabilitate
• Stabilizarea protezei = frânarea tendinţelor de deplasare orizontală a protezei atât în sens sagital, cât şi
transversal.
• trebuie reproduse cu exactitate toate detaliile şi retentivităţile anatomice ale zonei de sprijin, iar
• amprenta să se situeze funcţional într-o zonă neutră, de echilibru între chingile musculare care
înconjoară câmpul protetic.
• Amprenta rezolvă doar parţial problemele de stabilitate,
stabilitate, la ea contribuind şi morfologia dinţilor,
montarea lor, echilibrarea ocluzală.
3.Rezolvarea problemelor de menţinere
• Adeziunea va depinde de exactitatea amprentei şi de întinderea suprafeţei plane orizontale cu care va
veni în contact proteza.
• Succiunea va depinde de corectitudinea închiderilor marginale realizate de amprentă (întindere,
grosime, respectarea funcţionalităţii părţilor moi periprotetice).
• Tonicitatea musculară va funcţiona favorabil dacă amprenta se va întinde în limitele permise de
acţiunea grupelor musculare, favorizând realizarea închiderii externe.
• Rezolvarea problemelor de menţinere ţine aproape în întregime de corectitudinea amprentelor.
4.Rezolvarea problemelor de fizionomie
• Grosimea marginilor amprentei, atât de necesară apariţiei succiunii, trebuie să restabilească în acelaşi
timp conturul normal fizionomic al şanţurilor perinazale şi peribucale.
• Amprenta rezolvă parțial această problemă
• ! aportul esenţial al montării dinţilor în restaurarea fizionomică.
5.Rezolvarea problemelor fonatorii
• Modelarea funcţională a marginilor amprentei (de multe ori chiar prin teste fonetice),
• grosimea acestor margini şi menajarea funcţionalităţii limbii,
• asigurarea menţinerii şi stabilităţii protezei contribuie la rezolvarea parţială a fonaţiei
• contribuţia majoră o au aici aspectul arcadelor dentare artificiale şi montarea dinţilor).

AMPRENTA PRELIMINARĂ
• denumiri mai vechi:
• amprentă anatomică (presupunea o lipsă a modelării funcţionale),
14
 • amprentă de orientare (în oarecare măsură imprecisă, fără prea multe detalii)
• denumiri mai noi: amprentă primară (primary impression).
• amprentă preliminară = o fază clinică ce poate grupa mai multe amprente, înaintea amprentei
finale.

Obiectivele amprentei preliminare:

- copierea cu maximum de exactitate a suprafeţei zonei de sprijin;
- reproducerea cât mai precisă a poziţiei funcţionale a formaţiunilor mobile de la periferia câmpului protetic
(pentru delimitarea cât mai funcţională a viitoarei portamprente);
- realizarea unei linguri individuale (LI) care necesită cât mai puţine manopere de adaptare.
Amprenta preliminară este în măsură să rezolve mai mult, parţial sau deloc unele probleme discutate mai sus.

• SPRIJINUL protezei va fi rezolvat integral de amprenta preliminară.

• definitivarea sprijinului se poate face după adaptarea lingurii individuale, la amprenta finală, ca în cazul
amprentei compresive sau al amprentelor de despovărare.
• Amprenta preliminară trebuie să rezolve:
• parţial problemele de stabilizare şi tot
• parţial problemele de menţinere (adeziunea) şi
• are un rol mai redus în rezolvarea problemelor de fizionomie şi fonaţie.

• Dacă ar fi să folosim doar prima amprentă, rezultatele nu ar fi întotdeauna satisfăcătoare, de aceea există
posibilitatea repetării amprentei preliminare într-o lingură „preliminară individualizată", confecţionată pe un
model realizat după prima amprentă.

PORTAMPRENTELE sau lingurile de amprentă

• sunt suporturi rigide în care se aplică materialele de amprentă; doar cu ajutorul lor, materialele se pot
insera pe câmpul protetic al edentaţilor.
CONDIŢII:
CONDIŢII:
- să cuprindă tot câmpul protetic; dacă este prea scurtă distal sau apical ele pot fi prelungite cu diferite
materiale (de obicei mase termoplastice sau polimeri autopolimerizabili);
- să fie rigide, adică stabile la deformare:
- lingurile din materiale fotopolimerizabile se pot utiliza imediat,
- cele din materiale plastice autopolimerizabile, este bine să se folosească doar după 24 de ore;
- să asigure o grosime cât mai uniformă materialelor de amprentă;
spaţiul între lingură şi câmp = între 3-5 mm în toate direcţiile, ca să permită revenirea elastică a materialului;
- să retenţioneze cât mai bine materialele de amprentă prin diferite sisteme mecanice; Se pot utiliza și lacuri
(pelicule) adezive care permit o mai bună fixare (aderenţă) a materialelor la portamprente;
- să prezinte un mâner, stopuri şi puncte de reper necesare unei centrări corecte;
- să nu limiteze mişcările funcţionale ale părţilor moi.

CLASIFICARE PORTAMPRENTE (P):

- P. standard (confecţionate pe cale industrială, dm diferite materiale şi la diferite mârimi),
- P. individuale (de obicei din materiale plastice care se confecţionează pe modele obţinute pe baza unor
amprente preliminare).
- P. pentru arcadele maxilare şi
- P. mandibulare,
- P. integre - portamprente totale
- P. parţial edentate - segmentare

15
• Forma portamprentelor determină grosimea materialului de amprentă.
• Cu cât materialul este în strat mai gros, cu atât el se va contracta mai mult.
• De aceea materialele vor fi aplicate în strat cât mai subţire → portamprentele individuale.
• Prin reducerea grosimii stratului de material de amprentă apare riscul deformărilor acestuia sub acţiunea
forţelor de tracţiune şi presiune care apar la dezinserarea amprentei de pe câmp.
• De aceea, portamprentele sunt prevăzute cu retenţii, iar dacă acestea nu există, se folosesc o serie de
adezivi sau benzi adezive.
• Retenţiile se pot prezenta şi sub formă de orificii, nervuri, fante sau şanţuri.

Lingurile metalice universale se confecţionează:

• din oţel inoxidabil,
• din alamă cromată sau
• din aluminiu placat cu răşini epoxidice.

Lingurile din mase plastice (răşini acrilice, materiale compozite, polistiren, răşini policarbonate etc.)
prezintă un modul de elasticitate scăzut.
Deformabilitatea crescută a lingurilor din materiale plastice are drept urmare faptul că pereţii acestora se
destind în cursul exercitării presiunilor din timpul amprentării şi revin la dimensiunile iniţiale după
dezinserarea amprentei, determinând adeseori deformări ale amprentei.

P. STANDARD:
• se utilizează un număr mare de seturi de linguri standard, ele fiind elaborate pe trei mărimi, atât pentru
maxilar, cât şi pentru mandibulă.
P. Standard se pot utiliza:
• pentru amprentele cu alginate (de situatie, studiu) sau
• pentru amprente cu siliconi convenţionali, la tehnicile în doi timpi – doar în protetica fixă
P. standard, din punct de vedere al utilizării lor în practică,
practică, se împart în două categorii:
a) unele care pot fi utilizate de mai multe ori, aşadar trebuiesc sterilizate;
b) altele de unică folosinţă, care se livrează în ambalaje de 50 sau 100 de piese, la care se adaugâ 1-2 mânere
metalice care se adaptează la linguri.
• Portamprentele sterilizate se păstrează în cutii metalice care se pot închide etanş, cele de unică
folosinţă se scot din ambalajul lor, iar după confecţionarea modelului, tehnicienii dentari le îndepărtează la
deşeuri.

CARACTERISTICILE lingurii standard:

• să fie rigidă;
• să poată fi modificată uşor la nevoie în funcţie de particularităţile câmpului protetic;
• să asigure o grosime cât mai uniformă a materialului de amprentă pe care să îl retenţioneze;
• să aibă o compatibilitate cu materialul de amprentă şi cu mediul bucal;
• să fie prevăzută cu mâner, stopuri şi puncte de reper necesare unei centrări corecte;
• să poată fi sterilizată pentru a putea fi refolosită (cu excepţia celor de unică folosinţă).

ETAPELE AMPRENTĂRII PRELIMINARE:

• pregătirea amprentării;
• alegerea şi verificarea lingurii standard;
• alegerea materialului de amprentă şi a tehnicii de amprentare;
• proiectarea lingurii individuale;
• indicaţii transmise laboratorului în vederea confecţionării portamprentei individuale.

Alegerea portamprentei universale:

16
- este dictată de relieful osos, forma şi înălţimea crestei edentate.
- se face obligatoriu cu ajutorul unui compas:
La maxilar se măsoară distanţa dintre polii externi ai celor două tuberozităţi maxilare
La mandibulă, se verifică dacă lingura acoperă în sens antero-posterior tot câmpul şi cele două treimi anterioare
ale tuberculului piriform.
- In sens transversal se verifică dacă LS corespunde cu direcţia crestelor reziduale care trebuie să se
situeze în mijlocul jgheabului lingurii
- LS trebuie să fie uşor supradimensionată faţă de câmpul protetic ce urmează să fie amprentat cu
aproximativ 3 mm,
mm, pentru a asigura spaţiul necesar materialului de amprentă, iar marginile ei nu trebuie să
interfere cu frenurile bucale, labiale şi/sau linguale.

Alegerea materialului de amprentă

• este dictată de caracteristicile şi dispoziţia elementelor câmpului protetic ce trebuie reproduse, de
tehnica utilizată şi de scopul pentru care se efectuează amprenta.
• Astăzi în amprentarea preliminară a câmpurilor protetice edentate total se folosesc cu precădere
hidrocoloizii ireversibili (alginatele) şi mai rar gipsurile.
Când creasta edentată inferioară este foarte atrofiată se realizează o lingură standard „individualizată": se
aplică în lingura standard un material termoplastic (Stent) obţinându-se o portamprentă în care se aplică alginat
şi se obţine amprenta preliminară
Pe amprenta preliminară se trasează limitele lingurii individuale cu un creion chimic, limite până la care se
va întinde baza lingurii pe viitorul model. Trasarea se poate face fie pe amprenta preliminară de unde se
imprimă pe modelul preliminar, fie direct pe modelul preliminar
Este importantă înregistrarea corectă a fundului de sac în scopul transmiterii informaţiei şi pe model. Se
trasează cu creionul chimic o linie la distanţă de 3 - 4 mm faţă de convexitatea maximă a amprentei, dar spre
exterior. Prin turnarea amprentei, această linie apare şi pe model, fiind o linie de marcaj care indică
tehnicianului până unde să socleze modelul. în lipsa acestei marcări, se pierde informaţia referitoare la lăţimea
funcţională a fundului de sac.

CONTROLUL AMPRENTEI PRELIMINARE

- materialul de amprentare este în contact cu portamprenta standard;
- materialul de amprentare este în contact cu câmpul protetic pe toată suprafaţa acestuia, deci să fie neted,
în strat continuu şi fără goluri;
- nici o porţiune internă a lingurii nu este vizibilă prin materialul de amprentă;
- nu lipsesc fragmente din amprentă;
- nu sunt prezente incluziuni de aer;
- nu prezintă resturi de sânge, salivă, dentină sau tartru.
Amprenta preliminară maxilară trebuie să conţină:
 Tuberozităţile maxilare în totalitate şi şanţurile retrotuberozitare;
 Vestibulul labial şi jugal;
 Palatul dur cu limita distală Ah;
 Poziţia vălului palatin;
 Frenurile şi bridele.
Amprenta preliminară mandibulară trebuie să conţină:
 Tuberculii piriformi;
 Fundul de sac lingual;
 Vestibulul labial şi jugal;
 Frenurile şi bridele.

Amprentele vor fi însoţite de instrucţiuni privind confecţionarea lingurii individuale:

• materialul din care se va confecţiona;
• realizarea sa în contact direct cu modelul sau la distanţă;
• confecţionarea lingurii cu mâner şi/sau butoane de presiune şi poziţionarea acestora.
17
CONFECŢIONAREA MODELULUI PRELIMINAR
- pe amprentă/direct pe model se trasează cu ajutorul creionului cu anilină reperele anatomice. Procedeul este
esenţial pentru a furniza tehnicianului informaţii asupra zonei de sprijin. Fără trasarea acestor limite, tehnicianul
nu poate confecţiona corect lingura individuală. Trasarea limitelor se va face din aproape în aproape. Medicul
ţine amprenta în mână şi examinează pe zone restrânse limita mucoasei fixe urmărind distanţa de la mijlocul
crestei până la fundul de sac. Conturul trasat cu creionul cu anilină include tuberculii piriformi, se suprapune cu
traiectul liniilor oblice interne şi externe, ocoleşte bridele şi frenurile buzei şi limbii. Cu cât delimitarea este mai
precisă, cu atât timpul necesar ulterior adaptării lingurii va fi mai scurt.
Tehnică:
 la cantitatea de 200 g ipsos sunt necesare 70 - 80 g apă; se poate folosi gips dur sau de clasa a-III-a (alfa-
semihidrat), care posedă proprietăţi fizico - chimice şi mecanice compatibile cu materialul amprentei
preliminare; gipsul se prepară într-un bol de cauciuc, iar durata spatulării este de cea 40 secunde, până se
obţine o consistenţă smântânoasă; dacă se foloseşte vacuum-malaxorul, timpul de amestecare este de 30
secunde;
 pasta de gips se toarnă strat cu strat, prin depunere în porţiunile înalte ale amprentei: bolta palatină la
amprenta maxilară, porţiunea distală a crestelor la amprenta mandibulară; iniţial, se va acoperi toată suprafaţa
mucozală a amprentei cu un strat uniform de gips, cu o grosime de 0,5 cm; apoi se încarcă mai mult gips şi se
aşteaptă priza acestuia;
 în timpul turnării, amprenta se vibrează manual de către tehnician, prin loviri uşoare ale amprentei de masă,
aceasta din urmă fiind susţinută de mânerul lingurii standard sau pe măsuţa vibratorie, pentru ca gipsul să
pătrundă în toate detaliile ei, evitându-se formarea bulelor de aer, în scopul obţinerii unui model compact, fără
lipsă de substanţă. Utilizarea unui vacuum - malaxor conferă o calitatea superioară materialului, prin obţinerea
unei omogenizări optime, fără incluziuni de aer.
 Timpul de prelucrare a gipsurilor naturale reprezintă 2/3 din timpul de priză; după ce amprenta a fost
acoperită cu gips, plusul de material rămas se depune pe o foaie de hârtie sau pe o plăcuţă de sticlă, peste care
se aplică amprenta, paralel cu masa de lucru, presând gipsul ca să rezulte un soclu de 1,5 cm înălţime. Peste
soclul încă în stare plastică, se va depune amprenta cu stratul de gips orientat în jos.
 pentru a evita deformarea modelului iniţial, soclul se toarnă din acelaşi material din care este realizat şi
modelul; în situaţii limită, soclul modelului preliminar se poate obţine şi dintr-un gips de clasă inferioară, după
realizarea unor retenţii, la 20 minute după turnarea modelul propriu-zis. Dacă se folosesc conformatoare din
cauciuc pentru obţinerea soclurilor, pasta de gips se va depune în interiorul acestora. Pe măsură ce priza
gipsului are loc, plusul care depăşeşte amprenta se îndepărtează cu spatula.
 Soclul modelului va avea cel puţin 2 cm grosime şi va cuprinde în interiorul său ansamblul lingură
standard - material de amprentă - model propriu-zis. Distanţa soclu - linie de contur este de 34 mm, iar
grosimea modelului va fi de 15 mm, cu marginile perpendiculare pe bază.
 La 30 - 60 minute de la turnarea modelului, după priza gipsului, se separă amprenta de model = demulare.
 Tehnica demulării se face în mod diferit, în funcţie de materialul de amprentă:
• In cazul amprentelor din alginat, demularea este favorizată de elasticitatea materialului şi se obţine prin
tracţionare. Demularea amprentelor se face imediat după priza gipsului din care s-a turnat modelul. în caz
contrar, materialul de amprentă absoarbe apa din gipsul modelului, scăzând rezistenţa acestuia, modelul obţinut
va avea suprafaţa rugoasă.
• In cazul amprentelor din mase termoplastice, demularea se face prin introducerea amprentei şi
modelului în apă caldă la 80 °C, iar după plastifierea materialului se tracţionează portamprenta. Dacă modelul
este uscat, situaţie care apare când demularea se face a doua zi, se recomandă introducerea ansamblului
amprentă-model în apă la temperatura camerei timp de 5 minute pentru hidratare, apoi se trece la demulare.
3. în cazul amprentelor din gips, demularea se face prin ciocănire, cu un ciocan de corn. Se îndepărtează mai
întâi portamprenta standard, apoi suprafaţa amprentei este ciocănită uşor, pe versantele crestelor, până la
fragmentare. Cu vârful spatulei se separă fragmentele şi se îndepărtează.
După demulare, soclul modelului se fasonează cu spatula sau cu ajutorul soclatorului, dându-i-se formă
caracteristică: pentagon pentru maxilar şi trapez pentru mandibulă. De obicei, modelul preliminar depăşeşte
limitele câmpului protetic în toate sensurile, soclul modelului reducându-se până la distanţa de 3 mm de linia de
contur. Pentru soclare se pot folosi conformatoarele prefabricate care permit realizarea unui soclu primar şi a

18
unui soclu secundar, necesare pentru montarea modelelor în simulatoare. In lipsa înregistrării corecte a fundului
de sac prin trasarea liniei la distanţă de 3 - 4 mm faţă de convexitatea maximă a amprentei spre exterior, se
pierde informaţia referitoare la lăţimea funcţională a fundului de sac, rezultând o soclare incorectă.

EXAMINAREA MODELULUI PRELIMINAR

Dacă s-au respectat tehnicile de confecţionare, rezultă un model cu suprafaţă netedă, care redă cu exactitate
zona de sprijin a câmpului protetic şi, în limite relative, zona de succiune. Dacă medicul a trasat cu creion
chimic pe amprenta preliminară limitele câmpului protetic, acestea s-au imprimat pe model. Limitele trasate
indică până unde trebuie să se întindă marginile portamprentei individuale.

PORTAMPRENTA SAU LINGURA INDIVIDUALĂ

• este un suport rigid individualizat, de unică folosinţă, utilizat pentru amprentarea finală a câmpului
protetic edentat total.
• Aceasta se confecţionează pe modelul preliminar şi este adaptată pe toată suprafaţa de sprijin a viitoarei
proteze.
• Scopul confecţionării LI este acela de a avea un suport pentru materialul de amprentare finală şi
de a realiza modelarea marginală optimă pentru obţinerea închiderii marginale şi adeziunii viitoarei proteze
totale pe câmpul protetic.
LINGURA INDIVIDUALĂ: componente:
A. Baza portamprentei (portamprenta propriu-zisă)
• reprezintă suportul materialului de amprentare funcţională;
• este adaptată în limitele câmpului protetic, în raport intim sau la distanţă de acesta;
• ocoleşte formaţiunile mobile de la periferia câmpului protetic;
• are o bună stabilitate pe câmpul protetic în timpul amprentării;
• are o grosime de 1,5-2 mm, care îi conferă rezistenţă mecanică.
B. Elementele accesorii
• sunt folosite pentru manevrarea lingurii în timpul inserţiei şi dezinserţiei, centrării, poziţionării,
menţinerii şi aplicării de presiuni în timpul amprentării;
• sporesc rezistenţa mecanică a lingurii.
Accesoriile portamprentei individuale sunt:
• mânerul,
• butonii de presiune,
• întăriturile şi
• bordurile de ocluzie (în funcţie de tehnica de amprentare finală).

Mânerul lingurii: este aplicat atât la portamprentele maxilare cât şi la cele mandibulare.
• Mânerul se plasează pe linia mediană, având înălţimea de 10 mm (cât un incisiv central) şi lăţimea de
15-18 mm (cât 2 incisivi centrali).
• El va avea forma, dimensiunile şi poziţia unei perechi de incisivi centrali şi
• Va fi solidarizat de faţa externă a bazei lingurii, pe linia mediană, respectând libertatea de mişcare a
musculaturii periprotetice.
• Rol: de a optimiza centrarea şi manipularea LI cu ocazia amprentării finale, fără a interacţiona cu
marginile acesteia.
• înclinaţia mânerului variază de la 0 la 15°, în funcţie de profilul feţei şi gradul de resorbţie osoasă.
• Poziţia mânerului LI în funcţie de gradul de atrofie a crestei reziduale mandibulare:
– a - mâner drept = creastă înaltă;
– b - mâner oblic = creastă resorbită.

Butonii de presiune = blocuri paralelipipedice, dispuse în zona premolară a lingurii mandibulare,

• Dimensiuni:
Dimensiuni: 5 - 7 mm înălţime, 10 mm lungime în sens mezio-distal şi cu o lăţime variabilă, în funcţie
de lăţimea crestei edentate
• Rol = de a permite:
19
• aplicarea de presiuni digitale uniform pe materialul de amprentare (în cursul prizei), prin intermediul
LI.
• modelarea marginală corectă a materialului de amprentare, fără a exista riscul deformării acestuia prin
distanţarea degetelor medicului de marginile lingurii individuale.

întăriturile din sârmă:

• se utilizează, de regulă, la LI mandibulare confecţionate din placă de bază, care au dimensiuni V-O
reduse (datorită resorbţiei şi atrofiei crestelor reziduale) şi, ca atare, au o rezistenţă mecanică scăzută.
• Utilizarea unor materiale de amprentare mai consistente impune de asemenea prezenţa unor armături.
• Se inseră o sârmă (1 - 1,5 mm diametru şi 8 - 10 cm lungime) cudate după curbura crestei, pe suprafaţa
externă linguală a bazei LI.
• Unii tehnicieni dentari realizează din această întăritură şi o buclă adiţională mediană, cu rol de mâner.
• în cazul confecţionării lingurii individuale din RA, întăritură se poate realiza din acelaşi material, sub
forma unei nervuri dispuse pe faţa externă a bazei - la nivelul muchiei crestei sau oral
Bordurile de ocluzie:
• se utilizează predilect în tehnicile de amprentare sub presiune ocluzală şi în cele piezografice
• Ele se pot confecţiona:
confecţiona:
– din materiale diferite de baza lingurii (ceară, Stent), fiind ataşate după conformarea bazei, sau
– pot fi realizate din acelaşi material cu baza LI (RA cu iniţiere chimică, RA fotopolimerizabile). Se
aplică pe faţa externă a bazei portamprentei individuale, imitând aspectul arcadelor dentare.
VERIFICAREA PORTAMPRENTEI INDIVIDUALE.
A. verificarea corectitudinii de realizare a portamprentei în laborator: Medicul va urmări pe model:
• cuprinderea întregii zone de sprijin şi adaptarea intimă la aceasta (fac excepţie zonele retentive, cele care
vor fi despovărate, când lingura se situează la distanţă de acestea);
• dacă frenurile şi bridele sunt ocolite;
• dacă marginile sunt rotunjite şi groase (~ 2
mm) şi nu ating fundul de sac vestibular;
• marginile să se oprească de-a lungul
conturului însemnat cu creionul chimic pe
model, care corespunde zonei de mucoasă
pasiv mobilă;
• la mandibulă, în zona centrală linguală,
portamprenta va avea o grosime de 3 mm,
care va scădea înspre canini până la 1,5 mm;
• mânerul situat pe linia mediană să
corespundă gabaritului şi poziţiei celor doi
incisivi centrali (10 mm înălţime şi 10 - 18
mm lăţime), pentru a lăsa libertate de mişcare
părţilor moi întocmai ca şi în cavitatea bucală;
• butonii de presiune (aplicaţi pe portamprenta
mandibulară în zona cea mai declivă) nu vor
depăşi lăţimea crestei, iar pentru tehnicile de
amprentare cu gura închisă bordurile de
ocluzie se vor realiza asemănător cu cele de la
şabloane.

Fig. 1 1 .23. Limitele marginale ale lingurii individuale la maxilar şi mandibulă (după Gerber): tuberozităţile maxilare;
tuberculii piriformi; linia Ah; plică pterigo-mandibulară; bride; frenuri labiale; fren lingual; linia milohioidiană;
tuberculul piriform.

 Menţinerea portamprentei individuale pe model se

evaluează prin răsturnare modelului cu lingura plasată pe el, iar
aceasta nu trebuie să cadă dacă a fost efectua corect.

20
 Stabilitatea lingurii individuale pe model se verifică prin aplicarea de presiuni digitale alternative pe faţa
externă a bazei, în zona premolară.
Poziţionarea mânerului portamprentei individuale:
a - verticală la creste cu resorbţie medie;
b - înclinată spre vestibular, la creste cu resorbţie accentuată

B. Verificarea şi adaptarea intraorală a portamprentelor individuale. Timpi operatori:

1. Verificarea sprijinului, stabilităţii şi adeziunii constă în examinarea cuprinderii de către lingură a întregii
zone de sprijin a câmpului protetic. Exercitarea de presiuni asupra lingurii trebuie să fie nedureroasă. De
asemenea, se va urmări dacă lingura basculează prin aplicarea de presiuni alternative stânga-dreapta. Urmează
verificarea adeziunii prin inserarea portamprentei pe câmp, urmată de tracţiuni verticale executate pe mâner.
Verificarea adeziunii se poate face însă şi după realizarea închiderii marginale interne.
2. Verificarea lungimii portamprentei individuale se execută în funcţie de tehnica de amprentare. în tehnicile
muco-dinamice (cu gura deschisă), lingura va ajunge până în dreptul mucoasei pasiv mobile; dimpotrivă, în
tehnicile cu gura închisă, marginile lingurii se vor situa la 1, 5 - 2 mm sub limita mucoasei pasiv mobile.
O portamprentă individuală corectă:
 va fi stabilă pe câmp,
 nu va interfera cu formaţiunile mobile de la periferia câmpului protetic în momentul aplicării în poziţie
finală și
 nu va provoca dureri pacientul la inserţie sau dezinserţie.

CLASIFICAREA PORTAMPRENTELOR INDIVIDUALE

a) După material lingurile individuale pot fi din:

• RA auto şi /sau termopolimerizabile
• placă de bază, Stents, ebonită, polistiren (materiale care la ora actuală se utilizează doar din raţiuni
economice);
• poliesteri, copoliesteri;
• RDC (fotopolimerizabile);
• metale.
b) După procedeul de execuţie (tehnologie):
(tehnologie):
• polimerizare (auto-, termo-, fotopolimerizare)
• termoformare
• plastifiere
• turnare
c) în funcţie de contactul cu modelul preliminar, lingurile individuale:
• în contact total cu modelul (adaptare intimă cazuri obişnuite);
• cu distanţări pe anumite zone sau perforaţii (zone ce trebuie despovărate, fie cu mucoasă prea subţire
şi aderentă, fie cele cu rezilienţă exagerată);
• distanţate în totalitate faţă de model (în caz de utilizare a materialelor de amprentare termoplastice
sau în situaţia crestelor exagerat de retentive sau a celor balante);
• cu contact marginal (variantă a celor distanţate total, când se urmăreşte un efect mărit de ventil intern).

În legătură cu situarea marginilor portamprentelor faţă de zona de mucoasă pasiv mobilă, există două opinii:
a. adepţii amprentelor cu gura deschisă (muco-dinamice) susţin că marginile lingurilor trebuie să se
oprească în dreptul zonei de mucoasă pasiv-mobilă;
b. adepţii amprentelor cu gura închisă (muco-statice) susţin că marginile lingurilor trebuie să se situeze
cu 1,5 - 2 mm sub zona de mucoasă pasiv-mobilă. Cât priveşte tehnicile de amprentare cu gura
închisă, ele pretind portamprente cu borduri de ocluzie.

TRASAREA LIMITELOR LINGURII INDIVIDUALE (metoda lui Schreinemakers):

21
 - Pe amprenta de la maxilarul superior se însemnează poziţia foveelor palatine şi se trasează înapoia lor o
linie curbă cu convexitatea posterioară.
- La nivelul şanţurilor retrotuberozitare, se trasează linii curbe cu convexitatea posterioară.
- Aceste trei linii curbe se unesc, conturându-se limita posterioară Ah.
- Marginea vestibulară se trasează la nivelul fundului de sac vestibular (pe amprentă, fundul de sac
vestibular este reprezentat de convexitatea maximă a marginilor vestibulare), limita vestibulară a lingurii fiind
situată la 1 mm distanţă spre interiorul lingurii, iar distal se trasează la 1 - 2 mm posterior de linia Ah.
- Pentru delimitarea exactă a liniei Ah, se poate trasa direct pe câmpul protetic limita distală cu un creion
cu anilină, după care se va introduce amprenta în cavitatea bucală, iar conturul respectiv va fi transferat pe
amprentă şi apoi pe model.
- Pe amprenta mandibulară se trasează linia mediană în zona linguală centrală. Se trasează marginea
linguală a viitoarei linguri, de o parte şi de alta a liniei mediane, pe o distanţă totală de 3 cm. Însemnarea se face
pe convexitatea maximă a marginii amprentei, în zona linguală centrală. Din punctele terminale ale zonei
linguale centrale (B, C), se duc două perpendiculare pe muchia crestei edentate
(fundul jgheabului amprentei). De la punctele de contact ale perpendicularelor cu
linia crestei (B, C,), se trasează direcţia liniei linguale centrale, se duc linii
paralele către distal. Aceste linii traversează tuberculul lingual la unirea treimii
posterioare cu cele 2/3 anterioare ale tuberculului şi se curbează către vestibular
(D, E). Limita vestibulară a lingurii se situează la 1 mm spre interiorul
amprentei, faţă de convexitatea maximă a marginii vestibulare a amprentei.

TEHNICI DE CONFECŢIONARE A LINGURII INDIVIDUALE

PORTAMPRENTA INDIVIDUALĂ DIN PLACĂ DE BAZĂ
Instrumentar, materiale: sursă de căldură: bec Bunsen, lampă de spirt,etc; spatulă de ceară; mijloace de izolare a
modelului preliminar; placă de bază; foarfecă mică; sârmă pentru întăritură, de 1 - 1,5 mm diametru şi lungime
de 8 - 10 cm.
Etapele tehnologice de realizare a portamprentelor din placă de bază:
• izolarea modelului de gips în apă, timp de 3 - 5 minute sau prin pudrare cu talc (altfel placa de bază
plastifiată aderă de gips şi se desprinde greu, riscându-se fracturarea ei sau deteriorarea modelului);
• plastifierea plăcii de bază are loc prin încălzirea uniformă, pe toată suprafaţa acesteia, până ce se
înmoaie şi se mulează pe model prin presiuni digitale uşoare; în zonele marginale, placa de bază se apasă cu
spatula de ceară pe model, pentru a se putea contura marginile lingurii;
• excesul de placă de bază din zona marginală este decupat cu foarfecă, astfel încât să rămână totuşi
un plus de 3 mm, ce depăşeşte marginile, care se va răsfrânge pe faţa externă a bazei portamprentei; astfel se
creează premisele conturării unor margini rotunjite, de grosimi variabile şi cu rezistenţă mecanică sporită;
Orice corectură ulterioară, prin plastifierea plăcii de bază, se realizează cu lingura pe model, pentru a nu altera
adaptarea acesteia !!!!
• limitele marginale ale câmpului protetic se vor încadra în reperele conturului marginal trasat,
ceea ce permite proiectarea lingurii individuale în perimetrul protetic.
• De menţionat că, la maxilar, se va acorda o atenţie sporită zonei bolţii palatine, pe care se va aplica şi
mula iniţial placa de bază, pentru ca aceasta să nu se subţieze exagerat odată cu întinderea ulterioară a
materialului. La mandibulă, important este ca adaptarea plăcii să se execute simultan pe ambele hemiarcade,
pentru obţinerea stabilităţii viitoarei linguri (portamprente).
• în situaţia unor zone foarte retentive ale câmpului protetic (tuberozităţile maxilare sau a cresta
alveolată din zona vestibulară labială) este bine ca portamprenta individuală să fie uşor distanţată prin foliere
sau să se scurteze.
scurteze. Acest procedeu este necesar pentru a permite inserţia şi dezinserţia optimă a lingurii pe
model şi pe câmpul protetic.
• La verificarea şi adaptarea unei linguri individuale pe un câmp exagerat de retentiv există riscul apariţiei
unor leziuni (create prin fricţiunea lingurii pe zona de retentivitate maximă) sau al fracturării acesteia.
L.I. LA MANDIBULĂ

22
• După confecţionarea bazei lingurii individuale, se adaugă accesoriile,
accesoriile, realizate din resturile de placă de
bază rămase de la decupajul marginal al bazei.
O portamprentă individuală corect executată de către tehnician va avea menţinere pe model (nu cade la
răsturnarea ansamblului model-lingură). Când retenţia este obţinută pe model, de regulă, ea se păstrează şi în
cavitatea bucală. Tehnicianului trebuie să i se indice dacă lingura va avea cu câmpul protetic un contact: total,
la distanţă sau dacă va fi distanţată de acesta (în totalitate sau selectiv).

PORTAMPRENTA INDIVIDUALĂ DIN RĂŞINI ACRILICE AUTOPOLIMERIZABILE

Lingura individuală din răşină acrilică cu autopolimerizabilă are, la ora actuală, o largă răspândire pentru orice
câmp, dar mai ales la câmpurile protetice deficitare, unde atrofia crestei reziduale este marcată. Aceste linguri
pot fi utilizate ca suport pentru o gamă largă de materiale de amprentare finală, chiar şi pentru cele cu o
consistenţă crescută, cum sunt masele termoplastice.

23
 Pentru prepararea şi prelucrarea acestui material bicomponent este necesară următoarea dotare:
a. polimerul (sub formă de pulbere); b. monomerul (sub formă de lichid);
c. un godeu de porţelan sau polietenă; d. două plăci de sticlă, celofan, şnur de bumbac;
e. spatulă; f. instrumente rotative de prelucrat, de tipul frezelor din oţel pentru acrilat.
Tehnica de lucru. etape tehnice:
• izolarea modelului (prin pensulare cu soluţii alginice, uleiere sau pudrare cu talc);
• prepararea pastei de RA (conform dozării indicate de fabricant);
• pe o placă din sticlă, aşezată pe masa de lucru, unii autori aplică celofan umezit, iar alţii doar
vaselină, ceea ce va uşura detaşarea materialului;
• pasta preparată (în fază de cocă nelipicioasă) se întinde pe una din plăcile de sticlă cu ajutorul unui
sucitor şi apoi se presează prin suprapunerea a două plăci izolate corespunzător (celofan, vaselină); se atinge
astfel o grosime de 1 , 5 - 2 mm a RA; placa superioară se detaşează prin glisare după atingerea grosimii dorite;

24