1

TRANSFUZIA
Transfuzia este o metodă activă de tratament biologic ce introduce în
sistemul circulator al unui bolnav sânge şi/sau derivate de sânge (plasmă,
concentrat leucocitar, eritrocitar sau plachetar, derivaţi de plasmă etc.) cu
scopul compensării deficienţelor hematologice generate de dezechilibrul
producţie/pierdere.
Studiile lui Landsteiner (1905), Jenski (1907) şi Moss (1910) au
delimitat era empirică a transfuziei de cea modernă, prin descrierea celor 4
grupe sangvine din sistemul ABO, rezultate ale combinaţiei directe dintre
antigenele eritrocitare specifice (izoaglutinogeni A şi B) şi anticorpii
corespunzători plasmatici (aglutininele a şi b). Prezenţa unui antigen exclude
anticorpul plasmatic din sângele aceluiaşi bolnav, titulatura grupei sangvine
fiind dată de antigenul eritrocitar (aglutinogenul A sau B) asociat unei cifre
romane, astfel: 0 I , A II, B III şi AB IV.
OI

O I (,); 42%

AII A II (A, ); 41% B III (B, ) B III; 11%

AB IV (A,B); 2%

AB IV
Fig 1. Grupele sangvine în sistemul ABO cu structura antigen-anticorp,
raport procentual în populaţie şi compatibilitate transfuzională.
 2

 grupa O I conţine numai aglutinine a şi b, fiind prezentă la circa 42% din

populaţie. Constituie donatorul universal primind doar sânge izogrup.
 grupa A II conţine aglutinogen A şi aglutinină b, fiind prezent la circa
41% din populaţie; primeşte sânge izogrup sau O I, donând în schimb
doar la A II.
 grupa B III conţine aglutinogen B şi aglutinină a, fiind prezentă la circa
11% din populaţie; primeşte sânge izogrup sau O I, donând doar la
pacienţi izogrup.
 grupa AB IV conţine aglutinogenii A şi B, fără aglutinine plasmatice,
fiind prezentă la circa 6% din populaţie. Primeşte sânge izogrup sau O I
donând numai populaţiei izogrup.
Compatibilitatea heterogrupă trebuie limitate la maximum 500 ml
sânge, fiind preferat de fiecare dată sângele izogrup, în special în transfuziile
de anvergură.
Un alt pas important al erei moderne transfuzionale a fost făcut în
1939 (Landsteiner-Wiener) prin descoperirea antigenelor Rh (Rhesus) ce
subdivizează grupele din sistemul ABO în Rh pozitiv (ce posedă unul din
antigenele Rh: Dd, Du, Cc, Cx, Cu, Ee, Eu, Ex, Fp) prezent la 85% din
populaţie şi Rh negativ (fără antigene Rh) prezent la 15% din populaţie.
Celelalte grupe sangvine descoperite ulterior (tabelul 6.1) nu prezintă
importanţă transfuzională.
Determinarea grupelor sangvine în sistemul ABO foloseşte
actualmente două metode:
 metoda Beth Vincent - de identificare a aglutinogenului eritrocitar cu
ajutorul serurilor hemotest O I (conţinând aglutininele a şi b), A II
(conţinând aglutinine b) şi B III (conţinând aglutinine a) din care se
pipetează succesiv pe o lamă de la stânga la dreapta câte o picătură. Din
sângele de determinat se presară câte o picătură de 10 ori mai mică
 3

(pipetă corespunzătoare) peste secvenţa anterioară, după care cele două

picături se amestecă folosind colţul unei lame, schimbat succesiv.
Dacă reacţia antigen-anticorp (aglutinarea) lipseşte în cele 3 picături
de ser test sângele este O I (posedă numai aglutinine); dacă apare în serurile
O I şi B III sângele este A II (posedă antigen A ce reacţionează cu
aglutininele a din fiecare ser); dacă apare în serurile O I şi A II sângele este
B III (posedă antigen B ce reacţionează cu aglutininele b din fiecare ser) şi,
în sfârşit, dacă aglutinarea e prezentă în toate serurile, sângele este AB IV.
 metoda Simonin, indirectă, de determinare a aglutininelor, utilizează
hematii test O I, A II, B III (O I utilizat ca martor negativ) care se pun în
contact cu serul de testat (obţinut prin centrifugarea sângelui prelevat).
Metodologia de lucru este similară cu precedenta iar interpretarea
rezultatelor utilizează acelaşi raţionament (fig 6.2).
Determinarea factorului Rh utilizează serul test obţinut prin
izoimunizare Rh (cu anticorpi Rh prezenţi) de la o mamă AB IV - Rh
negativă, din care se pipetează pe o lamă 3 picături succesive. In picătura din
stânga se amestecă eritrocite Rh(+), în cea din dreapta eritrocite Rh(-) iar în
cea din mijloc sânge de cercetat, neconservat, în proporţie de 1/20. Citirea se
face după 30 de minute, cu termostatul reglat la 37C. Prezenţa aglutinării,
comparată cu probele martor, certifică sângele Rh pozitiv.
Erorile apărute în determinarea grupelor sangvine s-ar datora
calităţilor precare ale serurilor test (titru aglutinant scăzut, ser infectat, etc.),
a eritrocitelor test (hemolizate, infectate), a sângelui de cercetat
(antiaglutinare prin anticorpi specifici, infecţii, perfuzii cu Dextran etc.) şi
nerespectării metodologiei standard (interval de interpretare a rezultatelor,
conservare, proporţia dozelor, etc.).
 4

Indicaţiile transfuziilor
Principala indicaţie a transfuziilor o reprezintă ameliorarea
transportului de oxigen la nivel tisular, grav afectat în:
a) anemiile severe de diverse etiologii (vezi tabelul 6.2). Se consideră utilă
administrarea de sânge atunci când hemoglobina scade sub 7% (8% după
unii autori), hematocritul scade sub 25% (28%), iar numărul de eritrocite
scade sub 2.500.000/mm3. Pentru aprecierea volumului sangvin necesar a
fi transfuzat se poate utiliza o formulă devenită clasică:

Greutate x Volum sangvin procentual (7%) x (Ht dorit - Ht actual x 10)

HT sângelui de transfuzat.

Valorile prezentate sunt relative, apărând frecvent necesitatea de

încadrare a lor în context general organic şi hemodinamic. Astfel este
cunoscut faptul că pierderea rapidă a 1000 ml sânge determină o reducere a
hematocritului şi proporţional a hemoglobinei cu 3% în prima oră, 5% în
24h, 6% în 48h şi 8% `n 72h (Eberth & colab), în timp ce transportul de
oxigen (oxigen delivery) şi schimbul tisular al acestuia (oxigen velocity) se
modifică semnificativ, concomitent cu instalarea palorii, tahicardiei şi
hipotensiunii ortostatice.
b) stările de şoc (în special şocul hemoragic, traumatic, infecţios,
posttransfuzional, obstetrical, prin strivire, etc.) renumite prin scăderea
capacităţii de transport şi schimb tisular al oxigenului şi în care, funcţie de
valorile hematocritului (vezi algoritmul Shoemacker), devine obligatorie
administrarea de sânge şi derivate.
Indicaţii particulare ale transfuziilor
1. Diatezele hemoragice prin deficit de factori hemostatici sau
procoagulanţi (vezi capitolul HEMOSTAZA), situaţii în care, funcţie de
 5

componenta deficitară, se poate administra masă (concentrat) trombocitară,

plasmă proaspătă sau conservată, plasmă antihemofilică (îmbogăţită cu
factori VIII, IX sau XI), alţi derivaţi de plasmă (fibrinogen, complex
protrombinic, factori V, VII, X, etc.).
2. Circulaţia extracorporeală în cazul operaţiilor pe cord deschis (sau de
altă indicaţie) necesită o suplimentare de sânge pentru circuitul pulmon-cord
artificial, strict monitorizată şi asociată perfuziilor cristaloide şi macro-
moleculare.
3. Exsangvinotransfuzia utilizată în cazul bolii hemolitice a nou-născutului
şi a altor hemolize acute marcate (intoxicaţii exo sau endogene,
incompatibilitate transfuzională, CID, etc).
4. Dializa extrarenală foloseşte transfuzia pentru umplerea circuitului
aparatului de epurare.
5. Leucopeniile severe şi stările de imunodeficienţă beneficiază de
transfuzii de masă leucocitară.
MATERIALUL DE TRANSFUZAT este reprezentat de sângele
integral (proaspăt sau conservat) şi derivatele acestuia (plasmă, masă
eritrocitară, leucocitară, trombocitară, fracţiuni plasmatice, etc.).
Sângele integral proaspăt este sângele administrat în primele 24 de
ore de la prelucrare, având utilitate limitată din considerente logistico-
administrative (interval donare - utilizare, testare antiinfecţioasă, alergenică,
posibilitate de contaminare, etc.). La bolnavii cu deficit trombocitar sângele
trebuie transfuzat în primele 6 ore datorită fragilităţii morfo-funcţionale
plachetare.
Sângele integral conservat, cel mai frecvent utilizat, este recoltat
steril de la donatori pe substrat anticoagulant (de tipul citrat-fosfat-dextroză
ce prezervă 70% din proprietăţi la 21 de zile; citrat-fosfat-dextroză cu
adenină ce prelungeşte valabilitatea la 35 de zile; adenină-glucoză-manitol-
 6

clorură de sodiu –ADSOL, ce permite utilizarea la 45 de zile interval) şi

păstrat la 4C.
In timpul conservării sângele suferă o serie de modificări cum ar fi
scăderea pH-ului, creşterea concentraţiei de K+ (prin liză celulară), scăderea
2-3 difosfoglicerolfosfatului (2-3DPG) cu reducerea puterii de fixare a
oxigenului, modificări responsabile parţial de accidentele posttransfuzionale.
Concentratul (masa) eritrocitar este utilizat sub două forme:
 suspensia concentrată de eritrocite, obţinută după îndepărtarea
supernatantului de plasmă-citrat prin sedimentarea sau centrifugarea
sângelui şi având un procentaj de 70% eritrocite în plasmă;
 eritrocite congelate la - 79C, după prealabila asociere de glicerol ce
asigură uniformitatea cristalizării intracelulare. La decongelare acestea
trebuie spălate pentru îndepărtarea glicerolului. Avantajele folosirii
eritrocitelor congelate sunt multiple: o perioadă lungă de conservare (6
luni - 1 an) cu păstrarea tuturor proprietăţilor eritrocitelor, neutralizarea şi
îndepărtarea antigenelor responsabile de reacţii alergice la pacienţii
prealabil sensibilizaţi; reducerea riscului transmiterii hepatitei virale şi a
altor agenţi infecţioşi; posibilitatea utilizării în pierderile masive de sânge
fără pericolul supraîncărcării circulaţiei, formării peliculelor de fibrină
sau a agregatelor leucocitare circulante; restabileşte prompt oxigenarea
tisulară prin menţinerea constantă a nivelului de 2-3DPG.
Transfuziile de masă eritrocitară au ca principale indicaţii: diferitele
forme de anemie cu normovolemie, bolnavi politransfuzaţi, bolnavi cu
incompatibilităţi proteice, hemoglobinuria paroxistică nocturnă
(Marchiafava-Micheli) şi boala hemolitică a nou-născutului.
Concentratul (masa) trombocitar (plasmă îmbogăţită în trombocite)
se prepară prin centrifugarea diferenţiată a sângelui proaspăt recoltat pe
anticoagulant la 4C (în primele 6 ore de la recoltare). Are ca principală
 7

indicaţie trombocitopatiile cantitative şi calitative de diverse etiologii

(inclusiv cele prin transfuzii masive de sânge conservat). Se administrează
fără filtru câte o unitate (200ml) resuspendată în 30ml lichid perfuzabil (ser
fiziologic) până la completarea unei trombocitemii eficiente (70.000 -
100.000 / mm3). Durata limitată de viaţă în sângele primitorului alături de
fenomenul de izoimunizare şi celelalte riscuri identice transfuziilor de sânge
integral, reduc utilizarea la cazuri strict selecţionate şi în situaţii
excepţionale.
Concentratul leucocitar se prepară şi utilizează în primele 12 ore de
la recoltare, respectând compatibilitatea în sistemul ABO. Este indicat în
stările septicemice grave, leucopeniile majore şi în alte forme de
imunodeficienţă. Administrarea este limitată de frecvenţa crescută a
reacţiilor posttransfuzionale (frison, hipertermie, dispnee, cianoză) ce pot
agrava evoluţia afecţiunii de bază.
Plasma sangvină se prepară prin centrifugare sau sedimentare
spontană din sângele recoltat pe anticoagulant în urmă cu 24-48 de ore şi se
utilizează sub formă de:
 plasmă integrală proaspătă transportată la +4C, +8C şi administrată în
primele 6 ore de la livrare in coagulopatii sau în profilaxia hemoragiilor
pre-, intra- şi postoperator;
 plasma conservată prin congelare (la -20C) îşi prezervă proprietăţile
procoagulante timp de 2-3 luni, excepţie făcând factorii V şi VIII care se
înjumătăţesc la o lună. In scopuri hemodinamice poate fi conservată până
la 6 luni. Se administrează imediat după decongelare în apă caldă la
+37C;
 plasmă conservată prin uscare (liofilizare sau evaporare) îşi prezervă
proprietăţile oncotice şi procoagulante 7-10 ani, la administrare fiind
resuspendată în apă bidistilată în cantitate similară plasmei lichide iniţial
 8

utilizate;
 plasmă antihemofilică liofilizată preparată prin centrifugare la +4C,
congelare şi ulterior liofilizare. Se administrează i.v. în perfuzie lentă cu
filtru, după prealabila resuspendare în apă bidistilată sterilă şi apirogenă
(30 la 37C), în hemofiliile de tip A şi B, curativ sau profilactic (pre,
intra, postoperator), timp de 15-20 de zile de la episodul hemoragic.
Derivatele de plasmă
 plasma defibrinată (prin clorură de calciu sau căldură) centrifugată sau
sedimentată, se administrează lent intravenos cu filtru în hipoproteinemii;
 fibrinogenul se prezintă în flacoane de 1g sau 2g sub formă de pulbere
liofilizată. Trebuie resuspendat înainte de utilizare (1g în 100 ml de apă
bidistilată 30 la 37C) şi administrat intravenos în doze de 1 g / 10 kgc în
afibrinogeniile congenitale şi fibrinolizele acute;
 albumina umană este obţinută prin fracţionarea plasmei uscate fiind
condiţionată în flacoane de 100ml ce conţin soluţie de albumină 5% sau
25%. Avantajele utilizării acesteia rezidă în faptul că este lipsită de
antigenicitate, nu transmite hepatita virală, poate fi conservată până la doi
ani la +4C şi are o puternică acţiune oncotică (25g dau echivalentul
oncotic a 500 ml plasmă). Albumina umană este indicată în
hipoproteinemii şi hipovolemii (ca plasma-expander).
 crioprecipitatele de factor V, VII, IX, XI, XIII reprezintă fracţiuni
plasmatice extrase şi conservate prin congelare sau uscare, fiind indicate
în deficienţele specifice de hemocoagulare;
 gammaglobulinele sau imunoglobulinele specifice se obţin prin
liofilizare de la donatori voluntari imunizaţi, fiind administrate
pacienţilor cu imundeficienţe, în infecţiile grave, redutabile.
 9

Tehnica transfuziei
Transfuzia se execută în general ca orice perfuzie intravenoasă, trusa
de perfuzat fiind obligatoriu prevăzută cu filtru. Ritmul transfuziei este
obişnuit lent exceptând hemoragiile masive şi în curs, unde se impune
accelerarea lui.
Etapele obligatorii de parcurs în efectuarea unei transfuzii:
1. Stabilirea riguroasă a indicaţiei de transfuzie şi a materialului de
transfuzat (vezi subcapitolul respectiv).
2. Estimarea corectă a cantităţii materialului de transfuzat.
3. Determinarea atentă a grupei sangvine în sistemul ABO (obligatoriu prin
cele două metode: Beth Vincent şi Simonin) şi Rh. In acest scop se
recoltează de la pacient, într-o seringă de 5 ml, conţinând 1 ml citrat de
sodiu 3,8%, 4 ml de sânge.
4. Efectuarea comenzii prin completarea talonului (cerere) de transfuzie,
verificat şi semnat de medicul curant.
5. Verificarea flaconului de transfuzat cu identificarea:
- grupei sangvine ABO şi Rh înscrise şi deduse după culoarea
etichetei (O I albă, A II albastră, B III roşie, AB IV galbenă) şi chiar
determinarea acesteia în sângele de transfuzat (pentru înlăturarea erorilor de
citire iniţială a grupei sau de lipire a etichetei);
- modificărilor organoleptice ale substanţei de transfuzat cu urmărirea
culorii, transparenţei plasmei şi a globulelor roşii pentru evitarea transfuziei
de sânge hemolizat, infectat sau cu cheaguri. Cel mai discret dubiu impune
renunţarea la flaconul respectiv;
- datei de recoltare cu respectarea termenului de valabilitate şi a
metodei de conservare impuse de normele în vigoare;
- etanşeităţii recipientului şi a integrităţii capsulei de siguranţă şi a
 10

sigiliului.
6. Efectuarea probei de compatibilitate directă (Jeanbrau) între sângele
donatorului şi cel al primitorului prin plasarea pe o lamă a 3 picături din
serul (plasma) primitorului lângă care se aşează succesiv câte o picătură de
10 ori mai mică din sângele flaconului de administrat. Se omogenizează cele
două picături cu colţul unei lame şi se aşează într-o cutie Petri la temperatura
de 37C, 30 minute. Dacă nu apare aglutinarea, sângele poate fi administrat,
în caz contrar se impune cercetarea cauzelor de incompatibilitate
(determinare incorectă a grupelor donatorului sau primitorului, existenţa
aglutininelor la rece sau a unor subgrupe A1, A2 în cazul grupelor A II şi
AB IV).
7. Incălzirea produsului de administrat la o temperatură cât mai apropiată de
cea corporală (riguros respectată în cazul transfuziilor masive datorită
pericolului apariţiei hipotermiilor). Se poate face la termostat (reglat la
37C), prin imersia în apă caldă (37-39C), expunerea la temperatura
camerii 30-60 minute sau prin instalarea pe traiectul intermediar al tubului
de perfuzie a unor recipiente cu apă caldă (la 39C).
8. Pregătirea bolnavului prin aşezarea într-o poziţie comodă şi care să
asigure accesul la vena de abordat (venele superficiale ale antebraţului,
mâinii, venele jugulare anterioare sau externe, etc.). Dacă este necesar se
poate practica denudarea venoasă cu instalarea unui cateter (vezi capitolul
respectiv).
9. Montarea dispozitivului de transfuzie: după aseptizarea dopului cu alcool
iodat (flaconul aşezat în prealabil cu dopul în sus) acesta este penetrat cu
acul sistemului de perfuzie (obligatoriu prevăzut cu filtru). Se introduce apoi
în flacon acul dispozitivului de depresurizare după care flaconul este
răsturnat şi fixat pe suport la minim 1 m înălţime faţă de vena de abord.
Tubul de admisie a aerului (depresurizare) se solidarizează la baza flaconlui
 11

cu grijă pentru a nu îmbiba cu sânge filtrul obligatoriu existent la capătul

liber al acestuia. Restul manevrelor se efectuează similar cu tehnica
perfuziilor (vezi capitolul respectiv).
10. Abordul venos prin puncţie sau cateterism urmată de conectarea
dispozitivului de perfuzie la ac sau cateter.
11. Efectuarea probei compatibilităţii directe Oehlecker. Se lasă imediat
după abord să curgă în picătură rapidă 20 ml de sânge după care se reglează
debitul la 10-12 picături/min. Dacă în interval de 5 minute nu au apărut
reacţii adverse (frison, durere lombară, cefalee, urticarie, tahicardie, cianoză,
paloare, etc.) se repetă proba iar dacă nici de această dată nu apar
fenomenele enunţate se reglează transfuzia la ritmul dorit (80-100
picături/min). Apariţia unei dintre manifestările descrise duce la întreruperea
transfuziei, schimbarea flaconului şi combaterea accidentului
posttransfuzional. La schimbarea flaconului se va respecta obligatoriu întreg
"ritualul" enunţat.
12. Monitorizarea obligatorie pe perioada transfuziei a unor parametri
clinici, inclusiv hemodinamici (culoarea tegumentelor, căldura
extremităţilor, respiraţia, pulsul, tensiunea arterială, diureza, acuze
subiective, etc.) iar în transfuziile mari şi a presiunii venoase centrale (PVC)
sau a încărcării pulmonare prin ascultaţie (atunci când măsurarea PVC nu
este posibilă).

Complicaţiile transfuziilor
a) serologice
1. Reacţia hemolitică apare datorită incompatibilităţilor în sistemul ABO
sau Rh şi/sau utilizării unor tehnici greşite de administrare sau administrării
de sânge prealabil hemolizat. Se caracterizează printr-o distrucţie a
eritrocitelor cu creşterea hemoglobinemiei ce depăşeşte capacitatea de fixare
 12

a haptoglobinei (> 100 mg Hb%). Aceasta nu mai este orientată pentru

epurare către SRE, fiind fie fixată pe albumină cu formarea
methemoglobinei, fie eliminată prin urină cu precipitare, blocaj şi necroză
tubulo-renală acută. Forma gravă a reacţiei hemolitice realizează şocul post-
transfuzional.
Manifestările clinice la un bolnav cooperant încep cu senzaţia de
căldură şi durere pe traiectul venos transfuzat urmată de congestia feţei,
frison, febră, dureri lombare, dispnee, tahicardie, hipotensiune, icter,
hemoglobinurie şi oligoanurie.
La bolnavii necooperanţi (inclusiv la cei sub anestezie generală)
semnele majore de hemoliză intravasculară sunt hemoglobinuria, diateza
hemoragică (sângerare neobişnuită în plaga operatorie la un moment dat),
hipotensiunea rebelă (indiferentă la măsurile corectoare luate) şi oligoanuria.
Neinstituirea unor măsuri prompte terapeutice face ca starea de şoc
instalată să evolueze rapid şi invariabil către exitus.
Tratamentul urmează un algoritm bine definit:
- oprirea imediată a transfuziei;
- monitorizarea diurezei şi asigurarea unui debit urinar de minim 75-100ml/h
prin administrarea generoasă de fluide intravenos, sub controlul PVC:
Ringer lactat (preferabil 50% din cantitatea necesară), manitol 100g în
soluţie 20% cu debit de 100ml/h asociat sau urmat de 20-40 mg furosemid
intravenos; alcalinizarea urinii prin administrarea de bicarbonat de sodiu
84% 0,5-1 mEq/kg corp (menţinerea pH-ului urinar la 8 previne precipitarea
hemoglobinei în tubii contorţi).
- tratamentul şocului respectând algoritmul propus de Shoemaker;
- combaterea frisonului prin administrare de mialgin 20-30mg diluat în
perfuzii;
- exangvinotrasnfuzia şi dializa extrarenală în cazul în care măsurile
 13

anterioare şi-au dovedit ineficienţa, iar concentraţia hemoglobinei serice şi

urinare ca şi tulburările de crază sangvină sunt în ascensiune.
2. Reacţii nonhemolitice: de tip anafilactic (alergie), destul de frecvent
apărute (cca 1% din transfuzaţi), se datoresc atât anticorpilor şi antigenelor
transferate la un primitor hipersensibil, cât şi pirogenilor sau proteinelor
alterate. Pot evolua de la urticarie şi febră până la şoc anafilactic şi
beneficiază de acelaşi arsenal terapeutic antialergic ca orice şoc anafilactic
(antihistaminice, corticoterapie, amine vasoactive, etc.).

3. Infecţia
 virală se poate transmite prin sângele transfuzat: virusul hepatitei A, B
(Ag Hbs), non A non B, HIV, citomegalovirus, virusul Epstein Barr,
virusul febrei hemoragice sau galbene, etc., datorită preparatelor de sânge
insuficient testate şi incorect conservate;
 bacteriană - contaminarea prin defecte de recoltare (recipiente şi manevre
nesterile), transport, preparare, conservare, etanşeizare şi administrare.
Clinic apare frison, febră, colică abdominală, comă, diaree, etc.
Tratamentul de urgenţă este comun orcărei septicemiei grave (blocaj
adrenergic, oxigenoterapie, antibioterapie masivă şi ţintită,
simptomatice). In particular se poate transmite, prin defect de selecţie a
donatorului, infecţia sifilitică, tifosul, malaria, toxoplasmoza,
tripanosomiaza, leishmanioza, bruceloza, filarioza şi alte boli
contagioase.
b) legate de tehnica administrării:
1. Embolia gazoasă sau prin cheaguri (la un sânge insuficient filtrat). Deşi
normal un individ tolerează o embolie gazoasă de 200 ml, în unele situaţii
pot apare simptome alarmante, chiar fatale, debutând cu turgescenţa
jugularelor (creşterea PVC), cianoză, uruitură diastolică, tahicardie şi
 14

continuând cu hipotensiune, sincopă şi chiar deces prin tulburări respiratorii

acute. Singurul tratament constă în întoarcerea bolnavului pe partea stângă şi
în poziţie Trendelenburg. Emboliile se mai pot produce prin antrenarea în
circulaţie a fragmentelor de ac sau de cateter rupte.
2. Supratransfuzarea şi edemul pulmonar acut (EPA) apar datorită
supralicitării patului vascular în transfuziile rapide şi/sau masive fără
monitorizare PVC şi clinică atentă. Apar dispneea, tusea şi ralurile crepitante
la ambele baze pulmonare. Tratamentul constă în oprirea imediată a
transfuziei, aşezarea bolnavului în poziţie şezândă, administrarea de
diuretice, efectuarea "venesecţiei" şi a celorlalte măsuri proprii EPA.
3. Tromboflebita periferică apare în transfuziile prelungite cu menţinerea
îndelungată a acelor, cateterelor sau canulelor în venă. Se tratează prin
suprimarea abordului venos şi aplicaţii umede şi reci local.
4. Hipotermia prin insuficienta încălzire a sângelui transfuzat poate produce
stop cardiac intraoperator.
5. Hipertermia prin supraîncălzirea sângelui > 43C cu hemoliză şi
fibrinocoagulare.
c) legate de conservare prelungită şi/sau defectuoasă
1. Intoxicaţia cu citrat se caracterizează prin depresiune miocardică
(hipotensiune arterială, creşterea presiunii venoase centrale şi pulmonare) şi
scăderea capacităţii de transport a oxigenului de către eritrocite. Apare în
administrările rapide şi/sau masive de sânge conservat.
2. Blocarea calciului ionizabil cu hemoragii, tetanie, hipokaliemie.
3. Hiperkaliemia prin distrucţii eritrocitare.
4. Acidoza metabolică, combătută prin administrarea de 5 mEq bicarbonat
de sodiu la 100ml sânge conservat administrat.
5. Trombocitopenia de diluţie datorită rezistenţei scăzute la prezervare şi
dispariţiei rapide prin absorbţie de către celulele SRE ale primitorului (50%
 15

activitate plachetară după 6h, 10% după 12h, 5% după 24h).

6. Coagulopatiile prin deficit de factori ai coagulării, în principal V şi VIII
ce rezistă mai puţin la metodele de conservare utilizate (la 21 de zile de
conservare rămân doar 15-30% din valoarea iniţială).
7. Coagularea intravasculară diseminată se datorează micilor depozite de
fibrină transfuzate ce alterează dinamica microcirculatorie şi care, alături de
mediul hipoxic acidozic tisular preexistent, creează condiţiile propice
declanşării acestui proces.
8. Infuzia de micro-agregate sangvine, în transfuziile masive ce folosesc de
necesitate filtre >40mm/micropor, este responsabilă de sindromul de detresă
respiratorie acută a adultului (ARDS) post transfuzional.
Trebuie reţinut în final că transfuzia de sânge este un gest de mare
responsabilitate legat atât de indicaţie, monitorizarea administrării cât şi de
măsurile profilactico-curative ale accidentelor posttransfuzionale.