LIRICĂ

de Ovidiu Dragoş Argeşanu

Eul - I
Sunt o bucată de lut
Care urlă în tăcere
Sub mâinile Olarului
Care mă face să simt durerea
Deşi şi El ştie că mă doare
Şi pe amândoi ne doare
Durerea mea, care ţine
Până ce voi deveni ulciorul
În care va turna apa vie
Care potoleşte pentru totdeauna
Setea,
Durerea,
De a fi fost vreodată lut.

Bambiliciul genetic
Cauză: "...variabilitatea genetică a dus la apariţia fiinţelor superioare!..."
Motto: "Oricât de bună ar fi o mâncare, o picătură de otravă o face necomestibilă."
Dedicată unui prieten drag care m-a făcut să întrezăresc ADEVĂRUL!

Acum, seara, când neonul pâlpâie în colţ de blocuri

Şi gândacii mari şi negri ies în turme de sub tocuri
Înapoi mă-ntorc cu gândul, înapoi cu mii de ani,
Încercând să fac lumină peste-o lume de bostani.

La-nceput pe când nici GENA, nici Alela nu era,

Şi nici VIAŢA nu se plimba pe aici sau pe-aiurea,
Când nici ochelari de soare, şi nici ore nu erau,
Iar Nimicul şi Fiinţarea împreună vieţuiau:
Iată-un punct, se mişcă... iară... şiii... plesneşte ca un bici,
Făr' să ştie că porneşte GENETICUL BAMBILICI!!!
În puhoi fotoni şi cuante se revarsă din NIMIC?
Se dilată ca un munte, ce-ncăpea într-un ibric;
Ca-ntr-o pungă de-ntuneric se amestecă atomii
Şi în raza de lumină apar ei, micuţi Codonii;
În căderea lor spontană, fără rost, fără de sens,
Iată-apare mândra GENĂ, ca o pată de condens.
Lângă ea apare alta, sora ei mai mică, care
Dintr-o slabă energie sau din lipsă de mâncare,
E un pic modificată, stafidită - aşa-ceva.
Nu-i nimic, bin'că există fiindcă are-un rol şi ea...
Şi uite-aşa se tot dilată şi se umflă tot mereu
Până PROBABILITATEA scoate bravul ADN-u.

Pâna-aici problema-i simplă, spunem clar şi răspicat;

Ce se-ntamplă mai departe e mai greu de explicat.
Unde-s peştii cu aripe, broaştele cu puf sau păr...
Ne-am uitat unde ni-i nasul şi am cam muşcat din măr
Fiindcă subsemnatul poartă memoria a mii de ani
Şi alele animale de pisici şi şobolani,
Rog să-mi fie cu iertare dacă pun un punct şi cer:
Ce sunt Doamne - om, moluşcă, un nemernic mamifer?
Cum se face că atomii din ceapă şi usturoi
De-i aşezi aşa cum trebe ştiu ca patru-i doi ori doi?
Poa' să treacă astă lume şi-ncă zece pe atât,
Asta-i LEGE şi rămâne, nu-i nimica de făcut!!!

P.S.: Trecând prin viaţă am aflat că pot fi rău, pot fi venetic.

Dar şi-un lucru foarte simplu, că nu sunt rodul unui BAMBILICI GENETIC!!!

Omul
Priveam la cerul cel albastru,
Vedeam lumini în depărtare

2
Şi mă gândeam cât sunt de mic
În lumea asta aşa mare.

Atuncea mi-a trecut prin minte

Că nu-s nimic... şi totuşi, sunt,
Că făr-a Domnului suflare,
N-aş fi decât puţin pământ;

Cum că omul e-o idee

Unică, cum n-a mai fost,
Şi-i făcut tot din fărâme
Ce-şi ştiu rostul pe de rost.

Fiecare bucăţică nu-i nimic

Decât pământ,
Numai Viaţa le îmbină
Şi le-aşează unde sunt.

Iar aceste mici fărâme

Pier, se nasc şi se-nmulţesc,
Se înşiră ca pe-o aţă,
Făcând trupul omenesc.

Pot să caute-nţelepţii
În lună şi stele mii:
Nu-i o taină ce să fie
Jucărie de copii...

Iubire
Iubeşti, şi-ţi pare că iubind

3
A ta e lumea toată.
Nu vezi nici lacrimi, nici dureri
Ci doar un chip de fată.

Şi uiţi de tot în jurul tău,

De mamă, fraţi sau tată.
În faţă ai doar chipul ei,
Privirea ce te îmbată.

Buimac te plimbi, în jurul tău

O lume se scufundă;
Tu simţi în nări suflarea ei
Ce sufletu-ţi inundă.

O porţi în minte ca pe-un vas

Venit din lume-altă
Şi vezi şi sânii ei rotunzi
Sub bluza ce-i tresaltă.

Îţi pare cum că ziua timpul

O ia mereu la fugă;
Să fie ziua noaptea-ntreagă
Ai înălţă o rugă!

Ai vrea ca-n veci să fie-a ta

Iar tu să fii al ei,
În faţa lumii voi îţi pari
La fel precum doi zei.

Îţi dăruieşte un surâs

Ce-ţi luminează faţa

4
Acest surâs care acum
Îţi încălzeşte viaţa.

Şi tot cu-acest surâs senin

Îţi spune dintr-o dată,
Cum că nu tu, ci altul e
Acel ce-o umple toată.

Atunci e clipa când ai vrea

Să-ţi iei cu două mâini
Din piept să smulgi inima toată
Şi-apoi s-o arunci la câini.

Că poate ei în foamea lor,

Cu burţi lipite-n spate
În suflet or avea mai multe
Iubire, milă. Poate.

De ce ?
De ce-ntr-o iarnă oarecare,
Cândva, cu zeci de ani demult,
O mamă bună, mama mea
Pe mine-n chinuri m-a născut?

De ce din miile de prunci

De-atunci mureau de foame, ger,
Eu unul, singur, am trăit
Şi-acum sunt un bătrân stingher?

De ce când văd o frumuseţe

Trupul şi inima-mi tresaltă,

5
Şi-am tot iubit câte-o femeie
Şi-apoi din nou, altă, altă?

De ce se-ntâmplă să mai simt

Cum sângele îmi dă în clocot
Şi inima din slabu-mi piept
Îmi bate cu un glas de clocot?

De ce durerea, câteodată,
Sufletul meu încet sfâşie
Şi simt cum moare dintr-o dată
Iubire, viaţă, bucurie?

De ce-n răstimpuri se trezeşte

Din întuneric fiara-n mine
Şi simt cum creşte-n ea furia
Şi ura cum îmi curge-n vine?

De ce oare eterna pace

Nu dăinuie aici mereu,
De ce oare atâta zbucium
O, Doamne, spune-mi: cine- s eu?

Alter Ego
Am pacea în suflet
'Nainte drumu-i lin
Şi dintr'odată fiara
Trezită din senin

Sparge-n bucăţi izvorul

6
Ce viaţa mi-o animă
Şi-mi naşte ca nimic
Furtună din lumină.

Încet prin vine urcă

Un şarpe din adânc,
Mă face să tresar,
Mă înfior şi plâng.

Îl simt cum creşte'n mine

Cum mă cuprinde tot,
Nici nu mai pot lupta,
Nici să gândesc nu pot.

În timp dispar din mine,

Iar el devine eu,
În mine chiar eu uit,
De tot, de Dumnezeu.

Iubire şi Credinţă
Se pierd ca într'o ceaţă,
Îmi pierd în timp şi mintea
Respectul pentru viaţă.

Şi-atunci din neguri dese

Alt om în mine-apare
Îl simt străin cum vine
Şi fără apărare.

Îl văd cu-o faţă hâdă

Şi-un păr făcut vâlvoi

7
Mi-e silă să-l privesc
Nu pot nici dacă voi.

Dărâmă într'o clipă

Tot ce-am făcut cândva
Destramă ce mi-e drag
Nici că scăpă ceva.

Şi-apoi, deodată fiara

Se trage iar la loc,
Iar eu privesc în urmă-i
Un drum trecut prin foc.

Suflet pustiu
Privesc împrejur cum viaţa tresaltă
Şi totu'n ţărână - lumină e viu
În sufletul meu doar e linişte-baltă
Nimic în el curge, parcă-i pustiu.

Mă pierd câteodată-n iubiri carnale

Ce-mi lasă în gură un gust sălciu,
Femei frumoase, cuvinte banale
Ce-ascund în sine un suflet pustiu.

Ce taine mai poate pământul să scoată

Pe care cu mintea să nu le ştiu?
Nici cerul, nici marea, nici lumea toată
Nu pot ca să-mi umple un suflet pustiu.

Ce mari enigme, ce taine ciudate

În minte scornite de vreun chefliu

8
Vor face s-apară scânteia de viaţă,
Căldura ce-nvie un suflet pustiu?...

Tu vino iubito, vino odată,

Sunt singur în lume şi nu e târziu
Să-mi fii tu femeie, iubită şi fată
Să-mi umplu cu tine un suflet pustiu.

Sunt sătul
Lui Omar Khayyam
M-am săturat de lumea asta
(Şi zău c-am luat tot ce-i mai bun!...)
Mă oboseşte tot ce mişcă.
Şi zbuciumul tot mai nebun.

Of, sunt sătul de tot ce este,

De tot ce-i mâine, azi si ieri,
De timpul hâtru ce mă face,
Să îmi tot număr primăveri,

De viaţa noastră care este,

La o privire mai atentă,
Un vis urât, ce nu-i decât
O moarte tristă şi latentă.

Şi ce-mi rămâne de făcut

Închis în carcera de chin
Decât să-mi înec amarul
În cupa asta, ochi de vin.

De-ar fi...
De-ar fi să fie ca'nainte,

9
De-ar fi să fie cum a fost,
Aş da în clipa ce mi-e viaţa
Şi traiu' acesta fără rost.

De-ar fi să simt în tine iarăşi,

De-ar fi să fie cald în mine,
Aş renuntă cu tot la lume
Ca să trăiesc numai în tine.

De ar fi... Tu ştii dacă se poate.

De-ar fi, nu cred că mai e bine.
Nu ştiu de'oi mai gasi puterea
Să te feresc de rău, de mine.

De ar fi... ar înflori plictisul,

De-ar fi atuncea ce-i frumos,
În timpuri, precum tot ce moare,
Ar fi eteric şi hidos.

De-ar fi să fie fericire,

De-ar fi să cred iar în ceva,
Aş pune'n alte mâini acuma
Şi soarta mea şi soarta ta.

Iar când durerile s-or duce

Şi rănile s-or vindeca,
Atunci acele mâini cu milă
Ne-or duce de ne-om revedea.

Cu patimile'n vine stinse,

În faţă cu riduri adânci,

10
Purtând în suflet ca pe-o cruce
Fiecare pe-ai lui prunci.

Vom şti să preţuim mai mult

Tot ce-a fost şi ce-am avut
Fără a uita de tot trecutul
Nici ce-i frumos, nici ce-a durut.

Căliţi de propria durere,

Pe cei din jur îi vom feri
Şi ne-om extrage din ea seva
Pentru a ierta şi a iubi.

Per aspera ad astra

Am văzut într-o chilie
Un tablou şi-n el era
Un înger murdar pe haină,
În genunchi, ce se ruga:

Acum că seara a venit

Născând în urma-i luna,
Doresc ca să fiu iară OM,
Aşa ca-ntotdeauna,

În lacrimi sufletu-mi se scaldă

Văzând cât de departe
Şi cât de mic sunt, un biet om
Cu vieţile-i deşarte.

Mai sus ca ceru'am vrut să urc

Lăsând în urmă astre,

11
Trecând ca fulgerul prin nori
De licăriri albastre.

Aşa cum noaptea săgeta

Căzând din cer o piatră,
Un fulger! - şi-am căzut şi eu
Pe steaua asta moartă.

În urma mea căzură mulţi,

Aceştia ca şi mine,
Şi până jos le-a mai rămas
Doar patima din vine.

Tot putregaiul se-adună

Pe o planetă-albastră,
Şi pentru toţi ne trebuia
O cruce să se nască.

De SUS primirăm drept cadou

Un trup şi doar o viaţă,
Urmând cu toţii să aflăm
Durerea cum se-nvaţă.

De-atunci aştept trăgând din greu

Cu patimile mele,
Pentru ca anii să-i petrec
Tânjind s-ajung la stele.

Cu mare greu mi-am câştigat

Aceste aripi să mă poarte
Pe al iubirii ţărm s-ajung,

12
Unde nu-i timp, nici moarte.

Primeşte-mă Doamne, ia-mă-napoi,

Mi-e atât de dor de-a ta iubire.
Nu mă lăsa să cad din nou
În astă crudă amăgire!...

Aş vrea...
Aş vrea să zbor din nou prin ceruri,
Aş vrea să port ca torţă sori
Şi în puhoiul greu de stele
Să văd căzând în urmă-mi zări.

Dar nu se poate, sunt aici

Pentr-o călcare-a Legii odată,
Când încântat de frumuseţi
Mi-am căpătat un loc în gloată.

Mi-ajunge însă acum durerea

Ce am tot strâns-o ‘n drumul greu,
Că nu mai vreau să văd vreodată
Cum iaraşi îmi pierd pruncul meu;

Să simt în inimă iubirea

Ce înfloreşte ca un crin
Şi-apoi cum moartea, dintr-odată,
Răpeşte totul din senin.

Iar eu, cu duhul meu, bătrân,

Să fiu încărunţit de ani,

13
Privind încet şi trist la viaţă,
Dintr-o pădure de platani.

Un biet vis
Din ceruri se aude
Cuvântul oftând
C-aude copii
Fără mame plângând
Şi suflete mii căzând făr'de veste
Ca-ntr-un mormânt.

Arar mai se-aude

O toacă tocând
Şi-n schit un călugăr
Din suflet gemând
Mai sunt doar cruci sfinte rupte
Aici pe pământ.

Spre ceruri nimeni

Se mai vede urcând,
Nici de acolo vreun înger
Din mândrie căzând,
De răul nostru şi dracii spre iad
Se grăbesc alergând.

Ca-n timpul lui Noe

Sunt oameni mâncând
Şi case, hambare
Din piatră durând
Deşi viata asta-i doar un biet vis
Ascuns într-un gând.

14
Prin curţi se văd fraţi
Pe fraţi alungând
Copii pe părinţi
Îi vezi omorând,
Că pentru un ar îl blastămă până
Şi pe Cel Sfânt.

Ce furii, ce rele
Vom vedea apărând,
Ce oraşe şi sate
Vor dispare arzând
Că Maica ţărână albastră era, şi-acum e
Un tot fumegănd.

Sufletul meu
Îl aud plângând
Când văd oameni buni
În van asudând
Fără să ştie un adevăr simplu:
Aici pe pământ,

Şi viaţă, şi moarte
Totul e vânt,
Trupu-i ţărână
Se duce-n pământ,
Iar sufletu-n ceruri
Dacă e sfânt!

Sunt bătrân
Chiar mai bătrân ca floarea

15
Ce înfloreşte în cireş,
Iar sufletu-mi e-o frunză prinsă
În al haosului iureş.

Oh, Doamne-s mai bătrân ca piatra

Ce creşte-n munţii cei din zare
Sau ca lumina ce se vede-n cer
La steaua ce răsare.

Eram cu mult până să-apară

Din negură întâia lume...
E mult chiar de când Domnul Însuşi
Mi-a dat suflarea Sa şi nume.

Am adunat în mii de ani

Durerea lumii aceste
O ispaşire zice-s-ar
A unei vini celeste.

Nu ştiu. E prea mult timp de-atunci.

Nimeni nu cred să ştie.
Eu pot vedea doar viata mea
Un zbor de puf de păpădie.

Aş vrea să cred c-a fost cândva

O viaţă şi mai bună
Când te puteai îndrăgosti
Uitându-te la lună...

Aş vrea să cred, dar nu mai pot;

Frumosu-n mine a murit,

16
Aş vrea să râd, să cânt din nou,
Dar sunt atât de obosit.

Tu, Doamne lasă-mă să stau

Cu capu-n pic în poala Ta
Că drumu-i lung, sunt ostenit
S-adorm un pic, atât aş vrea.

Jumătăţii mele
Mi-apari, iubita mea,
Pluteşti în zare
Şi văd cum florile -
-Ţi-se 'nclină la picioare,
Se-adună, se strâng
În rând câte una,
Se-nşiră ca aţa
Să-ţi facă cunună,
Ce-arată lumii
C-ai fost aleasă,
De veacuri să fii
Luminii mireasă.
Piciorul în veci
Nu-ţi va plânge de spini,
La brâu te-or încinge
Buchete de crini,
În braţe, prin ceruri,
Un nor te-a purta,
Că tu doar eşti una
Iubita mea.
Şi-n mijlocul lumii,
Feriţi de nevoi,

17
Vei fi tu cu mine,
Numai noi doi.
Că tu eşti femeia,
Iar eu bărbatul,
De-om fi iar în Eden
Destinu'ar fi altul.
Şi dacă vreun şarpe
Ne-ar ispiti,
Nu măr, cu iubire
Noi ne-am hrăni.
Urmaşi ne-or fi Oameni
Înalţi cu aripe,
Nu unii cu feţe
De ură-nnegrite.
Dar aşa ne-a fost dat
Ca să greşim
Şi peste milenii
Să ne-ntâlnim.
În veacuri văzut-am
Dureri şi nevoi
Şi viaţa lovit-a
În noi amândoi;
Pierdut-am în moarte
Şi fraţi şi părinţi
Şi-am fost, rând pe rând
Când demoni, când sfinţi...
Dar iată veni
Sfârşitul de eră
Bucăţi se întorc
La MAICA SFERĂ,
Iar tu şi cu mine

18
Suntem iar UNUL
Cum ne facuse
Domnul, Străbunul.

Legenda celor trei copaci

Pe un mal, ascunşi de seară,
Trei copaci stau aplecaţi.
Chiar de vântul care bate
Pare-a-i ţine-ncovoiaţi.

Ei, de fapt, umil se roagă

Către Cel Preasfânt de Sus
Şi încet fruntea coboară
Înspre soarele-n apus.

Te rugăm pe tine Doamne,

De viaţă dătător şi ploi,
Să nu usuci tu cumva seva,
Ce-odată-o-ai turnat în noi.

Mult mai bine viaţă veşnic

Să ne curgă prin tulpină
Şi coroana noastră verde
Tu ne-o scaldă în lumină!

Dar de-o fi ca-n a Ta Lege,

Aşa ceva nu s-o putea,
Ne închinam la voia-Ţi sfântă;
Se facă după voia Ta!

Chiar atunci cerul se rupe

19
Şi aproape de un pom
Venind parcă-adus de vânturi,
Apare Preasfântul Domn.

Răspuns primeşte primul pom:

Pentru credinţa ta,
Îmi vei purta tu Fiul,
Vei fi tu ieslea Sa!

În timp ce o lumină,
Pe sus prin cer o trece,
Strigând a bucurie
În noaptea sfântă, rece,

Un rege-prunc s-o naşte,

O-ncepe să se joace
Lângă a Lui Maică Sfântă
Şi-n jur cu dobitoace.

În liniştea adâncă,
Ferit de om şi ură,
Firavului său trup
Tu îi vei da căldură!

Încet, încet se-nclină pomul

Plecat cu capul în ţărână
În timp ce inima din piept
Îi bate tare, ca nebună.

Se-ntoarce pe-urmă Domnul

Şi-ncet, arar grăieşte

20
Spre cel de-al doilea pom
Ce-n umbră străluceşte:

Iar tu, vei fi coroana

Ce rege-L va numi,
Chiar dacă a Lui frunte
Va sângera de spini.

Din sutele de răni

Ce trupu-i vor străpunge,
În marea sa iubire
Cu sânge sfânt, va plânge!

Un simplu om, dar Dumnezeu,

Un biet teslar evreu, dar sfânt,
În Univers un pic de sânge,
Venit să cureţe-un pământ!

Uimit acest bătrân copac

Se-nclină lung, cu umilinţă,
Pentru că-n veci nu aşteptase
Un aşa dar pentru Credinţă!

Spre-al treilea zis-a Domnul:

Tu nu vei fi cu mult mai jos,
Vei suferi odat'cu Dânsul,
Privind murind al lumii pas!

Nu te mâhni în duhul tău,

El va purta în tine
Tot ce-a avut lumea mai rău

21
Şi mai urât de mine.

Îl vei purta pe-acel ce ia

Nimicnicia voastră,
Fii fericit că Slava Sa
În veci o să trăiască.

El singur e pentru aleşii

În lungul lor drum către Rai,
O rază albă de lumină,
Un cânt sfios şi lin de nai.

Slovele ce cad din ceruri

Lovesc pomul rând pe rând,
Harul ce i-l dete Domnul
Îl închină la pământ.
.............................
Precum copacii suntem noi,
Furaţi de idealuri,
Purtaţi de patimi şi de gând,
Şi de-ale lumii valuri.

Încet se deapănă din ghem,

Al vieţii fir se duce,
Şi vigurosul nostru trup,
Începe să se-usuce.

De-abia atunci descoperim

Pe Cel ce reazem' astre,
Ce-n valurile vieţii fu
Cârmaci al vieţii noastre!

22
Ridicarea lui Ilie la cer
Zburau dragonii sus, prin ceruri,
Din timp şi spaţiu tot rupând
Şi-n urmă, roiuri mari de stele
Cădeau în noapte fulgerând.

Hurducăia mergând pe gânduri

Bătrânul car cu roţi de foc,
Şi-n el, pe capra grea de vreme
Un călător sta prins în loc.

Legat cu lanţuri de uimire,

Încet, încet se prosternează
Când vede Universul însuşi
Prin faţă cum îi defilează.

Zăreşte cum din întuneric

Se nasc în clipă stele, lumi,
Trăiesc un pic şi-apoi din ele
Rămân doar prăfuite luni.

Dar prafu'-acesta ce-a rămas

Începe iar să se adune,
Şi din nimic, în urmă-i creşte
Măreaţă-o altă nouă lume.

În Univers - o galaxie,
Şi-apoi, un alt sistem solar,
Şi-n el un alt pământ, o lună,
O cruce şi un alt Icar.

Că pe-unde-ajunge nu-i nimic:

Nici loc, nici ceas care să bată,
Trecut, prezent - tot una e,

23
Se-nvârte timpul ca o roată.

Se-nchină-n minte călătorul

La cel ce Legea a făcut,
Ce-a fost şi este şi a dat
Suflare unui boţ de lut.

Şi-apoi îşi cere-ncet iertare

Pentru greşeala pe pământ:
Să-mi ştergi păcatul, Doamne, poţi
C-am fost nimic şi-acuma Sunt.

Geneza
Nu-ncepuse în clepsidră
Firul de nisip să cadă,
Nici a inimii pendulă
Nu ştia încă să bată

Şi-nainte c-astă lume

De niciunde să apară,
O spărtură-n întuneric
Se produse dintr-o doară.

Cu un urlet fără margini

Viaţă-n ritmu-i trepidant,
Ca o rază de lumină
Se răsfrânse în neant.

Cu puterea ei divină
Valul lumii îl desface
Şi lasă deschisă Poarta
Dinspre Eternitate-ncoace.

24
Iar în spotul alb-albastru,
Când nici gând era atomul
Ca o umbră lucitoare,
În prag, se iveşte omul.
Din nimic, El ia ţărână
Şi în mâini o modelează,
Sub suflarea-i vie Viul
Dintr-odată se-ntrupează,
Dintr-un bulgare de tină,
Cât aş scrie eu un vers,
Cu iubire şi Lumină
Ni se naşte-un Univers.
25
Eul – II
... Aşa că într-o zi m-am dus la Dumnezeu
şi i-am zis:
- Doamne, vreau să ajut omul!
Privindu-mă gânditor mi-a răspuns:
- Va trebui să-l înţelegi.
- Ştiu, Doamne, i-am răspuns, indiferent.
- Ai să cunoşti păcatul!
- Nu-i nimic, Doamne!
- Ai să-ţi pierzi cununile!
- Asta este!
- Ai să simţi ce înseamnă durerea şi moartea!
- Nu mi-e frică! am răspuns nepăsător.
- Bine, fie după voia ta.
...Şi aşa m-am născut şi-am ajuns cine sunt.