Sunteți pe pagina 1din 321

GLOBALIZARE

ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ

PROF. UNIV. DR. PAUL DOBRESCU

Master Managementul Proiectelor


Bucureşti, 2009-2010
1
Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin Şcolii Naţionale de
Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Comunicare şi
Relaţii Publice.

Str. Povernei nr. 6-8, sector 1, Bucureşti


Telefon/Fax: 021.318.08.87, 0788. 255.255

2
Cuprins

Cuvânt înainte
Cursul 1. Un proces aflat în suferinţă: conceptualizarea globalizării
Cursul 2. Marile interpretări ale globalizării
Cursul 3. Globalizarea şi noua strategie de dezvoltare
Cursul 4. Globalizare politică I. Statul-naţiune şi suveranitatea
Cursul 5. Globalizare politică II. Dincolo şi dincoace de stat
Cursul 6. Kenichi Ohmae şi statul-regiune
Cursul 7. Motorul economic al globalizării.I. Elemente de bază ale globalizării
economice
Cursul 8. Motorul economic al globalizării .II. Probleme pentru globalizarea
economică. Semnele prevestitoare ale crizei
Cursul 9. Vectori geopolitici ai crizei economice
Cursul 10. Reformarea instituţiilor financiare internaţionale
Cursul 11. Tranziţia la economia de piaţă.O abordare după J. Stiglitz
Cursul 12. Globalizare şi regionalizare:procese divergente sau complementare?
Cursul 13. Europa: lecţia de geopolitică a secolului XX
Cursul 14. Despre Europa, cu sinceritate
Cursul 15. Globalizarea culturală

3
Cuvânt înainte

Globalizarea este un termen în vogă care a început să fie asimilat unei


mode trecătoare. „O marotă a devenit lozincă”, sugerează Zygmund Bauman.
Noi am spune: un proces extrem de important este pe cale să fie perceput drept
ceva trecător. Şi astfel o şansă de a examina acest proces, care ne modelează din
ce în ce mai vizibil existenţa, este amânată, dacă nu ratată.
Zăbovim prea mult asupra termenului şi parcă nu mai avem timp de
procesul propriu-zis, care, indiferent de răspunsurile şi consideraţiile noastre,
înaintează rapid şi produce efecte. Deja ne-am apropiat de el cu întârziere. Deja
este prezent în viaţa noastră iar noi continuăm să ne păstrăm în planul disputelor
şi clarificărilor terminologice. Care nu vor avea şanse să se limpezească până nu
pornim de la fenomenul practic al globalizării, aşa cum se prezintă el astăzi.
Având o factură în primul rând didactică, volumul de faţă se va concentra
pe globalizare ca fenomen contemporan. Deliberat, vom căuta să evităm
discuţiile specioase şi nuanţările puţin semnificative, păienjenişul de clarificări
conceptuale care nasc alte discuţii şi reacţii. Vom încerca să privim şi să
analizăm globalizarea prin consecinţele sale, pentru a căpăta o vedere mai
aplicată, poate mai instructivă.
Cu deosebire, vom acorda prioritate învăţămintelor pe care le putem
detaşa pentru dezvoltarea noastră din desfăşurarea de până acum a globalizării.
Impactul globalizării asupra dezvoltării societăţii contemporane este atât de
mare, încât a indus noi disparităţi şi noi decalaje, a somat la o revizuire a
priorităţilor, chiar la gândirea unor noi modele de dezvoltare. A trata procesul de
care ne ocupăm cu suficienţă subinformată reprezintă un foarte mare risc, pentru
că întârzie paşi, răspunsuri, strategii. Ceea ce înseamnă întârzieri în procesul
dezvoltării din partea unor state, comunităţi, regiuni.
Globalizarea este şi o imensă sfidare. Face faţă şi este avantajat cel care îi
descifrează mai bine rigorile şi formulează răspunsurile cele mai potrivite. Cel
care are o atitudine mai activă, cel care încearcă să prospecteze mai atent
realităţile de mâine, să se adapteze mai repede unei lumi în plină evoluţie.
Această perspectivă ni se pare esenţială şi noi am căutat să o urmăm pe cât ne-a
stat în puteri.

4
Cursul 1

Un proces aflat în suferinţă: conceptualizarea globalizării

Cuprins
1. Mai multe definiri şi o notă comună
2. Clişeul, cel mai mare pericol în abordarea globalizării
3.1. Thin globalisation, thick globalisation
3.2. Suntem interconectaţi cu orice punct de pe glob
4.1. O nouă infrastructură tehnică
4.2. Un fenomen structural sau instituţional?
4.3. Conştiinţa globalizării
4.4. Globalizarea ca suprateritorialitate
5. Concluzii
5. 1. Interdependenţa, nucleul dur al globalizării
5.2. O realitate nouă configurată de confluenţa unor procese noi sau calitativ distincte
Bibliografie
Întrebări
Temă de studiu pentru seminar: Mai este globalizarea o simplă americanizare?

Cuvinte cheie: piaţă globală, stat regional, lume fără graniţe, economie
bazată pe ştiinţă, reproiectarea puterii, noul regim al suveranităţii,
transformări tehnologice seismice, economie internaţională, economie
globală, deteritorializare, reţea geografică a interacţiunii umane

1. Mai multe definiri şi o notă comună:


„globalizarea vine ca o locomotivă”

„Dacă aş primi un cent pentru fiecare carte publicată în ultimii zece ani
cu termenul de globalizare în titlu aş fi un om bogat”, remarcă nu fără ironie
Annabelle Sreberny. Problema se complică pentru că această maree de lucrări şi
materiale nu a prilejuit o clarificare conceptuală. Dimpotrivă, am putea spune că
numărul cărţilor şi studiilor mai importante publicate echivalează cu tot atâtea
încercări de definire şi caracterizare a globalizării, ceea ce, evident, accentuează
confuzia în jurul acestui termen. În ceea ce priveşte definirea mai exactă a
termenului, nu vom pretinde că lucrarea de faţă va face neapărat lumină într-un
hăţiş de definiţii, caracterizări, abordări diferite. Vom încerca o clarificare a
sensului cu care vom opera, o limitare a confuziei care învăluie noţiunea şi
procesul globalizării în ansamblu.
Există formule de definire care pun accentul pe sfera de cuprindere a
noţiunii de care ne ocupăm. „Globalizarea implică în primul rând o întindere a
activităţilor sociale, politice şi economice peste graniţe, astfel încât
5
evenimentele, deciziile şi activităţile dintr-o regiune a lumii să aibă semnificaţii
pentru indivizi şi comunităţi din regiuni îndepărtate ale globului” (David Held,
Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, 2004, p.39). Este foarte
importantă o asemenea dimensiune întrucât ea ne vorbeşte despre extensia
fenomenului. Nu putem vorbi despre globalizare limitându-ne la procese,
tendinţe care nu depăşesc limite regionale. Globalizarea se referă la fenomene cu
o rază de cuprindere cel puţin intercontinentală.
Orice comentator al domeniului sesizează că la fel de importantă ca
extinderea şi sfera de cuprindere este legătura propriu-zisă, ceea ce conectează
evenimentele şi procesele, ceea ce face ca ele să se comporte ca şi cum ar face
parte dintr-o reţea. Fundamental pentru procesul de care ne ocupăm sunt
interacţiunile globale, consideră David Held şi Anthony McGrew.
Transformările pe care le presupune globalizarea generează „fluxuri
transcontinentale şi interregionale şi reţele pentru activităţi, interacţiuni şi
pentru exercitarea puterii” (Transformări globale, p. 68). Cu precizarea că
fluxurile se referă la mişcarea fizică, în timp şi spaţiu, a produselor, persoanelor,
simbolurilor şi informaţiilor, în timp ce reţelele semnifică regularizarea,
stabilizarea şi consolidarea interacţiunilor dintre agenţi independenţi, concentrări
de activităţi sau centre de putere.
Alţi autori subliniază semnificaţia apariţiei şi dezvoltării pieţei globale
care are la bază procese integrative între state şi centre economice. Stiglitz, de
pildă, consideră că globalizarea înseamnă „eliminarea barierelor din calea
liberului schimb şi integrarea economiilor naţionale” (Stiglitz, 2003, p. 10).
Uşor de observat, accentul cade în acest context pe piaţa integrată care
presupune specializare puternică, concurenţă acerbă şi competitivitate ridicată.
Piaţa clasică, naţională, devine neîncăpătoare pentru specializarea şi puterea de
competiţie pe care o dezvoltă firmele mari. În felul acesta, ne dăm seama şi care
sunt principalele motoare ale globalizării: companiile multinaţionale.
De multe ori se vorbeşte despre globalizare ca despre un fenomen
împlinit, fără a observa accepţiunile diferite sub care circulă termenul. Se
creează, astfel, un spaţiu comun în care conceptul de globalizare circulă cu
înţelesuri diferite, generând confuzie şi neînţelegere. Pe de altă parte, sunt foarte
puţine analize care privesc fenomenul în ansamblu. Studiul tipic este cel
focalizat pe un domeniu specializat. Ceea ce, într-un anume fel, este foarte bine,
pentru că numai în felul acesta se poate aspira la cercetări de mare anvergură
care să sintetizeze tendinţele de ansamblu în evoluţia fenomenului. Numai că
aici intervine şi o deturnare de sens. Deşi centrate pe un domeniu, cu deosebire
pe cel economic, studiile detaşează concluzii generale şi „vorbesc” în numele
procesului în ansamblu. Odată instalate, asemenea abordări conduc la neglijarea
altor probleme extrem de importante ridicate de evoluţia globalizării, cum ar fi
impactul său politic, cultural, ecologic (Patrick O’Meara, Howard D. Mehlinger,
Matthew Krain, 2000, „Introduction”, în Globalization and the Challenges of a
6
New Century, A Reader). În plus, remarca Justin Rosenberg, în cele mai multe
analize globalizarea este prezentată ca rezultat al unor procese istorice, dar când
este vorba despre descifrarea şi identificarea acestor procese, accentul cade tot
pe globalizare, înfăţişată drept fenomenul care explică evoluţia spre acest
rezultat (Justin Rosenberg, p. 93). Globalizarea apare astfel în dublă ipostază, de
factor explicativ dar şi de rezultat.

Anthony Giddens vorbeşte de patru mari schimbări aduse de globalizare


care, potrivit lui Hutton, alcătuiesc o „judecată de bun simţ” („Trăind cu
capitalismul global”, Anthony Giddens în dialog cu Will Hutton, Secolul 21, nr.
7-9, 2001, p. 30-31). Prima şi, după opinia autorului englez, cea mai importantă
este revoluţia comunicaţională mondială. Începutul acestei revoluţii este marcat
de lansarea primului satelit, în anii ’60, iar ultima sa cucerire Internetul. Cert
este că, graţie acestei transformări, astăzi comunicarea instantanee între toate
părţile globului este o realitate. A doua priveşte apariţia unui nou tip de
economie, economia fără greutate (weightless economy). Caracteristica
principală a acestei economii: se bazează pe şi este o economie a ştiinţei, vârful
său de lance fiind reprezentat de noile pieţe financiare, puternice, mobile, de
anvergură mondială, întrucât beneficiază de facilităţi tehnologice nesperate
acum 50 de ani. Globalizarea mai acoperă şi o altă transformare, cea intervenită
imediat după 1989, anume prăbuşirea Uniunii Sovietice. Evenimentul are o
dublă semnificaţie din perspectiva globalizării: în primul rând, el a marcat
prăbuşirea unui sistem, ceea ce a însemnat, implicit, extinderea sistemului
capitalist, practic, la nivelul întregii planete; pe de altă parte, însăşi prăbuşirea a
ilustrat incapacitatea socialismului de stat de a se adapta noii vârste a societăţii
umane, cea postindustrială (cât timp au funcţionat regulile industrialismului,
sistemul a dat rezultate). În sfârşit, Giddens mai vorbeşte şi de transformări care
au loc la nivelul vieţii cotidiene (de pildă, egalitatea tot mai marcată dintre femei
şi bărbaţi, tendinţă ce se manifestă la nivel mondial).
Fireşte, există foarte multe modalităţi de a defini globalizarea. Am putea
spune prea multe, ceea ce arată un stadiu modest de abordare teoretică a
domeniului, un stadiu care ne îndreptăţeşte să vorbim mai curând de o
prototeorie a globalizării decât de o teorie propriu-zisă. Autorii lucrării
„Transformări globale” remarcau îndreptăţit că „în ciuda unei literaturi vaste şi
în continuă creştere, nu există – ceea ce este oarecum surprinzător – nici o
teorie solidă a globalizării şi nici o analiză sistematică a caracteristicilor ei
definitorii” (David Held et al., 2004, p. 25).
În acelaşi timp, va trebui să ne întrebăm şi să oferim o explicaţie de ce se
vorbeşte aşa de mult de globalizare astăzi. Will Hutton preciza că globalizarea
este „o idee atât de puternică, tocmai din cauza sentimentului că nu i te poţi
sustrage. Vine ca o locomotivă spre tine”. („Trăind cu capitalismul global”,
Anthony Giddens în dialog cu Will Hutton, Secolul 21, nr. 7-9, 2001). Este o
7
percepţie pe care nu putem să o punem la îndoială. Întrebarea este: de ce
globalizarea este percepută astfel? Vom reveni mai târziu asupra acestei teme.
Acum ne mulţumim să spunem: poate pentru că discuţiile pe această temă au
urmat procesului propriu-zis, care a consemnat o evoluţie impetuoasă; poate
pentru că, surprinşi find de această evoluţie, am perceput mai ales laturile sale
negative şi totul a luat forma unei locomotive care vine; poate pentru că nu am
elaborat răspunsuri de întâmpinare, eventual de valorificare a tendinţei care vine,
de aici şi sentimentul că nu o dominăm noi, ci că va trebui să ne supunem.
Orice unghi de vedere, orice perspectivă de conceptualizare a globalizării
am îmbrăţişa, este fundamental să lămurim o serie de termeni cheie, precum:
continental, transcontinental, reţea, interconexiuni, pattern de conexiuni, viteză
de transmitere, acţiune la distanţă, comprimare spaţio-temporală. De aceea, ni
se pare oportun să insistăm puţin asupra lor pentru a ne putea reprezenta mai
limpede procesul ca atare.

2. Clişeul, cel mai mare pericol în abordarea globalizării

Cel mai mare pericol pentru un concept nou este să se transforme în


clişeu, într-o formulă stereotipă. Cu alte cuvinte într-un summum de locuri
comune care se substituie realităţii, fără a-i mai surprinde sau reda nici
complexitatea, nici evoluţia. Din acel moment, procesul de ofilire a respectivei
noţiuni şi a interesului pe care l-a zămislit nu mai este decât o problemă de timp.
Sesizând tocmai un asemenea traseu, o lucrare de referinţă în domeniul
globalizării – poate cel mai reuşit demers de clarificare teoretică pe care l-am
întâlnit până acum – avertizează limpede asupra pericolului „ca termenul
globalizare să nu devină, dacă nu a devenit deja, un clişeu” (David Held et al.,
p. 25).
Clişeul aglomerează aspecte distincte în aceeaşi formulă şi, de aceea, el dă
impresia că explică; în fond, seamănă confuzie. Substanţa noului clişeu se
compune din percepţii comune dar care, alăturate, nu oferă o perspectivă
veritabilă asupra procesului despre care vorbim şi nici despre forţele care îi
alimentează evoluţia. Iată asemenea percepţii comune: lumea se transformă cu
rapiditate sub impactul progresului tehnologic; ceea ce se întâmplă într-o
regiune are, mai devreme sau mai târziu, influenţă şi asupra altor regiuni ale
globului; evoluţia lumii de astăzi are loc pe o „direcţie americană” sau care
topeşte multe interese americane; oricât de promiţătoare, evoluţia contemporană
are ceva haotic, puţin controlat, şi care nu anunţă lucruri bune; statul naţional
face din ce în ce mai puţin faţă problemelor ridicate de globalizare. Fiecare din
asemenea propoziţii comportă elemente de adevăr reale. Numai că aglomerarea
lor fără discernământ facilitează un proces de amalgamare care nu ne ajută să ne

8
apropiem cum se cuvine de procesul propriu-zis al globalizării, fără de care nu
putem limpezi cât de cât lucrurile.
Dacă acceptăm că globalizarea ne modelează din ce în ce mai mult
existenţa, atunci nimic nu este mai periculos decât să purtăm ochelarii clişeului
când ne ocupăm de globalizare. În acest caz, nu vom mai sesiza decât acele
probleme la care ne dau acces dioptriile propriilor lentile, iar şansele de a
înţelege ce se întâmplă în jurul nostru se apropie de zero.
Clişeul nu are nuanţe, el operează cu alb-negru. Abordarea prin
intermediul clişeului conduce, cu necesitate am spune, la abordări simpliste, în
virtutea cărora globalizarea este fie un proces în întregime pozitiv, fie în
întregime negativ. De altfel, o probă esenţială a folosirii clişeului în abordarea
acestui fenomen este faptul că, în literatura de profil, dominante sunt fie
viziunile hiperoptimiste, care induc o imagine edulcorată a procesului de care ne
ocupăm, fie abordările care zugrăvesc în negru globalizarea, ca sursă a relelor
acestui timp. În absenţa unui proces de clarificare atât de necesar, se perpetuează
şi se accentuează sensul globalizării pe care ni-l transmite Zygmunt Bauman, de
fenomen nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat. El se caracterizează prin
„absenţa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a
unui birou managerial. Globalizarea este un alt nume pentru <noua dezordine
mondială>” (Zygmunt Bauman, 2003, p. 59). Iată o situaţie care favorizează
procesul de respingere a globalizării. O respingere, neîndoielnic, psihologică,
pentru că, în viaţa reală, globalizarea se instalează din ce în ce mai puternic.

3.1. Thin globalisation, thick globalisation

Într-un anume fel, am putea defini istoria societăţii drept drumul lung şi
anevoios pentru constituirea unui „pattern al interacţiunii”. Foarte multă vreme
interacţiunea dintre diferite comunităţi, regiuni, zone nu a existat, sau a fost
intermitentă şi limitată. Statele-cetate din Mesopotamia aveau o forţă de
influenţă spaţială care nu depăşea două-trei sute de mile (George Modelski, p.
55). Contactele, interconexiunile cu alte centre de civilizaţie de-abia dacă pot fi
pomenite. La întretăierea celor două ere istorice, Imperiul Roman controla un
teritoriu cu o rază de peste o mie de mile (el ajunsese în est până în
Mesopotamia iar în nord până în Carpaţi, iar pe versantul vestic al continentului
până în Britania). Dacă vorbim în termeni de sferă de cuprindere, imperiul
chinez a reprezentat un moment de maxim înaintea erei noastre, întrucât avea
contacte cu civilizaţia indiană şi se pare că avea cunoştinţă de existenţa
Imperiului Roman. Potrivit lui George Modelski, cel mai întins imperiu
premodern a fost reprezentat de imperiul islamic, pentru că el se întindea din
Spania şi Maroc, prin Damasc, Cairo şi Bagdad, până în Persia şi nordul Indiei
iar, mai târziu, până în insulele indoneziene.
9
Modernitatea a accentuat interdependenţa, interconexiunea şi, încet, încet,
le-a consacrat ca moduri de a fi ale societăţii. Mişcările masive de populaţie,
micşorarea distanţelor, ca urmare a creşterii vitezelor de deplasare, explozia
mijloacelor de comunicare în masă – ziare, radio, televiziune – care au reuşit
performanţa de a transmite tot mai rapid ceea ce se întâmplă la „celălalt capăt al
pământului”, au prilejuit constatarea că „modernitatea este inerent
globalizatoare” („modernity is inherently globalizing” – Giddens, p. 60). Că
trăim într-o lume „mică”, într-un „sat global”, că tot ceea ce se întâmplă într-o
zonă influenţează viaţa şi activitatea oamenilor dintr-o cu totul altă regiune,
aparent fără legătură cu prima, că viaţa planetei ne apare mai curând un tot decât
un amalgam de activităţi, mişcări, evenimente. Nu este de mirare că legătura
reală dintre globalizare şi interdependenţă s-a impus, încât globalizarea este
interpretată drept un triumf al interdependenţei. „Globalizarea poate fi
concepută ca o lărgire, adâncire şi accelerare a interconectării la scară
mondială în toate aspectele vieţii sociale contemporane, de la cultură la
criminalitate, de la finanţe la sfera spirituală” (David Held et al., p. 26).
Interdependenţa exprimă legătura reciprocă dintre două procese, doi
actori, două comunităţi. Când spunem: economiile SUA şi Canadei sunt
interdependente, avem în vedere faptul că cele două ţări sunt vecine iar fiecare
este principalul partener comercial al celeilalte. Dată fiind legătura strânsă dintre
cele două ţări, orice proces sau eveniment important survenit în perimetrul uneia
nu are cum să nu o influenţeze pe cealaltă.
Interdependenţa implicată de globalizare se deosebeşte în primul rând prin
raza ei de acţiune: ea nu se reduce la relaţii şi conexiuni dintre două state sau
comunităţi, ci acoperă distanţe intercontinentale. La care se adaugă elemente
care ţin de amploarea legăturii, de consistenţa şi impactul acesteia.
Există în opinia lui Robert Keohane şi Joseph Nye Jr. (2002, p. 77) o
diferenţă netă între formele istorice de globalizare – thin globalisation – şi
globalizarea actuală – thick globalisation. Un exemplu de thin globalisation
este, de pildă, vestitul Drum al Mătăsii, care a reprezentat o legătură comercială
între Asia şi Europa secole de-a rândul. Numai că ea implica un număr relativ
mic de comercianţi care transportau bunuri destinate unui număr redus de
persoane, aflate, îndeobşte, de-a lungul acestei rute comerciale. Pe când astăzi
legăturile globale implică o mulţime de relaţii, masive şi continui, care se
intersectează şi afectează viaţa unui număr mare de oameni. Fluxurile
comerciale sau financiare leagă practic mai toate punctele de pe glob iar
impactul lor se exercită asupra unui număr mare de oameni, adesea asupra unor
comunităţi întregi.

10
3.2. Suntem interconectaţi cu orice punct de pe glob

În epoca contemporană avem de-a face cu reţele de o cu totul altă


densitate şi complexitate. Astăzi, lumea este traversată de o mulţime de reţele
de interdependenţă la nivel intercontinental – reţele economice, culturale,
comunicaţionale. Nu este vorba numai de faptul că densitatea acestor reţele a
crescut enorm, ci de faptul că ele se intersectează dând naştere la ceea ce în
literatura de profil poartă numele de interconexiuni complexe. Interdependenţa
economică afectează legăturile culturale, sociale şi exercită un impact
considerabil asupra interdependenţei ecologice. Dezvoltarea industrială, cu
deosebire în ţările în curs de dezvoltare, afectează în mod vizibil mediul ambiant
şi interdependenţa specifică acestui domeniu. Care, la rândul ei, poate stimula
acţiunea de fixare a unor standarde de protejare a mediului dar poate induce şi
atitudini ostile industrializării propriu-zise.
Ia naştere, deci, o interdependenţă de o cu totul altă factură care implică
nu numai o mare densitate de reţele, ci şi foarte multe puncte de intersecţie şi de
contact între reţelele deja constituite sau aflate în expansiune. Aşa încât ne
putem reprezenta viaţa globului sub forma unei reţele complexe pe care circulă
informaţii, evaluări, fluxuri, tendinţe care pot influenţa viaţa comunităţii
mondiale prin însuşi faptul că sunt în reţea. Dacă pe aceste reţele vor circula
informaţii potrivit cărora preţul petrolului urmează să crească, mesajul va
pregăti un tip de decizie în rândul ţărilor dezvoltate, de pildă achiziţionarea unei
cantităţi suplimentare de combustibil, demers care, la rândul său, accentuează
tendinţa spre scumpire. Dacă informaţia respectivă este însoţită şi de date
privind o accentuare a instabilităţii în ţările care exportă petrol, atunci semnalul
poate pregăti un tip de răspuns mai complex.
În orice caz, interdependenţa complexă bazată pe reţele intersectate
induce percepţia că un eveniment dintr-o zonă a lumii poate avea un impact cu
totul semnificativ în altă parte a lumii. Ceea ce favorizează un sentiment al
impredictibilităţii şi al unui tip de nesiguranţă: viaţa unei comunităţi nu mai este
afectată doar de fapte, procese, atitudini din cadrul comunităţii respective, ci şi
de acţiuni şi măsuri exterioare. Graniţa nu mai este şi nu mai poate fi suficient
de protectoare. Graniţa nu poate opri poluarea, nici undele radio care ne aduc
informaţii de pe întreg mapamondul, nici efectele financiare şi economice,
pentru că ele vin o dată cu schimburile comerciale. O comunitate nu mai poate
trăi izolată: în primul rând pentru că nu poate opri în nici un fel influenţele care
se exercită asupra sa şi, în al doilea rând, pentru că, dacă am presupune că ar
putea realiza acest lucru, condamnarea la rămânerea în urmă ar fi inevitabilă.
Raportul dintre parte şi întreg se schimbă radical; partea nu numai că nu
mai poate fi analizată şi tratată în mod separat de întreg, care, în cazul nostru,
reprezintă economia mondială, lumea de azi în ansamblul ei. Dar ea nu poate fi
înţeleasă separat de întreg, pentru că ea trăieşte din ce în ce mai mult sub
11
influenţa, sub presiunea, dacă vreţi, a întregului. Dacă vom înţelege astfel
lucrurile, avem şanse să identificăm caracterul în bună măsură obiectiv al
procesului de globalizare, generat de fenomene tehnologice, economice,
mediatice care afectează pe toată lumea.

4.1. O nouă infrastructură tehnică

De ce putem vorbi de o perioadă distinctă şi prin ce s-ar putea caracteriza


ea? Epoca contemporană se deosebeşte în primul rând printr-o condiţie
tehnologică specială, care o particularizează şi o fixează drept epoca cea mai
dinamică în acest plan. Ea se caracterizează nu numai prin salturi spectaculoase
în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, ci, deopotrivă, în cel al infrastructurii
tehnice. Or infrastructura tehnică este fundamentală pentru existenţa şi
manifestarea interdependenţei şi, deci, a globalizării. Este important să
subliniem o asemenea perspectivă, întrucât ea este abordată uneori în treacăt sau
tratată superficial, majoritatea autorilor preferând să se concentreze asupra
dimensiunilor politice ale globalizării – subiect fără îndoială mai tentant şi,
indiscutabil, de mare efect.
Fără îndoială, nu putem vorbi de globalizare, ca tendinţă, ca rezultat, fără
a lua în consideraţie prefacerile tehnologice care au făcut să ne eliberăm de
tirania distanţelor, să dispunem în momentul de faţă de o „reţea geografică a
interacţiunii umane”, să fim în măsură să comunicăm aproape instantaneu orice
operaţie sau orice informaţie în orice parte a globului.
Diminuarea importanţei pe care a avut-o cândva distanţa geografică este
rezultatul direct al acestor transformări tehnice. Cum remarca şi Zygmunt
Bauman, distanţa este un „produs social” (Bauman, 2003, p. 15-16). Ea
„dispare” ca urmare a creşterii vitezei de circulaţie, a posibilităţilor tehnice de a
transmite o sumă de bani, o informaţie şi chiar o marfă dintr-un colţ în altul al
globului. Prăbuşirea importanţei distanţelor a condus la alt concept, cel de
deteritorializare, ceea ce semnifică nu dispariţia importanţei teritoriului, ci
suspendarea legăturii univoce dintre un teritoriu şi o problemă.
„Comprimarea timpului şi spaţiului”, „compartimentalizarea lumii” pe
care le implică globalizarea sunt rezultatul unor prefaceri generate de afirmarea
complexului de tehnologii microelectronice şi informatice, a biotehnologiilor şi
a noii ştiinţe a materialelor (Mandle, J. & Ferleger, L., dezvoltă în Prefaţa la
lucrarea Dimensions of globalization, 2000, de fapt, un volum de sine stătător
dedicat de Analele Academiei Americane de Ştiinţe Politice şi Sociale asupra
temei, o perspectivă tipică). Răspândirea acestor tehnologii, extinderea şi
generalizarea noilor reţele informatice au creat nu numai instrumentele de
comunicare rapidă, ci au şi consacrat interdependenţa dintre ţări, regiuni, puteri
ale globului. „Pe această bază, globalizarea a devenit posibilă” (idem).
12
Pornind de la această infrastructură nouă şi cu totul diferită, autorii
consideră că globalizarea este un fenomen „istoriceşte unic”, că a vorbi despre
tendinţe de globalizare în secolul al XIX-lea înseamnă a estompa caracterul
unic generat de noua bază tehnologică.
Mai importantă decât această dispută ni se pare concluzia subliniată de J.
Mandle şi L. Ferleger, potrivit căreia globalizarea reprezintă ultima etapă în
evoluţia creşterii economiei moderne. Declanşat în urmă cu peste 200 de ani,
procesul de modernizare s-a asociat strâns cu diferite stadii ale evoluţiei
tehnologice. Noutatea etapei pe care o parcurgem este conferită de „noua
revoluţie tehnologică” şi potenţialul ei de progres pe care, de multe ori, nici nu îl
aproximăm.

În general, când se discută despre performanţele pe care le asigură noua


infrastructură tehnologică, accentul cade pe viteza cu care circulă informaţia,
mesajul. Robert O. Keohane şi Joseph Nye Jr. relevă cu acuitate că nu viteza
este principala performanţă, pentru că nu aici a intervenit marele salt. Dacă
avem în vedere acest parametru, marea schimbare a avut loc odată cu motorul cu
aburi şi, mai ales, cu instituirea cablului transatlantic la 1866 care a redus
dramatic timpul de transmitere a unei informaţii. De la cablu la telefon s-a
câştigat timp dar nu atât de mult comparativ cu trecerea de la sistemul poştal
clasic la cel prin cablu. Telefonul prezintă avantajul că informaţia nu mai trebuie
codificată şi, respectiv, decodificată.
Saltul real a avut loc în ceea ce priveşte reducerea costului comunicării. O
convorbire telefonică transatlantică era, până cu două-trei decenii în urmă, destul
de scumpă. Astăzi ajunge la câţiva cenţi sau ceva mai mult. Iar pe Internet este
cvasigratuită. De multe ori comparaţiile sunt înşelătoare: este adevărat, cablul
transatlantic şi telegraful au sporit extrem de mult viteza de comunicare dar au
făcut-o cu deosebire între cele două continente sau, mai bine zis, între anumite
oraşe ale acestor continente. Restul Europei şi Americii de Nord, ca să nu mai
vorbim de restul lumii, nu beneficiau de conectarea respectivă; astăzi, toată
lumea este conectată, de la mici orăşele şi chiar sate de pe toate continentele
până la mari metropole. La care se adaugă masa imensă de informaţii şi mesaje
care se transmit de la un capăt la altul al pământului.
Poate într-un fel mai semnificativă este distincţia pe care autorii
menţionaţi o fac între „viteza mesajului” şi „viteza instituţională”. Aceasta din
urmă depinde nu atât de viteza mesajului, ci de intensitatea contactului; ea
depinde nu atât de legături individuale, ci de reţele şi legături între reţele. Este
un nou tip de relaţie care asigură o multitudine a punctelor de contact, angajarea
unui număr ridicat de structuri sociale în dialog, diversificarea problemelor care
se comunică şi care face din instituţii, cu tot ceea ce înseamnă ele – standarde,
reguli – actori în procesul globalizării.

13
4.2. Un fenomen structural sau instituţional?

Dacă nu putem vorbi despre globalizare fără suportul ei tehnic, tot aşa de
adevărat este că nici acest suport, singur, nu garantează afirmarea procesului de
care ne ocupăm. Globalizarea mai are nevoie de o altă infrastructură, cea
instituţională. Ea nu ia naştere de la sine; este, deopotrivă, şi un proces construit,
orientat, stimulat. În orice caz, putem spune că pe aceeaşi infrastructură tehnică
se pot afirma procese de globalizare deosebite. Diferenţa este dată de
infrastructura instituţională, de valorile şi obiectivele acestei infrastructuri.
Perioadele de puternică afirmare a globalizării sunt asociate cu o
infrastructură instituţională puternică. Autorii care consideră că globalizarea nu
este un fenomen în întregime nou, că el s-a manifestat şi în secolul al XIX-lea
aduc un argument care nu poate fi trecut cu vederea. Globalizarea este adesea
exprimată printr-o cifră precisă: ponderea comerţului internaţional în cadrul
PIB-ului mondial.

Ponderea în PIB a comerţului cu produse manufacturate, în preţuri curente


(exporturi şi importuri combinate), 1913, 1950, 1973 şi 1995

1913 1950 1973 1995


Franţa 35,4 21,2 29,0 36,6
Germania 35,1 20,1 35,2 38,7
Japonia 31,4 16,9 18,3 14,1
Olanda 103,6 70,2 80,1 83,4
Marea 44,7 36,0 39,3 42,6
Britanie
SUA 11,2 7,0 10,5 19,0

Sursa: Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalization in Question. The Intenational Economy
and the Possibilities of Governance, Polity Press, Cambridge UK, 1999.

Potrivit susţinătorilor acestei teze, ponderea comerţului în volumul PIB


era mult mai mare în 1913 decât în 1973. Chiar şi în 1995, Japonia şi Olanda nu
atinseseră deschiderea din 1913. Singurul stat care, la mijlocul deceniului trecut,
era mult mai deschis decât în 1913 era SUA.
Mai importantă într-un fel este concluzia pe care Bai Gao o trage din
analiza celor două perioade de afirmare a globalizării (1870-1913 şi cea
inaugurată în 1953). Creşterea ponderii comerţului în cadrul PIB nu este un
fenomen structural, ci unul instituţional; cu alte cuvinte, un proces reglementat,
sprijinit de anumite instituţii, bazat pe anumite standarde. În perioada 1870-
1913, acest cadru instituţional era asigurat de sistemul monetar bazat pe aur
(care presupunea convertibilitatea lirei sterline şi a altor monede internaţionale
14
importante în aur) şi de diferite tratate internaţionale privitoare la tarife. Atât
sistemul monetar, cât şi regimul comerţului erau sprijinite de puterea numărul
unu a momentului, Marea Britanie – Banca Angliei fiind instituţia-cheie în
reglementarea activităţii comerciale internaţionale.
Prăbuşirea nu a intervenit întâmplător. În 1914, sistemul monetar bazat pe
aur a intrat în colaps. După aceea, a izbucnit Primul Război Mondial, cele două
evenimente punând capăt, cum spunea John Keynes, unui „episod extraordinar
în progresul economic al lumii”(cit. în ibid., p. 23). În perioada interbelică s-au
menţinut condiţiile tehnice dar au lipsit cele instituţionale, cele de climat, de
organizare stimulativă. Rezultatul? Un declin vizibil al comerţului internaţional.
Revenirea de după cel de-al Doilea Război Mondial este asociată tot cu o
conjunctură instituţională: stabilirea sistemului Bretton Woods şi a GATT. În
centrul sistemului Bretton Woods se situa prevederea potrivit căreia ţările
membre ale Fondului Monetar Internaţional urmau să stabilească şi să menţină
paritatea monedelor lor naţionale; întreaga activitate GATT pornea de la clauza
naţiunii celei mai favorizate, potrivit căreia fiecare negociere tarifară realizată la
întâlnirile GATT se extindea automat asupra tuturor membrilor organizaţiei. Din
1995, GATT s-a transformat în Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO).
Transformarea a urmărit să stimuleze mai puternic schimburile comerciale. De
când fiinţează noul organism al comerţului mondial – WTO – ponderea acestei
activităţi în PIB-ul mondial a crescut de la 15 la 25% (Daniel Yergin, 2002).
Am putea spune că din perspectiva ultimelor decenii, infrastructura
instituţională capătă conotaţii speciale. Infrastructura tehnologică a făcut
progrese atât de spectaculoase, încât oferă un suport sigur şi foarte eficient
procesului de care ne ocupăm. Problematică rămâne infrastructura instituţională.
După cel de-al Doilea Război Mondial au apărut câteva instituţii-cheie în
domeniul globalizării: Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială,
Organizaţia Mondială a Comerţului, toate având răspunderi de prim ordin în
stimularea comerţului mondial, a dezvoltării statelor, a răspândirii valorilor
democratice. Judecând din unghiul de vedere al consecinţelor sociale ale
globalizării – fenomenul cel mai contestat al acestui proces – putem avansa
ipoteza că tocmai această infrastructură instituţională nu a funcţionat cum se
cuvine. Sau a servit valori care nu fac casă bună cu globalizarea, cel puţin cum
ne-o reprezentam până acum. Deci ca un proces prin care o serie de tendinţe se
extind la nivel mondial, un proces care are, neîndoielnic, costuri, dar care sunt
cât de cât echitabil susţinute. Or dacă parcurgem literatura de profil, dincolo de
probleme specifice, de abordări şi evaluări particulare, de soluţii diferite,
cvasimajoritatea autorilor spun că, cel puţin până la actuala criză globală,
globalizarea a avantajat statele dezvoltate, cu deosebire statul cel mai dezvoltat
al lumii, SUA.
De aici putem trage două concluzii: fie globalizarea este o denumire care
ne trimite cu gândul la probleme de ansamblu, „globale” dar sub care
15
funcţionează interese particulare, fie că globalizarea are nevoie de o
infrastructură instituţională diferită; o structură care să corecteze problemele şi
disparităţile induse până în prezent de globalizare, să asigure o evoluţie mai
echilibrată a lumii de astăzi şi să nu lase acţiunea de valorificare a potenţialului
noului proces doar la latitudinea statelor, companiilor, comunităţilor umane.
Dacă este un proces la nivelul mapamondului, instituţiile sale trebuie să lucreze
la acest nivel şi să promoveze orientări, valori, acţiuni din această perspectivă.
Globalizarea fără perspectivă globală poate deveni ceva suspect.

4.3. Conştiinţa globalizării

O altă noutate care marchează astăzi procesul de care ne ocupăm este


conştiinţa globalizării, conştiinţa faptului că trăim în „aceeaşi lume”, că oriunde
am locui pe suprafaţa globului suntem legaţi prin fire multiple, văzute şi
nevăzute. Media au contribuit poate cel mai semnificativ la această nouă
conştiinţă, în primul rând pentru că au informat continuu despre ceea ce se
întâmplă în diferite locuri de pe glob. Anthony Giddens citează un comentator
de la 1892 care observa că un sătean obişnuit al momentului care urmărea
ziarele vremii era mai informat şi avea o înţelegere mai cuprinzătoare asupra
evenimentelor decât un prim-ministru din secolul al XVIII-lea. Săteanul care
citea zilnic o publicaţie era „simultan informat asupra revoluţiei din Chile,
războiului de rezistenţă din Africa de Est, masacrului din nordul Chinei şi
foametei din Rusia” (Anthony Giddens, p. 65). Astăzi posibilităţile de informare
ale săteanului, este adevărat şi ale prim-ministrului, sunt infinit mai mari; prin
urmare, şi conectarea la tot ce se întâmplă este corespunzătoare iar şansele de a
construi conştiinţa de care am vorbit, mult mai ridicate.
Comunicarea instantanee nu înseamnă doar faptul că ştirile şi informaţiile
sunt transmise, de cele mai multe ori, în timp real, ci modificarea texturii vieţii
noastre, transformarea mediului în care ne formăm, a sistemelor referenţiale în
care judecăm. Trăim într-un mediu aproape în întregime „construit”, într-o
„realitate secundă”, în care imaginea lucrurilor, oamenilor, instituţiilor, devine
mult mai importantă decât realitatea pe care o reflectă sau ar trebui să o reflecte.
Ne preocupă ceea ce se întâmplă în lume nu numai din dorinţa de a
cunoaşte, dintr-o curiozitate în sine: ne preocupă şi pentru că ştim că ceea ce se
întâmplă într-o parte sau alta a lumii ne afectează într-un fel sau altul. Este pe
cale să se formeze un humus psihologic al globalizării – şi nu neapărat doar la
elite – produs de experienţele trăite ale interdependenţelor. Media au accelerat
acest proces, l-au înfăţişat în diferite feluri, dar nu s-au substituit
interdependenţei propriu-zise; ele doar au luminat-o, au reflectat-o, au
consacrat-o.

16
Braudel remarca în legătură cu capitalismul un fapt extrem de instructiv
pentru ceea ce ne preocupă acum: capitalismul prinde viaţă într-un loc anume
atunci când suficient de mulţi oameni sunt afectaţi de piaţa capitalismului.
Lucrurile nu stau diferit în cazul globalizării. Astăzi, din ce în ce mai mulţi
oameni simt presiunile, constrângerile şi oportunităţile globalizării pe diferite
căi: participând la creşterea în importanţă a comerţului mondial, beneficiind de
democratizarea tehnologiilor în domeniul finanţelor, informaţiilor etc., resimţind
că economia lucrează din în ce în ce mai mult sub influenţe planetare. Fie că
aparţinem unei ţări mai bogate sau mai sărace, fie că suntem pe un continent sau
altul, trăim din ce în ce mai vizibil în lumina acestei interdependenţe.
Conexiunile nu mai reprezintă doar temă de dezbatere academică, ci se
convertesc într-un sentiment aproape dominant. Indiferent cum ne raportăm la
el, dacă îl acceptăm sau îl respingem, reprezintă un element de construcţie a
fiinţei noastre sociale, politice şi culturale.

Informaţia, ca principală „marfă” pe care media o pun la dispoziţia


noastră, se află astăzi în miezul funcţionării instituţiilor tipice ale globalizării,
proceselor care o însoţesc. Printre cele mai importante trăsături ale globalizării
se află dinamica fluxurilor financiare. Miliarde de dolari şi euro circulă pe cale
electronică dintr-o parte în alta a globului. Dar mişcarea fluxurilor financiare
este pregătită de mişcarea informaţiei care ghidează traiectoria şi intensitatea
fluxurilor financiare. Pieţele globale de capital sunt alcătuite nu numai din
imense fonduri financiare, ci şi dintr-o sumă de informaţii sintetice; până la
urmă informaţiile şi evaluările pe care le prefigurează pun în mişcare şi fixează
„domiciliul” fluxurilor financiare. Acestea ies în bună măsură de sub controlul
guvernelor naţionale, dar intră într-un tip de tandem funcţional cu informaţia şi
organismele care gestionează acest bun de nepreţuit al epocii moderne.

În sfârşit, toate acestea modifică substanţial percepţia în legătură cu


globalizarea: ea nu mai este abordată ca un subiect academic, ci tratată prin
consecinţe. Această schimbare în procesul de receptare are o explicaţie precisă:
riscurile care decurg din extinderea procesului de globalizare nu sunt teoretice.
Noul proces nu mai este asociat cu „marile sisteme”, ci cu viaţa de zi cu zi; nu
mai este undeva „departe”, ci ne însoţeşte propria existenţă şi ne influenţează
viaţa noastră de zi cu zi.

4.4. Globalizarea ca suprateritorialitate

Globalizarea este discutată astăzi şi în legătură cu apariţia unui fenomen


cu totul particular al acestei epoci, anume scăderea semnificaţiei pe care a avut-o
până acum teritoriul în configurarea relaţiilor internaţionale, în desfăşurarea
17
activităţii comerciale la nivel continental sau global. Epoca în care trăim este
martora apariţiei unor conexiuni care au foarte puţină legătură cu teritoriul şi
spaţiul definit în termeni geografici. Autorul cel mai pregnant în această privinţă
ni s-a părut a fi Jan Aart Scholte.
Globalizarea, spune Scholte, circulă cu diferite înţelesuri: liberalizare,
occidentalizare (respectiv, europenizare, americanizare), internaţionalizare şi
universalizare. Fiecare din asemenea denumiri acoperă procese reale pe care
nimeni nu le contestă. Liberalizarea relaţiilor dintre state a fost şi continuă să fie
o cerinţă foarte importantă a vieţii internaţionale, a procesului de modernizare
contemporană. Ea este deja fixată într-o formulă conceptuală şi nu are nevoie de
o altă noţiune, cum ar fi cea de globalizare. Lucruri asemănătoare se pot spune
în legătură cu ceilalţi termeni. Internaţionalizarea este un proces care însoţeşte
evoluţia societăţii moderne. Cresc, se intensifică şi se diversifică relaţiile dintre
naţiuni. Un proces acoperit îndestulător de către termenul acesta. Dacă
globalizarea este înţeleasă ca exprimând procese care deja au corespondent
conceptual, de ce a fost nevoie de un nou termen? Şi atunci cum ne explicăm
ascensiunea noţiunii de globalizare?
Nou cu adevărat, menţionează Scholte, este un alt proces, cel de
deteritorializare, de scădere a importanţei teritoriului în dezvoltarea şi evoluţia
anumitor procese, de apariţie şi dezvoltare a unor relaţii şi conexiuni care nu
sunt legate neapărat de teritoriu şi caracteristicile sale. Aici găseşte autorul că
este miezul globalizării, substanţa care motivează apariţia unei noţiuni noi. A
echivala globalizarea cu occidentalizarea, cu internaţionalizarea, cu liberalizarea
sau universalizarea înseamnă, după opinia lui Jan Aart Scholte, a menţine
confuzia, a amâna efortul de clarificare a ceea ce exprimă cu adevărat termenul
de globalizare. În viziunea sa, apariţia şi ascensiunea termenului de globalizare
sunt legate de fenomenul de deteritorializare sau, cum preferă Scholte să spună,
de „creştere a relaţiilor <<suprateritoriale>> între popoare”.
O mulţime de procese au loc în lumea contemporană fără a ţine cont de
teritorii, de graniţele care delimitează aceste teritorii, de distanţe, de poziţii
geografice etc. De pildă, undele radio cuprind Pământul într-o clipă. Plăţi,
finanţări, deconturi financiare se pot face astăzi pe cale electronică. Deci tot într-
o condiţie emancipată de constrângerile teritoriale. Televiziunea prin satelit,
efectul de seră, convorbirile telefonice sunt toate dovezi că apar conexiuni noi,
care se caracterizează printr-o cuprindere instantanee a globului, independent de
state, regiuni, continente. Cu alte cuvinte, globalizarea ca suprateritorialitate se
referă la o realitate emergentă care cuprinde „schimburile transfrontaliere fără
graniţe” şi care prefigurează o „relativă deteritorializare a vieţii sociale”.
Menţionăm că globalizarea nu înseamnă, simplu, micşorarea distanţelor,
concentrarea timpului şi spaţiului, faptul că astăzi, de pildă, parcurgem o
distanţă într-un interval de timp de câteva ori mai mic decât acum 50 de ani,
pentru a nu vorbi de acum o sută, sau o mie de ani. Distanţele se „micşorează”,
18
dar în această abordare este vorba tot despre spaţiu, mărimi fizice, împreună cu
constrângerile lor, este adevărat, mai puţin dure decât cu un număr de ani sau de
secole în urmă. Micşorăm distanţele, dar tot despre distanţe este vorba. Logica
globală suspendă distanţa propriu-zisă, pentru că nu mai operează cu ideea de
spaţiu fizic.
Semnificativă în această privinţă este distincţia dintre internaţionalizare şi
globalizare. Internaţionalizarea implică schimburi între unităţi teritoriale,
schimburi peste graniţe, relaţii interteritoriale. Globalizarea înseamnă şi ea
intensificarea relaţiilor, dar a relaţiilor suprateritoriale, transfrontaliere. Logica
internaţionalizării este în mod esenţial teritorială, cea a globalizării este în
întregime emancipată de această dimensiune. Orizontul internaţionalizării este
alcătuit din naţiuni care cooperează tot mai intens, cel al globalizării dintr-un
spaţiu unitar.
Analiza iniţiată de Scholte se încadrează într-o preocupare mai largă de
reevaluare a semnificaţiei pe care a avut-o de-a lungul timpului spaţiul fizic,
spaţiul geografic. Paul Virilio sugera că, dacă pare prematur să vorbim despre
„sfârşitul istoriei” anunţat de Francis Fukuyama, putem discuta astăzi cu toată
convingerea despre „sfârşitul geografiei” („Un monde surexposé: fin de
l’histoire ou fin de la geographie”, în Le Monde Diplomatique, aug. 1997, p. 17).
Demn de subliniat este că ideea de „sfârşit al geografiei” a fost avansată pentru
prima dată de către Richard O’Brien în cartea Global Financial Integration: The
end of Geography (London, Chatham House/Pinter, 1992). Pentru Paul Virilio
elementele noului spaţiu sunt lipsite de dimensiuni geografice, dar sunt înscrise
în temporalitatea unică a difuzării instantanee. Din acest moment, oamenii nu
mai pot fi despărţiţi de obstacole fizice sau distanţe temporale. „Prin
interconectarea computerelor şi monitoarelor din toată lumea, discrepanţele
dintre aici şi acolo şi-au pierdut sensul”.
Există o dificultate psihologică de a ne acomoda cu această perspectivă şi
de a gândi în spiritul ei, mărturiseşte Scholte. O întreagă evoluţie istorică leagă
spaţiul social de un teritoriu precis delimitat, fie că este vorba despre provincie,
stat, regiune, continent. Acest suport spaţial al existenţei noastre a influenţat
cultura, psihologia, tipul de guvernare, toate categoriile noastre de înţelegere.
Apariţia şi afirmarea suprateritorialităţii cere o reconfigurare a geografiei sociale
a vieţii moderne, regândirea categoriilor tradiţionale ale ştiinţelor sociale pentru
a putea înţelege şi explica condiţia actuală a existenţei noastre. Dacă „harta”
spaţiului social se schimbă, vor suferi modificări toate componentele existenţei
şi conştiinţei noastre. De aceea, există o rezistenţa psihologică de a modifica
„harta” spaţiului social, pentru că aceasta pretinde o modificare substanţială a
„hărţilor” noastre mentale. Acum putem înţelege şi mai bine de ce globalizarea
nu poate fi asimilată cu noţiunile de internaţionalizare, de liberalizare etc.
Internaţionalizarea înseamnă relaţii dintre entităţi teritoriale, occidentalizarea -
expansiunea teritorială a unor valori, sisteme politice etc., liberalizarea -
19
intensificarea legăturilor economice dintre state teritoriale. Globalizarea are în
vedere un spaţiu unitar şi nonteritorial.
Dispare, în acest context, semnificaţia teritoriului şi a teritorialităţii?
Scholte îşi dă seama că o poziţie radicală l-ar împinge într-o capcană teoretică şi
i-ar smulge orice temei de credibilitate. De aceea, nuanţează prudent: „A spune
că geografia socială nu mai poate fi înţeleasă în termenii teritorialităţii singure
nu înseamnă a spune că teritorialitatea a devenit irelevantă. Noi locuim o lume
pe cale de globalizare nu una globalizată. Ascensiunea suprateritorialităţii nu
oferă nici un semn că teritorialitatea ar lua sfârşit”.
Altădată autorul vorbeşte despre o „deteritorializare relativă”. Fireşte că
unii comentatori vor fi tentaţi să confere mai multă importanţă conexiunilor
suprateritoriale, care vor creşte în importanţă, alţii vor insista asupra
semnificaţiei teritoriului nu numai pentru comunităţile care îl locuiesc, dar şi
pentru menţinerea identităţii noastre culturale. Aici este dezbaterea cheie pe care
o prilejuieşte globalizarea. Ceea ce putem noi să spunem este că
suprateritorialitatea nu se substituie teritorialităţii. Realitatea contemporană
comportă un etaj de conexiuni şi relaţii suprateritoriale, dar şi unul foarte
important şi, deocamdată, preponderent, de relaţii teritoriale. Apare limpede că
primul va cunoaşte o dezvoltare mai spectaculoasă. Numai că cele două etaje
sunt subdiviziuni ale aceleaşi realităţi şi ele nu pot fi situate într-un raport
antitetic.
De aceea, când vorbim despre globalizare putem avea, şi este bine să
avem, în vedere procesele suprateritoriale; în felul acesta discuţia capătă mai
multă claritate. Dar acest nivel de conexiuni şi corelaţii, suprateritoriale, nu se
substituie „etajului” teritorial. De aceea, este foarte important să precizăm că
existenţa noastră actuală are această natură duală, aceste două dimensiuni
fundamentale, una teritorială, cealaltă suprateritorială. A discuta despre
globalizare doar în termenii suprateritorialităţii, încă o dată, poate imprima mai
multă rigoare dezbaterii pe această temă. Cu condiţia să nu înţelegem prin
globalizare întreaga noastră existenţă. Altminteri, nu vom fi în concordanţă cu o
realitate dată. Vom prezenta drept împlinit un fenomen care este doar pe cale de
desfăşurare. Vom propune o imagine neadevărată şi confuză asupra lumii de
astăzi.
Dacă vom opera cu aceste două dimensiuni vom înţelege şi de ce lumea
de astăzi va fi, probabil progresiv, deteritorializată, dar şi, concomitent,
reteritorializată; globală şi locală. Că aceste două laturi nu sunt excrescenţe, ci
moduri fundamentale de a fi ale noastre. Pornind de la această natură duală a
existenţei noastre, vom pondera mai realist importanţa globalizării, vom fi mai
pregătiţi să facem faţă deopotrivă proceselor de globalizare dar şi celor locale,
ambele aflate într-un proces de ascensiune. Vom fi mai pregătiţi să facem faţă şi
să convieţuim cu o realitate paradoxală.

20
5. Concluzii
5.1. Interdependenţa, nucleul dur al globalizării

Interdependenţa nu este strâns legată de globalizare, ci se situează în


inima globalizării. Fără interdependenţă, fără creşterea acesteia în complexitate,
pur şi simplu nu am putea vorbi despre globalizare. Interdependenţa formează
substanţa, nucleul dur al globalizării. Până şi ca mod de apariţie, cele două
procese se aseamănă. În sensul că ele au debutat „zgomotos”, cu deosebirea că
interdependenţa a ocupat prim-planul dezbaterilor de profil la începutul anilor
’70, în timp ce globalizarea a făcut acelaşi lucru cu două decenii mai târziu. De
aceea, este extrem de important să încercăm a răspunde la câteva întrebări. Chiar
dacă slabă şi intermitentă, interdependenţa a existat şi în perioada premodernă
(cum ne-am putea explica altfel răspândirea epidemiilor sau a diferitelor culturi
agricole?). Atunci cum putem caracteriza globalizarea, drept un fenomen istoric
cu o evoluţie lentă în primele milenii ale societăţii umane? Un fenomen propriu
epocii moderne, când interdependenţa a devenit vizibilă şi s-a impus ca o
realitate indiscutabilă? Un fenomen postbelic, sau, mai precis, un fenomen al
ultimelor decenii, când a şi apărut denumirea propriu-zisă?
Există o vie dezbatere în literatura de profil privind istoricitatea procesului
de care ne ocupăm. Sunt autori care consideră că putem vorbi despre globalizare
şi în epoca premodernă, pentru că şi atunci aveam tipuri de interdependenţă,
cum spuneam slabă şi intermitentă. În orice caz, specialiştii care susţin un
asemenea punct de vedere consideră de cele mai multe ori că globalizarea este
mai mult un construct preponderent ideologic, că istoria a consemnat şi alte
momente de puternică afirmare a globalizării, cum ar fi perioada alcătuită din
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea până la Primul Război Mondial. Că
globalizarea contemporană este mult amplificată, fie pentru a arăta că este un
fenomen cu totul nou, fie pentru a acoperi anumite interese pe care, de fapt,
procesul de care ne ocupăm le exprimă. Deci este globalizarea un fenomen
istoric sau unul contemporan?
Nu putem răspunde fără a conveni ce sens dăm termenului de
interdependenţă. Reţinem sensul de conectare slabă şi intermitentă, de conectare
puternică şi constantă, de înrâurire stabilizată, de conectare regională şi globală,
deci de un tip de conectare la distanţă, la o altă scară geografică, avem în vedere
stadiul mai complex în care apar pattern-uri de comunicare, structuri şi
mecanisme care instituţionalizează interconectarea, care îi creează cadru de
manifestare?
În plus, considerăm că trebuie nuanţată însăşi întrebarea. A spune că
globalizarea este un fenomen în întregime contemporan este o poziţie căreia i se
pot aduce multe contraargumente. Oricând vom găsi de-a lungul evoluţiei
moderne fapte, situaţii care să o contrazică. Mai curând credem că trebuie să
21
vorbim de un stadiu distinct în evoluţia procesului de globalizare, perioadă în
care a apărut şi termenul ca atare. O perioadă pregătită de procese şi evoluţii
anterioare, dar o perioadă care se deosebeşte clar, din punctul nostru de vedere,
de ceea ce a fost înainte. O perioadă care este rezultatul întâlnirii dintre diferiţi
factori, produsul unei conjuncturi favorabile. Globalizarea nu este asemenea
unei seminţe plantate la începutul istoriei, care s-a dezvoltat mai încet în primele
secole şi milenii, apoi mai repede, dar care a avut o evoluţie de sine stătătoare,
imună sau cvasiimună la diferite împrejurări. Dimpotrivă, globalizarea este
produsul unor împrejurări, este un proces care s-a dezvoltat în anumite
împrejurări favorabile, într-un climat prielnic.

5.2. O realitate nouă configurată de confluenţa


unor procese noi sau calitativ distincte

Considerăm că importante cu adevărat în procesul globalizării de astăzi


sunt consecinţele intersectate pe care le induce întâlnirea dintre fenomene noi,
sau fenomene clasice, dar care cunosc faze calitative, distincte de evoluţie. Deci
avem de-a face cu o realitate nouă, configurată de confluenţa unor procese. Este
foarte important să înţelegem caracterul complex al globalizării, fără de care nu
putem să ne reprezentăm cât de cât exact fenomenul şi evoluţia sa.
Autorii care susţin că putem găsi suficiente precedente istorice ale
procesului de astăzi procedează la o reducţie care, până la urmă, deformează
lucrurile: privesc globalizarea printr-o singură dimensiune. Atunci este mult mai
uşor şi mult mai simplu să aflăm precedente. Dacă avem în vedere migraţia ca
dimensiune a globalizării, atunci descoperim cu uşurinţă faptul că, în secolul al
XIX-lea, migraţia europenilor către alte continente a avut o amploare mult mai
mare decât în secolul al XX-lea. Imediat am descoperit un precedent.
Dacă avem în vedere globalizarea în dimensiunea sa comercială, vom găsi
că ponderea comerţului internaţional în PIB-ul mondial era, în 1913, egală cu
cea din 1995. Alt precedent. Joseph Nye Jr. consideră că întâlnim manifestări ale
globalizării pe tot parcursul istoriei. Răspândirea diferitelor epidemii este o
formă de interdependenţă şi exprimă „cea mai veche formă de globalizare”
(Joseph Nye, 2002, p. 182).

Referindu-se la aceeaşi problemă delicată a istoricităţii globalizării, David


Held, Anthony McGrew, David Goldblatt şi Jonathan Perraton propun patru
parametri „spaţio-temporali” prin intermediul cărora putem analiza diferite
forme istorice de afirmare a globalizării:
- extensia reţelelor globale;
- intensitatea interconectării globale;
- viteza fluxurilor globale;
22
- impactul interconectării globale.
O asemenea abordare complexă ne dă posibilitatea să evităm „tendinţa
actuală care porneşte de la premisa că fie globalizarea este fundamental nouă,
fie că nu este nimic nou în nivelul actual al interconectării economice şi sociale
globale, aşa încât ele par că seamănă cu perioadele anterioare” (p. 69).
Fireşte, dacă avem în vedere toţi aceşti parametri, cumulaţi, rezultă
limpede că niciodată în perioadele anterioare nu am avut şi o extensie la nivelul
mapamondului a reţelelor, nici o asemenea intensitate a interconectării, nici
viteza de astăzi a fluxurilor, nici, mai ales, impactul pe care această
infrastructură tehnică îl exercită asupra lumii de astăzi. Putem deci spune că
avem de-a face cu o etapă distinctă în evoluţia globalizării, marcată de fenomene
noi, de caracteristici şi manifestări particulare. Sunt multe fenomene în
întregime noi, pe care nu le găsim în perioade anterioare. După părerea lui
Giddens, „diferenţa cea mai semnificativă constă în volumul fluxurilor
financiare şi de capital” (Giddens, 2000, p. 27). O economie mondială care
gestionează electronic banii nu-şi găseşte corespondent în perioadele anterioare.
Apoi, cu totul nouă este rapiditatea cu care se transmit informaţiile astăzi. Costul
redus al acestei operaţii.
Aici, fundamental este să subliniem nu atât noutatea unor fenomene care
deja ocupă un loc important în viaţa noastră. Acum cinci decenii, pentru a nu
vorbi de acum un secol, nu aveam Internet, nu aveam fluxuri financiare pe cale
electronică, nu aveam transmisiuni de presă în timp real, nu aveam corporaţii
multinaţionale răspândite pe tot globul şi care să aibă o putere economică de
mărimea unui stat mediu. Repetăm, nu atât noutatea unor fenomene care deja
ocupă un loc foarte important în viaţa noastră contează, ci întâlnirea lor care
configurează o realitate nouă, diferită, şi care induce o serie de fenomene fără
precedent. Astăzi avem reţele de interdependenţă complexe şi intersectate, astăzi
putem vorbi despre o conştiinţă a globalizării, care nu înseamnă neapărat
acceptarea actualului model al globalizării, ci faptul foarte important că ne dăm
seama cât suntem de legaţi unii de alţii, că globul pământesc este un tot, că nu
mai putem judeca şi acţiona pornind de la interesele unui continent sau ale unui
grup de ţări.
Astăzi, trăim într-o realitate compusă din aceste noutăţi istorice, într-o
realitate configurată de infrastructura tehnologică şi instituţională modernă; într-
un mediu social radical diferit care a generat o structură mentală diferită,
marcată de aceste realităţi noi, dar şi de contradicţiile şi tensiunile pe care le-a
indus globalizarea. Acuitatea problemelor generate cu deosebire în domeniul
social şi ecologic a reprezentat punctul de plecare al unor interogaţii grave
despre evoluţia societăţii moderne, substanţa unor noi poziţii, mai active, uneori
mai radicale privind sănătatea Pământului şi consistenţa modelelor actuale de
dezvoltare. În alţi termeni, impactul globalizării a contribuit la ridicarea unor
mari semne de întrebare cu privire la evoluţia acestui proces, ceea ce reprezintă
23
cel mai concludent semn că semenii noştri realizează că avem de-a face cu un
fenomen complex şi că noi suntem obligaţi să avem o abordare tot aşa de
complexă, pentru a înţelege adecvat fenomenul şi pentru a evalua corect
implicaţiile sale.
Din această perspectivă, Giddens respingea raportările stereotipe la
procesul globalizării doar în termeni economici. „Aceasta este o greşeală.
Globalizarea este politică, tehnologică şi culturală, la fel cum este economică”
(Giddens, 2000, p. 28). La care noi am adăuga doar două determinaţii:
economică şi socială. Niciodată discrepanţele sociale la nivelul mapamondului,
dar şi în interiorul multor state, nu au fost aşa de mari, ceea ce, la un moment
dat, poate pune sub semnul întrebării stabilitatea socială şi, inclusiv, şansele de
finalizare a unor strategii de dezvoltare. Niciodată societatea nu şi-a pus în
pericol mediul ei natural de existenţă. Niciodată dezechilibrul nu a apărut atât de
grav. Semn că evoluţia societăţii, inclusiv evoluţia procesului de care ne
ocupăm, a urmat o traiectorie preponderent întâmplătoare. Evoluţie care nu mai
poate continua astfel.
Dacă acestea sunt fundamentele globalizării, atunci trebuie să avem în
vedere un dinamism accentuat al acestui proces, rezultat, pe de o parte, din
temeiurile sale tehnice şi instituţionale, ele însele în plină evoluţie, şi, pe de alta,
din conştientizarea inconvenienţelor sale ecologice şi sociale. Îndrăznim să
spunem că acest ultim factor va căpăta o importanţă din ce în ce mai mare.
Impactul masiv al globalizării va stimula, nu este nici un fel de îndoială,
dezbaterea în jurul acestui fenomen, va zămisli o nouă conştiinţă asupra
globalizării, mai gravă, în acord cu gravitatea unor consecinţe pe care le-a indus.
Din punctul nostru de vedere, este indiscutabil că anii care vin vor fi ani
tumultuoşi pentru procesul de care ne ocupăm. Regândirea globalizării ni se pare
cel mai important lucru care se poate face pentru viitorul acestui proces.

Bibliografie

Nick Bisley, Rethinking Globalization, New York, Palgrave Macmillan,


2007.
Thomas L. Friedman, The World is Flat. A Brief History of the Globalized
World in the Twenty-first Century, London, Allen Lane, 2005.
David Held, Anthony McGrew (eds.), The Global Transformations
Reader: An Introduction to the Globalization Debate, Cambridge, Polity Press,
2000/2003.
David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton,
Transformări globale, Iaşi, Polirom, 2004.
Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Bucureşti, Antet,
f.a.
24
Patrick O’Meara, Howard D. Mehlinger, Matthew Krain, Globalization
and the Challenges of a New Century, A Reader, Bloomington, Indiana
University Press, 2000.
Joseph Nye Jr., The Paradox of American Power: Why the World’s Only
Superpower Can’t Go It Alone, New York, Oxford University Press, 2002.
Robert O. Keohane, Joseph Nye Jr., „Power and Interdependence in the
Information Age”, Foreign Affairs, sept.-oct. 1998.
Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării,
Bucureşti, Editura Trei, 2002.
Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalization in Question. The
Intenational Economy and the Possibilities of Governance, Cambridge UK,
Polity Press, 1999.
Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization is Reshaping Our
Lives, New York, Routledge, 2000.
Jay R. Mandle, Louis Ferleger, „Preface” în Alan Heston (ed.),
Dimensions of Globalization, The Annals of the American Political and Social
Science, Sage, Thousand Oaks, London, 2000.
Bai Gao, Japan’s Economic Dilemma – The Institutional Origin of
Prosperity and Stagnation, Cambridge University Press, 2001.
Daniel Yergin, „The World According to Daniel Yergin”, Business Week
Online, Vol. 17, nr. 19, 2002.
Joseph E. Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Bucureşti, Editura
Economică, 2003.
„Secolul 21”, nr. 7-9, 2001.
Paul Virilio, „Un monde surexposé: fin de l’histoire ou fin de la
geographie”, Le Monde Diplomatique, aug. 1997.
Richard O’Brien, Global Financial Integration: The End of Geography,
London, Chatham House/Pinter, 1992.

Întrebări

1. De ce este clişeul periculos în abordarea globalizării? Enumeraţi


riscurile folosirii clişeului în dezbaterea despre globalizare.
2. Poate fi distanţa considerată un „produs social”? De ce?
3. Consideraţi că globalizarea este un proces repetitiv sau unul nou?
Aduceţi argumente în favoarea fiecărei poziţii. Putem vorbi de o etapă nouă,
calitativ distinctă în evoluţia globalizării?
4. Precizaţi conţinutul noţiunii de „thin globalization” şi „thick
globalization”.
5. Putem spune că actuala fază a globalizării are un caracter unic?
Formulaţi argumente pro şi contra.
25
6. Ce semnificaţie are termenul de „reţele de interdependenţă complexe”?
Precizaţi legătura dintre aceste reţele şi infrastructura tehnologică a globalizării.
7. Este globalizarea un fenomen structural sau instituţional?
8. Care este deosebirea dintre relaţii inter-naţionale şi relaţii transnaţionale
(globale)?
9. Ce sens daţi procesului de deteritorializare sau suprateritorializare?
Ascensiunea suprateritorialităţii înseamnă că teritorialitatea ia sfârşit?

Temă de studiu pentru seminar

Mai este globalizarea o simplă americanizare?

Până de curând, mulţi critici ai globalizării se grăbeau să denunţe


controlul pe care SUA l-ar fi avut asupra globalizării. Adesea, globalizarea a fost
numită şi americanizare. Formula este folosită şi ironic, pentru a sugera că nu
este vorba despre o globalizare veritabilă, ci despre un proces mai mult invocat
spre a promova valori, interese şi comportamente americane. Pe fondul adâncirii
crizei economice mondiale, întrebarea din titlu pare să îşi fi pierdut actualitatea.
Criza nu doar a pornit din SUA, revărsându-se apoi ca un val seismic asupra
întregii lumi; însuşi sistemul economic al ţării, cu reglementările, constrângerile
şi libertăţile sale, a fost învinuit pentru declanşarea crizei. Ceea ce ne duce la o
situaţie oarecum paradoxală: ţara considerată a fi deţinut până de curând mai
toate pârghiile care controlează procesul globalizării (economice, financiare,
instituţionale) este şi cea mai afectată de criză. Cea care a încurajat dezvoltarea
fluxurilor globale şi intensificarea legăturilor din reţele create de acestea se vede
acum învinsă de propria creaţie.
Tocmai de aceea, noi credem că merită să dăm un răspuns întrebării de
mai sus. În felul acesta, vom înţelege mai bine şi ce este globalizarea, care este
natura sa adevărată, dar ne vom reprezenta mai clar şi raporturile dintre
globalizare şi americanizare.
Am putea reformula întrebarea astfel: sunt SUA singura superputere a
lumii de azi? Un răspuns pozitiv ne-ar duce şi la dezlegarea dilemei asupra
raportului dintre globalizare şi americanizare: dacă SUA se detaşează net de
celelalte puteri, trebuie să acceptăm că există o etapă americană a globalizării.
Ne vom folosi în analiză de metafora tablei de şah, pe care Brzezinski o
folosea pentru a descrie în detaliu atât situaţia lumii în conjuctura unipolarităţii,
cât şi politica dezirabilă a SUA în acest context. Metafora e dezvoltată de Joseph
Nye, Jr., pe coordonate multidimensionale – o analiză care poate surprinde
complexitatea lumii: „În era globală informatizată – propune Nye –, puterea
este distribuită între ţări într-o manieră ce seamănă cu un joc de şah
tridimensional complex, pe care îl joci atât pe verticală cât şi pe orizontală. În
26
partea de sus a tablei de şah cu probleme politico-militare, puterea militară este
în mare măsură unipolară, cu Statele Unite ca singura superputere, însă la
mijlocul tablei cu probleme economice, Statele Unite nu sunt un hegemon sau
un imperiu [...]. Iar în partea de jos a tablei de şah cu relaţii transnaţionale ce
trec graniţele în afara controlului guvernelor şi includ actori diverşi precum
bancherii şi teroriştii, puterea este dispersată haotic” (Joseph S. Nye, Jr., 2005,
p. 234).
O comparaţie rezumativă cu starea lumii cu un secol în urmă ar încuraja
concluzia că lumea, azi, e dominată de o singură putere. La sfârşitul secolului al
XIX-lea Marea Britanie, cu sistemul său de colonii, cu avantajul indiscutabil al
deţinerii unei monede puternice în jurul căreia se construise un întreg sistem
economic, cu instituţii financiare care reglementau economia şi cu motorul deja
turat al industriei, era superputerea momentului. Sistemul internaţional nu era
caracterizat însă de supremaţia incontestabilă a unei superputeri. Germania urma
îndeaproape Marea Britanie. Demografic, Germania creştea spectaculos.
Economic, ritmurile sale de dezvoltare erau superioare celor ale Marii Britaniii,
ceea ce a permis Germaniei să o depăşească aproape de Primul Război Mondial.
Germania reuşea să recupereze şi distanţa culturală care o despărţea de Marea
Britanie: universităţile sale erau incontestabil puternice. Deşi cu o evoluţie
istorică scurtă, SUA se ridicau ca putere – flota lor comercială era deja
constituită. Rusia, cu populaţia sa care depăşea de aproape trei ori populaţia
Franţei, cu greutatea sa geopolitică, era şi ea un actor internaţional important.
Acum, lumea pare a fi dominată de o singură putere, SUA. Ele conduc
orice clasament militar, economic, iar diferenţa faţă de ceilalţi competitori e, cel
puţin în plan militar, semnificativă. SUA au avantajul de a fi creat o reţea de
instituţii care reglementează fluxurile globale: FMI, Banca Mondială, chiar
OMC funcţionează pe principii stabilite în mare măsură la Washington. Mai ales
în ultimii ani au apărut critici aspre la adresa acestor instituţii, acuzaţia fiind că
menţin ordinea economică globală care serveşte doar corporaţiilor
multinaţionale puternice şi care protejează interesele americane; într-un material
al mişcării anti-globalizare se preciza că: „FMI şi Banca Mondială sunt primele
şi cele mai importante instrumente prin care corporaţiile americane caută să
domine lumea şi să-şi sporească profiturile” (Hunter & Yates, 2002, p. 327), iar
Organizaţia Internaţională a Comerţului, Banca Mondială şi FMI erau denumite
„ne-sfânta treime”.
Revenim la întrebarea de mai sus: SUA sunt o superputere? Aici
intervine instrumentul dezvoltat de Nye, al tablei de şah multidimensionale. E
drept că pe dimensiunile militară, economică, America e dominantă, dar această
dominaţie are grade diferite. Estimările pentru 2050 arată o ierarhie răsturnată
faţă de situaţia actuală (SUA, UE, Japonia, China), cu China în fruntea
clasamentului, urmată de SUA şi India. Împreună, Franţa, Germania şi Marea
Britanie vor avea un PIB mai mic decât jumătatea PIB-ului Indiei. Estimări
27
pentru 2020 plasează deja China înaintea SUA, în plan economic. SUA depind
economic de Asia: deficitul american uriaş trebuie acoperit; investiţiile asiatice
în SUA, în special chineze şi japoneze, suplinesc deocamdată această nevoie.
Asiaticii urmăresc să îşi protejeze investiţiile în SUA – din punctul lor de
vedere, piaţa americană trebuie menţinută puternică pentru a absorbi produsele
asiatice. O întrerupere a legăturilor între cele două părţi ar însemna în final o
prăbuşire a amândurora. Iată aici o dovadă a interdependenţei complexe produse
de globalizare. În plan militar tabla de şah are un singur actor important, SUA.
Forţa lor militară, susţinută de un buget echivalent cu PIB-ul Rusiei, este de
necontestat.
Pentru a fi calificată drept o superputere, o ţară trebuie să fie un actor de
necontestat în domeniul militar, economic, cultural. Puţine ţări pot pretinde că
au avut acest statut, în istoria mai apropiată sau mai îndepărtată. În anii ’70-’80,
Rusia era în poziţia de a reclama această poziţie. Cultural însă, nu era o mare
putere. Produsele sale culturale, deşi prestigioase, nu aveau un instrument
lingvistic potrivit pentru a se putea impune. Acelaşi handicap va împiedica
probabil China să pretindă acest statut. În schimb SUA par bine plasate în plan
cultural. Înţelegerea impactului culturii de masă asupra culturilor naţionale e
fundamental pentru acceptarea SUA drept actor esenţial şi în plan cultural.
Critica împotriva culturii de masă poate aduce argumente din planul valorilor, al
prestigiului, al tradiţiei, dar nu poate ignora capitalul său de legitimitate. Aceasta
e cultura unor generaţii, iar o analiză a stării culturale a lumii de azi trebuie să
recunoască rolul central al culturii de masă în modelarea valorilor acestor
generaţii, chiar însoţită de o anume sărăcie şi standardizare a lumii. Dacă în
secolele trecute forţa militară era elementul fundamental care investea o ţară cu
statutul de superputere, acum puterea soft, puterea de a convinge fără violenţă,
fără coerciţia care în viziunea lui Weber punea statul pe un fundament legitim,
se adaugă puterii militare. Iar puterea soft a Americii e o realitate, poate chiar
datorită sincretismului său. Iată câteva date care vorbesc de la sine despre
această putere difuză dar omniprezentă. McDonald’s serveşte 20 de milioane de
clienţi pe zi în lumea întreagă, MTV are o audienţă de jumătate de miliard de
oameni, Coca-Cola este băută de 1 miliard de clienţi pe zi, Hollywood-ul
produce 85% dintre cele mai vizionate filme din lume.
Întorcându-ne la metafora tablei de şah, adepţii unilateralismului transferă
o realitate dintr-un singur plan al ei, cel militar, în domeniile care, împreună,
formează realitatea complexă a lumii de azi. Problemele puse de aceasta nu pot
fi rezolvate doar militar. Chiar interdependenţa crescută a lumii promovează
colaborarea între puteri pentru construirea unor strategii inteligente de răspuns la
provocările globalizării. Puterea militară poate fi acum apanajul exclusiv al unui
stat, dar lumea funcţionează integrat. Multilateralismul e o soluţie mai firească,
atunci.

28
Deşi problema superputerilor în această epocă capătă o oarecare rezolvare
prin fixarea acestor principii pentru analiză, rămâne deschisă întrebarea privind
poziţia SUA în procesul de globalizare. E de fapt globalizarea o americanizare?
Acceptarea unui răspuns afirmativ ar avea consecinţe atât în planul legitimării
proceselor de globalizare, cât şi în acela al ideologiei – dacă lumea e modelată
după modelul american, acesta are „datoria” de a dezvolta o ideologie.
Din perspectiva politicilor publice, de pildă, SUA par deplin calificate
pentru a stabili „tonul” lumii de azi. Globalizarea se construieşte pe un eşafod
instituţional: în perioada 1860-1914 sistemul financiar şi bancar englez şi lira
sterlină susţineau o economie globală deosebit de puternică (în unele puncte
chiar mai puternică decât acum – Japonia şi Olanda, de exemplu, nu au ajuns
încă la nivelurile de export pe care le aveau în acea perioadă). După Al Doilea
Război Mondial instituţiile nou fondate au sprijinit o creştere economică
semnificativă (de la înfiinţarea OMC în 1995 ponderea activităţii comerciale
internaţionale în PIB a crescut de la 15 la 25%), iar aceste instituţii sunt o creaţie
americană, sunt chiar dominate de SUA. Este la fel de adevărat că lumea se
modelează în orice perioadă istorică după puterea momentului. Ne putem
închipui un sfârşit de secol XXI cu o lume modelată după valorile chinezeşti sau
asiatice, de pildă.
Pentru a echilibra însă discuţia trebuie amintit că globalizarea transcende
orice putere: ţările sunt participante la proces, îi influenţează traiectoria, dar în
egală măsură sunt afectate de el. Într-o analiză uşor anecdotică, SUA sunt ele
însele produsul globalizării din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea (migraţia
masivă e una din manifestările istorice ale globalizării). SUA sunt afectate de
globalizare şi îşi construiesc strategii de răspuns. Un argument puternic e şi
faptul că americanizarea primeşte un răspuns din partea altor actori de pe scena
economică, de pildă, unde competiţia se duce între egali, iar diferenţele tind să
se şteargă. În plan politic, unde mereu vor exista diferenţe mari între ţări, reacţia
la americanizare (denunţată adesea drept neocolonialism) poate ajunge chiar la
forme extreme de naţionalism.
Rezumând, raportul globalizare-americanizare nu este o problemă, cum s-
ar putea crede, de cabinet. Este important să ne reprezentăm cât adevăr este în
această formulă – globalizarea înseamnă americanizare – şi să ne dăm seama
care sunt consecinţele acceptării sale. Cum este la fel de important să ne dăm
seama şi de influenţa reală pe care o au SUA asupra procesului de globalizare.

În continuare, vom oferi câteva puncte de reper pentru dezbaterea pe care


v-o propunem.
Hubert Vedrine, fostul ministru de externe al Franţei: „Statele Unite sunt
ca un peşte mare care înoată cu uşurinţă în apele globalizării şi le domină. Încă
o dată, globalizarea nu este împlinirea unui plan american, chiar dacă marile
firme americane au sprijinit-o şi au profitat cel mai mult de pe urma acesteia.
29
Este adevărat că SUA au promovat politica comercială a uşilor deschise, care a
fost şi politica britanică în secolul al XIX-lea. Americanii obţin cele mai multe
avantaje din acest proces (de globalizare, n.n.) din mai multe motive: datorită
faptului că globalizarea are loc în limba engleză, că globalizarea este
concepută în lumina principiilor economice neoliberale, că americanii impun
abordarea lor legislativă, financiară şi tehnică şi că promovează
individualismul” (Vedrine, 2001, p. 3).
Joseph Nye Jr.: „Ideea că globalizarea înseamnă americanizare este
comună dar simplistă. Statele Unite însele sunt rezultatul procesului de
globalizare din secolele XVII şi XVIII. Cum a scris Adam Smith în 1776,
descoperirea Americii şi a drumului către Indiile de Est pe la capul Bunei
Speranţe sunt două din cele mai mari evenimente petrecute în istoria omenirii
întrucât ele unesc într-o anumită măsură cele mai depărtate părţi ale lumii...
Dar este tot la fel de adevărat că SUA constituie un uriaş în actuala fază a
globalizării...” ( Joseph Nye Jr., 2002, p.78)
„Câteva dimensiuni ale globalizării sunt într-adevăr dominate astăzi de
către activităţi desfăşurate în Wall Street, Silicon Valley şi Hollywood. Cu toate
acestea, răspândirea creştinismului la nivelul globului precede cu multe secole
preocupările Hollywood-ului privind realizarea unor filme despre Biblie în
acord cu cerinţele pieţei. Iar răspândirea globală a Islamului, care continuă şi
în zilele noastre, nu este „<un produs american>”( Joseph Nye Jr., 2002, p.
79).
„O serie de trăsături distincte fac din SUA ţara cel mai bine adaptată
pentru a servi drept centru al globalizării. Cultura americană este produsă şi
orientată către o societate multietnică a cărei structură demografică este
continuu modificată prin intermediul imigraţiei. America a avut întotdeauna o
cultură sincretică împrumutând fără prejudecăţi de la o varietate de tradiţii şi
fiind permanent deschisă către restul lumii... Statele Unite alcătuiesc, de
asemenea, un mare laborator pentru experimentare culturală...
Astăzi globalizarea este America-centrică, prin faptul că cea mai mare
parte din revoluţia informatică vine din SUA iar o mare parte din conţinutul
reţelelor globale de informaţii este creată în SUA şi răspândeşte „puterea soft”
americană” (Joseph Nye Jr., 2002, p. 80).
„Globalizarea înseamnă mai mult decât simpla americanizare” (Joseph
Nye Jr.,2002, p. 81).
Anthony Giddens: „Globalizarea nu înseamnă doar dominaţia
Occidentului asupra restului lumii; ea afectează SUA, aşa cum afectează şi
celelalte ţări” (A. Giddens, 2000, p. 22)

Probleme care se cer avute în vedere pe parcursul analizei:

30
1. Că SUA au o poziţie particulară în procesul globalizării, nimeni nu
pune la îndoială. Esenţial este să ne dăm seama din ce decurge această poziţie.
Din faptul că globalizarea este strict o proiecţie americană, sau pentru că această
ţară, ca şi Anglia în secolul al XIX-lea, se află în prim-planul proceselor
desemnate prin termenul de globalizare?
Noi considerăm că a doua variantă e mai aproape de adevăr. Prin poziţia
sa în domeniul cercetării, tehnologiei, economiei, mass media, SUA valorifică
mai bine noua tendinţă şi îi conferă, în acelaşi timp, un conţinut „american” mai
pregnant. Dar nu este nici o îndoială că dacă Franţa ar fi avut poziţia SUA,
globalizarea ar fi căpătat o mai pregnantă „coloratură franceză”; aşa cum, dacă
ne-am imagina că India ar fi astăzi singura superputere a lumii, atunci
globalizarea ar fi împrumutat, cu siguranţă, un mai pregnant „specific indian”.
Oricât de dur ar fi efectul actualei crize economice asupra SUA, nu
trebuie să uităm că elementele de cadru ale acestei economii sunt americane, că
putem vorbi de un adevărat „tipar” american al economiei. Dacă ar fi să ne
referim doar la unul din actorii globalizării, companiile multinaţionale,
observăm că cele mai puternice dintre aceste companii sunt americane. Puţine
companii chineze au impact global, de pildă.

2. Ce ar însemna dacă am accepta ideea că globalizarea semnifică, de fapt,


un proces de americanizare?
Să admitem faptul că globalizarea este un proces pus la cale de cineva, că
nu este susţinut şi determinat de procese şi fenomene obiective, că el nu prezintă
legături de substanţă cu fenomene definitorii pentru lumea de azi, cum ar fi
modernizarea, extinderea formei democratice de conducere şi a economiei de
piaţă, afirmarea unei noi „vârste” a revoluţiei tehnologice etc.
Să nu neglijăm un aspect esenţial: că globalizarea este cea mai recentă
formă pe care procesul modernizării o cunoaşte în zilele noastre. Înţeleasă ca
ipostază a modernizării, globalizarea ne atrage atenţia asupra unui fapt precis:
astăzi, dezvoltarea nu poate avea loc decât ţinând cont de tendinţele şi procesele
implicate de globalizare. A subestima sau a evita tendinţele prefigurate de
procesul globalizării prezintă riscul plasării în afara direcţiei principale a
progresului contemporan. Să ne lipsim de avantajele unei analize nuanţate
privind raportul de care vorbim. Nu am putea discuta decât în termeni de ori-ori.
Păstrând ipoteza pe care am avansat-o, putem explica atât trăsăturile obiective
ale globalizării, cât şi încercările, uneori cu totul neinspirate ale americanilor, de
a interpreta globalizarea doar în termenii interesului propriu. De pildă,
respingerea acordului de la Kyoto în domeniul ecologiei. Este o situaţie clară în
care poziţia americană nu dă glas unei cerinţe larg acceptate privind protecţia
mediului înconjurător.

31
3. Consideraţi că putem vorbi de „mai multe tipuri de globalizare”? În
cazul unui răspuns pozitiv, precizaţi ce sens daţi noţiunii de globalizare. Un
proces complet diferit de un alt tip de globalizare sau o variantă a aceluiaşi
proces, mai bine adaptată unui context, mai deschisă unor probleme care apar pe
parcurs, mai sensibilă la probleme sociale? În alţi termeni, credeţi că putem
vorbi despre o globalizare „americană”, una „asiatică”, alta „europeană” sau
despre globalizare cu posibile variante, „americană”, „asiatică”, „europeană”?

Bibliografie

D. Hunter, Josua Yates, „In the Vanguard of Globalization”, în Peter L.


Berger, Samuel Huntington, Many Globalizations. Cultural Diversity in the
Contemporary World, New York, Oxford University Press, 2002.
Hubert Vedrine, France in an Age of Globalization, Washington DC,
Brookings Institution Press, 2001.
Joseph Nye Jr., The Paradox of American Power: Why the World’s Only
Superpower Can’t Go It Alone, Oxford University Press, 2002.
Nye, Jr. Joseph S., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi
istorie, Editura Antet, traducerea Ion Vlădoiu, 2005.
Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization is Reshaping Our
Lives, New York, Routledge, 2000.

32
Cursul 2

Marile interpretări ale globalizării

Cuprins
1.Introducere
2.1. Discursul sceptic: „globalizarea este un mit”
2.2. Superoptimiştii noului proces
2.3. Moderaţii
3.Economia bazată pe ştiinţă
4.Faza „postimperialistă” a multinaţionalelor
Bibliografie
Întrebări
Temă de studiu pentru seminar: Paradoxul abundenţei

Cuvinte cheie: prototeorie, discurs sceptic, analiză istorică, referenţial


geografic, triadizare, economie globalizată şi economie inter-naţională,
hiperglobalişti, prefaceri seismice, stat regional, transformativişti,
reproiectarea puterii, reţele, economia bazată pe cunoaştere

1. Introducere

Există, cum spuneam şi în primul curs, o adevărată dispută în literatura de


specialitate în jurul întrebării: este globalizarea un fenomen nou sau, dimpotrivă,
el poate fi întâlnit sub diferite forme de-a lungul timpului? Altfel formulat, în
studiul şi înţelegerea globalizării sunt mai importante paralele cu trecutul sau
diferenţele faţă de acesta? Pentru o serie de autori, acum un secol exista tot atât
de multă globalizare ca şi astăzi. Secolul XX – cum spunea Uchitelle – se
încheie într-o atmosferă de „déjà vu”. Este ceea ce se numeşte curentul
pesimiştilor, cel care fie minimalizează, dacă nu chiar neagă noutatea
globalizării, fie insistă asupra consecinţelor sale negative, în special de ordin
social.
Ca în oricare proces care generează ample dezbateri, putem deosebi şi
curentul contrar. Sunt autori care vorbesc despre globalizare ca de un fenomen
împlinit, analişti care manifestă un supraoptimism în legătură cu posibilităţile şi
potenţialul noului proces. Ei percep mai ales deosebirea, discontinuitatea, am
spune chiar ruptura, pentru că adesea vorbesc despre „o lume ce se rupe radical
de trecutul ei”. Sunt superoptimiştii, numiţi şi hiperglobalişti. Potrivit lor,
prefacerile din domeniul tehnologiei, comunicaţiilor, economiei, ştiinţei
marchează o perioadă de tranziţie profundă în istoria omenirii.
33
Cele două perspective conturate mai sus au puţine lucruri în comun. Ele
oferă două interpretări prea diferite asupra aceluiaşi fenomen ca să nu stimuleze
o anumită îndoială în rândul cititorilor cu privire la temeinicia abordărilor
respective; cu privire la note de partizanat, dacă nu de analiză unilaterală
prezente în demersurile respective. Însăşi existenţa acestor abordări complet
diferite favorizează reacţia „de bun simţ”, interpretarea moderată care să reţină
de la cele două abordări elementele importante, achiziţiile raţionale pentru
înţelegerea mai cuprinzătoare şi mai adâncă a globalizării. Poziţia
transformativistă apare din această nevoie. Anthony Giddens îi dă glas: „Ca
întotdeauna, adevărul se află undeva la mijloc. Înclin mai mult de partea
entuziaştilor, deoarece cred cu convingere că epoca în care trăim este din
anumite puncte de vedere profund diferită de trecut – o combinaţie de noi
oportunităţi, dar şi riscuri şi dificultăţi majore”. („Trăind cu capitalismul
global”, Anthony Giddens în dialog cu Will Hutton, Secolul 21, nr. 7-9, 2001, p.
33).
Ca să ne reprezentăm mai limpede fenomenul globalizării contemporane,
este foarte important să cunoaştem şi interpretările mari ale procesului de care
ne ocupăm. Privind mai atent în oglinda analizelor consacrate fenomenului, vom
înţelege mai nuanţat esenţa globalizării, trăsăturile sale distinctive, impactul
exercitat asupra vieţii contemporane, evaluările privind dezvoltarea sa în anii ce
vin. Este un demers care are şi o importantă conotaţie psihologică. În general,
oamenii se cabrează în faţa unui fenomen nou, pentru că nu-şi reprezintă
contururile sale principale, tabloul de ansamblu. Iar omul când nu înţelege, nu
este de acord.

2.1. Discursul sceptic: „globalizarea este un mit”

Pentru autorii care aparţin orientării sceptice, paralelele cu trecutul sunt


mai importante decât diferenţele. În această poziţie descifrăm mai toate
ramificaţiile construcţiei sceptice. În primul rând, orientarea demersului analitic
spre evoluţia istorică, spre perioadele care premerg globalizarea de astăzi, spre
acele etape care reprezintă adevărate repere în evoluţia procesului de care ne
ocupăm. Concomitent, autorii de această credinţă nu neagă fenomenele noi
asociate cu afirmarea globalizării, dar nu le valorifică substanţa: ele sunt
amintite mai mult pentru a arăta că nu pot întemeia poziţii şi judecăţi care
aparţin orientării superoptimiste.
De aici decurg două caracteristici ale discursului sceptic. El excelează
când este vorba de analiza istorică, furnizând, am putea spune, un aparat critic
foarte important de analiză şi de evaluare a judecăţilor de bază ale globalizării.
Acest demers critic, împreună cu roadele sale – un mănunchi de judecăţi care
invită la o examinare mai adâncă a fenomenului, a condiţiilor sale de afirmare,
34
materialul faptic adunat pentru întemeierea propriilor poziţii – reprezintă, în
opinia noastră, contribuţia de fond a orientării sceptice la studiul globalizării.
Aşa cum subevaluarea proceselor noi asupra cărora insistă adversarii lor de idei
– hiperglobaliştii – îi conduce la ratarea unei mari şanse teoretice, aceea de a
investiga un mare număr de fenomene purtătoare de tendinţe noi. La limită, am
putea spune că datorită acestei subevaluări, pesimiştii nu sunt contemporani, nu
ne învaţă lucruri semnificative despre ceea ce trăim noi astăzi. Sunt instructivi,
câteodată percutanţi, când este vorba despre evoluţii istorice, dar puţin
interesanţi atunci când analiza se focalizează asupra actualităţii. Dacă pesimiştii
ar fi alocat aceeaşi energie şi deschidere intelectuală fenomenelor contemporane
asociate cu globalizarea, probabil că astăzi stadiul de prototeorie în care se află
dezbaterea despre globalizare ar fi fost în bună măsură depăşit.
Pentru sceptici însuşi conceptul de globalizare este suspect, generator de
înţelegeri greşite. Paul Hirst chiar scrie un articol semnificativ intitulat „Ce este
„global” în procesul de globalizare?” Globalul, spun ei, nu poate fi interpretat
desprins de realităţi geografice, de identităţi locale, de procese regionale. Fără
acest referenţial geografic noi nu putem introduce distincţii şi nu putem face cât
de cât lumină într-o dezbatere confuză: pe ce bază putem distinge între procese
regionale şi globale? În lipsa acestei determinări geografice, continuă
reprezentanţii scepticilor, hiperglobaliştii ne propun o noţiune atât de vagă, de
generală, încât nu putem opera cu ea empiric. Dacă ne propunem să lucrăm cu
termenul de globalizare dăm, automat, peste realităţi geografice locale,
regionale, continentale.
De aceea, scepticii consideră că am realiza o conceptualizare mai adecvată
folosind termeni precum „inter-naţionalizare” – ceea ce ar însemna amplificarea
relaţiilor dintre economii naţionale şi comunităţi naţionale –, „regionalizare” sau
„triadizare”, adică intensificarea legăturilor între state învecinate geografic sau
care au legături speciale. Literatura consacrată globalizării a reuşit să impună
termenul „globalizare” şi discursul pe această temă la nivel planetar, dar
realităţile lumii în care trăim sunt naţionale, regionale, marcate într-un fel sau
altul de contextul local. Concluzia consideraţiilor de mai sus: globalizarea este
un construct ideologic, un model zămislit în diferite laboratoare, pentru a avea
un criteriu de judecare a statelor: cât sunt de aproape de modelul respectiv? Nu
am avea de-a face cu un concept care să ne ajute să înţelegem forţele care
modelează lumea actuală, ci mai ales cu un mit, „un mit necesar” care, pe de o
parte, justifică şi legitimează proiectele neoliberale globale – mai precis crearea
pieţii libere globale şi consolidarea modelului de capitalism anglo-american –
iar, pe de alta, oferă un instrument de convingere a cetăţenilor că cerinţele
politice şi de comportament care decurg din tendinţele menţionate trebuie
respectate şi promovate.
Cum spuneam, orientarea empirică a scepticilor le furnizează adesea bază
pentru analize şi comparaţii instructive şi mai ales temei pentru respingerea unor
35
judecăţi ale hiperglobaliştilor. „Cu cât am aprofundat problema, cu atât mai
superficiale şi mai nefondate au devenit aserţiunile celor mai radicali avocaţi ai
globalizării economice” (Paul Hirst, Grahame Thompson, 2002, p. 17). De
aceea, şi lucrarea respectivă este traversată de un „scepticism moderat” care ia
forma unei contestări, pe alocuri vehementă, a globalizării, cel puţin cum apare
ea „în concepţia celor mai extremişti adepţi ai săi”.
Iată principalele aserţiuni ale acestei poziţii:
1. Economia actuală atât de internaţionalizată nu este fără
precedent: este una din numeroasele conjuncturi sau etape
distincte ale economiei internaţionale, începând cu momentul
apariţiei economiei moderne bazate pe dezvoltarea tehnologiei
industriale, larg răspândite începând cu anii 1860. În unele
privinţe, economia actuală este mai puţin deschisă şi integrată
decât regimul care a predominat între anii 1870 şi 1970.
2. Companiile transnaţionale autentice sunt relativ rare. Cele mai
multe companii sunt companii naţionale care fac comerţ
internaţional, având o locaţie naţională importantă a activelor,
producţiei şi vânzărilor, astfel încât nu putem sesiza o tendinţă
vizibilă a dezvoltării adevăratelor companii internaţionale.
3. Mobilitatea de capital nu produce o migrare masivă de investiţii
şi forţă de muncă dinspre ţările avansate spre cele în curs de
dezvoltare. Mai degrabă se observă o concentrare mai mare de
investiţii străine directe (ISD) în rândul economiilor industriale
avansate, în timp ce Lumea a Treia rămâne marginalizată atât în
privinţa investiţiilor, cât şi a comerţului, excepţie făcând o mică
minoritate de state recent industrializate.
4. După cum chiar o parte a susţinătorilor extremişti ai globalizării
recunosc, economia mondială este departe de a fi cu adevărat
„globală”. Majoritatea comerţului, a investiţiilor şi a fluxurilor
financiare se concentrează în triada Europa-Japonia-America de
Nord, iar această dominaţie nu pare să înceteze prea curând.
5. Aceste puteri economice majore, G3, au, prin urmare,
capacitatea, mai ales atunci când sunt coordonatoare de politici,
de a exercita puternice presiuni de guvernare asupra pieţelor
financiare şi a altor tendinţe economice. Pieţele globale se
situează astfel, fără nici o îndoială, dincolo de orice
reglementare şi control, deşi preocupările şi obiectivele
guvernării economice sunt limitate de interesele divergente ale
marilor puteri iar doctrinele economice sunt preponderente în
sânul elitelor lor (p. 17-18).

36
Din punct de vedere analitic, Hirst şi Thompson încearcă să introducă
puţină ordine într-o dezbatere accentuat haotică, propunându-ne o distincţie între
două noţiuni considerate esenţiale: economie globalizată şi economie inter-
naţională. În fapt, aceste concepte exprimă cele două sensuri ale noţiunii de
globalizare: sensul tare, radical, fixat de către noţiunea de economie globalizată,
şi sensul mai slab care coincide cu ceea ce autorii numesc economie inter-
naţională. Chiar dacă noţiunile menţionate pot exista şi într-o „combinaţie
dezordonată”, autorii consideră că instituirea aparatului conceptual pe care ni-l
propun ar putea face lumină într-o discuţie confuză şi din ce în ce mai
redundantă.
Deosebirea dintre cele două concepte porneşte de la rolul diferit acordat
statului în cele două viziuni. În economia inter-naţională statul îşi menţine
prerogative foarte importante şi conduce procesul de deschidere a economiei
naţionale către cea inter-naţională. Se poate spune că statul este el însuşi un
actor al globalizării, îşi asumă acest rol căutând să-i minimizeze costurile. El va
fi preocupat de stimularea comerţului şi investiţiilor străine dar ele sunt văzute
drept modalităţi de intensificare a relaţiilor dintre economii naţionale distincte.
Cu cât actorii internaţionali se înmulţesc, specializarea naţională şi diviziunea
internaţională se impun ca forme de adaptare la o realitate extrem de dinamică.
În ultimă instanţă, rolul statului este de a asimila cerinţele procesului de
globalizare, dar acest lucru apare nu ca ceva impus, ci, dimpotrivă, drept ceva
asumat, ca o condiţie de izbândă.
Aceasta este principala caracteristică a economiei inter-naţionale:
existenţa unui stat activ, activ în gestionarea problemelor naţionale dar în spiritul
şi în sensul proceselor de globalizare. De aceea, autorii subliniază: „Opusul unei
economii globalizate nu este o economie îndreptată spre interior, ci o piaţă
mondială deschisă, bazată pe naţiuni comerciante, reglementate mai mult sau
mai puţin de politicile publice şi de agenţii supranaţionale” (Hirst, Thompson,
2002, p. 36).
O altă caracteristică a aceleiaşi economii: existenţa unei superputeri care
să organizeze activitatea internaţională într-un anumit spirit, să creeze
organismele cooperării şi deschiderii. Acest rol a fost îndeplinit de Anglia în
cadrul primei perioade de afirmare a economiei internaţionale (1870-1914), de
SUA în cea de-a doua perioadă, marcată de încheierea ultimei conflagraţii
mondiale. Pilonii ei: Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional,
Organizaţia Mondială a Comerţului, toate create la iniţiativa SUA cu scopul de a
stimula cooperarea, de a preveni procesele de închidere naţională.
Economia globalizată presupune, dimpotrivă, o subsumare şi o
subordonare a proceselor desfăşurate la nivel naţional, chiar dereglementarea
acestora în spiritul logicii pe care o implică piaţa globală. Statul are, de aceea, o
importanţă din ce în ce mai mică, iar rolul său este preluat de companiile
multinaţionale, care devin actori economici esenţiali. Piaţa globală şi logica ei
37
sunt cele care dictează în această economie, iar piaţa este puţin sensibilă la
probleme sociale. „Pieţele globale nu pot fi controlate şi singura cale de a evita
eşecul, ca naţiune, firmă sau individ, este de a fi cât mai competitiv posibil”
(Hirst, Thompson, 2002, p. 22). Competitivitatea este legea supremă a noului
stadiu şi ei trebuie să i se subsumeze totul. Organismele globale de care ar trebui
să beneficieze noua economie nu pot avea în vedere decât criteriul economic, cel
al competitivităţii şi performanţei.
Orientarea sceptică este, după părerea noastră, un moment de reală luare-
aminte: o reacţie la entuziasmul necritic, la proclamarea prematură a unor
„realităţi globale”. În acest registru trebuie citită poziţia sceptică, dacă dorim să
căpătăm o abordare raţională a ei şi să-i distingem atuurile. Ea apare ca un gen
de protest la adresa exagerărilor hiperglobalismului, folosind vulnerabilităţile
reale ale acestuia. Nimeni nu poate nega că au existat perioade de mare
dezvoltare a comerţului şi a schimburilor, cum a fost cea din 1860 până în
pragul Primului Război Mondial.
Greşeala mare a scepticilor este că, în tentativa de a arăta că omenirea nu
cunoaşte o vârstă a globalismului, nu îşi îndreaptă atenţia şi asupra elementelor
noi care apar în evoluţia societăţii. Astfel, atitudinea lor este oarecum livrescă,
inspirată de o raportare critică la literatura de profil şi nu de o lectură atentă a
realităţilor lumii de astăzi. Scepticilor le scapă prefacerile tehnice cu adevărat
revoluţionare care stau la baza noii vârste a globalizării, nu manifestă o reală
disponibilitate pentru a examina fenomenele şi procesele apărute în ultimii ani
de zile. Scopul lor pare a fi să arate că afirmaţiile de bază ale hiperglobaliştilor
nu au neapărat consistenţă. Ceea ce poate fi adevărat. Şi noi considerăm că
multe poziţii exprimate de către hiperglobalişti sunt preponderent retorice,
vorbesc despre o realitate ipostaziată şi nu reală.
Scepticii excelează când este vorba să identifice fapte, situaţii care
contrazic propoziţiile de bază ale hiperglobaliştilor. De pildă, existenţa Triadei
alcătuite din SUA, Uniunea Europeană şi Japonia, care proiecteză o altă lumină
asupra evoluţiei contemporane decât cea despre care vorbesc hiperglobaliştii.
Numai că disponibilitatea scepticilor de a investiga ansamblul realităţilor actuale
– inclusiv cele care confirmă liniile de forţă ale globalismului – este redusă. În
felul acesta, nu vom putea dobândi nici o imagine reprezentativă asupra
tendinţelor definitorii ale lumii de astăzi.
Un argument în acest sens poate fi considerat şi modul cum tratează
scepticii raportul dintre globalizare şi regionalizare, considerate ca procese
contradictorii. Regiunile economice există şi reprezintă o realitate care impune.
Chiar dacă cele două procese au şi puncte tensionate, în esenţa lor,
regionalizarea şi globalizarea alcătuiesc tendinţe complementare. Noi concepem
regionalizarea ca o formă de pregătire a statelor cu scopul de a face faţă
exigenţelor globalizării. Tocmai pentru că o considerăm o problemă foarte
actuală şi foarte importantă, îi vom consacra un curs de sine stătător.
38
2.2. Superoptimiştii noului proces

Superoptimiştii mai sunt denumiţi şi hiperglobalişti. Ceea ce


caracterizează această orientare este în primul rând faptul că anii de afirmare a
globalizării sunt consideraţi ca reprezentând o nouă etapă în evoluţia societăţii
umane, o etapă cu totul distinctă. O etapă impusă de procese noi, care ne
modelează din ce în ce mai mult existenţa şi de care va trebui să ţinem tot mai
mult seama în organizarea activităţii sociale.
Superoptimiştii văd globalizarea ca un fenomen în întregime nou, asociat
cu fenomene tehnologice şi economice proprii acestor ani. De prisos să mai
adăugăm că din punctul de vedere al susţinătorilor acestei orientări problema
unor evoluţii istorice care au pregătit această etapă nu se pune. Analiza
hiperglobalistă se focalizează aproape exclusiv pe fenomenul contemporan al
globalizării, întrucât consideră că numai în condiţiile de astăzi putem vorbi
despre acest proces. Dincolo de obiecţiile care se pot face, menţionăm din start
meritul teoretic al orientării: analiza impactului social pe care îl exercită valul de
prefaceri seismice din domeniul tehnologic, economic al ultimilor ani. Luând ca
bază de analiză o perioadă singulară şi în bună măsură desprinsă de o evoluţie
istorică, evident şi concluziile suferă de un tip de exclusivism, de exagerare,
chiar de artificialitate.
Construcţia hiperglobalistă are nevoie de această lectură dublă: efortul de
descifrare a tendinţei noi, a fenomenelor proprii acestor ani, care trebuie salutat
şi reliefat cum se cuvine şi prezentarea unor procese şi realităţi ca fiind efective,
în timp ce ele sunt doar pe cale să se instaleze, ori sunt simple prefigurări a căror
evoluţie nu este sigură. De pildă, hiperglobaliştii vorbesc despre statul regional.
Este el o realitate? Ar fi riscant să răspundem afirmativ. În acelaşi timp, nu
putem să facem abstracţie de o serie de condensări de interese economice
regionale, care conturează un tip de entităţi specifice, chiar dacă ele nu au
îmbrăcat forma unor structuri bine conturate şi nu se bucură de vreo legitimitate
politică. Ce reţinem, realitatea propriu-zisă, delimitată şi fixată în mod formal?
Atunci opera autorilor hiperglobalişti nu prezintă mare interes. Ne preocupă
tendinţa care vine sau care poate veni, procesele pe cale de a lua naştere şi pe
care, poate, nu suntem suficient de pregătiţi să le percepem? Atunci lectura
respectivă este foarte instructivă şi foarte utilă. Ar fi cu totul inadecvat să
întâmpinăm opera hiperglobaliştilor într-o manieră prea marcată de trecut, de
experienţa trăită şi condensată în învăţăminte. Pentru că ea se focalizează pe ce
este şi mai ales pe ce va fi. Ar interveni astfel un tip de clivaj care suspendă
orice comunicare reală.
Nimeni nu poate spune cum vor evolua lucrurile în perioada următoare.
Într-o epocă în care noul tinde să se instaleze profund şi durabil, este extrem de
important să ne obişnuim şi să ne facem o preocupare dominantă din a privi cu
39
toată atenţia la fenomenele şi tendinţele aflate într-un stadiu incipient. Numai
astfel ne putem pregăti mai bine şi ne vom bucura de un răgaz suplimentar de a
formula răspunsuri adecvate. Noi privim creaţia hiperglobaliştilor deopotrivă ca
un proces de simulare extrem de oportun, ca un exerciţiu de modelare a
sensibilităţii şi deschiderii noastre faţă de tendinţele care, mâine, pot deveni
predominante.
Să examinăm mai îndeaproape care ar fi trăsăturile definitorii ale noii
etape despre care vorbesc hiperglobaliştii, prin ce se caracterizează ea
comparativ cu etapele anterioare?

Triumful pieţei globale, ceea ce modifică esenţial regulile clasice ale


jocului economic şi politic internaţional. Piaţa globală înseamnă extinderea la
nivelul mapamondului a regulilor concurenţiale. Sunt câţiva factori care
facilitează acest proces: dispariţia sau reducerea severă a barierelor vamale şi
diminuarea costurilor de transport. Astfel încât producătorii dintr-o regiune pot
concura cu producătorii interni din altă regiune sau în alţi termeni „cererea şi
oferta de bunuri funcţionează tot mai mult la nivel global: firmele furnizează
bunuri în toată lumea şi trebuie să facă faţă concurenţei firmelor străine”
(David Held et al., p. 180).
Exemplul clasic de piaţă globală este cea instituită în cazul unor mărfuri
fundamentale, cum ar fi grâul, petrolul, aurul. În cazul acestora s-au organizat
burse unde se stabilesc preţurile momentului pentru toţi cumpărătorii şi unde se
fac tranzacţiile importante. Nu este vorba despre o deplasare fizică a mărfurilor
respective, ci doar de alegerea simbolică a unui loc, unde producătorii şi
consumatorii, pe baza cererii şi ofertei, stabilesc preţurile. De pildă, piaţa
petrolului de la Rotterdam.
Pentru bunurile prelucrate, asemenea pieţe globale apar mult mai târziu, în
perioada postbelică. Apariţia lor este pusă în legătură cu întrepătrunderea dintre
economiile naţionale, cu apariţia unor solide reţele de comerţ internaţional dar
mai ales cu presiunea concurenţială pe care marii producători dintr-un domeniu
sau altul o exercită asupra activităţii economice din respectivul domeniu. Nu
înseamnă că autorităţile naţionale sau regionale nu sunt importante, dar ele
lucrează într-un context internaţional, într-un mediu economic puternic
concurenţial de care trebuie să ţină seama. Nu există o piaţa a automobilului
localizată, dar este limpede că automobilele europene intră în concurenţă cu cele
americane sau japoneze atât în Europa cât şi în oricare ţară de pe glob. În acest
sens, putem vorbi de o piaţă globală a automobilului. Chiar dacă unul din marii
producători ar putea pune probleme unei protecţii vamale, aceasta nu poate
oricum dura sau rezista mult timp. Pentru că nimeni nu-şi poate permite să se
izoleze de fluxul de inovaţie al lumii. Şi în primul rând consumatorii.

40
Decăderea statului naţional şi ascensiunea celui regional. O altă trăsătură
esenţială a acestei perioade distincte de care vorbesc hiperglobaliştii este
decăderea dramatică a statului din funcţiile sale: „Statul-naţiune a devenit o
unitate nenaturală, chiar disfuncţională, de organizare a activităţii umane şi de
gestionare a iniţiativei economice într-o lume fără graniţe” (Kenichi Ohmae,
2000, p. 93).
Formă de organizare anacronică, statul naţional este treptat înlocuit de o
nouă identitate constituită pe baza legăturilor economice intense şi naturale care
se formează în diferite puncte ale globului; aceste noi entităţi economice pot
exista în interiorul aceluiaşi stat naţional dar, cu deosebire, ele sunt plasate la
întretăierea dintre diferite state (parcă punând şi mai mult în evidenţă lipsa de
funcţionalitate reală a statului tradiţional). Această nouă identitate poate fi
numită stat-regional.
Care ar fi caracteristicile statului regional? Mai întâi, graniţele unui
asemenea stat sunt trasate de logica economică, de fluxul normal al activităţii
comerciale. Deci avem de-a face cu graniţe care apar în mod natural (în sensul
că iau naştere în mod firesc, organic, nu constituie rezultatul unei activităţi
deliberate); ele nu sunt impuse de către o construcţie politică, în virtutea unui
scop politic, ci desenate „de mâna invizibilă a pieţii globale”. Asemenea graniţe
au o putere şi o rezistenţă de sine stătătoare, pentru că nu preced, ci urmează şi
consacră trasee şi fluxuri comerciale, coincid cu adevărate patternuri ale
activităţii economice. Forţa lor constă în caracterul lor natural, neimpus de
nimeni altcineva decât de activitatea economică derulată într-o regiune. În plus,
ele mai prezintă un avantaj foarte mare: fiind naturale, nu mai solicită eforturi
financiare pentru a le proteja, deci nu mai solicită prezenţa unor costisitoare
forţe de securitate şi de apărare.
Zone economice care apar în mod natural, statele regionale nu ţin seama
de graniţele şi demarcaţiile oficiale. Uneori, ele pot apărea in interiorul
teritoriului naţional (nordul Italiei, de pildă, sudul sau nordul Californiei,
„centura puterii” de pe coasta de est etc.), dar cel mai adesea apar la intersecţia
mai multor state (zona Alsacia-Lorena, cea dintre Vancouver şi Seattle – the
Pacific Northwest region state, cea dintre Toronto, Detroit şi Cleveland – the
Great Lakes region state, „triunghiul creşterii” reprezentat de Singapore şi
insulele indoneziene vecine). Alteori, statul regiune ia naştere prin forţa de
iradiere a unui centru de mare efervescenţă economică, cum este Hong Kong
care formează un asemenea stat cu sudul Chinei.
„Legăturile principale ale statelor regionale tind să fie cu economia
globală, nu cu ţările gazdă” (Kenichi Ohmae, 2000, p. 95). Aici putem
identifica o trăsătură extrem de importantă a statelor regiune. Ar fi cu totul greşit
dacă le-am considera un gen de creaţie a schimbului de graniţă, o structură care
foloseşte cu anumită ingeniozitate vecinătatea teritorială. În viziunea lui Ohmae,
statele regionale sunt creaţia economiei globale şi sunt modelate de cerinţele
41
acesteia. De aceea, ele sunt în primul rând centre puternice de comerţ
internaţional; iar pentru aceasta trebuie să promoveze activităţi economice
cerute de piaţa globală, să se afirme şi drept centre de inovaţie.
Este instructiv ceea ce ne spune în această privinţă Kenichi Ohmae. Ca
număr de locuitori, statele regionale tind să aibă între 5 şi 20 milioane de
locuitori. Limitele sunt însă clare: nu mai puţin de un milion şi nu mai mult de
50 sau 100 de milioane. De ce asemenea mărimi? Pentru că un stat regional
trebuie să fie suficient de mic pentru a asigura cetăţenilor săi un anumit standard
economic şi anumite interese de consum comune, dar suficient de mare pentru a
justifica eforturile de modernizare a infrastructurii atât de necesare când este
vorba despre participarea economică la scară globală. De pildă, el este obligat să
aibă cel puţin un aeroport şi cel puţin un port care să ofere cele mai moderne
facilităţi. În acelaşi timp, el trebuie să dispună de o piaţă suficient de atractivă
pentru firmele internaţionale care livrează produse de marcă pe piaţa
consumului. „Cu alte cuvinte, statele regionale nu sunt caracterizate prin
economiile lor de producţie (care, la urma urmelor, poate fi asigurată de pe o
bază de orice mărime şi livrată către restul lumii), ci mai curând de economii
eficiente în ceea ce priveşte consumul, infrastructura şi calitatea serviciilor
profesionale” (ibidem, p. 95).
Această trăsătură nu este întâmplătoare. Acolo unde există adevărate
economii de servicii, problemele etnice, religioase şi rasiale nu mai sunt aşa de
importante, sau, în orice caz, se păstrează în limite acceptabile. Activitatea
comercială bogată şi modernă creează suficientă afluenţă pentru toată lumea. În
Singapore, de pildă, 70 de procente din populaţie sunt chinezi, dar nu s-au
înregistrat tensiuni sau conflicte între această majoritate etnică şi celelalte
populaţii care formează 30 de procente. Această destindere etnică nu mai
reprezintă o sursă de preocupări pentru potenţialii investitori, care caută
consumatori cu putere de cumpărare şi o piaţă lipsită de tensiuni.

O lume fără graniţe. Apare limpede că hiperglobaliştii promovează o


perspectivă economică, raţionează în virtutea unei logici economice, pe care o
consideră fundamentală în lumea de astăzi. Încoronarea acestei viziuni: o lume
„fără graniţe”, o piaţă globală instalată sau pe cale de a fi instalată. Într-o
asemenea lume, guvernele naţionale au un rol limitat, de „curele de transmisie”
pentru capitalul internaţional, de „instituţii intermediare” strivite între cerinţele
locale, regionale şi globale. În virtutea acestei interpretări, tendinţa
fundamentală a epocii pe care o traversăm este denaţionalizarea, statele naţiune
nefiind altceva decât „un mod tranzitoriu de organizare pentru administrarea
problemelor economice”(Kenichi Ohmae, 1995, p. 149).
Noua etapă despre care vorbesc hiperglobaliştii generează şi un nou
pattern de învinşi şi învingători. Diviziunea Nord-Sud nu mai este relevantă.
Realitatea lumii contemporane ilustrează o arhitectură mult mai complexă. Ea
42
este marcată, între altele, de ridicarea a noi state care, în mod tradiţional,
aparţineau lumii în curs de dezvoltare (Sudului) şi care au făcut sau sunt pe cale
să facă un salt în rândul statelor dezvoltate (Nordului). Este un proces care a fost
posibil datorită valorificării inteligente a noului context economic, datorită
folosirii fluxurilor globalizării în interesul propriei dezvoltări. Nimeni nu neagă
faptul că avem de-a face cu o polarizare accentuată între învinşi şi învingători.
Dar în multe interpretări, aceasta nu este o legitate, nu este neapărat un joc cu
sumă zero. Iarăşi accentul cade pe pregătire, pe disponibilitatea statelor sau a
regiunilor de a pune la lucru noile forţe ale globalizării, de a-şi ordona propriile
strategii în funcţie de o realitate economică radical schimbată.
Există în cadrul acestei orientări diferite abordări de orientare liberală,
marxistă sau conservatoare. Dincolo de particularităţile întâlnite la autori sau
abordări de inspiraţie ideologică diferită, globalizarea este văzută ca o nouă
vârstă a societăţii umane, în care se transformă totul, nu numai statul şi
guvernele, ci se redefineşte „cadrul acţiunii umane” ca atare (Martin Albrow,
The Global Age, 1996, p. 85).

Marea dispută despre globalizare: în rezumat

Scepticii Globaliştii

Internaţionalizare nu O singură lume, modelată


1 Concepte globalizare de fluxuri extensive,
intensive şi rapide
Regionalizare Mişcări şi reţele care
traversează regiuni şi
continente

Statul naţiune este cel ce Eroziunea suveranităţii,


2 Puterea conduce autonomiei şi legitimităţii
Interguvernamentalism statului

Declinul statului naţiune

Afirmarea
multilateralismului
Resurgenţa Apariţia unei culturi
3 Cultura naţionalismului şi populare globale
identităţii naţionale
Erodarea identităţilor
politice fixate

43
Hibridizare

Dezvoltarea blocurilor Capitalismul informaţional


4 Economie regionale global

Triadizare Economie transnaţională

Un nou imperialism O nouă diviziune globală a


muncii
Creşterea inegalităţii Creşterea inegalităţii în
5 Inegalitate Nord- Sud cadrul statelor şi între state
Conflicte de interes
ireconciliabile Erodarea ierarhiilor

Viaţa internaţională a Guvernanţă globală


6 Ordine statelor multilaterală
internaţională
Conflictele politice dintre Societate civilă globală
state persistă în mod
inevitabil
Politică globală
Guvernanţă
internaţională şi
geopolitică Orientări cosmopolite

Primatul comunităţii
constituite pe baze etice

2.3. Moderaţii

O lectură diferită a aceloraşi realităţi. Moderaţii sau transformativiştii,


cum mai sunt numiţi în literatura de specialitate, încearcă o sinteză între cele
două orientări. Meritul acestei abordări constă nu atât în sesizarea punctelor
slabe ale hiperglobalismului şi scepticismului, cât mai ales în faptul că încearcă
să interpreteze cu moderaţie transformările rapide care reconfigurează viaţa
societăţilor moderne. Transformativiştii sunt preponderent de formaţie
sociologică şi politologică. Numele cele mai răsunătoare care aparţin acestei
orientări sunt Anthony Giddens, Joseph Nye, Robert Keohane. Ei împărtăşesc
vederile scepticilor cu privire la vârsta istorică a procesului de globalizare.
„Globalizarea este, virtual, tot la fel de veche ca şi istoria umană” (Joseph Nye
44
Jr., 2002, p. 78). Vechiul „Drum al Mătăsii” care lega Europa de Asia medievale
este un exemplu de thin globalization, care a implicat un număr redus de
produse de lux destinate unei elite, chiar dacă o mare parte a populaţiei Europei
a suferit de pe urma epidemiilor declanşate de viruşii aduşi odată cu schimbul de
produse. Marile epidemii izbucnite de-a lungul secolelor, marile mişcări de
populaţii, mai ales migraţia din secolele XVIII şi XIX, marile descoperiri
geografice sunt considerate de către transformativişti „procese de globalizare”
sau cel puţin faze premergătoare ale globalizării din vremea noastră. În orice
caz, globalizarea contemporană este văzută ca un summum al unor procese
anterioare, drept rezultatul unei evoluţii în timp.
Ceea ce-i deosebeşte de sceptici şi îi apropie de radicali este faptul că
transformativiştii se apleacă insistent asupra fenomenelor de astăzi şi deosebesc
ceea ce a intervenit nou în evoluţia globalizării. Aprecierea lui Anthony Giddens
este concludentă în această privinţă: „globalizarea, aşa cum am cunoscut-o
până în acum, este în anumite privinţe nu numai nouă, ci şi revoluţionară”
(Anthony Giddens, 2000, p. 28). Adepţii acestei orientări realizează că procesele
de globalizare induc o „masivă restructurare” a societăţilor, a instituţiilor de
guvernare, a ordinii mondiale şi insistă asupra acestor aspecte esenţiale.
Focalizarea analizei pe aceste probleme îi apropie, cel puţin ca domeniu de
preocupări, de varianta radicală, ambele orientări fiind preocupate de
surprinderea prefacerilor din viaţa societăţii moderne. Ceea ce le deosebeşte este
lectura pe care fiecare dintre ele o face aceloraşi realităţi.
De pildă, transformativiştii se feresc să vorbească despre o „lume
globalizată”, despre o direcţie fixă, ineluctabilă în evoluţia procesului de care ne
ocupăm. Ei insistă asupra faptului că evoluţia societăţii este deschisă şi poate
urma trasee diferite. De aceea, nu ar fi nici prudent, nici înţelept să se vorbească
despre o evoluţie unică atunci când este vorba despre un proces cu multe
necunoscute. În plus, globalizarea nu este ferită de contradicţii, de tensiuni
interne, de factori de risc. Direcţia de evoluţie viitoare depinde şi de modul cum
sunt gestionate aceste probleme, de capacitatea de a preveni mari discrepanţe, de
priceperea de a menţine lucrurile într-un anumit echilibru.
Mai ales că transformativiştii sesizează că globalizarea generează „noi
pattern-uri de stratificare socială” în interiorul statelor dar şi între state. Sunt ţări
antrenate din ce în ce mai mult în ordinea mondială indusă de globalizare şi, prin
urmare, integrate în această ordine, dar şi state care cunosc un proces de
marginalizare. Are mai puţină importanţă dacă această traiectorie divergentă în
evoluţia statelor se datorează şi propriilor strategii, mai adecvate contextului sau
mai depăşite. Contează mult peisajul social tensionat care rezultă în urma unei
asemenea evoluţii şi care ne pune în gardă să fim mai precauţi când discutăm
despre viitor. Sesizarea dimensiunii sociale a evoluţiei îi face pe
transformativişti mai realişti în abordare şi mai adânci în analiză.

45
Globalizarea reproiectează puterea. Transformativiştii nu ipostaziază o
„realitate globală” căreia trebuie să i se subsumeze totul, inclusiv economiile
naţionale. Prin urmare şi analiza pe care ne-o propun cu privire la raportul dintre
economia naţională şi cea transnaţională este mai realistă şi mai nuanţată. De
altfel în modul cum este examinat acest raport putem identifica nucleul tare al
orientării transformativiste. Autorii lucrării „Transformări globale” sesizează cu
acuitate că „nucleul argumentului transformativist este convingerea că
globalizarea contemporană reconstruieşte sau <reproiectează> puterea,
funcţiile şi autoritatea guvernelor naţionale” (David Held et al., 2004, p. 32).
Este domeniul în care abordarea transformativistă capătă o consistenţă
remarcabilă, pentru că, în primul rând, se delimitează limpede atât de
inflexibilitatea şi maximalismul abordării radicale, cât şi de indisponibilitatea
scepticilor care consideră că „nu s-a întâmplat mai nimic” şi, în al doilea rând,
realizează o lectură proaspătă, chiar îndrăzneaţă a acestui raport complex.
Reprezentanţii orientării de care ne ocupăm îşi propun chiar să regândească
„regimul suveranităţii”, să examineze acest atribut esenţial al statului „nu atât
ca o barieră definită teritorial, cât sub forma unei resurse de negociere în
contextul unei politici caracterizate de reţele transnaţionale complexe” (Robert
O. Keohane şi Lisa L. Martin, International Security, Volume 20, Issue 1,
1995).
Regândirea suveranităţii ni se pare cea mai importantă contribuţie a
transformativiştilor, deorece ea ne scoate din paradigma săracă preconizată de
radicali (statul îşi diminuează importanţa într-un ritm rapid, totul fiind dominat
de reţelele şi piaţa globală), cât şi de sceptici (statul îşi conservă puterea, el
continuând să fie actorul politic principal chiar şi într-o epocă de accentuată
globalizare). Transformativiştii pornesc în analiză de la realitatea reţelelor
transnaţionale de care nu se mai poate face abstracţie. Statul îşi desfăşoară
activitatea într-un mediu, alcătuit, pe de o parte, din aceste reţele, iar, pe de alta,
din probleme care se internaţionalizează rapid, de la cele de mediu, până la cele
ale terorismului sau crimei organizate. Ce poate face statul dacă se păstrează în
perimetrul clasic al suveranităţii şi va limita domeniul său de competenţă doar la
teritoriul naţional, considerând, în continuare, că el este singurul chemat să
evalueze şi să judece ceea ce se întâmplă în interiorul graniţelor sale? Evident că
va cunoaşte un proces de marginalizare şi că se va lipsi de noile instrumente şi
noile avantaje care decurg din existenţa reţelelor transnaţionale.
Statul, susţin transformativiştii, trebuie să se transforme pentru a face faţă
unor realităţi complet schimbate. Ei salvează statul dar nu izolându-l de
freamătul vieţii contemporane, ci somându-l să se adapteze contextului actual. În
felul acesta statul se întăreşte, pentru că valorifică instrumente şi posibilităţi
actuale şi se modernizează. Semnificativă pentru acest demers este abordarea
promovată de Anne Marie Slaughter.

46
Statul se redefineşte. „Statul – spune Anne Marie Slaughter - nu dispare,
ci cunoaşte un proces de dezagregare în părţile sale distincte din punct de
vedere funcţional. Aceste părţi, cum ar fi tribunale, agenţii guvernamentale,
structuri executive chiar şi organe legislative creează o reţea cu
corespondentele lor din străinătate alcătuind o încrengătură densă de relaţii
care constituie o nouă ordine transguvernamentală. Problemele internaţionale
ale zilelor noastre – terorismul, crima organizată, degradarea mediului,
spălarea banilor, crizele bancare şi fraude cu acţiuni – au creat şi susţin aceste
relaţii” (Anne Marie Slaughter, 2000, p. 113). Cu alte cuvinte, ceea ce se
schimbă radical este modul de funcţionare a statului. Domeniile sale specializate
devin mult mai mobile şi au o dublă conexiune funcţională: cu statul respectiv
şi, mai ales, cu corespondentele lor din străinătate cu care formează structuri
specializate la nivel global. Justiţia dintr-o ţară cooperează cu justiţia din
celelalte state, organele legislative, precum şi cele executive au legături din ce în
ce mai strânse cu omologii lor străini. Aceste noi reţele devin preponderente şi
formează substanţa noului transguvernamentalism.
Slăbeşte acest nou proces importanţa şi semnificaţia statului? Slaughter
ajunge la o concluzie opusă celei a lui Ohmae. „Aceste reţele la nivel global vor
întări statul în calitatea lui de actor de primă mărime în sistemul internaţional”
(ibidem, p.121). Cum ajunge autorul la o asemenea concluzie? Statul cunoaşte
un proces de adaptare la o lume mult schimbată, în care principala realitate este
constitută din internaţionalizarea problemelor cu care se ocupă. Cei care ajung la
concluzia declinului statului îl definesc prin prisma suveranităţii sale, concepută,
la rândul ei, într-un mod tradiţional, ca „putere absolută în problemele interne şi
autonomie în relaţiile cu celelalte state” (ibidem).
Suveranitatea însăşi se cere redefinită în contextul relaţiilor internaţionale
contemporane. Nu numai statul cunoaşte un proces de dezagregare în
componentele sale funcţionale, ci şi suveranitatea evoluează pe un traseu
similar. Suveranitatea semnifică astăzi capacitatea de a pătrunde în aceste reţele
şi de a avea un cuvânt de spus în cadrul lor. „Suveranitatea este redefinită ca
apartenenţă la aceste reţele care constituie substanţa vieţii internaţionale”
(ibidem).
Beneficiind de efectele de reţea, statul are posibilitatea să se afirme ca o
structură modernă, cu o mare capacitate de răspuns. Dacă ar rămâne un sistem
monolit şi organizat într-o viziune ierarhică, el şi-ar diminua forţa, pentru că nu
ar putea face faţă unei realităţi internaţionale complet schimbate. Numai
integrarea în noul sistem de reţele îi conferă şansa de a deveni informat, pregătit,
flexibil şi modern. Mai mult, reţelele transguvernamentale oferă chiar „un punct
de referinţă pentru arhitectura internaţională a secolului 21” (ibidem, p.122).

47
3. Economia bazată pe ştiinţă

Lester Thurrow distinge două etape, două valuri în evoluţia globalizării,


considerată a fi un fenomen specific ultimelor decenii ale secolului al XX-lea.
Prima etapă a avut loc în anii ’50, ’60, ’70. Caracteristica ei principală: a fost
condusă de guverne, ghidată de decizii politice. Substanţa procesului era
asigurată de aranjamente comerciale care să diminueze taxele şi, deci, inclusiv,
costurile produselor respective. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
(GATT), lansat în anii ’60, urmărea de fapt să asigure un regim comercial liber
şi global pentru statele capitaliste. În toată această perioadă s-au adoptat măsuri
importante pentru liberalizarea comerţului, care au reprezentat tot atâţia paşi în
realizarea unui „capitalism integrat”.
Al doilea val al globalizării, afirmat cu putere în anii ’90, se deosebeşte
prin câteva caracteristici. El are la bază afirmarea unor tehnologii
(microelectronice, computere, robotică, telecomunicaţii, noile materiale şi
biotehnologia). Este rezultatul „unei transformări tehnologice de tip seismic”,
care au şi generat un nou tip de economie, economia bazată pe cunoaştere
(knowledge-based economy). Actorii noului val nu mai sunt guvernele, ci
corporaţiile, marile companii care acţionează la nivel global. Ele au realizat forţa
noilor tehnologii, ele le-au promovat, ele sunt noii vectori de progres. Deja
procesul este scăpat de sub controlul guvernelor. Iată cum descrie L. Thurrow
acest proces. „Al doilea val al globalizării nu este un proces pe care guvernele
să-l poată porni sau opri, accelera sau încetini; ele nu pot nici alege dacă vor
sau nu să participe la el. Ţările subdezvoltate pot opta – pot refuza să furnizeze
forţa de muncă şi infrastructura necesare pentru participare – dar aceasta
înseamnă implicit abandonarea propriului proces de dezvoltare. Nu există altă
cale de a atinge prosperitatea. Ţările dezvoltate nu pot nici măcar opta. Ele au
trecut deja de punctul reîntoarcerii. Corporaţiile lor s-au angajat într-o
economie globală, s-au restructurat deja pentru a se adapta acestei economiii
globale şi nu se pot reîntoarce să servească doar economiile naţionale, chiar
dacă ar dori acest lucru” (Lester Thurrow, 2000, p. 30).
Ceea ce atrage atenţia în acest al doilea val este schimbarea raportului
dintre corporaţii şi stat. Statul de unde provin şi statul în care încearcă să-şi
plaseze activităţile.
De unde vine forţa ieşită din comun a corporaţiilor multinaţionale? Din
faptul că ele deţin un gen de monopol al cercetării şi al tehnologiilor de vârf. În
felul acesta, ele sunt dorite de către oricine vrea să progreseze, să se apropie cel
puţin de un stadiu de prosperitate. De aceea, corporaţiile multinaţionale deţin un
avantaj extrem de important în negocierile cu diverse state. Ştiu că ele aduc
tehnologia de ultimă oră, purtătoare de progres, aducătoare de prosperitate şi îşi
impun propriile condiţii. „Pentru că statele au mai mare nevoie de corporaţii
decât corporaţiile de state, raportul de forţe dintre guverne şi corporaţiile
48
multinaţionale s-a schimbat în favoarea corporaţiilor” (Lester Thurrow, 2000,
pp. 22-23). Companiile aduc cu ele câteva atuuri cardinale: tehnologie, pieţe,
furnizând, totodată, reţelele de distribuţie. Conştiente de atuurile de care dispun,
nu numai că nu plătesc taxe guvernelor, dar pretind ele taxe de la guverne în
schimbul facilităţilor asigurate. Israelul a plătit firmei Intel 600 de milioane de
dolari pentru a dezvolta pe teritoriul său activităţi de profil, iar Brazilia a oferit
firmei Ford 700 de milioane de dolari spre a ridica o sucursală în această ţară.
Statele pot refuza să facă asemenea oferte financiare avantajoase. Numai că, în
acest caz, corporaţiile multinaţionale îşi pot muta sucursalele în altă parte.
Schimbarea despre care este vorba nu se limitează doar la statele în curs
de dezvoltare. Există o adevărată competiţie pentru curtarea firmelor de
prestigiu, competiţie în care sunt antrenate şi statele dezvoltate. Potrivit aceluiaşi
autor american, populaţia din Alabama şi Carolina de Sud a trebuit să suporte
sume mari de bani acordate firmelor BMW şi Mercedez pentru a dezvolta
sucursale pe teritoriul lor, aşa cum Marea Britanie, Germania, Norvegia au
scăzut considerabil taxele pentru companiile care căutau deja locaţii în ţări cu
condiţii mai avantajoase.

4. Faza „postimperialistă” a multinaţionalelor

Tim Hindle vorbeşte de trei faze distincte în afirmarea companiilor


multinaţionale la nivel global. La începutul procesului de care ne ocupăm,
companiile erau globale doar printr-o activitate specifică, desfacerea. Erau anii
în care se constituia piaţa globală iar firmele mari au căutat să valorifice această
nouă şansă. Au dezvoltat masiv producţia pentru a putea ocupa imensa piaţă
care se crease. Caracteristica principală a acestei etape consta în faptul că
producţia propriu-zisă şi tot ce ţinea de controlul şi modernizarea acesteia erau
localizate în ţara de origine. Deci avem de-a face cu puternice companii,
naţionale prin producţie şi globale prin desfacere. Exemple tipice în această
privinţă sunt companiile japoneze din domeniul automobilelor ale anilor ’70,
industria electronică americană şi japoneză.
În cea de-a doua fază intervine ceva cu totul nou: transferul unor
semnificative capacităţi de producţie în alte spaţii geografice. Care este mobilul
acestei prefaceri? Costul redus al forţei de muncă şi posibilitatea de a obţine
produse mai ieftine şi, deci, mai competitive. Noua tendinţă a prilejuit şi o
creştere considerabilă a investiţiilor directe. Un flux masiv de capital s-a
îndreptat către ţări care prezentau avantaje economice comparative: o forţă de
muncă bine calificată, politici economice liberale, o anumită stabilitate politică
şi socială.
Mobilitatea accentuată a capitalului şi transferul unor importante
capacităţi de producţie a generat două tipuri de răspunsuri. Guvernele au
49
apreciat investiţiile directe şi chiar au apelat la măsuri de încurajare a lor, de
creştere a atractivităţii statelor pe care le conduceau. Nu acelaşi lucru s-a
întîmplat din partea mişcării antiglobalizare care devine din ce în ce mai
puternică. În prima fază accentul principal în cadrul acestor mişcări cădea pe
faptul că răspândirea unor produse standardizate pe tot globul ducea la o
uniformitate supărătoare, omora diversitatea, suspenda posibilitatea de alegere a
cumpărătorului. În a două fază, era cu deosebire avută în vedere aroganţa
marilor companii, care exploatau forţa de muncă ieftină, se bucurau de privilegii
nepermise producătorului autohton, într-un cuvânt, se comportau într-un mod
„imperialist”.
Cea de-a treia fază ar marca trecerea la perioada „postimperialistă”, care
implică „o nouă filozofie” şi „un nou set de modele comportamentale”. Care ar
fi acestea, cel puţin cum apar ele din sistematizarea pe care ne-o propune Tim
Hindle?
- un proces de dispersie a cartierelor generale. În cele două faze
precedente, evoluţia multinaţionalelor nu a afectat cartierele generale,
aflate în ţările de origine. Acum se pare că asistăm la un proces de
descentralizare a conducerii companiilor, de restructurare a tipului de
conducere întâlnit până de curând, sub două forme: iau naştere cartiere
generale regionale, care preiau multe din funcţiile cartierului general şi se
realocă funcţii specifice de conducere în alte zone. De pildă, IBM şi-a
deschis un birou central regional cu 1000 de angajaţi în Singapore, pentru
a putea cunoaşte mai bine şi a se putea integra activităţilor informatice din
ce în ce mai intense din zonă. Tom Hindle menţionează, în acest context,
un Raport al UNCTAD care a constatat că „829 de operaţiuni specifice de
cartier general ale multinaţionalelor au fost realocate între ianuarie 2002
şi martie 2003, din care aproape o treime în ţările în curs de dezvoltare”
(Tim Hindle, A treia eră a globalizării, Business, Lumea, 2004);
- o integrare mai pregnantă a managerilor de diverse naţionalităţi.
Deocamdată, cazurile sunt destul de rare. De pildă, Lindsay Owen-Jones,
britanic, se află în fruntea firmei L’Oréal, sau Carlos Ghosn, brazilian,
conduce firma Nissan. Analiştii vorbesc însă de o extindere vizibilă în
următorii ani a tendinţei şi aduc un argument convingător: la nivelurile
ierarhice imediat inferioare diversitatea este deja cu mult mai mare iar
selecţia managerilor generali de aici se face;
- antrenarea resurselor de cercetare din afara firmelor. Este citată frecvent
în acest caz iniţiativa firmei General Motors care a echipat maşinile sale
cu un motor care utilizează petrol, metanol sau un amestec al acestor
carburanţi. Respectivul motor a fost proiectat şi construit la un centru
tehnologic brazilian.

50
Fireşte că sunt tendinţe sau prefigurări de tendinţe pe care trebuie să le
luăm în calcul, mai ales că ele vor fi mai accentuate în anii ce vin. Din
perspectiva temei de faţă, ele sunt cu deosebire semnificative, pentru că arată un
efort considerabil de adaptare. Mobilul acestui efort rămâne, fără îndoială,
profitul şi maximizarea acestuia. Ceea ce nu poate fi reproşat unei structuri care
a fost creată şi funcţionează în acest scop. Din perspectiva mişcărilor
antiglobaliste, acelaşi obiectiv poate fi privit şi interpretat în mod diferit. Este de
presupus că motivele de insatisfacţie vor creşte, pe măsură ce decalajul de
performanţă dintre multinaţionale şi locale se va accentua, iar percepţia despre
activitatea multinaţionalelor va rămâne în linii mari aceeaşi.

Bibliografie

David Held, Anthony McGrew, Globalization/Anti-Globalization,


Cambridge, Polity Press, 2002/2005.
David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton,
Transformări globale, Iaşi, Polirom, 2004.
Andrew Jones, Dictionary of Globalization, Polity Press, Cambridge,
2006.
Tim Hindle, A treia eră a globalizării, Business, Lumea, 2004.
Kenichi Ohmae, „The Rise of the Region State”, în Globalization and the
Challenges of a New Century, A Reader, Bloomington, Indiana University
Press, 2000.
Kenichi Ohmae, „Hobbes Dillema and Institutional Change in World
Politics: Sovereignity in International Society”, în H.H.Holm şi G. Sorensen
(coord.), Whose World Order?, Boulder, Westview Press, 1995.
Chamsy el-Ojeili, Patrick Hayden, Critical Theories of Globalization,
New York, Palgrave Macmillan, 2006.
Joseph Nye Jr., The Paradox of American Power: Why the World’s Only
Superpower Can’t Go It Alone, New York, Oxford University Press, 2002.
Martin Albrow, The Global Age, Cambridge, Polity Press, 1996.
Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării,
Bucureşti, Editura Trei, 2002.
Louis Uchitelle, Some Economic Interplay Comes Nearly Full Circle,
New York Times, 30 apr. 1988.
Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization Is Reshaping Our
Lives, New York, Routledge, 2000.
Anne Marie Slaughter, „The Real New World Order”, în Globalization
and the Challenges of a New Century, A Reader, op. cit.

51
Lester Thurrow, „How Today’s Economic Forces Will Shape Tomorrow
Future”, în Alan Heston (ed.), op. cit.
Martin Wolf, Will the Nation State Survive Globalization?, Foreign
Affairs, jan./feb. 2001.
Tony Schirato, Jen Webb, Understanding Globalization, London,
Thousand Oaks, New Delhi, Sage Publications, 2003/2006.
Ernesto Zedillo, (ed.), The Future of Globalization. Explorations in Light
of Recent Turbulence, Routledge, London, 2008.
„Secolul 21”, nr. 7-9, 2001.

Întrebări

1. Cum ia naştere statul regional? Precizaţi care sunt principalele legături


economice ale statului regional.
2. Sunt statele regionale o creaţie a schimbului intens de graniţă, un
produs al vecinătăţii geografice?
3. Reţelele transnaţionale slăbesc sau întăresc statul? Argumentaţi fiecare
ipoteză.
4. Explicaţi conţinutul noţiunii de „reproiectare a suveranităţii”.
5. Care este raportul dintre corporaţii şi stat în actuala etapă?
6. Precizaţi fazele globalizării în viziunea lui Lester Thurrow.
7. Ce rol acordaţi conştiinţei globalizării în afirmarea procesului
globalizării?

Temă de studiu pentru seminar

Paradoxul abundenţei

În cadrul cursului am vorbit de mai multe ori depre impactul revoluţiei


informatice actuale asupra vieţii contemporane. O serie de concepte despre care
am discutat, cum ar fi transguvernamentalism, stat regional, economie bazată pe
ştiinţă, însăşi ideea de interdependenţă care stă la baza globalizării, sunt
nemijlocit legate de afirmarea noii revoluţii. De aceea, am selectat pentru
dumneavoastră drept subiect de dezbatere tema pe care Joseph Nye Jr. o
exprimă sub formula „paradoxul abundenţei”.
Nou cu adevărat în zilele noastre este faptul că informaţia devine ea însăşi
sursă de putere, alături de sursele tradiţionale. Pe tot parcursul istoriei
informaţia a fost element şi sursă de putere. Dar a fost mai ales în ipostaza de
informaţie despre un eveniment, despre o situaţie. Astăzi informaţia este sursă
de creaţie, de tehnologie modernă, de organizare performantă. De aceea,
52
producerea şi/sau obţinerea ei reprezintă o miză. Informaţia a ajuns extrem de
abundentă şi circulă sub diferite ipostaze şi pe diferite canale. Societatea îşi
specializează instituţii şi îşi formează specialişti pentru a capta, sistematiza,
prelucra, sintetiza informaţia. Aici se cuvine făcută o distincţie.
Evident că există o informaţie de mare valoare, dar noi avem în vedere şi
informaţia obişnuită, care circulă pe trasee multiple şi are, întotdeauna, un mare
impact. O informaţie publică de sine stătătoare poate avea o influenţă minimă;
fluxul neîntrerupt de informaţii publice ia forma unui „bombardament
corpuscular” al cărui impact nu poate fi neglijat.
Creşterea volumului de informaţii reprezintă o problemă inclusiv pentru
putere. Abundenţa de date, informaţii este aşa de vizibilă, încât riscăm să
scăpăm din vedere contururile mari ale fenomenelor. Calitatea informaţiilor şi
distincţiile între diversele tipuri de informaţii sunt mult mai importante. Miza nu
o mai constituie atât accesul la informaţie, cât capacitatea de a filtra, de a selecta
informaţia, de a face faţă avalanşei informaţionale. Nye (2002, p. 61) numeşte
acest efect „paradoxul abundenţei” (engl. paradox of the plenty). Bogăţia
informaţiei duce la o sărăcire a atenţiei, poate constitui chiar un handicap;
atenţia şi capacitatea de selecţie devin, în felul acesta, resursa rară, iar cei care
au capacitatea de a distinge semnalele relevante de zgomotul de fundal, de
informaţia lipsită de semnificaţie sau chiar perturbatoare îşi înmulţesc resursele
de putere. Cei care au capacitatea de a filtra, de a sintetiza, de a selecta, de a
edita informaţia sunt din ce în ce mai căutaţi, iar aceste abilităţi reprezintă o
sursă de putere. De altfel, potrivit unor previziuni ale American Electronics
Association, cele mai bune salarii vor fi obţinute de către cei care descoperă,
analizează şi pun la dispoziţie informaţie: managerii informaţiei.
Primul care trebuie să facă dovada acestei capacităţi de selecţie, de
sinteză, primul chemat să unifice implicaţiile într-un tablou unitar este evident
chiar statul. Dovada acestei capacităţi este întruchipată în calitatea şi
modernitatea strategiei care ghidează dezvoltarea economiei şi vieţii sociale a
statului respectiv.
Joseph Nye Jr. şi William A. Owens (1996) vorbesc despre existenţa a
trei tipuri de informaţii care pot deveni surse de putere:
1. informaţia liberă (free information): actorii sunt dispuşi să o producă şi să
o distribuie în absenţa beneficiilor financiare. Beneficiul pentru cel care
produce o astfel de informaţie constă în faptul că ea este crezută şi
acceptată de cel care o primeşte (acest beneficiu îl şi motivează să o
producă). Exemple de informaţie liberă: informaţiile care circulă prin
mass media, propaganda, datele despre evoluţia economică, despre
diverse sectoare ale vieţii sociale etc.;
2. informaţia folosită în situaţii competitive; de cele mai multe ori, această
informaţie ia forma informaţiei comerciale: informaţia care este produsă
şi pusă în circulaţie pentru un anumit preţ. Producerea informaţiei
53
comerciale înaintea competitorilor poate genera profituri imense (vezi
cazul Microsoft). Intensificarea comerţului electronic şi a competiţiei
globale este tot un efect al revoluţiei informaţionale;
3. informaţia strategică: prezintă un real avantaj în momentul în care nu este
deţinută şi de adversar.
Toate aceste tipuri de informaţie interesează puterea. Afirmaţia poate să
trezească nedumeriri. De ce este interesată puterea de informaţia care circulă
liber pe toate canalele publice? Am spune tocmai pentru că se întâmplă aşa ceva.
Circulă liber şi influenţează pe nesimţite. Acesta este şi specificul informaţiei –
de a influenţa în timp şi în mod gradual. Puterea este interesată de acest tip de
informaţie din cel puţin două puncte de vedere. Aparent, informaţia publică
circulă cvasi-întâmplător. La o analiză mai atentă, de fapt ea reflectă problemele
sociale, preocupările, momentele de „maxim” ale acestor preocupări. Sau,
dimpotrivă, semnalând anumite fenomene, ea induce, declanşează iniţiative,
aprinde dezbateri. Informaţia publică nu este asemenea unei magme care curge
întâmplător, circulaţia sa este în mare măsură un proces orientat, cu priorităţi şi
constante. Dintr-un anumit punct de vedere, apare mai puţin important dacă
informaţia publică apărută în media, de pildă, este adevărată. Important este că
fluxul de informaţii mediatice „vorbeşte” despre o realitate socială şi induce
anumite preocupări şi interogaţii, în timp chiar un mod de a înţelege şi interpreta
lucrurile.
Astfel, încet-încet, media – ca principal vehicul al informaţiei publice –
modelează opinia publică. Iar opinia publică hotărăşte soarta puterii. Acest
motiv alarmează cu adevărat liderii politici. Se poate spune că una dintre
caracteristicile puterii în ultimul deceniu este că începe să lucreze sub o presiune
imensă şi zilnică exercitată de media. Poate face abstracţie puterea, în noul
context, de circuitul informaţiei publice? Nu numai că nu poate, dar acest circuit
şi problemele care se dezbat în spaţiul public au devenit una dintre priorităţile
sale. Atât de importante, încât nu sunt puţini autorii care acuză puterea că, prinsă
peste măsură în acest plan, scapă problemele strategice, evoluţiile cu
semnificaţii de durată. Ea joacă mizele „la zi”, în timp ce evenimentele de reală
semnificaţie sunt tratate superficial.
Din perspectiva puterii, nu mai puţin importantă este informaţia
referitoare la situaţii competitive. Pentru că ea nu se reduce doar la informaţie
comercială, ci face trimiteri la situaţii competitive care au relevanţă pentru
puterea statală. Un asemenea tip de informaţie este valoroasă pentru că arată cât
de important este să fii primul care intră în posesia ei, creându-ţi avantajul „de a
avea prima mutare”, de a impune regula jocului; în acelaşi timp, ea face
trimitere şi la rapiditatea reacţiei, la temeinicia răspunsului. Poţi să nu intri
primul în posesia unei informaţii, dar poţi compensa prin „citirea” mai adâncă a
unei situaţii noi, prin formularea unui răspuns „organizatoric” mai bine elaborat

54
care, între timp, să-ţi creeze un avantaj de durată în valorificarea unei situaţii cu
mare potenţial de evoluţie.
Informaţia strategică este, potenţial vorbind, fără preţ. Investiţia pentru a
obţine o informaţie de acest gen este foarte mare. Cum notează Nye, în acest
domeniu nimic nu pare a fi nou; statele au dezvoltat din vreme structuri
specializate de culegere şi prelucrare a informaţiilor de o asemenea factură. Ar fi
de semnalat două dimensiuni particulare: mutarea centrului de greutate al
informaţiilor de acest gen din sfera politică în cea comercială, tehnologică şi
ştiinţifică. Descoperirile tehnologice şi ştiinţifice pot crea avantaje comparative
imense. De aceea, ele se bucură de o atenţie prioritară. Pe de altă parte, costurile
enorme au impus o selecţie severă a statelor competitive în acest domeniu. După
opinia lui Nye, acestea ar fi SUA, Rusia, Marea Britanie şi Franţa (2000, p. 64).
De pildă, SUA cheltuiesc anual 30 de miliarde de dolari în acest domeniu.

Întrebări

Elaboraţi un eseu pe marginea paradoxului abundenţei. Insistaţi şi asupra


următoarei întrebări: de ce informaţia obişnuită este relevantă pentru putere?
Ca punct de sprijin în elaborarea dumneavoastră puteţi avea şi ceea ce
Van Cuilenburg numeşte „efectul de prag” (Denis Mc Quail, Sven Windahl,
„Modele ale comunicării”, 2004). El semnalează creşterea spectaculoasă a
volumului de informaţii, paradoxul care s-a creat întrucât „capacitatea de a
produce informaţie a depăşit de mult capacitatea omului de a recepta şi procesa
informaţia”. Ceea ce a dat naştere unei oferte supradimensionate de informaţie,
percepută adesea ca o „povară informaţională”.

55
Bibliografie

Joseph Nye Jr., „The Paradox of American Power: Why the World’s Only
Superpower Can’t Go Alone”, New York, Oxford University Press, 2002.
Joseph Nye Jr., William A. Owens, „America’s Information Edge”, Foreign
Affairs, mart-apr. 1996.
Denis McQuail, Sven Windahl, „Modele ale comunicării”, Bucureşti,
Comunicare.ro, 2004.

56
Cursul 3

Globalizarea şi noua strategie de dezvoltare

Cuprins
1. Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale
2. Specializări naturale şi specializări tradiţionale
3. Un nou model de dezvoltare: economia orientată spre export
4.1.Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării
4.2. O strategie vizionară susţinută de un efort încordat
4.3.Cea mai bună experienţă în cunoaşterea instituţiilor din alte ţări
5.1. China, un Goliat global
5.2. Atuul cardinal al Chinei: strategia de dezvoltare
5.3. 25 de ani de creştere neîntreruptă şi impetuoasă
5.4. De la putere continentală la putere continentalo- maritimă
5.5. Plămânii maritimi şi comerciali ai Chinei
5.6. China este pe cale să devină uzina lumii. India, laboratorul ei tehnologic
Bibliografie
Temă de studiu pentru seminar

Cuvinte cheie: strategie de dezvoltare, politică de specializare, piaţă


mondială, specializare naturală, specializare tradiţională, economie
orientată spre export, prefaceri economice structurale, putere
continentalo-maritimă, industrii bazate pe cunoaştere

Tema de faţă este puţin tratată în literatura de specialitate. Îndeobşte,


analizele pe tema globalizării sunt centrate pe efecte, cele mai multe dintre ele
focalizându-se pe ceea ce am numi „sâmburele inegalitar“ al globalizării.
Unghiul de analiză inversă, dinspre beneficiar spre fenomenul de care ne
ocupăm, este mult mai puţin frecventat. Întâlnim o redusă disponibilitate de a
examina posibilităţile noului fenomen, de a investiga şansele pe care ni le pune
la dispoziţie, într-un cuvânt de a releva potenţialul său transformator pe care
comunităţile naţionale sunt datoare să-l exploreze.
La mijloc poate fi şi un element de comoditate intelectuală. Este mai uşor
să discutăm efectele şi să proiectăm toată răspunderea asupra fenomenului de
care ne ocupăm. Dar tocmai proporţia efectelor negative corelată cu faptul
indubitabil că, în noul context, o serie de ţări au obţinut succese răsunătoare ar
trebui să arate că însuşi fenomenul nu a fost cercetat îndeajuns, că oameni,
structuri statale sau internaţionale nu au imaginat măsuri şi strategii de
valorificare a atuurilor globalizării.
57
1. Răspunsuri naţionale la cerinţe şi provocări globale

De aceea nu ar fi corect dacă nu am îndrepta tăişul reproşului şi spre noi


înşine. Ca orice proces nou, globalizarea prezintă şi oportunităţi, şanse pentru
cei care ştiu să le identifice, să le sesizeze mai din vreme, să le valorifice mai
inteligent. Din acest punct de vedere, globalizarea reprezintă o adevărată
provocare, iar evoluţia unor ţări în curs de dezvoltare, mai ales din perimetrul
asiatic, ilustrează potenţialul de schimbare al globalizării. Chiar dacă a debutat
ca un proces care a indus o serie de tendinţe negative, globalizarea are un
potenţial de afirmare încă puţin explorat.
Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de o atitudine mai activă, mai
imaginativă, pentru a face faţă şi a răspunde inteligent rigorilor şi provocărilor
globalizării. Elaborarea unor noi strategii de dezvoltare, a unor politici de
specializare care să le permită prezenţa pe piaţa internaţională, reprezintă
miezul acestui răspuns.
Ca să înţelegem mai bine de ce se pune cu o asemenea acuitate problema
unor noi strategii de dezvoltare trebuie să avem în vedere adevărul dur că piaţa
mondială este limitată. Ea devine şi mai aglomerată pe măsură ce se
permanentizează o criză relativă de supraproducţie. Ca să poţi să exişti pe o
piaţă din ce în ce mai concurenţială şi din ce în ce mai globalizată, adică mai
deschisă, trebuie să participi la schimbul de produse, să cumperi dar să şi vinzi,
să imporţi dar să şi exporţi pe măsură. Dacă nu eşti competitiv în anumite
domenii, nu poţi vinde, sau vinzi tot mai puţin. Eşti eliminat sau marginalizat de
o concurenţă teribilă, reprezentată de state puternice, de companii multinaţionale
care au, adesea, forţa unui stat de mărime medie.
Capacitatea inegală de a produce conduce la o ocupare inegală a pieţei.
„Sâmburele inegalitar” al globalizării aici îşi are rădăcina. Capacitatea
productivă a statelor dezvoltate şi a firmelor multinaţionale, modernitatea şi
competitivitatea produselor lor, marginalizează, dacă nu chiar pulverizează
producţia statelor în curs de dezvoltare.
În noile condiţii, spaţiul care revine statelor în curs de dezvoltare pe
această piaţă se diminuează dramatic. De aici trebuie plecat pentru a găsi o
soluţie viabilă inegalităţilor pe care le induce globalizarea. Exportul de produse
industriale vorbeşte cel mai bine de competitivitatea unei economii, de
capacitatea de a răspunde cerinţelor pieţei, de forţa sa de reacţie.
Este, adesea, trecut cu vederea faptul că statele trebuie să-şi dezvolte
capacitatea inovativă nu numai pentru a pătrunde pe diverse pieţe, ci şi pentru a
proteja piaţa internă, care, fără dinamismul şi ingeniozitatea de care vorbeam, ar
putea fi ocupată. State şi companii fac din acest dinamism un adevărat
portdrapel pentru a putea ocupa poziţii precumpănitoare şi pentru a-şi surclasa
competitorii. Dacă globalizarea a indus şi accentuat o serie de inegalităţi, aceasta
a avut loc pe fundalul unei activităţi modeste de elaborare naţională, de lansare a
58
unor noi strategii şi soluţii, în acord cu particularităţile contextului actual. Aşa se
face că în spaţiul vieţii internaţionale au apărut cu predilecţie tendinţele
caracteristice globalizării şi foarte palid contraponderea lor firească:
răspunsurile naţionale şi regionale. Este necesar să recunoaştem pregnanţa şi
forţa modelatoare a noului proces, dar este, în acelaşi timp, important să
semnalăm că globalizarea a apărut amplificată în efectele sale datorită absenţei
unei contraponderi legitime şi necesare.
Globalizarea nu înlătură, ci presupune răspunsuri naţionale la probleme
şi provocări globale. Noile strategii de dezvoltare constituie parte componentă
a acestei soluţii. Aşa cum aceste răspunsuri nu exclud, ci presupun acţiuni şi
soluţii la nivel internaţional, care să atenueze impactul negativ al globalizării şi
să menţină sub control procesele cu mare risc social.

2. Specializări naturale şi specializări tradiţionale

Globalizarea implică o creştere spectaculoasă a activităţii comerciale pe


plan internaţional. În amontele comerţului şi competitivităţii sale se află un
proces aparent simplu: specializarea. Specializarea, spun specialiştii, aduce
beneficii tuturor partenerilor: producătorului, care dobândeşte experienţă în
manufacturarea aceluiaşi produs şi devine competitiv; comerciantului, întrucât
are la dispoziţie o ofertă bogată la preţuri scăzute şi cu parametri calitativi
superiori; consumatorului, deoarece poate achiziţiona produse bune şi ieftine.
Există o „specializare naturală” a statelor la export legată de poziţia
geografică, de climă, de particularităţile solului etc. Exportul de măsline este
asociat de numele unor ţări (Grecia, Turcia etc.), cel de banane de al altora
(îndeobşte ţările tropicale), cel de cafea de al marilor producători în acest
domeniu (Brazilia, Columbia, ţări arabe etc). Când vorbim de exportul de petrol
şi gaze, automat ne vin în minte statele mari producătoare din Orientul Mijlociu,
dar şi Rusia, Indonezia sau noile state din Asia centrală, vecine cu Marea
Caspică. Pe măsură ce prosperitatea de ansamblu creşte, comerţul cu aceste
produse se intensifică.
Noi ne vom concentra pe exporturile de produse şi servicii care rezultă în
urma unui proces de manufacturare sau de valorificare superioară a diferitelor
resurse. Cele care pun în lumină nivelul de organizare a unei naţiuni sau
companii, forţa sa de a ocupa diferite pieţe.
Şi aici avem de-a face cu o specializare pe care ne-o propune tradiţia. Cea
pe care o confirmă evoluţia istorică. Avioanele sunt produse preponderent de
americani, calculatoarele de americani şi japonezi, automobilele de primii doi la
59
care se adaugă europenii, aceştia din urmă deţinând o poziţie cheie în ceea ce
priveşte, de pildă, produsele chimice şi cele farmaceutice. Cu toate acestea, în
domeniul de care ne ocupăm dinamica este mai prezentă, schimbările de locuri
în ierarhiile regionale sau mondiale mai frecvente, uneori spectaculoase. Iar
impactul lor mult mai semnificativ. Cazul Japoniei este bine cunoscut. Ea nu era
cunoscută ca o mare producătoare de automobile. Astăzi şi-a câştigat acest
nume. A reuşit să ocupe poziţii de invidiat într-un domeniu nou, de importanţă
fundamentală pentru dezvoltarea contemporană, cel al informaticii. China
străluceşte în ultimii ani pe cerul dezvoltării contemporane, având toate şansele
să devină în curând a doua putere economică a lumii şi principalul competitor al
SUA.
Specializarea tradiţională în domeniul economic şi tehnic este aproape la
fel de dură ca şi cea naturală. Finlanda, pentru a lua un exemplu, nu va putea
aspira niciodată să devină o mare producătoare de măsline, pentru că nu are nici
un fel de condiţii pentru aşa ceva. Dar oare este mai puţin dificil ca această ţară
să devină o mare producătoare de avioane sau de parfumuri? Chiar dacă nu pot
fi puse pe acelaşi plan, specializarea naturală având o implacabilitate de
netăgăduit, specializarea propusă de tradiţie are şi ea motivaţii foarte puternice.
Pentru a produce avioane este nevoie de o putere economică şi de cercetare la
care Finlanda nu poate aspira. Ar putea deveni ţara respectivă mare producătoare
de parfumuri? Extrem de greu, aproape la fel de greu ca şi în cazul avioanelor.
Pentru că sunt ţări şi firme specializate, foarte greu de învins, ceea ce ar
transforma scopul respectiv într-o întreprindere riscantă, dacă nu cu totul
hazardată.
Aşa cum nu putem imagina o Finlandă mare producătoare de măsline, nu
putem avea în vedere nici o Finlandă mare producătoare de avioane. Aceasta
este legea dură a specializării.
Şansa pe care o are o ţară fără mare tradiţie sau cu o tradiţie industrială
modestă este să descopere o nişă, un domeniu extrem de specializat, o direcţie
nouă, unde nimeni nu are tradiţie, sau unde aceasta este mult mai puţin prezentă.
Identificarea nişei este o etapă, un punct de plecare. Ocuparea ei face obiectul
unei strategii de sine stătătoare. A unor eforturi ieşite din comun.
Cine asocia în urmă cu 10 ani Finlanda cu domeniul informaticii? Nimeni.
Şi totuşi astăzi ţara nordică este un punct de reper esenţial în domeniul e-
learning. Finlanda se află pe a doua poziţie în lume – după SUA – în ceea ce
priveşte numărul de computere raportat la populaţie. În deceniul trecut, Finlanda
a reînnoit toate legile şi reglementările privitoare la învăţământ, pentru a le pune
de acord cu noile posibilităţi pe care le deschide tehnologia informatică
procesului de învăţare. S-a dezvoltat o întreagă structură de cercetare a
particularităţilor procesului educaţional în noua etapă. S-au lansat noi concepte,
60
considerate mai adecvate noii vârste. Alături de Anglia, Finlanda are cel mai
dezvoltat sistem e-learning din Europa. Din 2001 a luat fiinţă o Universitate
Virtuală care îşi desfăşoară activitatea în întregime online. Anglia câştigă anual
cca 6 miliarde de euro din exportul de soft educaţional, de tehnologii didactice
etc. Finlanda încă nu aspiră la aşa ceva, dar este considerată o putere în câmpul
tehnologiilor didactice moderne. A ocupat o nişă care va aduce în curând şi
câştiguri financiare importante. Directe, prin exportul de soft educaţional, şi
indirecte, prin pregătirea temeinică a propriei populaţii.

3. Un nou model de dezvoltare: economia orientată spre export

Un fapt şi mai multe motive de meditaţie. Îndeobşte, globalizarea este


prezentată ca un tăvălug pus în mişcare de către cei puternici. Iată însă că
întâlnim fapte care arată că acest „tăvălug” poate fi folosit şi în interes propriu,
poate fi valorificat într-o manieră inteligentă. Dacă metafora cu tăvălugul ar fi
adevărată, atunci cum se face că unele state au avut de pierdut de pe urma
globalizării, iar altele au câştigat? Exemplul cel mai semnificativ pentru această
ultimă categorie îl constituie evoluţia unor state asiatice şi am putea spune a
continentului în ansamblu, net superioară altor continente.
Sigur că şi în cadrul acestui super continent putem vorbi de evoluţii
diferite. A fost mai întâi Japonia care s-a înscris spectaculos pe traiectoria
dezvoltării. Au urmat cei patru „dragoni”: Singapore, Coreea de Sud, Taiwan şi
Hong Kong. A venit rândul Chinei, al altor ţări asiatice, cum ar fi Thailanda,
Indonezia, pentru ca, în ultimii ani, să asistăm la o dezvoltare din ce în ce mai
impresionantă a Indiei.
Pe ansamblu asistăm la o ridicare masivă a continentului ca atare. Astfel,
în intervalul 1980 – 1999 PIB pe cap de locuitor a crescut cu o medie anuală de
3,25 - creştere mult superioară ţărilor triadei şi a altor state în curs de dezvoltare
(Bernard Guillochon, 2003, p. 73). Graficul de mai jos ilustrează semnificativ
această evoluţie la nivelul continentului dar cu deosebire la nivelul unor state
care au arătat un dinamism impresionant.

61
Nu este întâmplător că în perioada 1990-2000 valoarea exporturilor Asiei,
ca pondere în comerţul mondial, a fost de 26,7%, în timp ce valoarea
importurilor s-a cifrat la 22,8% (ibidem, p. 129). Asia este continentul care are
cel mai bun raport între exporturi şi importuri. Europa, de pildă, exportă tot atât
cât importă, pe când deficitul comercial al SUA a atins cifra record de 847 de
miliarde de dolari în 2007 (810 miliarde în 2008, pe fondul deprecierii dolarului
– CIA World Factbook).
Ca să avem o imagine şi mai semnificativă asupra dezvoltării net
superioare a statelor asiatice, să comparăm evoluţia Coreei de Sud şi al Ghanei.
În 1960, cele două ţări aveau un GNP pe cap de locuitor egal, de 320 de dolari.
Deşi amândouă au avut o economie preponderent agrară, au îndurat rigorile unui
regim colonial şi ambele sunt lipsite de avantajul unor resurse naturale foarte
abundente, astăzi Coreea de Sud este de 17 ori mai prosperă decât statul de pe
coasta de vest a Africii.
La fel de semnificativ este şi modul cum se raportează astăzi cele două
state la propriile perspective de dezvoltare. În timp ce Ghana este confruntată cu
multe probleme pe care îi va fi greu să le depăşească, cel puţin pe termen scurt şi
mediu, Coreea, aflată în grupul primelor 15 state cele mai dezvoltate ale
globului, îşi propune să ajungă una dintre cele mai bogate ţări ale lumii în acest
secol. (Paul Kennedy, p. 324). Astăzi Coreea este unul din cei mai mari
producători de circuite integrate pentru calculatoare, iar companiile Samsung,
62
Daewoo, Hyundai sunt firme recunoscute peste tot în lume. Ca urmare a
performanţelor sale, ţara a fost primită în Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare (OCDE).
Revoluţia tehnologică din zilele noastre oferă noi şanse de dezvoltare,
prin deplasarea de accent de la resurse la creaţie în diferitele sale ipostaze:
creaţie tehnologică şi ştiinţifică propriu-zisă, capacitate de organizare (se uită,
adesea, că organizarea este o ipostază esenţială a creaţiei), elaborarea de
strategii adecvate, chiar voinţa de a le finaliza. Ţările asiatice au izbândit pentru
că au sesizat mai din vreme potenţialul acestei revoluţii şi au inaugurat un nou
model de dezvoltare: economia orientată spre export. În felul acesta, ele au
tratat noua revoluţie nu într-un mod eseistic, ci au conceput o strategie pornind
de la atu-urile lor comparative, şi-au autoimpus specializarea iar astăzi sunt
exportatori de temut.
O perioadă de timp, aceste state au promovat şi politici protecţioniste
pentru a avea răgazul de a pune pe picioare domeniile în care şi-au propus să se
specializeze, de a se pregăti temeinic, înainte de a păşi pe piaţa mondială. Aşa a
procedat, de pildă, Coreea de Sud, care a demarat procesul de dezvoltare
impunând serioase bariere în faţa importurilor şi acceptând deschiderea doar în
momentul când propria dezvoltare era instalată (Bernard Guillochon, p. 65).
Instructiv este faptul că, deşi toate statele asiatice au adoptat o strategie de
dezvoltare orientată către export, întâlnim particularităţi vizibile de la stat la stat.

4.1.Experienţa niponă: o răsturnare copernicană în teoria dezvoltării

Statul care a inaugurat noul model de dezvoltare este, fără îndoială,


Japonia. Meritul Japoniei în această privinţă este triplu. În primul rând că
această ţară a sesizat, prima, schimbarea de accent de la resurse clasice la creaţie
în procesul dezvoltării şi a transpus această schimbare într-o nouă strategie de
dezvoltare. O strategie de mare succes. O strategie care propune o abordare atât
de diferită a dezvoltării, încât ea nici nu a fost sesizată la vreme.
Succesul nipon este cu atât mai relevant cu cât el are loc într-o ţară lipsită
aproape complet de resurse naturale. Japonia este o ţară cu o suprafaţă mică, de
377.000 km², cam o dată şi jumătate mai mare decât România. Având în vedere
acest lucru, unii autori nu ezită să vorbească despre Japonia ca despre un „pitic
geopolitic“. Nici populaţia, chiar dacă numără peste 127 milioane de locuitori,
nu ar recomanda Japonia drept candidată la un loc fruntaş în ierarhia statelor
lumii. Să nu uităm că numărul japonezilor este de zece ori mai mic decât al
chinezilor, de nouă ori mai mic decât al indienilor, de peste două ori mai mic

63
decât al americanilor. Dacă avem în vedere chiar şi numai continentul asiatic,
Japonia se află de-abia pe locul al şaselea din punctul de vedere demografic,
după China, India, Indonezia, Pakistan şi chiar Bangladesh. Deci Japonia nu
deţine nici atuul populaţiei. De bogăţii naturale nici nu mai este cazul să
amintim. Şi, totuşi, această ţară are al doilea produs intern brut din lume (după
unele date, al treilea), unul din cele mai mari PIB-uri pe cap de locuitor de pe
glob, este unul din cei mai mari creditori financiari al lumii şi deţine întâietatea
într-o serie de ramuri ale industriei, cu deosebire în zona informaticii.
În sfârşit, modelul japonez a fost „exportat” în celelalte state asiatice şi a
jucat rolul de declanşator al trezirii întregului continent. În acest proces a fost
interesată şi Japonia dar şi celelalte state asiatice. Japonia, pentru că avea nevoie
de parteneri cu un anumit grad de dezvoltare, iar celelalte state, pentru că vroiau
să evolueze într-un mod mai rapid şi aveau un exemplu deja confirmat.
Adevăr ce se cere cu atât mai mult relevat cu cât, în ultima vreme, se
vorbeşte foarte mult despre China – care are într-adevăr şanse să devină un actor
mondial de primă mărime –, dar nu se mai aminteşte nimic sau se menţionează
câteva lucruri în treacăt despre Japonia. „Miracolul japonez“ de ieri a fost
înlocuit cu „miracolul chinez“ de astăzi. Contribuţia durabilă a Japoniei la
redefinirea contemporană a teoriei dezvoltării tinde să ocupe un loc minor sau să
fie tratată într-o manieră superficială. Faptul că Japonia întâmpină dificultăţi
reale în depăşirea unui anumit tip de blocaj care a făcut ca, în ultimii ani,
creşterea zero să alterneze cu creşteri modeste sau chiar creşteri negative (totuşi,
în ultimul timp, această ţară a înregistrat o creştere a PIB-ului cu şase procente,
ceea ce „a impresionat şi agenţiile internaţionale de rating” – George Wehrfritz
şi Hideko Takayama, p. 51) nu afectează în nici un fel semnificaţia succesului
economic repurtat de Japonia în perioada postbelică. Aşa cum succesul Chinei
de astăzi nu umbreşte în nici un fel contribuţia durabilă a Japoniei la plămădirea
unui nou model de dezvoltare.
În amontele ridicării Asiei se află succesul nipon. Creşterea vizibilă a
ponderii economiei asiatice în economia lumii nu ar fi fost de conceput fără
această inovare a modelului dezvoltării, aşa cum evoluţia spectaculoasă a Asiei
de Est şi a unor state din Asia de Sud-Est nu ar fi fost de conceput fără
experienţa atât de instructivă a Japoniei.
Japonia a inaugurat un nou model de dezvoltare, în acord cu noul context
tehnologic şi economic postbelic, pornind de la condiţiile particulare ale acestei
ţări. A existat o întârziere considerabilă în perceperea acestei semnificaţii, pentru
că am fost tentaţi să evaluăm şi să măsurăm lucrurile din perspectiva geopoliticii
tradiţionale: teritoriu, populaţie, bogăţii. Japonia revoluţionează domeniul şi
datoria noastră este să relevăm această contribuţie.

64
Vom insista asupra câtorva elemente durabile ale acestei experienţe,
scoţând analiza din domeniul cifrelor prea abundente şi obsesiv repetate, care au
fixat o imagine de tip almanah a Japoniei, autoare de recorduri. Iar când aceste
recorduri nu au mai apărut sau nu au mai apărut aşa de frecvent, experienţa
japoneză parcă nu a mai interesat, fiind pe pragul de a fi abandonată în favoarea
alteia, mai proaspete.
Se poate afirma că miracolul japonez a contrazis multe dintre teoriile care
încercau să explice într-un mod clasic puterea unui stat. El a forţat şi lansarea
unor noi ecuaţii de determinare a puterii. Cum este cea propusă de Ray S. Cline
(în Conway H. Henderson, 1997, p. 102):
Puterea = [Masa critică (Populaţie şi Teritoriu) + Putere economică +
Putere militară] x[Planificare coerentă a strategiei naţionale + Voinţă]
Este puţin probabil ca această formulă să fi putut apărea la începutul se-
colului, sau în anii imediat postbelici, înainte ca experienţa japoneză să se
impună şi să forţeze cumva renunţarea la definirea puterii unui stat în termenii
prefiguraţi de mărimea teritoriului, abundenţa bogăţiilor naturale, capacitatea
militară.
După cum apreciază Ezra F. Vogel, conceperea puterii doar în paradigma
sa clasică a întârziat recunoaşterea şi reprezentarea fidelă a semnificaţiei ade-
vărate a ridicării economiei japoneze: „un factor de adâncime a făcut ca lumea
să reacţioneze cu atâta întârziere la succesul japonez […]. Lumea nu a înţeles la
timp extraordinara schimbare a bazelor acestei puteri.“ Schimbare determinată
de intrarea în era comerţului global, „când puterea nu mai aparţine în mod
automat acelor state cu un teritoriu întins, cu resurse naturale bogate şi
poziţionare strategică, ci acelor state care posedă resurse umane şi instituţii
performante, care sunt capabile să iasă pe piaţă cu preţuri competitive, să
culeagă şi să analizeze informaţia relevantă şi să fie la înălţimea rigorilor
comerţului internaţional.“ (Ezra F. Vogel, 1986, p.19).
O experienţă care ne propune un model bazat pe cu totul alte premise, cu
altă dispunere a elementelor, fundamental sprijinită pe alte aserţiuni. În teoria
dezvoltării este o răsturnare copernicană.

4.2. O strategie vizionară susţinută de un efort încordat

Una dintre strategiile cele mai eficiente a fost concentrarea pe un anumit


sector, pentru a creşte performanţele sale economice şi a-l impune pe piaţa
mondială. Atâta timp cât nu se obţinea o cotă semnificativă de competitivitate,
accesul produselor străine de acelaşi profil pe piaţa japoneză era blocat. În felul
65
acesta, firmele nipone aveau răgazul să-şi construiască o poziţie solidă şi să
atace piaţa externă cu succes. A fost o strategie de succes, pentru că a îndeplinit
câteva condiţii: în primul rând, domeniile care au făcut obiectul unei atenţii
speciale au reprezentat, de fapt, priorităţi în sensul cel mai deplin al termenului.
Aici s-au investit fonduri, după ce experienţa internaţională de profil fusese
examinată cu mare atenţie, aici s-a concentrat o mare experienţă profesională.
Iar un timp, domeniul respectiv a fost protejat de concurenţa străină. Până când
s-a putut pune pe picioare şi şi-a consolidat performanţele. Este mai puţin
important să discutăm acum dacă firmele japoneze au practicat sau nu un gen de
dumping pentru a se impune pe piaţa mondială.
Când au păşit pe o piaţa internaţională, firmele japoneze erau deja
pregătite să-i facă faţă. Rând pe rând, într-o cadenţă impresionantă, au fost
lansate pe această piaţă: industria siderurgică niponă, apoi cea constructoare
de automobile, apoi cea electronică.
De menţionat că fundalul acestui succes economic a fost reprezentat de
calitatea forţei de muncă: de pregătirea ei, de disciplina şi ataşamentul la cauza
asumată de companii particulare sau unităţi de stat. În amontele calităţii forţei de
muncă se situează calitatea învăţământului, Japonia fiind ţara care, după
dezastrul celui de-Al Doilea Război Mondial, şi-a fixat ca prioritate dezvoltarea
învăţământului. Înainte deci de a vorbi despre performanţele forţei de muncă
nipone ar trebui să vorbim despre prioritatea pe care a reprezentat-o dezvoltarea
învăţământului. Faptul că s-a început cu acest domeniu de importanţă vitală
arată că în Japonia s-a realizat mai devreme decât în alte locuri rolul creaţiei în
noua etapă de dezvoltare şi, prin urmare, nevoia de a califica oamenii în acord
cu exigenţele noului context.
Toate acestea arată că în Japonia a existat de la început o strategie. O
strategie elaborată cu faţa la viitor, o strategie care a sesizat particularităţile
noii etape istorice, care a descifrat cu mare acuitate marile tendinţe ale
evoluţiei contemporane. Restul a fost efort încordat, am spune un gen de
hotărâre dezlănţuită.

4.3.Cea mai bună experienţă în cunoaşterea instituţiilor din alte ţări

Există autori care explică performanţele economice prin trăsăturile


specifice populaţiei nipone, considerând că vrednicia, răbdarea, autodisciplina,
ataşamentul faţă de muncă, spiritul de sacrificiu, conformarea la regulile
grupului, ale comunităţii, au contribuit la succesul japonez. Referindu-se la
această paradigmă care pune accent pe trăsăturile de caracter ale japonezilor,
Steven Schlosstein face o paralelă sugestivă: cu un secol în urmă, America a fost
binecuvântată cu două lucruri strâns legate între ele: posedând cele mai bogate
resurse naturale din lume, a dezvoltat un sistem industrial care să le valorifice.
66
Astăzi, în epoca informaţională, Japonia (şi ţările din Asia de Est) sunt
binecuvântate tot cu două daruri: posedă resursele umane cele mai performante
din lume şi dispun de sistemele tehnologice în măsură să le pună în valoare
(Steven Schlosstein, 1989, p. 28).
Ezra F. Vogel accentuează exact această direcţie: „Cu cât am examinat
mai mult abordarea japoneză a organizării moderne, cu atât m-am convins că
succesul japonezilor are de-a face mai puţin cu trăsăturile de caracter, cât mai
ales cu structurile organizaţionale specifice, programele politice şi planificarea
riguroasă.“ (Ezra Vogel, 1979, p. 25). În 1968, Japonia a declanşat, pe o
perioadă de două decenii, un proces de examinare atentă a celor mai bune
instituţii din lume în fiecare sector: guvern, administraţie, afaceri, învăţământ,
armată, artă. După selectarea celor mai bune modele, a început o perioadă de
adaptare.
Japonia a utilizat specialişti care să analizeze forţa şi slăbiciunile compa-
rabile ale instituţiilor din fiecare ţară modernă. Nici o altă ţară nu are mai
multă experienţă în evaluarea funcţionării instituţiilor, în crearea sau
restructurarea lor printr-o planificare raţională care să vină în întâmpinarea
cerinţelor viitorului.
În plus, consideră Ezra F. Vogel, dacă e să explicăm ascensiunea Japoniei
printr-un indicator sintetic, acesta este dorinţa de cunoaştere, strângerea de
informaţii de la oricine, din orice domeniu, pe probleme generale sau punctuale,
pentru strategii pe termen scurt sau lung, chiar dacă în momentul în care se
solicită o informaţie nu se ştie exact dacă sau pentru ce va fi utilă. Persoanele
oficiale aflate la niveluri înalte ale administraţiei au o responsabilitate deosebită
în ceea ce priveşte acumularea cunoştinţelor şi a informaţiilor. Ele analizează
informaţia şi decid în ce locuri trebuie căutată. În cadrul fiecărui minister, un
număr de experţi urmau cursuri de specializare în străinătate; printre obiectivele
lor se numără adunarea de exemple oferite de ţările respective, exemple care ar
putea fi preluate, adaptate de către Japonia. Ministerul Industriilor şi al
Comerţului Internaţional şi-a trimis, de pildă, specialiştii în Franţa să studieze
modul în care francezii au rezistat cu succes invaziei produselor britanice.
Deci Japonia nu a acumulat doar un surplus comercial, performanţe
economice, ci şi o remarcabilă expertiză în cunoaşterea instituţiilor altor ţări şi
în capacitatea de adaptare a lor la particularităţile Japoniei; experienţă dublată de
aviditatea de informaţie, care poate face ca primele două să reapară oricând. Cu
alte cuvinte, dacă ne-am putea imagina o catastrofă economică în Japonia, a
doua zi după dezastru, tocmai pentru că sunt întrunite toate condiţiile umane ale
dezvoltării, revirimentul economic ar putea reîncepe. Forţa Japoniei nu provine
numai din valoarea PIB-ului, ci din faptul că deţine un stoc de cunoaştere, în
acord cu cerinţele lumii de astăzi. Strategia degajată de experienţa Japoniei
poate fi modificată, adaptată, respinsă chiar, dar nu poate fi negată. De aceea, ea
67
se va bucura de o anumită perenitate, va trăi şi va avea valoare aproape
independent de succesul propriu-zis pe care l-a prilejuit.

5.1. China, un Goliat global

Ridicarea Chinei este poate cea mai impresionantă tendinţă globală a


momentului. În ce sens? Întâlnirea unui stat de mare întindere şi cu cea mai
numeroasă populaţie de pe glob cu o creştere economică de peste 25 de ani, o
creştere care a întrunit o medie anuală de 9 procente, a favorizat ridicarea unui
uriaş, a unui nou pol de putere. Dacă nu avem în vedere Uniunea Europeană,
care reprezintă aproape un întreg continent şi se află într-un proces intens de
reconstrucţie internă, China este singura putere care poate deveni un competitor
real al SUA. Ca să avem o imagine mai clară despre nivelurile la care a ajuns
China, să cităm din Raportul anual al Băncii Asiatice de Dezvoltare: „China este
cel mai mare consumator mondial de cupru, tablă, zinc, platină, oţel şi minereu;
al doilea consumator de aluminium şi plumb; al treilea de nichel. În momentul
de faţă este al doilea mare consumator de petrol, după SUA, şi este considerată
responsabilă de creşterea cu 35% a cererii de petrol în 2003” (Robert J.
Samuelson, „The World’s Powerhouse”, în Newsweek, 31 mai 2004). China
produce, de asemenea, jumătate din aparatele de foto ale lumii, 30 procente din
aparatele de TV şi aer condiţionat şi 25 procente din maşinile de spălat (ibidem).
Evoluţia constantă a Chinei, opţiunea ei fermă pentru modernizare, a
declanşat un proces care este greu de aproximat în prezent. Nicholas D. Kristof
menţiona în această privinţă: „Dacă va continua, ridicarea Chinei poate să fie
cea mai importantă tendinţă din lume în secolul următor. Peste o sută de ani,
când istoricii vor scrie despre acest timp, s-ar putea să ajungă la concluzia că cea
mai semnificativă dezvoltare a fost ridicarea unei economii de piaţă competitive
– şi a unei armate – în cea mai populată ţară a acestei lumi“. Autorul continuă cu
o ironie evidentă, dar care are şi ea înţelesul ei: „Aceasta va fi şi mai probabil
dacă mulţi istorici de frunte care vor trăi peste un secol nu se vor numi Smith, ci
mai ales Wu.“ (Nicholas D. Kristof, „The Rise of China”, în Foreign Affairs,
nov.- dec., 1993).

5.2. Atuul cardinal al Chinei: strategia de dezvoltare

Studiile de specialitate insistă îndeobşte asupra unor atuuri de ordin


geopolitic ale Chinei: populaţia, mărimea teritoriului, deschiderea la mare.
Atuuri care nu pot fi puse în nici un fel la îndoială. Se menţionează puţin sau nu
se menţionează deloc un aspect cardinal, după părerea noastră, şi anume
68
viziunea, strategia care ghidează dezvoltarea Chinei, am spune independent de
persoane, de lideri şi de contexte particulare. Considerăm că această strategie
este principala explicaţie a ascensiunii Chinei şi a noii afirmări pe care o
cunoaşte această ţară.
Într-adevăr, la sfârşitul acestui secol şi mileniu, China a administrat lumii
contemporane o lecţie de înţelepciune. După o serie de procese dramatice
petrecute în cadrul socialismului de stat – şi în primul rând invadarea
Cehoslovaciei, din 1968, care a însemnat refuzul net al primului stat socialist,
Uniunea Sovietică, de a se reforma din interior, adică tocmai ceea ce propunea
experienţa cehoslovacă –, China a luat parcă un răgaz de zece ani de meditaţie
adâncă asupra destinului său şi a sistemului politic pentru care optase cu mai
multe decenii în urmă. A ales să reformeze sistemul în latura sa economică, prin
eliberarea – este adevărat, controlată – a iniţiativei particulare.
Reforma iniţiată în China este mai profundă decât pare la prima vedere,
întrucât pentru prima dată în istorie relaţiile socialiste funcţionează pe baza
proprietăţii private. De aceea, experienţa chineză întruneşte şi caracteristicile
unui experiment istoric.
Vorbind despre factorii care alimentează evoluţia de-a dreptul
impresionantă a Chinei, nu putem să nu relevăm şi un anumit angajament – din
partea conducerii ţării, dar şi a populaţiei – de a restabili locul pe care această
ţară l-a avut în istoria omenirii. Noi cunoaştem mai bine istoria Europei, dar ar
trebui să amintim că la 1820 China asigura 28,7% din întreaga economie a lumii
(cum spun unii comentatori, o parte mai mare decât cea deţinută de SUA astăzi);
urma după aceea India, cu 16%, iar pe locul al treilea se situa Franţa, cu 5,4%
(Supacha Panitchpakdi, Mark L. Clifford, 2002). În acel moment, China avea şi
o suprafaţă de peste 12 milioane kilometri pătraţi, cu peste 2 milioane mai mult
decât deţine astăzi, ca să nu mai amintim că, la acea dată, Coreea, Thailanda,
Birmania şi Nepalul erau un fel de state vasale ale Chinei („L’Atlas géopolitique
et culturel du Petit Robert des nomes propres”, p. 274).
China a ratat însă întâlnirea cu lumea modernă; s-a închis, s-a întors către
sine, iar o perioadă de 150 de ani, care a debutat o dată cu secolul al XIX-lea, a
reprezentat declinul trist al unui colos. Revoluţia condusă de Mao a avut loc pe
fondul acestei rămâneri în urmă din ce în ce mai vizibile, ea având şi o
componentă de eliberare a ţării de sub ocupaţia japoneză.
Renaşterea economică actuală a Chinei a fost marcată de declanşarea, la
sfârşitul anului 1978, a procesului de reformă condus de Deng Xiao Ping. Din
1978 până în 2000, ritmul mediu anual de creştere economică a Chinei a fost de
9%, ceea ce reprezintă un record ieşit din comun. Mai ales dacă avem în vedere
dimensiunile ţării. Au mai înregistrat asemenea ritmuri Coreea de Sud şi
Taiwanul. Dar aici avem de-a face cu o ţară de dimensiuni continentale, de 20 de
ori mai mare decât cele două state menţionate. Nu suntem neapărat partizanii
69
unor calcule care arată ce s-ar întâmpla dacă…, dar vom reproduce unul dintre
acestea, pentru a avea mai bine reprezentate implicaţiile dezvoltării şi
modernizării Chinei, consecinţele creşterii performanţelor sale. Iată ce ne spune
John Mearsheimer în această privinţă: „În condiţiile în care China se moder-
nizează până la punctul în care va avea un PIB pe cap de locuitor egal cu al
Coreei de Sud …, ea va avea economia de 2,5 ori mai puternică decât a
Japoniei de astăzi şi de 1,3 ori mai mare decât a SUA” (John Mearsheimer,
„The Future of the American Pacifier”, în Foreign Affairs, vol. 80, nr. 5, sept.-
oct. 2000).

5.3. 25 de ani de creştere neîntreruptă şi impetuoasă

Strategia de dezvoltare şi modernizare a Chinei impune prin caracterul ei


elaborat, exprimat în măsuri graduale, în priorităţi limpezi, urmărite cu o rară
consecvenţă. Ceea ce Japonia a făcut din raţiuni care ţineau de creşterea
competitivităţii la export – concentrarea pe un anumit domeniu pentru a-l
moderniza şi a-i ridica performanţele – China a preluat şi a aplicat la economia
sa internă. Declanşată mai întâi în agricultură, reforma a condus la creşterea
spectaculoasă a producţiilor în acest sector vital. Apoi, iniţiativa privată a fost
stimulată în industrie. În aceeaşi perioadă, China a consemnat o creştere
considerabilă a consumului intern şi a pieţei interne. Au avut loc şi prefaceri
economice structurale. Astăzi, 40% din producţia industrială a ţării este
asigurată de companii private, în timp ce mai mult de 30% din angajaţi lucrează
pentru firme particulare sau mixte (în condiţiile în care în 1979, anul în care a
început reforma, nu exista nici o firmă particulară). Creşterea industrială internă
a ţării s-a repercutat pozitiv asupra participării la activitatea comercială
internaţională. Între 1989 şi 2000, volumul comerţului internaţional a crescut de
patru ori, de la 112 la 474 de miliarde de dolari. (George Gilboy, Eric
Heginbotham, „China’s Coming Transformation”, în Foreign Affairs, iul. – aug.
2001).
O ţară de asemenea proporţii, care cunoaşte, într-o perioadă relativ scurtă,
prefaceri masive, este confruntată şi cu multe probleme sociale, economice,
politice. Că ritmurile de dezvoltare ale Chinei inspiră anumite temeri este de
înţeles. Întrebarea care se ridică priveşte o opţiune simplă: ce ar fi mai riscant, o
Chină puternică sau o Chină slabă, traversată de conflicte şi violenţe? Dacă
avem în vedere dimensiunile, populaţia ţării, credem că omenirea, deci inclusiv
SUA, trebuie să se teamă mai mult de o destabilizare a Chinei decât de o
evoluţie care o recomandă drept un viitor centru de putere. Este bine să avem în
vedere câteva fapte demne de luare aminte. În 2003, importurile Chinei au
crescut cu impresionanta cifră de 41 procente. Ţările asiatice sunt în primul rând
beneficiare ale acestei creşteri spectaculoase, deoarece ele sunt principalele
exportatoare de componente ansamblate în China şi, apoi, reexportate. De
70
asemenea, din creşterea exporturilor nipone din anul 2003, aproape 80 de
procente merg spre China. Deci, în cazul unui declin, ar suferi mai toate ţările
asiatice.
China este extrem de importantă prin mărimea pieţei sale interne. De care
beneficiază în primul rând statele dezvoltate ale lumii. Am putea spune că piaţa
internă chineză reprezintă unul din cele mai importante atuuri ale Chinei de
astăzi. O piaţă care, pe măsura dezvoltării ţării, îşi relevă rolul de adevărată
concentrare a unor interese globale.
Putem face o serie de observaţii şi consideraţii critice la adresa sistemului
politic chinez, chiar la adresa unor concepte de bază, cum ar fi cel al sistemului
„economiei socialiste de piaţă“. Cert este că economia Chinei a progresat
continuu, că dezvoltarea şi modernizarea economică a acestui megastat au scos
la iveală un actor politic de primă importanţă al lumii de azi. Concomitent, a fost
abandonată în bună măsură practica de a justifica ideologic deciziile
guvernamentale.
Între inovaţiile manageriale foarte importante ale Chinei se numără şi
faptul că legitimitatea guvernării este pusă în relaţie cu performanţa
economică.
Ceea ce impresionează în dezvoltarea Chinei este faptul că, pe măsura
evoluţiei, perspectivele ţării se amplifică şi puterea latentă a acestui stat se
evidenţiază. Ca să ne dăm mai bine seama de rolul dezvoltării economice în
ascensiunea Chinei, este suficient să subliniem că, potrivit previziunilor Băncii
Mondiale, dacă actualele tendinţe se menţin, dacă statul chinez se va bucura de
stabilitate, la sfârşitul deceniului al doilea al secolului nostru China va depăşi
SUA din punctul de vedere al PIB, devenind numărul unu al economiei
mondiale. China va avea, la acea dată, un PIB de 9.800 de miliarde de dolari,
comparativ cu cel al SUA, de 9.700 de miliarde de dolari. Numeroase surse
vorbesc despre această tendinţă. Deşi datele naturale ale Chinei continentale,
precum şi ale „cercurilor concentrice chinezeşti”, despre care vom vorbi,
îndreptăţesc o asemenea previziune, noi suntem precauţi în a o susţine.
Până în 2020, spun aceleaşi surse, China va avea un volum al comerţului
care o va plasa pe locul al doilea în lume, cu o pondere de 10% din comerţul
mondial, după SUA, care vor avea 12%, şi înaintea Japoniei, care va deţine 5%.
În afirmarea sa ca putere, China a ţinut într-un anumit echilibru problemele
sociale şi cele economice, ceea ce a făcut-o mai atractivă pentru investiţiile
străine. China, în acelaşi timp, pregăteşte 420.000 de ingineri anual, cam de trei
ori mai mulţi decât Japonia, ţară citată cu respect pentru eforturile şi pentru
performanţele în acest domeniu. China a pregătit o forţă de muncă de înaltă
calificare, prezentând în acelaşi timp avantajul unei forţe de muncă mai ieftine.

71
Marea performanţă a Chinei este că a înfăptuit aceste transformări în
condiţii de stabilitate economică şi socială. Ceea ce a atras capitalul străin,
preocupat de stabilitate, condiţia elementară pentru obţinerea profitului.
În afara de SUA, nici o altă ţară din lume nu primeşte atâtea investiţii
străine directe precum China. Numai între 1996 şi 1999 acest tip de investiţii a
totalizat 126 de miliarde de dolari, de şase ori mai mult decât investiţiile directe
în Japonia. În ultimii ani ai secolului trecut, cifra de investiţii s-a stabilizat la un
nivel de 40 de miliarde anual. Nu este nici o îndoială că, după ce în septembrie
2001 China a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului,
atractivitatea ţării a crescut.
Impresionează faptul că în tot ce a făcut China a găsit măsura dreaptă a
lucrurilor, nu a forţat până când terenul nu era bine pregătit, economic şi
social, nu a urmat reţete, ci şi-a construit strategia pornind de la propriile
realităţi.

5.4. De la putere continentală la putere continentalo- maritimă

Evaluând lucrurile cu un „compas istoric“, China istorică este profund


continentală. Apariţia ei ca stat şi ca imperiu, afirmarea ei ca civilizaţie s-a făcut
în întregime pe continent. Construirea Zidului Chinezesc este un simbol al
continentalităţii, o dovadă că, dintotdeauna, China a considerat că împlinirea
vocaţiei sale se face pe continent. De multe ori ea s-a adâncit în continentalismul
său şi a pierdut parţial contactul cu lumea exterioară. Chiar construirea zidului
poate fi interpretată şi ca o tentativă de izolare, de închidere, de îndepărtare de
freamătul lumii. Din istoria Chinei nu lipseşte un anume sinocentrism, un mod
de a considera că, pe de o parte, avem China, pe de altă parte, restul lumii. De
câte ori accentul a căzut pe prima parte a relaţiei, China, cel puţin pe termen
mediu, a pierdut. Şi cea mai bună dovadă este decuplarea de la începutul
secolului al XIX-lea, când lumea s-a mişcat rapid, iar teritoriul chinez, mai ales
în partea sa maritimă, a ajuns obiect de dispută pentru puterile occidentale.
Preocuparea Chinei de a valorifica deschiderea sa largă spre mare, poziţiile
avantajoase pe care le reprezentau insulele din apropiere locuite de chinezi, a
fost minimă.
Ţară care ocupă în bună măsură frontonul pacific al masei compacte
euroasiatice, China a fost sedusă de mărimea sa continentală şi puţin
preocupată de deschiderea spre „continentul marin“ reprezentat de Pacific.
Un argument suplimentar în această privinţă este acela că niciodată China
nu a fost preocupată să construiască o flotă pe măsura puterii şi mărimii sale. Ea
a avut mai tot timpul o flotă de coastă, o flotă pentru apele ţărmului, nu pentru
largul oceanului propriu-zis. Martoră la ridicarea Angliei ca prim actor mondial
– care s-a făcut, în principal, prin valorificarea poziţiei sale maritime şi
72
dezvoltarea celei mai puternice flote a momentului – şi la construirea flotei
americane, care a consacrat această ţară ca putere mondială de primă mărime, la
începutul secolului XX, China, dominată de orientarea sa continentală, nu a avut
această prioritate; dovadă că nici în primele decenii ale dezvoltării sale socialiste
problema flotei nu s-a pus.
Ceea ce s-a întâmplat în 1978 nu a fost doar o cotitură în strategia
economică de dezvoltare a ţării. O modificare esenţială a survenit în însuşi
modul în care au fost concepute destinul şi vocaţia ţării. A intervenit o fractură
în viziunea despre natura continentală a Chinei, o regândire a raportului dintre
dimensiunea continentală şi cea maritimă a ţării.
Petru cel Mare a mutat capitala la Petersburg pentru a arăta deschiderea
europeană a Rusiei şi pentru a ilustra faptul că Rusia înţelege să-şi asocieze
viitorul cu lumea europeană, să-şi lege destinul de mare şi de posibilităţile ei.
Conducerea chineză nu mută capitala, dar mută centrul de greutate al dezvoltării
ţării. Mişcarea iniţiată are o profundă semnificaţie. Viaţa Chinei se va conecta cu
oceanul, deci cu lumea largă. Am spune că reforma economică este un derivat al
acestei mişcări iniţiale. Când te deschizi către ocean, nu mai poţi construi ziduri.
Oceanul are legile lui: învinge cine este mai mobil, mai rapid, mai
pregătit, mai competitiv. Liderii Chinei au înţeles că viitoarea bătălie
economică se va da pe ocean.
Indiferent de unde vin resursele şi unde sunt prelucrate, oceanul măsoară
şi consacră comerţul şi deschiderea pe care le prilejuieşte. Toată perioada de
peste 20 de ani de la declanşarea reformei este un mare efort de a pregăti
economia ţării pentru această confruntare comercială extrem de aspră. Când
China s-a hotărât să iasă spre ocean, ştia că o aşteaptă o încordare reală, dar ştia
că numai aşa poate izbândi.
O asemenea mişcare nu era de conceput cu numai trei decenii în urmă.
China schimbase, acum mai bine de 50 de ani, regimul politic, dar nu modificase
nimic din evoluţia ei continentală: totul se situa într-o continuitate frapantă.
Chiar dacă schimbarea din 1978 pare mai puţin spectaculoasă, ea introduce un
moment de discontinuitate într-o evoluţie seculară şi inaugurează un nou curs, în
care China se deschide hotărât către mare. Nu abandonează dimensiunea
continentală, ci o reponderează, şi aşează un nou pilon al dezvoltării ţării:
pilonul marin, care de acum devine principal.
În ultimii 25 de ani, coasta maritimă a devenit plămânul prin care China
a respirat, motorul adevărat al dezvoltării sale actuale. Nu numai că a
consemnat ritmuri mult mai mari de creştere şi numărul cel mai mare de firme
mixte, dar coasta a modelat o altă atitudine, coasta a reprezentat laboratorul
economiei de piaţă chinezeşti.

73
Coasta, ca întruchipare a noii vocaţii oceanice, s-a dezvoltat atât de mult,
încât un autor de talia lui Cohen anticipează o mare tensiune între China
continentală şi cea oceanică, problema centrală a Chinei de mâine fiind, în
această viziune, concilierea celor două Chine, pentru a nu se ajunge la o divizare
care nu i se pare improbabilă autorului american. Chiar dacă ar putea avea şi o
existenţă de sine stătătoare, coasta este puternică în măsura în care reprezintă şi
exprimă o forţă care, în principal, vine dinspre uscat. Coasta pune în valoare,
modelează, poate transmite semnale, dar ea nu se poate substitui uscatului.
Discrepanţa care se creează este reală, dar, după părerea noastră, nu va conduce
la rezultate dramatice. Continentalitatea Chinei rămâne încă sursa de bază a
puterii sale. Comerţul internaţional nu deţine decât 7,5 procente în crearea PIB
chinez. Din cei peste 1,3 miliarde de locuitori, circa 20 de procente sunt angajaţi
sau asociaţi cu activităţile desfăşurate pe coastă. China este încă nu numai
continentală, ci chiar rurală, aproape 70% din populaţia sa trăieşte la sate. Însă
nu este nici o îndoială că direcţia de evoluţie se asociază tot mai mult cu noul
său destin oceanic.
Ni se pare concludent în acest sens şi efortul pe care China actuală îl face
pentru construirea flotei sale oceanice. În 1999, China, prin vocea şefului
forţelor sale navale, a anunţat un program de zece ani de modernizare a flotei
sale, care ar urma să includă submarine, vase de luptă, portavioane,
distrugătoare. Chiar dacă s-a subliniat că este vorba despre o flotă pentru
apărarea ţărmurilor, menţionarea unor dotări cum ar fi portavioanele arată că
este vorba despre o strategie cu bătaie mai lungă. În acelaşi timp, intenţia Chinei
de a construi a patra flotă chineză, destinată Oceanului Indian, întăreşte această
deducţie (în momentul de faţă, China are o flotă de nord, una de est şi una de
sud). Indiferent de discuţiile privind dotarea şi posibilităţile de evoluţie ale
puterii navale chineze, un lucru este sigur: China este hotărâtă să pună capăt
inferiorităţii sale navale, care exprima o anumită viziune despre propria
dezvoltare.

5.5. Plămânii maritimi şi comerciali ai Chinei

O analiză mai atentă a realităţii din ultimele decenii arată că viitorul


aparţine ţărilor care pot realiza sinteza dintre dimensiunea continentală şi cea
maritimă într-o formulă competitivă. Statul care în mod tradiţional a avut o
poziţie clasică de stat amfibie a fost, neîndoielnic, Franţa. Poziţia naturală a
Franţei oferă atât argumente într-o direcţie, cât şi în cealaltă. Numai că Franţa,
prin istorie, a aparţinut mai mult puterilor continentale. Poate şi pentru că
strălucirea ei maximă – în timpul lui Ludovic XIV şi a lui Napoleon – a fost în
registru continental. Chiar dacă, din punctul de vedere al datelor naturale, Franţa
poate fi socotită atât putere maritimă, cât şi continentală, istoriceşte ea rămâne o
74
putere continentală. Prima ţară care a realizat cu adevărat această sinteză este
SUA. Când America bătea la porţile consacrării internaţionale ca putere de
primă mărime, la întretăierea secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, a realizat că
fundamentală pentru devenirea sa este dobândirea unui statut maritim de prim
rang. În numai câţiva ani, ea şi-a construit acest statut, ceea ce a ajutat-o în mod
fundamental să devină superputere.
În ultima vreme, ţara care face o tentativă de a realiza sinteza despre
care vorbim este China. După opinia noastră, marea tranziţie a Chinei nu este,
aşa cum am mai spus, de la socialism la capitalism, ci de la putere continentală
clasică la putere continentalo-maritimă. Este o tranziţie extrem de dificilă,
pentru că puterea maritimă implică un alt tip de comportament şi alte
caracteristici. Întotdeauna, puterile maritime au fost mai deschise, mai liberale,
mai mobile, mai înclinate să folosească „arma“ comerţului, şi nu forţa propriu-
zisă.

5.6. China este pe cale să devină uzina lumii.


India, laboratorul ei tehnologic

Vorbind despre căile specifice pentru acelerarea propriei dezvoltări, se


cuvine să amintim şi de experienţa indiană, mai puţin cunoscută. India, se pare,
a găsit un alt răspuns la aceeaşi problemă presantă şi complexă, pornind de la
datele sale. Ea nu neagă viabilitatea răspunsului chinez, care pune accent pe
investiţii străine, dar înţelege că nu l-ar putea urma, sau nu ar face-o cu acelaşi
succes („Can India Overtake China?”, în Foreign Policy, iul.-aug. 2003). China
are o diasporă mai puternică şi mai bogată. De-a lungul anilor ’90, mai mult de
jumătate din investiţiile străine directe în China au venit de la conaţionalii de
peste mări. Până acum diaspora indiană a asigurat cam zece procente din valul
investiţional extern venit în India. Avantajele comparative ale propriei diaspore
sunt altele, şi India a căutat să le valorifice. Diaspora indiană s-a distins în ceea
ce astăzi numim industrii bazate pe cunoaştere. Circa jumătate din specialiştii
care lucrează în Silicon Valley sunt indieni, de pildă. Ei sunt prezenţi în
domeniile înaltei tehnologii, cu deosebire în segmentele de soft.
Strategia ţării este de a atrage cât mai mulţi specialişti indieni plecaţi în
străinătate pentru a construi în ţară un fel de cópii ale uzinelor şi firmelor unde
aceştia lucrează. Până acum această strategie a dat rezultate. India deţine deja
giganţi în domeniul softului, cum ar fi Infosys ori Wipro, sau în cel al industriei
farmaceutice şi biotehnologiilor, cum ar fi Ranbaxy ori Laddy’s Lab.
S-a construit chiar un folclor în această privinţă, care este util, pentru că
asigură la nivelul omului obişnuit cunoaşterea acestor realizări, stimulează
încrederea, optimismul, chiar mândria. De pildă, Narayana Murthy,
întemeietorul firmei Infosys, este considerat un fel de Bill Gates al Indiei şi a
75
devenit un personaj foarte popular. Cert este că în 1999 exporturile indiene de
soft au totalizat 5 miliarde de dolari, mai mult de jumătate din exportul ţării; în
următorii zece ani se preconizează o creştere de zece ori a vânzărilor de soft
(Saul Bernard Cohen, 2003, p. 300).
Concomitent, India dispune de o clasă de mijloc de aproximativ 200 de
milioane de persoane, bine instruite.
India a căutat să dezvolte cu precădere spiritul antreprenorial al acestei
populaţii, să conceapă un sistem bancar mai mobil, care să-şi îngemăneze
interesele cu cele ale întreprinzătorilor, pentru a ridica firme performante,
capabile să facă faţă competiţiei internaţionale. În 2002, revista Forbes a
întocmit un clasament anual al celor mai performante companii mici din lume.
Clasamentul includea 13 firme indiene şi numai patru chinezeşti (Foreign
Policy, iul.-aug. 2003).
Cum menţiona revista citată mai sus, „cu ajutorul diasporei, China a
câştigat cursa, devenind uzina lumii; cu ajutorul diasporei, India ar putea să
devină laboratorul tehnologic al lumii“. Ceea ce nu înseamnă că India îşi rezolvă
doar în felul acesta multiplele probleme cu care se confruntă şi nici că decalajul
care o desparte de China a dispărut peste noapte. Cum remarca şi Cohen,
„comerţul exterior indian reprezintă un sfert din cel chinez, iar exportul către
SUA doar o optime din exporturile chineze cu aceeaşi destinaţie“ (Saul Bernard
Cohen, p. 323).

Iată şi un tabel privind unele date semnificative din cele două ţări:

Populaţie Rata de Rata de Investiţii Populaţie Mărimea


creştere creştere a
directe săracă diasporei
a PIB
populaţiei

China 1,33 0,65% 9,8% 758.9 8% 55


miliarde miliarde $ milioane

India 1,16 1,54% 6,6% 142.9 25% 20


miliarde miliarde $ milioane

Sursa: CIA World Factbook. Date din 2008-2009

India este de departe forţa economică dominantă în regiune. Cu excepţia


Pakistanului, toate celelalte ţări din zonă au drept partener comercial India, care
ocupă cam trei sferturi din comerţul lor exterior. Numai că toate la un loc nu
76
totalizează decât trei procente din schimburile comerciale ale Indiei. De aceea,
principalele legături comerciale ale Indiei nu sunt în Asia de Sud, ci cu state din
afara regiunii: SUA, Germania, Japonia. Totuşi, comerţul exterior al Indiei este
redus. Poziţia geografică – cea mai bună legătură cu exteriorul este Oceanul
Indian şi proximitatea faţă de drumurile comerciale dintre Mediterana şi Pacific
– ar crea condiţii optime în acest sens. Sunt doi factori care ne ajută să înţelegem
mai bine lucrurile. Principala piaţă a Indiei este piaţa internă. Chiar dacă nu
luăm în calcul populaţia foarte săracă, piaţa internă indiană numără câteva sute
de milioane de persoane, una dintre cele mai mari din lume. Producţia indiană a
fost absorbită de această piaţă şi, prin forţa lucrurilor, comerţul exterior a fost
mai redus. Este adevărat că nici capacitatea internă de producţie nu a fost foarte
mare sau ceea ce a propus ea spre vânzare nu a fost cerut pe piaţa externă. În
momentul în care produsele au întrunit aprecieri externe, situaţia s-a schimbat
radical. Cazul producţiei de soft şi a celei farmaceutice ni se pare semnificativ.
Am prezentat succint aceste date spre a ilustra o posibilă cale de urmat
pentru India, o alternativă potrivită condiţiilor sale şi folosind sprijinul extrem
de important al propriei emigraţii. Şi mai ales pentru a arăta că o ţară precum
India caută, experimentează, configurează noi soluţii care să o conducă la succes
şi performanţă. Nu este o strategie consolidată, ca în cazul Chinei; ea nu a
produs nici atâtea rezultate, dar este un experiment de mare amploare căruia
trebuie să-i acordăm atenţia cuvenită. El ne îndeamnă, când vorbim de Asia, să
nu limităm discuţia şi analiza doar la regiunea Asia-Pacific, pentru că am comite
o nedreptate.

Bibliografie

Roberts J. Timmons, Amy Bellone Hite (eds.), The Globalization and


Development Reader. Perspectives on Development and Global Change,
Oxford, Blackwell Publishing, 2007.
Bryan S. Turner (ed.), The Blackwell Companion to Social Theory,
Oxford, Blackwell Publishing, 1996/2000.
Eric Hobsbawm, Globalisation, Democracy and Terrorism, London,
Little, Brown, 2007.
Bernard Guillochon, Globalizarea, o singură planetă, proiecte divergente,
Bucureşti, Enciclopedia Rao, 2003.
L’Atlas géopolitique et culturel du Petit Robert des noms propres, Paris,
Dictionaires Le Robert, 2002.
Paul Kennedy, „Preparing for the 21st Century: Winners and Losers”, în
Globalization and the Challenges of a New Century, A Reader, edited by Patrick
O’Meara, Howard Mehlinger and Matthew Krain, Bloomington, Indiana
University Press, 2000.
77
George Wehrfritz şi Hideko Takayama, „The Man in Charge”, Newsweek,
31 mai 2004.
Conway H. Henderson, International Relations. Conflict and Cooperation
at the Turn of the 21st Century, New York, McGraw Hill, 1997.
Ezra F. Vogel, Japan as Number One Revisited, Singapore, Institute of
Southeast Asian Studies, 1986.
Steven Schlosstein, The End of the American Century, New York,
Congdon and Weed, 1989.
Ezra Vogel, Japan as Number One, Lessons for America, Cambridge,
Mass., Harvard University Press, 1979.
Robert J. Samuelson, „The World’s Powerhouse”, Newsweek, 31 mai
2004.
Nicholas D. Kristof, „The Rise of China”, Foreign Affairs, nov.- dec.,
1993.
Supacha Panitchpakdi, Mark L. Clifford, China and the WTO. Changing
China, Changing the World Trade, John Wiley  Sons, Singapore, 2002.
John Mearsheimer, „The Future of the American Pacifier”, Foreign
Affairs, vol. 80, nr. 5, sept.-oct. 2000.
George Gilboy, Eric Heginbotham, „China’s Coming Transformation”,
Foreign Affairs, iul. – aug. 2001.
Foreign Policy, „Can India Overtake China?”, iul.-aug. 2003.
Saul Bernard Cohen, Geopolitics of the World System, Rowman &
Littlefield Publishers, Lanham, Boulder, New York, Oxford, 2003.
CIA World Factbook.

Temă de studiu pentru seminar

Vă propunem să încercaţi o dezlegare la următoarea problemă: mulţi


autori, inclusiv Clyde Prestowitz, se întreabă de ce SUA au abandonat poziţia de
acum două decenii, când recunoşteau o singură Chină, iar astăzi sprijină
Taiwanul?
Oferim câteva puncte de sprijin.
Civilizaţia chineză în definiţia ei clasică are drept centru de greutate
China continentală, dar cuprinde, în acelaşi timp, şi alte entităţi în întregime
chineze – Hong Kong, Taiwan, sau cu populaţie majoritar chineză –Singapore.

78
Ea se sprijină pe Hong Kong, parte a Chinei şi un adevărat simbol
mondial al comerţului şi mobilităţii financiare şi investiţionale; se sprijină pe
Singapore, care are cam aceleaşi virtuţi şi unde populaţia chineză are o pondere
de 75%. În sfârşit, s-ar putea sprijini pe Taiwan.
Să calculăm ce ar însemna revenirea Taiwanului la China prin puterea
economică pe care o deţine această insulă. Taiwan este printre primele 10
economii exportatoare ale lumii. Puterea sa financiară este enormă. Dar să
calculăm, în acelaşi timp, ce deschidere comercială ar oferi revenirea
Taiwanului Chinei continentale. Toate cele trei entităţi de care am vorbit sunt
adevărate simboluri ale mobilităţii şi spiritului intreprinzător. Prin aşezare, ele
asigură o mare deschidere a Chinei spre mare; nu numai o deschidere fizică, ci
una de atitudine, de mentalitate faţă de rigorile comportamentului maritim, cum
spuneam mai liberal, mai creativ, mai ingenios.
Cu Taiwan, China s-ar înscrie definitiv în rândul puterilor maritime de
prim rang ale momentului.
Dacă SUA încep să se teamă de evoluţia Chinei şi încep să perceapă
această ţară drept un competitor strategic, atunci acest lucru se poate cel mai
bine verifica în atitudinea faţă de problema Taiwanului. Acum mai bine de două
decenii, China nu era China de astăzi. Rezerva de astăzi a SUA este una
întemeiată pe calcul. Acum douăzeci de ani, China nu era un competitor al SUA.
79
Iar dacă astăzi SUA nu mai sunt în consonanţă cu propria poziţie de acum
douăzeci de ani, dacă astăzi sprijină Taiwanul, înseamnă că America începe să
considere China un competitor. Mai ales în perspectiva unei reunificări cu
Taiwanul. Iar cea mai directă modalitate de a întârzia ridicarea Chinei este ca
Taiwanul să nu revină la ţara căreia îi aparţine. Dacă această evaluare se
verifică, atunci va trebui să conchidem că unul dintre cele mai importante
conflicte potenţiale ale anilor care vin va fi asociat cu Taiwanul.
O altă categorie de argumente se înscrie în următorul registru. China este
o putere în ascensiune. Atunci când apare o nouă putere pe continentul nostru,
mentalul european reacţionează într-un mod specific: principalele state
concurente se unesc pentru a contrabalansa puterea care se ridică. Aşa s-a
întâmplat în perioada napoleoneană, în timpul Primului şi al celui de-Al Doilea
Război Mondial. Mentalul asiatic are o reacţie diferită: se aliniază puterii care se
ridică.
Înainte de 1980, Singapore, stat care s-a desprins din Federaţia Malayezia
în 1965, privea cu nedisimulat dispreţ la continent, la rămânerea sa în urmă şi,
mai ales, la rigiditatea politicii sale. După ce procesul de relansare economică a
Chinei s-a declanşat, la fel ca în cazul celorlalte ţări din zonă, şi politica statului
Singapore faţă de China continentală s-a schimbat. În anii ’90, Singapore a
investit miliarde de dolari în China, contribuind la accelerarea modernizării
acestei ţări. Mulţi lideri din Singapore au devenit adepţi şi susţinători entuziaşti
ai Chinei şi ai şanselor sale de afirmare. Grăitor pentru noua orientare este şi
faptul că aproximativ jumătate din proiectele de colaborare externă sprijinite de
guvernul din Singapore sunt destinate Chinei. Fluxul investiţiilor externe venite
din Singapore – şi care, până nu demult, mergeau cu precădere spre Malayezia şi
Indonezia – a luat calea continentului.
Dezvoltarea şi modernizarea rapide ale Chinei continentale au un impact
considerabil asupra relaţiei cu Taiwan-ul. De la înfiinţare, Taiwan-ul a evoluat
în sfera de influenţă americană şi cea mai importantă piaţă pentru această insulă
prosperă era chiar America. În anii 90, între insulă şi continent se dezvoltă
puternice relaţii economice şi chiar relaţii umane. Relaţiile politice însă au
evoluat mult mai lent, în acest plan menţinându-se o încordare vizibilă.
Alegerile din Taiwan din martie 2000 au dat câştig de cauză candidatului cu cel
mai pronunţat discurs anti-China, sprijinit de partidul care avea în plaforma-
program intenţia de a obţine independenţa faţă de China. În plus, victoria a
intervenit după 55 de ani de dominare a Partidului Naţionalist. Cu ocazia
discursului inaugural, preşedintele taiwanez a anunţat că nu va declara
independenţa pe timpul mandatului său dacă, la rândul său, statul chinez nu va
recurge la forţă pentru a pune stăpânire pe Taiwan.
Chiar dacă relaţiile politice dintre China şi Taiwan nu traversează cea mai
fastă perioadă, este aproape verificat faptul că atunci când legăturile economice
se intensifică, la orizont apare un proces de destindere care nu poate să nu-şi
80
pună amprenta asupra ansambului relaţiilor dintre cele două state. Or, în plan
economic relaţiile dintre China continentală şi Taiwan se intensifică, ceea ce ne
îndreptăţeşte să anticipăm că, pe termen mediu, se vor îmbunătăţi şi relaţiile
politice.
Apare limpede că astăzi, când vorbim de China, nu putem avea în vedere
doar statul chinez propriu-zis, ci ceea ce specialiştii numesc Marea Chină, un
spaţiu mai larg, un spaţiu locuit de chinezi sau în cea mai mare parte de chinezi,
un spaţiu aflat sub influenţă chineză. Între tigrii asiatici, trei sunt chinezi: Hong
Kong, Taiwan, Singapore. Chinezii din aceste teritorii au furnizat peste jumătate
din capitalul necesar creşterii economice a Chinei continentale în anii ’90.
Este instructiv să menţionăm că acest prim cerc de gravitaţie chinezească
se continuă cu un altul în care influenţa nu se mai sprijină aşa de mult pe
populaţie, ci pe factori economici. Chinezii deţin aproximativ 1% din populaţia
Filipinelor, însă asigură un volum de aproximativ 35% din vânzările firmelor din
această ţară. În Indonezia chinezii reprezintă 2-3 % din populaţia ţării, dar deţin
70% din capitalul privat. Chinezii reprezintă cca 10% din populaţia Thailandei,
însă contribuie la crearea a aproximativ 50% din PIB-ul acestei ţări. Deşi
populaţia chinezească reprezintă doar o treime în ansamblul populaţiei din
Malayezia, totuşi ea domină economia acestei ţări. Prin urmare, China este o
prezenţă dominatoare în toată Asia de sud-est şi, cum remarca Samuel
Huntington, „economia est-asiatică este fundamental o economie chineză” (S.
Huntington, Ciocnirea Civilizaţiilor).
În ciuda dominaţiei curente japoneze a regiunii, economia bazată pe
populaţia chineză a Asiei iese la suprafaţă rapid ca un „nou epicentru al
industriei, comerţului şi finanţelor”. Într-un fel mai şocant este cifra pe care o
furnizează acelaşi autor referitor la mărimea absolută a bogăţiei pe care o deţin
cei 50 de milioane de chinezi care trăiesc în afara Chinei. Venitul acestora
echivalează cu PIB-ul Chinei continentale, ceea ce arată o forţă ieşită din
comun.
Indiferent de mărimea cifrelor, importantă este tendinţa politică pe care o
prefigurează: ridicarea treptată a unei sfere de influenţă chineze, parte
componentă a afirmării Chinei ca putere care domină din ce în ce mai vizibil
Asia şi care tinde spre statutul de putere globală.
Revenind la problema aflată în dezbatere, putem spune că Taiwan prin
mărime, prin puterea economiei sale, prin modernitatea vieţii sale economice, ar
reprezenta un element cheie în această ascensiune a Chinei şi în consolidarea
statutului său în Asia. Din nou, revenim la întrebarea privitoare la modul cum
percep SUA ridicarea Chinei. Dacă o concep ca un competitor, atunci apare
limpede că vor încerca să frâneze ascensiunea sa. Iar una din formulele cele mai
eficiente în acest scop este împiedicarea sau amânarea unificării Taiwan-ului cu
China continentală.

81
După SUA, China devine al doilea mare stat amfibie al lumii. Şi până
acum ea a avut datele unei asemenea poziţii. Dar numai de acum ea este
hotărâtă să le pună în valoare. Să recunoaştem, este un statut pe care China,
chiar în perioada ei de mare înflorire, nu l-a avut.

82
Cursul 4

Globalizare politică I. Statul-naţiune şi suveranitatea

Cuprins
1. Introducere
1.1. Un punct de plecare
1.2. Să definim problema
2. De ce viitorul statului-naţiune este problema fundamentală a globalizării politice?
3. Ce este suveranitatea?
3.1. De ce suveranitatea?
3.2. Definiţii ale suveranităţii
4. Wind of change. Globalizarea politică faţă în faţă cu statul-naţiune
4.1. De unde plecăm? Suveranitatea ca bază a sistemului internaţional contemporan
4.2. O primă etapă a globalizării politice. Organizaţia Naţiunilor Unite
4.3. Modele pentru a doua etapă a globalizării politice
4.3.1. Suveranitate politico-economică versus suveranitate juridică
4.3.2. Suveranitatea ipocrită. Modelul lui Stephen Krasner
4.3.3. A despica firul dincolo de patru
4.4. Concluzii parţiale privind etapa a doua a globalizării politice

Cuvinte cheie: Actul Final de la Helsinki, capacitate de control, competenţe


exclusive, drepturile omului, ONU, război rece, sistem internaţional, stat-
naţiune, suveranitate, Westfalia

1. Introducere
1.1. Un punct de plecare

În acest curs ne propunem să prezentăm principalele caracteristici ale


globalizării politice. Amintim că am distins mai multe dimensiuni ale
globalizării (politică, economică, culturală etc.) numai din raţiuni didactice. Deşi
este metodologic corect să tratăm separat fiecare dintre aceste „spaţii”, nu este
mai puţin adevărat că ele sunt puternic interconectate. Globalizarea politică nu
este, în consecinţă, un domeniu autonom. Ea are însă, aşa cum vom arăta, un
anumit specific „local” care necesită o analiză adecvată.
Considerăm că această analiză nu ar fi posibilă dacă am confunda – aşa
cum, din păcate, se întâmplă des – dimensiunea politică a globalizării cu cea
economică. Deşi suprapunerea lor este puternică, iar influenţa reciprocă greu de
supraestimat, cele două dimensiuni diferă prin problemele fundamentale în jurul
cărora se constituie fiecare din ele. În cazul globalizării politice, este vorba de
problema viitorului statului-naţiune; în cazul globalizării economice, aşa cum
83
vom arăta în cursurile următoare, problema fundamentală este cea a echilibrului
creşterii şi stabilităţii în cadrul unei economii cu adevărat globalizate.
Există în acest moment un acord de principiu între cercetători în privinţa
dimensiunii politice a globalizării. Aceasta ar consta în creşterea gradului de
interdependenţă a actorilor din sistemul internaţional (Nye, 2003, Hirst,
Thompson, 2002, Micklethwait, Wooldridge, 2000, Jackson, 2003, Mătieş,
Năstase, 2002 etc). Această creştere se manifestă atât cantitativ, prin densitatea
sporită a relaţiilor dintre actorii sus-numiţi, cât şi calitativ, prin transformarea
naturii actorilor şi a relaţiilor dintre aceştia.
Metafora reţelei (Bache, Flinders, 2004, Nye, 2003) ar putea fi de ajutor
pentru vizualizarea acestui tablou relativ complex. Sistemul internaţional poate
fi privit ca o reţea de reguli, norme şi cutume care organizează şi fac previzibile
evoluţiile politicii mondiale (Goldstein, 1999; Rourke, 1999; McLean, 2001). În
nodurile reţelei se găsesc actorii din sistem – în mod tradiţional state-naţiune.
Actori notabili pot fi şi alianţele sau blocurile de state (economice sau militare –
de ex. UE, NAFTA, OPEC, NATO), ONG-urile de anvergură internaţională (de
ex. Greenpeace) sau corporaţiile multinaţionale (de ex. DaimlerChrysler). Nu
toate legăturile din această reţea au aceeaşi greutate sau forţă şi majoritatea nu
sunt simetrice, între actori stabilindu-se adesea raporturi de putere.
Astfel de definiţii extrem de generale nu aduc prea multă informaţie, de
aceea considerăm că este mai util să organizăm acest curs pornind de la
problema pe care o considerăm centrală pentru tematica în discuţie. Definiţiile
de mai sus pot fi reţinute ca reper, dar ele se vor clarifica pe măsură ce vom
elucida problema propusă – cea a destinului statului-naţiune în contextul
globalizării.

1.2. Să definim problema

Globalizarea (politică) înseamnă pentru mulţi cercetători ai fenomenului


nici mai mult nici mai puţin decât sfârşitul statului-naţiune (Ohmae, 1993, 1995;
Bauman, 1998, Martin, Schuman, Kaplan, 1994 etc.). Nu toţi autorii sunt la fel
de radicali în a constata acest deces de importanţă istorică sau în a estima în cât
timp va lua sfârşit „agonia” statului-naţiune. Mai mult, există un dezacord
fundamental între cei care salută această transformare şi cei care o consideră un
dezastru fără precedent. Vocile moderate sunt, în aceste condiţii, o preţioasă
minoritate (vezi cursul despre conceptualizarea globalizării).
A pune o problemă de o asemenea complexitate în termeni binari
înseamnă a o denatura. Dacă vom dori neapărat să răspundem cu „da” sau „nu”
la întrebarea dacă statul-naţiune are vreun viitor în contextul globalizării, vom
constata un fapt surprinzător: deşi statul-naţiune a fost în prim-planul ultimelor
două secole, nu avem încă o „ştiinţă medicală” completă care să-i determine
84
starea de sănătate, şi nici măcar o „medicină legală” care să-i stabilească
eventualul deces. Mai exact, ştim destul de bine să interpretăm anumite
simptoame şi să intervenim local, dar rămân multe zone asupra cărora nu putem
decât să speculăm. Rămâne opţiunea unui răspuns simplist, care are cel mult
„garanţia” scurtăturilor cognitive ale ideologiei: da, statul-naţiune are viitor,
pentru că nu există nici o alternativă la el; nu, statul-naţiune este obiect de
muzeu, pentru că şi-a pierdut toţi pilonii, toate puterile, prerogativele sau
monopolurile. Evident, nu ne interesează un astfel de răspuns.
Iată cum vom proceda în acest curs pentru a ajunge la o rezolvare a
problemei propuse, care să fie mai degrabă întemeiată şi informativă decât
tranşantă şi ideologică: vom începe prin a arăta de ce problema viitorului
statului-naţiune este cea fundamentală în ceea ce priveşte globalizarea politică;
vom continua prin a selecta o cale de acces care să facă abordabilă această
problemă. După cum vom vedea, această cale, deloc greu de ales, este
dezbaterea privind suveranitatea statului-naţiune. Suveranitatea va fi astfel
instrumentul de analiză care ne va permite studierea impactului globalizării
asupra statului-naţiune, în special, şi asupra politicii planetare, în general. Vom
arăta că suveranitatea nu este un concept univoc, ci presupune o descompunere
pe axe sau dimensiuni la nivelul cărora globalizarea se manifestă asimetric. Nici
globalizarea politică nu va fi tratată unitar, ci vom distinge două mari etape ale
acestui proces.
În cursul următor, vom analiza alternativele la statul-naţiune emergente
sau propuse, în special cele legate de regiuni şi structuri supranaţionale.
Noţiunea care va face trecerea de la dezbaterea legată de slăbirea suveranităţii
din prima parte a cursului, către analiza alternativelor la statul-naţiune din partea
a doua va fi cea de guvernare la mai multe niveluri. Vom încheia cu o dezbatere
asupra unilateralismului american.

2. De ce viitorul statului-naţiune
este problema fundamentală a globalizării politice?

Să începem prin a clarifica o posibilă confuzie: folosim termenul „stat-


naţiune” ca echivalent al termenului din engleză „nation state”. De asemenea,
atunci când nu există o altă indicaţie în text, prin „stat” ne referim tot la „stat-
naţiune”. Această opţiune este paralelă cu cea care reţine termenul de „stat-
regiune” pentru englezescul „region-state” (vezi studiul despre Ohmae).
Confuzia de care ne temem nu provine însă numai din stabilirea unor paralele
între terminologia din limba română şi cea din alte limbi, mai ales din limba
engleză. În limba română se foloseşte adesea sintagma „stat naţional”. În primul
articol al Constituţiei României, statul român este definit ca stat naţional (vezi
Muraru et al., 1993). În ultimii ani, acest fapt a stârnit anumite dezbateri şi
85
controverse (vezi Niculescu, 2002; Dilema nr. 556 etc.), unii reprezentanţi ai
minorităţilor naţionale insistând asupra renunţării la atributul de stat naţional.
Nu intenţionăm să prelungim în aceste pagini dezbaterea de mai sus şi, de
aceea, un termen mai neutru, precum „stat-naţiune” este de preferat. Un motiv
mai profund pentru această opţiune este că „stat-naţiune” nu este afectat – nu
masiv în orice caz – de modalitatea de definire a naţiunii – etnică, culturală,
civică sau religioasă, în timp ce „naţional” este semantic şi psihologic apropiat
de etnicitate (cel puţin în spaţiul românesc – vezi şi Keating, 2001).
Statul-naţiune s-a afirmat ca principala instituţie politică pe continentul
european, mai ales după Revoluţia franceză. În urma destrămării imperiilor
multinaţionale (Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist, Austro-Ungaria) şi a
imperiilor coloniale (în special cel britanic şi cel francez) după cele două
războaie mondiale, statul-naţiune a devenit modelul normativ în relaţiile
internaţionale, monopolizând scena politică mondială. Chiar şi aşa, trebuie notat
că statul-naţiune are o istorie relativ scurtă şi destul de controversată. Statul-
naţiune este o achiziţie recentă chiar şi în Vest – cât despre situaţia din fostele
colonii, unde s-a încercat crearea unor state-naţiune în câteva decenii, după
fostele graniţe ale posesiunilor europene, este evident că acest tip de instituţie nu
are o tradiţie şi nici nu a dat rezultatele aşteptate (Jackson, 2003; Goldstein,
1999; Rourke,1999; Kissinger, 2003 etc.).
Nu intenţionăm să dăm o definiţie formală pentru statul-naţiune, mai ales
că noţiunea s-ar putea să fie incoerentă din punct de vedere formal (Hirst,
Thompson, 2002). Notăm însă aici, după Michael Keating, trăsăturile pe care le-
ar avea, în cadrul unui spaţiu determinat, un stat-naţiune:
- „un set de sisteme funcţionale, precum o „economie naţională” şi „un
stat al bunăstării”;
- o cultură şi o identitate naţionale;
- o populaţie naţională corespunzătoare, sau demos, defintă prin identitate
comună, un domeniu de valori împărtăşite, încredere reciprocă şi
interacţiune;
- un set de instituţii de guvernare;
- pretenţia la suveranitate internă şi externă.” (Keating, 2001)
Statul-naţiune este legat de modernism şi sunt destui cei care susţin că va
apune odată cu acesta (vezi Smith, 2002 pentru o analiză a acestor poziţii).
Oamenii au trăit mult mai multă vreme în oraşe-state, în imperii sau în colonii şi
este posibil ca statul-naţiune să nu fie decât un moment oarecare din istoria
politică a planetei.
Indiferent dacă este aşa sau nu, dând la o parte, aşadar, orice fel de
idolatrie în faţa statului-naţiune, dorim să avansăm şapte motive care pun statul-
naţiune şi soarta sa în miezul globalizării politice:
1. statul-naţiune este principalul actor din sistemul internaţional; el este de
fapt fundamentul acestui sistem (vezi de ex. Goldstein, 1999 pentru o
86
analiză detaliată a sistemului internaţional). În măsura în care globalizarea
va eroda până la dispariţie statele-naţiune, ea va cauza în egală măsură
dispariţia actualului sistem internaţional. Este acest lucru dezirabil? Poate
fi el controlat? Cum ar putea arăta un sistem internaţional în care statele-
naţiune – sau resturile lor – ar juca cel mult un rol periferic? În ce sens ar
mai fi acel sistem unul internaţional?
2. statul-naţiune este principalul factor de reglementare a statutului
populaţiilor şi teritoriilor; acest fapt este legat de motivul menţionat mai
sus. Problemele cetăţeniei, aplicării anumitor măsuri legislative anumitor
indivizi pe un anumit teritoriu (jurisdicţia, în general), problemele relaţiei
dintre legislaţia internă şi cea internaţională, disputele teritoriale şamd. nu
pot fi puse între paranteze. Slăbirea statului-naţiune va cauza sau nu
apariţia unui vacuum de autoritate în aceste privinţe? Oare importanţa
cetăţeniei sau a teritorialităţii se pierde odată cu diminuarea importanţei
statului-naţiune?
3. statul-naţiune rămâne un actor economic redutabil, mai ales prin funcţia
sa de arbitru. Statul previne, în limitele capacităţilor sale de intervenţie
(diferite de la stat la stat), transformarea pieţelor în oligo- sau monopoluri
sau chiar colapsul acestora. Statul conservă instrumente economice
fundamentale: capacitatea de a emite şi aplica legislaţia economică,
monopolul monetar, bănci naţionale, autorităţi vamale, fiscale şi de
control, rezerve de stat, în unele cazuri monopolul asupra unor resurse
strategice sau de risc etc. Ce instituţii ar putea exercita astfel de funcţii în
lipsa statului, cu ce legitimitate, după ce fel de proceduri şi cu ce
mecanisme de atribuire a responsabilităţii deciziei? Până la ce punct ar
trebui statul să se retragă din economie? Pot pieţele să se
autoreglementeze şi să susţină creşterea economică? Are sau nu
economicul nevoie de o viziune politică? Este creşterea un scop în sine?
4. statul-naţiune este principalul – dacă nu unicul – furnizor de securitate,
atât la nivel local, regional sau naţional, cât şi la nivel continental sau
mondial; în general, doar statele au armate, forţe de menţinere a ordinii
publice şi forţe paramilitare. Chiar şi contingentele care acţionează sub
drapelul unor alianţe militare sau al ONU sunt părţi din armatele statelor-
naţiune. Lanţurile de comandă şi control în cazul acţiunilor militare sunt
în esenţă cele naţionale, deşi acestea pot fi delegate sau realocate în cadrul
unei alianţe, aşa cum se întâmplă în cadrul NATO. Dovada indiscutabilă
că lucrurile stau într-adevăr aşa este că autorităţile militare supreme sau
ultime sunt plasate la nivelul statelor-naţiune. În condiţiile în care
globalizarea înseamnă şi o amplificare fără precedent a riscurilor – de la
terorism neconvenţional la dezastre naturale şi de la colapsul unor state la
epidemii catastrofale – funcţia de securitate exercitată de stat este
esenţială. Este inutil de subliniat cât este de important ca această funcţie
87
să fie exercitată de o instituţie legitimă şi responsabilă (supusă unui
minim control public) şi este firesc să ne întrebăm dacă statul va (putea)
continua să joace acest rol sau dacă – şi în ce condiţii – îl va ceda total sau
parţial altor instituţii.
5. statul-naţiune este principala instanţă legislativă şi principalul garant al
respectării legilor; statul-naţiune corespunde cel mai bine în prezent
conceptului de Rechtsstaat (= stat de drept – vezi Hirst, Thompson, 2002
pentru o discuţie a acestui aspect) şi este o dilemă cum anume ar putea fi
el înlocuit în această privintă. Legislaţia internaţională sau chiar cea
comunitară în cazul Uniunii Europene se bazează totuşi pe legitimitatea
parlamentelor naţionale şi, indirect, pe acceptarea faptului că popoarele
statelor-naţiune sunt corpurile politice relevante. Va continua această stare
de fapt sau globalizarea va conduce la consolidarea unor corpuri politice
alternative care vor dori să-şi exprime voinţa prin intermediul unor
instrumente diferite de statul-naţiune tradiţional?
6. statul-naţiune este un actor social vital; prin intermediul funcţiilor sale
legislative şi economice, statul poate interveni pentru combaterea
dezechilibrelor sociale produse de pieţe sau de accidente istorice. Deşi în
măsuri sensibil diferite, statele-naţiune practică în general redistribuirea
bunurilor către cei defavorizaţi aplanând astfel tensiunile sociale. De
asemenea, prin politicile sale bugetare, statul-naţiune furnizează de obicei
servicii esenţiale, precum asistenţa şi asigurările medicale şi sociale,
educaţia publică minimă, (re)integrarea grupurilor marginalizate,
întreţinerea infrastructurii de interes public, medierea conflictelor între
patronat şi muncitori etc. Este improbabil ca nevoia de astfel de servicii să
dispară în următorii ani, ba chiar, după cum vom vedea, există voci care
solicită o prezenţă mai viguroasă a statului pe plan social. Va mai fi
capabil statul-naţiune să exercite astfel de funcţii? Dacă da, cu ce costuri;
dacă nu, cui le poate delega? Ce efecte ar avea o abandonare a implicării
sociale a statului sau a unor instituţii alternative?
7. statul-naţiune deţine un capital colosal de legitimitate, reprezentativitate
şi loialitate; este greu de spus ce instituţii dispun de o capacitate de
mobilizare a unor populaţii de ordinul zecilor de milioane în afară de
statele-naţiune. Nu ne pronunţăm asupra aspectului etic al acestui
fenomen, dar credem că putem constata că statul-naţiune rămâne fără
concurent din acest punct de vedere. Existenţa unei populaţii în continuă
creştere de „cetăţeni ai lumii” – persoane în general bogate, care
călătoresc mult şi nu se simt legate de o ţară anume – nu pune în pericol
judecata noastră. Diferenţa de proporţie dintre numărul celor care nu şi-au
părăsit niciodată ţara şi aceşti apatrizi virtuali este imensă.
Încă şi mai important este faptul că statul-naţiune este, după mulţi autori,
unica instituţie în care democraţia poate funcţiona (de ex. Schulze, 2003;
88
Bauman, 1998; Martin, Schumann, 1999). Cum anume vor folosi statele
acest capital extrem de important – dar şi de sensibil – şi cum ar putea el
evolua în condiţiile unei „morţi lente” a statelor-naţiune sunt întrebări
esenţiale pentru înţelegerea globalizării politice.

Aceste argumente sau motive nu epuizează problematica vizată, dar


ordonează spaţiul acestei discuţii. Faptul că le-am formulat la modul interogativ
semnalează deja că este vorba de o dezbatere – ele nu sunt intrinsec argumente
în favoarea statului-naţiune, ci seturi de întrebări care plasează statul-naţiune în
centrul globalizării politice. Este important de văzut că, în funcţie de
răspunsurile date întrebărilor de mai sus, argumentele respective pot fi văzute fie
ca sprijinind statul-naţiune, fie ca atacând supremaţia sa.

3. Ce este suveranitatea?
3.1. De ce suveranitatea?

Henry Kissinger numea diplomaţia europeană care a precedat primul


război mondial o „maşinărie a Judecăţii de Apoi” (Kissinger, 2003). În această
secţiune vom discuta despre o „maşinărie” care ar putea inspira nume cel puţin
la fel de grandilocvente: suveranitatea. Aşa cum am menţionat mai sus, vom
folosi suveranitatea ca punct de acces în dezbaterea privind statul-naţiune.
Alegerea suveranităţii nu este întâmplătoare. În primul rând, ea nu este o
competenţă sau o proprietate oarecare a statelor-naţiune. Deşi istoria
suveranităţii nu se suprapune cu cea a statului-naţiune, suveranitatea fiind un
concept mai vechi (vezi Anexa), în istoria modernă şi contemporană,
suveranitatea este puternic legată de statul-naţiune, fiind considerată
caracteristica (sau pretenţia) fundamentală a acestuia (Keating, 2001; Goldstein,
1999; Rourke, 1999; Năstase, Mătieş, 2002 etc.). De la Pacea de la Westfalia
(1648) şi mai ales de la Revoluţia franceză (1789) încoace, afirmarea statelor-
naţiune şi impunerea lor ca actori principali ai relaţiilor internaţionale a fost mai
ales o afirmare a suveranităţii lor. Statul-naţiune modern este constituit pe baza
pretenţiei de a fi suveran. Sistemul internaţional din prezent a moştenit acest
primat al suveranităţii statului-naţiune şi, tocmai de aceea, dezbaterea centrală
privind evoluţia acestui sistem este, explicit sau nu, o dezbatere privind sensul şi
importanţa suveranităţii statelor.
În al doilea rând, suveranitatea este o alegere corectă din punct de vedere
metodologic. Dacă dorim să analizăm rolul şi viitorul statului-naţiune în
contextul globalizării fără să cădem în localism sau eurocentrism, sistemul de
referinţă pe care îl folosim trebuie să aibă un orizont larg, dar să nu fie abstract
şi inutilizabil. Suveranitatea are aceste proprietăţi.

89
Deşi conceptul îşi are originea în Evul Mediu european (vezi Anexa) şi a
cunoscut consacrarea tot în spaţiul european după Pacea de la Westfalia (1648),
el este deja de multă vreme parte a patrimoniului politic global. Cultural,
suveranitatea nu poate fi despărţită de „aventura” istorică şi filosofică a Europei,
dar instituţional şi funcţional – sensul care ne preocupă şi pe noi –, ea se apropie
de universalitate. Modalitatea în care a fost proiectată şi în care funcţionează
ONU reprezintă o recunoaştere explicită a acestei realităţi (vezi secţiunile
următoare).
În rândurile de mai jos ne vom referi la suveranitate în sensul ei prezent,
fără a complica tabloul cu amănunte de ordin istoric sau filosofic. De asemenea,
situăm discuţia într-un orizont care plasează suveranitatea în domeniul
proprietăţilor statelor-naţiune – numai după această situare analizăm anumite
alternative. Motivele pentru această opţiune sunt legate de spaţiul, simplitatea şi
coerenţa expunerii. Pentru că, în fond, problema suveranităţii este mult mai
complicată, oferim în Anexa la acest curs o serie de repere şi trimiteri care îl pot
ghida pe cititor în acest labirint.

3.2. Definiţii ale suveranităţii

Ce este suveranitatea şi ce ne poate spune ea despre globalizarea politică?


Să notăm şi să discutăm mai întâi câteva definiţii şi vom încerca în secţiunile
următoare să răspundem la a doua întrebare. Conform Dicţionarului de Politică
Oxford,
„Suveranitatea este pretenţia de a fi autoritatea politică ultimă,
nesupusă faţă de vreo altă putere superioară, în ceea ce priveşte
luarea deciziilor politice şi aplicarea lor. În sistemul internaţional,
suveranitatea este pretenţia statului de a se autoguverna pe deplin,
iar recunoaşterea mutuală a pretenţiilor la suveranitate este baza
societăţii internaţionale.” (McLean, 2001)
Enciclopedia de Filosofie Stanford oferă următoarea definiţie:
„Suveranitatea, deşi în istorie a avut mai multe sensuri, are un
înţeles central: autoritate supremă în cadrul unui teritoriu. [...]
Statul este instituţia politică în care suveranitatea se
materializează. Un ansamblu de state formează un sistem de state
suverane.” (Stanford Encyclopedia of Philosophy – traducerea
noastră)
Pentru Paul Hirst şi Grahame Thompson,

90
„<suveranitatea> în concepţia modernă reprezintă o revendicare
politică distinctă – controlul exclusiv al unui teritoriu delimitat.”
(Hirst, Thompson, 2002)
În sfârşit, Joshua Goldstein notează în masivul său tratat „International
Relations” că
„Suveranitatea – în mod tradiţional cea mai importantă normă [din
sistemul internaţional – n.n.] – înseamnă că un guvern are dreptul,
cel puţin în principiu, să facă orice doreşte în cadrul teritoriului
său. [...] Suveranitatea semnifică de asemenea că statele nu ar
trebui să intervină în afacerile interne ale altor state.” (Goldstein,
1999)

În mod tradiţional, suveranitatea este considerată absolută, inalienabilă,


unică (indivizibilă) şi continuă. Aceste caracteristici şi disputele din jurul lor ne
interesează mai puţin şi, aşa cum vom arăta, importanţa lor – mai ales a celei
dintâi – a trecut în ultima vreme în plan secund.
Trei elemente ale definiţiilor de mai sus trebuie avute în vedere: 1.
suveranitatea reprezintă pretenţia statului de a fi autoritate politică ultimă şi
exclusivă; 2. acest tip de autoritate se exercită în cadrul unui teritoriu delimitat –
deci suveranitatea este strâns legată de teritorialitate; 3. suveranitatea reciproc
recunoscută a statelor este fundamentul sistemului internaţional.
Ar trebui să medităm la cele trei elemente menţionate în paragraful
anterior pentru că ele ne pot clarifica sensul globalizării politice. Vom arăta, în
cele ce urmează, că aceasta marchează o reinterpretare a fiecărui element:
pretenţia statului-naţiune de a fi suveran în mod absolut este semnificativ
limitată trecându-se către o suveranitate relativă, distribuită sau împărtăşită;
teritorialitatea îşi păstrează importanţa, dar este din ce în ce mai puţin
dependentă de graniţele statale; sistemul internaţional nu se mai sprijină exclusiv
pe suveranitate şi se concentrează şi pe alte principii, precum păstrarea păcii,
drepturile omului sau dezvoltarea durabilă.

4. Wind of change. Globalizarea politică


faţă în faţă cu statul-naţiune

Am ajuns la momentul în care putem începe să asamblăm piesele puzzle-


ului. Am văzut ce este suveranitatea, am stabilit că ea este fundamentală pentru
statele-naţiuni, dar şi pentru sistemul internaţional. Pentru a recapitula, pariul
nostru este următorul: dacă vom putea preciza ce se întâmplă cu suveranitatea
statului-naţiune, vom fi înţeles dacă statul-naţiune va rămâne sau nu starul

91
scenei globale şi, prin aceasta, globalizarea politică va fi în mare parte
clarificată.

4.1. De unde plecăm? Suveranitatea ca bază a sistemului internaţional


contemporan

Robert Jackson, profesor la Boston University, realizează o analiză


interesantă a trecerii de la respublica christiana la o societas – o pluralitate – de
state suverane. Respublica christiana fusese paradigma politică a Occidentului
medieval, un tip de ordine duală, cuprinzând o axă teologică (sacerdotium) cu o
ierarhie asociată condusă de papă şi una politică (regnum) avându-l în centru pe
împăratul Sfântului Imperiu Roman. Această ordine, dincolo de aspectul ei dual,
se reflecta într-un teritoriu relativ unificat şi era bazată pe universalitatea
religiei creştine (catolice). Divinitatea era unicul suveran, sursă a legii şi a
autorităţii (Jackson, 2003).
Dispariţia acestui sistem, legată substanţial de Reforma protestantă din
secolul al XVI-lea, a cunoscut primul său moment formal în Pacea de la
Westfalia (1648), care a încheiat devastatorul Război de treizeci de ani (1618-
1648). De obicei, acest moment este considerat data de naştere a sistemului
internaţional contemporan, mai exact a acelui sistem internaţional în care am
trăit până după sfârşitul războiului rece. Motivul acestei „datări” este că prin
tratatul de la Westfalia s-a făcut primul pas către suveranitatea statului (vezi
Anexa).
Cele două încercări din secolul trecut de a construi o ordine mondială care
să promoveze pacea, cooperarea, justiţia, prosperitatea şi dezvoltarea au plecat
de la principiul suveranităţii statului-naţiune, o suveranitate numită adesea
westfaliană. Liga Naţiunilor, înfiinţată după primul război mondial, a avut o
viaţă scurtă şi o influenţă redusă (vezi Anexa). În schimb, catastrofa celui de-al
doilea război mondial a impus crearea unei organizaţii mai puternice şi de o
anvergură cu adevărat globală. Este vorba de Organizaţia Naţiunilor Unite.
În iunie 1945, la San Francisco, 51 de state, prin reprezentanţii lor,
semnau Carta Naţiunilor Unite. Articolul al doilea al Cartei cuprinde principiile
care stau la baza ONU şi, implicit, la baza funcţionării sistemului internaţional.
Primul principiu este următorul:
„Organizaţia este bazată pe principiul egalităţii suverane a tuturor
Membrilor săi.” (Carta Naţiunilor Unite – Avalon, traducerea
noastră)
Rezoluţia ONU 2625 din 1970 defineşte astfel principiul egalităţii suverane:
„- statele sunt egale din punct de vedere juridic;
– fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranităţi;
– fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea celorlalte state;
92
– integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inviolabile;
– fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta liber sistemul său politic,
social, economic şi cultural;
– fiecare stat are obligaţia de a respecta deplin şi cu bună credinţă
angajamentele sale internaţionale şi de a trăi în pace cu celelalte state.”
(Năstase, Mătieş, 2002)
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) are şi ea ca
fundament aşa-numitul „Decalog de la Helsinki”. În contextul războiului rece,
în 1975, era adoptat Actul Final de la Helsinki, care conţine zece norme
procedurale susţinute de semnatarii europeni şi americani în scopul evitării
„încălzirii” războiului rece. Prima normă este, şi aici,
„egalitatea suverană, respectarea drepturilor intrinseci suveranităţii”.
(Jackson, 2003 – traducerea noastră)
Aceste două exemple – la care s-ar putea adăuga multe altele –
demonstrează fără dubiu rolul central al suveranităţii statului în sistemul
internaţional care a urmat celui de-al doilea război mondial şi care a funcţionat
în atmosfera tensionată a războiului rece. Ce nu arată ele este că exact în
momentele în care importanţa suveranităţii atingea apogeul, natura ei era pe cale
să fie profund afectată.

4.2. O primă etapă a globalizării politice. Organizaţia Naţiunilor Unite

Aparent, suveranitatea despre care se vorbeşte în Carta Naţiunilor Unite şi


în Actul Final de la Helsinki este cea pe care am încercat să o definim în
secţiunea a patra a acestui curs. Ea ar fi astfel absolută şi exclusivă. Lucrurile nu
stau însă aşa. Semnarea Cartei Naţiunilor Unite a reprezentat – fie şi formal –
începutul sfârşitului pentru suveranitatea absolută şi, simultan, debutul
globalizării politice. Să explicăm.
Primul eveniment cu adevărat global din istorie este cel de-al doilea
război mondial. Chiar dacă luptele s-au concentrat pe două mari teatre de
operaţiuni (euro-atlantic şi pacific), cimitirele sale sunt prezente, într-adevăr, pe
toate continentele. Înainte de acest război am putea vorbi, desigur, de puteri cu
interese globale sau cu politici globale sau continentale – cum a fost pentru mult
timp cazul Imperiului Britanic. Unii autori (de ex. Kobrin, 1999) îl citează pe
renumitul economist Milton Freedman, care afirma că un tip de globalizare chiar
mai avansat decât cel postbelic a existat la începutul secolului al XX-lea pentru
că barierele vamale şi tarifare erau reduse. În cel mai bun caz, însă, acest fapt
vorbeşte despre o anumită etapă a internaţionalizării economiei, nu despre
globalizare şi nicidecum despre globalizare politică (vezi Hirst, Thompson, 2002
pentru o critică a acestui punct de vedere).

93
Fenomene precum cele descrise mai sus nu se apropie, în nici un sens, de
globalizarea politică – nu există şi nu sunt recunoscute evenimente sau probleme
globale, actorii din sistemul internaţional acţionează relativ independent unii de
alţii, urmărindu-şi interesele şi interacţionând sporadic. Experienţa războiului şi
începutul erei nucleare după Hiroshima a demonstrat clar că o astfel de stare de
lucruri nu putea continua decât cu consecinţe tragice. Înfiinţarea ONU a
semnificat faptul că statele au înţeles lecţia istoriei.
Deşi Carta Naţiunilor Unite, în articolul al doilea, pune pe primul loc
principiul egalităţii suverane, aceeaşi Cartă conţine prevederi care limitează clar
suveranitatea statelor. Limitarea aceasta este justificată printr-o serie de alte
imperative moral-politice, mai ales menţinerea păcii şi securităţii la scară
planetară şi respectarea drepturilor omului.
Chiar în articolul al doilea, se spune că statele au obligaţia de a-şi rezolva
paşnic disputele şi de a nu atenta la teritoriul altor state (principiile 3 şi 4). De
asemenea, statele au obligaţia de a susţine acţiunile ONU şi a se conforma
principiilor ONU. Statele membre trebuie să vegheze la respectarea acestor
principii chiar de către statele care nu sunt membre ale ONU 1 (principiile 5 şi 6).
Aceste prevederi intră clar în conflict cu ceea ce era considerat dreptul suveran
al statelor de a declara şi purta război şi de a desfăşura, în general, politicile
interne şi externe pe care le doresc.
Mult mai vizibilă este limitarea suveranităţii în capitolul al VII-lea al
Cartei, intitulat „Măsuri cu privire la ameninţări la adresa păcii, încălcări ale
păcii şi acte de agresiune”. Articolele din acest capitol (39 - 51) reglementează
intervenţia, inclusiv de natură militară, a forţelor ONU împotriva unor state,
dacă acţiunile acestora încalcă principiile ONU şi pun în pericol pacea lumii.
Iată, de exemplu, ce se afirmă în articolul 42:
„În situaţia în care Consiliul de Securitate2 consideră că măsurile
conforme articolului 41 [măsuri non-militare – nn.] ar fi nepotrivite
ori s-au dovedit nepotrivite, acesta poate lua măsurile care sunt
necesare pentru a menţine sau reinstaura pacea şi securitatea la
nivel internaţional, utilizând forţe aeriene, navale sau terestre.
Astfel de măsuri pot include demonstraţii, blocade sau alte
operaţiuni aeriene, navale sau terestre ale forţelor Membrilor
Naţiunilor Unite.” (Art 42, Carta Naţiunilor Unite – Avalon –
traducerea noastră)
Primul război din Golf, declanşat împotriva Irakului cu permisiunea
ONU, a fost legitimat tocmai pe baza unor astfel de prevederi. Irakul atentase la
integritatea şi suveranitatea altui stat – Kuweitul, în contradicţie flagrantă cu
1
În prezent, recunoaşterea unui stat este sinonimă calităţii de membru al ONU, dar această prevedere este încă
importantă, de exemplu în cazul secesiunilor sau disputelor teritoriale. Chiar dacă Taiwanul nu este membru al
ONU, statele membre îi pot solicita (şi chiar forţa la nevoie – dar aceasta este o discuţie separată) să respecte
principiile ONU.
2
Organism central al ONU. Membrii permanenţi sunt puterile învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial.
94
principiile ONU. De asemenea, intervenţia NATO împotriva Serbiei a fost
justificată, printre altele, pe încălcarea prevederilor din Carta Natiunilor Unite
care privesc drepturile omului.
În mod limpede, prin înfiinţarea ONU, o organizaţie supranaţională prelua
de la state o (mică) parte a competenţelor lor – atât în ceea ce priveşte politica
externă, prin controlul strict al folosirii forţei în relaţiile internaţionale, cât şi în
domeniul politicii interne, mai ales prin stabilirea unor standarde de respectare a
drepturilor omului. Este discutabil cum anume au fost aplicate aceste prevederi
în perioada care a trecut de la semnarea Cartei. Importantă este însă motivaţia
care a făcut ca, pentru prima dată în istorie, statele să fie de acord să cedeze sau
să pună în comun o parte din prerogativele lor: anumite probleme – pacea şi
securitatea, drepturile omului – nu mai erau locale sau localizabile; ele erau
recunoscute ca probleme de importanţă globală iar statele acceptau că depind
unele de altele pentru a le rezolva.
Procesul de limitare a suveranităţii statelor, început prin adoptarea Cartei
în 1945, a continuat în următorii ani. Este important să privim acest proces
sistematic. Credem că putem să distingem două etape ale sale şi, implicit, două
etape ale globalizării politice.
Prima etapă este marcată de cel de-al doilea război mondial, de înfiinţarea
ONU şi de războiul rece. În această perioadă, suveranitatea nu este pusă la
îndoială ca fundament al sistemului internaţional. Ea este totuşi limitată, după
cum am văzut, prin Carta Naţiunilor Unite (1945), precum şi prin alte
documente internaţionale, cum ar fi acordul de la Bretton Woods (1944),
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), tratatul ABM (Anti-Ballistic
Missile Treaty - 1972) sau Convenţia împotriva Torturii (1987).
În afară de limitările formale, marile puteri ale războiului rece, Statele
Unite şi Uniunea Sovietică au încălcat de multe ori tacit suveranitatea sateliţilor
lor. Intervenţiile sovietice din Budapesta (1956) şi Praga (1968) sunt probabil
cunoscute de cititor.
Suveranitatea statelor nu rămâne, aşadar, absolută. Se pun bazele unor
instituţii internaţionale, cum ar fi ONU sau Banca Mondială (care îşi are
rădăcinile în Acordul de la Bretton Woods). Totuşi, tensiunea extremă a
războiului rece a făcut ca acest proces de relativizare a suveranităţii statelor să
fie lent şi sinuos. Chiar şi aşa, nu credem că greşim când identificăm în aceast
parcurs o primă etapă a globalizării politice. „Hora nucleară” pe care au fost
silite să o danseze (aproape) toate statele în cadrul furnizat de ONU este dovada
clară în acest sens.
A doua etapă a globalizării politice debutează după terminarea războiului
rece, la începutul anilor ’90. Ea este mult mai spectaculoasă şi, de obicei, când
se vorbeşte de globalizare, se face referire numai la această etapă. Considerăm
că o astfel de abordare este greşită – ea poate duce la erori serioase de judecată,
de exemplu la a afirma că globalizarea este un fenomen extrem de nou, o ruptură
95
totală cu trecutul, fie el şi apropiat, şi cu istoria politică mondială. Mai grav este
că într-o astfel de perspectivă nu este vizibil cum anume actuala rupere de ritm a
globalizării a „crescut” din acumulările unei jumătăţi de secol de istorie
postbelică.
Pentru că această a doua etapă a globalizării politice este mult mai
complexă decât prima, vom folosi câteva modele de analiză bazate tot pe
suveranitate, dar care iau în considerare sensuri multiple ale acesteia.

4.3. Modele pentru a doua etapă a globalizării politice

În etapa secundă a globalizării politice, suveranitatea statului-naţiune este


chestionată deschis. Actorii non-statali din sistemul internaţional devin mai
numeroşi şi mai importanţi. Problemele care sunt catalogate de importanţă
globală sunt mai multe şi mai complicate: de la terorism şi poluare, la dezarmare
şi, din nou, drepturile omului. Echilibrul de putere din timpul războiului rece nu
mai există, pe scena globală rămânând o singură superputere, Statele Unite,
tentată din ce în ce mai mult să acţioneze unilateral. Rolul ONU în aceste
condiţii pare să cunoască un declin. În schimb, actorii regionali – alianţe
economice şi militare – se afirmă ca jucători globali de primă ligă, alături de
state sau chiar concurându-le.
În continuare, pentru a oferi o schiţă inteligibilă şi coerentă a acestei
realităţi, vom prezenta trei modele de analiză care încearcă să explice sensurile
suveranităţii în contextul acestei noi etape a globalizării. Primul model este
bidimensional, al doilea cvadridimensional, iar în finalul secţiunii prezentăm un
model mai flexibil de analiză – de fapt un metamodel – capabil să analizeze
suveranitatea într-un spaţiu înalt-dimensional, cum este acela în care se
manifestă globalizarea.

4.3.1. Suveranitate politico-economică versus suveranitate juridică


Dorina Năstase şi Mihai Mătieş analizează perspectivele suveranităţii
statului-naţiune plecând de la tensiunea existentă între cerinţele politice şi
economice ale integrării europene şi forţa conservatoare şi normativă a
idealurilor de natură juridică (Năstase, Mătieş, 2002).
Suveranitatea politico-economică dă seama de transformările care au
afectat capacitatea de acţiune a statului, precum şi monopolurile pe care acesta le
deţinea sau pretindea că le deţine sub titulatura suveranităţii. Problema centrală
pentru această dimensiune a suveranităţii este: câtă influenţă şi cât control mai
deţine statul pe plan intern şi extern? Cât anume din puterile sale a fost delegat
către – sau preluat de instituţiile supranaţionale (cum sunt cele din cadrul

96
Uniunii Europene – Comisia, Consiliul de Miniştri, Curtea de Justiţie, Banca
Centrală sau Parlamentul) sau de administraţiile locale şi regionale?
În mod previzibil, aspectul economic al globalizării este cadrul avut în
vedere şi, astfel, este discutată în special capacitatea statului de a reglementa
fluxurile de capital, investiţii, bunuri, servicii şi persoane. Cei doi autori afirmă
că statul a reuşit să „reinterpreteze creativ” erodarea suveranităţii sale
economice menţinându-şi o poziţie strategică în raport cu piaţa. Statul îşi
conservă monopolul asupra unor instrumente esenţiale, precum cele legislative,
monetare, militare sau de politică externă, prin care poate interveni atunci când
piaţa evoluează într-o direcţie (considerată) periculoasă.
Este limpede însă că statul îşi impune o „cură de slăbire” pentru a se putea
adapta la noua situaţie. Deşi, teoretic, el poate interveni în mod curent pentru a
controla diversele pieţe, acest tip de politică ar fi extrem de costisitoare şi ar
duce, în condiţiile actuale, la izolarea statului respectiv, la un adevărat boicot din
partea altor state sau a marilor investitori. Similar, politicile de bunăstare 3 de
mare amploare, de redistribuire masivă a veniturilor şi beneficiilor economico-
sociale au devenit utopice. Bazate pe impozitare progresivă, acestea alungă
investitorii şi provoacă o adevărată hemoragie de capital şi, în consecinţă, de
locuri de muncă.
Nu numai că statele, din considerente de eficienţă, parcurg o slăbire
voluntară, dar ele se văd uneori puse în situaţia de a nu putea acţiona, chiar dacă
evoluţiile din societate sau din economie depăşesc pragul critic. Nu este vorba
aici doar de state slabe, cum sunt cele din vestul Africii, incapabile să controleze
zone extinse din propriul teritoriu sau chiar cartiere întregi din capitalele lor
(Kaplan, 1994), ci chiar de mari puteri. Marea Britanie, de exemplu, nu a putut
împiedica, în 1992, căderea lirei atunci când atacurile speculative au depăşit
capacitatea de intervenţie a băncii centrale (Martin, Schumann, 1999).
„Creativitatea” statelor de care vorbeau Năstase şi Mătieş se leagă, în
aceste condiţii, de o conlucrare mult mai strânsă, materializarea cea mai
semnificativă a acestei disponibilităţi pentru interdependenţă fiind instituţiile
suprastatale. Moneda comună europeană şi Banca Centrală Europeană care o
susţine sunt un exemplu puternic în acest sens. La nivel global, ONU, dar şi
Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO) – moştenitoare a acordului de liber
schimb GATT, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, controversatul
Tribunal Penal Internaţional pentru crimele împotriva umanităţii, Interpol-ul şi

3
Statul bunăstării [eng. „welfare state”], favorizat mai ales de social-democraţia europeană postbelică, pune
accentul pe intervenţia statului în economie pentru a reduce dezechilibrele sociale create de piaţă. Suedia în
special a dezvoltat un „stat al bunăstării” considerat exemplar după cel de-al doilea război mondial, dar a fost
constrânsă de mersul economiei globale să restrângă masiv programele sale de asistenţă socială în anii ’90. La
nivelul Uniunii Europene, spre deosebire de ce se întâmplă în Statele Unite şi chiar în Japonia, politicile de acest
tip sunt totuşi o prioritate.

97
alte organizaţii încearcă să rezolve probleme care depăşesc forţele majorităţii
statelor.
Suveranitatea juridică funcţionează ca un set de norme de drept intern şi
internaţional. Aceste norme se regăsesc în constituţiile statelor şi în tratatele
internaţionale sau în Carta ONU. În dreptul internaţional, statul este cel mai
important subiect de drept având competenţe teritoriale (putere deplină asupra
unui teritoriu), materiale (ordine internă, organizare politică, economică şi
socială), formale (legate de elaboararea şi menţinerea jurisdicţiei) şi personale
(regimul cetăţeniei, protecţia cetăţenilor în străinătate). De asemenea, statele au
drept de autoapărare şi, conform Cartei ONU, beneficiază de egalitate suverană.
Deşi suveranitatea juridică tinde să fie conservatoare, şi ea a fost amendată şi
relativizată prin intermediul instituţiilor internaţionale sau supranaţionale,
precum ONU sau Uniunea Europeană, dar şi prin creşterea importanţei
autorităţilor locale şi regionale.
Mai ales în Uniunea Europeană, statele au acceptat o revizuire serioasă a
suveranităţii lor juridice. Prin Tratatul de Maastricht din 1992, de exemplu,
Uniunea Europeană era definită prin trei piloni care delimitau competenţele
statelor de cele ale Uniunii, precum şi competenţele comune. Vom reveni asupra
acestor aspecte când vom discuta alternativele la statele-naţiune.
Suveranitatea juridică a fost semnificativ limitată şi prin intervenţiile
militare asupra unor state suverane – unele făcute cu acordul ONU, precum cele
din Irak de la începutul anilor ’90, cea din Kosovo sau cea din Afganistan, iar
altele realizate unilateral, precum recenta intervenţie americană din Irak.
Intervenţia din Kosovo, aprobată prin faimoasa rezoluţie 1244 a ONU, l-a
determinat chiar pe fostul diplomat american Edward Marks să afirme că am
trecut de la sistemul westfalian care a dominat scena mondială până după
războiul rece, la unul „post-westfalian” (Marks, American Diplomacy).
În loc de concluzie pentru acest model, credem că putem cita ceea ce
spune Marks despre intervenţia din Kosovo:
„Dar care sunt implicaţiile pe termen lung ale intervenţiei din
Kosovo? Probabil că este exagerat să spunem că ea vesteşte
începutul unei guvernări mondiale, dar s-ar putea să nu fie greşit
dacă spunem că ea constituie un pas important către o comunitate
politică integrată.” (Marks, American Diplomacy)

4.3.2. Suveranitatea ipocrită. Modelul lui Stephen Krasner

Al doilea model pe care îl vom prezenta a fost elaborat de Stephen


Krasner, profesor la Universitatea Stanford. Acest autor distinge suveranitatea
legală internaţională, suveranitatea westfaliană, suveranitatea internă şi

98
suveranitatea interdependenţei (Krasner, martie 2003, Krasner, aprilie 2003;
Năstase, Mătieş, 2002).

Legală internaţională

Westfaliană SUVERANITATE A interdependenţei

Internă

Suveranitatea după Stephen Krasner

Suveranitatea tradiţională ar fi o combinaţie de suveranitate legală


internaţională (statele se recunosc reciproc) şi suveranitate westfaliană (statele
nu violează teritoriul şi nu se amestecă în afacerile interne ale altor state).
Aceasta nu ar mai funcţiona pentru că în multe state autoritatea centrală se află
în colaps, pentru că armele de distrugere în masă au devenit mai uşor de
procurat, pentru că există zone neguvernate, precum graniţa afgano- pakistaneză,
sau cea dintre Brazilia, Paraguay şi Argentina, şi pentru că guvernele
funcţionează de multe ori prost şi tind să încalce drepturile omului (Krasner,
aprilie 2003, vezi şi Kaplan, 1994 pentru o analiză similară a situaţiei din Africa
de vest, Keating, 2001).
Într-un interviu realizat în cadrul seriei „Conversaţie cu istoria” la
Universitatea Berkeley, Krasner reia tezele din lucrarea sa „Suveranitatea.
Ipocrizie organizată”, afirmând că puţine state din lumea de azi – şi puţine state
din istorie în general – au deţinut toate cele patru forme de suveranitate.
„Ipocrizia organizată apare atunci când statele spun un lucru, dar
fac altul; ele susţin retoric aceste principii normative sau reguli
asociate cu suveranitatea, dar politicile şi acţiunile lor încalcă
aceste reguli.” (Krasner, martie 2003 – traducerea noastră)
Pentru a rezolva şirul de probleme create de slăbirea suveranităţii
tradiţionale ar trebui creat un nou cadru instituţional care să permită: asistenţa
politică şi economică, schimbarea forţată a regimurilor periculoase,
reorganizarea instituţiilor internaţionale şi folosirea autorităţii unor actori

99
precum Fondul Monetar Internaţional (Krasner, aprilie 2003) pentru a realiza
convergenţa politicilor diferitelor state.
Aceste măsuri semnifică, de fapt, reformarea sistemului internaţional
westfalian bazat pe state-naţiune suverane. În fond, măsurile propuse de Krasner
constituie un program în care globalizarea politică este privită ca un fapt împlinit
sau oricum în curs de realizare. Suveranitatea interdependenţei este conceptul
care captează această realitate.
La nivelul modelului descris schematic mai sus, globalizarea politică
poate fi vizualizată ca o deplasare a greutăţii de la stânga la dreapta şi, într-o
măsură mai mică, de sus în jos. Suveranitatea interdependenţei câştigă în
importanţă pentru că statele, aşa cum am afirmat deja în mod repetat, au
dificultăţi în a controla fluxurile de capital, investiţii, persoane, idei, materiale
de mare risc, terorism sau poluare la graniţele lor. Astfel, statele au nevoie de
instrumente transfrontaliere pentru a recăpăta un minim control asupra acestor
fluxuri, ceea ce le face să depindă de alte state.
Suveranitatea internă, legată de modalitatea de organizare a autorităţii în
interiorul graniţelor şi de eficienţa funcţionării acesteia, este importantă în
condiţiile în care numeroase state au probleme în a (re)stabili un control efectiv
asupra teritoriului lor deşi suveranitatea lor legală internaţională nu este, în
principiu, pusă la îndoială. Moldova se confruntă în prezent cu o astfel de
situaţie în regiunea transnistreană. Situaţia actuală din Irak este şi mai
complicată, transferul de suveranitate de la administraţia militară a coaliţiei către
noul guvern irakian lovindu-se de incapacitatea ambelor autorităţi de a pacifica
ţara.
Suveranitatea internaţională, instituţionalizată în sistemul de recunoaştere
reciprocă a celor aproximativ 200 de state din cadru ONU, este (tacit) în dispută
şi va trebui să fie reformată. Motivul principal este că suveranitatea multor state
recunoscute lipseşte de facto şi asta a condus de multe ori la tragedii umanitare
sau război civil – criza recentă din Sudan este un exemplu în acest sens, dar tot
aici poate fi încadrată şi criza umanitară din Transnistria. Republica Moldova
este un stat recunoscut, iar Transnistria nu are suveranitate internaţională, dar
acest fapt nu a împiedicat stabilirea ad hoc a unei suveranităţi interne în această
regiune care violează legislaţia internaţională. Un alt motiv este că unele state îşi
folosesc într-un mod inacceptabil privilegiile suveranităţii westfaliene.
Programul de înarmare nucleară desfăşurat de Coreea de Nord este un astfel de
exemplu.
Noua suveranitate internaţională va trebui să ţină cont de existenţa
statelor-problemă (eng. „rogue nations”) sau statelor eşuate (eng. „failed states”)
care pun în pericol siguranţa şi drepturile propriilor populaţii şi pe cele ale
statelor vecine. Ameninţarea proliferării terorismului nuclear, chimic sau
biologic face ca această realitate să fie şi mai dramatică. Înţelegerea noului
mediu este capitală şi pentru reconstrucţia instituţională internaţională sau
100
pentru proiectarea unor mecanisme de lucru general acceptate atât pentru situaţii
normale, cât şi pentru control şi intervenţie în caz de criză.
Dincolo de faptul că suveranitatea internaţională nu mai poate continua să
fie o mască pentru disoluţia suveranităţii interne, a devenit clar ca tabu-ul
nonintervenţiei nu poate rămâne intact în noua etapă a globalizării. Ca să fim
exacţi, acest tabu nu mai este intact de multă vreme 4, dar el a supravieţuit juridic
şi forţa sa de constrângere este din acest punct de vedere considerabilă.
Justificarea pentru intervenţia din Irak, chiar dacă s-a dovedit falsă, a insistat că
pericolul global pe care îl reprezintă o potenţială putere nucleară iresponsabilă şi
imorală este prea serios pentru a nu îl înlătura, chiar dacă prin aceasta principiul
nonintervenţiei în afacerile interne ale altui stat ar fi încălcat. Diplomaţia
franceză se referă la acest moment ca la „deschiderea cutiei Pandorei” şi este
destul de limpede că el indică în ce fel de realitate politică globală începem să
trăim.
Krasner afirmă în interviul menţionat mai sus că multe instituţii sunt în
fond bazate pe un tip sau altul de „ipocrizie organizată”. Problema legată de
suveranitate nu este neapărat aceasta, cât recunoaşterea acestui fapt şi implicit a
limitelor legate de suveranitatea tradiţională. Globalizarea politică semnifică
tocmai de aceea nu o respingere a suveranităţii în totalitatea ei, ca ipocrizie de
stat, ci o reorganizare selectivă a suveranităţii în care moştenirea westfaliană îşi
pierde din importanţă, iar accentul se deplasează pe suveranitatea
interdependenţei.
Statele rămân titulare unice ale suveranităţii legale la nivel internaţional şi
depun eforturi de a deveni mai eficiente pe plan intern. Aceste eforturi implică şi
delegarea unor competenţe până acum exclusiv statale pe verticală, către
instituţii internaţionale sau autorităţi locale şi regionale, sau pe orizontală, către
actori nonguvernamentali. Statul nu e o agenţie de guvernare printre altele sau
un simplu nivel administrativ, dar el nu mai deţine un monopol în această
privinţă. În secţiunile următoare, vom reveni asupra dispersiei verticale şi
orizontale a competenţelor statului şi a modului în care aceasta pune bazele unei
comunităţi politice globale multistratificate, asimetrice, dinamice şi cu o
densitate inegală.

4.3.3. A despica firul dincolo de patru

Pe măsură ce statul încearcă să se adapteze la provocările unui mediu din


ce în ce mai complex, domeniile în care se vede nevoit să-şi exercite controlul
devin mai numeroase şi mai înguste. De exemplu, statul este nevoit să dezvolte

4
Cum spune şi Krasner, doar marile puteri s-au bucurat de fapt de suveranitate deplină. Acestea au intervenit
mereu în treburile interne ale statelor mai mici atunci când interesele lor au fost în joc. Uniunea Sovietică a pus
chiar la punct o doctrină a intervenţiei (doctrina Brejnev).
101
instrumente de control al fluxurilor de informaţie (Derrida, 1999; Bauman,
1998) care par a fi complet separate de competenţele sale teritoriale tradiţionale.
De asemenea, presiunile la care este expus statul sunt adesea contradictorii,
oscilând între acuze de autoritarism şi suspiciuni de neputinţă (Ascherson, 2004;
Starobin, 2004; Judt, 2003; Soros 1997 etc.).
Suveranitatea, aşa cum am arătat, este tradiţional legată de competenţe
exclusive circumscrise teritorial, de monopolizarea unor instrumente de acţiune
politică excepţionale şi de un rol privilegiat pe scena internaţională. Această
concepţie, aşa cum argumenta şi Krasner, dar şi alţi autori (Hirst, Thompson,
2002; Petras, Veltmeyer, 2003; Micklethwait, Wooldridge, 2000; Martin,
Schumann, 1999 etc.), nu mai corespunde realităţii. Aceasta, metaforic vorbind,
este deja una hibridă, cu domenii-nişă, impure sau suprapuse. Suveranitatea
însăşi a dezvoltat sau va dezvolta hibrizi rezistenţi la noul mediu, precum
suveranitatea relativă, semisuveranitatea şi mai ales suveranitatea împărtăşită.
Taiwanul are o suveranitate relativă – el nu mai este membru al ONU din
1971 de la reluarea relaţiilor chino-americane. Mai exact, Taiwanul are
majoritatea componentelor suveranităţii, inclusiv o armată proprie, dar îi lipseşte
recunoaşterea legală internaţională. Protecţia americană tacită (nu există relaţii
diplomatice oficiale) garantează pentru moment această suveranitate relativă, dar
pretenţiile restabilirii unei suveranităţi chineze asupra insulei nu vor rămâne
probabil fără efect pe termen mediu şi lung. În alt sens, se poate discuta dacă
Hong Kong-ul are o suveranitate relativă în cadrul aranjamentului „o ţară, două
sisteme” prin care a revenit la China.
Andorra este membru al ONU din 1993, dar nu este un stat deplin
suveran, conducerea coprincipatului fiind exercitată formal de şeful statului
francez şi de episcopul de Urgel (Spania). Franţa şi Spania numesc de fapt doi
din cei patru membri ai Tribunalului Constituţional al micului stat. Andorra este
un model de semisuveranitate (Năstase, Mătieş, 2002).
Suveranitatea împărtăşită (eng. „pooled”) este modelul adoptat în
Uniunea Europeană, statele din Uniune punând în comun unele din
competenţele lor, dar modelul ar putea fi în viitor extins. Ali Mazrui, unul din
intelectualii de frunte ai Africii, propunea o „recolonizare” a continentului
african – de fapt „preluarea” statelor aflate în criză de către statele-pivot, mai
mari şi mai puternice, într-un sistem care ar avea la bază un Consiliu de
Securitate african. Africa de Sud ar putea să se îngrijească de Angola, Egiptul de
Sudan, un Zair (actuala Republică Democrată Congo) stabil de Burundi şi
Rwanda (Mazrui, Antet).
Într-adevăr, în viitor am putea asista la extinderea tuturor acestor modele
la scară planetară. Tocmai de aceea sugerăm posibilitatea unui cadru flexibil de
analiză pentru suveranitate pe care l-am denumit suveranitatea n-dimensională.
Aceast model de analiză îşi are originea în acceptarea faptului că globalizarea –
nu numai cea politică – se realizează într-un spaţiu înalt-dimensional.
102
Aşa cum am mai afirmat, doar naivitatea sau ideologia pot localiza şi
judeca maniheist globalizarea: statul moare sau triumfă, interdependenţa şi
integrarea sunt bune sau sunt rele, globalizarea este doar economică sau doar
politică. Dacă ne interesează să înţelegem şi să acţionăm în lumea reală, trebuie
să ţinem cont de complexitatea ei. Evident, nu toate aspectele implicate ne vor
interesa în mod egal, de aceea avem nevoie de un model flexibil, care să permită
omisiuni şi focalizări.
Acest cadru ar funcţiona astfel: se pot trasa câteva categorii mari de
domenii în care statul îşi exercită controlul, cum ar fi: forţe armate, ordine
internă, diplomaţie, legislaţie, justiţie, economie, asistenţă socială, educaţie,
sănătate sau cercetare ştiinţifică. Lista nu e completă şi nici ordonată. Unele din
aceste dimensiuni fac parte din zona tradiţională a suveranităţii – cum sunt cele
militare, altele sunt la graniţa acestei zone – cum sunt cele legate de sănătate
(unii autori, mai ales Foucault, nu ar fi de acord).
Analiza ar pune accent pe resursele de control disponibile într-un domeniu
şi costurile lor pentru a evalua capacitatea statului de a menţine performanţa în
respectivul domeniu într-un interval de siguranţă. Acest model de diagnostic
poate evidenţia resurse sau puncte slabe inaccesibile unei analize preocupate
doar de aspectele tradiţionale ale suveranităţii. De asemenea, se poate vizualiza
dinamica procesului de globalizare la o rezoluţie mai înaltă, pentru că modelul
poate fi dezvoltat ca o reţea sau pânză de păianjen. Dacă, de exemplu, ne-ar
interesa ce înseamnă globalizarea pentru suveranitatea economică, adică pentru
poziţia de actor economic a statului, am putea studia acest domeniu pe mai
multe dimensiuni.

... Monetară

Macroeconomică

Economică Fiscală

Vamală şi tarifară
SUVERANITATE
... ...

Fragment dintr-un model multidimensional de analiză a suveranităţii

Cei mai mulţi autori sunt de acord că dimensiunile monetare şi tarifare


sunt probabil afectate primar de globalizare mai mult decât alte zone economice.
Printr-un astfel de model mai complex s-ar putea explica unitar de ce, de
103
exemplu, faptul că globalizarea, la nivel economic, este mai ales un fenomen
financiar şi tarifar care se reflectă la nivel politic prin costuri de intervenţie mari
în domeniile afectate şi implicit prin diminuarea sau transformarea suveranităţii
statelor în ariile respective. De asemenea, s-ar observa şi cum afectarea primară
a unor zone cauzează fenomene secundare în altele: renunţarea la barierele
vamale şi tarifare şi ieftinirea transporturilor duc la „scumpirea” politicilor
fiscale; dacă statul practică impozite mari, activitatea economică va tinde să
emigreze şi impozitele vor deveni inutile.
Exemplul de mai sus poate fi folosit şi pentru a demonstra că într-un astfel
de model pot fi studiate în paralel globalizarea politică şi cea economică. Cum
am spus deja, orientarea şi designul categoriilor depind de ce anume vrem să
aflăm. Un alt exemplu – nu este evident la prima vedere de ce SIDA şi malaria
pot avea efecte destabilizatoare în Africa şi de ce SARS cu greu ar putea
provoca o situaţie similară în China şi tările vecine. Dacă avem însă în vedere
variabile precum existenţa şi starea infrastructurii medicale în ţările respective,
existenţa laboratoarelor, capacitatea statului de impune şi menţine carantina în
timp util, resursele existente pentru a desfăşura campanii de prevenire şi
vaccinare, gradul de securizare a graniţelor, starea aparatului administrativ,
capacitatea de a mobiliza ajutor intern şi internaţional, etc., atunci misterul poate
fi lămurit. Pentru toate aceste variabile şi nu numai pentru ele, balanţa se înclină
în favoarea Chinei şi a ţărilor sud-est asiatice.
Dacă reprezentăm câte o astfel de reţea complexă a suveranităţii pentru un
număr de state şi punem reţelele unele lângă altele, vom avea de fapt un tablou
şi mai clar al globalizării. Vom avea în faţă o reţea de reţele, similară
Internetului, cu multe fluxuri localizate, dar şi cu unele suficient de puternice
pentru a străbate toată reţeaua. În zonele de interfaţă, vom putea indica cu o
oarecare precizie domeniile în care statul pierde teren, pe cele care pot fi
deplasate spre un alt tip de control decât cel al statelor sau pe cele care aparent
tind spre dereglementare.
De exemplu, pentru statele din UE care au adoptat moneda comună,
suveranitatea monetară este inaccesibilă independent, dar accesibilă în comun.
Pentru Mexic, SUA şi Canada, semnatare ale acordului de liber schimb NAFTA,
controlul independent al tarifelor vamale este mai costisitor decât accesul comun
– deşi asimetric, dominat de SUA – la această componentă a suveranităţii.
Pentru majoritatea statelor, suveranitatea militară este accesibilă exclusiv
independent. De asemenea, politicile publice de bunăstare şi asistenţă socială,
pensiile, concediile plătite sau ajutoarele de şomaj nu trec graniţele, pentru că
sunt bazate pe impozitare, care este şi ea limitată statal. În schimb, majoritatea
pieţelor se deplasează în exteriorul controlului statelor. Şi aici acţiunea
concertată a mai multor state poate însă „restaura” într-o oarecare măsură gradul
de acces. Fiecare mare exportator de petrol ar putea influenţa într-o măsură
oarecare preţul mondial al petrolului, dar influenţa aceasta nu se poate compara
104
cu cea însumată a ţărilor exportatoare exercitată unitar de organizaţia acestora –
OPEC.
Acest model este doar o sugestie. El poate fi util însă dacă ne interesează
detaliile sau dacă dorim să observăm cum dinamici locale apărute în punctele
nevralgice tind să se propage în reţea cauzând reacţii în lanţ greu de controlat.
Tabloul rezultat nu este diferit în mare de cel propus de Krasner. Credem totuşi
că un model flexibil – n-dimensional din moment ce poate acomoda un număr
indefinit de categorii – este mai potrivit pentru a observa etapa actuală a
globalizării din unghiul suveranităţii.

4.4. Concluzii parţiale privind etapa a doua a globalizării politice


Nu este momentul să tragem linie în privinţa etapei secunde a globalizării.
Considerăm totuşi că putem sintetiza ce s-a spus până acum şi putem arăta prin
mai multe exemple ce corespondenţă se stabileşte între modelele de mai sus şi
realitate.
Câteva idei puternice sunt furnizate de aceste modele:
1. Suveranitatea, tradiţional legată de competenţele exclusive ale statului,
se deplasează spre interdependenţă şi competenţe împărtăşite; politicul urmează
economicul adoptând un model al integrării într-o reţea de reţele;
2. Sistemul internaţional westfalian este în mod clar depăşit; principiul
nonintervenţiei devine secundar şi opţional comparativ cu drepturile omului sau
pacea mondială;
3. Conservatorismul juridic pe care era construit monopolul statului
asupra afacerilor interne şi externe este pe cale să devină mai permeabil din
cauza presiunilor economice şi sociale la care este expus;
4. Repoziţionarea statului – adaptarea sa la noua situaţie – se manifestă
mai ales ca delegare şi punere în comun de competenţe cu actori supranaţionali
şi regionali (dispersie verticală) sau cu actori nonguvernamentali (dispersie
orizontală); monopolul statului ca agenţie de guvernare este în consecinţă spart;
5. Statul este preocupat să ocupe o poziţie strategică faţă de pieţe, dar este
încă neclar dacă acest efort va reuşi.
Procesul captat de aceste idei mari nu este cursiv sau unitar. La începutul
anilor ’90, după încheierea războiului rece şi destrămarea Uniunii Sovietice, se
părea că statele lumii se îndreaptă cu paşi repezi spre o ordine guvernată de idei
precum cele de mai sus. Secretarul general al ONU de atunci, Boutros Boutros-
Ghali, spunea că
„învingătorul de la sfârşitul războiului rece va fi democratizarea
relaţiilor internaţionale, noul rol al Naţiunilor Unite”
(Micklethwait, Wooldridge, 2000).
Pe plan politic, ONU a convocat congrese planetare pe diverse teme –
drepturile omului, dezvoltarea socială, problemele femeilor (Micklethwait,
105
Wooldridge, 2000). Tot ONU a autorizat intervenţia coaliţiei conduse de SUA în
Irak şi a trimis forţele de pace ale Naţiunilor Unite (aşa-numitele „căşti
albastre”) în mai multe puncte fierbinţi din lume, din Angola până în Bosnia.
Uniunea Europeană făcea un pas serios spre integrare în 1992, la
Maastricht, fiind de departe cea mai avansată zonă din acest punct de vedere. În
1994, lua fiinţă acordul nord-american de liber schimb NAFTA, iar în 1992
ţările sud-est asiatice grupate în ASEAN au hotărât să pună bazele unei zone de
comerţ liber; o piaţă comună pentru America de Sud – cunoscută după
acronimul numelui ei spaniol, MERCOSUR – a fost iniţiată în 1995.
Integrarea economică a fost puternic sprijinită de ceea ce s-a numit
„consensul de la Washington” (Stiglitz, 2003) – un set de politici neoliberale
susţinut de principalele organizaţii economice supranaţionale: Fondul Monetar
Internaţional, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Aceste
politici aveau în vedere, printre altele, minimizarea rolului statului în economie,
macrostabilitatea, eliminarea barierelor vamale şi liberalizarea pieţei de capital.
Se credea că astfel de politici vor promova atât creşterea economică şi
prosperitatea tuturor statelor, cât şi stabilitatea lor socio-politică.
După jumătatea anilor ’90, a devenit clar că suporterii globalizării
fuseseră prea optimişti, iar temerile adversarilor exagerate. Unele state se
dovediseră prea slabe pentru această transformare, altele deveniseră profund
suspicioase faţă de globalizare sau pur şi simplu dezinteresate. Să menţionăm
doar că cele două zone de care se legau speranţele celor mai mulţi partizani ai
globalizării – ONU şi noua economie globală – nu s-au ridicat la înălţimea
aşteptărilor.
Activitatea ONU s-a împotmolit din cauza birocraţiei şi a reticenţelor unor
state de contribui cu fonduri şi personal la programele desfăşurate de Naţiunile
Unite (la începutul noului secol, Statele Unite nu-şi plătiseră cotizaţii de câteva
sute de milioane de dolari – vezi Micklethwait, Wooldridge, 2000; în 1996,
datoria se cifra la 1,3 miliarde de dolari – Martin, Schumann, 1999). Şi mai
grav, criza economică din Asia din 1997 a dovedit clar că reţeta „consensului de
la Washington” are deficienţe majore şi chiar potenţialul de a „otrăvi” accidental
economia mondială (Martin, Schumann, 1999). Această constatare a fost întărită
de eşecul reformelor din Rusia, de mersul prost al reformelor în unele ţări din
fostul bloc comunist şi de crizele grave din Mexic şi Argentina survenite tot în
contextul implicării Fondului Monetar Internaţional (Stiglitz, 2003).
Atmosfera tensionată din aceşti ultimi ani a fost „întregită” de spulberarea
iluziilor unei păci globale. Atentatele din 11 septembrie 2001 şi noua politică
preemptivă – decisă să acţioneze unilateral împotriva ameninţărilor reale sau
potenţiale – a administraţiei americane conduse de neoconservatorii lui G. W.
Bush au marcat începutul de secol al XXI-lea (vezi de ex. Strategia de securitate
a SUA). După ce în războiul rece preşedintele Reagan denumise URSS
„imperiul răului”, preşedintele Bush folosea sintagma „axă a răului” pentru a
106
denumi state-problemă precum Irakul, Iranul sau Coreea de Nord. O astfel de
orientare a politicii singurei superputeri a lumii a produs îngrijorare, mai ales că
ONU şi Consiliul său de Securitate se vedeau reduse la rolul de a lua notă de
acţiunile Statelor Unite.

107
Cursul 5

Globalizare politică II. Dincolo şi dincoace de stat

Cuprins
1. Mai multe niveluri de guvernare pentru o lume integrată
2. Dincolo de stat – organizaţii globale şi macroregiuni
2.1 Organizaţii globale
2.2. Macroregiuni
2.3. Alte organizaţii
3. Dincoace de stat
Bibliografie (cursurile 4 şi 5)
Schiţă de studiu de caz: Un Québec suveran ?
Anexă: personalităţi şi evenimente importante pentru suveranitate
Întrebări şi probleme pentru cursurile 4 şi 5

Cuvinte cheie: guvernare, guvernarea la mai multe niveluri, macroregiune,


microregiune, organizaţii internaţionale şi globale, organizaţii
supranaţionale, regionalizare

1. Mai multe niveluri de guvernare pentru o lume integrată

Am discutat în cursul anterior despre redistribuirea competenţelor


statului-naţiune către alte instanţe – atât pe verticală, către actori supra- şi
infrastatali, cât şi pe orizontală, către actori nonguvernamentali. Din moment ce
aceste instanţe preiau inclusiv o parte din competenţele incluse tradiţional în
suveranitatea statului, aceşti actori aflaţi dincolo şi dincoace de stat sunt priviţi
de unii autori ca alternative la statul-naţiune. De asemenea, cum spuneam şi mai
sus, monopolul statului ca agenţie de guvernare nu mai există. Locul său a fost
luat de o pluralitate de niveluri de guvernare. Punctul de plecare al discuţiei
noastre este tocmai tandemul noţiunilor de guvernare şi agenţie de guvernare.

Folosim „guvernare” ca echivalent pentru termenul englezesc


„governance”. Uneori acest termen este tradus în română prin „guvernanţă”.
Acest cuvânt nu există însă în limba română şi considerăm că adoptarea sa este
inutilă atât timp cât sensul lui „guvernare” este clar precizat. Astfel, „guvernare”
nu este aici sinonim cu „guvern” – nu putem vorbi în acest sens de „guvernarea
Emil Boc”, deşi o astfel de sintagmă este, în alt context, acceptabilă în limba
română. Paul Hirst şi Grahame Thompson explică în „Globalizarea sub semnul
întrebării”:

108
„Statele-naţiune suverane şi-au atribuit drept caracteristică
fundamentală autoritatea de a determina felul în care este guvernată
orice activitate de pe teritoriul lor, fie îndeplinind chiar ele anumite
funcţii, fie delegându-le şi stabilind limite pentru alte agenţii. Acesta
ar fi, susţin ele, monopolul funcţiei de guvernare. De aici şi tentaţia
larg răspândită de a identifica termenul de „guvern” cu acele
instituţii ale statului care controlează şi reglementează viaţa unei
comunităţi teritoriale. Pe de altă parte, guvernarea [sic!], care
reprezintă controlul unei activităţi cu ajutorul anumitor mijloace în
vederea îndeplinirii anumitor obiective – nu intră, totuşi, numai în
competenţa statului. Ba chiar este o funcţie care poate fi îndeplinită
de o largă varietate de instituţii şi practici public şi private, statale
şi civile, naţionale şi internaţionale.” (Hirst, Thompson, 2002)5
Într-un studiu după care ne vom ghida şi noi, Gary Marks şi Liesbet
Hooghe dau următoarea definiţie pentru „governance”:
„Definim guvernarea [eng. governance] ca luare de decizii
constrângătoare în sfera publică.” (Marks, Hooghe, 2004 –
traducerea noastră)
Dacă privim explicaţia şi definiţia de mai sus, e relativ uşor de anticipat
problema pe care o ridicăm în această secţiune şi, într-adevăr, în a doua jumătate
a cursului dedicat globalizării politice. Întrebarea pe care ne-o punem este
următoarea: cine şi în ce context exercită guvernarea în afara statului? Altfel
spus, dacă lăsăm de-o parte statele, cine are capacitatea de a lua în mod
constrângător decizii în sfera publică, care sunt agenţiile de guvernare
alternative?
Atragem atenţia încă o dată că această întrebare nu trebuie confundată cu
cele care se referă la guverne, adică la nişte instituţii centrale din cadrul statelor,
specializate în exercitarea funcţiei executive. Întrebarea noastră cuprinde orice
fel de autoritate, instituţionalizată sau nu, care are capacitatea de a lua decizii de
tipul celor descrise mai sus. Evident, punând aceste condiţii, nu facem decât să
depăşim tradiţia care face din stat unica agenţie de guvernare şi să ne îndreptăm
atenţia spre agenţiile de guvernare aflate dincolo şi dincoace de stat, adică spre
instituţiile supranaţionale şi internaţionale6, spre cele locale şi regionale,
precum şi spre cele plasate „lateral” faţă de stat – organizaţiile
nonguvernamentale. În acest mod, putem contura ceea ce se înţelege prin
guvernare la mai multe niveluri.
Conceptul de guvernare la mai multe niveluri (eng. „multi-level
governance”) a apărut la începutul anilor ’90, în contextul dezvoltării studiilor
5
A se nota că şi traducătoarea lucrării lui Hirst şi Thompson, Laura Dragomir, foloseşte „guvernare” pentru
„governance”.
6
Atenţie, „supranaţional” nu este sinonim cu „internaţional”! O organizaţie supranaţională are la bază un nivel
superior de integrare a statelor membre, precum şi capacitatea de a lua şi implementa decizii în afara
mecanismelor de guvernare ale statelor. În unele cazuri (UE), aceste decizii pot fi constrângătoare pentru state.
109
dedicate Uniunii Europene. Gary Marks a propus această terminologie pentru a
analiza evoluţia Comunităţii şi apoi a Uniunii Europene după adoptarea Actului
Unic European în 1987. Acest document şi reformele din 1988 pe care le-a
permis au făcut din capacitatea de guvernare una din priorităţile Comunităţii
Europene. Nici nu putea fi altfel – Grecia, Portugalia şi Spania deveniseră
membre ale Comunităţii şi, cum aceste ţări mediteraneene erau mai sărace, era
nevoie de o metodologie clară de asistenţă pentru regiunile defavorizate din
Comunitate. S-a ajuns la soluţia administrării fondurilor comunitare prin
formarea unui parteneriat între reprezentanţii Comisiei Europene (nivelul
supranaţional), cei ai statelor membre (nivelul naţional) şi cei ai regiunilor
(nivelul regional sau/şi local). (Bache, Flinders, 2004) O astfel de arhitectură a
guvernării era la acel moment un experiment. Se impunea, pentru studierea
eficienţei şi efectelor sale, elaborarea unui aparat conceptual adecvat.
O definiţie timpurie a lui Marks caracteriza astfel guvernarea la mai multe
niveluri:
„…un sistem de negociere continuă la mai multe niveluri teritoriale
între autorităţi dispuse în serie [eng. „nested governments”].” (Marks
citat în Bache, Flinders, 2004 – traducerea noastră)
Această definiţie sugerează multietajarea agenţiilor de guvernare. În cazul
Comunităţii Europene, cele trei etaje aveau un anumit grad de autonomie, dar nu
erau, desigur, total independente. Tocmai această condiţie de autonomie relativă
făcea necesară negocierea continuă de care vorbea Marks. Agenţia de guvernare
centrală – sau pivot – în acest dialog tripartit era – şi după unii autori continuă să
fie – statul-naţiune.
În prezent, guvernarea la mai multe niveluri nu mai este folosită doar în
dezbaterile privind Uniunea Europeană, mai ales că terminologia a fost între
timp dezvoltată şi rafinată. În studiul de care aminteam mai sus, Gary Marks şi
Liesbet Hooghe disting două mari tipuri de guvernare la mai multe niveluri.
(Marks, Hooghe, 2004)

i. Tipul I de guvernare la mai multe niveluri are ca fundament dispersia


autorităţii pe un număr limitat de niveluri. Aceste niveluri sunt, de obicei, cel
supranaţional, cel naţional, cel regional şi cel local. Fiecare nivel este construit
pentru sarcini generale. Altfel spus, la fiecare nivel se poate elabora şi
implementa un anumit set de politici. Pentru a realiza această sarcină, fiecare
nivel are de obicei un aparat executiv (comisari, guverne, primari etc.), anumite
instituţii reprezentative (adunări, parlamente, consilii locale etc.) precum şi
instituţii legislative şi judecătoreşti (parlamente, curţi de justiţie, tribunale etc.).
Din cauza arhitecturii sale cu număr mic de niveluri care tind să fie stabile şi
care sunt ordonate într-o serie, acest tip de guvernare este comparat de cei doi
autori cu o păpuşă rusească.

110
Acest prim tip de guvernare la mai multe niveluri este folosit de
majoritatea statelor şi are diverse materializări – de la sistemul federal american,
până la cel cu unităţi administrativ-teritoriale al României. La nivel internaţional
însă, el este aplicat doar de Uniunea Europeană, pentru că doar aici există un
grad suficient de integrare a statelor şi o structură instituţională puternică
separată de cea a statelor componente. Mai multe niveluri, în cazul UE,
înseamnă de fapt o „adâncime” de 3-6 straturi, ceea ce, după cei doi autori citaţi,
arată ca UE are chiar o anumită „eleganţă” instituţională. Din acest punct de
vedere, ea nu este un Leviathan.

ii. Tipul al II-lea de guvernare la mai multe niveluri este caracterizat de


numărul variabil (şi potenţial foarte mare) de niveluri la care se exercită
autoritatea şi orientarea spre sarcini specifice. Cum fiecare nivel este orientat
spre o anumită problemă, sarcină sau obiectiv, între niveluri nu este necesar să
existe vreo corespondenţă de anvergură sau arhitectură instituţională. Unele
niveluri pot fi destul de vaste, altele pot fi minuscule şi, în funcţie de sarcinile
sau obiectivele avute în vedere, anumite niveluri apar iar altele dispar cu
trecerea timpului.
Tipul al II-lea de guvernare pe mai multe niveluri este mult mai flexibil
decât primul şi, evident, este apropiat de conceptul de proiect din management.
Avantajul flexibilităţii şi costurile instituţionale semnificativ mai mici
recomandă guvernarea de tipul al II-lea şi, într-adevăr, ea a câştigat teren,
inclusiv la nivel internaţional, pentru că, aplicând un astfel de model, statele nu
trebuie să-şi asume angajamente durabile faţă de alte state sau alţi actori. Este
destul de limpede de ce, după unii autori, guvernarea de tipul al II-lea ar fi mai
eficientă decât cea de tipul I, cel puţin în anumite condiţii. Joseph Stiglitz afirma
dezamăgit că o fundaţie ca cea a lui Soros a avut uneori rezultate mai vizibile
decât marile instituţii financiare ale lumii deşi resursele ei erau mult inferioare
celor de care dispun instituţiile respective. (Stiglitz, 2003)
Dincolo de această opinie controversată, este adevărat că în zona
guvernării de tipul al II-lea se desfăşoară majoritatea parteneriatelor public –
privat precum şi activitatea, „laterală” faţă de stat, a organizaţiilor
nonguvernamentale. Nu este doar intuiţia noastră că numele de „organizaţii
nonguvernamentale” poate să inducă în eroare. Deşi nu au legături cu guvernul,
aceste organizaţii au dovedit capacităţi de guvernare remarcabile7. (Mazey,
Richardson, 2003; Kobrin, 1999 etc.)
Balanţa nu se deplasează masiv spre tipul al II-lea din următorul motiv:
guvernarea pe mai multe niveluri de tipul al II-lea este în general încadrată sau
grefată [eng. „embedded”] pe o structura funcţională deja creată de o guvernare
de tipul I. Cu alte cuvinte, de obicei, guvernarea de tipul al doilea are drept
7
Vezi, de exemplu, documentul „Promoting the Role of Voluntary Organizations and Foundations in Europe”
elaborat de Comisia Europeană în 1997 şi discutat în Mazey, Richardson, 2003.
111
condiţie necesară o guvernare de tipul I. Este adevărat că Uniunea Europeană
desfăşoară şi încurajează în anumite condiţii guvernarea pe mai multe niveluri
de tipul al II-lea, dar acest lucru este făcut posibil de guvernarea de tipul I
construită în Uniune prin designul instituţional şi prin structura celor trei piloni
(vezi secţiunea următoare şi cursurile despre UE).
Flexibilitate are drept contrapondere o „mortalitate” ridicată – după Marks
şi Hooghe, aceasta este de cinci ori mai mare în cazul organizaţiilor
internaţionale bazate pe tipul al II-lea de guvernare decât în cazul celor care
folosesc guvernarea de tipul I. Din 1063 astfel de organizaţii existe în 1981, doar
723 mai existau după zece ani. Acestora li se adăugaseră 400 de noi organizaţii
apărute între timp. (Marks, Hooghe, 2004) Nu este de mirare că lucrurile stau
aşa, din moment ce organizaţiile respective fuseseră create pentru sarcini
specifice, nu pentru sarcini de ordin general. Cei familiarizaţi cu managementul
proiectelor vor găsi aici încă o similitudine cu domeniul respectiv.
Iată un tablou sintetic pentru cele două tipuri de guvernare pe mai multe
niveluri adaptat după Marks şi Hooghe:

Tipuri de guvernare pe mai multe niveluri

Tipul I Tipul II

Sarcini generale Sarcini specifice

Etaje (relativ) etanşe Etaje permeabile

Număr limitat de niveluri Limită indefinită a numărului de niveluri

Arhitectură de anvergura unui sistem Design flexibil

Există destule critici la adresa conceptului de guvernare, venite mai ales


dinspre stânga politică şi culturală (vezi, de exemplu, Petras, Veltmeyer, 2003).
Nu credem însă că utilitatea conceptului respectiv este afectată. Considerăm că
discuţia despre guvernarea pe mai multe niveluri facilitează înţelegerea a ceea ce
am putea numi proliferarea agenţiilor de guvernare, fenomen specific celei de-a
doua etape a globalizării politice.
Acest „concert” al agenţiilor de guvernare este, trebuie să nu fim naivi, şi
o luptă pentru supravieţuire, iar statul-naţiune, după cum am arătat în prima
jumătate a cursului, pune în joc o miză imensă. Modul în care se conturează
lumea în care am început să trăim depinde într-o mare măsură de cum va fi
jucată miza respectivă – fizionomia şi supravieţuirea însăşi a statului.
Am spus în repetate rânduri că statul nu este o agenţie de guvernare
printre altele, ci, în ciuda slăbirii sale, agenţia cea mai importantă, pivotul
guvernării. Înainte de a trece dincolo şi dincoace de stat să notăm, după Bob
112
Jessop, că statul reuşeşte să-şi proiecteze autoritatea şi „dincolo” şi „dincoace”
de sine. Lucrurile stau aşa pentru că el nu este doar o agenţie de guvernare, ci şi
una de metaguvernare. (Jessop, 2004) Nu este nimic misterios în asta – funcţia
de metaguvernare semnifică stabilirea regulilor jocului pentru celelalte agenţii
de guvernare, controlul cadrului în care se exercită guvernarea (vezi şi citatul
din Hirst, Thompson, 2002 de mai sus). Concurenţa pare inegală – ea nu este
însă mai puţin reală.

2. Dincolo de stat

În cele ce urmează vom prezenta pe scurt câteva organizaţii care joacă


rolul de agenţii de guvernare la nivel internaţional sau suprastatal 8. Despre unele
dintre ele am discutat deja, altele apar pentru prima dată în acest curs. Secţiunea
cuprinde trei părţi: în prima parte discutăm despre organizaţii globale – de
anvergură globală sau ale căror acţiuni acoperă în mod real sau potenţial scena
globală. Pe lângă o scurtă discuţie despre ONU, care se adaugă celor deja spuse
despre această organizaţie, vom discuta despre trei mari organizaţii de natură
economică – Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială (BM) şi
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) – şi despre trei organizaţii
nonguvernamentale (ONG) reprezentative: Greenpeace, Médecins sans
frontières şi Transparency International.
În a doua parte a secţiunii ne concentrăm asupra macroregiunilor. De
obicei, în lucrările dedicate globalizării, se vorbeşte despre o tensiune între
globalizare şi regionalizare. Această afirmaţie tinde să devină un clişeu şi este
foarte important să clarificăm ce anume se înţelege prin regiune şi regionalizare.
Există două sensuri mari ale termenului „regiune” (Fórika, Petrea, 2002;
Dunning, 2002) şi, în consecinţă, procesul de regionalizare nu poate fi conceput
la un singur nivel. Primul sens este cel de macroregiune – în mare, un ansamblu
teritorial destul de vast cuprinzând mai multe state care şi-au integrat într-o
măsură mai mică sau mai mare anumite subsisteme sau competenţe (economice,
juridice, vamale, de securitate, etc). Al doilea sens este cel de microregiune –
unitate teritorială de mici dimensiuni, relativ omogenă (economic, social,
cultural, istoric sau etnic), aflată în interiorul graniţelor unui stat şi, uneori,
cuprinsă în organizarea administrativ-teritorială a statului respectiv. Aşa cum am
spus, în partea a doua a acestei secţiuni ne ocupăm de macroregiuni – de la
Uniunea Europeană la MERCOSUR, urmând să prezentăm microregiunile în
secţiunea următoare.
În partea a treia a acestei secţiuni, discutăm despre două organizaţii foarte
importante pe plan global, dar care cu greu ar putea fi denumite organizaţii
globale: NATO şi G8. De asemenea, în finalul secţiunii, prezentăm noţiunea de
8
Vezi mai sus - nota 2.
113
stat-regiune cu trimitere la studiul dedicat lui Ohmae care urmează acestui curs
şi care tratează pe larg această problemă. Statul-regiune ar putea fi studiat de
cititor şi ca un al treilea sens pentru noţiunea de regiune.

2.1 Organizaţii globale


2.1.1. Organizaţia Naţiunilor Unite [www.un.org]

În prima parte a cursului am discutat despre ONU, aşa că în continuare


vom prezenta doar câteva date despre structura şi funcţionarea sa. ONU a fost
creată în 1945 de 51 de state şi cuprinde în prezent aproape toate ţările lumii
(192). Elveţia a avut doar statut de observator neutru, dar a devenit membru în
martie 2002. Vaticanul şi Autoritatea Palestiniană au un statut asemănător.
Obiectivul principal al ONU este menţinerea păcii; alte obiective sunt legate de
apărarea drepturilor omului, lupta împotriva sărăciei şi a epidemiilor, dezarmare
sau dezvoltare economică. Sediul ONU este în New York.
Adunarea Generală este structura cea mai vastă şi cea mai reprezentativă
a ONU. Ea este formată din reprezentanţii tuturor statelor membre. Adunarea
Generală discută toate problemele importante de pe agenda ONU şi face
recomandări în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite 9. Recomandările nu sunt
constrângătoare pentru că Adunarea nu are autoritatea de a le impune.
Cel mai important organism al ONU este Consiliul de Securitate. Acesta
are 15 membri, dintre care cinci sunt membri permanenti şi au drept de veto. Cei
cinci membri permanenţi sunt statele învingătoare în cel de-al doilea război
mondial: SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi China. Toate aceste state sunt
puteri nucleare majore. Ceilalţi zece membri sunt aleşi de Adunarea Generală
pentru mandate de doi ani. Deciziile Consiliului sunt obligatorii pentru toţi
membri ONU. România a fost membru al Consiliului de Securitate pentru
perioada 2004 – 2005. În prezent, există controverse dacă statutul de membru
permanent nu ar trebui acordat şi altor state puternice, precum Japonia şi
Germania.
Secretariatul Naţiunilor Unite este organismul executiv al ONU. Acesta
supraveghează desfăşurarea programelor şi politicilor ONU. Personalul
secretariatului ar trebui să fie neutru faţă de state, dar există acuze de corupţie şi
ineficienţă la adresa acestei birocraţii.
Secretariatul este condus de un Secretar General. Acesta este nominalizat
de Consiliul de Securitate şi ales – formal – de Adunarea Generală pentru un
mandat de patru ani. Tradiţia este ca secretarul general să nu provină niciodată
dintr-o mare putere; câte două mandate sunt acordate, tot conform tradiţiei
nescrise, câte unei regiuni a lumii. Actualul Secretar General este Ban Ki-moon,
din Republica Coreea.
9
Vezi cursul anterior.
114
România este membră a ONU din decembrie 1955.

2.1.2. Fondul monetar internaţional [www.imf.org]

Formal, FMI este o agenţie din cadrul ONU, dar activitatea sa se


desfăşoară în mare măsură independent de ONU. Fondul şi-a început activitatea
în 1947, dar înfiinţarea sa a fost hotărâtă prin Acordul de la Bretton Woods
(New Hampshire, SUA) din 1944. În prezent, 186 de ţări sunt membre ale FMI.
Obiectivele Fondului sunt stabilitatea sistemului monetar global, promovarea
cooperării financiare şi încurajarea comerţului liber. Sediul FMI este în
Washington.
Iniţial, Fondul avea ca rol supravegherea monetară prin menţinerea unor
rate de schimb stabile raportate la dolarul american. Acest sistem de rate de
schimb fixe (numit şi keynesian după economistul britanic J.M. Keynes) s-a
prăbuşit însă la sfârşitul anilor ’70 şi, acum, FMI funcţionează ca instanţă de
împrumut şi asistenţă financiară de urgenţă pentru statele membre.
Împrumuturile sunt condiţionate de adoptarea anumitor politici economice.
Aceste politici sunt de multe ori controversate 10.
Fondul este condus de un Consiliu Director format din 22 de membri care
reprezintă fie marile puteri în mod individual, fie grupuri de ţări mai mici. SUA
este principalul contributor al Fondului şi are, în consecinţă, cea mai mare
influenţă.
România este membră a FMI din decembrie 1972.

2.1.3. Banca Mondială [www.worldbank.org]

Banca Mondială, cunoscută şi ca Banca Internaţională pentru


Reconstrucţie şi Dezvoltare, este, în mod formal, ca şi FMI, o agenţie
specializată a ONU. Ca şi FMI, a fost înfiinţată ca urmare a Acordului de
Bretton Woods şi funcţionează, de fapt, independent de ONU. 186 de state sunt
membre ale BM. Sediul instituţiei este în Washington.
Obiectivul iniţial al BM a fost asistenţa pentru reconstrucţia statelor
devastate de cel de-al doilea război mondial. În prezent, BM acordă asistenţă
financiară pentru proiecte specifice (educaţie, sănătate, locuinţe, agricultură,
dezvoltarea infrastructurii etc.) statelor membre. Împrumuturile sunt
condiţionate de respectarea anumitor condiţii de fezabilitate şi relevanţă pentru
comunităţile implicate.
Conducerea Băncii este exercitată de un Consiliu al Guvernatorilor,
fiecare stat membru numind un guvernator. BM este administrată direct de 21 de
directori executivi – cinci sunt numiţi de statele care deţin cele mai mari cote de
10
Vezi cursurile despre globalizare economică.
115
capital, iar restul sunt aleşi de celelalte state pentru mandate de doi ani. Cei 21
de directori sunt conduşi de Preşedintele Băncii Mondiale, ales pentru un
mandat de cinci ani.
Calitatea de membru al FMI este condiţie necesară pentru a deveni
membru al Băncii Mondiale. România este membră a BM.

2.1.4. Organizaţia Mondială a Comerţului [www.wto.org]

OMC a fost înfiinţată în 1994, prin semnarea unui nou tratat de către
membrii Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT). Astfel, GATT 11,
care data din 1948, a fost transformat în OMC (de fapt, ele au coexistat până în
decembrie 1995, când acordurile cuprinse în GATT au devenit parte a OMC).
Obiectivul OMC este promovarea comerţului internaţional prin reducerea şi
eliminarea barierelor vamale şi tarifare şi prin protejarea drepturilor actorilor
economici, în special dreptul de proprietate (inclusiv proprietatea intelectuală).
153 de state sunt membre ale OMC. Sediul organizaţiei se află în Geneva.
Organizaţia este condusă de un Consiliu General care cuprinde
ambasadorii statelor membre. O conferinţă ministerială care are loc la fiecare
doi ani supraveghează Consiliul General şi numeşte Directorul general al OMC.
Deciziile OMC au forţă legală şi sunt constrângătoare pentru statele membre.
România este membră a OMC din 1995.

2.1.5. Transparency International [www.transparency.org,


www.transparency.org.ro]

Transparency International activează din 1993. Obiectivul principal al


organizaţiei este combaterea corupţiei, de aceea nu acceptă finanţări de la
guverne sau corporaţii. TI a căpătat recunoaştere internaţională în 1995 datorită
iniţiativei „Corruption Perception Index”.
Structura organizaţiei cuprinde filiale naţionale (eng. „National
Chapters”) şi un Secretariat internaţional aflat în Berlin. De asemenea, există un
centru de cercetare la Londra. În prezent, TI este reprezentată în peste 90 de ţări,
inclusiv România.

2.1.6. Médecins sans frontières [www.msf.org]

Această organizaţie funcţionează din 1971 şi se bazează pe voluntariat. În


momentul de faţă, peste 2500 de voluntari oferă asistenţă medicală în cadrul
programelor MSF. Organizaţia are două obiective majore: (i) oferirea asistenţei
medicale de urgenţă acolo unde este nevoie de ea şi (ii) creşterea notorităţii
problemelor medicale la nivelul sferei publice globale.
11
Vom folosi abrevierea numelui englezesc, pentru că este consacrată.
116
Médecins sans frontières defăşoară programe în peste 80 de ţări, inclusiv
în România. MSF are reprezentanţe în 18 ţări, iar sediul organizaţiei se găseşte
în Bruxelles.

2.1.7. Greenpeace [www.greenpeace.org]

Organizaţia a fost înfiinţată în 1971 în Vancouver, Canada, de un grup


care se opunea testelor nucleare americane din Alaska. Obiectivele organizaţiei
sunt legate de protecţia mediului şi dezvoltarea unei conştiinţe civice mai
preocupate de ecologie. Greenpeace are peste 3 milioane de membri (care
plătesc o contribuţie) în circa 40 de ţări. Sediul organizaţiei este în Amsterdam.
Printre evenimentele care au adus recunoaşterea Greenpeace se află
scufundarea navei Rainbow Warrior, care aparţinea Greenpeace, în 1985, de
către agenţi secreţi francezi. Nava urma să ia parte la un protest împotriva
testelor nucleare franceze din Pacific. Fotograful Fernando Pereira a murit în
naufragiu şi scandalul internaţional de proporţii care a urmat a dus la demisia
ministrului francez al apărării şi a şefului serviciilor secrete.

2.2. Macroregiuni

2.2.1. Uniunea Europeană [www.europa.eu]

Uniunea Europeană a luat fiinţă, formal, la 1 noiembrie 1993. Ea este însă


ultima întruchipare insituţională a proiectului de unificare a continentului
european care a dominat viaţa politică a Europei după cel de-al doilea război
mondial. În 1951, a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), care aducea sub o autoritate unică industriile cărbunelui şi oţelului din
Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. În 1957, au fost create
Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (Euratom) şi Comunitatea
Economică Europeană (CEE), numită uneori şi Piaţa Comună. Cele trei
comunităţi au format, în 1967, Comunitatea Europeană.
În 1973, au aderat la Comunitate Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca.
Grecia a fost admisă în 1981, Spania şi Portugalia în 1986. Tot în 1986 a fost
semnat Actul Unic European, care cuprindea măsuri pentru accelerarea integrării
statelor membre.
În 1992, prin semnarea Tratatului Uniunii Europene (cunoscut şi drept
Tratatul de la Maastricht), Comunitatea Europeană a devenit Uniunea
Europeană (UE). Tratatul a reprezentat un pas înainte pentru integrare, mai ales
prin angajarea noii Uniuni Europene pe calea unificării economice şi monetare,
dar şi prin stipularea armonizării politicilor externe şi de securitate ale statelor
membre. Tratatul de la Maastricht a aşezat Uniunea pe trei piloni care delimitau
117
competenţele statelor de cele ale UE: (i) Comunitatea Europeană, (ii) Politica
externă şi de securitate comună şi (iii) Justiţie şi afaceri interne (primul pilon
cuprinde competenţele Uniunii, ultimii doi competenţe exercitate în comun de
state prin decizie unanimă).

Uniunea Europeană

CE PE J
SC
AI

Pilonii Uniunii Europene

În 1995 au aderat la Uniune Austria, Suedia şi Finlanda. În 1997, tratatul


de la Maastricht a fost modificat şi completat prin tratatul de la Amsterdam.
Ultimul „val” de extindere a UE a avut loc în 2004 şi a adus încă zece ţări în
componenţa Uniunii: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria. În 2007 au aderat Bulgaria şi România, iar UE a
început negocierile cu Croaţia şi Turcia în octombrie 2005.
Nu vom insista aici asupra Uniunii Europene, întrucât problematica UE
este discutată pe larg în cursurile următoare.

2.2.2. NAFTA [www.nafta-sec-alena.org]

NAFTA este acronimul pentru denumirea din limba engleză a Acordului


Nord-American de Liber Schimb. Acordul grupează Mexicul, Statele Unite şi
Canada într-o zonă de comerţ liber în care majoritatea barierelor vamale şi
fiscale sunt eliminate. Liderii celor trei state au semnat acordul în decembrie
1992, dar el a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, după ce a fost ratificat de
parlamentele ţărilor respective. În prezent, se duc tratative pentru extinderea
NAFTA către ţările Americii Latine. NAFTA este o organizaţie internaţională şi
nu supranaţională.

118
2.2.3. ASEAN [www.aseansec.org]

Asociaţia Statelor Sud-Est Asiatice cuprinde zece ţări: Malaezia,


Thailanda, Indonezia, Singapore, Filipine, Brunei, Vietnam, Laos, Myanmar şi
Cambodgia. Asociaţia a fost înfiinţată în 1967, scopul ei iniţial fiind
împiedicarea răspândirii comunismului în Asia. În prezent, această organizaţie
promovează creşterea economică, stabilitatea şi schimburile culturale în
regiunea Asiei de sud-est.
ASEAN a creat în 1993 o zonă de comerţ liber. Ca şi în cazul NAFTA,
ASEAN nu are un nivel supranaţional de integrare, statele membre păstrându-şi
deplina suveranitate. Insistenţa acestor state relativ mici asupra suveranităţii a
fost şi motivaţia excluderii tacite a „greilor” Asiei: Japonia şi China. În timpul
celui de-al doilea război mondial, Japonia stabilise o „sferă a coprosperităţii” în
teritoriile ocupate care provoacă încă amintiri neplăcute. Însă, în noul context
economic, s-a creat un organism „ASEAN plus 3”, deci plus cele mai dezvoltate
state ale Asiei de est, Japonia, Coreea de sud şi China.

2.2.4. CSI [www.cisstat.com]

Comunitatea Statelor Independente a luat fiinţă în decembrie 1991, după


destrămarea URSS. Comunitatea a fost iniţiată de Rusia, Ucraina şi Belarus;
ulterior au aderat Armenia, Azerbaijan, Georgia, Kazahstan, Kyrgystan,
Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan (în urma războiului din
Osetia de Sud Georgia a anunţat că se retrage). CSI a încercat să creeze o
autoritate centrală după modelul Uniunii Europene, dar acest proiect a eşuat.
Deşi s-a intenţionat ca rubla rusească să rămână moneda comuna a acestui
spaţiu, republicile componente au emis propriile monede. Comanda militară
strategică unificată a devenit şi ea nefuncţională din cauza tensiunilor dintre
republici şi a preluării de către Rusia – cel puţin oficial – a tuturor armelor
nucleare ale fostei URSS. CSI conservă totuşi anumite elemente ale unei „pieţe
comune” şi este un vehicul al influenţei ruseşti în spaţiul ex-sovietic.

2.2.5. MERCOSUR [www.mercosur.org.uy]

MERCOSUR este acronimul numelui spaniol pentru Piaţa Comună


Sudică. Este un acord care crează o piaţă comună între Brazilia, Argentina,
Uruguay şi Paraguay. Bolivia are statut de observator. Acordul a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1995 şi a permis ca 90% din comerţul dintre statele
membre să fie scutit de taxe.
MERCOSUR nu are atribute supranaţionale. Preocuparea centrală a
statelor Americii de Sud este să construiască pe baza MERCOSUR o variantă
119
sudică a NAFTA (o eventuală „SAFTA”) care să fie, alături de NAFTA, un
punct de plecare pentru unificarea economică a celor două Americi. Brazilia a
propus deja ca statele sud-americane să negocieze aderarea la NAFTA în bloc.
Astfel, ele ar atinge „masa critică” necesară obţinerii unor condiţii favorabile.

2.2.6. Uniunea Africană / Organizaţia Unităţii Africane


[www.africa-union.org]

Organizaţia Unităţii Africane a fost creată în 1963 şi cuprinde, în prezent,


53 de state. Sediul organizaţiei se află în Addis Abeba, Etiopia. În 1994,
reprezentanţii statelor membre au ratificat o iniţiativă a OUA care propunea
crearea unei Comunităţi Economice Africane după modelul european, precum şi
adoptarea unei monede comune. Lipsa de resurse şi instabilitatea cronică de pe
continentul african a împiedicat până acum realizarea acestor proiecte. În 1999,
tot după modelul UE, statele din OUA au iniţiat formarea unei Uniuni Africane
care să îmbine integrarea politică supranaţională cu integrarea economică. Şi la
acest nivel rezultatele au fost până acum modeste.

2.2.7. APEC [www.apecsec.org.sg]

Organizaţia Cooperării Economice Asia – Pacific grupează 21 de state,


printre care menţionăm Japonia, China, Statele Unite, China, Rusia, Canada,
Australia, Coreea de Sud, Mexicul, Singapore sau Taiwan. Organizaţia a fost
înfiinţată în 1989 şi are, din 1992, un Secretariat în Singapore. APEC are drept
obiective promovarea comerţului liber, asigurarea securităţii regionale şi
dezvoltarea infrastructurii din zona respectivă.
Organizaţia nu poate lua decizii constrângătoare; ea este un for consultativ
şi nu se poate vorbi de integrare a statelor, fie şi la un nivel rudimentar, sub
umbrela APEC. Potenţialul APEC este însă imens şi planurile de a crea o zonă
de comerţ liber până în 2020 urmăresc să-l valorifice. Dacă aceste planuri ar fi
transpuse în realitate, am asista la naşterea celei mai puternice macroregiuni a
planetei. Este discutabil însă dacă rivali istorici precum SUA, Rusia, China şi
Japonia pot depăşi suspiciunea reciprocă, precum şi pe cea a statelor mai mici,
pentru a construi un asemenea colos.

2.3. Alte organizaţii

2.3.1. NATO [www.nato.int]

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord este principala alianţă militară


a lumii. Competitorul său direct din războiul rece, Pactul de la Varşovia, nu a

120
supravieţuit prăbuşirii blocului comunist. NATO afost creată în 1949 şi are 28
de membri (Albania a aderat în 2009).
Obiectivele prezente ale NATO sunt legate de securitatea globală şi de
lupta împotriva terorismului. În 1995, forţele NATO au atacat Iugoslavia fără
mandat ONU, încercând să forţeze Belgradul să oprească violenţele din Kosovo.
Operaţiunea a fost cea mai importantă şi cea mai controversată din istoria
alianţei. România este membră a NATO din 2004.

2.3.2. G8 [www.g8.gc.ca]

G8 este grupul celor mai puternice state din lume din punct de vedere
economic: SUA, Japonia, Germania, Franţa, Anglia, Italia, Canada şi Rusia.
Calitatea de membru a Rusiei este datorată nu atât performanţelor economice,
cât importanţei sale geopolitice. Uniunea Europeană este şi ea membră G8,
independent de statele din G8 care sunt membre UE, fapt care subliniează
caracterul supranaţional al Uniunii.
Deşi este mai mult un cadru consultativ decât un organ de decizie,
discuţiile din G8 influenţează masiv economia globală. G8 nu este în nici un
sens o regiune geografică, dar acest grup al elitei economice constituie nucleul
aşa-numitului Nord geopolitic.

3. Dincoace de stat: microregiuni

Microregiunile au căpătat importanţă mai ales datorită proiectului


unificării europene, instituţionalizat în Uniunea Europeană. În această secţiune
discutăm despre microregiuni având în vedere înţelesul pe care această noţiune
îl are în discursul UE; pe parcursul acestei secţiuni, când folosim termenul
„regiune”, ne referim la microregiuni.
„Regiune” a devenit un termen foarte des folosit atunci când se vorbeşte
de integrarea europeană sau de globalizare. Pe scena publică românească, uzul
acestui termen este deja parte a eurolimbajului de lemn. Este important să
forţăm rezistenţa noii limbi de lemn şi să încercăm să înţelegem importanţa
regiunilor pentru proiectul european.
Să notăm, mai întâi, că „regiune” are sensuri „naturale” mai mult sau mai
puţin suprapuse dincolo de proaspăta sa transformare în clişeu al
eurodiscursurilor politice. Termenul poate desemna o anumită unitate geografică
sau, mai degrabă, un „fenomen sociologic, sociopsihologic şi antropologic”
(Fórika, Petrea, 2002). Preluând idei ale lui Pierre Bourdieu, Éva Fórika şi
Bogdan Petrea notează că

121
„regiunea nu e o categorie stabilă, ci un fenomen social dinamic
care, prin instituţionalizare, capătă contururi geografice.” (Fórika,
Petrea, 2002)
Dincolo de realitatea sociologică şi de variatele uzuri prezente ale
termenului, el conservă la nivel etimologic trimiterea spre politic şi guvernare.
Originea termenului se află în latinescul regio.
În Comunitatea şi apoi în Uniunea Europeană, noţiunea de regiune a
căpătat importanţă şi realitate instituţională datorită necesităţii reducerii
discrepanţelor de dezvoltare şi standard de viaţă dintre statele membre şi dintre
regiunile statelor membre, discrepanţe care au devenit din ce în ce mai acute pe
măsură ce Uniunea s-a extins spre sud şi spre est (Călin, 2002; Le Galés, 2003;
Hayward, Menon, 2003; Keating, 2001 etc.). PIB-ul Luxemburgului depăşea cu
60% media Uniunii cu 15 membri, Grecia, Portugalia sau Spania atingeau de-
abia 80% din medie (Călin, 2002). După extinderea din 2004 asimetria a luat
amploare.
În general, în context european, o regiune este o comunitate teritorială
care dispune de organe administrative sau reprezentative şi aflată, ierarhic,
imediat sub nivelul autorităţii statului-naţiune (Fórika, Petrea, 2002). Acest sens
unitar este însă înşelător. Ţările din UE au sisteme administrative destul de
diferite, ca să nu mai vorbim de diferenţele de suprafaţă, populaţie, tradiţie
politică sau dezvoltare economică. Modelul federal german, de exemplu, nu se
potriveşte cu tradiţia iacobină a statului centralizat francez. Landurile germane
(ger. „Bundesländer”), care au propriile organe legislative şi executive şi chiar
competenţe de politică externă (Keating, 2001), şi regiunile rezultate din
strategia de descentralizare a Franţei începută în anii ’80 (Fórika, Petrea, 2002;
Călin, 2002; Keating, 2001), dar care nu au prea multe competenţe normative
(Fórika, Petrea, 2002), pot fi comparate cu greu. Nu am merge totuşi până la a
afirma, cu Hirst şi Thompson, că, din cauza diferenţelor prea mari,
„categoriile de „stat-naţiune” şi „regiune” nu au în cele din urmă
nici un fel de coerenţă: Bavaria este o „regiune”, dar ar putea la
fel de bine să fie un stat; Irlanda şi Luxemburgul sunt state cu
populaţii mai mici decât multe regiuni.” (Hirst, Thompson, 2002)
Preocuparea pentru regiuni şi dezvoltare regională are o istorie paralelă cu
cea a Uniunii Europene. În preambulul Tratatului de la Roma din 1957 care
instituia Comunitatea Economică Europeană se face referire la nevoia
„de a întări unitatea economiilor lor [ţărilor semnatare – nn.] şi de
a le asigura dezvoltarea armonioasă în vederea eliminării
disparităţilor dintre diferitele regiuni, precum şi îmbunătăţirea
situaţiei celor mai defavorizate regiuni” (Călin, 2002; Constantin,
2002 pentru text complet într-o traducere uşor diferită).

122
În 1975 era înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regională, cel mai
important fond structural al UE, cu scopul alocării de fonduri de la bugetul UE
pentru dezvoltarea regiunilor sărace (Călin, 2002). Acest proces a continuat cu
Actul Unic European (1986) şi Tratatul Uniunii Europene (1992). Acest din
urmă tratat a creat un Fond de Coeziune dedicat protecţiei mediului şi
transporturilor din zonele defavorizate şi a adus în structura UE un Comitet al
Regiunilor în care pot fi reprezentate toate tipurile de autorităţi locale şi
regionale, comitetul având rol consultativ (Gabor, Bălan, 2002; Keating, 2001
etc.).
Comitetul a fost un pas semnificativ către recunoaşterea regiunilor ca actori
importanţi ai integrării europene, dar rolul său nu trebuie supraestimat. În fond,
guvernele statelor-naţiune au dreptul de a defini regiunile de pe teritoriul propriu
(Gabor, Bălan, 2002). Comitetul este controversat şi pentru că amestecă diferite
tipuri de autorităţi substatale. Municipalităţile pot avea reprezentanţi alături de
landurile germane, Flandra sau Catalonia (Keating, 2001). În special regiunile
care au o identitate naţională distinctă, precum Flandra sau Scoţia, au acceptat să
fie reprezentate astfel,
„insistând în acelaşi timp asupra statutului lor special ca mai mult
decât simple regiuni şi fără să renunţe la ambiţiile lor pe termen
lung [legate de obicei de obţinerea suveranităţii – nn.]” (Keating,
2001).

O modalitate mult mai clară de reprezentare a regiunilor în cadrul UE este


prevăzută tot în Tratatul Uniunii Europene. Acesta permite regiunilor care au o
structură ministerială să trimită un reprezentant în Consiliul Uniunii Europene
(Consiliul de Minişti), cel mai puternic for al UE. Ministrul respectiv trebuie, în
principiu, să reprezinte statul din care face parte, nu numai regiunea sa, dar
unele „accente” regionale sunt permise (Keating, 2001). Landurile germane pot
trimite, după ce au căzut de acord, pe reprezentantul unuia dintre ele în Consiliul
Uniunii Europene. Regiunile belgiene pot face acelaşi lucru, dar procedura lor
de decizie necesită unanimitate de păreri între guvernele regionale, nu
majoritate, ca în cazul german 12. Dacă nu se obţine unanimitate, reprezentantul
belgian se abţine de la vot. Din partea Marii Britanii pot participa uneori
reprezentanţi ai guvernelor din Scoţia, Ţara Galilor sau Irlanda de Nord, dar
guvernul central are ultimul cuvânt. Spania, care admite că este un stat
multinaţional, nu a adoptat încă un astfel de sistem (Keating, 2001; vezi şi Le
Galés, 2003). Repetăm că guvernele centrale ale statelor-naţiune au dreptul de a
defini regiunile din componenţa statelor lor şi astfel pot limita participarea
acestora în cadrul UE. Rolul de pivot al statului-naţiune se observă şi din

12
Deciziile în cazul german se iau prin vot majoritar în Bundesrat, camera parlamentului german care se ocupă
cu problemele regionale.
123
conservarea dreptului de a hotărî ce proiecte sunt propuse pentru finanţare prin
Fondul de Dezvoltare Regională (Keating, 2001).
Pentru că UE trimite, prin fondurile structurale, o bună parte a resurselor
sale financiare către regiuni (35% înainte de extinderea din 2004 – Călin, 2002),
direct, sau prin intermediul guvernelor centrale, a fost necesară adoptarea unei
clasificări comune pentru unităţile subnaţionale din Uniune. În consecinţă,
fiecare stat membru este împărţit după o Nomenclatură a Unităţilor Teritoriale
pentru Statistică (fr. „Nomenclature des Unités Territoriales” – NUTS) (Călin,
2002). Luxemburg şi Irlanda sunt regiuni unice, Finlanda are două regiuni,
Suedia opt, Franţa nouă, Germania 16 (landurile) etc. Această clasificare se
suprapune uneori cu regiunile tradiţionale sau cuprinse în sistemul administrativ
al statelor respective, alteori, cum se pare că este cazul Suediei, este destul de
artificială.

În 1997, România a elaborat, cu asistenţă Phare, „Cartea Verde a


dezvoltării regionale în România”. Acest studiu a ajutat la adoptarea legii
151/1998 privind dezvoltarea regională în România (Călin, 2002). Această lege
şi alte acte normative care i-au urmat au condus la definirea regiunii de
dezvoltare drept cadru de implementare a strategiei de dezvoltare regională.
Centralismul tradiţional al Bucureştiului a făcut ca regiunea de dezvoltare să fie
caracterizată ca „asociaţie benevolă de judeţe vecine”. Cele opt astfel de regiuni
nu sunt parte a sistemului administrativ-teritorial şi nu au personalitate juridică
(Călin, 2002). Această decizie ar putea fi motivată de slăbiciunea administraţiei
locale din România şi de lipsa unei tradiţii a delegării competenţelor în statul
român (vezi, de exemplu, Hitchins, 2003).
Obiectivele fundamentale ale înfiinţării regiunilor de dezvoltare sunt:
diminuarea dezechilibrelor regionale, revitalizarea zonelor defavorizate,
îndeplinirea criteriilor de aderare la UE şi accesul la fondurile structurale,
stimularea cooperării interregionale etc. Pentru realizarea acestor obiective a fost
creat şi un Consiliu Naţional pentru Dezvoltare Regională (Călin, 2002).
Aceste măsuri, deşi încă modeste, corespund principiului subsidiarităţii
care guvernează exercitarea competenţelor la diferite niveluri de autoritate şi
guvernare în UE. Conform acestui principiu
„Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii
preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele
membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local”
(Eckstein-Kovacs, 2003).

La nivelul unui stat-naţiune, acest principiu indică delegarea


competenţelor către nivelul de guvernare relevant, un exemplu clar de guvernare
la mai multe niveluri. Autorităţile locale sunt mai aproape de problemele
comunităţilor lor, de piaţa şi economia regiunii şi de tradiţiile şi cultura
124
„locului”, şi, de aceea, deciziile lor tind să fie mai adecvate decât cele luate de la
distanţă de guvernul central (Hirst, Thompson, 2002). Această constatare este, în
fond, baza principiului subsidiarităţii.
Deşi unii autori susţin că „Europa Regiunilor” este deocamdată doar o
construcţie retorică (Hirst, Thompson, 2002, Keating, 2001 pentru o opinie
contrară), este evident că de la Tratatul de Roma Uniunea Europeană a parcurs
un traseu de-a lungul căruia ajuns să acorde o importanţă din ce în ce mai mare
regiunilor, văzute ca vehicule performante ale dezvoltării şi integrării. Regiunile,
în sens european, sunt pe cale să devină unele din cele mai importante agenţii de
guvernare din UE. Ele nu sunt neapărat contragreutatea la „Europa Popoarelor”
favorizată de naţionalişti (Keating, 2001), pentru că şi regiunile pot cădea în
capcana naţionalismului, dar, în general, strategia autorităţilor regionale a fost
de încurajare a integrării europene. Un motiv important pentru această opţiune,
dincolo de avantajele economice, a fost că regiunile au găsit în spaţiul european
integrat un cadru de exprimare în care să nu mai fie considerate ramuri minore
ale unei culturi de stat dominante (Keating, 2001).
Microregiunile nu sunt doar o realitate europeană, deşi sistemul de
guvernare la mai multe niveluri care le-a adus în atenţia cercetătorilor este cel
mai bine pus la punct în Uniunea Europeană. Sisteme federale noneuropene,
cum sunt cele canadian sau american, au o tradiţie remarcabilă a descentralizării
şi delegării autorităţii. Noi ne-am oprit asupra regiunilor europene din motive de
spaţiu şi relevanţă pentru cititorul român. La sfârşitul acestui curs oferim totuşi
un studiu de caz dedicat provinciei canadiene Québec care ar putea compensa
dezechilibrul acestei expuneri sumare.

Regionalizarea, după parcurgerea acestei secţiuni şi a celei precedente,


poate fi definită ca un proces cu dublu sens: unul care merge dinspre statul-
naţiune către organizaţii supra- şi internaţionale (macroregionalizare), şi unul
care de la statul-naţiune „coboară” spre agenţii de guvernare cu baze teritoriale
mai restrânse sau definite diferit (microregionalizare). Ambele procese au o
componentă politică semnificativă în cadrul Uniunii Europene, punând bazele
sistemului de guvernare la mai multe niveluri al acesteia.
Macroregionalizarea în alte spaţii a fost până acum un proces în mare
măsură economic care a avut în centru preocuparea pentru competitivitate pe
piaţa globală. Există însă preocupări de construcţie politică macroregională şi în
afara UE, care rămâne totuşi singura instanţă de arhitectură supranaţională
avansată. Uniunea Africană ar putea, în condiţii mai favorabile, evolua într-o
astfel de direcţie. Regele Hussein al Iordaniei propunea, într-un interviu din
1996, crearea unei uniuni a statelor arabe după modelul UE (Gardels, Antet). E
de presupus că integrarea economică accentuată a altor zone va conduce în timp
şi la o mai mare disponibilitate a statelor de a se apropia politic.

125
Microregionalizarea este un proces de mare vizibilitate şi de succes în
Uniunea Europeană. Este suficient să spunem că statele federale, care au început
acest proces mai devreme, sunt mai prospere decât statele care trec în prezent
prin reforme constituţionale şi administrative îndreptate spre stabilirea rolului şi
limitelor regiunilor lor (Hirst, Thompson, 2002). Regiunile au permis nu numai
un management mai performant, ci şi o reducere a tensiunilor etnice din multe
zone ale Europei, pentru că au oferit un vehicul politic alternativ la statul-
naţiune care nu respinge însă radical primatul acestuia. Microregionalizarea este
un proces mai controversat în afara Europei. Cazul Québec-Canada discutat în
studiul de caz ataşat cursului poate fi relevant în acest sens.

Macro- cât şi microregionalizarea nu sunt unicele procese de realocare a


competenţelor statului-naţiune în contextul reinterpretării suveranităţii sale. Am
prezentat o „selecţie” de actori globali care influenţează masiv mersul politic şi
economic al lumii. În afară de ONU, despre care am discutat mai ales în prima
parte a cursului, FMI, BM şi OMC rămân organizaţii-angrenaje fundamentale
ale motorului economic al globalizării – despre care vom discuta în cursurile
următoare. Ele sunt totuşi rezultatul unor decizii politice şi al unei viziuni despre
lume care a rezultat după conflictul devastator din 1939-1945. Influenţa lor
politică, tacită sau colaterală, nu este, de altfel, deloc de neglijat.
Descentralizarea statelor-naţiune este şi o descentrare, manifestarea unui
anumit grad de toleranţă (diferit de la caz la caz) faţă de agenţiile de guvernare
laterale – parteneriatele public-privat sau ONG-urile. Am oferit mai sus trei
exemple de organizaţii nonguvernamentale care au reuşit să mobilizeze resurse
şi să obţină rezultate inaccesibile pentru multe din statele lumii. Faptul că
doctorii fără frontiere ajung în anumite situaţii, alături de Crucea Roşie
Internaţională şi alte organizaţii, unicii furnizori de servicii medicale dintr-un
anumit spaţiu spune mult despre forţa şi importanţa acestor agenţii de guvernare.
Vocaţia lor globală este mult mai credibilă decât a celebrelor corporaţii
multinaţionale despre care se spune cu prea mare uşurinţă că sunt adevăratele
forţe ale globalizării.

Bibliografie (cursurile 4 şi 5)

Timmons Roberts, J., Bellone Hite, Amy (eds.), The Globalization and
Development Reader. Perspectives on Development and Global Change,
Blackwell Publishing, Oxford, 2007.
Hobsbawm, Eric, Globalisation, Democracy and Terrorism, Little, Brown,
London, 2007.
Jones, Andrew, Dictionary of Globalization, Polity Press, Cambridge, 2006.

126
el-Ojeili, Chamsy, Hayden, Patrick, Critical Theories of Globalization, Palgrave
Macmillan, New York, 2006.
Ritzer, George (ed.), The Blackwell Companion to Globalization, Blackwell
Publishing, Oxford, 2007.
Schirato, Tony, Webb, Jen, Understanding Globalization, Sage Publications,
London, Thousand Oaks, New Delhi, 2003/2006.
Zedillo, Ernesto (ed.), The Future of Globalization. Explorations in Light of
Recent Turbulence, Routledge, London, 2008.
Ascherson, Neal – „Law v. Order”, London Review of Books, vol. 26, nr. 10,
mai 2004
Bache, Ian; Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level Governance”, Oxford
University Press, 2004
Bauman, Zygmunt – „Globalization. The Human Consequences”, Columbia
University Press, 1998
Carta Naţiunilor Unite, Avalon Project Yale School of Law, Internet
Călin, Lencuţa – „Descentralizarea administrativă, soluţie viabilă pentru
accelerarea procesului de integrare”, în Niculescu, Anton (prefaţă) –
„Suveranitate naţională şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002
Derrida, Jacques – „Despre ospitalitate”, Polirom, Iaşi, 1999
Dilema, nr. 556 „Integrare şi suveranitate”
Dunning, John (coord.) – „Regions, Globalization, and the Knowledge-Based
Economy”, Oxford University Press, 2002
Eckstein-Kovacs, Peter – „Ieri şi azi”, în Dilema, nr. 556 „Integrare şi
suveranitate”
Forika, Eva; Petrea, Bogdan – „Suveranitate naţională şi/sau integrare
europeană?”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare
europeană”, Polirom, Iaşi, 2002
Gabor, Daniela Veronica; Bălan, Ilinca – „Suveranitate naţională şi integrare
europeană: va fi Uniunea Europeană prototipul noului stat postmodern?”, în
Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”,
Polirom, Iaşi, 2002
Gardels, Nathan (edt.) – „Schimbarea ordinii globale”, Antet, nedatată
Goldstein, Joshua – „International Relations”, ediţia a 3-a, Longman, 1999
Hayward, Jack; Menon, Anand (edt.) – „Governing Europe”, Oxford University
Press, 2003
Hirst, Paul; Thompson, Grahame – „Globalizarea sub semnul întrebării”, Editura
Trei, Bucureşti, 2002
Hitchins, Keith – „România 1866 – 1947”, Humanitas, Bucureşti, 2003
Jackson, Robert – „The Global Covenant”, Oxford University Press, 2003
Jessop, Bob – „Multi-level Governance and Multi-level Metagovernance”, în
Bache, Ian; Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level Governance”, Oxford
University Press, 2004
127
Judt, Tony – „The Way We Live Now”, New York Review of Books, martie
2003
Kaplan, Robert – „The Coming Anarchy”, The Atlantic Monthly, vol. 273. nr. 2,
februarie 1994
Keating, Michael – „Plurinational Democracy”, Oxford University Press, 2001
Kissinger, Henry – „Diplomaţia”, All, Bucureşti, 2003
Kobrin, Stephen – „The Architecture of Globalization: State Sovereignty in a
Networked Global Economy”, în Dunning, John (coord.) – „Governments,
Globalization, and International Business”, Oxford University Press, 1999
Krasner, Stephen – interviu în cadrul seriei „Conversation with History”,
Internet, martie 2003
Krasner, Stephen – „The Exhaustion of Sovereignty”, Internet, aprilie 2003
Le Galés, Patrick – „The Changing European State: Pressures from Within”, în
Hayward, Jack; Menon, Anand (edt.) – „Governing Europe”, Oxford University
Press, 2003
Marks, Edward – „From Post Cold War to Post Westphalia”, American
Diplomacy, Internet
Marks, Gary; Hooghe, Liesbet – „Contrasting Visions of Multi-level
Governance”, în Bache, Ian; Flinders, Matthew (edt.) – „Multi-level
Governance”, Oxford University Press, 2004
Martin, Hans-Peter; Schumann, Harald – „Capcana Globalizării”, Editura
Economică, Bucureşti, 1999
Mazey, Sonia; Richardson, Jeremy – „Interest Groups and the Brussels
Bureaucracy”, în Hayward, Jack; Menon, Anand (edt.) – „Governing Europe”,
Oxford University Press, 2003
Mazrui, Ali – „E bine să recolonizăm Africa?”, în Gardels, Nathan (edt.) –
„Schimbarea ordinii globale”, Antet, nedatată
McLean, Iain – „Oxford Dicţionar de politică”, Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2001
Micklethwait, John; Wooldridge, Adrian – „A Future Perfect”, Crown Business,
New York, 2000
Muraru, Ioan; Gheorghe, Iancu; Pucheanu, Mona-Lisa; Popescu Corneliu-Liviu
– „Constituţiile române”, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993
Năstase, Dorina; Mătieş, Mihai – „Viitorul suveranităţii naţionale a României în
perspectiva integrării europene”, în Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate
naţională şi integrare europeană”, Polirom, Iaşi, 2002
Niculescu, Anton (prefaţă) – „Suveranitate naţională şi integrare europeană”,
Polirom, Iaşi, 2002
Nye, Joseph – „The Paradox of American Power”, Oxford University Press,
2003
Petras, James; Veltmeyer, Henry – „Globalization Unmasked”, Zed Books, 2001

128
Rourke, John – „International Politics on the World Stage, ediţia a 7-a,
McGraw-Hill, 1999
Schulze, Hagen – „Stat şi naţiune în istoria europeană”, Polirom, Iaşi, 2003
Smith, Anthony – „Naţionalism şi modernism”, Epigraf, Chişinău, 2002
Soros, George – „The Capitalist Threat”, The Atlantic Monthly, februarie 1997
Stanford Encyclopedia of Philosophy
Starobin, Paul – „Dawn of the Daddy State”, The Atlantic Monthly, vol. 293, nr.
5, iunie 2004
Stiglitz, Joseph – „Globalizarea. Speranţe şi deziluzii”, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
Strategia naţională de securitate a SUA, 2002, Internet
www.un.org
www.imf.org
www.wto.org
www.transparency.org
www.transparency.org.ro
www.msf.org
www.greenpeace.org
www.europa.eu
www.nafta-sec-alena.org
www.aseansec.org
www.cisstat.com
www.mercosur.org.uy
www.africa-union.org
www.apecsec.org.sg
www.nato.int
www.g8.gc.ca
www.worldbank.org

Schiţa unui studiu de caz: un Québec suveran ?

Într-un referendum organizat în 1980 în provincia canadiană majoritar


francofonă Québec, 60% dintre votanţi au respins proiectul unei suveranităţi a
provinciei separată de cea a federaţiei canadiene. Pe 30 octombrie 1995 a fost
organizat un al doilea referendum şi de această dată suveranitatea Québecului a
fost respinsă de doar 50,6% din populaţie.
Canada este privită din Europa Centrală şi de Est şi în special din
România ca o destinaţie privilegiată pentru emigraţie. Este un stat bogat şi stabil
care favorizează imigraţia controlată, cu un teritoriu vast şi resurse bogate, cu o
populaţie puţin numeroasă care trăieşte în mare parte în centre urbane şi se
bucură de un standard de viaţă ridicat. Canadienii sunt uneori ironizaţi pentru
129
stilul lor de viaţă liniştit şi aparent provincial. În comparaţie cu vecinul ei de la
sud şi nord-vest, Statele Unite, Canada pare a trăi într-o istorie mai lentă şi mult
mai lipsită de griji. Şi totuşi, Québecul, a doua provincie din federaţia canadiană
în termeni de suprafaţă şi populaţie după Ontario, pare a nu-şi găsi locul în acest
stat preponderent anglofon care-şi recunoaşte, formal, şeful în persoana
suveranului Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Nu întâmplător
dezbaterile legate de această temă au loc într-un vocabular centrat pe
suveranitate.
Québecul are şapte milioane şi jumătate de locuitori şi 1,6 milioane km2.
Nu numai că teritoriul este imens dacă ne raportăm la statele europene, dar,
contrar aşteptărilor, în lume Québecul este mai populat decât 120 de state
recunoscute. 12% dintre locuitori au diplome universitare şi 76% au diplome de
absolvire a învăţământului secundar. Pe o rază de 1000 km în jurul metropolei
Montreal se află o piaţă de 10 de milioane de consumatori care pune în valoare
economia provinciei.
Legăturile cu Franţa sunt privilegiate, dar în funcţie de alternanţa de la
conducerea guvernului francez, sprijinul pentru obţinerea suveranităţii nu este
constant. Guvernul federal canadian este în mod evident opus secesiunii, iar
SUA nu priveşte cu ochi buni eventualul precedent. În general, se poate spune
că arena internaţională este mai degrabă sceptică faţă de intenţiile locuitorilor
Québecului. Este greu de spus ce rezultat va avea un eventual nou referendum,
dar probabilitatea obţinerii suveranităţii pe termen mediu este redusă.

Anexă: personalităţi şi evenimente importante pentru suveranitate

Personalităţi şi teorii

1. Jean Bodin
Acest autor a elaborat, în special în lucrarea „Six livres de la république”
(1576), o teorie a suveranităţii care susţine absolutismul monarhic.
Suveranitatea, definită ca „puterea absolută şi perpetuă a unei Republici, pe care
latinii o numesc majestam...”, nu era limitată „nici în putere, nici în conţinut,
nici în timp”. Ea semnifica supremaţie internă şi independenţă externă. Bodin
punea suveranitatea astfel definită în mâinile monarhului, care putea face orice,
atât timp cât realiza planul divin.

2. Thomas Hobbes
Hobbes susţine, ca şi Bodin, absolutismul monarhic. Suveranitatea
acestuia este fondată pe baze contractuale. Teoria sa este expusă în lucrarea
„Leviathan or the Matter, Forme and Power of a Commonwealth, Ecclesiastical
130
and Civil”, publicată în 1651. Rolul principal al suveranului este de a asigura
siguranţa semnatarilor contractului şi de a păstra pacea. Suveranitatea
hobbesiană este absolută, indivizibilă şi inalienabilă.

3. John Locke
Teoria lui Locke, elaborată în cele două „Două tratate despre cârmuire”,
este tot una contractualistă. Suveranitatea aparţine poporului, este exprimată ca
voinţă a majorităţii şi este exercitată prin delegaţie de către stat. Funcţia
principală a acestuia este garantarea proprietăţii, deci suveranitatea are, ca şi la
Hobbes, un caracter preponderent intern. Locke dezvoltă însă, spre deosebire de
Hobbes, şi o teorie a suveranităţii în relaţiile internaţionale. Suveranitatea este
unică şi inalienabilă, dar nu este absolută, pentru că un individ raţional nu ar
accepta printr-un contract instituirea unei puteri absolute, potenţial arbitrare,
asupra sa.

4.Jean Jacques Rousseau


Concepţia despre suveranitate a lui Rousseau este expusă în lucrarea
„Contractul social”, publicată în 1762. Este vorba tot de o teorie contractualistă,
suveranul fiind poporul. Suveranitatea este exprimată prin voinţa sa generală şi
exercitată prin stat. Acesta apără bunurile, libertăţile şi vieţile cetăţenilor.
Suveranitatea este absolută, indivizibilă şi inalienabilă. Suveranul este subiect de
drept internaţional putând contracta cu alţi suverani.

5.Max Weber
După Weber, suveranitatea este „monopol asupra constrângerii fizice
legitime”. Nu numai că statul este abilitat să ia decizii, dar el deţine monopolul
instrumentelor care pot asigura implementarea deciziilor respective. Aceste
instrumente variază, în funcţie de situaţie, de la simple măsuri legislative, până
la utilizarea forţei. În măsura în care un stat este suveran, pe teritoriul său nu
există nici o altă forţă capabilă de astfel de măsuri. Deşi este posibil ca unele
decizii să fie luate în afara statului, numai statul poate să-şi impună, în mod
legitim, deciziile.

6.Carl Schmitt
Acest autor defineşte suveranitatea pornind de la ceea ce el numeşte
„excepţie suverană”. Suveranitatea este, în concepţia lui Schmitt, puterea de a
decide asupra stării de excepţie. Poziţia deţinătorului suveranităţii este unică şi
paradoxală, de unde şi conceptul de „excepţie suverană”. El este garantul legilor,
sursa lor în starea de normalitate, dar el (şi numai el) este şi acela care la nevoie
poate suspenda legea, adică se poate situa în afara ei fără a o încălca sau a-i
suporta rigorile. Suveranitatea este un concept limită. Ea mărgineşte legea
definindu-i limitele de aplicabilitate. În paranteză fie spus, o altă exemplificare a
131
acestei caracteristici excepţionale a suveranităţii este dreptul exclusiv al
deţinătorului suveranităţii de a graţia. Puterea suverană îşi instituie singură
limite care însă nu sunt niciodată absolute şi care pot fi oricând încălcate prin
decretarea stării excepţionale.

Momente istorice importante

1. Pacea de la Westfalia
Pacea de la Westfalia încheie, la 24 octombrie 1648, Războiul de treizeci
de ani, un conflict paneuropean cauzat de tensiunile politice şi religioase care au
urmat Reformei protestante. În conflict au fost angrenate statele germane,
Spania, Danemarca, Suedia, Franţa şi Olanda. Conflictul, declanşat în 1618, a
marcat apusul Sfântului Imperiu Roman şi a erodat serios puterea Papalităţii. El
se încheie prin semnarea Tratatului de pace de la Westfalia.
Tratatul marchează începutul sistemului internaţional modern, cel al
statelor suverane. Importanţa Westfaliei este dată de distrugerea vechiului sistem
politic în care împăratul Sfântului Imperiu domina prinţii electori ai statelor
germane. După Westfalia, prinţii, în majoritatea lor protestanţi, devin suverani,
autoritatea imperială catolică reducându-se drastic, până la punctul dispariţiei.
Schimbarea raportului dintre împărat şi prinţi conţine deja principalele reguli ale
sistemului internaţional modern: suveranitatea, integritatea teritorială,
independenţa şi egalitatea principială a statelor.
Iată, de exemplu, articolul LXIV al Tratatului de la Westfalia: „Şi pentru a
preveni în viitor orice divergenţe de natură politică [Differences arising in the
Politick State], fiecare dintre Electorii, Prinţii şi Statele Imperiului Roman este
stabilit şi confirmat în vechile lui drepturi, prerogative, libertăţi, privilegii, în
exercitarea liberă a dreptului teritorial, în conducerea eclesiastică şi în cea
politică, (...) în virtutea prezentului Tratat: astfel încât el nu poate şi nu trebuie
atacat de nimeni, în nici un mod şi cu nici o pretenţie”.
Articolul LXV şi următoarele cuprind în plus formulări ale drepturilor
suverane (legislative, militare, economice, de politică externă, etc.) care sunt
foarte apropiate de cele contemporane. De reţinut este că sistemul construit la
Westfalia conţine, într-o formă incipientă, principiul nonintervenţiei în treburile
interne ale unui stat suveran. Deşi suveranul este, ca la Hobbes, prinţul şi nu
statul ca atare sau un corp politic reprezentativ, accentul pus pe autoritatea
absolută a suveranului în cadrul unui teritoriu şi pe nonintervenţie plasează în
mod decisiv Westfalia în modernitate.

2. Războiul de independenţă al Statelor Unite şi Revoluţia franceză


Declaraţia de Independenţa a Statelor Unite (1776), Constituţia Statelor
Unite (1787), Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789) şi
132
Constituţia Franţei revoluţionare (1791) au însemnat o revizuire masivă a
concepţiei despre suveranitate. Titularul ei legitim, suveranul de jure, este acum
poporul. Acest demos sau corp politic nu se suprapune populaţiei şi este
circumscris teritorial. Independenţa americană şi Constituţia care a consacrat-o
pot fi văzute ca un triumf al doctrinei lui Locke. Revoluţia franceză a fost în
schimb influenţată puternic de Rousseau.
Declaraţia de Independenţă, redactată de Thomas Jefferson, susţinea că
oamenii au anumite drepturi inalienabile, „...printre acestea (...) viaţa, libertatea
şi căutarea fericirii [Life, Liberty, and the pursuit of Happiness]. Guvernele îşi
extrag puterea numai din „consimţământul celor guvernaţi” [consent of the
governed] şi, dacă acţionează împotriva drepturilor fundamentale ale oamenilor,
pot fi în mod legitim destituite. Suveranitatea este, aşadar, a poporului şi statul
acţionează doar prin delegaţie. Observăm în mod clar aici posteritatea lui Locke.
Constituţia americană este deja mult mai clară în această privinţă. Preambulul
acestui text demonstrează fără echivoc faptul că poporul este considerat titularul
suveranităţii:
„Noi poporul (s.n.) Statelor Unite, pentru a forma o uniune mai perfectă
(...) ordonăm şi stabilim această Constituţie pentru Statele Unite ale Americii”.
Revoluţia franceză (1789 – 1799) este mai controversată decât războiul de
independenţă american, atât prin excesele sale cât şi prin moştenirea sa. Cu
armatele sale s-au răspândit şi noile idei, printre ele, drepturile omului, mai ales
libertatea şi egalitatea în faţa legii, indiferent de origine socială sau credinţă
religioasă, limitarea puterii în cadrul legii şi legitimarea ei prin alegeri,
democraţia, republicanismul.
Ca şi în cazul SUA, suveranitatea trece de la monarh la popor. În plus, şi
acest aspect este esenţial, poporul suveran începe să devină o naţiune în sens
modern. După Revoluţia franceză Europa statelor suverane începe să se îndrepte
spre Europa naţiunilor.

3. Primul război mondial şi Liga Naţiunilor


Evenimentul care impus decisiv statul-naţiune suveran ca principal actor
al sistemului internaţional a fost primul război mondial. Prima conflagraţie
mondială s-a încheiat cu înfrângerea Puterilor Centrale – Germania şi Austro-
Ungaria – de către Antanta formată de Franţa, Anglia, Rusia şi SUA. Deşi
învingătorii şi-au păstrat imperiile coloniale, în Europa războiul a însemnat
dispariţia imperiilor multinaţionale. Rusia ţaristă se prăbuşea încă din 1917 în
urma revoluţiei comuniste; Imperiul Otoman primea şi el lovitura de graţie, deşi,
formal, el cedează locul republicii lui Mustafa Kemal Ataturk abia în 1923.
Monarhia bicefală austro-ungară s-a destrămat imediat după război provocând o
rearanjare a hărţii Europei Centrale şi de Est după principiile enunţate în cele
„Paisprezece puncte” ale preşedintelui american Woodrow Wilson.

133
Programul lui Wilson urmărea obţinerea unei păci durabile în Europa. În
vederea obţinerii acestui scop preşedintele american susţinea crearea sau
restaurarea statelor-naţiune în Europa, recunoscând astfel naţiunea ca titular de
drept al suveranităţii (nici o pretenţie imperială nu putea mărgini dreptul
naţiunilor de a se reuni în state-naţiune). De asemenea, pentru a menţine pacea,
statele lumii trebuiau reunite într-o Ligă a Naţiunilor. Conferinţa de pace de la
Paris din 1919 a dus la aplicarea ambelor propuneri.
„Punctele” lui Wilson au avut două consecinţe contrare pentru
suveranitatea statelor. În primul rând ea a transformat statul-naţiune în actor
model pentru sistemul internaţional, propulsând suveranitatea naţională la rangul
de ideal. În al doilea rând, prin crearea Ligii Naţiunilor suveranitatea statelor-
naţiune era limitată de imperativul menţinerii păcii.
Sistemul wilsonian nu a funcţionat decât puţin timp. Ca şi cum frustrările
aduse de război învinşilor şi instabilitatea „naturală” a unor state precum
Iugoslavia şi Cehoslovacia nu ar fi fost suficiente, Liga Naţiunilor a eşuat în
misiunea sa de a păstra pacea. În ciuda unor eforturi apreciabile, precum cele
depuse de diplomatul român Nicolae Titulescu, singura persoana aleasă de două
ori în fruntea Ligii Naţiunilor, acest organism a pierdut din legitimitate şi
importanţă prin neparticiparea sau retragere unor state puternice, precum SUA şi
Germania, şi prin incapacitatea de a-şi impune punctul de vedere. Suveranitatea
statelor-naţiune se dovedise mai puternică decât forţa de constrângere
supranaţională a Ligii.
Crearea Ligii Naţiunilor a fost primul pas către slăbirea suveranităţii
statelor naţionale. Aceasta nu mai era văzută ca absolută. Erau recunoscute, cel
puţin în principiu, interese superioare, internaţionale sau general umane, precum
menţinerea păcii, cărora statele-naţiune, deşi suverane, trebuiau să li se supună.

Întrebări şi probleme

a. Cursul 4

1. Definiţi suveranitatea.
2. Definiţi sistemul internaţional.
3. Cum este reglementată suveranitatea în Constituţia României?
4. De este important momentul Wesfalia pentru sistemul internaţional
modern?
5. Caracterizaţi sistemul internaţional wesfalian (nu mai mult de 100 de
cuvinte).
6. Ce au în comun Carta Naţiunilor Unite şi Actul Final de la Helsinki?

134
7. De ce afirmă Stephen Krasner că suveranitatea este „ipocrizie
organizată”?
8. Cum este legată suveranitatea interdependenţei de globalizare?
9. Care este, în opinia dumneavoastră, problema fundamentală a globalizării
politice? Oferiţi două argumente în sprijinul răspunsului dumneavoastră.
10. Prezentaţi pe scurt Organizaţia Naţiunilor Unite (nu mai mult de 100 de
cuvinte).
11. Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai importantă dimensiune a
suveranităţii îm condiţiile globalizării? Folosiţi orice model doriţi pentru a
răspunde (nu mai mult de 100 de cuvinte).
12. Care sunt implicaţiile intervenţiei NATO în Kosovo asupra funcţionării
sistemul internaţional?
13. Este Transnistria un stat suveran? Justificaţi răspunsul (nu mai mult de
100 de cuvinte).
14. Consideraţi că „slăbirea” suveranităţii este un proces negativ?
Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte).
15. Cum sunt legate terorismul, suveranitatea şi globalizarea?

b. Cursul 5

1. Definiţi guvernarea.
2. Ce este o agenţie de guvernare?
3. Consideraţi că pentru exercitatarea guvernări este necesară constrângerea?
Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte).
4. Numai statele exercită guvernarea? Există vreo diferenţă între guvern şi
guvernare? Justificaţi răspunsul (nu mai mult de 100 de cuvinte).
5. Definiţi guvernarea la mai multe niveluri (eng. multi-level governance).
6. Caracterizaţi tipul I de guvernare (Marks&Hooghe).
7. Caracterizaţi tipul al II-lea de guvernare (Marks&Hooghe).
8. Care este misiunea Fondului Monetar Internaţional?
9. Care este misiunea Băncii Mondiale?
10. Care este diferenţa dintre micro şi macroregiuni? Daţi exemple.
11. Care este diferenţa dintre organizaţiile internaţionale şi cele
supranaţionale? Ce fel de organizaţie este Uniunea Europeană?
Argumentaţi (nu mai mult de 200 de cuvinte).
12. Ce presupune principiului subsidiarităţii?
13. Au vreo importanţă organizaţiile neguvernamentale în accelerarea
globalizării? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte).
14. Încercaţi să dezvoltaţi schiţa de studiu de caz de mai sus. Încercaţi să
realizaţi un studiu de caz independent (exemple: Taiwan, Transnistria,
Irlanda de Nord etc.).

135
Cursul 6

Kenichi Ohmae şi statul-regiune

Cuprins
1. Introducere
2. Cine este Kenichi Ohmae
3. Statul-regiune
4. Stat naţional versus stat-regiune. Nu tocmai un conflict al generaţiilor
4.1. China şi Taiwanul
4.2. Coreea – nişă între giganţi
4.3. Este Ontario un stat-regiune?
5. Concluzii
Bibliografie

Cuvinte cheie: China, Coreea, globalizare economică, Gordon Chang,


Japonia, Kenichi Ohmae, regionalizare, regiune, stat-naţiune, stat-regiune,
suveranitate, Taiwan, zone economice transfrontaliere

1. Introducere

Am discutat, în cursurile precedente, despre modul în care se manifestă


globalizarea la nivelul structurilor politice tradiţionale, atât la nivel naţional, cât
şi internaţional. Am arătat în acel context cum anume este limitată şi
transformată suveranitatea statului naţional şi cum se reflectă aceste procese la
nivel internaţional. Am menţionat, de asemenea, structuri politice alternative –
propuse sau emergente – proiectate pentru a face faţă unui mediu competitiv,
mai transparent şi mai aglomerat, mai periculos şi mai exigent. Provocările care
tensionează structura de rezistenţă a edificiilor politice actuale vin într-o
proporţie importantă, aşa cum am văzut, dinspre noua economie globală. În
cursurile următoare vom analiza pe larg felul în care funcţionează motorul
economic al globalizării. Studiul de faţă face trecerea către discuţia despre
dimensiunea principală a globalizării – cea economică.
Considerăm că este important să exemplificăm felul în care dimensiunea
politică a globalizării se leagă de cea economică. Această legătură – sau mai
bine zis sistem de legături – este directă şi concretă. În acest studiu dorim să
contrabalansăm separarea pur didactică a politicului de economic. Studiul este el
însuşi, aşa cum am spus deja, o interfaţă între cursurile dedicate suveranităţii şi
dimensiunii politice a globalizării şi cursurile despre dimensiunea economică a
globalizării. Nu numai că acest studiu funcţionează, sperăm, ca o interfaţă, dar el
136
este despre interfaţa economicului cu politicul prezentând o teorie despre modul
în care economicul traversează şi hibridizează politicul.
Graniţa intens disputată economic – politic este unul din subiectele
preferate în literatura dedicată globalizării. Am considerat că este util să oferim
aici o perspectivă unitară şi de referinţă asupra unui singur autor, Kenichi
Ohmae. Nu este vorba de o personalitate exemplară în sens clasic, iar ideile sale
sunt controversate. Utilitatea acestui studiu este însă tocmai de a încuraja
reflecţia şi gândirea critică, iar Ohmae ne poate furniza, credem, materialul de
laborator necesar.

2. Cine este Kenichi Ohmae

Este cunoscut ca „Mr. Strategy” şi a fost numit de către Financial Times


(ediţia de Londra) „unicul guru în management al Japoniei”. Un alt jurnal
prestigios, The Economist, l-a desemnat, prin 1994, drept unul din primele cinci
cele mai influente personalităţi din management. A scris peste 100 de cărţi, de
fapt circa 140, care s-au vândut în milioane de exemplare şi a publicat articole
de mare vizibilitate în reviste prestigioase, de la Foreign Affairs la Harvard
Business Review. Într-un articol publicat în august 2000 în The Industry
Standard se spune că „dacă Kenichi Ohmae nu ar fi existat, aceia dintre noi
care au încercat să explice Japonia Americii ar fi trebuit să-l inventeze”. O
astfel de apreciere nu lasă mult loc pentru comentarii.
Ohmae a condus şi conduce firme prestigioase de consultanţă în afaceri la
care apelează nu numai strategii corporaţiilor, ci şi politicieni. Scrierile sale au
provocat reacţii la cel mai înalt nivel nu numai în Japonia, dar şi în Coreea sau
Taiwan. În 1992, dezamăgit de politica economică a guvernului japonez, Ohmae
a iniţiat o mişcare civică denumită „Reforma Heisei” pentru a sprijini
deschiderea şi reproiectarea capacităţilor economice ale Japoniei în vederea
adaptării la presiunile globalizării.
Kenichi Ohmae nu este doar un VIP al lumii afacerilor globale sau un
strateg al globalizării. Este doctor în inginerie nucleară al celebrului MIT şi
deţine şi un doctorat onorific al Universităţii Notre Dame. În prezent, în
completarea activităţii sale de consultanţă şi management, Ohmae predă la mai
multe universităţi americane – notabil la UCLA.
Această sinteză poate să pară constrângătoare: un astfel de personaj nu
poate fi trecut cu vederea, este evident de ce merită un curs. Lucrurile nu stau
aşa. Personaje de anvergura celui pe care l-am ales mai există. Opţiunea noastră
nu este însă întâmplătoare, ci se bazează pe următoarele motive: ideile lui
Ohmae sunt nu numai controversate, dar şi intrinsec interesante; influenţa sa este
justificată de profunzimea şi corectitudinea analizelor sale din anii ’80; în
România există în egală măsură o anumită fascinaţie legată de miracolul est-
137
asiatic şi o profundă ignoranţă privind substanţa politică, economică şi socială a
zonei.
În continuare vom discuta concepţia lui Ohmae despre statul-regiune [eng.
region-state]. Vom proceda astfel: mai întâi, vom explica pe scurt ce înţelege
Ohmae prin stat-regiune şi care sunt argumentele care susţin această viziune.
Vom continua, apoi, prin a confrunta statul-regiune cu statul-naţiune. În acest
context vom discuta şi poziţiile pe care autorul japonez le-a luat faţă de viitorul
Japoniei, China, independenţa Taiwanului sau criza economică din Coreea. Vom
încheia cu o analiză critică a viziunii lui Ohmae în care vom susţine că statul-
regiune nu este de fapt un stat şi că în nici un caz nu se poate vorbi de deplasarea
dramatică a suveranităţii concepută de Ohmae.
Aparatul conceptual dezvoltat în cursurile precedente este necesar pentru
secţiunile care urmează. Îl presupunem cunoscut.

3. Statul-regiune

În cursurile precedente am arătat că statul-naţiune se confruntă cu


probleme serioase legate de capacitatea, esenţială pentru suveranitatea sa, de a
controla şi reglementa anumite procese fundamentale care au loc pe teritoriul
său, la graniţele sale sau în zona sa de interes. În mod special, am insistat asupra
limitelor „tehnice” ale mecanismelor prin care statul îşi exercită suveranitatea în
domeniul economic.
Globalizarea constă, în acest sens, în creşterea masivă a preţului
intervenţiei statului în economie. În egală măsura, globalizarea se traduce în
creşterea disponibilităţii statelor de acţiona în comun pe teren economic pentru a
atrage investiţii şi a stimula creşterea economică. Analogia cu reglementarea
circulaţiei pe o reţea de autostrăzi de mare viteză este utilă în acest caz.
Autostrăzile au apărut cu noua economie şi răspund exigenţelor acesteia.
Corporaţiile sunt bolizii care profită din plin de facilităţile acestui sistem. Există
însă o forţă de poliţie rutieră redutabilă care patrulează autostrăzile: statul.
Statele nu sunt maşinării proiectate să alerge cu viteze enorme – acest efort le-ar
supratura motoarele greoaie şi ar conduce la un consum enorm de resurse. Dar
statele, după cum am afirmat, nici nu-şi propun acest obiectiv. Traficul înseamnă
taxe şi bani la buget, adică bunăstare şi mai mulţi bani de redistribuit. Este
evident că are mai puţină importanţă unde sunt înmatriculate vehiculele
respective. Mult mai important este să fie impusă tuturor legislaţia rutieră.
Statele mai puternice pot bloca, la nevoie, sistemul utilizând masivitatea
ca antidot pentru viteză şi manevrabilitate. Chiar şi statele mai slabe pot, în
principiu măcar, să facă aşa ceva, numai că, în cazul lor, consecinţele ar fi grave,
poate chiar colapsul economic în cazul celor mai anemice.

138
Ohmae crede că circulaţia funcţionează deja radical altfel decât în tabloul
de mai sus. Poliţia, adică statul-naţiune tradiţional, ar fi devenit o prezenţă
formală şi anacronică. Proprietarii de maşini rapide, adică marii agenţi
economici, se adună în grupuri şi ei fac de acum, pe mici porţiuni de autostradă,
legea. Nu numai că aşa stau lucrurile, dar ar trebui, după autorul japonez, să
încurajăm această evoluţie. Cum se traduce această analogie?

„Statul-naţiune – spune Ohmae într-un articol publicat în 1993 în


Foreign Affairs – a devenit o unitate nenaturală, chiar
disfuncţională, de organizare a activităţii umane şi de gestionare a
iniţiativei economice într-o lume fără graniţe” (Ohmae, 1993).
[eng. „The nation state has become an unnatural, even
dysfunctional, unit for organizing human activity and managing
economic endeavor in a borderless world.”]
Zonele economice „naturale” ale lumii, situate strategic, cu populaţii între
5 şi 20 de milioane de locuitori, cu adevărat dinamice şi cu o creştere sănătoasă,
sunt în prezent unităţile relevante de analiză şi rolul lor va creşte şi mai mult în
viitor. În orice caz, încă de acum, cel puţin în sens economic, ele încep să fie
suverane.
Statul-regiune este tocmai o astfel de zonă naturală de creştere care
grupează părţi din state-naţiune sau reprezintă o parte a unui stat-naţiune.
Caracteristicile unui stat-regiune, cu riscul de a le repeta pe cele menţionate mai
sus, ar fi următoarele:
- economie modernă, integrată, cu o creştere solidă generatoare de
prosperitate regională;
- orientare spre – şi sensibilitate la – cererea de pe piaţa mondială,
valorificarea nişelor economice;
- infrastructură densă şi performantă;
- lipsa sau insignifianţa barierelor vamale, comerciale şi monetare;
- preţul redus al serviciilor;
- situarea în locaţii strategice – zone de coastă, bazine economice;
- populaţie redusă (5 – 20 milioane), preponderent urbană;
- indiferenţa faţă de graniţele politice şi lipsa oricăror pretenţii de a le
schimba;
Exemple de state-regiune se pot găsi, după Ohmae, în majoritatea zonelor
dezvoltate ale lumii: America de Nord, Europa, Asia de Sud – Est.
În America de Nord state-regiune există sau s-ar putea constitui în aria
dintre San Diego şi Tijuana, în zona celor cinci Mari Lacuri sau, ca poartă
nordvestică a Americii de Nord către Asia, în jurul nucleului Seattle –
Vancouver.
139
În Europa, ar fi vorba de zona nordică a Italiei, Alsacia – Lorena sau
Baden – Württemberg.
În Asia de Sud – Est, vizate sunt zonele Hong Kong şi sudul Chinei,
„triunghiul de creştere” format din Singapore, insulele indoneziene învecinate şi
părţi din Malaezia, precum şi aria care cuprinde Taiwanul şi partea proximă a
Chinei continentale – Fuzhou.
Aşa cum era de aşteptat, o astfel de concepţie a fost primită cu sentimente
împărţite. Evident, biografia sa îl recomandă pe Ohmae ca o autoritate în
domeniul managementului de nivel înalt. La fel de evident este că, la acest nivel,
managementul nu aparţine pur şi simplu economicului, ci este legat şi de politic.
De exemplu, când speculaţiile financiare ale fondului Quantum al lui George
Soros au făcut KO banca centrală a Regatului Unit şi au provocat prăbuşirea
monedei britanice (vezi cursurile următoare), nimeni nu a susţinut că acest
eveniment este de natură pur economică. Se poate spune astfel că Ohmae nu este
doar un alt suporter al globalizării economice sau doar un critic anonim al
statului-naţiune şi al pretenţiilor la suveranitate. Ca şi Soros în anii ’80 şi ’90,
Ohmae este unul din oamenii „grei” ai lumii exclusiviste în care se proiectează
marile afaceri şi se elaborează politicile economice ale marilor puteri.
Faptul că autorul japonez jonglează cu atâta uşurinţă cu hărţi politice
extrem de sensibile poate să producă stupefacţie şi neînţelegere. În continuare,
pentru a evita confuziile, vom arăta care sunt argumentele care stau la baza
concepţiei lui Ohmae. O parte din ele au fost deja sugerate mai sus, dar le vom
preciza mai clar în secţiunea următoare. Vom realiza acest lucru opunând statul-
regiune statului-naţiune. Metodologic, această procedură este corectă, pentru că
proiectul lui Kenichi Ohmae poate fi interpretat el însuşi ca o critică a statului-
naţiune, mai exact a poziţiei hegemonice a acestuia în sistemul internaţional.

4. Stat-naţiune versus stat-regiune. Nu tocmai un conflict al generaţiilor

Conceptul de stat-regiune este întemeiat pe raţiuni de ordin economic. La


prima vedere, el pare neutru şi sărac din punct de vedere politic. După cum am
văzut, raportul este invers în cazul statului-naţiune. Ohmae are o anumită
viziune despre modul în care funcţionează economia lumii şi despre resursele de
creştere pe care aceasta le are la dispoziţie. Prin intermediul acestei concepţii el
ajunge să argumenteze în favoarea statului-regiune. Inevitabil, această
argumentaţie este şi un atac la adresa relevanţei statului-naţiune.
În această secţiune vom prezenta argumentele respective şi vom arăta cum
au fost ele aplicate în cadrul unor dezbateri în care a fost implicat Ohmae.
Întrebarea de la care plecăm este dacă aparentul conflict dintre statul-regiune
propus de Ohmae şi statul-naţiune este un fel de conflict între nou şi vechi, o
tensiune între două generaţii de structuri politico-economice.
140
Probabil ar fi banal pentru italieni să afle că
„a gândi Italia ca o singură entitate economică ignoră realitatea
unui nord industrial şi a unui sud rural, extrem de diferite în ceea
ce priveşte capacitatea lor de a contribui şi nevoia de a primi
[resurse – n.n.]. A trata Italia ca pe o entitate economică unică
forţează pe acela care o face – manager în sectorul privat sau
oficial din sectorul public – să acţioneze pe baza unor medii false,
improbabile sau inexistente” (Ohmae, 1993).

O astfel de afirmaţie este un bun punct de plecare pentru că este tipică


pentru discursul lui Ohmae. Faptul că statul-naţiune nu mai este locul relevant
de analiză al dinamicii economice antrenează consecinţa că statul-naţiune se află
la sfârşitul drumului. Postulatul implicit de la care pleacă Ohmae este că
economicul este central şi politicul secundar. Iar economicul pare a arăta spre
statul-regiune. Iată o sistematizare a argumentelor care ar susţine această
„schimbare la faţă”:

1. Statul-naţiune a pierdut controlul unor pârghii economice


fundamentale: ratele de schimb şi moneda naţională sunt instrumente
fundamentale prin care statul îşi afirmă suveranitatea în termeni
economici. După Ohmae, statul-naţiune nu mai controlează – nu total
şi eficient în orice caz – aceste instrumente.
2. Statul-naţiune nu mai este o maşină de creat valoare, ci una de
redistribuit bunuri: în trecut, statul-naţiune a funcţionat destul de bine
drept cadru al activităţii economice profitabile. În contextul unei
economii globalizate însă, statul-naţiune nu mai este atrăgător pentru
antreprenori pentru că este prea preocupat de redistribuirea valorilor
către regiuni sărace şi defavorizaţi. Pur şi simplu, dinamismul şi
inovaţia economică se manifestă acum în afara statului-naţiune.
Ohmae se gândeşte, desigur, la statele-regiuni.
3. Statul-naţiune este prea greoi şi rigid pentru a mai conta în noua
economie: în lucrarea „The End of the Nation State” din 1995, Ohmae
susţine că patru factori erodează sistematic poziţia statelor-naţiune în
noua economie mondială: (i) capitalul; (ii) corporaţiile; (iii)
consumatorii; şi (iv) comunicarea. Statul-regiune ar fi mult mai bine
echipat să valorifice aceşti factori.
Statul-regiune, în schimb, aşa cum am arătat deja, ar fi caracterizat de o
zonă economică naturală, de creştere economică şi de un dezinteres cvasitotal
pentru control. Este greşit totuşi să se situeze statul-regiune la polul opus
statului-naţiune. Acest fapt va deveni mai clar punând la lucru teoria.

141
4.1. China şi Taiwanul

În secţiunea precedentă, din exemplele de state-regiune oferite, este clar


că Ohmae este extrem de interesat de evoluţia Chinei. În lucrările sale din anii
’90, Ohmae a susţinut că există deja un stat-regiune format din Hong Kong şi
zona continentală învecinată. De asemenea, modelul respectiv ar urma să se
extindă pentru Taiwan.
Ohmae a intrat, la începutul noului mileniu, într-o polemică destul de
aprinsă cu autorul american de origine chineză Gordon G. Chang. Acesta a
publicat, în 2001, o carte intitulată „The Coming Collapse of China” în care
susţine că miracolul economic chinez este pe cale să-şi dea arama pe faţă şi să
devină un fiasco. Chang îşi susţine afirmaţia argumentând că economia chineză
este deja supraîncinsă, sistemul bancar este extrem de fragil şi instabil, iar
întreprinderile de stat sunt neperformante şi nepregătite pentru concurenţa adusă
de aderarea Chinei la Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO). Dincolo de
economie şi de şocul condiţiilor impuse de WTO (care intră în vigoare după
câţiva ani de tranziţie), sistemul politic al Chinei este cauza centrală a colapsului
prevăzut de Chang. Partidul Comunist Chinez este corupt şi şi-a pierdut
legitimitatea. Dincolo de vitrina strălucitoare a Shanghai-ului, China profundă
este săracă şi traumatizată. Prăbuşirea economiei, cauzată de blocarea sistemului
bancar, ar duce imediat, după Chang, la înlăturarea regimului comunist.
Deşi analiza lui Chang este cel puţin îndoielnică, ea a fost bine primită în
Taiwan, pentru că o Chină slabă nu ar mai ameninţa independenţa Taipeiului.
Ohmae a atacat însă concluziile lui Chang şi le-a dat veşti proaste taiwanezilor
(cel puţin acelora dintre ei care se opun revenirii sub suveranitate chineză):
Taiwanul va fi nucleul unuia dintre statele-regiune care vor lua locul Chinei
actuale. Acestea vor forma probabil o uniune. În 2002, Ohmae şi-a expus teoria
în lucrarea „The Emergence of the United States of Chunghwa”. China deja se
descentralizează şi ar putea în curând să cuprindă şase state-regiune cu o creştere
economică sănătoasă. Deşi problemele semnalate de Chang sunt reale, reformele
iniţiate începând din 1998 au infirmat deja predicţiile sumbre ale acestuia. China
nu va supravieţui ca un stat-naţiune, ci ca o federaţie de state-regiune, după
modelul de dezvoltare din zona Hong Kong-ului.
Chang a răspuns ironizându-l pe Ohmae într-un discurs ţinut în Taipei la
începutul lui 2003. Autorul japonez s-a ales cu porecla „Domnul Totul-este-OK-
în-China”. Acest aspect amuzant al disputei este poate mai puţin important.
Semnificativ este faptul că Ohmae consideră că tensiunile politice nu vor putea
împiedica dinamica economică să apropie Taiwanul de China. Această apropiere
nu se va realiza însă în cadrul unui stat-naţiune ci într-unul (aproximativ)
federativ. Evident, nu este vorba neapărat de o modificare de jure a situaţiei din
zonă. China poate să nu devină formal o federaţie. Importantă aici este situaţia
de facto.
142
4.2. Coreea – nişă între giganţi

Spre nemulţumirea oficialilor de la Seul, Ohmae a publicat în 1999 un


articol intitulat „Reasons why Korea can’t stand on its own feet economically” în
care susţine că reformele economice eşuate ale guvernului coreean condamnă
această ţară la dependenţă faţă de Japonia şi Statele Unite. Nu poate fi vorba de
suveranitate economică în cazul acestui stat. Coreea este „o mică Japonie”,
produce în proporţie de 99% aceleaşi bunuri ca şi Japonia, dar nu la standardele
japoneze. Ori în noua economie contează profunzimea verticală, diferenţierea.
Deşi dezbaterea privind viitorul Coreii nu este legată direct de problematica
statului-regiune, este limpede că statutul de subcontractor permanent nu face din
Coreea un candidat pentru o astfel de transformare.
Fără a putea avea mari pretenţii la suveranitate între interesele japoneze,
chineze şi americane, Coreea se situează, după Ohmae, în afara zonelor
economice importante ale lumii. Analiza pare însă contradictorie. Deşi Ohmae a
afirmat constant că statul nu mai este actorul principal în economie, el acuză
guvernul coreean de lipsă de viziune. Contradicţia este probabil aparentă. Şi în
cazul Japoniei Ohmae a acuzat guvernul de politici economice eronate, tocmai
pentru că rolul guvernului în economiile asiatice este masiv, modelul fiind cel de
ţară în dezvoltare.

4.3. Este Ontario un stat-regiune?


Am discutat în cursul precedent despre problema suveranităţii
Québecului. O altă provincie canadiană, Ontario, deşi nu are o situaţie politică
comparabilă cu a Québecului, a stârnit interesul comunităţii academice
preocupate de globalizare. Ideile lui Kenichi Ohmae şi-au găsit în acest caz o
aplicare interesantă.
Într-un studiu din septembrie 2002 intitulat „Ontario as North American
Region State”, profesorul Thomas Courchene argumentează că provincia
respectivă poate fi tratată astfel. Deşi nu are tendinţe de secesiune şi nu pune sub
semnul întrebării federaţia canadiană, Ontario implementează politici economice
proprii şi, datorită NAFTA, se orientează în unele privinţe mai mult spre zonele
învecinate din SUA. Autorul arată că Ontario are avantaje comparative demne
de luat în seamă şi poate funcţiona ca o interfaţă regiune – mediu internaţional,
alternativă faţă de cea tradiţională stat – stat.
Spre deosebire de tipul de dezbatere favorizat de Ohmae, cercetătorii
canadieni care ulterior au publicat o serie de eseuri care analizează concepţia
prezentată de Courchene au pus accentul, în mod just credem noi, pe
dimensiunea politică a proiectului, discutând despre legitimitate sau loialităţi
concurente.
143
Aceste dezbateri – şi altele similare – arată că ideile lui Ohmae au o
importanţă indiscutabilă. Ele au însă şi vulnerabilităţi pe măsură. Argumentele
sale nu sunt întotdeauna convingătoare. Am arătat în cursurile precedente că
statul-naţiune conservă încă mecanisme de intervenţie şi control care să-i
menţină un grad accepabil de suveranitate, inclusiv economică. El nu pierde, ci
transferă şi pune în comun suveranitate. Pe teren economic, statul-naţiune nu
este nici atât de neputincios şi nici atât de rigid pe cât afirmă Ohmae. De
exemplu, suveranitatea monetară a statelor nu este atât de ameninţată pe cât se
credea, iar modelul Euro nu poate fi interpretat ca sprijinind o astfel de
concepţie. A vorbi de stat naţional în general nu este de fapt cea mai bună
soluţie. Unele state au succes, altele eşuează.
Este important să clarificăm faptul că statul-regiune nu este de fapt un stat
în sens propriu. Teritorialitatea sa este doar aparentă şi conjuncturală. În afară de
o relativă integrare economică, nici o altă structură a statului nu este de fapt
prezentă: populaţia are loialităţi puţin suprapuse, nu există instituţii
reprezentative legitime, nu există proceduri legislative acceptate, nu există
sisteme de securitate sau mecanisme de intervenţie şi decizie în stările
excepţionale.
Conceptul de stat-regiune rămâne cantonat în special în vocabularul
globalizării economice. În afara acestui vocabular, utilitatea sa este neglijabilă.
Tocmai de aceea nu se poate spune că statul-regiune intră în coliziune cu statul-
naţiune. Ele ar putea fi structuri care funcţionează în paralel, cu o suprapunere
relativă pentru că au competenţe suficient de diferite. Nu e vorba de o schimbare
de generaţii, ci de emergenţa unor suprastructuri mai mult sau mai puţin
spontane/ad hoc, mai ales de natură economică. Acestea, ca şi alte sisteme infra-
sau supranaţionale, se bazează în continuare pe infrastructura politică şi de
securitate furnizată de statul-naţiune.

5. Concluzii

Statul-regiune nu este un stat în nici un sens relevant şi nu concurează


direct statul-naţiune, deşi poate contribui semnificativ la slăbirea lui. Acest
proces de delegare de competenţe este însă încurajat chiar de statele-naţiune
conştiente de exigenţele globalizării. Deşi ideea că regiunile intra- sau
transfrontaliere aflate în punctele cheie ale economiei globale sunt zone
economice naturale este puternică, ea nu este suficient de profundă pentru a
surprinde gradul de hibridizare a economicului şi politicului. În plus, ea ascunde
o iluzie periculoasă: politicul este parazitar pe economic, acesta din urmă fiind
natural. Consecinţele unei astfel de concepţii pot fi monstruoase.
Statele-naţiune pot fi inovative şi performante în anumite condiţii,
inclusiv încurajând o regionalizare responsabilă, plasată sub controlul unor
144
structuri reprezentativ-legislative legitime şi responsabile. Deocamdată doar
statele-naţiune şi organizaţiile supranaţionale bazate pe ele au astfel de structuri.
Administraţia locală nu trebuie confundată cu decizia suverană.

Bibliografie

Asia Times – www.atimes.com.


Chang, Gordon – “The Coming Collapse of China” – recenzie pe
pages.prodigy.net.
Cheong-mo, Yoo - „Korea a permanent subcontractor nation to US, Japan, critic
says”, Korea Herald, 08.04.1999.
Context Magazine – www.contextmag.com.
Forreign Affairs – www.foreigaffairs.org pentru recenziile cărţilor lui Ohmae.
„Is Ontario a Region-State?” – colecţie de studii disponibilă online.
Ohame, Kenichi – „The Rise of the Region State”, Foreign Affairs, primăvara
1993.
Ohmae, Kenichi, „The Rise of the Region State”, în O’Meara, Patrick,
Mehlinger, Howard D., Krain, Matthew (eds.), Globalization and the
Challenges of a New Century: A Reader, Indiana University Press, Bloomington
and Indianapolis, 2000.
Ohmae, Kenichi – biografie şi referinţe bibliografice – www.kohmae.com.
Schafferer, Christian – „China 2010: Collapse or Federation? Contradicting
Views from Japan and the US”, eastasia.at.

145
Cursul 7

Motorul economic al globalizării

I. Elemente de bază ale globalizării economice

Cuprins
1. Introducere
2. Când se atinge masa critică?
2.1. „Mărirea şi decăderea” sistemului Bretton Woods
2.2. Le roi est mort. Vive le roi! Mâna invizibilă, tehnologia şi viziunea geopolitică
2.2.1. Aparentul laissez-faire
2.2.2. Supertehnologii pentru o planetă din ce în ce mai mică
2.2.3. De ce se întâmplă toate acestea?
3. Cine sunt actorii?
4. Economia bazată pe cunoaştere: reţeta globalizării?

Cuvinte cheie: Banca Mondială, Bretton Woods, companii multinaţionale,


economie bazată pe cunoaştere, Fondul Monetar Internaţional, Keynes, rată
de schimb, regim monetar, reglementare, stat

1. Introducere

Tema dedicată globalizării economice este organizată astfel: într-un prim


curs prezentăm câteva din datele fundamentale ale procesului de globalizare
economică – originile acestei transformări, actorii implicaţi etc. În cursul al
doilea analizăm dificultăţile legate de globalizarea economică, precum sărăcia şi
distribuţia sa globală sau instabilitatea pieţelor financiare şi consecinţele sale.
Urmărim apoi implicaţiile crizei asupra modelelor de dezvoltare şi soluţiile
concertate propuse de liderii lumii pentru reformarea sistemului financiar global.
Legat de această temă este şi cursul „Tranziţia la economia de piaţă”, care
tratează critica globalizării economice formulată de Joseph Stiglitz, fost
economist şef al Băncii Mondiale.
Pe parcursul acestui text nu ne propunem să discutăm într-o manieră
tehnică aspectele economice ale globalizării. Pe de o parte, nu suntem specialişti
în economie şi o astfel de orientare ar fi ilegitimă; pe de altă parte, obiectivul
nostru nu este, în acest context, de a surprinde la o rezoluţie mare mersul
economiei mondiale, ci de a oferi o viziune de ansamblu asupra acestui
fenomen, urmărindu-i, în acelaşi timp, şi implicaţiile social-politice. Obiectivul
nostru major este, cu alte cuvinte, de a oferi o perspectivă strategică asupra
globalizării economice.
146
Considerăm că înţelegerea semnificaţiei marilor „mişcări de trupe” din
economia planetei este importantă pentru conceperea şi poziţionarea oricărui
proiect de o oarecare anvergură. Dincolo de retorica intrinsecă proiectelor,
viziunea strategică este necesară din motive pur practice: pe ce fel de resurse se
poate conta, de unde provin ele, care sunt zonele „fierbinţi” către care se poate
atrage finanţare, care sunt „mutările” probabile ale actorilor majori de pe piaţă
etc. În cazul globalizării economice, problema centrală este atingerea unui
echilibru între creştere şi stabilitate în cadrul unei economii cu adevărat
globalizate. Pe parcursul paginilor care urmează, orizontul analizei noastre va fi
determinat de această dilemă.

2. Când se atinge masa critică?

În această secţiune ne propunem să reconstituim o „genealogie” minimală


pentru globalizarea economică. Vom realiza acest lucru pornind de la
următoarea întrebare: când şi cum s-a atins sau se atinge masa critică necesară
saltului reprezentat de globalizarea economică? Trebuie să subliniem de la
început că pornim de la presupoziţia că globalizarea este un fenomen relativ
recent. În consecinţă, avem în vedere, în general, orizontul de timp delimitat de
cel de-al doilea război mondial. Unii autori folosesc frecvent analize
comparative ale procesului de globalizare din prezent şi ale unor fenomene
considerate similare, cum ar fi creşterea gradului de internaţionalizare a
economiei în anii 1900. Nu punem neapărat în discuţie astfel de analize;
preferăm o analiză mai restrânsă, axată pe specificul fenomenelor contemporane.
Sensul principal al restricţiei enunţate mai sus este totuşi dat de natura acestui
material: el are un rol didactic, aşadar are în vedere în primul rând datele de bază
ale obiectului vizat, şi nu controversele care îl însoţesc.
Care sunt elementele asupra cărora ne vom opri în realizarea
„genealogiei” de care vorbeam mai sus? Mai întâi, vom reveni pe scurt asupra
sistemului Bretton Woods, deja amintit în cursurile dedicate globalizării politice,
şi vom prezenta prăbuşirea acestui sistem şi consecinţele sale, apoi vom enunţa
o serie de considerente economice, geopolitice şi tehnologice care dau seamă de
atingerea sau apropierea de „masa critică” a globalizării economice.

2.1. „Mărirea şi decăderea” sistemului Bretton Woods

Am prezentat în cursurile despre globalizare politică câteva date


fundamentale despre sistemul internaţional şi instituţiile care îi dau formă.
Printre ele am amintit şi anumite instituţii economice, cum ar fi Fondul Monetar
Internaţional, Banca Mondială sau Organizaţia Mondială a Comerţului. Nu vom
147
relua aici toate acele date, dar îi sugerăm cititorului să le revadă înainte de a
parcurge rândurile care urmează. Dincolo de date, în acest curs ne interesează
mai mult rolul, funcţionarea şi evoluţia instituţiilor respective. Aşa cum vom
vedea mai jos, în centrul globalizării economice se află sistemul financiar
mondial. Drept urmare, ne vom concentra asupra instituţiilor financiare, mai
exact asupra FMI şi BM.
În iulie 1944, când cel de-al doilea război mondial încă nu se încheiase, la
Bretton Woods, în New Hampshire, Statele Unite, a fost organizată o Conferinţă
Monetară şi Financiară pentru a se stabili cum anume va fi susţinut din punct de
vedere financiar efortul de reconstrucţie de după război. Participanţii aveau în
vedere mai ales refacerea Europei distruse de război, dar, în sens mai larg,
construirea unui sistem financiar care să asigure stabilitatea economiei mondiale
şi să evite crize masive, aşa cum fusese cea din anii ’30 (Stiglitz, 2003; Martin,
Schumann, 1999, Hirst, Thompson, 2002 etc.).
Baza teoretică a soluţiilor propuse a fost furnizată de economistul britanic
John Maynard Keynes, unul dintre cei mai importanţi participanţi la conferinţă.
Keynes susţinea că guvernele trebuie să susţină cererea prin instrumente
monetare (tiparirea si controlul circulaţiei banilor) şi fiscale (politici de
cheltuieli şi impozitare) (Stiglitz, 2003). Keynes este uneori creditat – corect sau
nu – cu afirmaţii de genul: „Dacă trebuie, plătiţi-i pe oameni să sape gropi şi
apoi să le astupe la loc. Dar, orice ar fi, cheltuiţi.” (Emmott, 2003). Atât de
importantă era considerată menţinerea cererii (putere de cumpărare şi
disponibilitate de a cheltui). Degradarea cererii era identificată drept principala
cauză a declinului economic şi, în consecinţă, sistemul pus la punct la Bretton
Woods urma să prevină un astfel de fenomen la nivel global.
Până la Bretton Woods, au funcţonat mai multe regimuri monetare
internaţionale. Paul Hirst şi Grahame Thompson oferă o clasificare a regimurilor
monetare din secolul al XX-lea (vezi mai jos) conform căreia Bretton Woods a
fost precedat de Etalonul Internaţional Aur (1879 - 1914) şi de Instabilitatea
Interbelică (1918 - 1939) (Hirst, Thompson, 2002). Aşa cum am spus mai sus,
mai ales în perioada interbelică, crizele economice nu au putut fi evitate în
cadrul aranjamentelor existente.

Nr. Regimul monetar Perioada

1 Etalonul Internaţional Aur 1879-1914

2 Instabilitatea interbelică 1918-1939

a. Cursuri flotante 1918-1925

b. Revenirea la aur 1925-1931

c. Revenirea la fluctuant 1931-1939

148
3 Etalonul cursului de schimb semi-fix al dolarului 1945-1971

a. Stabilitatea convertibilităţii 1945-1958

b.Sistemul specific Bretton Woods 1958-1971

4 Etalonul cursului fluctuant al dolarului 1971-1984

a. Eşec al acordului 1971-1974

b. Revenirea la fluctuant 1974-1984

5 Sistemul monetar european şi creşterea puterii mărcii germane 1979-1993

6 Acordurile de intervenţie de la Plaza şi Luvru 1985-1993

7 Trecerea la sistemul global fluctuant reactualizat 1993-

a. Largă supraveghere multilaterală 1993-1997

b. Sfârşitul stabilităţii dolarului 1997-

Istoria regimurilor monetare şi ale cursului de schimb (după Hirst şi Thompson, 2002)

La conferinţa din vara lui 1944 s-a încercat remedierea deficienţelor


regimurilor precedente, în condiţiile în care statele aliate împotriva Axei doreau
să-şi promoveze propriile interese. Din punct de vedere instituţional, rezultatul a
fost înfiinţarea a doua instituţii care se află şi în prezent în prim-planul vieţii
economice a planetei: Banca Mondială (Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi Fondul Monetar Internaţional. Nu vom relua
prezentarea acestor instituţii, realizată deja în cursurile despre globalizare
politică, dar reamintim că, iniţial, BM (BIRD) urmărea în principal, aşa cum îi
spune şi numele oficial, susţinerea reconstrucţiei zonelor afectate de război, pe
când FMI avea un obiectiv mai vast – asigurarea stabilităţii la scară globală
(Stiglitz, 2003). Dacă am sintetiza, am putea spune că, imediat după 1944 şi
până prin anii ’70, obiectivul central al ambelor instituţii a fost exprimat de
formula „stabilitate + acces la capital” (Goldstein, 1999). Este de subliniat, de
asemenea, că la Bretton Woods s-au pus bazele reglementării comerţului
internaţional – iniţiativă concretizată mai târziu în GATT, respectiv OMC
(Micklethwait, Wooldridge, 2000).
Cum anume urmau să-şi îndeplinească obiectivele BM şi FMI? Cum
anume urmau ele să întruchipeze viziunea economică a lui Keynes? În cazul
BM, cel puţin în principiu, lucrurile păreau mai simple. Banca urma să sprijine
refacerea economică a statelor distruse de război, în special cele europene,
asigurând astfel creşterea puterii de cumpărare şi a pieţelor din aceste state. BM
ar fi trebuit să se îndrepte, apoi, asupra statelor în curs de dezvoltare din lumea a
149
treia pentru a le „împinge” economiile în aceeaşi direcţie a creşterii. FMI, în
schimb, trebuia să prevină o nouă criză economică mondială menţinând cererea
la un nivel relativ constant. Acest fapt se putea realiza prin exercitarea de
presiuni asupra statelor şi prin acordarea de împrumuturi în caz de urgenţă
(Stiglitz, 2003).
În centrul sistemului Bretton Woods se afla un regim monetar bazat pe
rate de schimb fixe pentru monedele din sistem, toate monedele fiind raportate la
dolarul american, acesta fiind la rândul său susţinut de rezerva de aur a SUA (de
la celebrul Fort Knox). Un dolar era cotat la 1/35 dintr-o uncie de aur (1 uncie =
28,3 grame). Astfel, în principiu, masa de dolari aflată în circulaţie era complet
acoperită de cantitatea de aur din tezaurul american. Ratele de schimb pentru
celelalte monede au fost stabilite în cadrul FMI luându-se în considerare
previziunile de creştere ale diferitelor economii naţionale. Nici o monedă nu
putea devia de la ratele de schimb fixate cu mai mult de 1% (Goldstein, 1999).
Dacă acest fapt se petrecea, banca centrală a statului respectiv trebuia să
intervină pe piaţă, folosindu-se de rezervele sale de valută-forte, în special de
dolari. Dacă moneda se supraaprecia, puteau fi tipăriţi mai mulţi bani sau putea
fi coborâtă rata dobânzilor, iar dacă exista pericolul inflaţiei, banca putea retrage
o parte din moneda proprie din circuit cumpărând propriii bani cu valută-forte
sau ridicând rata dobânzilor.
Sistemul Bretton Woods a funcţionat până la începutul anilor ’70. El s-a
bazat pe dominaţia clară a economiei americane şi pe rigurozitatea politicilor
monetare ale băncilor centrale, în special ale celei americane (Federal Reserve
sau „Fed”). Deja, înspre anii ’70, aceste condiţii nu mai erau respectate: ţările
Europei Occidentale şi Japonia îşi reveniseră spectaculos şi începuseră să
concureze serios supremaţia economică a americanilor. Mai mult, japonezii şi
europenii deţineau mase semnificative de dolari, astfel că America era forţată să
răscumpere cu aur aceşti dolari (numiţi uneori şi eurodolari). Rezerva de aur a
SUA a scăzut sensibil în acest efort. Se punea problema dacă aurul din rezerve
mai acoperă masa monetară de pe piaţă. Apoi, SUA era pusă în situaţia de a
cheltui enorm în cadrul efortului de război din Vietnam şi pentru a menţine
echilibrul strategic faţă de Uniunea Sovietică (Goldstein, 1999). Cursa
înarmărilor şi menţinerea umbrelei nucleare deasupra Europei vestice au
reprezentat o presiune constantă asupra economiei americane şi aceasta avea
nevoie de oxigenul masei monetare pentru a face faţă. În 1971, preşedintele
Nixon a oferit economiei SUA aerul necesar cu preţul alienării aliaţilor europeni
şi asiatici.
În 1971, Washingtonul a abandonat unilateral sistemul Bretton Woods.
Pentru a da un impuls creşterii economice şi exporturilor americane, dolarul a
fost devalorizat în doi paşi. În 1971, cotaţia sa scădea de la 1/35 la 1/38 dintr-o
uncie de aur. În 1973, cotaţia a fost redusă la 1/42,22 dintr-o uncie de aur. De
fapt, semnificaţia acestei „mutări” unilaterale nu este dată atât de devalorizarea
150
monedei americane, cât de renunţarea la cotarea în aur a dolarului şi, în
consecinţă, la ratele de schimb fixe. Moneda americană era lăsată să fluctueze
liber pe piaţă, iar celelalte monede nu puteau decât să-i urmeze exemplul.
Europenii au protestat, dar pentru Japonia lovitura a fost dublă (Goldstein,
1999): devalorizarea dolarului şi abandonarea ratelor fixe a fost urmată de
recunoaşterea Chinei de către SUA, eveniment care a zdruncinat serios
speranţele hegemonice ale japonezilor în Asia, inclusiv – sau mai ales – pe teren
economic. Evoluţia uimitoare a economiei chineze, începută prin anii ’80, nu
poate fi situată corect fără aprecierea importanţei acestui moment.
Renunţarea la sistemul Bretton Woods a reprezentat un moment cheie
pentru globalizarea economică. Drumul spre dominaţia pieţelor financiare era
deschis prin abandonarea regimului monetar rigid. FMI şi BM se vedeau nevoite
să-şi redefinească rolurile. Practic, ele fuseseră proiectate să susţină arhitectura
Bretton Woods şi se aflau în pericolul de a rămâne fără ocupaţie (Micklethwait,
Wooldridge, 2000). Se părea că era keynesiană apunea.

2.2. Le roi est mort. Vive le roi!


Mâna invizibilă, tehnologia şi viziunea geopolitică

Momentul Bretton Woods şi mai ales posteritatea sa reprezintă o parte


importantă din „genomul” globalizării economice. Într-atât de importantă, încât
se vorbeşte constant de nevoia unui „nou Bretton Woods” (Micklethwait,
Wooldridge, 2000). Această nostalgie va deveni mai clară în cele ce urmează.
Este însă momentul să cartografiem, fie şi sumar, alte „gene” ale globalizării
economice. În această secţiune, ne vom concentra asupra a trei forţe
fundamentale: (i) triumfului liberalismului economic de după abandonarea
sistemului Bretton Woods, (ii) progresul tehnologic şi dezvoltarea
infrastructurii, şi (iii) cristalizarea unei viziuni geopolitice, mai ales după
sfârşitul războiului rece.

2.2.1. Aparentul laissez-faire

Keynes a propus un model pentru economia mondială în care statele jucau


un rol extrem de important, iar intervenţia lor în cadrul diverselor pieţe era
considerată dezirabilă şi necesară. În anii ’70 şi ’80 acest model a fost atacat şi
demontat piesă cu piesă. Aşa cum am văzut, prevederile acordului de la Bretton
Woods nu mai funcţionau din perioada 1971 - 1973. Paradoxal poate, cadrul
instituţional proiectat în 1944 a fost conservat după această perioadă şi s-a trecut
la o reorientare a sa. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au rămas
aşadar în picioare, dar misiunile şi instrumentele lor de acţiune au fost
151
reconsiderate. După cum spune Joseph Stiglitz, Keynes se întorcea, probabil, în
mormânt (Stiglitz, 2003). Pentru marele economist britanic, repoziţionarea
instituţiilor respective, realizată cu entuziasm revoluţionar de economişti (şi
politicieni) de orientare liberală, ar fi fost sinonimă unei deturnări sau unui
derapaj cu urmări extrem de grave. Ce se întâmpla de fapt?
Tabelul de mai sus, preluat din Hirst şi Thompson, ne-ar putea ajuta să
răspundem. Renunţarea la cotarea în aur a dolarului în ’71 – ’73 nu a lăsat locul
unui haos, ci unui nou regim monetar. În spatele revenirii la ratele de schimb
fluctuante (punctul 4.b din tabel) se ascunde un efort de redesenare a economiei
mondiale. Hirst şi Thompson explică:
„Evenimentele tumultuoase dintre 1971 şi 1974 sunt desemnate aici
[în tabelul de mai sus, n.n.] sub titulatura de „sub-perioada
eşecului acordului”. A fost epoca în care comunitatea
internaţională a renunţat la orice încercare de a controla în comun
cursurile de schimb, după ce administraţia Nixon a suspendat
unilateral convertibilitatea dolarului faţă de aur în august 1971,
ulterior [dolarul – n.n.] devalorizându-se. În ciuda diverselor
planuri şi scheme menite a sprijini sistemul anterior în această
perioadă, acestea au fost abandonate. Însă apariţia cursurilor
„flexibile” nu a reuşit să clintească dolarul din poziţia sa de etalon
de facto al desfăşurării tranzacţiilor monetare internaţionale
oficiale şi private. De asemenea, această sub-perioadă, în ciuda
denumirii sale de „revenire la fluctuaţii”, a prezentat o serie clară
de „reguli ale jocului” [...].” (Hirst, Thompson, 2002)
Pentru a menţine stabilitatea economică după şocul renunţării la sistemul
Bretton Woods, a fost proiectat un nou sistem, bazat pe SDR (eng. „special
drawing rights”), o „monedă” gestionată de FMI, emisă exclusiv pentru
rezervele băncilor centrale. SDR nu este o monedă în sensul obişnuit al
termenului, ea nefiind folosită pentru tranzacţii comerciale. SDR este cotată în
funcţie de un „coş” de valute-forte (Goldstein, 1999).
Rolul BM şi FMI a fost afectat de această reorientare. În principiu,
misiunile celor două instituţii rămâneau distincte: Fondul se ocupa de
macroeconomie – deficitul bugetar, politica monetară, inflaţie etc., iar Banca de
problemele structurale – investiţii, piaţa forţei de muncă, infrastructură etc. În
realitate, distincţia a fost – şi este – adesea încălcată. Banca a început să acorde
aşa-numitele „împrumuturi de ajustare structurală”, solicitând în prealabil
acordul FMI şi impunând solicitantului condiţiile Fondului. Pe de altă parte,
FMI s-a văzut nevoit să apeleze de multe ori la visteria BM pentru programele
sale (Stiglitz, 2003).
De fapt, noua identitate a FMI s-a bazat pe dezvoltarea uneia dintre
funcţiile sale secundare (secundară conform designului Bretton Woods), aceea
de creditor ultim la nivel internaţional, în contextul crizei petrolului din anii ’70
152
şi a crizei datoriilor din America Latină. Faptul că Fondul nu putea tipări o
monedă propriu-zisă a pus mari probleme în exercitarea acestui rol
(Micklethwait, Wooldridge, 2000).
O altă componentă a noii orientări a BM şi FMI a fost constituită de
deplasarea preocupărilor acestor insituţii către ţările în curs de dezvoltare
(deceniile şapte şi opt) în contextul decolonizării şi fragilităţii noilor state din
lumea a treia. După colapsul lagărului comunist, acest interes s-a mutat spre
reconstrucţia Europei Răsăritene (Goldstein, 1999).
Evoluţia sistemului monetar ne poate oferi o indicaţie clară despre noua
orientare a instituţiilor financiare internaţionale şi a factorilor de putere din
spatele lor. Aşa cum am arătat, accesul la fonduri era condiţionat de respectarea
anumitor condiţii. În general, acestea erau cele presupuse de „crezul” economic
al liberalismului radical: stat ultraminimal, dereglementarea pieţelor, inclusiv a
celei de capital, privatizare, deschiderea graniţelor, eliminarea barierelor tarifare
şi a altor politici protecţioniste etc. După Stiglitz, acest proces poate fi comparat
cu unul de convertire mai mult sau mai puţin forţată:
„Cea mai semnificativă schimbare petrecută în aceste instituţii
[BM şi FMI – n.n.] a avut loc în anii 1980, în perioada în care
Ronald Reagan şi Margaret Thatcher propovăduiau ideologia
pieţei libere în SUA şi Marea Britanie. FMI şi Banca Mondială au
devenit instituţii cu caracter misionar, prin care aceste idei erau
inoculate ţărilor sărace reticente, care adesea aveau nevoie
disperată de împrumuturile şi subvenţiile lor.” (Stiglitz, 2003)
Unii autori consideră că situaţia din prezent este similară liberalismului
laissez-faire de la începutul secolului al XX-lea (vezi Dunning, 1999 pentru o
discuţie critică a acestui aspect). Deşi măcar asemănările doctrinare – mai ales
încrederea în mecanismul providenţial al autoreglării pieţelor numit, după Adam
Smith, „mână invizibilă” – nu pot fi negate, există deosebiri fundamentale.
Practic, avem de-a face cu un nou tip de capitalism, care caracterizează
globalizarea economică.
După John Dunning, profesor de management la Rutgers University,
perioada dintre mijlocul anilor ’70 şi sfârşitul anilor ’90 este caracterizată de
patru fenomene
„...despre care credem că au avut un impact profund atât asupra
naturii, cât şi asupra conţinutului activităţii economice globale,
asupra proprietăţii şi localizării acestei activităţi şi asupra
modurilor în care este ea organizată. Este vorba de:
1. creşterea importanţei tuturor formelor de capital intelectual
pentru activitatea firmelor, atât în ceea ce priveşte producerea
bunurilor, cât şi în ceea ce priveşte exploatarea lor;
2. înmulţirea iniţiativelor de cooperare şi a alianţelor între şi în
interiorul principalelor instituţii creatoare de venit;
153
3. liberalizarea pieţelor interne şi transfrontaliere;
4. apariţia câtorva noi actori majori în economia mondială.”
(Dunning, 2002)
O analiză critică ne va sugera concluzia ca astfel de fenomene sunt
profund diferite de cele care au caracterizat perioada dintre secolele al XIX-lea
şi al XX-lea. Acest fapt va deveni şi mai clar în secţiunea următoare, când vom
reveni la primul punct menţionat mai sus, pentru a discuta despre economie
bazată pe cunoaştere.
Dunning distinge trei vârste ale capitalismului:

Faza 1. Capitalism Faza 2. Capitalism Faza 3. Capitalism flexibil sau al


antreprenorial (1771- ierarhic (1875-1980) alianţelor (1980 -)
1875)

Pieţe Mici, fragmentate, locale Naţionale sau internaţionale, Regionale şi globale; dinamice şi
şi naţionale, în principal tendinţă de formare a concurenţiale
concurenţiale oligopolurilor

Specializare Simplă şi redusă, bazată Mai complexă, atât Extensivă şi interdependentă; diviziune
în principal pe distribuţia naţională, cât şi globală accentuată a forţei de muncă,
bunurilor naturale internaţională bazată pe localizarea bunurilor create, dar
şi zone subnaţionale specializate

Resurse cheie Bunuri naturale şi forţă de Capital fizic şi, mai puţin, Bunuri materiale – infrastructură,
muncă relativ necalificată de cunoaştere capacitate tehnologică. Bunuri intangibile
– competenţă, cunoaştere, capacitate
organizaţională şi de învăţare

Mobilitatea Redusă, cu excepţia În creştere, prin intermediul Mobilitate substanţială a bunurilor


bunurilor capitalului financiar; un multinaţionalelor specifice anumitor firme. Mai puţină
anumit nivel al emigraţiei mobilitate pentru bunurile specifice
anumitor locaţii.

Organizare Fabrici, firme mici Ierarhii corporatiste mari şi Mai multe alianţe inter-firme, ierarhii
integrate unice, reţele la nivelul corporaţiilor

Sistem de În serie mică, discontinuă De masă Bazat pe inovaţie, flexibil


producţie [eng. „batch”]

Rolul Implicare redusă, rol activ Accentuarea Mai sistemic şi deschis către piaţă; mai
guvernului în furnizarea utilităţilor intervenţionismului, puţină reglementare pentru pieţe
publice, în politică fiscală dezvoltarea serviciilor de individuale
şi în bunăstare socială bunăstare; protecţionism
accentuat în perioada
interbelică

Structura Putere legislativă locală / Putere legislativă naţională; O mai mare pluralitate a formelor de
guvernului naţională instituţii supranaţionale guvernare, mai ales la nivelurile sub- şi
limitate supranaţional

154
Activităţi Comerţ clasic, producţie Investiţii străine directe în Investiţii străine directe orientate spre
internaţionale externă foarte redusă piaţă şi în resurse naturale; eficienţă şi bunuri strategice; deplasarea
creşterea comerţului amplificată a investiţiilor străine directe şi
intraindustrial dezvoltarea alianţelor strategice
transfrontaliere

Integrare A pieţelor de produse şi a Fluctuantă, mai mult în În creştere, prin integrare la nivelul
transfrontalieră celor financiare perioada interbelică şi corporaţiilor şi integrare regională
imediat după război

Putere Marea Britanie Statele Unite Nici un singur stat


dominantă

Caracteristici ale celor trei vârste ale capitalismului – după Dunning, 1999

Considerăm că informaţiile sistematizate în tabelul de mai sus sunt în


mare măsură corecte. Ele indică fără dubiu că sistemul economic din prezent
este structural diferit de cel al liberalismului laissez-faire clasic.
Economia din prezent, deşi pune la mare preţ libera iniţiativă şi
dereglementarea, se bazează mai degrabă pe reţele de informaţie, cunoaştere,
inovaţie, resurse sau organizare a căror integrare accelerată pune în dificultate
aparatul conceptual existent şi, în general, capacitatea noastră de înţelegere.
Faptul că în firmele cu operaţiuni bursiere importante au început să lucreze
matematicieni specializaţi în teoria jocurilor sau în teoriile complexităţii, arată
că actorii din sistem au devenit conştienţi de dificultatea sarcinilor lor. Simpla
etichetare nu rezolvă nici în acest caz nimic.

2.2.2. Supertehnologii pentru o planetă din ce în ce mai mică

Nu am putea vorbi de atingerea unei mase critice pentru globalizarea


economică, dacă acest proces nu ar fi suţinut tehnologic. Marile transformări
economice prin care a trecut lumea sunt legate organic de revoluţii tehnologice.
De exemplu, dezvoltarea motoarelor cu abur în secolul al XVIII-lea a permis
dezvoltarea navigaţiei şi implicit a comerţului. Dominaţia britanică din secolul
al XIX-lea nu poate fi înţeleasă dacă nu sunt consideraţi factorii tehnologici care
au făcut posibile atât avansul industrial al englezilor, cât şi supremaţia lor
navală.
Nu vom insista aici asupra dezvoltărilor tehnologice recente, mai ales că
majoritatea şi-au câştigat o oarecare celebritate. O scurtă discuţie este totuşi
necesară, şi avem în vedere trei categorii de elemente: (i) circulaţia bunurilor şi
persoanelor, (ii) evoluţia tehnologiilor de generare, transmitere, stocare şi
regăsire a informaţiilor şi (iii) comunicaţiile şi media.

155
Transporturile au evoluat masiv în perioada postbelică. Transportul naval
a devenit mai ieftin, mai rapid şi mai sigur, iar transportul aerian a cunoscut o
adevărată revoluţie. Liniile transatlantice rămân doar o atracţie turistică.
Infrastructura rutieră şi feroviară a fost extinsă şi ea masiv pentru a suporta noile
cerinţe de trafic, dar, în acelaşi timp, generând trafic şi activitate economică.
Proiecte gigantice – Eurotunelul este probabil cel mai spectaculos dintre ele – au
împins reţelele de transporturi până la limita tehnologiei actuale. Paradoxal,
zborul în spaţiu a făcut transportul de la suprafaţa planetei mult mai sigur şi
eficient din punct de vedere economic. Sistemul GPS, bazat pe sateliţi şi hărţi
electronice interactive, permite localizarea şi direcţionarea oricărui vehicul
echipat corespunzător către destinaţia dorită. Distanţele şi costurile s-au
contractat.
Când se discută – sentenţios – despre „era informaţiei”, Internetul este
primul cuvânt de pe buzele tuturor. Evident, nu negăm importanţa reţelei
globale, dar este necesar să nu omitem alte evoluţii poate mai puţin vizibile, dar
de mare importanţă. Dezvoltarea continuă a computerelor nu a condus doar la o
mai mare interconectare şi la explozia Internetului. Computerele rulează aplicaţii
diverse şi care necesită resurse de calcul din ce în ce mai mari, de la un banal
program de contabilitate, la modelări în timp real ale evoluţiei burselor. Puterea
de calcul a procesoarelor este acum folosită mai bine, pentru că dispozitivele de
stocare şi regăsire a informaţiei au devenit mai fiabile şi mai sigure. Arhive
întregi încap pe un hard disk şi asigurarea redundanţei nu mai este atât de
costisitoare. În ciuda atacurilor periodice cu viruşi, computerele şi reţelele au
devenit mai sigure, iar securitatea garantată a datelor a dat startul economiei
virtuale – de la e-shopping, la e-banking. Încrederea crescândă în tehnologia
informaţiei a condus la informatizarea pieţelor şi burselor şi, s-ar putea spune, la
unificarea pulsului economic al planetei. Evenimentele importante au efecte
globale în timp real. Creşterea recentă a preţului petrolului a coborât instantaneu
indicii bursieri în toată lumea. Astfel de exemple ţin deja de normalitate, ele nu
sunt însă mai puţin semnificative.
Comunicăm din ce în ce mai uşor şi mai ieftin. Vom evita, din nou, să
discutăm despre „star-ul” momentului, Internetul. Este însă relevant să amintim
că în România există peste 22 de milioane de utilizatori de telefoane mobile (nu
este vorba neapărat de persoane, ci de numere active). Şi în cazul media şi în cel
al comunicaţiilor tendinţa este de unificare. Mesajele multimedia sunt un
exemplu. Televiziune digitală şi teletextul, care premerg un hibrid Internet-TV,
constituie un alt exemplu interesant. Dincolo de creşterea pieţelor pentru
companiile implicate direct în media şi comunicaţii, aceste evoluţii antrenează
reacţii în lanţ. Comunicaţiile moderne sunt necesare performanţei economice în
orice domeniu, dezvoltarea media atrage pe cea a industriei publicităţii etc.
Nu vrem să dăm dovadă de un exces de optimism. Există şi
contraexemple, cum ar fi lipsa unei alternative credibile la combustibilii fosili.
156
Reactoarele nucleare nu ne vor putea feri de o catastrofă pe termen mediu şi
lung, dacă nu găsim resurse energetice sigure şi ieftine. Cercetările actuale
pentru utilizarea hidrogenului în pile de combustibil [eng. „fuel cells”] pentru
propulsia autovehiculelor nu au ajuns prea departe. Probleme serioase există şi
în cercetarea şi dezvoltarea tehnologică din medicină sau agricultură. În acest
caz, speranţele (şi fondurile) se îndreaptă spre genetică, dar nu este nevoie să
amintim controversele legate de succesul geneticii.

2.2.3. De ce se întâmplă toate acestea?

Întrebarea de mai sus este mai mult un subiect de reflecţie; nu ne


propunem să oferim un răspuns propriu-zis, ci câteva sugestii. În primul rând, a
întreba „de ce?” nu este echivalent cu a deschide calea către o teorie a
conspiraţiei. Ar fi însă naiv să credem că evoluţia economiei mondiale este un
fel de proces spontan, separat complet de jocurile de putere. Nu este vorba doar
de Realpolitik, dar aceasta îşi are locul său în ecuaţie.
În al doilea rând, a construi o strategie de răspuns la acest „de ce?”
presupune asumarea unui pas în lateral faţă de preocupările strict economice,
către zona politicului şi, în special, a geopoliticii. Nici o putere – statală sau nu –
nu poate spera să-şi realizeze obiectivele – indiferent care ar fi acestea – dacă nu
este capabilă să acţioneze, fie şi într-o arie limitată, pe teren economic. În cazul
marilor puteri, această acţiune se traduce prin viziuni geopolitice de anvergură
strategică.
În al treilea rând, nu trebuie să uităm că actorii implicaţi în construirea
sistemului economic actual încearcă atât să realizeze o agendă de obiective, cât
şi să găsească rezolvări pentru o agendă de probleme. Distincţia nu este strictă –
rezolvarea unei probleme poate fi oricând tratată ca îndeplinire a unui obiectiv –
dar ea surprinde totuşi un aspect fundamental. Dacă sistemul economic în care
trăim funcţionează după o anumită ordine şi dacă admitem că natura sa este într-
o oarecare măsură determinată de anumiţi actori geopolitici şi/sau economici de
anvergură globală, atunci este raţional să admitem că sistemul a fost pus la punct
şi pentru a rezolva o serie de probleme. De exemplu, deşi este corect să
semnalăm că FMI şi BM susţin de obicei interesele americane, este de asemenea
corect să spunem că ele reprezintă soluţii – imperfecte, ca toate soluţiile
omeneşti – pentru probleme reale, care nu ţin de un interes sau altul. Cum
asigurăm stabilitatea şi creşterea economică? Cum evităm crizele? Cum luptăm
împotriva sărăciei? Care sunt direcţiile în care ar trebui să ne dezvoltăm?
Acestea sunt întrebări de importanţă planetară, nu false probleme inventate de
administraţia de la Washington sau de elita financiară de la Tokyo, Londra sau
Frankfurt.

157
În al patrulea rând, nu trebuie să se înţeleagă din cele spuse mai sus că
simpla existenţă a unei viziuni asupra viitorului economic al lumii garantează
calitatea acelei viziuni. Relativismul este un lux pe care nu ni-l putem permite în
acest caz, dacă suntem responsabili. Nu toate concepţiile sunt echivalente. Este
fundamental să înţelegem că viziunile geopolitice „infiltrate” în strategiile
macroeconomice au o componentă normativă extrem de puternică. Ele nu spun
doar cum este lumea, dar ne sugerează cum ar trebui să fie.
Trebuie să repetăm – tabloul de mai sus nu este şi nici nu încearcă să fie
complet. Pretindem totuşi că am prezentat câteva din aspectele importante ale
transformărilor cantitative şi calitative care sunt asociate curent globalizării
economice.

3. Cine sunt actorii?

În această secţiune discutăm foarte pe scurt problema „distribuţiei”


necesare unei puneri în scenă de anvergura globalizării economice. Avem în
vedere trei tipuri de actori: (i) state, (ii) companii multinaţionale şi (iii)
organizaţii economice internaţionale. Despre ultima categorie am discutat atât la
începutul acestui curs, cât şi în cadrul cursurilor de globalizare politică, aşa că
ne vom concentra aici asupra statelor şi companiilor multinaţionale. Care este
raportul dintre aceste forţe redutabile? Care este rolul economic al statelor? Cât
de puternice sunt multinaţionalele?
Am discutat deja în cursurile dedicate globalizării politice despre eroarea
echivalării globalizării cu dispariţia statului-naţiune. Şi în acest caz vom susţine
că procesul de globalizare al economiei nu poate fi considerat un simplu triumf
al pieţei asupra statului, mai exact, din moment ce vorbim de actori, al marilor
companii asupra statelor.
Considerăm că datele existente susţin ideea că asistăm la un proces de
negociere continuă între marile forţe din economia mondială – state sau
companii – care presupune nu atât o polarizare a puterii, cât o echilibrare
dinamică a diverselor asimetrii în condiţiile unei interdependenţe accentuate.
Statele au nevoie de multinaţionale, şi multinaţionalele, în ciuda modei teoriilor
conspiraţiei, au mare nevoie de state puternice (dar moderate în a-şi folosi
puterea), stabile şi previzibile. În plus, trebuie să subliniem de la început că
termenii generici – „stat” sau „corporaţie” – nu trebuie să ne împiedice să
observăm că ne referim de fapt la forţe de anverguri extrem de diferite: există
state „de buzunar” şi superputeri, după cum există (relativ puţine) corporaţii-
colos şi (multe) companii mai mici, care nu pot fi bănuite de pofte imperiale.
Abstractizarea – necesară când se pune o astfel de problemă de ordin general –
ar putea cauza şi o altă confuzie: statul şi corporaţia multinaţională pot părea
două tabere etanşe angajate într-un conflict de uzură. Nu poate fi vorba de aşa
158
ceva. Am afirmat deja mai sus că este vorba mai degrabă de negociere. La fel de
important este că cele două tabere se suprapun în multiple puncte;
„defecţiunile”, „dezertorii” şi „agenţii dubli” sunt o prezenţă comună.
Nu putem discuta în acest cadru restrâns toate aspectele raportului dintre
state şi marile companii. Vom avea în vedere în cele ce urmează câteva date
economice de bază – cum ar fi resursele disponibile acestor actori, instrumentele
de acţiune legitimă, produsul intern brut (PIB/GDP) – în cazul statelor – şi
produsul brut al companiei (PBC/GCP), localizarea şi stilul de lucru al
companiilor etc. Nu ne vom referi aici la disputa privind pierderea controlului
pieţelor financiare şi nici la comerţul internaţional, urmând să „atacăm” aceste
subiecte în cursul următor.
Revederea studiului despre Kenichi Ohmae ataşat cursurilor de
globalizare politică ar putea fi un bun punct de plecare pentru a dezbate
problemele enunţate mai sus. Este statul-naţiune profund disfuncţional din punct
de vedere economic? S-a terminat era dominaţiei sale? Pieţele şi corporaţiile fac
legea? În ciuda lui Ohmae, va trebui să răspundem (ca şi în studiul respectiv) nu.
Statul a urmat, aşa cum am mai spus, o cură de slăbire, companiile s-au mai
„îngrăşat”, dar situaţia nu este atât de dramatică. Mai mult, multe state rămân
nişte giganţi economici. Iată o serie de date şi argumente pentru acest răspuns:
1. Este adevărat că guvernele intervin din ce în ce mai puţin pe piaţă şi au
capacităţi reduse de a formula şi aplica politici industriale. De
exemplu, prin anii ’60, statul american „furniza” 15% din creşterea
economică a SUA. În anii ’90 s-a ajuns la o proporţie de numai 2%
(Micklethwait, Wooldridge, 2000). În acelaşi timp, pe la 1900,
cheltuielile statelor reprezentau, în medie, doar 10% din venitul
naţional (doar 3% în SUA). În 2000, în SUA şi Japonia aceste
cheltuieli atingeau o treime din PIB, Marea Britanie a reuşit să
păstreze cheltuielile la aproximativ 40%, în timp ce Suedia cu greu a
coborât sub 70% (Micklethwait, Wooldridge, 2000). Pe fondul crizei
cheltuielile statului au crescut vertiginos. În SUA, de pildă, acestea
sunt aşteptate să crească în 2010 până la 40% (vezi tabelul). În acelaşi
timp însă statele strâng mai multe resurse şi nu ezită să le folosească.
Statul are acces la astfel de resurse mai ales prin politicile sale fiscale –
banii sunt adunaţi inclusiv de la corporaţii, care acceptă să plătească
pentru serviciile oferite de stat: securitate, justiţie, educaţia forţei de
muncă etc. (vezi şi Weiss, 2002). Rolul statului de actor economic şi
agenţie de guvernare nu este epuizat de intervenţia directă de piaţă sau
de elaborare de politici industriale de mare anvergură. Există
instrumente mai subtile, mai eficiente şi mai legitime: politicile
monetare, fiscale şi tarifare, orientarea investiţiilor către sectoare
strategice, infrastructură şi cercetare-dezvolare, asigurarea stabilităţii
sociale, a securităţii şi a unei minime echităţi etc. Companiile
159
multinaţionale sunt într-adevăr puternice, dar nu pot exista în afara
unui sistem de reguli care, cel mai adesea, aparţine statului: „Toate
elementele din reţelele de producţie transnaţionale sunt reglementate în
cadrul unei structuri politice a cărei unitate de bază este statul
naţional” (Peter Dicken în Ritzer, 2007, p. 304).

Cheltuielile guvernamentale în SUA ca procent din PIB


Sursa: http://www.usgovernmentspending.com/us_20th_century_chart.html

2.Teritoriul, graniţele şi localizarea contează. Hirst şi Thompson (2002) arată


clar că, în ciuda exploziei investiţiilor străine directe (ISD), acestea nu
contribuie decisiv la capitalul domestic fix, nici măcar în ţările dezvoltate.
Media mondială între 1985 şi 1990 a fost de 5,1 %, iar în 1995, se ajunsese la
5,2%.

Media 1985-1990 1991 1992 1993 1994 1995

Total mondial 5,1 3,1 3,3 4,4 4,5 5,2

Economii dezvoltate 5,5 3,2 3,2 3,7 3,5 4,4

UE 9,1 5,4 5,5 5,9 5,0 6,8

Marea Britanie 13,7 9,4 9,8 11,0 6,8 13,2

Germania 1,6 1,0 0,6 0,4 0,2 1,7

SUA 5,3 3,1 2,4 4,9 4,8 5,9

Japonia 0,2 0,2 0,2 - 0,1 -

160
Economii în curs de dezvoltare 8,0 4,4 5,1 6,6 8,0 8,2

America Latină şi Caraibe 11,3 7,8 8,1 7,2 10,3 11,0

Brazilia 3,1 1,4 3,0 1,3 3,0 4,7

Asia 7,6 3,4 4,2 6,5 7,2 7,5

Asia de Sud, Est şi Sud-Est 9,7 3,8 4,7 7,5 8,3 9,0

Europa Centrală şi de Est 1,0 0,4 0,8 7,9 5,0 5,2

Participarea investiţiilor străine directe la formarea capitalului fix domestic brut (sursa: Hirst,
Thompson, 2002)

Se poate observa din tabelul de mai sus tendinţa de creştere a contribuţiei


ISD de care aminteam. Totuşi diferenţele între zone rămân masive, şi asimetriile
dintre state sunt semnificative. Deşi ISD venite dinspre ţările în dezvoltare au
crescut, ele reprezintă doar 10% din total; mai puţin de 1/3 din ISD la nivel
global merge spre aceste ţări (cele mai multe în zone ca Asia de Est şi America
Latină). Cea mai mare parte a ISD e reprezentată de investiţii între ţări
dezvoltate (Dicken, p. 293).
Se poate vedea că puterea şi dinamismul economiilor japoneză şi
germană, precum şi caracteristicile speciale ale acestor pieţe (relativ închise
outsiderilor) au ţinut foarte jos nivelul contribuţiei ISD la capitalul domestic fix.
Este greu să construieşti o uzină de automobile acasă la Toyota sau la
Volkswagen, iar statele respective contribuie din plin la această situaţie.
Există numeroase exemple care confirmă importanţa teritoriului, fie ea şi
relativizată. John Helliwell, profesor la Universitatea din Columbia Britanică, a
demonstrat că, la nivelul anului 1996, era de 12 ori mai probabil ca o provincie
canadiană să aibă relaţii comerciale cu altă provincie a federaţiei canadiene,
decât cu un stat al SUA. În privinţa serviciilor, relaţiile în interiorul graniţelor
erau de 40 de ori mai probabile (Micklethwait, Wooldridge, 2000).
Mai mult de jmătate din activitatea primelor 100 de companii
transnaţionale ale lumii se desfăşoară în ţara de origine (Dicken, p. 292). Linda
Weiss citează concluziile sceptice ale unui studiu despre multinaţionale realizat
în 1995 de Ruigrok şi van Tulder:
„… nici una dintre acestea [companiile multinaţionale – n.n.] nu poate fi
calificată ca realmente „globală”, „fără ţară de origine” sau „fără
graniţe” […]. Până acum nici o firmă importantă nu a reuşit să-şi
depăşească dependenţa de locaţia de bază. Globalizarea rămâne un mit,
însă unul care îndeplineşte o funcţie.” (Ruigrok şi van Tulder în Weiss,
2002)

161
2. Identitatea contează. Investitorii care cred că lumea e un loc mic şi
previzibil vor avea parte de surprize neplăcute în Japonia sau Italia,
unde reţelele de putere şi influenţă şi relaţiile familiale joacă un rol
important. Acestea se manifestă inclusiv în interiorul instituţiilor
statului. Un american nepregătit va fi şocat să descopere nu un
„război” pentru spaţiu vital între stat şi companii, ci o liniştită
complicitate (Stille, 2003; Sayle, 1998).
Cultura organizaţională şi formula de management a companiilor depinde
semnificativ de ţara de origine a companiei. Hirst şi Thompson, de exemplu,
compară companii cu originea în Statele Unite, Germania şi Japonia. Dacă am
considera doar o variabilă – conducerea companiilor – am obţine imaginea
următoare:

SUA Germania Japonia

Conducerea Deţinere de acţiuni pe Autonomie Acţionari stabili;


companiilor termen scurt; managerială cu manageri constrânşi
manageri puternic excepţia perioadelor de reţele; asumare de
constrânşi de pieţele de criză; fără asumare riscuri de preluare a
de capital; strategii de riscuri de preluare controlului numai în
riscante, bazate pe a controlului; strategii cadrul reţelei; strategii
finanţe. conservatoare, pe agresive de câştigare a
termen lung. pieţei.

(Sursa: Hirst, Thompson, 2002)

3. Marile companii pot domina statele în cel mai bun caz într-un sens
restrâns. De exemplu, o companie mare poate atrage subvenţii când se
decide să investească, aşa cum s-a întâmplat când BMW a anunţat că
va construi o fabrică de automobile în SUA. Pentru cei 400 milioane $
investiţi până la urmă de concernul german în Carolina de Sud,
guvernul local s-a angajat să suporte costuri de 130 milioane $ timp de
30 de ani (teren, costuri sociale, educaţie etc.) (Korten, Antet).
Este adevărat că marile corporaţii multinaţionale pot mobiliza resurse care
le depăşesc pe cele ale multor state de mărime mijlocie. Operaţiunile de
producţie internaţională ale corporaţiilor transnaţionale reprezintă 1/10 din PIB-
ul mondial şi generează 1/3 din exporturile la nivel global (Dicken, p. 292). Dar
chiar şi statele mai slabe îşi păstrează instrumente solide de intervenţie în
economie (Weiss, 2002). Am sistematizat mai jos unele date relevante în această
privinţă:

Ţara Produs intern brut Creştere economică Inflaţie Şomaj


SUA 13060 miliarde $ (2006) 2,9% (2006) 3,2% (2006) 4,8% (2006)

162
China 10210 miliarde $ (2006) 11,1% (2006) 1,7% (2006) ~ 4,2% (2005)
Japonia 4210 miliarde $ (2006) 2,2% (2006) 0,2% (2006) 4,1% (2006)
Germania 2630 miliarde $ (2006) 2,8% (2006) 1,7% (2006) 7,1% (2006)
Marea Britanie 1920 miliarde $ (2006) 2,8% (2006) 2,3% (2006) 2,9% (2006)
Franţa 1900 miliarde $ (2006) 2,2% (2006) 1,7% (2006) 8,7% (2006)

Marile puteri economice: date fundamentale (sursă: CIA World Factbook 2007).

Ţara Produs intern brut Creştere economică Inflaţie Şomaj

Polonia 554,5 miliarde $ (2006) 6,1% (2006) 1% (2006) 14,9% (2006)

Cehia 225,5 miliarde $ (2006) 6,4% (2006) 2,5% (2006) 8,4% (2006)

România 202,2 miliarde $ (2006) 7,7% (2006) 6,6% (2006) 6,1% (2006)

Ungaria 175 miliarde $ (2006) 3,9% (2006) 4,1% (2006) 7,4% (2006)

Bulgaria 79,05 miliarde $ (2006) 6,1% (2006) 7,3% (2006) 9,6% (2006)

Moldova 9,066 miliarde $ (2006) 4% (2006) 12,7% (2006) 7,3% (2006)

Date economice pentru câteva state din Europa Centrală şi de Est (sursă: CIA World Factbook
2007)

163
Comparaţia din graficul de mai sus pare să confirme pretenţiile unor
ideologi conform cărora corporaţiile ar fi acum principalele agenţii de
guvernare. Dacă însă comparăm venitul General Motors cu cel al unei puteri
economice, diferenţele sunt enorme şi inutil de comentat.
Pentru a da un exemplu mai apropiat de noi, grupul Renault, compania
franceză care deţine Dacia, a vândut în 2008 aproape 2,4 milioane automobile şi
a obţinut un venit de aproximativ 37,7 miliarde € (www.renault.com). PIB-ul
României în acelaşi an a fost de aproximativ 271 de miliarde $, iar veniturile
bugetare de circa 65 de miliarde $. Mercedes Benz a anunţat un venit de 47
miliarde € în 2008, în scădere. Ca să rămânem tot în industria auto, grupul
german Volkswagen a avut în acelaşi an un venit de 113 miliarde €.
Giganţii se ascund unde poate nu ne-am aştepta. Toţi cumpărăm
medicamente, dar cine ar infera de aici că, de exemplu, americanii cumpără în
fiecare an medicamente de 200 miliarde $? Companiile din domeniu şi-au triplat
vânzările între 1980 şi 2000. În 1990, profitul lor se cifra la 25% din vânzări; în
2000, la „numai” 18,5%, în 2008, la 16% - cifrele sunt enorme. Primele zece
companii farmaceutice din topul 500 al companiilor care activează în SUA au
înregistrat în 2002 un profit total de circa 40 miliarde $. Următoarele 490 de
companii din top 500 nu reuşeau să adune împreună decât 33,7 miliarde $.
(Angell, 2004)
Contează mai puţin că persoanele din fruntea marilor companii primesc
salarii inimaginabile (fostul şef al Bristol-Myers Squibb, Charles A. Heimbold
Jr. a câştigat 74890918 $ în 2001, plus 76095611 $ în acţiuni – Angell, 2004).
Cei mai puternici oameni ai planetei pot fi găsiţi în continuare în clădirile
guvernelor de la Washington, Tokyo sau Berlin.

Am văzut mai sus, în mare, care este natura raportului între state şi marile
corporaţii. Statele nu sunt chiar nişte bătrâni neputincioşi, iar multinaţionalele,
deşi au căpătat o putere enormă, acţionează într-un cadru limitat de propriile
resurse sau de norme. Mai mult, între state şi marile companii nu se desfăşoară
un război total pentru putere; în ciuda tensiunilor şi neîncrederii reciproce,
statele au nevoie de forţa economică a corporaţiilor, iar corporaţiile au nevoie de
garanţiile de securitate, stabilitate şi legalitate oferite de state: „Corporaţiile care
sunt capabile să obţină avantaj competitiv, adesea prin politicile şi sprijinul geo-
militar al statelor lor, devin cei mai puternici jucători” pe piaţa globală (Thomas,
în Ritzer, 2007, p. 85).

4. Economie bazată pe cunoaştere: reţeta globalizării?

Până în acest moment am încercat să arătăm care este punctul de plecare


al globalizării economice în sens modern (3.1), cum se acumulează forţele care
164
propulsează economia spre globalizare (3.2) şi care sunt actorii din acest joc
(secţiunea 4). Problema pe care o ridicăm în finalul acestui curs este cea a
semnificaţiei şi specificului globalizării economice. Mai exact, propunem ca
temă de reflecţie deplasarea economiei dinspre producţie spre cunoaştere.
Credem că acest fenomen are într-adevăr o importanţă covârşitoare pentru că el
conferă identitate – diferenţă specifică – acestui stadiu al economiei planetei.
Suntem foarte departe de epoca în care forţa de muncă fizică şi pământul
reprezentau bazele dezvoltării economice. Începem să ne îndepărtăm şi de
dominaţia „monştrilor” industriali. În anii ’50, se estimează că procesele
materiale contribuiau la producţia industrială a SUA cu circa 80%. Cunoaşterea
adăuga doar 20%. Prin 1995, proporţiile aproape se inversaseră; cunoaşterea
deţinea 70% (Dunning, 2002). Într-o lucrare de care ne-am mai folosit în acest
curs, John Dunning (2002) citează studii care indică o realitate uimitoare: pentru
cele mai multe organizaţii, raportul dintre capitalul intelectual şi cel fizic şi
financiar se situează în prezent între 5/1 şi 16/1.
În centrul economiei din prezent se află aşa-numitele sectoare care
folosesc intensiv cunoaşterea/informaţia [eng. „knowledge-intensive”]: industria
de computere şi soft, comunicaţiile, media, electronica, aplicaţiile geneticii etc.
De asemenea, serviciile au început să ocupe un loc mult mai important decât
producţia propriu-zisă.
Avem de-a face cu o economie bazată pe cunoaştere şi nu doar cu anumite
sectoare, pentru că în ciuda asimetriilor dintre diferitele ramuri, importanţa
capitalului intelectual este resimţită sistemic şi nu local. Nu mai există industrii
de joasă tehnologie şi industrii de înaltă tehnologie (Dunning, 2002).
Universităţile – de stat sau private – şi companiile investesc masiv în
cercetare. În general, educaţia este orientată mult mai puternic de şi către
nevoile acestei economii aflate la un pas de virtualizare (Angell, 2004).
Cercetarea şi dezvoltarea sunt cuvintele de ordine acum. Institutele,
departamentele sau programele care se ocupă de cercetare şi dezvoltare [R&D =
eng. „research and development”] atrag fonduri imense şi elita ştiinţifică a lumii.
Parteneriatele public-privat, între universităţi şi companii, au proliferat în aceste
condiţii.
Cunoaşterea are nevoie de suport material, dar nu este ea însăşi materială.
În consecinţă, economia bazată pe cunoaştere este una mai „uşoară” şi mult mai
dinamică. Aşezată pe o infrastructură ultraperformantă, „servită” de minţile
luminate ale planetei şi bazată pe un capital neafectat de entropie, economia
bazată pe cunoaştere se recomandă ca modelul optim pentru globalizarea
economică. Îl lăsăm pe cititor să-şi răspundă dacă lucrurile stau într-adevăr
astfel.

165
Cursul 8

Motorul economic al globalizării II.

Probleme pentru globalizarea economică. Semnele prevestitoare ale crizei

Cuprins
1. Supremaţia problematică a pieţelor de capital
2. Semnele timpului
2.1. Bătălia pentru liră şi SME
2.2. Căderea Mexicului
2.3. Capcană pentru dragoni
3. Perspectivele de dezvoltare ale ţărilor sărace
Bibliografie (pentru cursurile 7 şi 8)
Întrebări şi probleme (pentru cursurile 7 şi 8)

Cuvinte cheie: „balon” speculativ, bursă, capitalism laissez-faire, comerţ


internaţional, criză, instabilitate, investiţii străine directe, piaţă de capital,
prăpastia Nord – Sud, sărăcie, Soros

În cursul precedent am încercat să oferim câteva date de baze legate de


globalizarea economică. Deşi o parte din aceste informaţii pot ridica semne de
întrebare (vezi mai ales secţiunea 3 a cursului precedent), nu am urmărit, în acel
curs, să semnalăm aspectele problematice ale globalizării economice. Vom
realiza acest lucru aici.

1. Supremaţia problematică a pieţelor de capital

Globalizarea economică este de multe ori tratată ca un set de fenomene


care au în centru dinamismul extraordinar al pieţelor financiare. Sume imense
sunt transferate în timp real între marile centre monetare ale lumii: New York,
Tokyo, Londra sau Frankfurt. Între 1000 şi 2000 de miliarde $ se mişcă zilnic pe
magistralele securizate ale reţelei globale. Nici cele mai puternice state nu au
asemenea rezerve (Goldstein, 1999). În 2007, fluxurile de capital transfrontaliere
au crescut până la 11,2 mii de miliarde de dolari (reprezentând 20,5% din PIB-ul
global), de la 9,4 mii de miliarde în 2006 (date furnizate de McKinsey Global
Institute – vezi tabelul de mai jos). Apoi, cine ar putea controla şi taxa banii
virtuali care circulă cu viteza luminii prin fibre optice? Este destul de limpede că
amploarea pe care au luat-o aceste procese ridică una dintre cele mai serioase –
ca să nu spunem grave – probleme pentru globalizarea economică.
166
1990: 1,1 mii de miliarde $ (5,2% din PIB)

1995: 1,6 mii de miliarde $ (6,0% din PIB)

2000: 5,8 mii de miliarde $ (16,1% din PIB)

2005: 8,4 mii de miliarde $ (17,7% din PIB)

2006: 9,4 mii de miliarde $ (18,5% din PIB)

2007: 11,2 mii de miliarde $ (20,5% din PIB)

Sursa: McKinsey Global Institute, Mapping Global Capital Markets: Fifth Annual Report, p.
11.

John Micklethwait şi Adrian Wooldridge, corespondenţi ai celebrei


reviste „The Economist” plasează, în lucrarea lor din 2000, „A Future Perfect”,
„murdarul dolar” [eng. „the dirty dollar”] printre motoarele globalizării
(Micklethwait, Wooldridge, 2000). Bill Emmott, fost redactor şef la „The
Economist”, oferă o analiză asemănătoare într-un volum intitulat „20:21 Vision.
Twentieth-Century Lessons for the Twenty-First Century” (Emmott, 2003).
Cum „The Economist” susţine piaţa liberă şi vede în globalizare un proces în
mare măsură pozitiv, se înţelege optimismul mai mult sau mai puţin reţinut al
celor trei autori. Micklethwait şi Wooldridge, de exemplu, sunt impresionaţi de
acest nou Leviatan care este piaţa globală de capital:
„Toate caracteristicile pieţei globale de capital par a depăşi
recordurile în această perioadă. Masa de capital aflată în
circulaţie este mai mare decât oricând. Viteza mişcării ei este mai
mare, raportul dintre capital şi bunurile comercializate s-a
deplasat în favoarea capitalului, consecinţele unei greşeli [în
această zonă – n.n.] sunt mai devastatoare. Mai mult, aşa cum
arată experienţa Coreii de Sud [vezi secţiunea următoare – n.n.],
cifrele subestimează probabil impactul pieţelor de capital asupra
lumii. Pieţele nu numai că leagă economiile laolaltă şi modifică
structura companiilor, dar ele schimbă întregi sisteme politice.”
(Micklethwait, Wooldridge, 2000 – traducerea noastră)
Desigur, există şi critici ai dominaţiei pieţelor financiare. David Korten,
într-o lucrare din 1995 intitulată „When Corporations Rule the World” (tradusă
la editura Antet sub titlul „Corporaţiile conduc lumea”), citează dintr-un articol
din acelaşi an, apărut în „Business Week”:

167
„În această nouă piaţă, […] miliardele pot intra sau ieşi dintr-o
economie în câteva secunde. Atât de puternică a devenit această
forţă a banilor, încât unii observatori consideră acum că cei care
deţin capitaluri fierbinţi devin un fel de guvern fantomă al lumii,
unul care erodează ireversibil conceptul de puteri suverane ale
unui stat naţional.” („Hot Money”, Business Week, 20 martie 1995,
citat în Korten, Antet)
Unii critici nu sunt atât de radicali precum Korten, care-şi intitula o parte
a cărţii sale „Un sistem financiar tâlhăresc”, dar împărtăşesc viziunea că situaţia
din prezent este inacceptabilă. Critica lui Joseph Stiglitz (vezi cursul despre
Stiglitz) este în opinia noastră mult mai puternică pentru că în locul
radicalismului pune raţiunea, iar în locul înşiruirii bombastice de cifre pune
argumente (Stiglitz, 2003).
În această secţiunea nu ne propunem însă realizarea unei liste de opinii
pro şi contra pieţelor de capital. Considerăm că ar fi mai interesant dacă i-am
oferi cititorului o critică suficient de convingătoare, dar, într-un fel, paradoxală.
Ea aparţine unui om pe care tocmai piaţa financiară globală l-a făcut extrem de
bogat, aproape la fel de celebru şi destul de controversat. Este vorba de George
Soros.

Ilustraţie din articolul „The Capitalist Threat”, de Soros, apărut în „The Atlantic” în februarie 1997.

Soros a criticat în mai multe rânduri capitalismul de tip laissez-faire, mai


ales când acesta este aplicat în mod ideologic pieţelor de capital. În cele ce
urmează ne vom referi la două articole publicate în revista „The Atlantic” în
februarie 1997 şi ianuarie 1998.
Teoria lui Soros este bazată pe adeziunea sa la ideile lui Karl Popper.
Acesta construise o critică a totalitarismului şi propusese „societatea deschisă”
ca model pentru o democraţie veritabilă. Concepţia social-politică a lui Popper
se baza pe intuiţiile sale epistemologice: cunoaşterea este întotdeauna limitată şi
sarcina noastră este să falsificăm teoriile existente. În consecinţă, ar trebui să
proiectăm societatea plecând de la recunoaşterea acestor limite; marxismul şi
168
nazismul credeau că deţin adevărul suprem şi tocmai de aceea au eşuat, inclusiv
pe teren economic. Soros urmăreşte să ofere o viziune critică asupra
capitalismului laissez-faire, fără însă a pune acest sistem în aceeaşi categorie cu
totalitarismele de stânga sau de dreapta.
Argumentul este destul de simplu. Deşi nu pretinde că deţine adevărul
suprem, capitalismul actual are totuşi ceva în comun cu nazismul şi
comunismul: pretenţia de a fi ştiinţific. O pretenţie greu de respins, pentru că nu
este vorba aici de materialismul dialectic marxist sau de teoria raselor, ci de „cea
mai respectată ştiinţă socială”: economia (Soros, 1997). Ce e atunci în neregulă,
dacă economia este o ştiinţă atât de solidă?
„Principala fundaţie ştiinţifică a ideologiei laissez-faire este teoria
conform căreia pieţele libere şi competitive aduc oferta şi cererea
la echilibru şi asigură astfel cea mai bună alocare a resurselor.
Această concepţie este larg acceptată ca un adevăr etern şi, într-un
sens, este unul. Teoria economică este un sistem axiomatic: cât
timp asumpţiile de bază sunt adevărate, concluziile sunt valide.
Dar, când examinăm asumpţiile îndeaproape, descoperim că ele nu
se potrivesc lumii reale. Aşa cum a fost formulată iniţial, teoria
concurenţei perfecte – a echilibrului natural al ofertei şi cererii –
presupune cunoaştere perfectă, produse omogene şi uşor divizibile,
precum şi un număr suficient de mare de concurenţi, astfel încât
nici un singur participant să nu poată influenţa preţul pieţei.”
(Soros, 1997 – traducerea noastră)
Mai ales în cazul pieţelor de capital, asumpţiile menţionate mai sus sunt
false. Nu poate fi vorba de informaţii perfecte, iar preţurile nu depind univoc de
raportul dintre curbele cererii şi ofertei. Există lanţuri de feedback care leagă de
preţuri preferinţele şi oportunităţile asimetrice ale diferiţilor jucători de pe piaţă.
Preţurile formează preferinţe şi oferă oportunităţi, iar acestea se reflectă la
rândul lor în evoluţia preţurilor (Soros, 1997). Mai mult, efortul jucătorilor de a
anticipa starea viitoare a pieţei este extrem de riscant, pentru că acea stare
viitoare este determinată în mare parte tocmai de aşteptările aceloraşi jucători
(Soros, 1998).
Dacă cineva anticipează că valoarea unor acţiuni va creşte şi începe să
cumpere acele acţiuni, valoarea acţiunilor respective va creşte într-o oarecare
măsură tocmai datorită acţiunilor acelui cumpărător. Creşterea valorii poate
atrage alţi cumpărători. Se ajunge astfel la un proces speculativ: toţi cumpără
mizând pe creşterea continuă a valorii şi, datorită cererii mari, valoarea
acţiunilor creşte fără nici o legătură cu situaţia reală a firmei care emite
acţiunile. Dacă apoi un cumpărător observă situaţia reală şi vrea să profite de ea
vânzând acţiunile acum supraevaluate, ceilalţi vor intra în panică şi vor vinde
masiv. Preţul cade brusc; „balonul” [eng. „bubble”] speculativ explodează.

169
De ce este relevant un astfel de exemplu? El surprinde o caracteristică
esenţială a pieţelor de capital: instabilitatea. Şi încă o menţiune: pieţele
internaţionale tind să fie mult mai instabile decât cele locale sau naţionale.
Soros vorbeste de un model al „avântului şi căderii” [eng. „boom-bust
pattern”]. În timpul perioadei de avânt, capitalul inundă periferiile, pornind
dinspre centru; în perioadele de cădere, încrederea investitorilor este serios
zdruncinată, aşa că aceştia îşi retrag rapid banii de la periferie şi îi plasează în
zonele sigure din centrul sistemului (Soros, 1998). Problema este că acest
pattern este instabil la rândul său şi deci imprevizibil. De exemplu, un simplu
zvon îi va face pe cei care investesc în monede ale unor state mai mici (să zicem
peso-ul mexican – vezi secţiunea următoare) să vândă repede, fie şi în pierdere,
moneda respectivă, cumpărând valută-forte (dolari, euro, yeni etc.), pentru a
salva cât mai mult din investiţiile lor. Nu putem decât să-i dăm dreptate lui
Soros atunci când afirmă că
„Instabilitatea pieţelor financiare poate cauza dislocări economice
şi sociale serioase” (Soros, 1998)
Vom vedea în secţiunea următoare cât de costisitor poate fi efortul de a
gestiona colapsul unui „balon” speculativ.

2. Semnele timpului
2.1. Bătălia pentru liră şi SME

Am discutat mai sus despre critica lui George Soros. Pentru a nu schimba
prea mult registrul discuţiei, vom începe această secţiune cu o poveste din
toamna lui 1992 în care Soros este unul dintre personajele principale.
În 1979, în condiţiile crizei petrolului de la mijlocul anilor ’70,
Comunitatea Europeană (actuala Uniune) a instituit Sistemul Monetar European
(SME). Acest sistem a reprezentat un important pas în vederea realizării
unificării monetare. În centrul său se afla un mecanism al ratelor de schimb
bazat pe ECU [eng. „European Currency Unit” ] care funcţiona astfel: monedele
din sistem erau schimbate între ele şi cotate în ECU după rate fixe. Fluctuaţiile
era permise numai în limitele unor intervale foarte stricte: 6% pentru Marea
Britanie, Italia şi Spania, 2,25% pentru restul ţărilor (Constantin, 2002). Statele
din SME urmau să controleze fluctuaţiile monedelor prin politici monetare şi
fiscale; băncile centrale jucau cel mai important rol în menţinerea echilibrului.
Faţă de monedele din afara SME, monedele comunitare oscilau în bloc
(Goldstein, 1999). SME funcţiona de fapt ca o ţesătură: chiar dacă era plasată în
„apele tulburi” ale pieţei globale, ea urma să ţină laolaltă elementele sale.
SME a funcţionat foarte bine o vreme, atât pentru state, cât şi pentru
investitori, valorificând avantajul stabilităţii. După reunificarea Germaniei însă,
lucrurile au început să se schimbe. Economia germană era puternică, dar trebuia
170
să susţină costurile reconstrucţiei din Est. În aceste condiţii, banca centrală
germană, Bundesbank, cunoscută pentru rigoarea politicilor sale, şi-a concentrat
eforturile asupra contracarării inflaţiei mărind rata dobânzilor, deci limitând
injecţia de monedă (mărci germane) pe piaţă. Celelalte bănci centrale au trebuit
să se adapteze politicilor Germaniei, din cauza prevederilor SME (Martin,
Schumann, 1999). Banca Angliei s-a văzut pusă într-o situaţie extrem de dificilă,
pentru că economia engleză avea nevoie de relaxarea dobânzilor şi de mai mulţi
bani pe piaţă pentru a stimula creşterea economică şi exporturile, chiar cu riscul
inflaţiei. Speculanţii au sesizat în această tensiune şansa unor câştiguri imense.
Au avut dreptate.
Printre cei care au anticipat criza SME s-a aflat şi Stanley Druckenmiller,
şeful fondului de investiţii Quantum aflat în proprietatea lui Soros. Acesta a
sesizat încă din august 1992 că lira nu-şi va putea menţine rata de schimb faţă de
marca germană (în acel moment rata era 1₤ = 2,95DM). Druckenmiller, ca şi alţi
speculanţi, a început să împrumute masiv lire şi să le vândă pe mărci la băncile
britanice. Acestea au solicitat din ce în ce mai mult mărci de la Banca Angliei
pentru a onora cererea. Miza era următoarea: dacă Banca Angliei va rămâne fără
rezerve de mărci, ea nu va putea susţine cursul lirei şi atunci acesta va trebui
lăsat liber. O scădere de câteva procente a valorii lirei ar fi însemnat profituri
fabuloase la returnarea împrumuturilor în lire contractate de Druckenmiller&Co.
Până la 15 septembrie 1992, Bundesbank a oferit asistenţă limitată Băncii
Angliei; ca emitent, Bundesbank avea rezerve nelimitate de mărci, dar folosirea
lor ar fi însemnat explozia inflaţiei în Germania. La 15 septembrie însă,
preşedintele Bundesbank a sugerat că SME ar trebui ajustat. Această declaraţie a
fost semnalul decisv pentru speculanţi care au crescut presiunile vânzând şi mai
multe lire. Numai Drukenmiller împrumutase şi vânduse lire în valoare de circa
10 miliarde de dolari. Pe 16 septembrie, în ciuda faptului că făcuse uz de
ridicarea dobânzilor, Banca Angliei îşi epuizase jumătate din rezervele valutare
şi a hotărât să lase cursul liber. Valorea lirei a scăzut cu circa nouă procente în
câteva ore. Marea Britanie ieşea din SME. (Goldstein, 1999; Martin, Schumann,
1999)
Pe 16 septembrie 1992, şeful Băncii Angliei, Norman Lamont, avea faţa
cenuşie şi arăta ca un „bursuc hăituit” (Micklethwait, Wooldridge, 2000).
Druckenmiller, în schimb, câştigase peste un miliard de dolari pentru Quantum
şi îl transformase pe Soros în inamic public în Anglia.
După „căderea” Angliei, atacurile s-au concentrat asupra altor monede
care erau percepute ca supraevaluate. Banca Franţei, de exemplu, a ajuns să
cheltuie în perioada critică a atacurilor speculative, la 29 iulie 1993, până la 100
de milioane de dolari pe minut pentru a susţine francul (Martin, Schumann,
1999). SME a fost puternic slăbit – practic abandonat – şi s-a grăbit procesul
care a dus în final la lansarea monedei comune europene.

171
2.2. Căderea Mexicului

Spre sfârşitul anului 1994, guvernul mexican declara că va devaloriza


moneda naţională (peso) cu circa 15%. La acel moment, investitorii de pe piaţa
internaţională deţineau aproximativ 50 de miliarde de dolari în împrumuturi de
stat sau acţiuni cotate în monedă mexicană. S-a instalat panica; în trei zile peso-
ul a pierdut 30% din valoarea sa raportată la dolar. În ciuda garanţiilor date de
preşedintele SUA de atunci, Bill Clinton, că Mexicul nu va intra în incapacitate
de plăţi, trendul descendent nu a putut fi oprit. Deja în ianuarie 1995 alte
monede ale unor ţări în curs de dezvoltare erau afectate de „refluxul” capitalului
către monede sigure, precum marca sau yenul. Din 20 ianuarie chiar şi cursul
dolarului începuse să scadă. La 30 ianuarie mexicanii au comunicat Casei Albe
că şi-au epuizat rezerva de dolari. În acea noapte, preşedintele Clinton şi şeful
FMI, Michel Camdessus, au pus la punct un ajutor de urgenţă de peste 50 de
miliarde de dolari pentru salvarea Mexicului. Ziarul Washington Post a denumit
acest ajutor extraordinar operaţiunea „Peso Shield” prin analogie cu „Desert
Shield” („Scutul deşertului”) din timpul războiului din Golf. Suma pusă în joc
este depăşită doar de cea folosită pentru reconstrucţia Europei Occidentale în
cadrul Planului Marshall (Martin, Schumann, 1999). Unii autori, printre care şi
Korten (Antet), văd în criza mexicană un preambul al crizei asiatice, cu acelaşi
mecanism de supraevaluare a acţiunilor la bursă urmată de colaps.

2.3. Capcană pentru dragoni

Ţările din Asia de Sud-Est au fost de multe ori supranumite „tigri” sau
„dragoni” datorită creşterii susţinute a economiilor lor. După anii ’70, Taiwanul,
Coreea de Sud, Malayezia, Thailanda, Singapore sau Indonezia au surprins
lumea prin vitalitatea lor. S-a vorbit multă vreme de „miracolul asiatic”. De fapt,
era vorba de un al doilea miracol asiatic, după renaşterea Japoniei din cenuşa
radioactivă de la Hiroshima şi Nagasaki. Economia niponă, prin capitalizare şi
cunoaştere, este încă o mare forţă globală.
Revenind la „tigri”, admiraţia generală – inclusiv a FMI şi BM – s-a
surpat în vara lui 1997. Ritmul de creştere din zonă adusese investiţii masive,
atât de portofoliu (acţiuni, titluri, obligaţiuni etc.), cât şi directe. Spirala
speculaţiilor urcase preţurile la terenuri şi clădiri la valori incredibile. Apoi, pe 2
iulie 1997, „balonul” s-a spart. Moneda thailandeză, baht-ul, care era cotată la
1/25 dolari, s-a devalorizat cu 25%. (Stiglitz, 2003; Micklethwait, Wooldridge,
2000). Investitorii au intrat în panică şi au început să-şi retragă banii din întreaga
zonă provocând cea mai mare criză economică globală de la Marea Criză din
anii ’30.
172
Şomajul a crescut de patru ori în Coreea de Sud, de trei ori în Thailanda şi
de zece ori în Indonezia. PIB-ul Indoneziei a scăzut în 1998 cu 13,1%, în Coreea
de Sud cu 6,7%, iar în Thailanda cu 10,8% (Stiglitz, 2003). Iniţial, s-a crezut că
este vorba de un „tsunami” financiar, dar când puternica economie coreeană a
început să dea semne de oboseală, gravitatea situaţiei a fost recunoscută. Până şi
Japonia s-a resimţit, mai ales că avea deja probleme (Emmott, 2003). După trei
ani, notează Stiglitz, Indonezia şi Thailanda nu ajunseseră însă la nivelul PIB-
ului dinaintea crizei. Efectele sociale mai ales sunt greu de estimat.
Dacă prim-ministrul Malayeziei a arătat acuzator spre Soros (Goldstein,
1999), Stiglitz dă vina pe instituţiile financiare internaţionale, mai ales pe FMI,
pentru gestionarea dezastruoasă a crizei asiatice, şi dă tocmai exemplul
Malaeziei, care s-a salvat parţial respingând politicile FMI. Alţi autori (Emmott,
2003; Micklethwait, Wooldridge, 2000) încearcă să demonstreze că cel puţin o
parte a responsabilităţii revine factorilor locali. Un sistem financiar putred şi
aflat dincolo de controlul guvernelor corupte nu putea decât să se prăbuşească.
În cazul Thailandei, de exemplu, acest argument ar putea sta în picioare,
dar el nu explică deloc criza provocată artificial în Coreea de Sud de pierderea
încrederii creditorilor. O economie care ajunsese la un moment dat a 11-a din
lume, susţinută de conglomerate puternice (numite „chaebol”) precum Hyundai,
Daewoo sau Samsung, nu avea de ce să intre în colaps. Crizele care au urmat –
de exemplu în Rusia şi Argentina – demonstrează clar, în opinia noastră, că
instabilitatea pieţelor de capital nu este accidentală, ci cronică. Pericolul unei noi
crize nu poate fi subestimat şi criticii au intuit aici una din dificultăţile
fundamentale legate de globalizarea economică. Reforma insituţiilor financiare
internaţionale şi o abordare mai puţin ideologică a problemei reglementării
pieţelor de capital ar putea reduce riscul enorm pe care îl presupune un
asemenea „accident” (vezi cursurile următoare).

3. Perspectivele de dezvoltare ale ţărilor sărace

Nu ne propunem să contestăm, de pe poziţii ideologice, globalizarea


economică. Este însă important să menţinem o abordare critică a acestui
fenomen.
Mulţi dintre criticii globalizării economice afirmă că trăim într-o lume
care ar fi structurată după raportul 20/80: 20% dintre oameni beneficiază de 80%
din resurse. Această problemă este cunoscută în literatura de specialitate drept
„prăpastia Nord – Sud”. Nu este vorba atât de coordonate geografice, cât de
repere geopolitice. Astfel, din acest punct de vedere, Australia este un stat
nordic, dar Mongolia este unul sudic.
Sudul este afectat de dificultăţile perioadei postcoloniale, de instabilitate,
de războaie civile, de catastrofe ecologice şi sanitare, de creştere demografică
173
necontrolată, de lipsa investiţiilor sau de epuizarea/degradarea resurselor
naturale. În aceste condiţii, sărăcia în care trăieşte majoritatea populaţiei planetei
pare să fi atins un stadiu cronic.
De-a lungul timpului, probleme ca: dominaţia pieţelor de capital în
condiţiile instabilităţii acestora, vulnerabilitatea sistemelor monetare în faţa
atacurilor speculative, prăpastia Nord – Sud şi lipsa de soluţii pentru eradicarea
sărăciei, consecinţele social-politice ale mobilităţii capitalului au fost invocate
pentru a susţine această abordare critică. „Seminţele distrugerii” au fost plantate,
crede Stiglitz, în anii ’90. Globalizarea economică a luat-o înaintea celei
politice, iar după sfârşitul Războiului Rece s-a pierdut şansa instaurării unei noi
ordini economice globale, „o ordine mai corectă, bazată pe ideile justiţiei
sociale, care ar oferi ţărilor lumii un teren de joc mai echilibrat” (Stiglitz, 2008,
p. 71). Sistemul actual, creaţia globalizării, este caracterizat de „prezenţa
covârşitoare a sărăciei”, „nevoia de asistenţă străină şi ştergere a datoriilor”
ţărilor sărace, necesitatea susţinerii unui comerţ corect, de a depăşi „limitările
liberalizării”, importanţa protejării mediului şi a schimbării „sistemului deficitar
de guvernare globală” (Stiglitz, 2006, pp. 13-19).
Recenta criză pare să confirme multe din temerile exprimate în legătură cu
fragilitatea generală a sistemului economic. Discursul sceptic e abordat de mulţi
analişti cu greutate, pe măsură ce rezultatele dezastruoase ale modelului de
dezvoltare ultra-liberal devin vizibile. „Ingredientele lipsă ale globalizării”:
diviziunea ineficientă a muncii, nivelul insuficient de specializare şi lipsa
cadrului legal de protejare a dreptului de proprietate împiedică ţările în
dezvoltare să acceadă la resursele transportate de fluxurile globale (Hernando de
Soto, 2008, p. 19).
Accentuarea sărăciei şi discrepanţelor dintre Nord şi Sud se datorează, în
parte, schimbării paradigmei de dezvoltare. Înlocuirea ideilor lui Keynes despre
acţiunea statului şi acumularea de capital cu o doctrină care promovează statul
minimalist, neo-utilitar, a avut impact şi asupra raportului între ţările dezvoltate
şi cele în dezvoltare. Criza economică din anii ’70 a condus la adoptarea de către
administraţia Reagan a unor politici economice care au avut drept consecinţă
atragerea de capital de pe piaţa internaţională pentru finanţarea deficitului în
creştere al SUA. Locul comerţului şi producţiei de bunuri a fost astfel luat de
finanţe. Fluxurile globale de capital s-au orientat cu precădere spre această ţară.
Dacă în 1950-1960 SUA erau cea mai mare sursă de lichidităţi şi ISD-uri din
lume, în anii ’80-’90 raportul se inversase, SUA devenind cel mai mare receptor
de capital străin. Creşterea investiţiilor în economia SUA s-a tradus în scăderea
lor dramatică în ţările în dezvoltare. Acestea au beneficiat doar sporadic de
investiţii centrate pe anumite nişe sau pe exploatarea resurselor naturale.
Consensul de la Washington a stabilizat piaţa financiară globală (în care
SUA deţineau poziţia centrală), dar pentru ţările în dezvoltare a însemnat
abandonarea teoriilor dezvoltării care favorizau implicarea statului, obligându-
174
le să „îşi deschidă economiile naţionale vânturilor reci ale competiţiei crescânde
pe piaţa globală“, pentru care nu erau pregătite (Arrighi, Silver, Brewer, 2007, p.
328). În acest context, inegalităţile puteau doar să se adâncească. Deşi unele
state din Sud se recomandă prin forţa de muncă ieftină, resursele naturale
abundente şi legislaţia permisivă, majoritatea comerţului internaţional se
desfăşoară între statele bogate din Nord. Sudul acumulează datorii şi deficite
serioase ale balanţei comerciale, mai ales că produsele sale au în general valoare
adăugată redusă. Jocul nu este egal.
Deschiderea ţărilor în dezvoltare către politicile neoliberale ale
Consensului de la Washington a devenit o sursă de instabilitate sistemică. O altă
realitate care pune sub semnul întrebării beneficiile globalizării este însăşi natura
puterii SUA. Atunci când SUA erau la apogeu, ofereau un model de dezvoltare
care orienta resursele sale financiare uriaşe către încurajarea expansiunii
economice globale şi competiţiei între economii, de pe urma cărora beneficiau
toate ţările. În anii ’80 şi ’90 însă, când SUA s-au dezvoltat prin atragerea
lichidităţilor de pe piaţă (blocând implicit accesul ţărilor sărace la ele), imaginea
acestei ţări drept model de urmat a pălit. Afirmarea ţărilor din Asia de Est ca
economii puternice, creditoare ale SUA, poate fi socotită şi ea ca sursă de
instabilitate, de vreme ce a alimentat setea de consum a Americii şi a încurajat
creşterea deficitului acestei ţări (ibidem, pp. 328-332).
În aceste condiţii, „<spaţiul de dezvoltare> pentru diversificarea şi
updatarea politicilor din ţările în dezvoltare se micşorează în spatele aderării
retorice la liberalizarea şi privatizarea universale“ (Wade, 2007, p. 277).
Acordurile încheiate în cadrul Rundei Uruguay (1986-1994) nu au fost de natură
să încurajeze aceste ţări. De pildă, Acordul TRIPS (Agreement on Trade-related
Aspects of Intellectual Property Rights), a mărit distanţa între Nord şi Sud în
privinţa accesului la cunoaştere (prin impunerea creşterii preţurilor publicaţiilor
ştiinţifice, de pildă). Alte acorduri, prin înlăturarea tratamentului preferenţial
pentru ţările în dezvoltare, le-a blocat accesul pe piaţă şi nu le-a permis
protejarea industriei serviciilor. Faptul că aceste ţări s-ar fi dezvoltat mai bine
dacă nu s-ar fi supus constrângerilor acestor acorduri este demonstrat de
creşterea economică a Chinei şi Indiei, creştere care precedă liberalizarea
comerţului lor. „În paradigma <plus globalizare> impusă de Nord, calea către
dezvoltare este calea liberalizării şi integrării nemediate în economia mondială,
la care se adaugă reforme instituţionale interne care să asigure viabilitatea
integrării profunde“ (ibidem, p. 284), paradigmă căreia ţările în dezvoltare nu i
se pot conforma.
Menţionăm sumar aceste aspecte pentru că dorim să subliniem că factorii
economici nu pot fi desprinşi de viaţa oamenilor. Victoria aplaudată a
globalizării economice este problematică.

175
Bibliografie

Dicken, Peter, „Economic Globalization: Corporations”, în Ritzer, George (ed.),


The Blackwell Companion to Globalization, Blackwell Publishing, Oxford,
2007.
Thomas, George M., „Globalization: The Major Players”, în Ritzer, George
(ed.), The Blackwell Companion to Globalization, Blackwell Publishing,
Oxford, 2007.
Stubbs, Richard, Underhill, Geoffrey R.D. (eds.), Political Economy and the
Changing Global Order, Oxford University Press, Oxford, 2006.
Angell, Maria – „The Truth About the Drug Companies”, New York Review of
Books, vol. 51, nr. 12, iulie 2004
Arrighi, Giovanni, Silver, Beverly J. and Brewer, Benjamin D. – „Industrial
Convergence, Globalization, and the Persistence of the North-South Divide”, în
J. Timmons Roberts and Amy Bellone Hite (eds.), The Globalization and
Development Reader. Perspectives on Development and Global Change,
Blackwell Publishing, 2007
CIA World Factbook
Constantin Valentin (coord.) – „Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii
Europene”, Polirom, Iaşi, 2002
Dunning, John (coord.) – „Governments, Globalization, and International
Business”, Oxford University Press, 1999
Dunning, John (coord.) – „Regions, Globalization, and the Knowledge-Based
Economy”, Oxford University Press, 2002
Emmott, Bill – „20:21 Vision. Twentieth-Centuray Lessons for the Twenty-First
Century”, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2003
Goldstein, Joshua – „International Relations”, ediţia a 3-a, Longman, 1999
Hirst, Paul; Thompson, Grahame – „Globalizarea sub semnul întrebării”, Editura
Trei, Bucureşti, 2002
Korten, David – „Corporaţiile conduc lumea”, Antet, nedatată
Martin, Hans-Peter; Schumann, Harald – „Capcana Globalizării”, Editura
Economică, Bucureşti, 1999
Micklethwait, John; Wooldridge, Adrian – „A Future Perfect”, Crown Business,
New York, 2000
Microsoft Encarta Encyclopedia
Ritzer, George (ed.), The Blackwell Companion to Globalization, Blackwell
Publishing, Oxford, 2007
Rourke, John – „International Politics on the World Stage, ediţia a 7-a,
McGraw-Hill, 1999
Sayle, Murray – „The Social Contradictions of Japanese Capitalism”, The
Atlantic Monthly, vol. 281, nr. 6, iunie 1998
Soros, George – „The Capitalist Threat”, The Atlantic Monthly, februarie 1997
176
Soros, George – „Toward a Global Open Society”, The Atlantic Monthly,
ianuarie 1998
de Soto, Hernando - „Missing Ingredients of Globalization”, în Zedillo, Ernesto
(ed.), The Future of Globalization. Explorations in Light of Recent Turbulence,
Routledge, London and New York, 2008.
Stiglitz, Joseph – „Globalizarea. Speranţe şi deziluzii”, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
Stiglitz, Joseph – „The Future of Globalization. Lessons from Cancún and
Recent Financial Crises”, în Zedillo, Ernesto (ed.), The Future of Globalization.
Explorations in Light of Recent Turbulence, Routledge, London and New York,
2008.
Joseph E. Stiglitz, Making Globalization Work, Allen Lane, Penguin Books,
2006.
Stille, Alexander – „Italy: The Family Business”, New York Review of Books,
vol. 50, nr. 15, octombrie 2003
Stubbs, Richard, Underhill, Geoffrey R.D. (eds.), Political Economy and the
Changing Global Order, Oxford University Press, Oxford, 2006
Wade, Robert Hunter, „What Strategies are Viable for Developing Countries
Today? The World Trade Organization and the Shrinking of <Development
Space>”, în J. Timmons Roberts and Amy Bellone Hite (eds.), The
Globalization and Development Reader. Perspectives on Development and
Global Change, Blackwell Publishing, 2007.
Weiss, Linda – „Mitul statului lipsit de putere”, Editura Trei, Bucureşti, 2002
www.renault.com
www.usgovernmentspending.com
http://www.mckinsey.com/mgi/reports/pdfs/fifth_annual_report/fifth_annual_re
port.pdf

Întrebări şi probleme

a. Cursul 7

1. Care este, în opinia dumneavoastră, problema fundamentală a globalizării


economice? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte).
2. Globalizarea economică este un fenomen recent sau unul cu o istorie
îndelungată? Justificaţi răspunsul (nu mai mult de 150 de cuvinte).
3. Ce semnifică „sistemul Bretton Wods”?
4. Când şi de ce a fost instituit sistemul Bretton Woods?
5. Caracterizaţi sistemul Bretton Woods (nu mai mult de 150 de cuvinte)
6. Care a fost contribuţia lui Keynes la crearea sistemului Bretton Woods?

177
7. Cum apreciaţi concepţia economică a lui Keynes? Argumentaţi (nu mai
mult de 200 de cuvinte).
8. De ce s-a prăbuşit sistemul Bretton Woods? Care au fost consecinţele
acestui eveniment?
9. Prin ce se caracterizează perioada 1970 – 1990? Discutaţi două fenomene
(nu mai mult de 100 de cuvinte).
10. Caracterizaţi „capitalismul flexibil” (Dunning). Menţionaţi cel puţin trei
elemente definitorii (nu mai mult de 100 de cuvinte).
11. Ce s-a întâmplat cu instituţiile financiare internaţionale după abandonarea
sistemului Bretton Woods?
12. Cum aţi caracteriza raportul dintre state şi companiile multinaţionale?
Argumentaţi (nu mai mult de 200 de cuvinte).
13. Prin ce se defineşte economia bazată pe cunoaştere?
14. Credeţi că România are resurse pentru a dezvolta o economie bazată pe
cunoaştere? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de cuvinte).
15. Redactaţi un studiu de caz despre industria de automobile din SUA luând
ca reper discuţia din curs despre companiile farmaceutice.

b. Cursul 8

1. De este privită piaţa de capital ca un potenţial pericol?


2. Cum explicaţi instabilitatea pieţelor de capital?
3. Ce reprezintă un „balon” speculativ?
4. Caracterizaţi Sistemul Monetar European (nu mai mult de 100 de
cuvinte).
5. De ce a scăzut valoarea lirei în toamna lui 1992?
6. Cu ce argumente critică Soros capitalismul laissez-faire?
7. Care este opinia dumneavoastră despre critica lui Soros? Argumentaţi (nu
mai mult de 100 de cuvinte).
8. De ce a izbucnit criza din Asia de Sud-Est?
9. Care ţări au fost mai puţin afectate de criza din Asia de Sud-Est şi de ce?
10. Credeţi că statul ar trebui să aibă vreun rol în reglementarea pieţelor de
capital? Justificaţi răspunsul (nu mai mult de 100 de cuvinte).
11. Credeţi că preşedintele Clinton a acţionat corect mobilizând resurse
pentru Mexic în primăvara lui 1995? Argumentaţi (nu mai mult de 100 de
cuvinte).
12. Definiţi raportul Nord-Sud. Este vorba de o distincţie geografică?
13. Unde se află România în termenii raportului Nord-Sud? Justificaţi
răspunsul (nu mai mult de 100 de cuvinte).
14. Ce soluţii aţi propune pentru eradicarea sărăciei? Este posibil un astfel de
deziderat? Argumentaţi (nu mai mult de 200 de cuvinte).

178
15. Realizaţi un studiu de caz despre situaţia economică a Japoniei din timpul
crizei asiatice şi ulterior crizei (până în prezent). Folosiţi surse de
informare independente de curs.

179
Cursul 9

Vectori geopolitici ai crizei economice

Cuprins
1. Introducere
2. Arhitectura financiară şi noua arhitectură a puterii la nivel global
3. Modelul capitalismului pieţei libere într-un con de umbră
4. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros”
5. Reconfigurarea globalizării
6. „Puterea şi influenţa se mută către est”
7. Bibliografie
8. Întrebări şi probleme

Cuvinte cheie: criza economică globală, strategii de ieşire din criză,


programe de stimulare economică, model de dezvoltare, reglementare,
liberalism, autoritarism

1. Introducere

Ne reprezentăm criza sub forma unor mari dificultăţi, stagnări, recesiuni,


falimente, prăbuşiri de curs, închideri de fabrici etc. Într-adevăr, criza
economică izbucnită în 2008 şi generalizată cu repeziciune la nivelul întregului
glob – cea mai mare din ultimii 75 de ani – ne apare cu deosebire sub această
formă. Dar ea are şi alte implicaţii. Mai puţin vizibile, dar cu un impact mult mai
mare pe termen mediu şi lung.
Nu toate statele sunt afectate în aceeaşi măsură de criză. Unele dintre
acestea vor face faţă cu mai mult succes provocărilor crizei, ceea ce le va
permite să-şi extindă influenţa şi să-şi întărească poziţia. La început, totul părea
a dura câteva luni, cel mult un an; preşedintele Obama a avertizat apoi că
refacerea ar putea dura mai mult. Ceea ce ridică problema unor adevărate
strategii de ieşire din criză. Vom asista chiar la o competiţie între strategii,
calitatea acestora fiind decisivă nu numai în depăşirea mai rapidă a situaţiei, ci şi
în respectul cu care statele respective vor fi înconjurate la încheierea acestei
furtuni economice. Avantajate sunt din nou statele care vor fi mai puţin afectate
de criză, pentru că în cazul unor strategii corecte, ele au forţa necesară pentru a
la materializa.
Devine din ce în ce mai limpede că la sfârşitul crizei peisajul geopolitic al
lumii va fi diferit de cel de acum. Se vor schimba ierarhii şi poziţii, vor avea loc
reaşezări în rândul puterilor economice ale momentului. Mai important este că
vor apărea ierarhii de prestigiu pornind de la felul cum s-a făcut faţă
180
provocărilor acestei perioade, cu ce costuri şi în ce manieră a fost depăşită criza.
Va fi o adevărată perioadă de testare a modelelor de dezvoltare, a orientărilor
politice şi a strategiilor adoptate de fiecare stat sau grupuri de state. În cele ce
urmează, vom insista asupra unora din consecinţele geopolitice ale crizei,
pornind de la premisa că la sfârşitul acestei perioade extrem de dificile lumea va
ieşi, din perspectivă geopolitică, vizibil reconfigurată.

2. Arhitectura financiară şi noua arhitectură a puterii la nivel global

Forţa financiară a unei ţări reprezintă măsura cea mai fidelă a puterii sale.
În timp de criză, adevărul acesta apare şi mai pregnant, pentru că orice criza
economică implică, în primul rând, lipsa de lichidităţi. Problema este că actuala
criză a găsit rezervele valutare ale lumii inegal distribuite. Ne obişnuisem ca
aceste rezerve să fie localizate în statele dezvoltate. Fluxurile financiare care
circulau libere la nivel global îşi aveau originea în aceste state, cu deosebire în
SUA. Paradoxul este că, acum, tocmai aceste state acuză o lipsă acută de
lichidităţi. Atât de mare, încât fac apel la statele deţinătoare de valută să le
sprijine. Distribuţia actuală, la nivelul globului, a resurselor financiare reprezintă
un reper important cu privire la ierarhia economică a lumii de mâine.
Din punct de vedere financiar, China beneficiază de câteva puncte de
sprijin, care îi conferă avantaje comparative indiscutabile. În primul rând,
băncile chineze nu au investit în aşa numitele „active toxice” care au costat atât
de mult sistemul bancar şi economiile vestice. Sistemul bancar şi cel financiar în
ansamblu se află sub controlul nemijlocit al statului şi nu a participat la
operaţiuni speculative care au generat suita de credite neperformante, cu
deosebire în SUA13. De asemenea, China dispune de cele mai mari rezerve
valutare din lume (1.900 miliarde de dolari), sumă cu atât mai valoroasă într-o
perioadă de lipsă acută a lichidităţilor. În sfârşit, populaţia chineză reuşeşte să
atingă una dintre cele mai înalte rate de economisire din lume: 40 de procente
din propriile venituri. Ceea ce înseamnă o rezervă financiară extrem de
importantă.
Într-un asemenea context, China întâmpină criza cu şanse de a o depăşi
fără costuri atât de mari. „Impactul este limitat şi controlabil” („China moves to
the centre stage”, The Economist, 1-7 noiembrie 2008), preciza Wen Jiabao,
primul ministru al acestei ţări, la summitul Asia Europa din octombrie 2008.
Pornind de la situaţia financiară mai confortabilă, China a lansat, în noiembrie

13
În China, persoana care dorea achiziţionarea unui imobil, de pildă, trebuia să dispună de bani lichizi în valoare
de 30% din valoarea respectivei achiziţii, ca o condiţie pentru acordarea creditului. În SUA nu mai era nevoie de
o asemenea garanţie. În plus, în SUA creditul luat de o persoană, respectiv de o firmă, putea fi revândut iar
cumpărătorul, la rândul lui, putea să-l revândă, ceea ce a condus la situaţii de-a dreptul ciudate, în care nu se mai
ştia persoana care luase creditul iniţial.
181
2008, un impresionant program de stimulare economică în valoare de 586
miliarde dolari, aproximativ 14 procente din PIB-ul acestei ţări. Desfăşurat pe o
perioadă de doi ani, acest program are menirea de a menţine un ritm de
dezvoltare a ţării de 8-8.5%. Majoritatea banilor vor fi cheltuiţi în infrastructură,
în învăţământ şi sănătate (seducţia pe care o exercită Keynes apare limpede; de
altfel, titlul articolului este semnificativ: „Dr. Keynes’s Chinese patient”, The
Economist, 15-21 noiembrie 2008). În mod normal, potrivit estimărilor
specialiştilor, dacă economia chineză ar fi lăsată să evolueze „liber”, ea ar coborî
la un ritm de creştere de 6%. Dar acest ritm este considerat de autorităţi
insuficient nu numai pentru că ar prilejui „o aterizare bruscă” (să nu uităm că în
2007, ritmul de creştere a fost de 12%), ci mai ales pentru că nu ar favoriza
absorbţia populaţiei rurale şi ar stimula creşterea şomajului, a nemulţumirilor
sociale.
În termeni comparativi, China înaintează mai mult decât atunci când se
dezvolta cu un ritm de 10 la sută. Ritmul de dezvoltare era într-adevăr mai mare,
dar şi celelalte state se dezvoltau cu un procent de 2,3 sau 4%, încât, pe
ansamblu, diferenţa era mai mică decât astăzi. În condiţiile în care lumea
dezvoltată stagnează sau consemnează creşteri negative, ritmul de 8% ajută mai
bine China să recupereze distanţele faţă de statele avansate. Ca să nu mai vorbim
de câştigul net de imagine. Dacă celelalte mari economii se vor contracta iar
China va creşte economic, întrebarea privind avantajele modelului chinez de
dezvoltare nu va mai putea fi evitată.
Ţara confruntată cu cele mai mari probleme financiare este chiar SUA,
locul unde a izbucnit criza. Deficitul acestei ţări în anul financiar 2009 se
apropie de 1000 miliarde de dolari, dublul sumei de anul trecut, care însuma 450
miliarde (Roger C. Altman, „The Great Crash 2008”, Foreign Affairs,
January/February, 2009). Care va fi mărit cu 789 miliarde de dolari, valoarea
programului de stimulare economică adoptat de către administraţia Obama. Cum
precizează şi Altman, „Acesta ar fi de departe cel mai mare deficit al unei ţări şi
ar reprezenta 7.5% din PIB-ul SUA, un nivel atins doar în timpul celor două
războaie mondiale” (Idem).
Situaţia este cu atât mai dificilă dacă avem în vedere avertismentele
privind durata crizei. Încep să apară comparaţii cu criza din Japonia, care s-a
întins pe tot deceniul trecut. Este adevărat că preşedintele Obama a ţinut să
precizeze că această „decadă pierdută” a economiei japoneze a fost consecinţa
faptului că Japonia „nu a acţionat suficient de curajos sau rapid” („Worse than
Japan? ”, The Economist, 14-20 februarie 2009). Ceea ce este adevărat. Dacă în
plan financiar criza implică o lipsă acută de lichidităţi, în plan social şi
psihologic, ea este hrănită de sentimentul acut de nesiguranţă. Crizele hrănesc
incertitudinea şi incertitudinea hrăneşte crizele. Sentimentul acesta exercită în
nenumărate feluri o influenţa negativă. În primul rând, pentru că stimulează
atitudini de tipul „să aşteptăm să vedem ce se mai întâmplă”, ceea ce conduce la
182
o „prăbuşire a cererii”, cu blocajele care îi urmează. Refacerea presupune o
refacere a cererii, în plan economic, care, în amonte, implică o refacere a
încrederii, în plan psihologic şi social. Testul de însănătoşire reprezentându-l
consumul, consumul din partea cetăţenilor şi consumul din partea statului.
Stimularea consumului din partea statului înseamnă, în primul rând, „cheltuieli
sporite în infrastructura publică”. Cum sublinia Olivier Blauchard, economistul
şef al FMI, elementul esenţial în acest domeniu este „adoptarea de politici clare
şi acţiunea decisă … Întârzierile în domeniul financiar au costat deja prea mult.
Alte runde de discuţie vor duce la creşterea nesiguranţei şi vor agrava lucrurile”
(„Economics focus”, The Economist, 31 ianuarie-6 februarie 2009). Dacă
programele statului de stimulare economică pot compensa lipsa cererii din
partea sectorului privat, atitudinile hotărâte, priorităţile convingătoare pot
convinge consumatorii că nu sunt în preziua unei noi depresiuni, că pot să
cumpere, să consume cu o anumită siguranţă, ceea ce reprezintă adevăratul
motor al relansării.
Revenind la comparaţia cu Japonia, nu putem să nu menţionăm că în
preziua izbucnirii crizei de la începutul anilor ’90 această ţară avea importante
rezerve valutare, pe când SUA are un mare deficit bugetar. În Japonia, criza a
fost declanşată de blocajele economice generate de o dezvoltare foarte rapidă, pe
când în SUA ea a apărut chiar în cadrul sistemului financiar. Cum sublinia
aceeaşi revistă, „stimulentele fiscale, deşi indispensabile, nu pot crea o revenire
economică de durată într-o ţară cu un sistem financiar distrus” („The Obama
rescue”, The Economist, 14-20 februarie 2009).
Sunt şi alte argumente care îndeamnă la reflecţie mai adâncă în legătură
cu actuala criză. Numărul de împrumuturi neperformante este unul dintre
criteriile standard de evaluare a suferinţei sistemului bancar. Dacă am judeca în
lumina acestui criteriu, situaţia nu este favorabilă Americii. După FMI,
împrumuturile neperformante în Suedia au ajuns la 13% din PIB în punctul
maxim al crizei. În Japonia au ajuns la 35% din PIB. O estimare recentă făcută
de Goldman Sachs sugerează că băncile americane au acordat împrumuturi în
valoare de 5,7 mii de miliarde de dolari în credite subprime şi proprietăţi
comerciale, ceea ce echivalează cu 40% din PIB” (vezi articolul „Worse than
Japan?” citat mai sus).
Impactul de ordin geopolitic al actualei distribuţii financiare este
considerabil. Forţa financiară induce un activism politic, tematizează
preocupările şi scopurile geopolitice. Absenţa acesteia impune un gen de
„reţinere forţată” în aşteptarea redresării. Chiar dacă ar exista disponibilitate, din


Cheltuielile statului în infrastructura publică – dimensiune centrală a programului american de redresare –
trebuie privite nuanţat. Japonia a urmat aceeaşi cale la începutul anilor ’90 şi nu a obţinut rezultate. Pentru că
avea deja infrastructură. Intervenţia statului este necesară, direcţiile în care orientează investiţia publică variază
de la caz la caz. Ni s-a părut, în acest context, actuală remarca preşedintelui francez: „Cercetarea şi inovarea sunt
cheia pentru ca ţara noastră să iasă întărită din această criză fără precedent” (Discours à l’occasion du lancement
de la réflexion pour une Stratégie Nationale de Recherche et d’Innovation, 22 janvier 2009)
183
cauza deficitului fiscal şi al problemelor financiare, mari angajamente
internaţionale nu pot fi făcute. Avantajate vor fi tot statele cu mai mari rezerve
valutare, care vor încerca să valorifice în interes propriu situaţia internaţională
actuală şi dificultăţile cu care se confruntă multe ţări. De pildă, în octombrie
2008 Rusia a sprijinit masiv din punct de vedere financiar Islanda, acţiune
interpretată ca o încercare de a câştiga o mai mare influenţă asupra Arcticii,
regiune bogată în materii prime (Harold James, 2009).
Posibilităţile financiare superioare ale Chinei îi vor permite angajamente
care să răspundă unor scopuri politice şi economice clare. În prima clasă ar intra,
de pildă, faptul că China şi ASEAN au încheiat un acord care va crea cea mai
mare zonă de comerţ liber a lumii. Pregătit şi discutat intens în ultimii ani,
acordul are semnificaţii geopolitice clare. China „leagă” în felul acesta părţi
importante ale Asiei de propria dezvoltare, devenind ea însăşi mai puternică şi
mai influentă. Cu ocazia summit-ului Asia Europa desfăşurat în octombrie 2008
la Beijing, s-a convenit crearea „unui fond de 80 de miliarde de dolari până la
jumătatea lui 2009 pentru a ajuta ţările din zonă să facă faţă problemei lipsei
lichidităţilor” („China moves to the centre stage”, The Economist, 1-7 noiembrie
2008). Evident, cea mai mare parte a banilor va veni de la Japonia şi de la
China. Un pas important pentru China în consolidarea influenţei din ce în ce mai
proeminentă la nivelul continentului. Din a doua clasă de obiective – cele
economice – am aminti acţiunile menite să asigure materiile prime de care China
are atât de mare nevoie. Acordurile semnate cu ţări din Africa (Angola, Sudan),
cu Iran sau Kazahstan ne vorbesc de o Chină din ce în ce mai activă în plan
internaţional. Preocupată să-şi consolideze influenţa în spaţii cu o poziţie
strategică prin bogăţiile naturale de care dispun.
Devine astfel evident că „această criză aduce cea de-a patra economie a
lumii , care deţine cele mai mari rezerve valutare, în centrul summit-urilor
14

globale” („China moves to centre stage”, The Economist, 1-7 noiembrie 2008).
Cum va arăta arhitectura financiară la sfârşitul crizei, este greu de spus. Mai ales
că, aşa cum preciza Kevin Warsh, guvernator al Federal Rserve, este în plină
desfăşurare „o re-estimare fundamentală a valorii fiecărui bun din lume” („The
global economic summit, After the fall”, The Economist, 15 noiembrie 2008).
Ceea ce va proiecta o lumină mai fidelă asupra situaţiei financiare a fiecărei ţări.
Chiar dacă lucrurile nu s-au aşezat, şi nu sunt oportune aprecierile tranşante,
apare limpede că sistemul financiar american nu mai întruneşte atât de multe
aprecieri. În urmă cu 10 ani, când în Asia a izbucnit criza financiară, instituţiile
internaţionale de profil au prezentat sistemul financiar american ca un model
pentru guvernele asiatice; „astăzi, Asia, şi mai ales China, poate fi îndreptăţită să
le dea americanilor o lecţie.” (Harold James, art. cit.)
14
în numărul apărut cu două săptămâni mai târziu, în 15 noiembrie, aceeaşi revistă precizează că economia
Chinei este the world’s third biggest economy. În momentul de faţă, se vorbeşte current despre economia Chinei
ca a treia economie a lumii. Mai mult, unele publicaţii vorbesc despre faptul că, în 2010, economia chineză va
depăşi economia japoneză devenind a doua economie a lumii.
184
3. Modelul capitalismului pieţei libere într-un con de umbră

Orice criză de profunzime ridică întrebări legitime cu privire la soluţii şi


strategii, chiar cu privire la capacitatea modelului existent de a se adapta şi de a
face faţă unei realităţi în rapidă transformare. Actuala criză ridică semne de
întrebare cu privire la modelul dominant care a orientat dezvoltarea de tip
capitalist în ultimele decenii: modelul anglo-saxon. Cel care a obţinut victoria
asupra socialismului. Cel care a promovat victoria dereglementării asupra
reglementării. Cel care a lansat conceptul de globalizare în accepţiunea de liberă
circulaţie a fluxurilor financiare şi a mărfurilor la nivelul mapamondului, de
sistare treptată a barierelor şi restricţiilor din calea comerţului global, de
diminuare drastică a rolului statului în desfăşurarea proceselor economice la
nivel planetar. Cel care a ghidat procesul de tranziţie în ţările foste socialiste şi
reconstrucţia capitalistă din această regiune. Într-un cuvânt, cel care părea, la un
moment dat, modelul dezirabil de urmat, adevăratul brand al dezvoltării, asociat
cu forţa, prestigiul şi performanţa SUA.
Interogaţiile referitoare la model sunt alimentate din cel puţin două
direcţii. În primul rând, criza a izbucnit în ţara fanion a acestui model, în SUA,
care, împreună cu celelalte state dezvoltate, vor cunoaşte perioade de stagnare
sau de recesiune; ceea ce intensifică întrebările în legătură cu capacitatea
modelului de a stimula dezvoltarea. Concomitent, sunt state care nu au urmat
acest model, care au consemnat ritmuri de creştere impresionante şi care,
potrivit evaluărilor, vor avea costuri mai reduse pe perioada crizei. Faptul că
aceste state se dezvoltă în ritmuri superioare multor ţări dezvoltate, că rezervele
valutare acumulate le vor permite să treacă mai uşor peste actuala criză,
tematizează din nou problema modelului de dezvoltare.
Pentru claritatea argumentaţiei, credem că problema modelului se cere
discutată la mai multe paliere. În primul rând, la cel al statelor dezvoltate, cu
democraţii funcţionale şi stabile. Suntem cu toţii de acord că orice economie
capitalistă este o combinaţie de reglementări şi liberalism. Cu alte cuvinte, o
combinaţie între stat şi libera iniţiativă. Modelul liberalo-democratic din ultimii
20 de ani a rupt echilibrul presupus de existenţa acestei combinaţii. Putem spune
că el a echivalat reglementarea cu un adevărat inamic. Măsurile de
dereglementare au fost împinse atât de departe, încât s-au instaurat o adevărată
supremaţie a pieţei, o încredere oarbă în piaţă, o asumare excesivă a riscurilor,
cu corolarul lor teoretic, „fundamentalismul de piaţă”. Celălalt element al
binomului stat-piaţă, adică statul, a fost redus, în câmp economic, la o prezenţă
preponderent simbolică. Astăzi, vedem cu toţii că opţiunea pentru o
deregularizare fără măsură a condus la o mare criză economică. Declanşată în
SUA şi răspândită cu repeziciune în întreaga lume.
Criza a sancţionat nu atât modelul, cât excesul orientării din ultimii ani.
Conştiinţa publică poate echivala totul cu un semieşec al modelului. Care, la
185
rândul lui, va avea impact economic considerabil. Roger C. Altman sublinia cu
îndreptăţire că „Acest eşec a pus modelul american al pieţei libere într-un con de
umbră” (Roger Altman, 2009). Procesele economice sunt asociate mai mult
decât ne dăm seama cu credibilitatea şi prestigiul unui model, ale unui stat,
industrii, companii. Mai ales când este vorba despre fluxuri financiare şi
investiţii directe. Până acum investiţiile străine directe mergeau cu
preponderenţă spre SUA. Pe locul doi, în mod constant, se situa China. Este
interesant de urmărit cum se vor orienta aceste investiţii în 2009 şi în anii
următori. Deci imediat după izbucnirea crizei. Apare destul de limpede că piaţa
americană nu va mai fi atât de atractivă ca până acum. Cel puţin până când
situaţia se va mai limpezi. Aşa cum se poate presupune că în condiţiile în care va
reuşi să menţină un ritm de dezvoltare de 8%, China va fi preferată de aceste
investiţii. Sau India, care, potrivit evaluărilor specialiştilor, va înregistra un ritm
de dezvoltare de 6-6.5%.
Toate măsurile luate în ultimele luni nu numai în SUA, ci în toate statele
dezvoltate – programe masive de stimulare economică, ajutoare financiare
acordate unor agenţi economici, chiar naţionalizări de bănci – arată o revenire
clară la măsuri de reglementare a pieţelor financiare, de intervenţie a statului în
viaţa economică. Într-un cuvânt, de reevaluare a combinaţiei între reglementare
şi liberalism de care vorbeam mai înainte. Nu este nici o îndoială că actuala
criză va inaugura un ciclu de dezvoltare în care statul va avea un rol crescut iar
reglementarea va figura printre priorităţile fiecărei ţări. Cât de mult va trece
accentul de la libera iniţiativă la stat, ce combinaţie concretă ne vor propune anii
ce vin, vom vedea. O schimbare de direcţie va avea cu siguranţă loc. Cum
sublinia şi revista The Economist, „suntem martorii unei îndepărtări de <pieţele
nereglementate> şi apropieri de înţelepciunea autorităţilor publice care preferă
reglementarea” („The Left’s resignation note”, The Economist, 13-19 decembrie
2008).
Sperăm ca mişcarea îndreptăţită spre reglementare (pentru a limita tendinţa
de asumare excesivă de riscuri) să nu afecteze libera iniţiativă şi să nu
alimenteze, la rândul ei, un fundamentalism de stat. Ar fi acelaşi tip de greşeală,
doar că s-ar exercita într-un alt context şi asupra altui factor al dezvoltării. Pe
ansamblu, vom asista la o redistribuţie de roluri şi priorităţi, dar cel puţin când
este vorba despre statele dezvoltate, cu democraţii funcţionale, toate aceste
prefaceri vor avea loc în interiorul tandemului stat-piaţă de care am vorbit.
Lucrurile se cer discutate în termeni diferiţi când este vorba despre statele
„nondemocratice” sau „autoritariste”, cum le numeşte Azar Gat. Cu deosebire de
performanţele economice ale Chinei ale cărei realizări fixează un gen de contrast
de performanţă economică între acest stat şi cele dezvoltate. Referindu-se la
programul de stimulare economică adoptat de către China, revista The
Economist preciza: „pachetul de stimulente va permite menţinerea creşterii la
7.5-8% pentru întregul an. Dacă acest lucru se va întâmpla, din cele mai
186
puternice opt economii, China va fi singura care va avea creştere la anul; cei mai
mulţi specialişti în prognoză economică se aşteaptă ca toate celelalte economii
să scadă”. Când un stat are un parcurs de creştere economică în condiţii de criză,
în timp ce alte state dezvoltate stagnează sau intră în recesiune, problema
modelului este deja prezentă. Rămâne să fie formulată explicit.
Mai mult, după cum precizează aceeaşi revistă, „China va fi responsabilă
de aproape jumătate din creşterea PIB-ului global de la anul” („The global
economic summit, After the fall”, The Economist, 15 noiembrie 2008). Din
deceniul al patrulea până astăzi, SUA au reprezentat adevărata locomotivă a
istoriei. Cu puţin timp înainte de criză, a mai apărut o „locomotiva alternativă
pentru dezvoltarea globală” (Das, p. 69), iar criza accentuează acest rol şi
conferă ţării poziţia de actor internaţional de primă importanţă. Şi nu va fi
surprinzător ca pe perioada cât va dura criza – date fiind problemele cu care se
confruntă SUA – China să rămână o locomotivă din ce în ce mai importantă.
Faptul că jumătate din creşterea PIB-ului global este asigurată de către această
ţară spune totul.
Că problema modelului preocupă o dovedeşte şi apariţia unui articol
recent, „The Myth of the Autocratic Revival”, semnat de Daniel Deudney şi G.
John Ikenberry. Teza de bază a articolului este cea a conexiunii inevitabile
dintre capitalism, cu baza lui economică reprezentată de proprietatea privată, şi
democraţia de tip liberal: „democraţia liberală reprezenta singura cale către
modernizarea susţinută; exista doar un model de succes, implementat pentru
prima oară în vest şi reprezentat de acesta” (Foreign Affairs, ianuarie/februarie
2009). Nimeni nu pune acest adevăr la îndoială, cel puţin când este vorba despre
state cu un anumit nivel de dezvoltare şi care cunosc evoluţii ferite de mari
discrepanţe sociale, de tensiuni şi tulburări.
În acelaşi timp, în câmp teoretic au apărut poziţii esenţial diferite faţă de
ceea ce era acceptat ca indubitabil şi inevitabil până atunci şi care consideră că
există „multiple căi către modernitatea capitalistă” şi că „autoritarismul este
compatibil cu capitalismul” (Azar Gat, 2007). Punctul de pornire al acestei
poziţii este ridicarea Chinei şi a Rusiei care ar marca „o întoarcere a puterilor
capitaliste autoritare cu succes economic” şi „poate reprezenta o alternativă
viabilă către modernitate, ceea ce sugerează că nu trebuie să luăm drept
inevitabilă victoria definitivă – sau dominaţia viitoare – a democraţiei liberale”
(Idem). În interpretarea lui Azar Gat, există o similitudine între ridicarea
Germaniei şi a Japoniei în perioada interbelică şi afirmarea Chinei şi a Rusiei
astăzi. Toate sunt puteri cu o bază capitalistă (deci cu proprietate particulară şi
funcţionând după legile competiţiei) dar cu un regim politic autoritar. Există
două precizări pe care autorul ţine să le evidenţieze. Germania şi Japonia erau
puteri de mărimi medii, China şi Rusia sunt ţări de mărimi continentale a căror
ridicare va avea un impact mai mare. În al doilea rând, în plan economic
performanţele Germaniei şi Japoniei de atunci nu erau cu nimic mai prejos faţă
187
de performanţele democraţiilor clasice. „Totuşi, nu există nici un motiv să
presupunem că regimurile capitaliste totalitare ale Germaniei naziste şi Japoniei
imperiale s-ar fi dovedit inferioare economic democraţiilor, dacă ar fi
supravieţuit … Regimurile capitaliste autoritare sunt cel puţin la fel de pline de
succes – dacă nu chiar mai de succes – în stadiile timpurii de dezvoltare” (Azar
Gat, 2007).
Particularitatea momentului este că ne aflăm în criză. Întotdeauna, crizele
au alimentat propensiunea către politici de mână forte, care pot merge până la
regimuri autoritariste. Dacă altădată sistemul democratic de tip capitalist era
dominant, în momentul de faţă, există două puteri economice care întruchipează
alt model de dezvoltare decât cel liberalo- democratic, iar existenţa şi
funcţionarea altui model decât cel consacrat istoriceşte poate stimula căutările
alternative.

4. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros”

Criza favorizează regândiri ale corelaţiilor în cadrul modelelor existente.


În orice caz, calea bătătorită apare mai puţin atrăgătoare. Mai ales că pe această
cale s-a ajuns la criză. Ceea ce intensifică întrebările cu privire la model, la
funcţionalitatea şi viabilitatea sa. Din perspectiva regândirii corelaţiilor
fundamentale în cadrul unui model, China prezintă o experienţă care merită
analize suplimentare. O experienţă petrecută în două momente istorice diferite.
După o serie de procese dramatice petrecute în cadrul socialismului de
stat – şi în primul rând invadarea Cehoslovaciei, din 1968, China a ales să
reformeze sistemul în profunzime, pentru că acesta intrase în criză. Să nu uităm
că ea însăşi era confruntată cu multe probleme rezultate din desfăşurarea
revoluţiei culturale, dar şi din seceta prelungită pe care o cunoştea în acei ani.
Deci a reformat sub presiune crizei de sistem şi a crizei alimentare din ţară. Până
atunci, dogma socialismului real era reprezentată de unitatea dintre respectivul
sistem şi proprietatea socialistă. Nu era de conceput o altă bază a sistemului
decât proprietatea comună. Comuniştii chinezi au modificat chiar dogma şi au
considerat că proprietatea privată poate reprezenta baza sistemului socialist. Mai
mult, au încurajat noua formă de proprietate şi au stimulat-o. Dezvoltarea care a
demarat atunci este legată de această reconsiderare fundamentală. De aceea, în
China anului 1978 s-a lansat nu numai o nouă strategie de dezvoltare, ci s-a
inaugurat un adevărat experiment istoric.
De câţiva ani, China se află în faţa unui nou experiment, de o valoare
istorică echivalentă: poate fi construit, de data aceasta, capitalismul cu o
suprastructură socialistă, deci în interiorul unui regim autoritarist? Primul
experiment a reuşit, va reuşi şi cel de-al doilea? Cei mai mulţi autori sunt de
acord că, pe termen lung, tensiunea dintre suprastructura socialistă a ţării şi baza
188
economică de tip capitalist se va rezolva în favoarea celei din urmă. Chiar dacă
acest argument ar pleda pentru o evoluţie a Chinei în matca societăţii capitaliste,
considerăm că plasarea proceselor de dezvoltare a acestei ţări în categorii
preexistente, în concepte ideologice elaborate în alt timp şi în alte contexte
istorice, prezintă o slăbiciune de fond. Pentru că evoluţia Chinei nu încape pe
de-a-ntregul nici în conceptul de capitalism, nici în cel de socialism. China a
subsumat totul ideii de dezvoltare. Mai curând am putea vorbi despre un model
al dezvoltării.
De altfel, acest lucru a fost exprimat de către Deng încă la începutul anilor
’90 ai secolului trecut. „Dezvoltarea este singurul adevăr dureros. Nu contează
dacă politicile sunt etichetate drept socialiste sau capitaliste, câtă vreme
încurajează dezvoltarea”. Găsim aici o cugetare adâncă, mai puţin reţinută de
către analişti şi, în orice caz, mai puţin citată. Două lucruri se impun atenţiei
celui ce se apleacă asupra experienţei chineze din ultimele trei decenii. În primul
rând, esenţa strategiei de dezvoltare a ţării poartă un nume precis: pragmatismul.
Este un pragmatism rebel la ideologie şi subsumat rezultatului practic. Toată
reforma aplicată în cei 30 de ani în China se supune acestui imperativ: paşi mici
şi prudenţi orientaţi spre rezultate.
Concomitent, identificăm în toată dezvoltarea recentă a Chinei o
adversitate faţă de model. Modelul presupune un tip de închidere. Eliberată de
modelul socialist, cu toate rigidităţile şi unilateralităţile sale, China a refuzat să
îmbrăţişeze un alt model. A adoptat o singură prioritate: dezvoltarea. Analiza
societăţii chineze actuale abundă în perspective ideologice. Ce este în China:
socialism sau capitalism? Fireşte, dacă vrem cu adevărat, vom găsi argumente
pentru o variantă sau alta. Dar nu acest lucru este important. China este o
societate care şi-a făcut din dezvoltare şi modernizare scopul suprem. Totul este
supus acestui obiectiv totalizator. Nu numai din trecutul socialist, ci din întreaga
sa evoluţie istorică a reţinut statul şi funcţia sa de ordonare şi organizare a
eforturilor de dezvoltare; din evoluţia modernă a societăţilor dezvoltate a reţinut
mecanismele de piaţă. Iar combinaţia lucrează.
În economie, China este liberală, mai liberală decât multe alte ţări
asiatice. Ea a permis multinaţionalelor să vină şi să investească, a deschis
comerţul, a stimulat cooperarea. Strategia chineză este întru totul modernă. Nici
analiştii occidentali nu au obiecţii în această privinţă. China a introdus
mecanismul economic tipic capitalist: proprietatea privată şi competiţia. Deci
relaţii capitaliste clare. Este adevărat, s-a păstrat statul şi coloratura sa politică.
Fireşte că avem acelaşi tandem stat - piaţă, dar cu un conţinut diferit, decurgând
mai ales din rolul cu care este investit statul. China pornea la un drum dificil şi
ar fi fost extrem de riscant să se renunţe la un instrument de control, mai ales în
cazul în care lucrurile derapau. Se iniţia, totuşi, un proces cu foarte multe
necunoscute. Lucrurile nu puteau fi lăsate în nici un fel la voia întâmplării. Apoi,
pleda pentru păstrarea importanţei statului o întreagă evoluţie istorică foarte
189
pregnantă în cazul Chinei, dar pe care o regăsim şi la alte ţări din zonă. Statul,
cu anumite diferenţe, a jucat un rol important în relansarea economică a tuturor
ţărilor asiatice. Mai este ceva, care pledează în favoarea acestei alegeri: mărimea
geografică a Chinei şi imensitatea populaţiei sale. La asemenea dimensiuni
fizice şi demografice, statul are o cu totul altă relevanţă. Important este că
această ţară a identificat o combinaţie stat-piaţă care lucrează.
Putem să numim ceea ce se întâmplă în China capitalism de stat, sau
„capitalism birocratic” (Fenby, 2008, p. 675), „capitalism autoritarist” (Azar
Gat, 2007) sau cum vom dori. Putem – şi avem datoria să o facem – să relevăm
libertăţile limitate pe care le permite un regim de coloratură comunistă.
Numeroase alte probleme care ţin de dezechilibrele ecologice, de tensiuni etnice
etc. Dar nu pot fi negate salturile impresionante în evoluţia economică a ţării.
Dacă dezvoltarea ţării a fost obiectivul asumat de la început de către conducerea
chineză, atunci şi examinările critice ale parcursului de 30 de ani al Chinei
trebuie să păstreze acest punct de referinţă central.
În orice caz, modelul care rezervă statului rolul de factor esenţial al
dezvoltării va avea un impact asupra societăţilor care îşi propun să evolueze
accelerat, care au de recuperat decalaje economice considerabile. În ţările „lumii
a treia”, cum erau denumite până nu de mult. Care nu au tradiţii democratice.
Care prezintă niveluri modeste de dezvoltare. Şi unde existenţa unui factor
ordonator al eforturilor de dezvoltare se resimte cu acuitate. Se vorbeşte mult în
ultimul timp despre influenţa crescândă a Chinei în ţări din Africa. Proces real,
pus îndeobşte în legătură cu nevoia acestei ţări de a procura materii prime şi de a
ocupa poziţii strategice în regiune. Nu poate fi negată în acest proces de
apropiere şi o anumită atracţie pe care o exercită modelul chinez prin reuşitele
sale. Dacă nu va fi mult afectată de criză, China va exercita o influenţă sporită şi
prin intermediul modelului pe care îl oferă. Aşa cum SUA au simbolizat
modelul de dezvoltare liberalo- democratic, China va simboliza modelul
capitalisto-statal de dezvoltare. Ceea ce îi va conferi o influenţă şi o semnificaţie
geopolitică pe care numai timpul o poate pune cu adevărat în lumină.

5. Reconfigurarea globalizării

Mai spectaculoase sunt într-un anume fel prefacerile care au loc în sfera
globalizării. Prima mare schimbare este că statele se vor concentra cu
preponderenţă pe problemele lor interne, cele globale urmând să joace un rol
secundar. Se schimbă circuitele economice ale ţărilor şi lumii în ansamblu.
Majoritatea acestor circuite vor fi orientate spre interior. Vom avea de-a face cu
o masivă întoarcere a statelor către problemele lor domestice. Statele fanion din
190
punct de vedere economic vor îmbrăţişa cu prioritate agenda internă. Mai mult
decât oricând, problemele de ordin economic construiesc agenda politică, iar
componenta internă a acestor probleme devine prioritară.
Cum am menţionat, primul act major al administraţiei Obama a fost
programul de stimulare economică aprobat la începutul anului 2009 de către
Congres. Şi nu este nici o îndoială că priorităţile noului preşedinte pe perioada
următoare vor fi tot interne. Boom-ul consumerist american a ajuns la sfârşit.
America va reveni către un comportament de economisire. Americanii, cum
preciza şi revista The Economist („Asian Economies, Troubled Tigers”, 31
ianuarie-6 februarie 2009), „vor trebui să economisească mai mult şi să importe
mai puţin”. Rata de economisire a populaţiei americane va creşte neîndoielnic,
ceea ce va conduce inevitabil la o scădere a consumului. SUA sunt confruntate
atât cu o problemă economică presantă, dar şi cu una de imagine şi credibilitate.
Relansarea economică este vitală atât pentru o relansare de imagine, cât şi de
credibilitate.
La rândul lor, Sarkozy şi Berlusconi au anunţat că vor proteja companiile
proprii „de achiziţie de către interese străine”. Ceea ce, aşa cum remarca şi
Roger Altman, nu pare un mesaj aflat în consonanţă cu exigenţele globalizării şi
ale competiţiei libere pe care aceasta o presupune (de altfel, revista The
Economist – 15-21 noiembrie 2008 – având în vedere măsurile luate de Sarkozy
pe linia intervenţiei economice a statului, îl numeşte pe preşedintele francez
„socialistul secret”). Intenţia Chinei nu este să se angajeze foarte mult în direcţii
globale. Conducerea chineză consideră că „prioritatea sa era să îşi menţină
economia mergând fără incidente”, aceasta fiind „cea mai mare contribuţie a
Chinei în lume” („Reflating the Dragon”, The Economist, 15 noiembrie 2008).
Modelul economiei orientate spre export practicat de ţările asiatice este pe
cale de epuizare, pentru că pieţele de export s-au prăbuşit. Principala piaţă a
lumii, cea americană, se transformă rapid şi nu va mai reprezenta zona de
expansiune a exportului asiatic. La rândul lor, aceste ţări se vor întoarce cu
mişcări rapide spre interior, pentru că şansa lor este de a urma calea alternativă:
stimularea consumului intern. Pe care au condiţii reale să-l augmenteze, întrucât
au rezerve financiare considerabile iar nivelul actual al consumului este redus.
Dintr-un anume punct de vedere, pentru ţările asiatice şi, în special, pentru
China, criza a venit prea devreme. În sensul că dezvoltarea lor economică le-a
permis să sporească vizibil clasa de mijloc din aceste ţări. De pildă, în China
ponderea clasei de mijloc în totalul populaţiei a crescut între 1990 şi 2005 de la
15% la 62%. Tendinţă care urmează să se reproducă în India în următoarele
decenii: de la 5%, cât este în prezent, clasa mijlocie va ajunge la 20% în 2015 şi
la 40% în 2025 („Burgeoning bourgeoisie”, The Economist, 14-20 februarie
2009). Când creşte clasa de mijloc înseamnă că piaţa internă, consumul intern
cresc. Unul din marile merite ale strategiei chineze este că a prilejuit mari
prefaceri sociale, între care urbanizarea a sute de milioane de locuitori. În felul
191
acesta, şi-a creat din vreme o alternativă la o posibilă prăbuşire a exportului. În
orice moment, ea poate apela la această piaţă internă, mai ales dacă va găsi căi
de a-şi convinge cetăţenii să consume mai mult.
Orientarea spre propria agendă internă a statelor este confirmată şi de noul
circuit financiar care devine dominant. „E pe cale să se producă o scădere
masivă a cheltuielilor, care este produsul atât al forţelor pieţei cât şi al presiunii
politice asupra băncilor ca acestea să ofere împrumuturi intern şi nu în exterior”.
Tendinţă confirmată de scăderea dramatică a fluxurilor de capital private, cele
care alimentau dezvoltarea în economiile emergente şi în statele în curs de
dezvoltare, cele care susţineau financiar globalizarea ca proces economic.
„Intrările nete de capital privat vor încetini până la 165 de miliarde de dolari în
acest an, de la un vârf de 929 de miliarde în 2007” („Globalisation under strain,
Homeward bound”, The Economist, 7-13 februarie 2009).
Evident, nu vom avea de-a face cu un gen de autarhie generalizată. Vor
exista circuite economice internaţionale, legături comerciale, dar ele vor fi
preferenţiale, selective, traducând interese clare şi nevoi care nu pot fi
satisfăcute altfel. Asemenea circuite economice mai bine conturate desemnează
şi interese geopolitice care se dezvoltă.
Între acestea se disting prin importanţă şi substanţă geopolitică circuitele
energetice ale lumii, care îndeplinesc funcţiile unor adevăraţi vectori geopolitici.
O relevanţă aparte capătă în noul context statele deţinătoare de resurse naturale,
în special hidrocarburi, şi legăturile speciale care se creează între acestea şi
puterile momentului. Iau naştere adevărate cupluri energetice: SUA – Orientul
Mijlociu, China – Africa, China – Iran sau Rusia – Europa (în cadrul cărora se
disting relaţiile speciale Rusia – Germania). Din orice perspectivă am privi
lucrurile, Rusia îşi developează importanţa geopolitică, înălţată de data aceasta
pe o bază energetică imensă, care i-a permis nu numai să-şi procure importante
resurse financiare, ci şi să devină, din punct de vedere energetic, o adevărată
placă turnantă pentru ambele continente: european şi asiatic.
Cu deosebire în contextul crizei, ies mai pregnant în evidenţă circuitele
financiare şi cuplurile financiare care apar pe acest fundal. Se impune, în acest
context, relaţia financiară specială dintre China şi SUA. Datoria publică
americană trebuie finanţată din anumite surse iar rezerva valutară chineză deţine
prima poziţie. Apoi, America nu poate neglija mărimea pieţei interne chineze şi
capacitatea ei de absorbţie a produselor americane. La rândul ei, China nu poate
face în nici un fel abstracţie de tehnologia americană şi de importanţa acesteia
pentru propria dezvoltare. Aşa cum nu se poate lipsi de piaţa internă americană.
Chiar dacă se va limita drastic, această piaţă va continua să fie deschisă multor
produse chinezeşti, datorită preţului şi accesibilităţii lor. Cele două ţări, care, din
2010, vor ocupa primele două poziţii în ierarhia economică a lumii, vor alcătui
un cuplu financiar şi comercial cu totul inedit. Se vor afla în competiţie, dar
fiecare va fi interesată de sprijinul celeilalte; întrebarea este cine va câştiga pe
192
termen mediu din această competiţie acerbă, desfăşurată „la vârf” dar pe care
scrie cu litere mari: colaborare.
O altă modificare pe care perioada de criză o aduce la nivel global este
creşterea indiscutabilă a ponderii Asiei în PIB-ul global. Ceea ce atrage după
sine creşterea semnificaţiei sale geopolitice. Confruntată şi ea cu problemele
crizei, Asia va rămâne regiunea cu cea mai rapidă creştere din lume. În 2009,
ritmul mediu de creştere a ţărilor asiatice va fi de 4-5% („Asia Economies,
Troubled Tigers”, The Economist, 31 ianuarie-6 februarie 2009). Ceea ce
reprezintă doar jumătate din ritmul realizat în 2007, dar care, în noul context,
poate fi considerat o adevărată performanţă. De subliniat că această medie
asiatică include şi ţări care vor consemna o creştere negativă – de pildă Hong
Kong, Singapore, Coreea de Sud, Taiwan – dar şi state care vor realiza creşteri
peste această medie. Semnificativ este faptul că statele mari ale continentului,
China, India, Indonezia, vor înregistra asemenea performanţe. Tocmai datorită
ritmurilor superioare de creştere realizate de către statele mari ale Asiei, ierarhia
economică la vârf se va schimba cât de curând. În 2010, China va urca pe locul
doi, înaintea Japoniei, iar în 2030, această ierarhie se va mai schimba o dată, cu
China pe primul loc şi India pe locul trei, Japonia ocupând la acea vreme locul
patru. Dacă în primele 4 puteri economice ale lumii, trei sunt asiatice, aceasta ne
vorbeşte clar că Asia va deveni regiunea cu ponderea economică cea mai
importantă în lume.
În fruntea Asiei se situează, din ce in ce mai detaşat, China, care îşi
consolidează rolul de lider recunoscut al regiunii. Ponderea exportului în PIB-ul
chinez este de 36 de procente (în Japonia este de 16 procente, în India de 14
procente). Numai că exportul chinez este un export de procesare, care
asamblează componente şi subansamble importate din ţările vecine. Valoarea
adăugată în plan intern este de 18 procente. Situaţia aceasta ne arată că multe
ţări din regiune au dobândit o anumită dependenţă economică faţă de China.
Pentru ele, China reprezintă o piaţă de export. Care, în condiţiile prăbuşirii
generale a pieţelor de export, capătă o importanţă vitală. Având în vedere relaţia
comercială privilegiată pe cale de a se crea între SUA şi China, rolul Chinei, ca
intermediar între ţări din Asia şi piaţa americană, va creşte. Şi implicit
recunoaşterea, acceptarea ei ca lider real al regiunii. Poate chiar ca un pol al
lumii.
În momentul în care problemele interne vor fi soluţionate, este limpede că
agenda externă va intra în actualitate, dar pe baza altei abordări. Este greu să ne
imaginăm că va mai fi menţinut acelaşi înţeles al globalizării, din moment ce
criza este asociată cu modul cum a fost conceput şi cum a funcţionat acest
proces. Globalizarea va fi inter-naţionalizare, cu statele ca actori principali.
Fluxurile financiare private, diminuate în timpul crizei, vor exista, dar ghidate de
anumite reglementări. Dacă rolul statului va creşte în plan intern, el se va afirma,

193
cu siguranţă, şi în plan extern. Competiţia între state şi regiuni va domina viaţa
internaţională.

6. „Puterea şi influenţa se mută către est”

Consecinţa majoră de ordin geopolitic a tuturor proceselor antrenate de


criză este nu numai apariţia unei „lumi nonpolare”, ci declanşarea unui proces
de apropiere faţă de est, de Asia, care devine mai puternică, mai influentă, mai
prosperă. „Lumea orientată către vest este înlocuită de o lume dominată din ce în
ce mai puternic de est” (John Ikenberry, 2008). Nu se schimbă doar puterile
între ele, nu avem de-a face doar cu o prefacere la vârf, ci este vorba despre setul
de valori care conduc lumea, despre orientarea ei de ansamblu. În orice caz,
ridicarea masivă a Chinei, dezvoltarea din ce în ce mai impetuoasă a Indiei şi
reluarea decisă a creşterii de către Rusia (putere prin excelenţă euroasiatică)
prefigurează „o ordine mondială în centrul căreia se află Asia”. Două dintre
aceste trei ţări sunt foste state socialiste, iar cea de-a treia, India, are puternice
tradiţii de gândire socialistă. Dacă vom privi cu încredere întâlnirea dintre
modelul liberalo- democratic şi această lume complexă, atunci avem temeiuri să
fim optimişti. „Puterea şi influenţa se mută către est, remarca Tony Blair. În
timp va veni şi rândul Indiei. Unii văd aceste schimbări drept o ameninţare. Eu
le văd drept o şansă imensă. Dar trebuie să ne folosim imaginaţia şi să eliminăm
orice vestigii de aroganţă istorică” (Tony Blair, 2008).
Cele două lumi sunt, din punct de vedere economic, reprezentate de două
ţări fanion: SUA şi China. Pentru următorii ani, dacă nu decenii, aceste puteri
vor fi cele mai proeminente şi vor reprezenta principalele puncte de reper ale
vieţii internaţionale. „Acum şi pentru generaţia următoare, globalizarea va avea
un pol estic şi unul vestic, aşa cum Pământul are un Pol Nord şi un Pol Sud.
Polul estic este, fără putinţă de îndoială, China … Poziţia Americii drept polul
vestic al globalizării este şi ea sigură pentru următoarea decadă, cel puţin”
(Robert Shapiro, p. 127). Cele două superputeri sunt condamnate să colaboreze,
pentru că fiecare are nevoie de sprijinul celeilalte. Criza va accentua această
nevoie. Important este cum se iese din criză şi dacă într-o perspectivă mai largă,
competiţia nu va umbri şi nu va subsuma colaborarea.
Criza actuală va favoriza desprinderea unui grup de state, alcătuit din ţări
dezvoltate care se vor redresa, dar nu vor mai avea imaginea de altădată, şi state
care s-au ridicat în ultima vreme, inclusiv ca urmare a proceselor de globalizare.
Problema importantă este că acest grup nu este omogen nu numai ca nivel de
dezvoltare, ci şi ca abordări şi viziuni. Ceea ce creează obstacole importante
pentru o nouă ordine internaţională fără de care, cum preciza şi Henry
Kissinger, „lumea se va scufunda în haos” (The Independent, 20 ianuarie 2009).

194
O nouă ordine poate fi creată fie de o superputere dominantă, fie de un
grup de state care împărtăşesc valori comune, principii similare cu privire la
evoluţia lumii de astăzi. După încheierea Războiului Rece, SUA au rămas
singura superputere, iar modelul ei a devenit modelul împărtăşit de cele mai
multe state ale lumii. A fost, cum se ştie, o ordine unipolară. Acum, după
izbucnirea crizei, lumea se depărtează vizibil de ordinea unipolară şi caută alt
model de ordine internaţională. Dar cum menţiona Kissinger, „va apărea o
ordine internaţională, dacă va apărea un sistem de priorităţi compatibile” (Idem).
Nou este faptul că ultimele evoluţii vor pune sub semnul întrebării ordinea
liberală existentă. O altă particularitate importantă este că statele care se ridică
sunt state mari, adevăraţi coloşi, care au o altă greutate economică şi politică.
Sunt ţări cu trecut istoric impresionant, care vor căuta să-şi impună propriile
viziuni şi abordări în problemele internaţionale şi, oricum, vor fi rezervate faţă
de abordări şi prescripţii americane.
Pe de altă parte, o ordine internaţională implică, în primul rând,
soluţionarea problemelor crizei financiare internaţionale. Reconstrucţia
sistemului financiar internaţional reprezintă miezul dur al noii ordini
internaţionale, dar această operă este foarte greu de realizat în momentul de faţă.
În literatura de specialitate se vorbeşte despre un nou Bretton Woods. În acelaşi
timp, se remarcă în mod critic faptul că „folosirea geopolitică a finanţelor a fost
unul din relele pe care trebuia să le remedieze Conferinţa de la Bretton Woods
acum mai mult de jumătate de secol” (Harold James, Idem). Reconstrucţia
financiară internaţională are nevoie de o ţară puternică şi credibilă care să fie
principalul motor al acestei acţiuni. SUA, chemate să joace un rol foarte
important, sunt absorbite de probleme interne şi sunt „reticente şi probabil
incapabile să acţioneze drept stabilizator al lumii”, în timp ce China, „ţara cu
cele mai mari rezerve … nu poate spera să stabilizeze lumea de una singură”
(Harold James, The Making of a Mess, 2009).
Pentru a încorona acest şir de dificultăţi greu de surmontat, să mai
subliniem că actuala criză are origini globale şi nu poate fi soluţionată doar în
cadre naţionale. Perioada următoare va fi marcată de eforturi cu deosebire
naţionale de ieşire din criză. Ceea ce va accentua imaginea unor acţiuni puţin
coordonate şi costisitoare, a unei perioade confuze şi fragmentate. Prim- planul
va fi dominat de retorica cooperării, iar în străfunduri va acţiona competiţia între
state şi regiuni, chiar un comportament care ne poate aminti de regulile dure ale
supravieţuirii.
Cine va câştiga dacă această stare de confuzie se va prelungi? Totul
depinde de durata refacerii şi relansării. Dacă SUA şi Europa se vor reface rapid,
atunci este posibil să se ajungă la un gen de ordine bazată pe reguli clare. Dacă
această perioadă se va prelungi, în mod obiectiv ea va ajuta ţările care s-au
dezvoltat în ultima perioadă şi care, în timpul crizei, îşi vor consolida poziţia.
Prin urmare, care ar fi interesul lor major să grăbească instaurarea noii ordini?
195
Criza nu a adus lucruri noi, ci a developat rapid procese şi tendinţe deja
vizibile. Reprezentând un test sever pentru cei care acumulaseră suferinţe
cronice, ea constituie un gen de scadenţă forţată. În acelaşi timp, criza
favorizează o mişcare tectonică la încheierea căreia se vor contura noi făgaşe şi
noi linii de evoluţie. Orientările geopolitice se instalează greu, dar se instalează
pe termen lung.

Bibliografie

Blair, Tony (2008): „We can help China Embrace the Future”, Wall Street
Journal, August 26.
Das, Dilip K. (2008): The Chinese Economic Renaissance, Apocalypse or
Cornucopia?, Palgrave Macmillan, London;
Deudney, Daniel and Ikenberry G. John (2009): „The Myth of the Autocratic
Revival”, Foreign Affairs, January/February, 2009;
Fenby, Jonathan (2008): The Penguin History of Modern China, The Fall and
Rise of a Great Power, 1850-2008, Penguin Books, London;
Gat, Azar (2007): „The Return of Autoritarian Great Powers”, Foreign Affairs,
July/August, 2007;
Ikenberry, John (2008): „The Rise of China and the Future of the West, Can the
Liberal System Survive? ”, Foreign Affairs, January/ February 2008;
James, Harold (2009): „The Making of a Mess”, Foreign Affairs,
January/February;
Shapiro, Robert (2008): Futurecast 2020, A Global Vision of Tomorrow, Profile
Books, London;
Sarkozy, N. (2009). Discours à l’occasion du lancement de la réflexion pour
une Stratégie Nationale de Recherche et d’Innovation, 22 janvier,
www.elysee.fr.
„The Left’s resignation note”, The Economist, December 13th/19th, 2008;
„Reflating the Dragon”, The Economist, November 15th/21th, 2008;
„China moves to centre stage”, The Economist, November 1st/7th, 2008;
„The Global economic summit, After the fall”, The Economist, November 15th,
2008;
„Asian Economies, Troubled tigers”, The Economist, January 31st-6th February,
2009;
„Globalisation under strain, Homeward bound”, The Economist, February 7th-
13th, 2009;
„Worse than Japan? ”, The Economist, February 14/20, 2009;
„The Obama rescue”, The Economist, February 14/20, 2009;
„Burgeoning bourgeoisie”, The Economist, February 14th/20, 2009;
„Economics focus”, The Economist, January 31st1st-6th February, 2009.

196
Întrebări şi probleme

1. Care sunt, în opinia dvs., elementele cheie ale unei strategii de ieşire din
criză?
2. Cum schimbă criza actuală raportul dintre ţările dezvoltate şi economiile
emergente?
3. Precizaţi câteva din cauzele izbucnirii actualei crize economice.
4. Care este impactul de ordin geopolitic al actualei crize? Faceţi referiri la
evoluţia Chinei pe scena internaţională.
5. Cum se reconfigurează raportul stat-piaţă în actualul context economic?
6. Precizaţi câteva din caracteristicile modelului de dezvoltare propus de
China.
7. Precizaţi câteva direcţii de evoluţie a globalizării impuse de actuala criză
economică.

197
Cursul 10

Reformarea instituţiilor financiare internaţionale

Cuprins
1. Răspunsuri concertate la criză
2. Reformarea FMI
3. Consensul de la Washington a luat sfârşit! Ce punem în loc?
Bibliografie
Întrebări şi probleme

Cuvinte cheie: unilateralism, multilateralism, drepturi speciale de


tragere, Consensul de la Washington, dereglementare

1. Răspunsuri concertate la criză

O criză globală cere răspunsuri globale, începe să fie sloganul preferat al


puterilor mari ale lumii în această perioadă. El pare să fie confirmat de summit-
uri reunind din ce în ce mai multe ţări importante, în locul obişnuitelor G7 sau
G8. Întruniri-mamut, ca cea a G20 din aprilie 2009 de la Londra, atrag atenţia
asupra unei realităţi: un plan pentru ieşirea din criza mondială necesită o bază
lărgită de dialog, iar economiile emergente capătă o voce puternică în plan
internaţional. Se pot propune câteva explicaţii pentru această nouă poziţionare a
puterilor lumii. Optimiştii ar putea susţine că transguvernarea globală,
întemeiată pe principiile democraţiei liberale (Held, McGrew, 2005, 2007),
dobândeşte în sfârşit o formă concretă: statelor susţinute de economii puternice
sau promiţătoare, până acum prea puţin prezente pe scena internaţională, li se
recunoaşte angajamentul ferm faţă de aceste principii (care explică în parte şi
succesul economic, ghidat de doctrina liberalismului economic). Alţi analişti fac
însă referire la motive mai prozaice pentru care ţări ca Argentina, Brazilia, India
sunt invitate să îşi exprime punctul de vedere asupra unui plan concertat de
ieşire din criză: aceste economii emergente deţin nu doar pieţe care ar putea
absorbi surplusul de producţie din state ca Germania, ci, mai important, bani
lichizi, deveniţi extrem de rari în economiile vestice. Alianţe altădată
improbabile (ca cea dintre Quatar şi un grup din industria auto germană) sunt
acum fireşti.
Pe fondul inversării poziţiilor de pe care joacă competitorii globali (de
pildă, ţările vestice sunt receptoare de fonduri din state mult mai sărace ale
lumii), devine evident şi rolul schimbat pe care economiile emergente îl joacă în
plan politic. Astfel se explică gradul ridicat de încredere acordat Chinei de către
liderii politici şi financiari ai lumii. Aşteptările legate de China sunt mari, chiar
la nivelul unor instituţii globale ca FMI şi BM, care presează guvernul chinez ca
198
o parte din uriaşele sale rezerve valutare (estimate acum la două mii de miliarde
de dolari) să fie orientată spre creşterea contribuţiei Chinei la Fond. „E mai
probabil ca următoarea ordine monetară să fie gândită în Beijing, şi nu în New
Hampshire“ [unde s-a încheiat acordul Bretton Woods în 1944], deoarece „noul
sistem monetar global nu va putea opera fără aprobarea Chinei“ („Birth pains“,
The Economist, 16-22 mai 2009, vol. 391, no. 8631, p. 78). Unii analişti (Geoff
Dyer, Financial Times, 2 aprilie 2009) avertizează însă că preţul intrării Chinei
pe scena finanţelor internaţionale drept un actor important ar putea fi în final
scump plătit şi de instituţiile financiare, şi de economiile consacrate.
Un prim cost este cel al reformării FMI: China pare hotărâtă să
condiţioneze creşterea contribuţiei la Fond de renegocierea dreptului său de vot.
Departe de a fi doar o luptă a orgoliilor, acest nou acord are semnificaţii
profunde.
Renegocierea ar fi o recunoaştere implicită a nerespectării de către FMI,
până în momentul de faţă, a principiilor democratice. Un reproş adus nu doar de
opozanţii globalizării (care protestează la fiecare summit faţă de politicile
Fondului), ci şi de analişti de talia lui Joseph Stiglitz, care a pledat constant în
favoarea reformării instituţiei (2002, 2006). Deşi FMI este una din instituţiile-
cheie în guvernarea sistemului financiar global, nu respectă principiile
democratice ale reprezentării echitabile în sistemul său de vot, care perpetuează
formula adoptată la înfiinţarea Fondului, acum 60 de ani. Greutatea votului
fiecărei ţări e dată de importanţa pe care o avea economia sa în acea perioadă
(vezi tabelul 1). Chiar după reforma voturilor, programată pentru 2011, ţările
europene vor avea mai mult de 30% din total, iar SUA, aproximativ 17%. După
unii analişti, o soluţie favorabilă pieţelor emergente ar fi ca ţările din zona euro
să voteze ca un bloc, păstrând un singur loc în board-ul FMI, dar rămânând
grupul cu cea mai mare influenţă din acesta. Este însă greu de imaginat
deocamdată ca aceste ţări să vorbească cu o singură voce (vezi Eichengreen,
2008, p. 336).

procent, %
existent propus
SUA 16,77 16,73
Japonia 6,02 6,23
Marea Britanie 4,86 4,29
Franţa 4,86 4,29
China 3,66 3,81
Rusia 2,69 2,39
Belgia 2,09 1,86
India 1,89 2,34
Coreea de Sud 1,38 1,36
Brazilia 1,38 1,72
199
Sursa: „Mission: possible“, The Economist, 11-17 aprilie 2009, vol. 391, no. 8626, p. 65.

Stiglitz avertizează asupra pericolelor unilateralismului şi inconsistenţei


principiilor democratice din instituţiile economice internaţionale, „sistemul
deficitar de guvernare globală“ (2006, pp. 13-19) fiind una din zonele care
împiedică dezvoltarea globalizării drept un proces benefic. Structura de putere
din FMI şi BM reflectă o perioadă istorică în care multe din ţările acum
importante economic erau colonii. Păstrarea sistemului de numire a şefilor celor
două instituţii de către preşedintele SUA (pentru BM) şi Europa (pentru FMI)
creează deficit de legitimitate. Aceste „anacronisme în guvernare“ (p. 18) devin
cu atât mai evidente cu cât FMI s-a dovedit incapabil să asigure stabilitatea
financiară globală după seria de crize economice de la sfârşitul anilor ’90. FMI
nu respectă, în viziunea lui Stiglitz, tocmai acele reguli pe care le impune ţărilor
pe care le creditează: guvernare bazată pe principii democratice şi transparenţă.
Aşadar, acordarea unui vot cu greutate mai mare pentru China ar însemna
atât recunoaşterea statutului său drept a treia economie a lumii, cât şi a
importanţei sale crescânde drept actor în planul politicii internaţionale. Un rol cu
care China însăşi nu pare să se fi obişnuit, în parte pentru că este prea nou, în
parte pentru că propriii economişti îndeamnă la prudenţă. Aceştia amintesc
guvernului că numărul de săraci din China este încă foarte mare, că
spectaculoasa creştere economică a Chinei a încetinit pe fondul crizei mondiale,
că ţara finanţează deja deficitul uriaş al SUA.
O a doua implicaţie a schimbării raporturilor între FMI şi China devine
evidentă când se aduce în discuţie rolul sporit al FMI în finanţele mondiale.
Multe din soluţiile propuse la Summitul G20 de liderii lumii pentru „salvarea
capitalismului de el însuşi“ sunt doar reiterări ale unor intenţii mai vechi:
stimularea economiei, descurajarea protecţionismului, acordarea de sprijin
pentru ţările mai sărace, oferirea de facilităţi financiare pentru buna desfăşurare
a comerţului. Unele din aceste măsuri sunt privite cu scepticism de chiar liderii
europeni. De pildă, un argument împotriva combaterii recesiunii prin stimularea
cererii ar fi că această măsură ar duce la un grad şi mai mare de îndatorare al
SUA. Impunerea unor măsuri prea dure în timpul crizei ar avea un efect de
bumerang: odată criza trecută, reglementările stricte ar fi liberalizate excesiv.
„Reformăm ghidaţi de iluzia că şi agenţii supuşi reglementărilor, şi pieţele pe
care aceştia operează, sunt statice şi pasive“, avertizează Raghuram Rajan, fost
economist şef la FMI, care propune în acest context crearea unor reglementări
care să ţină seama de dinamica economiei („Cycle-proof regulation“, The
Economist, 11-17 aprilie 2009, vol. 391, no. 8626, p. 71).
Cu puţin înaintea summit-ului, China a mai făcut un gest semnificativ.
Propunerea lansată de guvernatorul Băncii Centrale Chineze, Zhou Xiaochuan,
de a înlocui dolarul cu o nouă valută pentru rezervele internaţionale bazată pe un

200
coş de valute şi bunuri, pe fondul efectelor dezastruoase ale crizei mondiale în
SUA, poate fi un semn că statul chinez este îngrijorat de scăderea valorii
rezervei sale în valută (din care 2/3 este în dolari), după cum poate fi şi o
mişcare tactică menită a semnala SUA noul rol al Chinei pe scena economică
internaţională. În egală măsură, ar putea exista o semnificaţie mai profundă, care
trimite la ideea îndelung disputată a necesităţii de a accepta multilateralismul.
Sugestia oficialului chinez pare o întoarcere la Keynes (care este des invocat în
această perioadă de criză economică). „The global new deal“ este deocamdată
doar anunţat, dar o regândire a principiilor după care funcţionează economia
mondială pare inevitabilă.
Propunerii Chinei i s-a dat un răspuns la Londra, prin acordarea unei sume
semnificative pentru drepturile speciale de tragere ale FMI, ceea ce echivalează
cu un vot de încredere dat instituţiei financiare. Gestul arată că e posibil să apară
o monedă de rezervă internaţională alta decât dolarul, agreată de economiile
puternice.
De altfel reformarea sistemului global de rezerve valutare este una din
propunerile lui Stiglitz pentru „îndreptarea“ efectelor globalizării. Sistemul
financiar actual nu pare a funcţiona bine, de vreme ce SUA, cea mai bogată ţară
a lumii, se împrumută de la ţări mai sărace decât ea cu suma de 2 miliarde de
dolari pe zi, ceea ce reprezintă aproximativ 2/3 din economiile nete ale lumii.
Cauzele creşterii deficitului de cont curent al SUA sunt multiple: rată joasă de
economisire la nivel naţional, investiţii entuziaste, rată înaltă de economisire în
afara SUA şi egalizarea ratei investiţiilor la nivel global (Eichengreen, pp. 324-
328). Astfel, în 2005, economiile SUA se ridicau la 13,6% din PIB, doar
jumătate din media globală. În acelaşi timp, SUA au reuşit să atragă investiţii, pe
fondul flexibilităţii pieţei şi dezvoltării şi aplicării de noi tehnologii, ceea ce
duce la profitabilitate. Rata globală de economisire a crescut de la 22,9% în anii
’90, la 24,9% în 2004, China, cu procentul de 45% din PIB, detaşându-se clar
(Ibidem, p. 327). Odată cu creşterea investiţiilor în SUA, au scăzut investiţiile în
zona euro, în Europa Centrală şi de Est şi în Asia de Est (cu excepţia Chinei),
ceea ce înseamnă că nivelul investiţiilor la nivel global a rămas oarecum egal.
Doar acţiunea concertată a acestor factori poate explica situaţia paradoxală în
care se află SUA.
Între 2001 şi 2005, atrage atenţia Stiglitz, 8 ţări din Asia de Est (Japonia,
China, Coreea de Sud, Singapore, Malaiezia, Thailanda, Indonezia şi Filipine)
şi-au dublat rezervele valutare până la 2300 miliarde de dolari (2006, p. 247).
Doi factori au dus la creşterea dramatică a rezervelor: instabilitatea economică şi
financiară globală şi gestionarea deficitară de către FMI a crizei din Asia de Est
în 1997, care le-a arătat acestor ţări adevăratele costuri ale unui împrumut (p.
248). Odată cu aceste ţări, întreaga lume a aflat că „liberalizarea înaintea
măsurilor care să întărească pieţele financiare interne, care să reformeze

201
guvernarea corporatistă şi să adapteze regimul politicii macroeconomice la
imperativele pieţelor deschise de capital“ duce la dezastru (Eichengreen, p. 332).
Dacă, pe de o parte, acumularea de valută a permis scăderea ratei de
schimb în aceste ţări creditoare (prin încurajarea exporturilor), pe de alta a
implicat costuri dramatice. Majoritatea rezervelor este constituită din bonuri de
tezaur emise de Trezoreria SUA, care pot fi schimbate rapid în bani lichizi, dar
au dobândă foarte mică. Investind în bonuri de tezaur, statele blochează nişte
bani pe care i-ar putea orienta către proiecte de infrastructură, de pildă, care pe
termen lung ar aduce câştiguri mai mari. Prin urmare rezervele în dolari
descurajează investiţiile şi consumul, slăbind economia mondială. Nu
întâmplător se fac presiuni din ce în ce mai mari asupra Chinei pentru stimularea
consumului intern, lucru care ar debloca mulţi bani lichizi de care economia
mondială are atâta nevoie. China are într-adevăr o rată de economisire uriaşă: la
un salariu mediu de 1700 de dolari, suma economisită de un chinez ajunge la
aproximativ 800 de dolari pe lună.
În acelaşi timp e adevărat că „fără setea de consum a Americii, temerile că
economia globală va deveni slabă […] s-ar fi putut confirma“ (p. 251).
Deocamdată nici o altă ţară nu pare să aibă apetitul insaţiabil al SUA pentru
consum. Pe de altă parte, însuşi nivelul mare al deficitului SUA este o sursă de
instabilitate pentru economia globală, aşa cum rezervele Chinei şi Japoniei sunt
contragreutatea necesară. China se află într-o situaţie paradoxală: are un deficit
comercial uriaş cu SUA (care e mai dispusă să importe din China decât să
exporte), dar în acelaşi timp susţine consumul acestei ţări. China nu poate vinde
bonuri de tezaur în cantităţi prea mari pentru că valoarea dolarului ar scădea,
ceea ce ar duce implicit la scăderea rezervelor Chinei. Cele două ţări devin astfel
„ostatici reciproci“ (p. 258), iar statu-quo-ului nu se va schimba prea curând.
Din această perspectivă, propunerea Chinei de a institui o nouă monedă de
rezervă pare a fi mai mult o mutare tactică, care să semnalizeze puterea sa în
creştere, fără ca ţara să îşi dorească într-adevăr aplicarea acestei măsuri.
Reformarea FMI şi BM echivalează cu regândirea echilibrului între marile
puteri ale lumii. În condiţiile în care FMI va redeveni instituţia care va
supraveghea finanţele lumii, iar China va avea un rol sporit în structurile sale de
decizie, acest stat va căpăta sporită legitimitate drept putere mondială. Până
acum China s-a dezvoltat oarecum împotriva capitalismului şi fără ajutorul FMI,
contrazicând astfel toate lecţiile de înţelepciune economică date de Fond ţărilor
pe care le-a creditat. Însă, dacă pe de o parte, FMI se va reinventa şi va folosi
inteligent suma de 1,100 de miliarde de dolari acordată de ţările bogate pentru
ieşirea din criză (un sprijin financiar cu o amploare fără precedent), iar pe de
alta, China va participa şi la finanţarea acestui plan ambiţios, şi la
implementarea sa, atunci tandemul FMI-China ar putea fi unul cu adevărat
semnificativ.

202
2. Reformarea FMI

Criza economică va duce la schimbări spectaculoase nu doar prin


probabila inversare a ierarhiei la vârf între marile economii ale lumii, ci şi prin
apariţia unei noi ordini financiare. Summit-ul de la Londra din 2009 ar putea
marca momentul reinventării FMI şi BM, denunţate de mult timp drept instituţii
anacronice. Ele au acum la dispoziţie mai mulţi bani, dar au şi mai multe
responsabilităţi, ceea ce le impune şi să gândească o restructurare internă, dar şi
să definească arhitectura lumii pe care o guvernează.
Rămâne de văzut în ce măsură planul financiar pentru FMI anunţat la
summitul de la Londra va da roade în economia reală. Unii analişti au observat
deja că din suma de 250 de miliarde sub formă de drepturi speciale de tragere (o
modalitate prin care FMI poate arunca bani pe piaţă, asemănătoare felului în
care o bancă naţională tipăreşte bani), aproximativ 170 de miliarde se vor duce
către cele mai puternice economii ale lumii (în funcţie de ponderea pe care o au
voturile lor), ceea ce nu e de natură să stimuleze cererea. Oricum, această sumă
va însemna o injecţie rapidă de lichidităţi în economia mondială. Până la această
propunere, suma totală de DST ajungea la 32 de miliarde de dolari, adică mai
puţin de 2% din uriaşa rezervă valutară a Chinei.
Suma de 1,100 miliarde de dolari care va fi dată FMI nu este
spectaculoasă în sine: Japonia şi ţări din UE anunţaseră deja înaintea summitului
de la Londra că îşi măresc contribuţia la Fond; cele 250 de miliarde pentru
sprijinirea comerţului vor veni de la sectorul privat; banii acordaţi pentru
drepturile speciale de tragere înseamnă pur şi simplu că FMI poate să printeze
mai mulţi bani. Semnificative sunt alte două cifre: rezervele FMI cresc de la 500
la 750 de miliarde de dolari, iar până la sfârşitul lui 2010 marile economii ale
lumii s-au angajat să cheltuiască 5000 miliarde de dolari pentru a ieşi din criză.
Ambele cifre arată creşterea puterii FMI ca instanţă de analiză şi reglementare a
finanţelor globale.
Se poate pune întrebarea de ce ar avea nevoie Fondul de mai mulţi bani.
FMI a devenit mai puţin important după criza din anii ’90 din ţările cu piaţă
emergentă, din mai multe motive. În primul rând, ţările mari s-au temut că un
FMI puternic va încuraja ţările sărace să aplice politici riscante, cu efect pe plan
mondial. Nici economiile emergente nu doreau să se mai supună condiţiilor dure
de împrumut, de unde tendinţa (vizibilă în special în Asia) de a acumula rezerve
valutare mari pentru vremuri de criză. Până la începutul anului 2006, ţările mari
din America Latină şi Asia îşi plătiseră datoria la FMI. Această tendinţă, care a
hrănit foamea de consum a SUA, este, după unii analişti, adevărata cauză a
„bulei speculative imobiliare a Americii“ şi a crizei actuale („Banking on the
Fund“, The Economist, 11-17 aprilie 2009, vol. 391, no. 8626, p. 17). Acest
ciclu s-ar putea repeta: ţările cu economie emergentă ar putea să urmeze
203
exemplul de economisire al Chinei, care, cu rezervele sale valutare mari (ceea ce
înseamnă şi capacitate sporită de stimulare a cererii), pare să treacă criza fără
semne vizibile de slăbiciune. Deja economiile emergente au adunat, fiecare,
câteva sute de miliarde de dolari sub formă de rezerve valutare.
Dând mai mulţi bani Fondului, statele mari transmit un semnal: FMI ar
putea să încetinească prăbuşirea cererii în economiile emergente, care astfel ar
evita tăierea costurilor (devenită necesară din cauza fugii capitalului). În loc să
adune rezerve uriaşe (care, până la urmă, înseamnă îndatorarea ţărilor mari),
ţările cu economie emergentă ar apela la FMI. „Fondul nu va fi niciodată o
bancă centrală globală. Dar cu mai mulţi bani, cu o guvernare mai bună şi cu
reguli mai clare, ar putea oferi o asigurare colectivă pentru cei prudenţi şi
asistenţă condiţionată pentru cei cheltuitori“ (ibidem). Restructurarea va aduce şi
necesara delimitare a atribuţiilor celor două instituţii. În timp, acestea au
reacţionat la schimbările din mediul economic prin lărgirea jurisdicţiei. FMI a
ajuns să se ocupe de ajustări structurale pe termen mediu şi lung şi de reducerea
sărăciei, unele din activităţile sale suprapunându-se cu cele ale BM, care la
rândul său şi-a dispersat atenţia în atât de multe acţiuni, încât „trebuie să ne
întrebăm dacă nu şi-a diluat competenţa analitică, atâta câtă avea, în domeniile
fundamentale ale dezvoltării“ (Srinivasan, 2008, p. 133).
Reinventarea Fondului ca „sursă prietenoasă“ ar putea însă să nu
funcţioneze. Exercitarea acestei noi funcţii de asigurator al economiei globale ar
putea fi împiedicată de reputaţia proastă a Fondului. „Ruşinea de a împrumuta
de la FMI“ („Mission: possible“, The Economist, 11-17 aprilie 2009, vol. 391,
no. 8626, p. 65), amestecată cu temerea faţă de consecinţele unui împrumut (atât
pe plan naţional, unde măsurile de austeritate reverberează în politică, cât şi
internaţional, unde pieţele reacţionează negativ la vestea unui acord cu Fondul),
a făcut ca economiile emergente să evite încheierea de acorduri cu FMI. Din ce
în ce mai multe ţări europene, printre care Ungaria şi România, se văd însă
nevoite să apeleze la Fond, pentru a-şi acoperi nevoia de lichidităţi.

3. Consensul de la Washington a luat sfârşit! Ce punem în loc?

Poate cea mai semnificativă transformare adusă de criza mondială este


punerea sub semnul întrebării a viabilităţii modelului de dezvoltare ultra-liberal.
Probabil acesta este punctul de la care analiştii vor marca începutul epocii
multilateralismului. Criza economică globală a arătat că modelul promovat de
SUA este unul din multele viabile.
Nu întâmplător a declarat premierul britanic Gordon Brown, la summit-ul
G20, că perioada Consensului de la Washington s-a sfârşit. Modelul de
dezvoltare care proclama virtuţile pieţei libere şi-a pierdut din relevanţă. Nici
chiar FMI şi BM nu mai par dispuse să îl gireze drept model unic de dezvoltare,
204
pe măsură ce se măreşte distanţa între performanţele economice mediocre ale
„şcolarilor model“ care au urmat preceptele FMI (ca Argentina) şi cele ale
ţărilor care s-au dezvoltat contra curentului general, ca India şi China.
La începutul anilor ’90 liberalizarea comerţului garanta creşterea
economică a ţărilor în dezvoltare. Zece ani mai târziu, eşecuri răsunătoare ca cel
al Argentinei (care între timp şi-a revenit la fel de spectaculos) au arătat că
liberalizarea excesivă duce la instabilitate.
Consensul de la Washington, încheiat între FMI, BM şi trezoreria SUA,
promova liberalizarea comerţului şi a pieţelor. Din 1989, de cât John
Williamson a pus în circulaţie termenul, până în 2009, când Gordon Brown i-a
anunţat sfârşitul, Consensul a ordonat economiile ţărilor în dezvoltare de-a
lungul următoarelor principii: reducerea rolului guvernului, dereglementare,
liberalizare şi privatizare rapidă. Prăbuşirea în lanţ a economiilor Americii
Latine care au aplicat politicile Consensului a arătat însă că acele ţări care s-au
concentrat exclusiv asupra PIB-ului şi au ignorat sustenabilitatea reformelor
(importanţa competiţiei, a reformelor treptate, a păstrării şomajului în limite
rezonabile, a unei idei coerente despre felul în care se face privatizarea) (Stiglitz,
2006, p. 17), au avut o evoluţie dezastruoasă. Ţările Americii Latine au
împrumutat masiv, au privatizat întreprinderi încredinţându-le unor firme străine
care nu au făcut suficiente investiţii şi au încurajat consumul excesiv, ceea ce a
dus la o perioadă lungă de recesiune după o creştere economică încurajatoare.
Ţările nu au putut să urmeze principiile lui Keynes de ieşire din recesiune prin
scăderea taxelor şi încurajarea investiţiilor în domenii critice ca educaţia şi
infrastructura. FMI a descurajat aceste investiţii, urmând programul său
consacrat: a cerut scăderea cheltuielilor guvernamentale, pentru a contracara
efectele reducerii veniturilor din taxe. Politica de austeritate a FMI a mers atât
de departe, încât a interzis Chile să îşi folosească fondul de stabilitate,
considerând că această cheltuială ar mări deficitul.
Stiglitz foloseşte exemplul ineficienţei politicilor financiare ale FMI în
ţările Americii Latine pentru a demonstra că Fondul poartă o responsabilitate
morală pentru eşecul acestor economii. Accentul pus pe păstrarea unui nivel
scăzut al deficitului guvernamental şi pe liberalizarea brutală a pieţei a expus
aceste ţări la instabilitate crescândă.
Această situaţie nu ar trebui totuşi să implice negarea oricărui merit al
modelului de dezvoltare bazat pe principii liberale, care a fost eficient pentru
unele ţări în dezvoltare. Ridicarea acestora s-a făcut iniţial prin infuzii de capital
(ceea ce a impus crearea BM), apoi prin liberalizarea pieţelor (şi implicit
adoptarea de principii ca dereglementarea, reducerea cheltuielilor guvernului şi
încurajarea împrumuturilor). Lipsa de sustenabilitate a unora din aceste proiecte,
pe de o parte, şi succesul unor ţări care nu au urmat aceste principii, pe de alta,
au dus la conturarea unei abordări mai complexe a dezvoltării. Într-un fel,
Consensul de la Washington, considerat un triumf al liberalismului (implicând
205
retragerea guvernului în poziţia mai modestă de garant al macro-stabilităţii
economice), e mai puţin democratic şi mai idealist decât o cere noul context
economic, care exacerbează calităţile pieţei şi competiţiei. Stiglitz propune în
schimb un punct de vedere mult mai umanist asupra dezvoltării, care „presupune
transformarea vieţii oamenilor, nu doar a economiilor“ (p. 50): „pieţele,
guvernul şi indivizii sunt trei din stâlpii unei strategii de dezvoltare de succes.
Un al patrulea stâlp este reprezentat de comunităţi“ (p. 51).
Reforma FMI, anunţată prin resursele semnificative puse la dispoziţia sa
de economiile puternice, poate însemna o soluţie de ieşire din criză dar şi
acceptarea viabilităţii unor modele de dezvoltare în disonanţă cu principiile
promovate de Fond. Susţinerea de către ţări puternice ale lumii a rolului
crescând al FMI şi BM poate fi semnul rafinării unei viziuni comune privind
arhitectura şi guvernarea economiei mondiale. În ordine practică, constituirea
„celei mai mari linii de credit a istoriei“ pentru Europa de Est şi Lumea a Treia
prin banii acordaţi FMI (Hamish McRae, The Independent, 3 aprilie 2009) poate
fi justificată prin necesitatea de a micşora impactul măsurilor naţionale de
redresare economică asupra comerţului mondial. Ieşirea din criza din anii ’70-
’80 a implicat acţiuni concertate ale băncilor centrale, FMI şi guvernelor. În
actuala criză, când aproximativ 40% din averea lumii s-a pierdut, creşterea
rolului FMI pare firească. Fondul se întoarce la scopul său iniţial, acela de a da
ţărilor împrumuturi care să le permită să îşi echilibreze balanţa de plăţi astfel
încât să încurajeze comerţul şi să nu îi afecteze pe ceilalţi jucători de pe piaţa
mondială. În timp, FMI şi BM şi-au diminuat importanţa odată cu creşterea
fluxurilor financiare dinspre sectorul privat (aşa cum s-a întâmplat în China, de
pildă). În actualul context, când sectorul privat are de suferit de pe urma
propriilor excese, FMI şi BM îşi reiau locul. În ordinea superioară a istoriei,
întoarcerea FMI în postura de instituţie de reglementare şi control al finanţelor
mondiale poate avea semnificaţia instituirii unei viziuni noi asupra ordinii
globale.

Bibliografie

Eichengreen, Barry, „The Future of Global Financial Markets”, în Zedillo,


Ernesto (ed.), The Future of Globalization. Explorations in Light of
Recent Turbulence, Routledge, London and New York, 2008.
Held, David, McGrew, Anthony, Globalization/Anti-Globalization, Polity Press,
Cambridge, 2002/2005.
Held, David, McGrew, Anthony, „Reconstructing World Order: Towards
Cosmopolitan Social Democracy”, în Timmons Roberts, J., Bellone Hite,
Amy (eds.), The Globalization and Development Reader. Perspectives on
Development and Global Change, Blackwell Publishing, Oxford, 2007.
206
Raghuram Rajan, „Cycle-proof regulation“, The Economist, 11-17 aprilie 2009,
vol. 391, no. 8626, p. 71.
Srinivasan, T. N., „The Future of the Global Trading System. Doha Round and
Beyond“, în Zedillo, Ernesto (ed.), The Future of Globalization.
Explorations in Light of Recent Turbulence, Routledge, London and New
York, 2008.
Joseph E. Stiglitz, Globalization and its discontents, Norton, New York and
London, 2002.
Joseph E. Stiglitz, Making Globalization Work, Allen Lane, Penguin Books,
2006.
„Banking on the Fund“, The Economist, 11-17 aprilie 2009, vol. 391, no. 8626,
pp. 16-17.
„Mission: possible“, The Economist, 11-17 aprilie 2009, vol. 391, no. 8626, pp.
63-65.
„Birth pains“, The Economist, 16-22 mai 2009, vol. 391, no. 8631, p. 78.
Financial Times, 2 aprilie 2009.
The Independent, 3 aprilie 2009.

Întrebări şi probleme

1. Care sunt câteva din argumentele aduse de analiştii care susţin necesitatea
reformării FMI?
2. Precizaţi care sunt câteva din soluţiile propuse la Summit-ul G20 de la
Londra pentru ieşirea din criza economică globală.
3. Care ar fi, în opinia analiştilor, limitele modelului de dezvoltare
ultraliberal?

207
Cursul 11

Tranziţia la economia de piaţă


O abordare după J. Stiglitz

Cuprins
1. Introducere
2.1. Din strategia de reformă a lipsit esenţialul: raportarea la rezultate
2.2. „Privatizarea era o chestiune secundară”
2.3. Consecinţele sociale, parte componentă şi nu element suplimentar al reformei
2.4. „Cine este responsabil de distrugerea Rusiei?”
3.1. Spre capitalism, pe scurtătură
3.2. „Prima şedinţă a terapiei de şoc”
3.3. Criza din 1998
3.4. „Salvarea nu se produce”
3.5. Ţara care a creat Sputnicul devine simplu exportator de resurse naturale
3.6. „Una din cele mai mari inegalităţi din lume”
3.7. Privatizarea făcută cum nu trebuie
3.8. Alte strategii, alte rezultate
3.9. Succesul Chinei contrasteaza izbitor cu cel al Rusiei
3.10. Polonia şi China sunt dovada faptului că au existat şi alte strategii
Bibliografie
Întrebări

Cuvinte cheie: privatizare, liberalizarea preţurilor, terapie de şoc, terapie


graduală, stabilizare, sistem fiscal eficient, recesiune, concurenţă, economie de
piaţă matură, instituţii fundamentale ale economiei de piaţă, infrastructură
instituţională, fundamentalism de piaţă

1. Introducere

Cursul de faţă nu este unul obişnuit. În cadrul lui vom căuta să răspundem
la câteva întrebări care să ne ajute să înţelegem poziţiile exprimate de către
Joseph E. Stiglitz în cartea „Globalizarea. Speranţe şi deziluzii”, apărută şi în
România (Joseph Stiglitz, 2003). Din această carte am selectat şi o serie de
aprecieri care urmează să formeze obiectul unei analize din partea
dumneavoastră.
De ce am selectat din acest autor? Pentru că – fără a fi neapărat de acord
cu toate judecăţile sale – el oferă o abordare mai proaspătă şi mai tăioasă asupra
tranziţiei la economia de piaţă. O abordare chiar şocantă, pentru că pune în
discuţie subiecte considerate, în mod tacit, tabu, sau măcar în legătură cu care nu
208
putem spune că a existat o diversitate impresionantă de puncte de vedere. Cum
ar fi rolul statului în tranziţie, din perspectiva unei valorizări pozitive a acestuia,
misiunea şi răspunderea organismelor financiare internaţionale, rolul strategiilor
şi al terapiilor aplicate pe parcursul tranziţiei etc. Autorul american abordează
frontal fetişizarea anumitor reguli, a unor strategii considerate până nu de mult
ca indubitabile şi vorbeşte chiar despre un „fundamentalism de piaţă” existent în
literatura despre tranziţie şi, mai ales, în practica înfăptuirii tranziţiei.
Poate vă veţi întreba de ce am ales această temă pentru cursul despre
Globalizare. Din cel puţin două motive. În primul rând, este vorba despre
tranziţia la economia de piaţă, care reprezintă o formă a globalizării. A studia
căile care duc spre economia de piaţă, a examina performanţele diverselor
strategii, ni se pare de certă actualitate. În al doilea rând, Stiglitz ne propune o
analiză comparativă a tranziţiei din două ţări de primă mărime: Rusia care, sub
denumirea de Uniunea Sovietică, a fost o superputere, iar în urma unei tranziţii
tensionate şi puţin elaborate a ajuns să cunoască un declin vecin cu prăbuşirea, şi
China, care, în urma unei tranziţii de mare succes, evoluează rapid spre statutul
de superputere.
Ar mai trebui, poate, adăugat că Joseph Stiglitz este o personalitate de
mare prestigiu a economiei contemporane. Fost consilier pe probleme
economice al preşedintelui Clinton, economist şef şi, apoi, prim vicepreşedinte
al Băncii Mondiale, laureat al Premiului Nobel pentru economie, J. Stiglitz a
publicat o lucrare care a generat mult interes şi a declanşat o dezbatere aprinsă
printre specialişti.

2.1. Din strategia de reformă a lipsit esenţialul: raportarea la


rezultate

„În loc să dea naştere unei economii de piaţă funcţionale, tranziţia


rapidă a dus la apariţia unui Est Sălbatic dominat de neorânduială” (J. Stiglitz,
2003, p. 255).
Perioada tranziţiei a fost dominată de o problemă centrală: strategia de
reformă. Mai direct: ce fel de reformă promovăm. După părerea noastră,
dezbaterea pe această problemă a fost viciată din start, încât ea s-a axat doar pe
ritmul reformei. Astfel au apărut două orientări: cea reprezentată de adepţii
terapiei de şoc şi cea îmbrăţişată de susţinătorii gradualismului.
Deliberat sau nu a fost lăsată de-o parte sau a fost tratată în treacăt
maniera de înfăptuire a reformei, care implica asemenea probleme cum ar fi
dinamica, ordinea, sincronizarea măsurilor şi, mai ales, ceea ce, în abordarea
noastră, reprezintă esenţialul: raportarea la rezultate. Reformăm ceva pentru a
îmbunătăţi, a perfecţiona gradul de funcţionalitate, a ridica performanţele. Este
normal, am spune obligatoriu, ca măsurile de reformă să fie evaluate şi judecate
209
prin prisma rezultatelor probabile şi apoi, după un timp, a rezultatelor reale pe
care le produce. Or tocmai această dimensiune fundamentală a lipsit sau a fost
slab reprezentată.
În cazul în care s-ar fi bucurat de atenţia necesară, abordarea prin prisma
rezultatelor ar fi acţionat ca un ponderator, ca un judecător aspru dar cumpătat,
ar fi jucat rolul unui adevărat ghid în identificarea celei mai indicate maniere de
înfăptuire a reformei. De fapt, o asemenea abordare ar fi uşurat dezlegarea
multor altor probleme, printre care şi cea a ritmului şi a vitezei de înaintare a
reformei. Dacă rezultatul ar fi ghidat cu adevărat reforma, atunci ritmul se regla
de la sine, pentru că trebuia aşteptat rezultatul. Sfera de cuprindere a reformei ar
fi fost treptată pe măsură ce rezultatele confirmau şi recomandau extinderea.
Totul ar fi avut un reglaj lăuntric şi natural.
Cum acest criteriu a fost fie neglijat, fie pur şi simplu nesocotit, totul a
luat forma unei dezbateri ideologice: terapie de şoc sau terapie graduală. Adepţii
celor două formule s-au confruntat mai mult pe tărâm ideologic, argumentele de
fond lipsind sau fiind puţin prezente. O dovadă o constituie şi faptul că ambele
tabere au apelat mai mult la metafore şi la un limbaj retoric în general. Adepţii
terapiei de şoc declarau: „Nu poţi trece peste o prăpastie din două sărituri” iar
cei ai terapiei graduale relevau: „Ca să se nască, un copil are nevoie de nouă
luni”.
Stimulaţi, încurajaţi şi de forurile financiare internaţionale, după cum
mărturiseşte autorul american, adepţii terapiei de şoc au ocupat prim-planul
dezbaterilor de profil şi, în orice caz, au ocupat poziţii cheie în desfăşurarea
reformei din Rusia şi din celelalte ţări foste socialiste. Au contat ritmul şi viteza
de înaintare şi mai puţin rezultatele. Promovarea reformei în ritm accelerat a luat
forma unui adevărat test de adeziune şi de susţinere a economiei de piaţă şi a
societăţii democratice. În felul acesta, el s-a transformat într-un criteriu
ideologic şi nu a mai lăsat loc unei discuţii aplicate despre această problemă
centrală a tranziţiei. Adepţii acestei orientări erau automat consideraţi reformişti,
pe când susţinătorii gradualismului erau poziţionaţi drept conservatori,
antireformişti. Astfel a luat naştere un clişeu care a lăsat şi mai puţin loc unei
discuţii profesioniste, aşezate, despre ritmul reformei.
Un argument în favoarea terapiei de şoc am putea reţine: dorinţa, motivată
în anumite privinţe, de a se imprima un asemenea ritm tranziţiei, încât să se
asigure caracterul ireversibil al transformărilor, îndepărtarea cât mai rapidă de
vechea societate, de mentalităţile şi valorile ei. Este de înţeles un asemenea
obiectiv.
În acelaşi timp, nu putem să nu formulăm şi o altă întrebare. Terapia de
şoc – cel puţin cum a fost aplicată ea în cazul Rusiei – a generat o sărăcie
masivă, mult şomaj, o inflaţie galopantă, îmbogăţirea rapidă şi masivă a unor
cercuri restrânse şi sărăcirea dramatică a majorităţii populaţiei. Generând
asemenea procese îngrijorătoare, noua societate poate prezenta un grad de
210
atractivitate ridicat? Şi atunci nu tocmai aceste procese anulează în bună măsură
scopul iniţial care întemeia terapia de şoc?
Într-un cuvânt, strategia reformei trebuie corelată strâns cu un context
social şi economic şi ghidată de rezultate. Nu există suficiente argumente strict
economice nici pentru o variantă, nici pentru alta, cum remarcă şi autorul
american. Ghidajul cel mai eficient îl pot oferi rezultatele şi numai urmărind
rezultatele, performanţa, eficienţa, competitivitatea – cu toate rezultatele lor
pozitive, în plan social – ne putem emancipa de o abordare ideologică a mersului
reformei. China a obţinut rezultate spectaculoase pentru că a promovat o viziune
practică despre reformă, ghidată de rezultate. Ritmul ponderat este o consecinţă
a acestei poziţii de principiu. Tocmai pentru că s-a dorit să se obţină rezultate,
reforma s-a aplicat gradual, după ce a fost testată în diferite domenii, după ce s-a
considerat că sunt condiţii pentru extinderea ei.
Am dori să atragem atenţia asupra unei probleme pe care o considerăm
extrem de importantă, chiar dacă este foarte puţin abordată în literatura de profil.
Nu este întâmplător că ea a fost lansată chiar în spaţiul chinez. Este vorba despre
o nouă sursă a legitimităţii puterii. În mod clasic, legitimitatea puterii era
asociată cu alegerile, cu libertatea şi caracterul lor democratic. Dimensiune care
îşi păstrează, neîndoielnic, actualitatea. Nu putem vorbi despre legitimitatea unei
puteri, fără ca ea să rezulte dintr-un proces de alegeri democratice, fără să poarte
girul de legitimitate pe care îl poate da numai votul liber şi democratic.
Din spaţiul chinez s-a lansat şi ideea unei legitimităţi bazate pe
performanţa puterii, pe rezultatele ei, care, considerăm noi, este şi ea de certă
actualitate şi nu poate fi trecută cu vederea. Mai ales când vorbim despre
perioada tranziţiei. Este legitimă o putere care a rezultat din alegeri dar sub
mandatul căreia oamenii trăiesc din ce în ce mai rău? Poate veţi răspunde tot cu
o întrebare: dacă este aşa, la următoarele alegeri, populaţia va da jos puterea
respectivă. De acord, deşi nu totdeauna lucrurile se întâmplă astfel, cum ne-a
arătat chiar perioada tranziţiei în Rusia. Se poate da şi o contrareplică: dar dacă
vine o altă putere pe mandatul căreia se consemnează acelaşi declin al
standardului de viaţă?
Am relevat această dimensiune a legitimităţii, pentru că, adesea, este
uitată, pentru că ea are şi o conotaţie morală, pentru că în absenţa ei, chiar
legitimitatea provenită din alegeri poate fi pusă sub semnul întrebării.
Priviţi cu câtă insistenţă conducerea Rusiei de astăzi accentuează creşterea
economică a ţării din zilele noastre, tocmai pentru a marca deosebirea faţă de
perioada anterioară – caracterizată printr-un dramatic declin – şi a-şi consolida
legitimitatea. Observaţi aceeaşi insistenţă şi din partea conducerii României de
ieri sau de azi care a relevat, de câte ori s-a ivit ocazia, ritmul de creştere
economică a României din ultimii ani (exceptând perioada crizei actuale). Este o
problemă nu numai importantă, ci şi foarte presantă. După aproape 20 de ani de
tranziţie nici România, nici Rusia nu au ajuns la nivelul PIB-ului din momentul
211
prăbuşirii fostei orânduiri. Doar Polonia, Cehia şi Ungaria au atins nivelul PIB-
ului din 1989. Nu discutăm acum implicaţiile sociale ale unei asemenea situaţii
(dacă volumul activităţii economice este mai mic, atunci şi oamenii trăiesc mai
rău). Ci doar semnalăm problema delicată a legitimităţii. Un an, doi, trei, cinci
de declin pot fi motivaţi. Când numărul anilor trece de zece, se ridică un mare şi
obsedant semn de întrebare. Insistenţa cu care se repetă ritmurile de creştere
pozitivă arată cât de presantă este această problemă şi cât de doritori sunt liderii
ţărilor care au cunoscut tranziţia de a se distanţa de o perioadă de care nu vor să
fie alăturaţi.

2.2. „Privatizarea era o chestiune secundară”

Formula lansată de către autorul american este de-a dreptul şocantă. Mai
ales că ea apare într-un context în care toată lumea vorbeşte despre privatizare ca
despre cheia reuşitei în procesul reformei. Deci cum ar trebui să ne raportăm la
această formulă şi, mai ales, ce sens dăm termenului de „secundar”? Poate fi
privatizarea secundară într-un proces care urmăreşte să edifice economia de
piaţă, economie bazată în mod fundamental pe proprietatea privată?
Dacă avem în vedere acest registru, privatizarea nu poate fi secundară
întrucât ea creează fundamentul economiei de piaţă, proprietatea privată.
Sistemul concurenţial, modul de formare a preţurilor, iniţiativa privată,
competitivitatea, toate caracteristici esenţiale ale economiei de piaţă, sunt legate
de sistemul de proprietate. Prin urmare, secundar aici nu indică, în nici un fel, o
ordine valorică.

„Ceea ce face să funcţioneze economia de piaţă este concurenţa”. Am


ales să discutăm această afirmaţie a lui Stiglitz, pentru că se face prea des
confuzia dintre proprietatea privată şi existenţa concurenţei. Proprietatea privată
este o condiţie esenţială pentru concurenţă, dar nu este singura condiţie. În
societatea socialistă nu exista concurenţă, pentru că proprietatea era de stat.
Putem însă spune că dacă privatizăm proprietatea de stat avem automat de-a face
şi cu concurenţă? Răspunsul autorului american este negativ şi noi putem spune
că este un răspuns dat nu numai pe baza studierii unor situaţii reale, ci şi, dacă se
acceptă această formulă, un răspuns de bun simţ.
Să apelăm la un exemplu. În Rusia, se privatizează desfacerea gazelor
naturale, una dintre cele mai mari bogăţii naturale ale acestei ţări. Dacă această
sursă imensă de câştig revine unui singur concern, să spunem Gazprom, s-au
creat condiţiile pentru concurenţă? Nicidecum, pentru că, în acest caz, vechiul
monopol al statului ar fi înlocuit cu un monopol privat. Iar monopolul privat nu
este deloc superior celui de stat. Am putea spune că el prezintă o serie de
inconveniente suplimentare: cum monopolul privat face din profit raţiunea lui de
212
a fi, el este tentat să crească preţurile pentru a obţine un profit mai mare. Un
profit, atenţie, care nu rezultă din organizarea superioară a propriei activităţi, ci
din statutul de monopol.
Cum volumul activităţii economice implicate de desfacerea acestei
resurse naturale este imens, evident că nici privatizarea nu trebuie făcută doar de
o singură companie. Să spunem că apar două, trei mari companii care
privatizează respectiva activitate. Şi dacă cele trei companii formează un cartel?
Cu alte cuvinte se înţeleg asupra preţului de desfacere. Unde mai este şi cum
mai poate să apară concurenţa, inima economiei de piaţă?
Într-un asemenea context ridică autorul american problema concurenţei,
ţinând cont că economiile mature au avut la dispoziţie zeci, dacă nu sute de ani,
în care au creat instituţii ale economiei de piaţă, reglementări specifice, o
întreagă infrastructură instituţională care asigură funcţionarea corectă a
economiei de piaţă şi valorificarea atuurilor proprietăţii private. Cu alte cuvinte,
el atrage foarte serios atenţia că privatizarea nu înseamnă totul, că dacă nu este
însoţită de alte măsuri, dacă nu funcţionează într-un mediu concurenţial
adevărat, acest proces poate induce, sub un înveliş care apare ca fiind specific
economiei de piaţă, fenomene extrem de costisitoare care nu au nimic de-a face
cu spiritul acestei economii.
Tranziţia înseamnă un set de priorităţi – crearea proprietăţii private, a
instituţiilor fundamentale pentru funcţionarea economiei de piaţă şi a
democraţiei în general, promovarea unei legislaţii adecvate etc. Poate fi făcută o
ordine ierarhică între asemenea priorităţi? Neîndoielnic nu. Pentru că
funcţionarea economiei de piaţă are nevoie şi de infrastructura instituţională
necesară, şi de legi adecvate, şi de un regim de proprietate propriu. Dacă se dă o
atenţie specială uneia din aceste priorităţi în detrimentul alteia, apar dereglări şi,
ceea ce este mai important, chiar blocaje, cu consecinţe sociale grave.
Dacă vom examina mai atent lucrurile, economia de piaţă funcţională nu
înseamnă doar să avem proprietate privată, reglementări, instituţii, ci să ia
naştere mecanismul care să le unească pe toate într-un tot funcţional. Cum ne
putem da seama dacă avem de-a face cu aşa ceva? Dacă există creştere
economică, dacă există performanţă, dacă nu apar blocaje şi fenomene rebele.
Are China o economie de piaţă funcţională? Judecând după ritmul creşterii
economice, afirmaţia nu poate fi decât pozitivă.
Are Rusia o economie de piaţă funcţională? Ritmul de creştere economică
din ultimii ani ne-ar putea îndreptăţi să avem în vedere un astfel de răspuns, dar
sunt alte probleme care ne invită la meditaţie. De pildă, faptul că veniturile sunt
mult mai mici în prezent decât cu două decenii în urmă iar sărăcia este mai
mare; sau că procesul corupţiei a căpătat dimensiuni îngrijorătoare, sau că în
diverse sectoare monopolul de stat a fost înlocuit cu monopolul privat.
O explicaţie de fond a acestei situaţii, potrivit lui Stiglitz, este privatizarea
rapidă, fără a avea în vedere şi celelalte domenii ale tranziţiei, fără de care
213
proprietatea privată nu-şi poate releva avantajele sau eşuează în instituirea unui
monopol privat, în multe privinţe mult mai dur decât cel de stat. Privatizarea
este secundară doar în sensul că dacă este înfăptuită fără infrastructura
instituţională care să asigure valorificarea corectă a avantajelor sale, atunci poate
duce la efecte contrare celor urmărite. Deci este bine ca ea să urmeze sau să se
desfăşoare concomitent cu alte procese legislative, instituţionale, care să o pună
în valoare.
De fapt aici autorul ridică problema raportului dintre restructurare şi
privatizare. În mod ideal, restructurarea trebuie să meargă cu un pas înaintea
privatizării, pentru ca aceasta din urmă să dea rezultate. Din punct de vedere
practic, acest lucru este foarte dificil, pentru că privatizarea este un factor al
restructurării. Aici este nodul gordian al problemei. Se restructurează o unitate şi
apoi este privatizată, în acest caz ea vânzând-se mai bine şi existând o garanţie
că va funcţiona sau este privatizată pentru a fi restructurată. Fireşte, nu putem
despărţi cele două modalităţi, pentru că, în practică, ele se pot intersecta.
Important, cel puţin aşa cum înţelegem noi aprecierea autorului american, este
ca să nu se apeleze exclusiv la o singură cale, ceea ce ar putea crea derapaje,
dezechilibre, declin economic propriu-zis. Cum a fost cazul Rusiei.
China a procedat într-un mod diferit. Ea a imprimat un ritm moderat
procesului de privatizare pentru a permite ca, în paralel, să se desfăşoare
procesul de restructurare, de redimensionare a întreprinderilor mari, de
schimbare a mecanismului lor de funcţionare. Privatizarea s-a îngemănat astfel
cu acest proces de restructurare şi a putut conduce la crearea unui sector dinamic
al întreprinderilor mici, conduse îndeobşte de oameni tineri, dispuşi să
investească pe termen mediu şi lung, dornici de performanţă.

2.3. Consecinţele sociale,


parte componentă şi nu element suplimentar al reformei

În general, când se discută despre Reformă, dezbaterea se concentrează pe


probleme economice: terapii, ritmuri, restructurare, inflaţie etc. Se au în vedere
mai puţin implicaţiile sociale ale reformei, beneficiile sale, modul cum este ea
percepută de către omul obişnuit. Când sunt abordate, asemenea teme sunt
discutate fie ca un rezultat nedorit, fie ca un cost oarecum necesar; ele apar mai
frecvent în dezbaterea politică, atunci când un partid vrea să critice formaţiunea
aflată la putere în tentaţia de a dobândi capital electoral.
Ceea ce vrem noi să relevăm este legătura de substanţă dintre un anumit
tip de reformă şi anumite consecinţe sociale. Implicaţiile sociale sunt un rezultat
care decurge cu obligativitate dintr-o anumită manieră de realizare a reformei. În
al doilea rând, prima condiţie de succes a unei reforme este stabilitatea socială.
În absenţa sa, nu poate fi vorba despre înfăptuirea prefacerilor pe care le
214
presupune tranziţia la economia de piaţă. Când vorbim despre stabilitate, avem
în vedere atât sensul restrâns al noţiunii – acela de fundal social cât de cât
destins, care nu cunoaşte tensiuni şi conflicte de necontrolat – cât şi cel larg, de
acceptare, de suportabilitate socială. În acest ultim caz, nu avem neapărat de-a
face cu mişcări sociale, cu conflicte deschise, ci cu o neacceptare lăuntrică a
reformei, care conduce la un gen de boicot tacit al acesteia. Decontul social al
unei asemenea atitudini nu este atât de spectaculos ca în primul caz, dar el nu
este mai puţin costisitor pe termen mediu.
Legătura dintre privatizare şi efectele sociale este pregnant relevată de
Stiglitz:
„FMI a spus Rusiei să facă privatizarea cât mai repede cu putinţă; conta
mai puţin felul în care ea era făcută. Multe dintre efectele negative amintite de
mine mai înainte – atât scăderea veniturilor, cât şi creşterea inegalităţii – pot
avea o legătură directă cu această greşeală” (J.Stiglitz, 2003, p.247).
Evident că orice reformă presupune costuri, eforturi ieşite din comun, o
mare încordare socială. Deci problema costurilor trebuie tratată cu nuanţă. Sunt
costuri chiar şi în viaţa privată, atunci când ne propunem un lucru mai deosebit,
când vrem să dobândim sau să realizăm ceva ce pretinde mai mult decât
posibilităţile obişnuite. Dar atunci când este vorba despre o reformă, evident că,
în bună măsură, costurile nu pot fi evitate. Pentru că sunt procese noi,
restructurări, prefaceri tehnologice, de sistem la care trebuie să ne adaptăm,
pentru că se naşte o nouă realitate socială, care solicită alte atitudini, alte
performanţe, într-un cuvânt un alt stil.
În cazul Rusiei izbeşte proporţia costurilor, amploarea suferinţei sociale,
duritatea inegalităţilor sociale care s-au creat.
„În Rusia există în prezent una dintre cele mai mari inegalităţi din lume,
comparabilă cu cea din societăţile latino-americane bazate pe o moştenire
semifeudală”( J.Stiglitz, 2003, p. 243).
„La sfârşitul deceniului, veniturile reale (aşa numita „putere de
cumpărare”) ale chinezilor erau comparabile cu ale ruşilor. Pe când în China
tranziţia a determinat cea mai mare diminuare a numărului de săraci din istorie
(de la 358 milioane în 1990 la 208 milioane în 1997, folosind drept criteriu de
apreciere standardul de un dolar pe zi), în Rusia ea a determinat poate cea mai
mare creştere a numărului săracilor înregistrată vreodată într-un interval atât
de mic (cu excepţia perioadelor de război şi foamete)”(ibidem, p.281)
Prin urmare, proporţia fenomenului ne obligă la anumite corelaţii, la o
meditaţie mai adâncă asupra legăturii stabilite de autorul american între modul
cum a fost făcută privatizarea, reforma în general, şi impactul social aşa de
costisitor. O privatizare grăbită, am spune chiar pripită, a declanşat un şuvoi de
urmări sociale negative şi foarte greu de controlat: şomaj masiv, scăderea
dramatică a puterii de cumpărare, adâncirea aproape incredibilă a decalajelor
sociale, corupţie la scară rusească.
215
Pe de altă parte, un asemenea rezultat social dramatic nu putea fi
declanşat decât în condiţiile în care problemele sociale nu au fost de la început
introduse în ecuaţia reformei şi au fost tratate drept ceva secundar. Pentru că ne
putem întreba, de ce o asemenea problemă nu a fost sesizată şi nu a intrat în
atenţia guvernului atunci când a atins un nivel de alarmă? De ce nu s-a schimbat
ceva în mecanismul reformei care să pondereze urmările sociale atât de
negative? De ce la urma urmei, reforma nu a fost privită şi din perspectiva
consecinţelor sale sociale, care, în fond, ar trebui să fie principala perspectivă de
analiză şi evaluare?
În realitate, potrivit aprecierilor lui Stiglitz, între organismele financiare
internaţionale şi guvernul Rusiei a luat naştere un gen de consens asupra
concepţiei despre reformă în care problemele sociale îşi găseau un loc cu totul
modest.
„Cei de pe Wall Street consideră inflaţia drept cel mai rău lucru din
lume; ea erodează valoarea reală a banilor datoraţi creditorilor, ceea ce duce
la creşterea ratelor dobânzilor, care duce la rândul ei la prăbuşirea preţurilor
obligaţiunilor. Pentru finanţişti, şomajul este o problemă mult mai puţin
importantă” (ibidem, p. 267).
Fireşte că stoparea inflaţiei este foarte importantă. Ea reprezintă un
adevărat „cancer” al valorii banilor, indiferent de deţinător. Deci, pentru că aici
ne ocupăm de probleme sociale, şi al banilor pe care îi deţin oamenii obişnuiţi,
cu venituri modeste. Noi nu dorim să subestimăm cumva importanţa diminuării
inflaţiei. Dimpotrivă, considerăm că problemele economice trebuie să se bucure
de o atenţie prioritară, pentru că numai în măsura în care economia consemnează
o evoluţie pozitivă, aspectele sociale ale reformei îşi pot găsi o rezolvare.
Obiecţia noastră are în vedere faptul că problemele sociale nu sunt incluse în
ceea ce am putea denumi „nucleul dur” al reformei, nu sunt concepute drept
esenţiale pentru desfăşurarea cu succes a reformei, nu sunt percepute drept un
gen de criteriu de evaluare a măsurilor presupuse de reformă şi a reformei în
general. Pentru finanţişti, spune Stiglitz, şomajul este o problemă mult mai puţin
importantă. În anumite limite, şi pentru o perioadă anume de timp, şomajul
poate fi acceptat ca un însoţitor al tranziţiei. Atunci când amploarea lui
depăşeşte limite îndeobşte acceptate, cum s-a întâmplat în Rusia, şi, mai ales,
când manifestă tendinţa de permanentizare, şomajul ameninţă reforma. Acelaşi
lucru se întâmplă şi cu sărăcia, cu inegalităţile flagrante etc. Astfel, terenul
social pentru mari tensiuni, pentru conflicte şi chiar confruntări este pregătit.
Depinde de împrejurări, dacă el apare într-un moment sau altul şi dacă îmbracă o
formă sau alta.
Cum spuneam, mai este o formă pe care o îmbracă netratarea adecvată a
problemelor sociale. Reforma trebuie să fie acceptată de populaţie şi, dacă se
poate, chiar susţinută. Dacă măsurile promovate în cadrul tranziţiei sunt vizibil
nepopulare şi induc reacţii de respingere a reformei, atunci aceste atitudini nu e
216
neapărat necesar să ia forma unei opoziţii deschise, pe faţă. Mai ales în fostele
state socialiste, unde temerile de diferite feluri se menţin, apare un tip de
opoziţie tacită, de boicot implicit. Oamenii sunt nemulţumiţi, pentru că, aşa cum
remarcă Stiglitz, „rareori a fost mai mare decalajul dintre aşteptări şi realitate
ca în cazul tranziţiei de la comunism la economia de piaţă” (ibidem, p. 238).
Această nemulţumire poate lua forme diferite: atitudinea nostalgică faţă de ceea
ce a fost, care cuprinde mai ales segmente ale populaţiei de o anumită vârstă,
neîncrederea faţă de ceea ce se construieşte, cu rezultanta sa cea mai
spectaculoasă, exodul de creiere către alte state dezvoltate, alunecarea spre
credinţe politice extremiste etc. În orice caz, observăm astăzi în Rusia o dorinţă
limpede a populaţiei de „mână forte”, exprimată de numărul voturilor cu care a
câştigat Vladimir Putin preşedinţia în 2000 şi în 2004, dar şi de inexistenţa
practică a unui opozant real.
Putem critica populaţia pentru acest lucru? Noi credem că nu. Şi nu avem
aici în vedere elemente ale tradiţiei ruseşti la care se poate face, fără îndoială,
trimitere. Noi trebuie să reţinem ceea ce simte o populaţie care trăieşte la limita
sărăciei, ce poate gândi ea când observă că au apărut miliardari peste noapte, că
fenomenul corupţiei este foarte extins şi a atins structuri statale. Fireşte că un
lider care promite că va introduce ordinea şi va stârpi corupţia întruneşte o
adeziune largă. Nedumerirea noastră este că numai un lider anume spune că
poate face acest lucru, că de fapt, din acest punct de vedere, democraţia
şchioapătă în Rusia, sau cel puţin este ameninţată de un pericol real. Nu ne-am
grăbi să afirmăm, odată cu mulţi comentatori occidentali, că în Rusia se pun
bazele unei dictaturi, dar nu putem să nu exprimăm anumite temeri asociate mai
ales cu inexistenţa unei opoziţii reale.
Din perspectiva temei pe care o discutăm, întrebarea reală se referă la
efectele pe termen mediu ale unei tranziţii grăbite, care a neglijat problemele
sociale ale reformei şi a pregătit condiţiile pentru o posibilă evoluţie cu totul
nedorită pentru nimeni. Şi atunci nu putem să nu medităm şi asupra acestui
aspect al costurilor pe termen mediu al măsurilor de reformă. A reţine doar că a
fost privatizată o însemnată parte a activelor de stat poate fi important într-o
analiză care se focalizează pe ce se întâmplă de pe o zi pe alta. A vedea însă şi la
ce a condus o asemenea privatizare, ce procese a declanşat, ce impact social a
avut pe termen mediu este o altă dimensiune care nu poate fi scăpată în nici un
caz din vedere. Putem, deci, detaşa o concluzie limpede: problemele sociale
constituie parte componentă a reformei şi nu un aspect suplimentar al acesteia.
O reformă este inteligent concepută şi promovată dacă introduce în ecuaţia ei de
fond implicaţiile sociale ale măsurilor pe care le promovează. Altminteri aşa
zisul succes economic de moment poate induce o maree de probleme sociale în
perspectivă.

217
2.4. „Cine este responsabil de distrugerea Rusiei?”

Întrebarea de mai sus formulată de autorul american ridică o problemă


esenţială pentru ceea ce discutăm acum: anume raportul dintre organismele
financiare internaţionale şi cele naţionale în orientarea şi luarea deciziilor
fundamentale din cadrul tranziţiei. În interiorul acestui raport vom face şi câteva
precizări despre rolul statului în perioada de tranziţie. Pentru că dezlegarea chiar
şi sumară a acestei întrebări conduce nemijlocit la problema rolului statului.
Joseph Stiglitz nu se raportează pozitiv la recomandările organismelor
financiare internaţionale – FMI, Banca Mondială, tratează chiar cu ironie
valoarea „reţetelor” prescrise de acestea ţărilor aflate în tranziţie. Reproşul
fundamental făcut acestor recomandări este viziunea monetaristă care se
concentrează pe echilibrul mocroeconomic şi scapă din vedere problemele
economiei reale. Ca să înţelegem mai bine fondul acestei dispute, să precizăm ce
înseamnă echilibru macroeconomic. Un anumit raport între diferitele
componente ale activităţii economice dintr-o ţară: volumul producţiei, rata
inflaţiei, nivelul deficitului comercial etc. În sine, respectarea acestor raporturi
este un lucru foarte important, pentru că odată scăpate de sub control, dereglările
pot declanşa procese extrem de costisitoare. Joseph Stiglitz nu subestimează
aceste raporturi fundamentale, ci respinge exagerarea lor în dauna problemelor
sociale, parte componentă şi ele a unei reforme de succes.
De fapt, aici sunt abordări economice diferite. Şcoala monetaristă spune
că inflaţia trebuie ţinută sub control cu orice preţ. Metoda principală de a
diminua inflaţia, în această viziune, este creşterea ratei dobânzilor, ceea ce
îngreunează activitatea economică propriu-zisă, reducerea drastică a cheltuielilor
bugetare, dar care, în final, afectează puterea de cumpărare a oamenilor, deci
piaţa, viaţa economică. Cealaltă abordare susţine că, dimpotrivă, principala
modalitate de a diminua inflaţia este stimularea activităţii economice, că inflaţia
poate fi chiar folosită pentru a stimula o asemenea activitate. Dacă vom respecta
reţetele FMI, spun susţinătorii acestei abordări, se realizează proporţiile
macroeconomice, dar viaţa economică devine din ce în ce mai plăpândă. Cu alte
cuvinte, „analizele” economice vor fi bune, sau măcar satisfăcătoare, numai că
„pacientul”, deci viaţa economică propriu zisă, nu mai are viaţă, vitalitatea
necesară.
Ceea ce se poate reproşa deschis recomandărilor organismelor
internaţionale este lipsa de receptivitate faţă de problemele sociale, care, aşa
cum arătam, reprezintă parte componentă a reformei. Atât de pregnant a apărut
acest conflict de abordare, încât, într-o parte importantă a literaturii de profil,
care îl include şi pe J. Stiglitz, se semnalează faptul că succesul nu poate veni
decât dacă strategia de reformă este diferită, dacă nu chiar opusă celei
recomandate de organismele financiare internaţionale. Iată ce spune Stiglitz

218
despre strategia de reformă promovată de Polonia şi de Grzegorz W. Kolodko,
fost viceprim-ministru şi ministru de finanţe al acestei ţări:
„Ţara sa nu a făcut ceea ce recomandase FMI – nu a realizat
privatizarea rapid şi nu a acordat reducerii inflaţiei o importanţă mai mare
decât celorlalte probleme macroeconomice. A pus însă accentul pe unele lucruri
cărora FMI le acordase puţină atenţie – cum ar fi importanţa sprijinului
democratic pentru reformă, ceea ce a presupus încercarea de a menţine şomajul
la un nivel scăzut şi acordarea de ajutoare şomerilor, ajustarea pensiilor în
raport cu inflaţia şi crearea infrastructurii instituţionale necesare pentru a face
ca economia de piaţă să funcţioneze” (ibidem, p. 280-281).
În general, putem spune că problema ritmurilor de prefacere specifice
tranziţiei reprezintă şi o problemă de politică internă a fiecărui stat. Nu numai
pentru că un proces de o asemenea complexitate nu poate fi desfăşurat după
reţete, nu numai pentru că forţele politice dintr-un stat cunosc mai bine situaţia
internă şi pot stabili măsuri pornind de la această situaţie, dar şi pentru că ele
răspund de ceea ce se întâmplă în interiorul statului respectiv, ele dau seamă în
faţa propriului popor. Deşi autorul american nu este deloc generos cu
organismele financiare internaţionale, cu rolul lor în desfăşurarea reformei în
Rusia şi în fostul bloc comunist, în cele din urmă el spune că responsabilitatea
situaţiei din Rusia revine guvernului acestei ţări. De ce? Pentru că şi-a însuşit ad
litteram recomandările FMI, pentru că nu a reacţionat în mod adecvat la
extinderea sărăciei, la prăbuşirea puterii de cumpărare, la apariţia unor decalaje
înfiorătoare între puterea economică a omului obişnuit şi cea a câtorva potentaţi,
care au făcut averile prin cârdăşie cu cercurile guvernamentale. Într-un cuvânt,
pentru că a asistat la prăbuşirea unei ţări, care, cu câteva zeci de ani înainte, a
lansat Sputnicul şi acum a devenit exportator de produse naturale.
Este o experienţă care ridică direct problema răspunderii statului în
procesul de tranziţie. Cunoaşteţi, desigur, că abordarea dominantă în toţi aceşti
ani a fost cea a statului minimal. Nu ne propunem să intrăm într-o literatură
foarte complexă. Dorim să subliniem doar câteva lucruri, esenţiale pentru tema
de faţă.
Există o corespondenţă vizibilă între adepţii terapiei de şoc şi cei ai
statului minimal. Mai precis susţinătorii terapiei de şoc vor fi şi cei mai
învederaţi susţinători ai statului minimal.
Problema rolului statului nu trebuie tratată într-o perspectivă ideologică.
În acest domeniu coloratura ideologică a fost, poate, mai pregnantă. Mai ales că
întreaga regiunea a Europei de est venea după o perioadă de adevărată dictatură
a statului. În acest context, afirmaţia că statul nu are ce căuta în economie, că
statul trebuie să fie un gen de „paznic de noapte” avea un ecou pozitiv chiar şi în
sufletul omului obişnuit. Dezbaterea terapie de şoc – terapie graduală a luat în
acest domeniu forma disputei stat maximal – stat minimal, care este o discuţie
tot ideologică.
219
După părerea noastră problema rolului statului trebuie pusă în legătură nu
cu o abordare ideologică de o factură sau alta, ci cu complexitatea procesului
tranziţiei. Ni se pare că este singura perspectivă care poate conduce la o
dezbatere aşezată, aplicată şi ferită de unilateralism. Dominantă în cadrul acestei
perspective trebuie să fie problema rezultatelor reformei. Pentru că „reţetele” de
un fel sau de altul se duc sau se ofilesc, popoarele rămân şi ele au nevoie să
trăiască mai bine. Există în cartea lui Stiglitz o relatare, după părerea noastră
zguduitoare, privind modul cum s-a făcut privatizarea în Rusia:
„Cel mai elocvent exemplu de privatizare făcută cum nu trebuie îl
constituie programul de împrumuturi contra acţiuni. În 1995, guvernul rus, în
loc să ceară fondurile necesare de la banca centrală, a apelat la băncile
particulare. Multe dintre acestea aparţineau unor prieteni ai membrilor
guvernului cărora le fuseseră eliberate autorizaţii ce la permiteau să-şi
înfiinţeze bănci. Într-un mediu în care activitatea băncilor nu era reglementată
în mod corespunzător, aceste autorizaţii erau pur şi simplu licenţe de tipărire a
banilor, de acordare a unor împrumuturi fie persoanelor respective, fie
prietenilor lor, fie guvernului. Ca să poată primi împrumuturile, guvernul a
garantat cu acţiuni la întreprinderile aflate în proprietatea sa. Apoi – surpriză!
– acesta nu a mai restituit banii împrumutaţi, băncile particulare au preluat
companiile prin ceea ce ar putea fi considerat o vânzare fictivă (deşi guvernul a
mimat că organizează nişte „licitaţii”), iar câţiva oligarhi au devenit
instantaneu miliardari” (ibidem, p. 250).
Fireşte că nu putem discuta o problemă aşa de complexă precum rolul
statului în tranziţie pornind (doar) de la acest exemplu. El şi întreaga situaţie din
Rusia, ca şi din alte ţări ale fostului bloc sovietic, ne îndeamnă la mai multă
cumpătare, atunci când vorbim despre rolul statului. În orice caz, nu înseamnă
că suntem moderni dacă îmbrăţişăm teoria statului minimal. Ceea ce s-a
întâmplat în Rusia şi în China reprezintă un material documentar extrem de
instructiv privind rolul statului. Întrebarea este nu atât cât stat trebuie să
menţinem, ci cât de modern şi de inteligent este statul?
În continuare, oferim câteva extrase din lucrarea lui Joseph Stiglitz. Orice
selecţie implică o nedreptate faţă de textul original complet. De aceea,
recomandăm lectura în întregime a cărţii. Nu am intenţionat decât să venim în
întâmpinarea dumneavoastră cu un mănunchi de texte care să îngăduie o
dezbatere pe marginea temei de faţă.

3.1. Spre capitalism, pe scurtătură

„Să vedem cu ce probleme se confrunta Rusia (sau celelalte ţări) în 1989.


Aici existau instituţii ale căror denumiri semănau cu cele ale instituţiilor din
Occident, dar care nu îndeplineau aceleaşi funcţii. Existau bănci care acumulau
220
economii; ele însă nu hotărau cine primea împrumuturi şi nici nu aveau sarcina
să le urmărească şi să se asigure că acestea vor fi restituite. Băncile furnizau pur
şi simplu „fonduri” după cum le cerea organismul guvernamental însărcinat cu
planificarea centralizată. În Rusia existau firme, întreprinderi care produceau
bunuri, însă acestea nu luau decizii: ele produceau ceea ce li se spunea să
producă folosind resursele (materia primă, mâna de lucru, utilajele) care le erau
alocate. Principalul obiectiv al conducătorilor de întreprinderi era acela de a
rezolva problemele pe care le ridica statul: acesta le dădea un plan de producţie
fără să le asigure neapărat resursele necesare; uneori însă ele depăşeau
necesarul. Directorii se implicau în diverse tranzacţii ca să-şi poată îndeplini
planul, obţinând în acelaşi timp un câştig peste salariul pe care-l aveau în mod
oficial. Aceste activităţi – care au fost permanent necesare pentru a menţine cât
de cât în funcţiune sistemul sovietic – au dat naştere la corupţia care avea să se
amplifice o dată cu trecerea Rusiei la economia de piaţă. Ocolirea legislaţiei în
vigoare, dacă nu încălcarea ei de-a dreptul, a devenit un mod de viaţă, anticipând
dispariţia „supremaţiei legii” care avea să marcheze procesul de tranziţie.
La fel ca într-o economie de piaţă, şi în economia sovietică existau
preţuri, însă acestea erau stabilite de stat, nu de piaţă. Unele preţuri, cum ar fi
cele ale produselor de strictă necesitate, erau menţinute în mod artificial la un
nivel scăzut – astfel încât sărăcia i-a ocolit chiar şi pe cei cu veniturile cele mai
mici. Preţurile la energie şi la resursele naturale au fost de asemenea menţinute
prin mijloace artificiale la un nivel scăzut – lucru pe care Rusia şi l-a putut
permite datorită faptului că dispunea de rezerve uriaşe de asemenea resurse.
Manualele de economie învechite vorbesc adesea despre economia de
piaţă ca şi cum aceasta ar avea trei componente esenţiale: preţurile, proprietatea
privată şi profiturile. Alături de concurenţă, acestea furnizează stimulentele,
coordonează luarea deciziilor de ordin economic, veghează ca firmele să
producă cu cele mai mici costuri posibile ceea ce vor oamenii. La fel de
importante sunt însă şi instituţiile. Cele mai importante sunt structurile
legislative şi de reglementare, care veghează ca toate contractele să fie
îndeplinite, ca disputele comerciale să se rezolve după o anumită procedură, ca
atunci când datornicii nu se pot achita de obligaţiile financiare să fie declanşate
procedurile de faliment, ca concurenţa să existe şi ca băncile care atrag bani de
la deponenţi să poată să-i restituie la cererea acestora. Această structură
compusă din legi şi organisme veghează ca bursele de valori să funcţioneze
corespunzător şi ca managerii să nu profite de acţionari şi nici acţionarii
majoritari de cei minoritari. În ţările cu economie de piaţă matură, structurile
legislative şi de reglementare au fost create în peste un secol şi jumătate, ca
reacţie la problemele de care s-a lovit capitalismul bazat pe funcţionarea liberă a
pieţelor. Reglementarea activităţii băncilor s-a produs după o serie de eşecuri
răsunătoare în acest sector, iar reglementarea tranzacţiilor cu hârtii de valoare,
după câteva episoade importante în care acţionarii neavizaţi au fost înşelaţi.
221
Ţările care vor să construiască o economie de piaţă nu trebuie să retrăiască
aceste dezastre: pot învăţa din experienţa altora. Deşi este posibil să fi amintit
despre această infrastructură instituţională, reformatorii au făcut acest lucru fără
a-i acora atenţia cuvenită. Ei au încercat să ajungă la capitalism pe o scurtătură,
creând o economie de piaţă fără instituţiile sale fundamentale şi fără
infrastructura intituţională de bază. Înainte de a crea o piaţă bursieră trebuie să te
asiguri că există reglementările corespunzătoare. Noile firme trebuie să poată
obţine capital suplimentar, iar pentru aceasta băncile trebuie să fie bănci
adevărate, nu ca acelea din vechiul regim sau dintre cele care împrumută pur şi
simplu bani statului. Un sistem bancar real şi eficient necesită reglementări
foarte clare. Noile firme trebuie să poată cumpăra terenuri, iar aceasta necesită
existenţa unei pieţe şi a unei evidenţe a terenurilor” (pp. 220 – 222).

„Problemele cu care se confruntau economiile ţărilor din fosta Uniune


Sovietică şi din fostul bloc comunist erau descurajatoare: ele trebuia să treacă de
la un anumit sistem de preţuri – cel distorsionat care a predominat în comunism
– la un sistem al preţurilor de piaţă; trebuia să creeze pieţele şi infrastructura
instituţională care stă la baza lor; trebuia să privatizeze toate proprietăţile care
aparţinuseră înainte statului. Ele trebuia să creeze noi conducători de
întreprinderi – nu dintre cei care se pricepeau la ocolirea reglementărilor şi
legilor statului – şi noi întreprinderi care să contribuie la redistribuirea resurselor
care fuseseră atât de ineficient folosite înainte.
Indiferent cum ai privi lucrurile, aceste economii se aflau în faţa unor
alegeri foarte greu de făcut – au existat chiar dezbateri aprinse în privinţa
variantelor pentru care trebuia să se opteze. Cei mai cârcotaşi s-au concentrat
asupra vitezei reformei: unii experţi s-au arătat îngrijoraţi de faptul că, dacă
privatizarea nu se făcea rapid, creându-se astfel un grup de oameni cu interese
materiale legate de capitalism, societatea s-ar fi întors la comunism. Alţii însă s-
au arătat îngrijoraţi de faptul că, dacă erau prea rapide, reformele ar fi provocat
un dezastru – eşecuri în plan economic şi corupţie în plan politic – deschizând
astfel calea unei alunecări fie spre extrema stângă, fie spre extrema dreaptă.
Primul curent a fost denumit „al terapiei de şoc”, iar cel de-al doilea,
„gradualist”.
Opiniile adepţilor terapiei de şoc – puternic susţinuţi de Trezoreria SUA şi
de FMI – au prevalat în majoritatea ţărilor. Adepţii gradualismului credeau însă
că tranziţia la economia de piaţă se va face mai uşor dacă procesul se va
desfăşura cu o viteză acceptabilă şi într-un mod ordonat („ordinea înfăptuirii
reformelor”). Nu era necesar să existe instituţii perfecte, dar, ca să dăm numai
un exemplu, prin privatizarea unui monopol înaintea existenţei unei concurenţe
reale sau a unei autorităţi de reglementare nu s-ar fi făcut decât să se înlocuiască
un monopol de stat cu un monopol privat, care i-ar fi exploatat într-un mod şi
mai nemilos pe consumatori. După zece ani în sfârşit înţelepciunea abordării
222
graduale este recunoscută: melcii i-au întrecut pe iepuri. Criticii gradualişti ai
terapiei de şoc nu numai că anticipaseră corect eşecurile acesteia, dar şi
evidenţiaseră cauzele lor. Singura greşeală pe care au făcut-o a fost aceea de a fi
subestimat amploarea dezastrului” (pp. 223 – 224).

3.2. „Prima şedinţă a terapiei de şoc”

„Primele greşeli au apărut aproape imediat ce tranziţia a început. În


entuziasmul de a ajunge la economia de piaţă, majoritatea preţurilor au fost
liberalizate peste noapte în 1992, declanşând o inflaţie care a redus la zero
economiile şi a adus problema macrostabilităţii în centrul atenţiei. Toată lumea a
înţeles că, în condiţiile existenţei unei hiperinflaţii (inflaţie de peste 10 % pe
lună), va fi greu ca procesul de tranziţie să se încheie cu succes. Astfel prima
şedinţă de terapie de şoc – liberalizarea instantanee a preţurilor – a necesitat o a
doua şedinţă: reducerea inflaţiei. Aceasta a reclamat înăsprirea politicii monetare
– creşterea ratelor dobânzilor.
Deşi majoritatea preţurilor au fost liberalizate complet, unele dintre cele
mai importante au fost menţinute la un nivel scăzut – preţurile la resursele
naturale. În condiţiile recent proclamatei „economii de piaţă”, aceasta s-a
constituit ca o invitaţie: dacă puteai cumpăra, să zicem, ţiţei şi-l vindeai în
Occident, ai fi putut câştiga milioane sau chiar miliarde de dolari. Ceea ce
oamenii au şi făcut. În loc să câştige bani prin crearea de întreprinderi noi, ei s-
au îmbogăţit făcând afaceri vechi în stil nou – exploatând greşelile guvernului.
Această „goană după rentă” îi va face pe reformatori să susţină că problema nu
consta în faptul că reformele se desfăşurau prea repede, ci că se desfăşurau prea
încet. Iar reforma s-ar fi putut face mai repede numai dacă toate preţurile erau
liberalizate imediat! Această afirmaţie conţine o doză considerabilă de adevăr –
nu este însă potrivit ca ea să fie folosită ca argument în favoarea reformelor
radicale. Politicienii nu dau niciodată mână liberă tehnocraţilor, şi pe bună
dreptate: aşa cum am văzut, tehnocraţii de la FMI au omis întotdeauna
dimensiunile economice, sociale şi politice importante. Reforma, chiar şi în
ţările în care sistemele politice şi economice funcţionează corespunzător,
produce întotdeauna „dezordine”. Chiar dacă era logic să se insiste pe
liberalizarea instantanee, mai important ar fi fost să se ştie cum s-ar fi făcut
liberalizarea dacă nu s-ar fi reuşit ca preţurile importante, precum cele la
energie, să fie repede liberalizate.
Liberalizarea şi stabilizarea au fost doi dintre pilonii pe care s-a bazat
strategia de reformă radicală a FMI. Al treilea a fost privatizarea rapidă” (pp.
225 – 226).

223
„Strategia de reformă radicală a FMI nu a dat roade: după 1989 PIB-ul
Rusiei a scăzut în fiecare an. Ceea ce se crezuse că va fi o scurtă recesiune
specifică tranziţiei s-a transformat într-o recesiune de peste un deceniu. Sfârşitul
acesteia părea a nu se întrezări. Paguba – scăderea PIB – suferită de Rusia a fost
mai mare decât cea din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În perioada
1940-1946, producţia industrială a Uniunii Sovietice a scăzut cu 24 %. În
perioada 1990-1999, producţia industrială a Rusiei a scăzut cu aproape 60 % -
mai mult chiar decât PIB (54 %). Cei familiarizaţi cu prima tranziţie, care a avut
loc în timpul Revoluţiei Ruse, la comunism, pot găsi câteva asemănări între
aceasta şi tranziţia de după 1989 în privinţa daunelor produse în plan
socioeconomic: şeptelul s-a redus la jumătate, iar investiţiile din industrie
aproape că au dispărut. Rusia a reuşit să atragă ceva investiţii străine în
domeniul exploatării resurselor naturale; situaţia din Africa demonstrase cu mult
timp în urmă că, dacă resursele naturale sunt suficient de ieftine, atragerea de
investiţii străine în acest domeniu nu este o problemă.
Programul de stabilizare, liberalizare şi privatizare nu a fost desigur un
program de creştere economică. El era menit să creeze condiţiile necesare
creşterii economice. În locul lor însă, programul a creat condiţiile favorabile
declinului economic. Nu numai că investiţiile au fost stopate, dar şi capitalul s-a
epuizat – economiile s-au „evaporat” din cauza inflaţiei, iar veniturile din
privatizare şi împrumuturile din străinătate au fost însuşite în mod ilegal.
Privatizarea, însoţită de deschiderea pieţelor de capital, a dus nu la crearea de
avuţie, ci la lichidarea activelor” (pp. 227 – 228).

3.3. Criza din 1998

„Ţara era puternic îndatorată, iar creşterea ratelor dobânzilor provocată de


criza est-asiatică a exercitat o presiune enormă asupra situaţiei din Rusia. Acest
„castel de nisip” s-a prăbuşit în momentul în care preţul ţiţeiului a scăzut
dramatic. Din cauza recesiunilor şi a crizelor din Asia de Sud-Est, exacerbate de
politicile F.M.I., cererea de ţiţei nu numai că nu a crescut aşa cum se anticipase,
ci chiar a scăzut. Dezechilibrul produs între cererea şi oferta de ţiţei s-a
transformat într-o scădere dramatică a preţurilor la acest produs (cu 40 % în
primele şase luni ale anului 1998 comparativ cu media din 1997). Ţiţeiul este
atât o materie primă de export, cât şi o sursă de venituri din impozite pentru
statul rus, iar scăderea preţurilor a avut, aşa cum era de aşteptat, un efect
devastator. Noi, cei de la Banca Mondială, ne dădusem seama de această
problemă încă de la începutul lui 1998, când preţurile păreau a fi pe punctul de a
coborî chiar sub costul de extracţie şi transport al ţiţeiului din Rusia. Dat fiind
cursul de schimb valutar din acel moment, industria rusească a ţiţeiului putea
deveni nerentabilă. Devalorizarea avea să fie astfel inevitabilă” (p. 230).
224
3.4. „Salvarea nu se produce”

„Când criza a izbucnit, FMI a coordonat eforturile de salvare, însă voia ca


Banca Mondială să contribuie cu 6 miliarde de dolari la acest demers. Valoarea
totală a ajutorului acordat a fost de 22,6 miliarde de dolari. Aşa cum am amintit
mai înainte, FMI avea să furnizeze 11,2 miliarde de dolari; Banca Mondială
avea să dea 6 miliarde de dolari, restul fiind furnizat de guvernul japonez” (p.
234).

„La trei săptămâni de la acordarea împrumutului, Rusia a anunţat


suspendarea unilaterală a plăţilor şi devalorizarea rublei. Moneda rusească s-a
prăbuşit. Până în ianuarie 1999, rubla scăzuse în termeni reali cu peste 45 % faţă
de iulie 1998” (p. 236).

„[...] noi crezusem că banii oferiţi ar putea susţine cursul de schimb


valutar vreme de trei luni; situaţia nu a durat însă decât trei săptămâni. Crezusem
că vor trece mai multe zile sau chiar săptămâni până când oligarhii vor scoate
banii din ţară; nu au fost necesare însă decât câteva ore sau zile. Guvernul rus a
„permis” chiar reprecierea cursului de schimb. Aşa cum am arătat deja, acest
lucru însemna că oligarhii urmau să cheltuiască mai puţine ruble pentru a-şi
procura dolari. Victor Geraşcenco, preşedintele Băncii Centrale a Rusiei, i-a
spus zâmbind preşedintelui Băncii Mondiale şi mie personal că era pur şi simplu
vorba despre „forţele pieţei în acţiune”. Când cei de la FMI au fost puşi în faţa
faptelor – miliardele de dolari pe care la dăduseră (împrumutaseră) Rusiei
apăruseră în conturile băncilor din Cipru şi Elveţia la numai câteva zile de la
acordarea împrumutului – ei au susţinut că aceştia nu erau dolarii lor” (p. 237).

3.5. Ţara care a creat Sputnicul devine simplu exportator de resurse


naturale

„Rareori a fost mai mare decalajul dintre aşteptări şi realitate ca în cazul


tranziţiei de la comunism la economia de piaţă. Privatizarea, liberalizarea şi
descentralizarea ar fi trebuit să ducă repede, poate după o scurtă recesiune de
tranziţie, la o creştere substanţială a producţiei. Ar fi trebuit ca beneficiile
tranziţiei să fie mai mari pe termen lung decât pe termen scurt, ca urmare a
înlocuirii utilajelor vechi, ineficiente, şi a formării unei noi generaţii de
întreprinzători. Integrarea deplină în economia mondială, cu toate foloasele care
ar fi decurs din aceasta, ar fi avut şi ea loc foarte repede, dacă nu imediat.
Aceste aşteptări de creştere economică nu s-au împlinit nu doar în Rusia,
ci în majoritatea ţărilor cu economie în tranziţie. Numai câteva dintre fostele ţări
225
comuniste – cum ar fi Polonia, Ungaria, Slovenia şi Slovacia – au un PIB egal
cu cel de acum un deceniu. În rest, declinul veniturilor este atât de puternic încât
cu greu i se poate găsi o explicaţie. Potrivit datelor deţinute de Banca Mondială,
Rusia avea în 2000 un PIB care reprezintă 63,9 % din PIB-ul anului 1989.
Declinul Moldovei este cel mai dramatic, produsul ei global reprezentând în
2000 mai puţin de o treime din cel înregistrat cu un deceniu în urmă. PIB-ul
Ucrainei pe 2000 reprezenta o treime din cel înregistrat în urmă cu zece ani.
În spatele acestor valori stăteau adevăratele simptome ale bolii de care
suferea Rusia. Această ţară se transformase foarte repede dintr-un gigant
industrial – care reuşise să-l creeze pe Sputnik, primul satelit plasat pe orbită –
într-un exportator de resurse naturale; resursele, mai ales ţiţeiul şi gazele
naturale, reprezentau peste jumătate din totalul exporturilor” (pp. 238 – 239).

3.6. „Una din cele mai mari inegalităţi din lume”

„Aceste statistici nu spun totul despre tranziţia care are loc în Rusia. Ele
ignoră succesele cele mai importante: ce valoare acordaţi foloaselor noii
democraţii, aşa imperfectă cum pare? Ele ignoră însă şi unul dintre cele mai
importante eşecuri: creşterea sărăciei şi a inegalităţii.
Deşi „tortul” economiei naţionale era de la o zi la alta din ce în ce mai
mic, acesta era împărţit într-un mod tot mai puţin echitabil, aşa încât rusul de
rând primea o „porţie” tot mai mică din el. În 1989, numai 2% dintre ruşi trăiau
în sărăcie. La sfârşitul anului 1998, ponderea celor care trăiau cu doi dolari pe zi
era de 23,8%. Potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială, peste 40% din
populaţia ţării trăia cu mai putin de patru dolari pe zi. Statisticile privind situaţia
copiilor relevau o problemă şi mai acută, peste 50% dintre ei proveneau din
familii sărace. Şi în alte ţări foste comuniste sărăcia luase o amploare
asemănătoare, dacă nu chiar mai mare” (p. 241). (Tranziţia se pare că nu a fost
benefică pentru cei săraci. De exemplu, ponderea veniturilor populaţiei celei mai
sărace (20 % din totalul populaţiei) în totalul veniturilor era de 8,6 % în Rusia
(în 1998), 8,8 % în Ucraina (în 1999) şi 6,7 % în Kazahstan” (în 1996) [World
Development Indicators 2001 (Idicatorii dezvoltării statelor lumii pe 2001),
Banca Mondială]).

„În Rusia există şi în prezent una din cele mai mari inegalităţi din lume,
comparabilă cu cea din societăţile latino-americane bazate pe o moştenire
semifeudală” (p. 243). (Folosind o unitate de măsură standard (coeficientul
Gini), s-a estimat că, în 1998, inegalitatea existentă în Rusia era de două ori mai
mare ca în Japonia, cu 50 % mai mare ca în Marea Britanie şi în alte ţări
europene şi avea un nivel comparabil cu cel din Venezuela şi Panama. În acelaşi
226
timp, ţările care aplicaseră politici graduale, respectiv Polonia şi Ungaria, au
reuşit să menţină inegalitatea la un nivel scăzut – în Ungaria era mai mică decât
în Japonia, iar în Polonia, mai mică decât în Marea Britanie.)

„Multe dintre efectele negative amintite de mine mai înainte – atât


căderea veniturilor, cât şi creşterea inegalităţii – pot avea o legătură directă cu
această greşeală. Într-un bilanţ al Băncii Mondiale cu privire la rezultatele
obţinute în primii zece ani de existenţă a economiilor în tranziţie se arată clar că
privatizarea, în absenţa infrastructurii instituţionale (cum ar fi norme de
administrare a întreprinderilor) nu producea efecte pozitive asupra creşterii
economice. Consensul de la Washington dăduse greş din nou. Legătura dintre
felul în care a fost făcută privatizarea şi eşecurile suferite este uşor de observat.
De exemplu, în Rusia şi în alte ţări, lipsa legislaţiei care să asigure o
administrare corespunzătoare a întreprinderilor a făcut ca aceia care ajungeau să
pună mâna pe o întreprindere să aibă tot interesul ca să-i jefuiască pe acţionarii
minoritari; acelaşi interes îl aveau managerii în raport cu acţionarii. De ce să
consumi energie ca să creezi avuţie, când era mult mai uşor s-o furi? Aşa cum
am văzut, şi alte aspecte ale procesului de privatizare au făcut să crească
interesul, dar şi posibilitatea de a jefui întreprinderile. În Rusia, privatizarea a
făcut ca marile întreprinderi de importanţă naţională să treacă de obicei în
mâinile vechilor conducători ai acestora. Ei ştiau cât de nesigur şi de greu era
drumul care urma să fie străbătut. Chiar dacă înclinau să facă aşa, ei au riscat să
nu aştepte formarea pieţelor de capital şi producerea celorlalte schimbări absolut
necesare pentru valorificarea la maximum a investiţiilor şi restructurarea care
avea să se realizeze. Ei s-au concentrat pe ceea ce puteau obţine de la firmă în
următorii câţiva ani, şi de prea multe ori acest lucru s-a făcut pentru lichidarea
activelor” (pp.247 - 248).

3.7. Privatizarea făcută cum nu trebuie

„Privatizarea ar mai fi trebuit să elimine statul din economie; cei care au


crezut asta aveau însă o concepţie mult prea naivă cu privire la rolul jucat de stat
în economia modernă. El îşi exercită influenţa în nenumărate feluri la diverse
niveluri. Privatizarea a reuşit să reducă puterea administraţiei centrale, însă
această diminuare a autorităţii a lăsat prea multă libertate de acţiune
administraţiilor locale şi regionale. Un oraş precum St. Petersburg, să zicem sau
un oblast* (în Rusia, unitatea administrativ-teritorială corespunzătoare unei
provincii autonome - n. trad.) ca Novgorod putea folosi o mulţime de
reglementări şi mijloace fiscale ca să stoarcă bani de la firmele care operau pe
teritorul lor. În ţările industrializate avansate există un principiu al supremaţiei
legii care împiedică administraţiile locale şi regionale să abuzeze de puterile pe
227
care le deţin; nu era însă cazul în Rusia. În ţările industrializate avansate,
concurenţa dintre comunităţi o determină pe fiecare să încerce să devină mai
atractivă pentru investitori” (pp. 247 – 248).

„Privatizarea, aşa cum a fost ea făcută în Rusia (ca şi multe dintre fostele
ţări membre ale Blocului sovietic) nu numai că nu a contribuit la succesul
economic al ţării, dar a şi subminat încrederea în guvern, în democraţie şi în
reformă. Rezultatul faptului că Rusia a dat pe gratis bogatele sale resurse
naturale înainte de a dispune de un sistem de încasare a impozitelor şi taxelor pe
veniturile obţinute din exploatarea acestor resurse a fost acela că o serie de
prieteni şi asociaţi ai lui Elţîn au devenit miliardari, pe când ţara era incapabilă
să le plătească pensionarilor cei 15 dolari pe lună” (p. 250).
„Cel mai elocvent exemplu de privatizare făcută cum nu trebuie îl
constituie programul de împrumuturi contra acţiuni. În 1995, guvernul rus, în loc
să ceară fondurile necesare de la banca centrală, a apelat la băncile particulare.
Multe dintre acestea aparţineau unor prieteni ai membrilor guvernului cărora le
fuseseră eliberate autorizaţii ce la permiteau să-şi înfiinţeze bănci. Într-un mediu
în care activitatea băncilor nu era reglementată în mod corespunzător, aceste
autorizaţii erau pur şi simplu licenţe de tipărire a banilor, de acordare a unor
împrumuturi fie persoanelor respective, fie prietenilor lor, fie guvernului. Ca să
poată primi împrumuturile, guvernul a garantat cu acţiuni la întreprinderile
aflate în proprietatea sa. Apoi – surpriză! - acesta nu a mai restituit banii
împrumutaţi, băncile particulare au reluat companiile prin ceea ce ar putea fi
considerat o vânzare fictivă (deşi guvernul a mimat că organizează nişte
„licitaţii”), iar câţiva oligarhi au devenit instantaneu miliardari” (p. 250).

3.8. Alte strategii, alte rezultate

„Polonia şi Cehia au aplicat alte strategii decât cele recomandate de


Consensul de la Washington. Polonia este ţara care a obţinut cele mai bune
rezultate dintre toate ţările est-europene; China a înregistrat cel mai rapid ritm de
creştere economică dintre toate ţările lumii în ultimii douăzeci de ani. Polonezii
au început cu „terapia de şoc” pentru a pune capăt hiperinflaţiei, iar faptul că au
apelat la această măsură la început şi într-o proporţie limitată i-a făcut pe mulţi
să creadă că tranziţia lor se baza pe o „terapie de şoc”. Nimic mai greşit.
Polonezii şi-au dat repede seama că terapia de şoc este bună pentru eliminarea
hiperinflaţiei dar nu era bună pentru o schimbare la nivelul societăţii. Ei au
aplicat o politică de privatizare treptată, creând simultan instituţiile de bază ale
economiei de piaţă, cum ar fi băncile, care urmau să asigure de fapt finanţarea,
şi sistemul legislativ, care avea să asigure îndeplinirea contractelor şi să dea
228
decizii imparţiale în cazurile de faliment. Ei şi-au dat seama că, fără aceste
instituţii, economia de piaţă nu poate funcţiona. (Spre deosebire de Polonia,
Cehia şi-a privatizat întreprinderile înainte de a-şi privatiza băncile. Băncile de
stat au continuat să acorde împrumuturi întreprinderilor privatizate; banii s-au
dus către cei privatizaţi de stat, iar firmele privatizate nu au fost supuse unor
constrângeri bugetare riguroase, ceea ce le-a permis să amâne restructurarea
reală).” (pp. 279 – 280).

3.9. Succesul Chinei contrastează izbitor cu cel al Rusiei

„În mod asemănător, succesul Chinei din ultimul deceniu contrastează


izbitor cu eşecul Rusiei. În timp ce China a înregistrat un ritm mediu de creştere
economică de peste 10% în anii 1990, Rusia a cunoscut un declin de 5,6% în
medie pe an. La sfârşitul deceniului, veniturile reale (aşa-numita „putere de
cumpărare”) ale chinezilor erau comparabile cu cele ale ruşilor. Pe când în
China tranziţia a determinat cea mai mare diminuare a numărului de săraci din
istorie (de la 358 de milioane în 1990 la 208 în 1997, folosind drept criteriu de
apreciere standardul de un dolar pe zi), în Rusia ea a determinat poate cea mai
mare creştere a numărului săracilor înregistrată vreodată într-un interval de timp
atât de mic (cu excepţia perioadelor de război şi foamete).
Diferenţa dintre strategia Chinei şi cea a Rusiei nu putea fi mai clară de
atât, iar ea a început să se manifeste încă de la primii paşi făcuţi pe calea
tranziţiei. În China, reformele au debutat în agricultură, o dată cu trecerea de la
sistemul comun (colectiv) de producţie la sistemul bazat pe „răspunderea
individuală” – de fapt o privatizare parţială. Nu era vorba de o privatizare totală
– oamenii nu puteau cumpăra sau vinde terenuri după cum doreau; însă sporurile
de producţie au arătat cât de mult se putea câştiga chiar şi numai din realizarea
unor reforme parţiale şi de o amploare limitată. A fost un demers uriaş, în care
au fost implicate sute de milioane de lucrători şi care a fost realizat în câţiva ani.
Punerea lui în practică s-a făcut în aşa fel încât s-a reuşit atragerea sprijinului
masei largi a populaţiei: testarea cu succes a iniţiativei respective într-una dintre
provincii. Dovezile au fost atât de elocvente încât administraţia centrală n-a
trebuit să impună această schimbare; ea a fost acceptată de bunăvoie.
Conducerea chineză a înţeles însă că nu se putea culca pe lauri, iar reformele
trebuia să fie extinse la nivelul întregii economii. În acest moment s-a apelat la
câţiva specialişti americani, printre care Kenneth Arrow şi subsemnatul. Arrow
primise Premiul Nobel în parte pentru lucrările sale cu privire la fundamentele
economiei de piaţă; el crease modele matematice care explicau de ce şi când
funcţionează economia de piaţă. De asemenea avusese contribuţii originale la
studierea dinamicii, a schimbărilor care se produc în economie. Spre deosebire
însă de acei „predicatori” ai tranziţiei care merseseră în Rusia înarmaţi cu teorii
229
economice luate din manuale, el şi-a dat seama de limitele acestora. Amândoi
am accentuat importanţa concurenţei, a creării infrastructurii instituţionale a
economiei de piaţă. Privatizarea este o chestiune secundară. Cele mai dificile
probleme ridicate de chinezi se refereau la dinamică şi mai ales la trecerea de la
un sistem de preţuri distorsionate la un sistem de preţuri de piaţă” (pp. 281 –
283).

„Între timp, China a demarat un proces de distrugere creatoare:


eliminarea structurilor vechii economii şi crearea altora noi. Milioane de
întreprinderi noi au fost înfiinţate în sate şi oraşele mici; acestea n-au fost
obligate să se ocupe cu agricultură, putându-şi astfel îndrepta atenţia spre alte
domenii. În acelaşi timp, guvernul a invitat firmele străine să vină în ţară şi să
participe la crearea de societăţi mixte; iar firmele străine au dat imediat năvală –
China a devenit cel mai mare beneficiar al investiţiilor străine directe dintre
toate pieţele emergente, ocupând locul al optulea în lume, după Statele Unite ale
Americii, Belgia, Marea Britanie, Suedia, Germania, Olanda şi Franţa. La finele
deceniului, ea ocupa un loc şi mai bun. Simultan a fost început un proces de
creare a „infrastructurii instituţionale” – o comisie a valorilor mobiliare,
reglementări privind activitatea băncilor şi un sistem de protecţie socială
eficiente pe măsura dezvoltării de protecţie socială şi a creării unor noi locuri de
muncă, a început procesul de restructurare a vechilor întreprinderi de stat, de
reducere a dimensiunii acestora, ca şi a aparatului administraţiei de stat. Într-un
interval de aproximativ doi ani au fost vândute locuinţele din fondul locativ de
stat. Obiectivele sunt departe de a fi atinse, viitorul departe de a se întrevedea cu
claritate, însă un lucru se ştie cu certitudine: marea majoritate a chinezilor o duc
mai bine astăzi decât acum douăzeci de ani” (pp. 283 – 284).

„În efortul lor de asigurare a stabilităţii şi creşterii economice, China a


pus promovarea concurenţei, crearea întreprinderilor noi şi a unor noi locuri de
muncă înaintea privatizării şi restructurării întreprinderilor existente. Deşi a
înţeles importanţa macrostabilizării, China nu a confundat niciodată scopurile cu
mijloacele şi n-a exagerat în lupta împotriva inflaţiei. Ea şi-a dat seama că, dacă
voia să nu pună în pericol stabilitatea socială, trebuia să împiedice apariţia
şomajului de masă. În paralel cu restructurarea a trebuit să fie create noi locuri
de muncă. Multe dintre măsurile adoptate în această ţară pot fi interpretate în
lumina celor precizate mai înainte. Deşi în China liberalizarea a fost înfăptuită,
aceasta s-a făcut treptat, în aşa fel încât resursele să nu fie lăsate neutilizate, ci să
fie redistribuite către destinaţii mai potrivite. Politica monetară şi instituţiile
financiare au facilitat crearea unor întreprinderi şi locuri de muncă noi. Deşi o
parte a banilor au fost utilizaţi pentru susţinerea întreprinderilor de stat
ineficiente, China a considerat că mult mai importantă era, nu numai din punct
de vedere politic, ci şi din punct de vedere economic, asigurarea stabilităţii
230
sociale, care ar fi putut fi pusă în pericol dacă şomajul nu ar fi atins cote înalte.
Deşi China nu a privatizat întreprinderile de stat, o dată cu apariţia noilor
întreprinderi importanţa lor s-a micşorat într-o măsură atât de mare încât, la
douăzeci de ani de la începerea tranziţiei, ele mai dădeau numai 28,2% din
producţia industrială. Chinezii şi-au dat seama de riscurile unei liberalizări
depline a pieţei de capital, deşi deschiseseră larg uşile pentru investiţiile străine
directe.
Contrastul dintre ceea ce s-a întâmplat în China şi ce s-a întâmplat în ţări
ca Rusia, care s-a înclinat în faţa ideologiei F.M.I., nu putea fi mai elocvent.
Treptat, se părea că China, acest nou venit în rândul ţărilor cu economie de
piaţă, era mult mai atentă decât F.M.I. la efectele hotărârilor sale asupra
motivaţiei oamenilor” (pp. 285 – 286).

3.10. Polonia şi China sunt dovada faptului că au existat şi alte


strategii

„Polonia şi China sunt dovada faptului că au existat şi alte strategii.


Contextul politic, social şi istoric diferă de la o ţară la alta; nu poţi fi sigur că
strategia care a dat rezultate în aceste ţări ar fi dat rezultate şi în Rusia şi că
mediul politic de aici ar fi putut face posibilă aplicarea ei. Polonia a avut o
tradiţie mai puternic înrădăcinată decât Rusia în ceea ce priveşte economia de
piaţă; aici a existat un sector privat chiar din vremea comunismului. China a
pornit de pe o poziţie mai puţin favorabilă. Prezenţa întreprinzătorilor în Polonia
înainte de începerea tranziţiei ar fi trebuit să-i permită acesteia să aplice o
strategie de privatizare mai rapidă; şi totuşi Polonia, asemenea Chinei, a ales o
strategie graduală” (p. 288).

„Unul dintre atributele acestor ţări este acela că el a avut la bază „reţete
proprii”, concepute de cei din ţările respective, oameni sensibili la nevoile şi la
preocupările acestora. În China, în Polonia sau în Ungaria nu a fost aplicată
aceeaşi reţetă. Aceste ţări ca şi toate celelalte care au obţinut succese pe calea
tranziţiei, au dat dovadă de pragmatism – nu au stabilit niciodată politica de
urmat pe baza ideologiei şi a modelelor simple luate din manuale.
Ştiinţa însă, chiar şi una atât de puţin precisă cum este ştiinţa economică,
se ocupă de previziuni şi de analiza legăturilor cauzale. Previziunile
gradualiştilor s-au confirmat – atât în ţările care au aplicat strategiile lor, cât şi în
cele care au aplicat terapia de şoc. În schimb previziunile adepţilor terapiei de
şoc nu s-au confirmat.
După opinia mea, succesele înregistrate în ţările care nu au urmat
recomandările F.M.I. nu au fost întâmplătoare. A existat o legătură evidentă
între politicile urmate şi rezultatele obţinute, între succesele din China şi Polonia
231
şi ceea ce se făcuse în aceste ţări, ca şi între eşecul din Rusia şi ceea ce se făcuse
în această ţară. Rezultatele din Rusia au fost, aşa cum am remarcat mai înainte,
cele prevăzute de adversarii terapiei de şoc – doar că mai rele. Rezultatele celor
din China au fost exact opusul celor anticipate de F.M.I. – însă au fost cu totul
conforme celor anticipate de „gradualişti”, doar că mai bune” (p. 289).

Bibliografie

Joseph. E. Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Bucureşti, Editura


Economică, 2003.
Joseph E. Stiglitz, Globalization and its discontents, Norton, New York and
London, 2002.
Joseph E. Stiglitz, Making Globalization Work, Allen Lane, Penguin Books,
2006.

Întrebări

1) Ce reproşează economistul american reformei din Rusia?


- ritmul?
- ordinea măsurilor?
- faptul că nu a condus la o relansare economică?
- că a accentuat inegalităţile?
- că nu a atras populaţia de partea reformei?

2) Vedeţi vreo legătură între mersul reformei în Rusia şi dorinţa de „mână


forte”, de acţiune autoritară din partea unor cercuri foarte largi ale
populaţiei?

3) Consideraţi că asemenea sentimente pot fi întâlnite şi în Polonia? Există


în această ţară riscul real de conducere autoritară? Dacă da, de ce? Dacă
nu, de ce?
Folosiţi în demonstraţia voastră şi următorul text publicat de
Kolodko, fost viceprim-ministru al Poloniei în New York Times (7 iulie
1998):
„Succesul nostru mai avea însă o faţetă importantă. Polonia nu a
aşteptat însă aprobarea organismelor financiare internaţionale. Am vrut ca
polonezii să accepte aceste reforme. Aşa încât salariile au fost plătite şi
ajustate la inflaţie. Am acordat ajutoare şomerilor, ne-am respectat
societatea, deşi am negociat cu investitorii şi instituţiile financiare

232
internaţionale”. Interesant este şi titlul articolului publicat, „Rusia should
put its people first”.

4) Comentaţi următoarea formulare a lui Stiglitz: „Privatizarea era o


chestiune secundară” (p. 282). Ce sens trebuie să acordăm acestei formule
şi, mai ales, termenului secundar?
Poate fi privatizarea secundară într-o economie de piaţă? Aduceţi
argumente pro şi contra. „Secundar” are aici în vedere importanţa propriu-
zisă a reformelor sau ordinea în care au loc ele? Ce se poate intampla dacă
privatizarea nu beneficiază de infrastructura instituţională care să o pună
în valoare? Ce ne spun în această privinţă experienţa rusească şi cea
chineză?

5) Ce consideraţi că este mai costisitor : monopolul de stat sau „monopolul


privat”? Ce ne spune în această privinţă experienţa rusească?

6) Ce semnificaţii atribuiţi formulei „fundamentalism de piaţă”?


- Fetişizarea pieţei?
- Creşterea rolului statului?
- Promovarea unor măsuri fără a lua în calcul impactul lor economic
şi social?
- Interesul pentru nevoile economice şi sociale ale populaţiei?
- Supraaccentuarea importanţei pe care o au ritmul şi viteza de
înaintare a reformei?
Fundamentaţi alegerea unei variante sau combinaţii de variante.

7) Care ar putea fi valoarea supremă a reformei, a procesului tranziţiei?


- Viteza?
- Stabilitatea socială?
- Terapia sub semnul căreia se desfăşoară?
- Ataşamentul liderilor la reformă?
Demonstraţi de ce aţi ales o variantă sau alta.

233
Cursul 12

Globalizare şi regionalizare:
procese divergente sau complementare?

Cuprins
1.Regionalismul, contribuţie europeană la teoria modernă a dezvoltării
2. Regiunile economice ale lumii, astăzi
3. Pentru SUA, NAFTA este o problemă de politică externă
4. O cale asiatică de cooperare regională
5. „Regionalism închis” şi „regionalism deschis”
6. Stumbling blocks vs. building blocks
7. Noul regionalism şi opţiunile regionale ale SUA
8. Regiunile – anticamere sau obstacole în calea globalizării?
Bibliografie
Întrebări şi probleme

Cuvinte cheie: regionalism politic, model de dezvoltare integrat, regiune


natural integrată, integrare deschisă, integrare închisă, zone interregionale de
comerţ liber, stumbling blocks, building blocks, noul regionalism, vechiul
regionalism, comerţ liber – protecţionism – comerţ strategic, instituţii
supranaţionale, zone interregionale de comerţ liber

1. Regionalismul, contribuţie europeană la teoria modernă a


dezvoltării

De îndată ce dorim să căpătăm o înţelegere mai concretă a noţiunii de


globalizare, apare întrebarea centrală: care este raportul dintre globalizare şi
regionalizare? Pentru că globalizarea şi regionalizarea sunt două tendinţe
fundamentale pe care nimeni nu le poate neglija. Iar percepţia comună la
evaluează drept tendinţe oarecum divergente. De aceea, considerăm că acest
raport trebuie examinat cu nuanţă şi echilibru. Vrem, nu vrem, regiunile
economice există. Ele sunt îndeobşte constituite pe principii geografice. Ce este
până la urmă globalizarea, o tendinţă situată complet deasupra intereselor
zonale, regionale, particulare? Atunci, de unde îşi trage ea substanţa? Cum poate
exista o tendinţă globală (generală, deci) fără să topească în ea interese, opţiuni
comune la nivelul regiunilor şi statelor? Aici avem de-a face cu o abordare
ideologică a globalizării, transformată într-un mit, într-o tendinţă care nu ar
purta în sine interese, opţiuni, valori, etc.
234
Despre globalizare am mai vorbit şi am căutat să o definim. Câteva
precizări se cuvin făcute şi în legătură cu regionalismul. Apariţia regiunilor
economice reprezintă un fenomen nou. Regiunile includ cele mai importante ţări
din punct de vedere economic ale lumii. Chiar dacă am avea în vedere numai
acest aspect, atunci ne putem da mai uşor seama că a contrapune regionalismul
şi globalismul este paradoxal. Din moment ce marile puteri economice ale
momentului fac parte din regiuni economice şi, în acelaşi timp, sunt printre
promotorii globalismului, atunci cum să contrapunem tendinţe care cuprind cam
aceeaşi protagonişti?
Regiunile inaugurează un alt tip de evoluţie, care porneşte de la premisa
că nici un stat, oricât de puternic, nu mai poate face faţă, singur, problemelor
dezvoltării contemporane. Nici chiar SUA, care împreună cu Canada şi Mexicul
au format NAFTA (North American Free Trade Agreement). Prima asemenea
regiune a apărut pe continentul european şi a fost reprezentată de ceea ce s-a
numit Comunitatea Europeană, actuala Uniune Europeană. Este, după părerea
noastră, mai puţin important că, potrivit unor declaraţii oficiale, NAFTA a
apărut ca o reacţie la Comunitatea Europeană. Semnificativ este faptul că
această formă de evoluţie, sub forma unor regiuni economice, reprezintă o
modalitate tot mai des adoptată în diferite zone ale lumii. De asemenea, în Asia
a apărut o altă formă de cooperare economică care se numeşte: Asia Pacific
Economic Cooperation (APEC).
Fiecare dintre cele trei mari regiuni economice ale lumii de astăzi dispune
de un lider, de o „locomotivă”: NAFTA de SUA, Asia-Pacific de Japonia, iar
Uniunea Europeană de Germania. Când vorbim de competiţia dintre aceste zone
trebuie să luăm în calcul şi capacitatea „locomotivei” de a asigura puterea de
înaintare a regiunii în ansamblu. Prin urmare, ar merita o analiză comparativă a
regiunilor ca atare, dar şi a „locomotivelor” sale, în care să intre nu numai
atuurile ţării - fanion, ci şi relaţiile ţării respective cu ansamblul regiunii, gradul
său de acceptare.
De pildă, Uniunea Europeană, continuatoarea Comunităţii Economice
Europene, este prima regiune economică a lumii, o regiune cu particularităţi
distincte pe care nu le mai regăsim nicăieri altundeva. Deci regiunile sunt
economice, dar forma lor de organizare reprezintă expresia unei opţiuni politice,
a unei viziuni privind modul de desfăşurare a cooperării în zonă. Prima
caracteristică a UE este suprastatalitatea: regionalismul promovat pe continentul
nostru presupune integrarea statelor cu afectarea suveranităţii lor, crearea unor
organisme cu drept de decizie la nivel regional. Regiunea economică
reprezentată de Europa poate fi definită drept „o reţea de state care implică
punerea în comun a suveranităţii” .
O asemenea formulă de dezvoltare nu poate fi înţeleasă decât dacă avem
în vedere contextul european de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. La
încheierea conflagraţiei, Marea Britanie era epuizată, Franţa devastată,
235
Germania, şi devastată, şi amputată (dacă în primul război mondial această ţară
pierduse cam o optime din teritoriul pe care îl deţinea la începutul conflagraţiei,
după cel de-al doilea război mondial ea pierde o cincime din suprafaţa pe care o
deţinea în 1938), şi divizată prin crearea a două state germane. Putem, deci,
spune că, dacă primul război mondial a declanşat procesul de declin al Europei,
cel de-al doilea l-a desavârşit. Brzezinski avea dreptate să remarce: „primul
război <mondial>, de fapt ultimul război european, purtat de puteri europene
de însemnătate mondială” a slăbit considerabil forţa continentului, în timp ce a
doua conflagraţie mondială a „desăvârşit procesul de sinucidere istorică a
Europei. În timpul acestui război Europa a încetat să mai fie centrul real al
politicii mondiale devenind, în schimb, locul efectiv de desfăşurare a unei
competiţii globale, purtate de două puternice state extraeuropene. Amândouă au
înţeles că obţinerea controlului geostrategic asupra Europei ar echivala, în cele
din urmă, cu controlul asupra Eurasiei, iar acesta din urmă, odată realizat, ar
asigura supremaţia mondială. Prin urmare, în perioada războiului rece care a
urmat, Europa a constituit pentru fiecare din ele miza centrală ... Din subiect al
întrecerii globale, Europa a devenit acum obiectul acesteia” (Zbigniew
Brzezinski, 1994, p. 157).
În acest context, statele europene au înţeles că nu pot face faţă celor doi
protagonişti ai momentului – SUA şi Uniunea Sovietică – şi mai ales nu pot
reveni la statutul de altădată decât unindu-se, „punând la un loc suveranitatea” şi
încheind disputele atât de sângeroase care au dus continentul pe marginea
prăbuşirii. Lansarea acestui nou model de dezvoltare arată că Europa a învăţat
ceva din experienţa aşa de amară pe care a trăit-o în prima parte a secolului al
XX-lea; că a făcut-o scrutând viitorul şi cerinţele sale, sau dorind doar să evite
tragediile pe care tocmai le trăise are acum mai puţină importanţă.
La toate contribuţiile pe care le-a înscris de-a lungul istoriei, Europa a
mai adăugat una, cea a modelului de dezvoltare bazat nu pe potenţialul unei
ţări, ci al unei întregi regiuni geografice. Europa a fost continentul care a
construit prima regiune economică a lumii.

2. Regiunile economice ale lumii, astăzi

Noi am amintit până acum doar de principalele regiuni ale lumii. Ultimele
decenii au consemnat o înmulţire semnificativă a acestor forme de cooperare,
aşa încât mai în fiecare parte a globului funcţionează o regiune economică. Iată
o privire de ansamblu asupra lor.
NAFTA, North American Free Trade Agreement, înfiinţată în 1994.
Membri: SUA, Canada, Mexic.

236
Scopuri: să stimuleze comerţul liber, fluxul liber de capital şi servicii, să
încurajeze cooperarea trilaterală, regională şi multilaterală. El urmăreşte, de
asemenea, să abolească, până în 2010, cele peste 20 000 de bariere comerciale
comerciale existente în regiune.
ANDEAN Community, înfiinţată în 1969, continuatoarea Pactului andin;
are drept scop să stabilească condiţiile pentru o piaţă comună. Din 1995, statele
membre au hotărât înfiinţarea unei Uniuni vamale.
Membri: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Venezuela, Chile.
MERCOSUR: Mercado Común del Sur (Common Market of the South),
1991. Aranjamentul a pornit de la anumite acorduri existente între Argentina şi
Brazilia cu câţiva ani înainte. În 1991, aceste acorduri s-au lărgit, incluzând
Uruguay şi Paraguay. Membri asociaţi: Bolivia şi Chile. Acordul intră cu
adevărat în funcţiune la 1 ianuarie 1995. El urmăreşte să stabilizeze democraţia
şi să dezvolte economiile din regiune (prin urmare, are scopuri atât politice cât şi
economice). Un obiectiv important al MERCOSUR este acela de a deveni un
mecanism pentru „integrarea deschisă”. Are legături comerciale bilaterale cu
Chile şi Bolivia şi legături comerciale multilaterale cu Uniunea Europeană; în
acelaşi timp, a avut contacte şi discuţii comerciale cu India şi APEC. Statele
membre au în proiect crearea unei South American Free Trade Area (SAFTA)
împreună cu celelalte ţări latine, urmând ca, în perioada următoare, să decidă
dacă va lua parte la propunerea de creare a unui nou organism de cooperare
regională mai largă: Free Trade Area of the Americas (FTAA).
ECOWAS (Economic Community of West African States), înfiinţată în
1975.
Membri: Benin, Burkina Faso, Ghana, Guineea, Guineea – Bissau, Coasta
de Fildeş, Mali, Mauritania, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra Leone, Togo.
Scopuri: să edifice o piaţă comună, să promoveze cooperarea, inclusiv în
domeniul exploatării materiilor prime din zonă.
SADC (Southern African Development Community, creată în 1992).
Înlocuind fosta SADCC (Southern African Development Coordination
Conference), care a fost înfiinţată în 1980, noua Uniune vamală îşi propune
cooperarea şi favorizarea proceselor integratoare în zonă.
Membri: Angola, Botswana, Republica Democrată Congo, Lesotho,
Mauritius, Mozambic, Namibia, Africa de Sud, Tanzania, Zambia, Zimbabwe.
UE – Uniunea Europeană, 1957.
CSI (Comunitatea Statelor Independente, înfiinţată în 1991). Uniune
economică între statele fostei Uniuni Sovietice, creată imediat după prăbuşirea
acesteia. De menţionat că din CSI nu fac parte statele baltice, că Georgia a
aderat mai târziu (iar în urma războiului din Osetia de Sud a anunţat că se
retrage). Scopul Comunităţii este să încurajeze schimbul de mărfuri şi
cooperarea în regiune. O cheie a succesului este reprezentată de potenţialul
energetic al Rusiei, care asigură nevoile de consum ale unor ţări, cum ar fi
237
Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia. Membri: Armenia, Azerbaidjan, Belarus,
Kazahstan, Kirghistan, Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina
(membru de facto), Uzbekistan.
SAARC (South Asian Association for Regional Cooperation, 1985).
Membri: Bangladesh, India, Maldive, Nepal, Pakistan, Sri Lanka. Scopuri:
cooperarea în regiune, precum şi cooperarea cu alte regiuni şi organizaţii
comerciale din lumea de astăzi.
ASEAN (Association of South-East Asian Nations, 1967). Membri:
Brunei, Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaezia, Myanmar, Filipine, Singapore,
Thailanda,Vietnam. Observator: Papua Noua Guinee.
Obiective. Potrivit Declaraţiei de la Bangkok, unde, în 1967, a luat fiinţă,
Asociaţia are următoarele obiective: să contribuie la accelerarea creşterii
economice, progresului social şi cultural al regiunii prin eforturi comune, în
spiritul egalităţii şi cooperării. După încheierea războiului rece, printre scopurile
organizaţiei se prevede dezvoltarea regiunii într-o eră a globalităţii, stimulându-
se industriile de mare performanţă şi comerţul liber, edificarea unei
infrastructuri moderne care va contribui la dezvoltarea unui mediu de afaceri
eficient, amplificarea atractivităţii regiunii în general. Se remarcă din claritatea
obiectivelor că ASEAN este o regiune care funcţionează. De altfel, în cadrul ei
s-au afirmat câţiva „tigri”, cum ar fi Singapore şi Malaezia şi, mai recent,
Thailanda, chiar Vietnam, care înregistrează ritmuri înalte de dezvoltare.
CER (Closer Economic Relationship), înfiinţată în 1983, ca successor al
NAFTA (New Zealand-Australia Free Trade Agreement) care funcţiona din
1966. NAFTA de la polul sud se aplica numai anumitor produse, fiind excluse
cele agricole, de pildă; prin urmare, nu era un acord comercial integral. CER
implică un angajament mai puternic pentru stabilirea unui comerţ liber între cele
două ţări, care, din 1990, cuprinde toate produsele comerciale. Este un
angajament spre integrare economică în domeniul serviciilor şi forţei de muncă;
nu s-a ajuns încă la aceeaşi înţelegere în privinţa monedei.

Pentru a înţelege mai bine fenomenul regionalismului astăzi ar fi potrivit


să insistăm asupra specificului regiunilor existente în America de Nord şi în
Asia.

3. Pentru SUA, NAFTA este o problemă de politică externă

1989, anul în care SUA semnează Acordul de Liber Schimb cu Canada,


marchează o schimbare fundamentală în politica economică americană. Până în
acel moment, Statele Unite reprezentaseră susţinătorul cel mai înfocat al
multilateralismului în domeniul comerţului exterior şi un opozant la fel de
hotărât al iniţiativelor regionale. În 1994, SUA completează acest acord de liber
238
schimb cu unul asemănător încheiat cu Mexicul. Astfel ia naştere NAFTA –
Acordul de Liber Schimb al Americii de Nord (North Atlantic Free Trade
Agreement). Decizia SUA de a urma şi calea regionalismului – înţeles atât în
sens geografic, cât şi în sens de comerţ preferenţial cu diverşi parteneri – a
revigorat discuţiile cu privire la regionalism vs. multilateralism, pe fondul unei
adevărate proliferări a acordurilor regionale şi al unui pronunţat discurs anti-
multilateralism.
NAFTA – cea mai puternică formă de integrare economică după cea
europeană – a apărut pe o platformă de comerţ regional îndelungat, ceea ce îi
conferă o anume trăinicie.
Apariţia noii entităţi economice a fost motivată în primul rând de
necesitatea de a face faţă provocării din partea integrării europene; cu toate
acestea, ea nu poate fi interpretată doar în termeni de răspuns la provocarea
venită de peste Ocean, de mimare a unei structuri comerciale noi. NAFTA are
rădăcini în istoria devenirii ţărilor membre, în amplificarea relaţiilor comerciale
dintre ele, fiind de fapt o consfinţire a unei stări de fapt. Acordul a apărut şi s-a
construit pe o piaţă natural integrată, consacrând şi amplificând o serie de
tendinţe vizibile în comerţul dintre cele trei ţări.
Unele trăsături – precum forţa economică şi populaţia pe care o include –
apropie NAFTA de UE: NAFTA are o populaţie de 380 de milioane de locuitori
şi un PNB de aproape 70 000 de miliarde dolari. Cu toate acestea, diferenţele
dintre cele două acorduri economice sunt mult mai proeminente. Spre deosebire
de UE, NAFTA acoperă în principal comerţul cu produse, dar treptat el se
extinde şi asupra serviciilor bancare, investiţiilor şi transportului rutier de
mărfuri. Deşi, în repetate rânduri, s-a cerut eliminarea celor mai multe tarife şi
bariere comerciale naţionale, NAFTA a rămas, în esenţă, un acord comercial
care stimulează schimbul de produse, fără a beneficia de o construcţie
suprastatală menită să coordoneze dezvoltarea integrată a statelor componente.
Imediat după semnare, acordul a dus la eliminarea a mai mult de jumătate dintre
barierele vamale în ceea ce priveşte produsele agricole, stabilindu-se şi un
program pentru eliminarea lor totală în următorii 15 ani.
NAFTA nu dispune de pletora de instituţii supranaţionale ale Uniunii
Europene, nu are o instituţie permanentă similară Consiliului de Miniştri, nu are
un Parlament, există doar o comisie de arbitraj pentru a soluţiona disputele
comerciale. De asemenea, cei trei parteneri nu au în vedere crearea unei uniuni
monetare şi economice şi nu urmăresc corelarea politicilor în acord cu o cartă
economică şi socială comună. Nu există planuri pentru armonizarea legislaţiei şi
nici echivalentul instituţional al Curţii Europene de Justiţie. NAFTA nu
participă la activitatea unor forumuri internaţionale, nu semnează tratate de
comerţ internaţional sau tratate referitoare la protecţia mediului. În interiorul
NAFTA nu există libertatea de mişcare a forţei de muncă, migraţia forţei de
muncă dinspre Mexic către SUA sau Canada fiind considerată inacceptabilă. O
239
altă deosebire esenţială: deşi în cadrul NAFTA există vizibile discrepanţe
economice, nu există o strategie, o politică menite să ajute statul defavorizat,
cum stau lucrurile în cadrul UE.
Interesant este că, înainte de a fi discutat în Congresul american, Acordul
a generat o vie dispută în cadrul societăţii americane în ansamblu. Numeroase
grupuri sociale şi personalităţi considerau că Acordul va conduce la pierderea de
locuri de muncă americane – din cauza salariilor modeste din Mexic – precum şi
la prejudicierea mediului înconjurător, întrucât standardele mexicane în această
privinţă erau mult mai scăzute. Preşedintele George Bush, care iniţiase şi
negociase Acordul, l-a sprijinit energic, argumentând că el va contribui la
crearea de locuri de muncă în fiecare dintre cele trei state membre. Bill Clinton a
condiţionat sprijinul pentru Acord de protejarea locurilor de muncă ale
americanilor şi a mediului ambiant din această ţară. În lunile care au precedat
votul, Clinton a iniţiat nu mai puţin de 18 evenimente publice în sprijinul
acordului NAFTA şi s-a întâlnit cu peste 150 de reprezentanţi ai Camerei; toţi
membrii cabinetului au făcut lobby în favoarea acestui proiect.
Dezbaterile nu au avut loc d