Sunteți pe pagina 1din 8

Variații interculturale în comunicarea nonverbală:

expresiile faciale

Cultura este cea care îndoctrinează atât comunicarea verbală cât și pe cea nonverbală,
impulsionează comportamentele nonverbale care oglindesc gândurile, convingerile dar și
stările distincte ale indivizilor. Atât cultura cât și comunicarea sunt strâns unite, depind una de
cealaltă.

A comunica nu semnifică doar emiterea de mesaje între persoane ci și o metodă de


trecere și de exemplificare a vieții omenești, astfel în lipsa comunicării nu ia naștere așa
numita activitate spirituală.

Oamenii comunică între ei nu doar prin cuvinte ci și prin semne, mai exact prin
gesturi, sunete, imagini, folosind totodată coduri nonverbale. Astfel, cu ajutorul acestor coduri
se nuanțează semnificațiile tuturor cuvintelor și expresiilor, prin urmare sunt contextualizate
pentru a facilita perceperea intențiilor înfăptuite.

Întrucât comunicarea verbală posedă un singur cod lingvistic, comunicarea


nonverbală deține o succesiune de coduri și canale de emitere pe care le poate folosi
concomitent. Oamenii pot elabora mai multe mesaje deodată. Limbjul capătă noi valențe
grație comunicării interculturale, prin urmare cultura și limbajul sunt analizate împreună,
studierea unei limbi străine, obținerea competenței de comunicare include și câștigarea
cunoștințelor culturale a țării a cărei limbă se învață.

Din comunicarea nonverbală fac parte mesajele care nu sunt redate prin cuvinte,
acestea fiind mai apoi decodificate și înțelese, comunicarea nonverbală dispune în același
timp de o multitudine de mijloace de exprimare ce pot constitui limbajul nonverbal, iar
elementele mijloacelor de exprimare au propriile lor înțelesuri, sisteme de criterii și legi.

1
Opinia etologului, Jacques Corraze, în ceea ce privește comunicarea dintre oameni
cât și dintre animale: „termenul de comunicare nonverbală se aplică la gesturi, postură,
orientarea corpului, particularitățile somatice – naturale sau artificiale, chiar la organizarea
obiectelor și la raporturile de distanță dintre indivizi, prin care se emite o informație.”1

Cea mai mare pondere a informațiilor receptate provin din comunicarea nonverbală,
mai exact 55%, în comparație cu mesajul transmis prin comunicarea verbală 7%, iar
paraverbal fiind de numai 38%. Comunicarea nonverbală presupune mai multe canale legate
de înfățișare, expresia facială, privirea, gesturile etc, acestea transmițând mesajele din mediul
actual, de aici rezultă faptul că ele sunt delimitate doar la comunicarea față-n față,
desfășurându-se între relațiile dintre oameni.

„Înțelegem prin comunicare nonverbală interacțiunea umană bazată pe transmiterea


de semnale prin prezența fizică și/sau prin comportamentele indivizilor într-o situație socio-
culturală determinată.”2

Un aspect important în decodificarea mesajelor comunicării nonverbale îl are


contextul cultural, mai precis, informația culturală trebuie să fie asociată actului de
comunicare. Culturile care atribuie o însemnătate contextului în determinarea accepțiunii unei
comunicări, sunt niște culturi puternic contextualizate (cultura chineză, japoneză, coreeană),
în comparație cu cele mediocre (cultura Nord-Americană, cultura din Austria și din Europa de
Nord). În culturile mediocre un gest rămâne un simplu gest, însemnătatea gestului în sine este
luată în considerare însă fără a fi adaptată împrejurărilor. Pe când românii, grecii, spaniolii și
italienii aparțin unei culturi contextuale de mijloc.

Paul Ekman este cel care a distins 5 funcții ale comunicării nonverbale: 1)
succesiunea sau multiplicarea comunicării verbale (atunci când aprobăm spunem „da” și în
același timp dăm și din cap); 2) înlocuirea (reînnoirea mesajelor verbale- o față tristă ne dă de
înțeles că persoanei nu-i este bine); 3) completarea (conlucrarea emiterii mesajelor verbale);
4) evidențierea/moderarea mesajelor verbale- când blamămun tovarăș, expresia facială indică
supărarea); 5) opoziția (neconcordanța mesajelor verbale- ne înveselim de venirea unei
persoane cunoscute însă privim în altă parte atunci când comunicăm cu aceasta).

1
Septimiu, Chelcea, Loredana, Ivan, Adina, Chelcea, „Comunicarea nonverbală: gesturi și postură”, Editura
Comunicare.ro, București, 2005, pag. 24
2
Ibidem, pag. 25

2
Lipsa de cunoaștere a specificității unei culturi conduce spre imprecizie și stângăcie
în procesul de comunicare. Deși, comunicarea nonverbală trebuie executată separat de
comunicarea verbală, însă funcțiile sunt examinate în colaborare cu comunicarea verbală, prin
urmare comunicarea nonverbală ia parte la emiterea și prelucrarea mesajelor.

Comunicarea interculturală în zilele noastre constituie un aspect generalizat, o


experiență și o interacțiune directă între indivizii de culturi distincte. Pentru a putea analiza
comportamentul nonverbal al unor persoane trebuie să ne raportăm la modul cum se îmbracă,
cum se agită, cum privesc.

„Înnăscute sau dobândite, voluntare sau involuntare, codificate sau personalizate,


mișcările corpului însoțesc, explică, condensează sau comentează comunicarea
interpersonală.”3 Analiza gesturilor catalogate ca fiind parte dintr-un limbaj universal se
datorează în antichitate lui Marcus Fabius Quintilianus și în perioada contemporană lui
Charles Darwin.

Au un caracter universal și expresiile faciale: de voioșie, mâhnire, repulsie, supărare,


frică. Cea mai sugestivă parte a corpului este fața, în timpul comunicării ochii și gura sunt cel
mai intens privite. Maniera cea mai eterogenă a comunicării nonverbale este dată de expresia
feței, pe motiv că aceasta redă trăsăturile afective ale indivizilor, de asemenea ea are și funcții
intrapersonale și interpersonale. Chipul cuprinde sprâncenele, ochii, nasul, gura, toate acestea
fiind elemente mobile care la rândul lor se pot mișca în diverse combinații însă cu sens
distinct.

„Comunicarea prin expresia feței include mimica (încrețirea frunții/încruntarea,


ridicarea sprâncenelor, încrețirea nasului, țuguierea), ascunderea buzelor, zâmbetul/râsul (prin
caracteristici și momentul folosirii) și privirea (expresia privirii, direcția privirii, contactul sau
evitarea privirii).”4

Prin relaxarea mușchilor feței deslușim liniștea; bucuria este redată de mișcarea gurii
în forma unui zâmbet; fruntea încruntată simbolizează furia/ grija; surprinderea reiese din
perspectiva sprâncenelor ridicate, ochilor deschiși și gurei larg deschise; dezorientarea este
redată de sprâncenele în formă de V întors; nasul zbârcit redă nemulțumirea; înverșunarea este

3
Ionel, Apostolatu, „Comunicare interculturală nonverbală”, în Actele Colocviului Francofoniei,
„Journées de la Francophonie”, Galați University Press, Galați, 2007, pag. 278
4
Simona, Ștefănescu, „Sociologia comunicării”, Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2009-2010,
pag. 89
3
dată de contracția dinților, îngustarea ochilor dar și de încruntarea frunții, toate acestea fiind
semne universale ce reflectă incertitudinea, neîncrederea sau pur și simplu voalarea unor
informații.

Prin stăpânirea conștientă al musculaturii faciale, oamenii au reușit să amplifice, să


minimalizeze, să anihileze ba mai mult să creeze cu bună intenție anumite expresii afective,
care nu reflectă sau coincide cu sentimentul/ starea lor reală de spirit. Însă acest constrol este
dat peste cap în cazul în care apar emoțiile puternice, mai exact cele spontane.

Manipularea propriei mimici are un rol însemnat nu doar atunci când râvnim să
deținem controlul absolut asupra mimicii noastre ci î cazul în care tindem să explicăm
semnalele altora, iar într-o oarecare măsură celălalt participant fiind mai puțin lucid de
mimica lui, prin urmare ne putem cu ușurință încrede în acest joc al mimicii.

Fața indică starea de spirit a omului, felul de a fi, sănătatea, individualitatea, viața
intimă, statusul social și aspirațiile. Fruntea împreună cu ridurile și sprâncenele prezintă
clarificări cu privire la procesele gândirii și ale analizei.

Dacă înălțimea frunții, în ciuda tuturor steriotipurilor (dacă e dreaptă,


înaltă=intelingență, dacă e îngustă= pornire agresivă) nu clarifică exact caracteristicile psihice
ale persoanei, cutele de pe frunte însă comunică ceva. Ridurile orizontale expun tensiunea, pe
când ridurile verticale indică starea de concentrare a individului. Ridurile sunt într-o strânsă
legătură cu sprâncenele, ele fiind de 9 tipuri: greu conturate, curbate (sensibilitate ori
emotivitate), căzute, egiptene, drepte, foarte distanțate, groase, înclinate și îmbinate (exprimă
rigiditate, duritate sau idei fixe).

Îmbinarea sprâncenelor greu conturate cu cele curbate reflectă emblema feminității,


în timp ce specificul bărbătesc este dat de sprâncenele groase. Totuși, în urma unei examinări
fototip al unor bărbați de diverse rase s-a constatat că cei mai dominanți bărbați sunt cei cu
sprâncenele groase față de cei cu sprâncenele ridicate.

Aprobarea prin „da” se poate face și cu ajutorul sprâncenelor, prin ridicarea subită a
acestora, fiind totodată un semnal de salut foarte răspândit. În acest caz, sprâncenele pot da
naștere unui joc nemărginit al exprimării mimice (asocierea pleoapelor cu încrețirea frunții),
însă atunci când sprâncenele sunt căzute în asociere cu obrajii ridicați ocrotind ochii scot în
evidență fericirea (zâmbetul) sau tristețea (plânsul).

4
Privirea reprezintă un coeficient indispensabil al limbajului nonverbal, păstrând în
acest fel raportul dintre emițător și receptor. Privirea directă schițează pe de o parte
franchețea, intimitatea iar pe de altă parte apostrofarea. Lipsa de interes este expusă și
evidentă atunci când privirea este îndreptată în alt loc, voalarea sentimentelor este dată de
evitarea privirii cuiva.

Ochii sunt cei care reflectă armonia sufletului, maniera în care privim sau suntem
priviți are legătură cu cerințele noastre de confirmare, acceptare, nădejde su amiciție. Privirea
insistentă duce la abuz spre exemplu o altfel de privire este etichetată ca fiind un gest
cutezător în mai multe culturi. În Japonia, lipsa de respect este dată chiar de privirea în ochi a
conlocutorului (privirea acestei culturi se vrea a fi îndreptată către mărul lui Adam sau spre
papion/cravată). Mișcările oculare sunt foarte expresive cu privire la trăirile și gândirea unei
persoane.

Contactul vizual în culturile occidentale exprimă accesul către comunicare, iar


eschiva contactului vizual este interpretat ca machiavelism ori ipocrizie, pe când culturile
orientale interzic privirea în ochii unei persoane fie ea de sex masculin sau feminin, fie tânără
sau în vârstă ori cu un statut ridicat sau un nivel de trai scăzut, gestul în sine având înțeles de
disprețuire, lipsă de respect.

„Ochii stabilesc un adevărat record în ceea ce privește asocierea de epitete cu valoare


stilistică. (...) Caracteristicile cromatice, în afara ochilor albaștri ( cu douăsprezece nuanțe),
ochii mai pot fi și măslinii, murgii, opalini, oțelii, pistruați, moliți, viorii etc, în total, 60 de
culori și nuanțe cromatice.”5

Limba română apreciază mai mult epitetele referitoare la ochidecât epitetele


evocative. Din punct de vedere psihic, suprapunerea dintre forma ochilor și nuanța acestora
sunt sugestivi atât pentru receptorii vizuali cât și pentru receptorii auditivi, aici fiind vorba de
persoanele mute.

Așa cum sunt stereotipuri legate de sprâncene, pot fi și legate de ochi, mai excat
despre culoarea ochilor în diverse popoare, având o concordanță între ochii nuanțați și
anumite trăsături de persoanalitate. Ochii negri arată vitalitatea spiritului dar și bărbăția
sentimentelor, denotă semn al sănătății, al rațiunii ferme, al semeției și al demnității; ochii
albaștri pune în lumină persoana care râde fără pretext, pe când la musulmani semnalarea
5
Septimiu, Chelcea, Loredana, Ivan, Adina, Chealcea, „Comunicarea nonverbală: gesturile și
postura”, Editura Comunicare.ro, București, 2005, pag. 119-120
5
inamicilor se face după ochii de culoare cenușie , aceștia exprimând intabilitatea morală a
persoanei. Blândețea și curtoazia ochilor albaștri sunt specifice englezilor însă la români ochii
verzi nu sunt credibili, de unde și zicala „ochii verzi niciodată sa nu-i crezi!”

Pupila joacă un rol important, poate constitui un criteriu nepărtinitor pentru


diferențierea între privirea persistentă încărcată de afinitate/ iubire și cea care indică
animozitate. Diametrul pupilei este incertă permițând ajustarea afluenței luminoase care mai
apoi ajunge la retină, întrucât profunzimea luminii este foarte variată.

Cu toate acestea mărimea pupilei, pe lângă faptul că se acomodează la lumină, ele


pot expune și sentimente sincere față de o persoană. Pupilele dilatate denotă pozitivitate,
iubire atracție față de o persoană, plăcere, poftă. Contractarea pupilelor expun sentimentele
negative față de o persoană, invidia, repulsia, rivalitatea. Limitarea percepției este dată de
ochiul camuflat, mai excat, atunci când pleoapa superioară este căzută. Mișcarea pleoapelor se
realizează laolaltă cu mișcările sprâncenelor și cu musculatura gurii.

Invitația la comunicare i se datorează contactului vizual, cu toate că sunt diferențe în


utilizarea sau interpretarea acestui contact. În America Latină și Africa, cei care au o situație
financiară inferioară nu au voie să privească în ochi persoanele cu o poziție socială superioară
lor.

„Americancele care vizitează Franța și Italia sunt adesea uluite de privirile pline de
subînțelesuri ale bărbaților din această zonă. În America nu se cade să aruncăm mai mult de o
privire fugară unei femei, însă în țările din Mediterană privirea unui bărbat poate să
zăbovească pe orice parte a trupului unei femei”.6

Contactul vizual, la musulmani, dintre două persoane de sex opus este legiferat foarte
riguros și acceptat doar în cazul partenerilor legali ori între membrii familiei, încercând să
evite instigarea cerințelor nesănătoase.

Zâmbetul este înnăscut și vădit în societate, un gest cuprinzător, în stare să exprime o


serie vastă de informații: satisfacție, jovialitate, mulțumire, făgăduială, insolență, incomodare.

Zâmbetul diferă în funcție de cultură însă într-o relație strânsă și legată de supozițiile
tipice care fac acordul cu relațiile din cadrul unei culturi. Unii cercetători au destins trei
categorii de zâmbete:

6
Dr. Peter A. Andersen, „Limbajul trupului”, Editura Teora, București, pag. 333
6
1. Zâmbetul Duchenne (intitulat după cercetătorul Grillaume Duchenne), fiind
un zâmbet foarte studiat și care include atât mișcarea mușchilor din jurul
ochilor cât și din jurul gurii. Se iscă natural, de la sine, ca o reacție spontană
la emoțiile curate, nedirijate fiind autentic.
2. Zâmbetul Pan American constitue un zâmbet din propria inițiativă, dirijat, ce
implică doar mușchii din zona gurii și expune amabilitatea aparentă (zâmbet
profesional- drept exemplu: este caracteristic persoanelor care execută acțiuni
de prestări-servicii).
3. Zâmbetul Zheng Dao cel mai popular zâmbet, având sorginte tocmai din
populațiile Asiei, un zâmbet ospitalier, luminos, autentic, cinstit.

Doctrina populației nord-americană: prietenia și franchețea se realizează datorită


zâmbetului, pe când celelalte culturi văd acest zâmbet american ca fiind fals, insensibil. În
Japonia lucrurile stau diferit, bărbații nu zâmbesc în mulțime/ colectivitate, iar atunci când o
fac, zâmbetul lor denotă o stare de neliniște, supărare. Doamnele în schimb zâmbesc doar
dacă sunt ispitite/ tentate, dar fără a lasa la vedere dinții, uneori pentru a evita dezgolirea
dinților, femeile își pun mâna la gură în timp ce râd.

Germanii sunt discreți, ponderați, sobrii, din pricina concepțiilor lor, aceștia cred că
viața le oferă puține pretexte pentru a zâmbi. În Coreea este deplasat zâmbetulu unei adult ăn
public, coreenii consideră că zâmbetul unui străin indică retardare mintală, iar în cazul
copiilor lipsă de bun simț. Culturile Asiei de Est: zâmbetul persoanelor aflate într-o situație
defavorizabilă, jenantă nu denotă expresia plăcerii. Râsul în culturile latine și arabe poate fi
amplificat de atingerea conlocutorului..

„Tocmai de aceea nu trebuie să „interpretăm” o persoană numai pe baza informațiilor


transmise de acest semnal singular, ci trebuie să avem în vedere tot contextul comunicativ în
care se produce râsul sau zâmbetul și, desigur, să facem corelații cu trăsăturile de
personalitate- cel puțin atunci când le cunoaștem- ale celui care râde sau zâmbește”. 7 Prin
urmare, zâmbetul/râsul nu exprimă doar expresia satisfacției, mulțumirii sau a fericirii ci și
expresiile suferințelor, mâniei, irascibilității.

7
Simona, Ștefănescu, „Sociologia comunicării”, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009-2010,
pag. 97
7
Concluzionând, comunicarea interculturală a devenit un fenomen inevitabil datorită
globalizării. Divergențele care apar adeseori în comunicarea interculturală au ca axiomă
tipurile de comportament care pot căpăta diverse accepțiuni, înțelesuri, determinate de reguli
variate de interpretarea lor dar și oportunitatea ca aceeași valoare să fie exteriorizată distinct
în culturi diferite (importanța codurilor nonverbale în totalitatea procesului de comunicare).

Tot comunicarea interculturală include mai mult decât comprehensiunea normelor


unei națiuni, presupune pricepere, îngăduială și aprobare fără prezumțiune a fluctuațiilor
culturale.