Probabil ați observat deja că îmi plac întrebările retorice.

Da, recunosc, îmi plac,

pentru că ne îndeamnă la reflecție, ne provoacă să găsim noi sensuri și dimensiuni ale unor
situații considerate deja banale. Așa că, mergând în același ton al întrebărilor, mă gândeam
zilele acestea la o întrebare: ”Poți spune despre tine că ești un om mândru?”

La o primă vedere a interogației, mintea deja începe să creioneze atâtea argumente

justificative că nu suntem mândri: că de fapt, atunci când am avut discursuri pline de patos
despre realizările noastre în materie de carieră, familie, sau la nivel personal, ne-am dorit doar
să arătăm că se poate. Serios? Dar oare de ce nu ne raportăm în același fel și la nereușitele din
viața noastră? De ce trebuie să arătăm ca și când toate lucrurile au mers doar ascendent pe
plan profesional? De ce trebuie să păstrăm imaginea familiei perfecte, care are copii perfecți,
părinți perfecți și totul e rupt parcă din povești? De ce ne este atât de greu să recunoaștem că
am greșit, că suntem păcătoși și că avem uneori momente de neveghere? Oare din cauza
mândriei?

Să nu simțiți că vă iau prea tare la întrebări. Nu vreau să vă creez un disconfort pentru

că acestea îmi sunt adresate mie, în primul rând. Mă preocupă de ceva vreme conceptul de
vulnerabilizare. Și când spun ”vulnerabil”, nu mă refer la un om slab, ineficient, lipsit de
resurse, ci la un om care trăiește ancorat în realitate. Un om care are curajul să dea măștile jos,
să recunoască că în viață avem parte câteodată de momente grele și e chiar bine să vorbim
despre acestea. Cred că vulnerabilizarea are un farmec aparte, prin faptul că reușește cumva să
conecteze oamenii, să îi facă mai empatici și sensibili la nevoile celor din jur. Vom fi
surprinși că atunci când vom înceta să pozăm în mame perfecte, soții perfecte, tați perfecți,
soți sau oameni de carieră desăvârșiți, cei de lângă noi vor veni mai aproape.

A admite că ești om, a nu-ți fi teamă să vorbești și despre nereușite, îți deschide ochii
în a vedea cât de dependenți suntem de Dumnezeu, iar atunci când avem tăria de a ne
recunoaște slăbiciunile, de a da mândria la o parte și de a ne smeri, chipul lui Hristos va
străluci prin noi.

Provocarea este să rămânem smeriți sub Mâna tare a lui Dumnezeu, fiind conștienți de
ceea ce spunea apostolul Pavel: ”Când sunt slab, atunci sunt tare. ” (2 Corinteni 12:10) și să
reținem: dacă vulnerabilizarea ne conectează cu cei din jur, rugăciunea ne conectează cu
Dumnezeu. Spune-i Lui care sunt eșecurile și frământările tale, El le cunoaște deja, însă tu vei
cunoaște harul și puterea Sa în viața ta!

Sandi Coștoi