TRATATUL DE LA LISABONA

-Prezentare generală-

I. INTRODUCERE

Tratatul de la Lisabona, semnat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene

la 13 decembrie 2007, reprezintă singurul compromis posibil în vederea relansării
construcţiei europene. Cadrul instituţional al UE (rezultat al unei succesiuni de tratate
negociate de către Statele Membre) s-a confruntat după 1990 cu două mari provocări:
primirea unor noi membri în vederea extinderii UE şi modalitatea de întărire a
mecanismelor de luare a deciziilor la nivel comunitar. Aceste obiective au rămas
nerezolvate, ca urmare a blocării procesului de ratificare a Tratatului Constituţional în
2005.1

II. PRINCIPALELE MODIFICĂRI ADUSE DE TRATATUL DE LA LISABONA

a) Semnificaţia Tratatului de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona modifică tratatele existente, Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (TFUE) şi Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) 2 reprezentând
un “tratat modificativ”’ sau “reformator”.
În raport cu Tratatul Constituţional, Tratatul de la Lisabona nu mai are un caracter
„constituţional”.Textul tratatului nu menţionează în mod explicit superioritatea dreptului
comunitar asupra dreptului naţional, introdusă în Tratatului Constituţional şi unanim
acceptată de toate statele care aderă la UE.3
De asemenea, referinţa la simbolurile consacrate ale Uniunii (drapel, imn,
monedă) dispare din text.
b) Acordarea personalităţii juridice UE
Uniunea va avea personalitate juridică, dobândind astfel capacitatea de a încheia
tratate şi de a fi membru al unei convenţii internaţionale sau al unei organizaţii
internaţionale. De menţionat că, până în prezent, Comunităţile Europene dispuneau de
personalitate juridică, dar nu UE în ansamblu.
c) Fuzionarea celor trei piloni4
1
Tratatul privind o Constituţie europeană a urmărit creşterea eficacităţii instituţionale a Uniunii prin
aprofundarea funcţionarii acestora în plan democratic. A fost abandonat de liderii UE în urma desfăşurării
referendumurilor negative din Franţa şi Olanda în 2005. Totuşi, majoritatea inovaţiilor Tratatului
Constituţional au fost preluate de Tratatul de la Lisabona.
2
TUE=Tratatul privind Uniunea Europeană-Tratatul de la Maastricht (1992)
Se referă la instituţiile comunitare, cooperările întărite, politica externă şi de securitate comună şi politica
de apărare (PESC).
-TFUE=Tratatul de la Roma (1957) reprezintă “Tratatul privind funcţionarea UE”
Precizează competenţele şi domeniile de intervenţie ale UE.
3
Art. 148 (2) cf. Constituţia României din 2003. În Tratatul de la Lisabona, preeminenţa legislaţiei
comunitare este reafirmată punctual prin Declaraţia no.27 şi opinia serviciului juridic al Consiliului anexată
Tratatului de la Lisabona.
4
Cf. Tratatului de la Maastricht din 1992, UE este organizată în conformitate cu trei piloni:
Primul pilon corespunde celor 3 comunităţi:
-Comunitatea Europeană (CE);
 Structura cu nu va mai fi folosită. La nivelul UE, vor fi utilizate procedura de
decizie de drept comun şi proceduri specifice pentru anumite domenii (in principal
problemele de politică externă şi de apărare).
d) O mai strictă delimitare a competenţelor (Art. 2 TFEU)
Tratatul de la Lisabona descrie şi codifică într-un mod mai explicit, separarea
competenţelor între Uniune şi statele membre. Art. 4 TEU stipulează fără echivoc că
acele competenţe care nu sunt conferite Uniunii rămân în responsabilitatea statelor
membre.
Tratatul distinge trei mari categorii de competenţe:
-competenţele exclusive: Uniunea legiferează singură şi reglementează într-un
domeniu specific. Statele membre pot să pună în aplicare actele europene, exceptând
cazul în care sunt împuternicite de Uniune să adopte, la rândul lor, anumite acte;5
-competenţele partajate: atât Uniunea cât şi statele membre pot legifera şi
adopta acte legislative, într-un domeniu specific.6 Statele membre pot să-şi exercite
competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat-o pe a sa, şi numai dacă
legislaţia pe care o adoptă nu intră în conflict cu dreptul UE.
-competenţe de sprijin: în domenii în care Uniunea nu poate interveni decât
pentru a susţine, coordona sau completa sfera de acţiune a statelor membre, fără a
putea exercita un rol legislativ sau fără a limita competenţa acestora.7
Sunt introduse prin Tratatul de la Lisabona:
-în cadrul competenţelor partajate: spaţiul si energia;
-la acţiuni de sprijin, coordonare sau completare: protecţia civilă, proprietatea
intelectuală, turism, cooperarea administrativă şi sport;
Alte două categorii de competenţe se înscriu la nivel intermediar:
-coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă de către
statele membre în cadrul Uniunii (Uniunea dispune de competenţe pentru definirea
modalităţilor acestei coordonări);
-Politica externă şi de securitate comună, inclusiv dezvoltarea unei politici
comune de apărare, pentru care Uniunea are competenţă stabilita prin Tratatele
constitutive.
e) Noua regulă a dublei majorităţi referitoare la deciziile Consiliului, (care va fi
prezentată mai jos);

-Comunitatea Europeană a energiei atomice (EURATOM);

-Comunitatea Europeană a cărbunelui si oţelului, care a încetat să mai existe la 22 iulie 2002.
Pilonul al doilea este consacrat politicii externe si de securitate comună
Pilonul al treilea este consacrat cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală
5
Cf. Art. 3 TFUE Uniunea va avea competenţă exclusivă în următoarele domenii: uniunea vamală,
competitivitatea, politica monetară, conservarea resurselor biologice în cadrul politicii de pescuit, politica
comercială comună şi încheierea unui acord internaţional care abilitează Uniunea să-şi exercite
competenţa internă
6
Cf. Art. TFUE, principalele domenii unde se aplică acest tip de competenţe sunt: piaţa internă, politica
socială, coeziunea economică, socială ş teritorială, agricultura şi pescuitul, mediul, protecţia
consumatorului, transportul, reţelele transeuropeene, energia, spaţiul de libertate, securitate, justiţie,
aspectele comune privind sănătatea publică, etc.
7
Protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; industrie; cultură; terorism; educaţie; formare profesională;
tineret şi sport; protecţia civilă; cooperarea administrativă.
 f) Extinderea votului cu majoritate calificată pentru reglementarea a
aproximativ 50 de politici noi, în special în domenii precum: azil, imigraţie, cooperare
poliţienească şi cooperare juridică in domeniul penal;
g) Procedura legislativă ordinară
Prin adoptarea codeciziei ca procedură legislativă ordinară, exercitarea puterilor
legislative va fi egal partajată între Parlamentul European si Consiliul de Miniştri;
h) Întărirea drepturilor fundamentale
Carta drepturilor fundamentale, una din inovaţiile majore ale Tratatului
Constituţional, nu figurează în mod explicit in tratat. Articolul 6 TUE precizează că
drepturile, libertăţile şi principiile enunţate de Cartă au aceeaşi valoare juridică ca
tratatele.
Au fost modificate şi regulile pentru aderarea la Convenţia europeană de
apărare a drepturilor omului: Consiliul va statua prin unanimitate şi nu cu majoritate
calificată ca până în prezent. Decizia în acest sens urmează să fie aprobată de
Parlamentul European şi ratificată de parlamentul fiecărui stat membru.
i) Instituirea unui Preşedinte al Consiliului European
j) Crearea unui post de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politică externă
şi de securitate, care va asigura reprezentarea Uniunii în plan extern.
k) Posibilitatea de adaptarea mai flexibilă a tratatelor

Tratatul de la Lisabona a inclus o serie de dispoziţii specifice flexibile care permit

evitarea unor proceduri foarte lungi de revizuire ale tratatelor:
1. Clauza de flexibilitate
In conformitate cu aceasta clauză, Consiliul, poate decide prin unanimitate, de
comun acord cu Parlamentul European, asupra adoptării unei masuri necesare atingerii
unui obiectiv fixat de tratate, pentru care nu există bază legala.
2.Clauze „pasarele”
Aceste clauze permit ca, in domeniile in care Consiliul de Miniştri decide prin
unanimitate, Consiliului European să decidă prin unanimitate trecerea la votul cu
majoritate calificată. Sunt exceptate deciziile având implicaţii militare sau specifice
domeniului de apărare.
3. Cooperările întărite
Mecanismul cooperărilor întărite prevede posibilitatea ca un anumit număr de
state membre8 să utilizeze instituţiile Uniunii şi să ia decizii aplicabile lor, în anumite
domenii specifice. S-a păstrat prevederea Tratatului de la Nisa conform căreia
recurgerea la cooperările întărite nu se poate face decât în ultimă instanţă, Consiliul
statuând în acest sens cu majoritate calificată. Tratatul de la Lisabona introduce
elemente noi:
-membrii Consiliului reprezentând statele membre care iau parte la o cooperare
întărită pot recurge, prin vot unanim, la „clauzele pasarele”;
-în cadrul politicii de apărare, statele membre pot participa la o cooperare
structurată, lansarea acesteia fiind autorizată de Consiliu prin vot cu majoritate calificată;

8
Mecanismul a devenit mai suplu, pragul minim de state care îl pot iniţia fiind fixat prin Tratatul de la
Lisabona la 9, faţă de Tratatul de la Nisa care prevede ca prag minim o treime dintre statele membre.
 -pentru cooperările întărite desfăşurate în cadrul spaţiului libertate, securitate,
justiţie, se introduce posibilitatea de a utilizare a mecanismului denumit
frâna/accelerator 9.
Flexibilitate instituţională
Mai multe reguli referitoare la funcţionarea instituţiilor pot fi modificate, fără
revizuirea tratatelor: fixarea numărului de membri ai Comisiei (Consiliul European poate
modifica prin unanimitate dispoziţia actuală a Tratatului), repartizarea locurilor în
Parlamentul European şi regulile de compoziţie a Comitetului Regiunilor şi a Comitetului
Economic şi Social.

III. SCHIMBARI PRIVIND INSTITUTIILE SI PROCEDURILE DE DECIZIE

A. Consiliul European
Conform tratatului de la Nisa-2001, la această dată în vigoare, Consiliul
European defineşte liniile directoare şi priorităţile politice generale ale UE si este format
din şefii de stat şi de guvern şi Preşedintele Comisiei. Întrucât Consiliul European este
prezidat de către un stat membru la fiecare 6 luni, a fost constatată, în repetate rânduri,
o anumită ineficacitate în luarea deciziilor la nivel european.
Prin Tratatul de la Lisabona s-a introdus o preşedinţie permanentă a
Consiliului European. La fel ca în cazul Parlamentului European şi Comisiei, Consiliul
European va avea un preşedinte permanent care nu va putea să exercite în acelaşi timp
un mandat naţional. Acesta va fi ales cu majoritate calificată de către Consiliul
European, pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, reînnoibil o singură dată.
Preşedintele Consiliului European va exercita următoarele atribuţii:
-Conferă o voce şi o vizibilitate UE;
-Asigură reprezentarea Uniunii pe scena internaţională;
-Prezidează şi coordonează lucrările Consiliului European.
Prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul European este recunoscut ca o instituţie a
Uniunii iar in compoziţia sa va intra si Preşedintele permanent al CE si Înaltul
reprezentant PESC.

B. Comisia Europeană

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, numărul de membri ai

Comisiei va fi redus, în scopul evitării naţionalizării colegiului şi a unei eficacităţi întărite.
Etapele următoare:
-prima Comisie investită după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
(2009-2014) va fi constituită din câte un reprezentant al fiecărui stat membru;10
-Începând cu 2014 numărul de comisari va corespunde la doua treimi din
numărul de State membre 11 in conformitate cu un sistem de rotaţie egalitar intre statele
membre.

9
Aceasta clauza permite unui stat să întrerupă procedura de decizie (frână). Reluarea procedurii este
posibilă prin lansarea unei cooperari intarite (accelerator).
10
Consiliul European din decembrie 2007 a prevăzut ca Tratatul de la Lisabona să fie ratificat de toate
statele membre înaintea alegerilor pentru Parlamentul European din iunie 2009.
11
Într-o Uniune cu 27 de membri vor fi 18 comisari.
 C. Consiliul de Miniştri - Votul cu majoritate calificata, regula
predominanta privind luarea deciziei

Spre deosebire de Parlamentul European unde se votează cu majoritate simpla,

regula de vot cu majoritatea calificată în Consiliu este definită în conformitate cu un
sistem complex de ponderare a voturilor, conform căruia Statele membre beneficiază de
un anumit număr de voturi corespunzător ponderii lor demografice.
Tratatul de la Lisabona introduce un sistem mai transparent şi mai democratic,
fondat pe o dubla majoritate a statelor si populaţiei: o propunere legislativa a
Comisiei va fi adoptata in cadrul Consiliului numai daca întruneşte acordul a 55% din
Statele UE12 reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii. De asemenea, o
propunere va fi adoptată numai dacă există mai puţin de patru state care se opun. În
cazul în care Consiliul nu statuează asupra unei iniţiative a Comisiei, majoritatea
calificată este fixată la cel puţin 72% din statele membre reprezentând 65% din
populaţie. Aceste reguli se vor aplica începând cu 2014. Amânarea aplicării noului
mecanism este amânată pana la 31 octombrie 2014 (pana atunci actualele reguli
rămân in vigoare). Intre 1 noiembrie 2014 si 31 martie 2017 oricare stat membru poate
solicita, după caz, ca regulile aferente tratatului de la Nisa , in vigoare înainte de 1
noiembrie 2014 , sa fie aplicate in continuare.

Tratatul consacră mecanismul denumit „compromisul de la „Ioanina”, care

prevede că, în cazul in care un grup de state a fost foarte aproape de a constitui o
minoritate de blocaj, discuţiile trebuie continuate în vederea realizării unei soluţii
satisfăcătoare pentru ambele parţi, intr-un interval rezonabil, deşi o majoritate calificata
a fost constituită.13 Minoritatea de blocaj trebuie sa includă cel puţin patru state membre.

Tratatul de la Lisabona prevede că, atunci când deliberează şi votează, Consiliul

de Miniştri se reuneşte in public. Întrucât presa poate să informeze publicul asupra
dezbaterilor care au loc în cadrul Consiliului, caracterul democratic al Uniunii Europene
este accentuat.

D. Parlamentul European

În raport cu tratatele europene anterioare, Tratatul de la Lisabona întăreşte în

mod considerabil puterile Parlamentului European în materie legislativă, bugetară şi de
control politic, realizându-se astfel progrese sensibile în materie de democratizare a UE.

În ceea ce priveşte rolul legislativ al Parlamentului European, acesta va fi

consolidat ca urmare a aplicării extinse a procedurii de codecizie: cu excepţia unui
număr limitat de domenii, Parlamentul European va avea responsabilităţi egale cu
acelea ale Consiliului de Miniştri. În urma generalizării acestei proceduri, Parlamentul
European va deveni practic colegislator pentru aproximativ 95% din legislaţia
europeană, dobândind putere de codecizie, în plus fata de piaţa internă şi guvernanţa

12
15 state intr-o Uniune de 27 de ţări.
13
O declaraţie anexată Tratatului prevede utilizarea acestui mecanism în cazul în care condiţiile cerute
pentru constituirea unei minorităţi de blocaj sunt îndeplinite în proporţie de ¾.
economică, în domenii cheie ca: justiţie şi afaceri interne, politică comercială comună,
legislaţia agricolă.

În conformitate cu noul Tratat, Consiliul şi Parlamentul vor avea aceleaşi puteri în

cadrul procedurii de aprobare a bugetului european. Puterile bugetare ale PE au
devenit mai mari ca urmare a eliminării distincţiei între cheltuieli obligatorii (parte a
bugetului care cuprinde, în principal, cheltuielile agricole şi care nu putea fi amendată de
către Parlamentul European) şi cheltuieli neobligatorii. Mai mult, dacă în cadrul
comitetului de conciliere va interveni un acord între reprezentanţii Parlamentului şi cei ai
Consiliului iar Consiliul va respinge acest acord, Parlamentul se poate pronunţa reluând,
în întregime sau parţial, amendamentele pe care le-a adoptat în prima lectură.14 De
asemenea, bugetul Uniunii trebuie să respecte “cadrul bugetar plurianual”, prin fixarea
plafoanelor pentru fiecare categorie de cheltuieli care va fi adoptată de Consiliu cu
unanimitate de voturi, după aprobarea prealabilă a Parlamentului.
O alta prevedere importantă stipulează că Parlamentul European trebuie să-şi
dea acordul în ceea ce priveşte recurgerea la mecanismul devenit mult mai flexibil, al
cooperărilor întărite (utilizat pentru domeniile menţionate la pct.j).
În domeniul politic, Parlamentul European va proceda la alegerea Preşedintelui
Comisiei Europene, la propunerea Consiliului European. În această alegere,
Parlamentul trebuie să ţină cont de rezultatele alegerilor europene 15. Astfel, se deschide
calea unei politizări accentuate a alegerilor europene, votul cetăţenilor urmând să
influenţeze în mod direct viaţa politică europeană. In acest mod, se creează premisele
pentru o legitimitate mai democratică a acestei instituţii perceputa la aceasta data ca
având un caracter tehnocrat şi birocrat.
Numărul de parlamentari europeni este redus de la 786 la maximum 751 (cu un
minim de 6 si un maxim de 96 pe tara). Reprezentarea cetăţenilor este asigurată
conform modalităţii „proporţional degresive”. 16

E. Curtea de Justiţie

Rămâne responsabilă pentru:

-respectarea si interpretarea dreptului Uniunii pe ansamblul teritoriului său;
-reglementarea diferendelor între statele membre, intre Uniune şi statele
membre precum şi între instituţiile şi cetăţenii UE.
Rolul său este întărit întrucât primeşte competenţă generală în domeniul JAI.

14
Concilierea reprezintă a treia şi cea mai importantă fază a procedurii de codecizie, fiind declanşată în
cazul în care Consiliul nu aprobă toate amendamentele pe care Parlamentul European le-a adoptat în a
doua lectură. Comitetul de conciliere este constituit dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi
Parlamentului European.
15
Majoritatea politică constituită
16
În conformitate cu acest principiu, statele cu populaţie redusă (Luxemburg, Cipru) primesc un număr
mai mare de mandate decat ar permite o repartizare proportionala cu populatia lor. In acest mod, statele
mari au acceptat in continuare sa fie sub-reprezentate, pentru a permite o reprezentare a tuturor
curentelor/partidelor politice nationale.
 IV. INTARIREA INFLUENŢEI INTERNAŢIONALE A UNIUNII

Tratatul de la Lisabona creează postul de Înalt reprezentant al Uniunii pentru

politică externă şi de securitate comună (PESC), prin fuzionarea funcţiilor actuale de
Înalt Reprezentant al UE pentru PESC şi a Comisarului european responsabil cu relaţiile
externe. Aceasta funcţie conferă o coerenţă şi o unitate mai mare a acţiunii externe a
Uniunii Europene.
Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate este numit de
Consiliul European şi investit de Parlamentul European. El este vicepreşedinte al
Comisiei şi prezidează Consiliul General al afacerilor externe (GAERC).
Înaltul Reprezentant propune Consiliului European şi Consiliului decizii în materie
de PESC şi de politică de securitate şi de apărare comună. Pe de o parte, în calitate
membru al Comisiei, este supus investiturii Parlamentului European, inclusiv votului de
cenzură. Pe de altă parte, în conformitate cu principiul funcţionării Comisiei ca un
colegiu, trebuie să se asigure de sprijinul comisarilor în vederea promovării iniţiativelor
sale.
In aceasta calitate, Înaltul Reprezentant PESC va:
-Contribui la elaborarea politicii externe si de securitate comune;
-Asigura aplicarea deciziilor adoptate de Consiliul European si
Consiliu;
-Reprezenta Uniunea în plan extern;
-Prezida Consiliul afacerilor externe;
-Dispune de un serviciu diplomatic, care va fi format din funcţionari provenind din
serviciile competente ale Secretariatelor Generale ale Consiliului şi Comisiei, cât şi din
personal detaşat din serviciile diplomatice naţionale.
Acordarea personalităţii juridice permite Uniunii sa aibă un rol consolidat pe
scena internaţionala şi să promoveze valorile şi interesele sale, în domeniul comerţului
exterior, politicii de dezvoltare şi ajutor umanitar precum şi elaborării normelor
internaţionale care reglementează mondializarea.

V. O POLITICA DE APĂRARE EUROPEANĂ

Tratatul de la Lisabona conţine progrese importante în materie de politică de

securitate şi de apărare comună constituind un pas esenţial în vederea realizării unei
apărări europene.

Principalele dispoziţii în acest sens sunt:

-Introducerea unei clauze de apărare reciprocă
În cazul in care unul din statele membre ale Uniunii este obiectul unei agresiuni,
celelalte state au datoria de a-i acorda asistenţă.
-Introducerea unei clauze de solidaritate
In conformitate cu aceasta clauza, Uniunea şi fiecare stat membru trebuie sa
acorde asistenţă, prin toate mijloacele, unui stat membru atins de o catastrofă
determinata de factorul uman sau natural sau de un atac terorist. Totodată, extinde
posibilităţile de acţiune ale Uniunii în cadrul luptei împotriva terorismului prin posibilitatea
participării la misiunile de prevenire ale conflictelor, misiunile de stabilizare postconflict,
etc.
-Introducerea cooperării structurate permanente, deschisă statelor care,
îndeplinind criterii mai ridicate privind capacităţile militare, au subscris la angajamente
mai severe in materie, in vederea îndeplinirii celor mai exigente misiuni militare pentru
UE, in particular pentru a răspunde solicitărilor Naţiunilor Unite.
-Instituirea Agenţiei Europene de Apărare, în perspectiva ameliorării
progresive a capacităţilor militare ale statelor membre. In principal, Agenţia Europeana
de Apărare identifica necesităţile operaţionale, aplica masuri adecvate pentru întărirea
bazei industriale si tehnologice si participa la definirea unei politici europene privind
capacităţile militare.

VI. SPAŢIUL DE LIBERTATE, SECURITATE SI JUSTIŢIE

Coordonarea insuficientă între diferitele sisteme judiciare specifice fiecărei ţări a

împiedicat construcţia unui spaţiu solid pentru exercitarea celor patru libertăţi ale Pieţei
Interne. In ultimii ani, aceasta modalitate de coordonare a limitat acţiunea Uniunii
Europene împotriva reţelelor criminalităţii internaţionale. Tratatul de la Lisabona permite
Uniunii sa dezvolte acţiuni si politici care sa răspundă într-o mai mare măsură
aşteptărilor cetăţenilor în materie de securitate şi de justiţie.

A. Întărirea mijloacelor de acţiune in materie de securitate

Tratatul de la Lisabona întăreşte eficienta mecanismului decizional în ceea ce

priveşte spaţiul de libertate, securitate si de justiţie. În acest domeniu, Consiliul de
Miniştri va vota cu majoritate calificată iar Parlamentul European va dispune de putere
de codecizie.
Regula majorităţii calificate se va aplica la controlul frontierelor externe ale
Uniunii şi acordării azilului. Prin armonizarea regulilor de acordare a azilului, Uniunea va
putea :
-înlocui paralelismele generate de aplicarea de către statele membre a unor
reglementări în materie diferite;
-dezvoltarea unei politici comune in domeniul azilului.
De asemenea, tratatul prevede instalarea unui sistem integrat de gestionare a
frontierelor externe şi a întăririi puterilor Agenţiei de supraveghere a frontierelor
Uniunii (Frontex).
Sunt întărite mijloacele de lupta a Uniunii europene împotriva imigraţiei ilegale
si traficului cu fiinţe umane. Deciziile urmează a fi luate prin procedura de codecizie,
ceea ce va permite crearea unei politici comune a Uniunii.

În materie penală, adoptarea regulilor minimale care definesc infracţiunile şi

sancţiunile pentru un număr de crime transfrontaliere (terorism, trafic cu droguri, spălare
de bani, exploatare sexuala a femeilor, criminalitatea informatica, etc) se va face tot prin
majoritate calificată. În context, este recunoscuta existenţa Oficiului European de poliţie
(Europol) care sprijină acţiunea politiilor naţionale în colectarea şi analizarea
informaţiilor şi care poate să coordoneze, să organizeze şi să realizeze operaţiuni
comune împreuna cu poliţiile naţionale.

B. O Uniune Europeană a justiţiei

Prin consolidarea principiului recunoaşterii reciproce, Tratatul de la Lisabona

stabileşte o cooperare întărită în plan judiciar în materie civilă şi penală. Noile măsuri
vizează:
-cooperarea în domeniul obţinerii de probe;
-accesul efectiv la justiţie;
-cooperarea între autorităţile judiciare ale statelor membre în cadrul urmăririlor
penale şi a executării deciziilor;
-stabilirea unor reguli şi proceduri pentru asigurarea recunoaşterii tuturor formelor
de judecată şi de decizie judiciară în cadrul Uniunii.

Tratatul prevede posibilitatea creării unui Parchet European. Acesta va fi

competent pentru cercetarea, urmărirea şi trimiterea în judecată a autorilor infracţiunilor.
Prin Tratat acţiunea Parchetului este limitată la infracţiuni care aduc atingere intereselor
financiare ale UE. Prin decizie luata prin unanimitate, Consiliul European va putea
extinde competenţa Parchetului la lupta împotriva criminalităţii grave care cunoaşte din
ce în ce mai mult, o dimensiune transnaţională (terorism, trafic de fiinţe umane, trafic de
droguri). În momentul când va fi instalat Parchetul European, organismul Eurojust, dotat
în prezent cu puteri de coordonare, va avea posibilitatea sa propună declanşarea
urmăririlor care, în prezent, depinde de decizia autorităţilor naţionale. 17

VII. DEMOCRAŢIA PARTICIPATIVĂ

În scopul realizării unei mai mari apropieri a cetăţenilor în raport cu luarea

deciziei în Europa, Tratatul de la Lisabona introduce o serie de elemente inedite care
favorizează participarea cetăţenilor la viaţa democratică a Uniunii.

-Introducerea dreptului de iniţiativă a cetăţenilor

Cetăţenii europeni pot să solicite Comisiei propunerea unui proiect de lege atunci
când întrunesc un milion de semnături provenind dintr-un număr semnificativ de State
membre.
-Recunoaşterea importanţei dialogului între cetăţeni, asociaţii ale societăţii
civile şi instituţiile Uniunii (in special Comisia).
În acest mod, este întărită posibilitatea ca organizaţiile şi asociaţiile societăţii
civile să participe efectiv la luarea deciziilor europene.
-Introducerea unei clauze sociale, care trebuie să ţină cont de toate exigenţele
sociale în cadrul politicilor UE. Aceste cerinţe sunt legate de „promovarea unui nivel cat
mai înalt al ocupării forţei de munca, garantarea unei protecţiei sociale adecvate, lupta
17
Instituit in 2002, Eurojust este un organ al Uniunii Europene responsabil cu ameliorarea eficacităţii
autoritatilor competente ale statelor membre in lupta lor împotriva formelor grave de corupţie de
criminalitate transfrontaliera. Eurojust stimulează si ameliorează coordonarea anchetelor si urmăririlor si
susţine eforturile Statelor membre pentru întărirea eficacităţii anchetelor si urmăririlor.
împotriva excluderii sociale, şi, de un nivel înalt nivel de educaţie, formare si protecţie a
sănătăţii umane.” Rezultă că o lege europeană contrară acestor obiective ar putea fi
anulată de Curtea de Justiţie.
-Caracterul public al şedinţelor Consiliului de Miniştri
Transparenţa şi caracterul public al lucrărilor Consiliului de Miniştri facilitează
participarea societăţii civile. Astfel, mass media va putea să informeze cetăţenii asupra
dezbaterilor care au loc în cadrul Consiliului.

În ansamblu, aceste progrese conferă un conţinut real cetăţeniei europene, care

se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu se substituie acesteia.

VIII. POLITICI ÎNTĂRITE

Tratatul de la Lisabona a introdus referinţe la noi provocări cu care se confrunta

in prezent UE, după cum urmează:

-Politica de mediu a introdus între obiectivele sale schimbările climatice;

-Guvernanţa economică şi socială

-atribuirea de noi competente Uniunii in materie de sănătate publica, spaţiu,
cercetare, energie, protecţie civila, turism, sport;
-instituirea unei organizări specifice zonei euro;
-garantarea serviciilor de interes general.

-Politica de energie
Tratatul de la Lisabona conferă in mod explicit UE o competenţa în politica de
energie, care, în cf. cu Art. 4 TFUE reprezintă o competenţă partajată. Scopul politicii
energetice UE sunt:
-asigurarea funcţionarii pieţei energetice;
-asigurarea furnizării cu energie a Uniunii;
-promovarea eficienţei energetice şi a economiilor de energie şi dezvoltarea
formelor de energii noi şi regenerabile;
De remarcat introducerea unor dispoziţii privind „solidaritate energetica” cf. Art.
122 (1).

-Politica comercială comună devine o competenţă exclusivă a Uniunii iar votul

cu majoritate calificată este generalizat, exceptând două domenii: serviciile culturale şi
audiovizualul şi serviciile sociale, educaţie şi sănătate.

-Politica de cooperare pentru dezvoltare va funcţiona prin adoptarea

codeciziei.

-Politica de coeziune introduce ca obiectiv coeziunea teritorială alături de

coeziunea economică şi socială.
Întocmit: Consilier dr. Marian Popa-DAE-Senat
 TRATATUL DE LA LISABONA - ROLUL PARLAMENTELOR NAŢIONALE

Unul din scopurile principale ale Tratatului de la Lisabona a fost “întărirea

legitimităţii democratice” a Uniunii, tema principală a unui întreg proces demarat prin
Declaraţia de la Laeken din decembrie 2001. Tratatul de la Lisabona modifică tratatele
existente, TUE si TFUE, reprezentând un “tratat modificativ”’ sau “reformator”.18

I. Dispoziţii generale

Tratatul Lisabona include o nouă secţiune a TUE, intitulată “Dispoziţii privind

principiile democratice”, cu referire la cetăţenia europeană precum şi la o serie de noi
prevederi destinate să mărească legăturile intre instituţiile UE şi societate. Astfel,
Articolul 11 stipulează o cerinţă generală referitoare la dialogul cu societatea civilă. Cu
privire la noile dispoziţii legate de iniţiativele cetăţenilor, Articolul 24 TFUE stipulează că
anumite aspecte pot fi introduse pe agenda Comisiei în vederea iniţierii unui proiect de
act normativ, prin semnăturile a un milion de cetăţeni. De asemenea, Articolul 17 TFUE
introduce necesitatea dialogului cu bisericile şi confesiuni religioase.

În continuare sunt prezentate, in ordinea apariţiei lor in Tratatul de la Lisabona,

principalele dispoziţii privind parlamentele naţionale. Rolul parlamentelor naţionale, este
consolidat, în primul rând, prin introducerea sau reformularea unor dispoziţii cu caracter
general. Astfel, Tratatul consacră un articol special -8C- pentru parlamentele naţionale,
contribuţia acestora la buna funcţionare a Uniunii fiind recunoscută prima dată în istoria
tratatelor europene.
Parlamentele asigură respectarea principiului subsidiarităţii, în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea principiilor de subsidiaritate şi proportionalitate-Art. 5 TEU, şi
„contribuie activ la buna funcţionare a Uniunii”-Art. 12 TEU. Principalele dispoziţii
referitoare la implicarea parlamentelor naţionale în cadrul UE, incluse in Tratatul de la
Lisabona, stipulează că organele legislative ale statelor membre:
-Sunt informate de către instituţiile europene in legătură cu actele legislative şi
primesc proiectele de legi direct de la instituţiile UE, în conformitate cu protocolul inclus
în Tratat;
-Veghează la respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu
procedurile prevăzute de protocolul privind principiile de subsidiaritate şi
proporţionalitate;
-Participă la mecanismele de evaluare a aplicării politicilor Uniunii în cadrul
spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, fiind asociate la controlul politic privind
18

TUE=Tratatul asupra Uniunii Europene-Tratatul de la Maastricht (1992)

Se referă la instituţiile comunitare, cooperările întărite, politica externă şi de securitate comună şi politica
de apărare (PESC).
-TFUE=Tratatul de la Roma (1957) reprezintă “Tratatul privind funcţionarea UE”
-precizează competenţele şi domeniile de intervenţie ale UE
 Europol şi la evaluarea activităţilor Eurojust (Art.70 TFEU, Art.88 TFUE si Art. 85
TFUE);
-Participă la procedurile de revizuire a prevederilor tratatelor (Art. 48 TUE);
Referitor la simplificarea procedurilor de revizuire a tratatelor, trebuie subliniat că,
în conformitate cu dispoziţiile tratatului, politicile interne (toate care nu au legătură cu
acţiunea externă a Uniunii) pot fi modificate fără a mai fi necesară convocarea unei
Conferinţe interguvernamentale. Decizia este de competenţa Consiliului European, care
statuează cu unanimitate de voturi. Intrarea în vigoare presupune aprobarea revizuirii
tratatului de către Statele Membre, în conformitate cu propriile lor reguli constituţionale -
practic aprobarea de către fiecare parlament naţional.
-Sunt informate în legătură cu cererile de aderare la Uniune (Art. 49 TUE);
-Participă la cooperarea interparlamentară între parlamentele naţionale şi
Parlamentul European, în conformitate cu protocolul privind rolul parlamentelor
naţionale în Uniunea Europeană.

Clauza de flexibilitate – cf. Art. 308 TEC renumerotat ca 352 TFUE, asigură
baza pentru reglementarea la nivelul UE a obiectivelor Comunităţii pentru care nu există
altă bază în Tratat. Schimbările introduse de Tratatul de la Lisabona sunt următoarele:
-Obiectivele Comunităţii/Uniunii sunt reformulate –în TUE Capitolul 2;
-Articolul curent 308 care în prezent se aplică doar la primul pilon (politici
comunitare: piaţa internă, agricultură, reţele trans-europene, educaţie, cercetare,
protecţia consumatorilor, imigraţia clandestină, azil, politici sociale, mediu, etc.) se va
aplica la Uniune, exceptând politica externă şi de securitate comună.
-Noul Tratat nu va fi utilizat pentru armonizarea dreptului naţional în cazurile când
tratatul exclude o asemenea armonizare;
-Consiliul va solicita avizul Parlamentului;
-Comisia Europeană va semnala parlamentelor naţionale posibilitatea exercitării
mecanismelor care vor fi prezentate în cele două protocoale specifice.
Principalele dispoziţii referitoare la parlamentele naţionale sunt conţinute în
protocoalele aferente rolului parlamentelor naţionale şi aplicării principiilor de
subsidiaritate şi proporţionalitate.

II. Protocolul nr.1 privind rolul parlamentelor naţionale în UE

Noul Protocol privind rolul parlamentelor naţionale în UE înlocuieşte actualul

Protocol no.9 din TUE şi TFUE, introdus prin Tratatul de la Amsterdam. Preambulul
noului Protocol reia dispoziţia conform căreia Statele Membre doresc să încurajeze o
mai mare implicare a parlamentelor naţionale şi să întărească capacitatea lor de a
exprima puncte de vedere, menţionând că opiniile în cauză pot fi exprimate în legătură
atât cu proiecte legislative cât şi cu alte materii.

Transmiterea actelor legislative comunitare şi termenul pentru procedura

de examinare parlamentară („scrutiny”)
 Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în UE prevede că organele
legislative din statele membre UE primesc proiectele de acte legislative direct de la
Comisie (sau de la un grup de state membre, Parlamentul European, Curtea de Justiţie,
Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii). Indirect, rezultă că
transmiterea acestora de către guvern nu mai este o condiţie obligatorie pentru
declanşarea mecanismului de scrutiny de către parlamentele naţionale.
În timp ce Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale conform Tratatului de la
Amsterdam în vigoare se aplică documentelor de consultare ale Comisiei (cărţi verzi,
albe şi comunicări), Tratatul de la Lisabona prevede în plus transmiterea: programului
legislativ anual, oricărui alt instrument de programare legislativă sau de strategie
politică, proiectelor de acte legislative emise de Parlamentul European sau de un grup
de state membre, agendelor şi minutelor Consiliului precum şi raportul anual al Curţii de
Conturi.
Într-un parlament bicameral, dreptul de a primi aceste acte legislative se
aplică ambelor camere.
În timp ce Protocolul conform Tratatului de la Amsterdam prevede un termen de 6
săptămâni între publicarea unui proiect de act legislativ UE şi introducerea sa pe
agenda Consiliului, noul Protocol întăreşte această dispoziţie: un parlament naţional va
dispune de 8 săptămâni pentru a efectua procedura de examinare parlamentară
(„scrutiny”).

Cooperarea interparlamentară

Titlul II al Protocolului Lisabona pune pe baze noi cooperarea interparlamentară

între parlamentele naţionale şi Parlamentul European. Prin Tratatul de la Amsterdam,
Conferinţa organelor parlamentare specializate în afaceri europene (COSAC), poate
comunica cu Parlamentul European, Consiliul şi Comisia, iar contribuţiile sale nu
angajează parlamentele naţionale şi nu aduc atingere poziţiei acestora.
Prin Tratatul de la Lisabona, COSAC a primit alte două competenţe legate de:
-Promovarea schimbului de informaţii şi a celor mai bune practici parlamentare,
şi
-Organizarea unor conferinţe interparlamentare.

Conform Tratatului de la Lisabona, noul rolul pe care îl vor putea exercita

parlamentele naţionale este susţinut de întărirea modalităţii de intervenţie a acestora în
cadrul controlului de subsidiaritate.

2. Protocolul no.2 privind aplicarea principiilor de subsidiaritate şi

proporţionalitate

Principiile de subsidiaritate si proporţionalitate au fost introduse pentru prima dată

în Tratatul de la Maastricht - 1992. In continuare, Tratatul de la Amsterdam din 1997 a
creat o oportunitate formală pentru procedura de examinare parlamentară („scrutiny”):
introducerea perioadei de 6 săptămâni şi recunoaşterea COSAC. Protocolul privind
aplicarea principiilor de subsidiaritate si proporţionalitate inclus in Tratatul de la
Amsterdam, în prezent Protocolul no.30 din TEC, stipulează că, înainte de a legifera,
Comisia trebuie să asigure largi consultări, să-şi justifice propunerile privind
subsidiaritatea, prin utilizarea indicatorilor calitativi şi, dacă este posibil, cantitativi,
precum şi să elaboreze un raport anual privind aplicarea acestor principii.

Noul articol 5TUE din Tratatul de la Lisabona, păstrează actualele dispoziţii din
art. 5TEC , adăugând însă două precizări suplimentare. Astfel, referitor la subsidiaritate,
se prevede că Uniunea nu va putea acţiona decât în condiţiile in care obiectivele
propuse nu pot fi îndeplinite suficient de Statele Membre atât la nivel local cât şi
regional, iar in ceea ce priveşte proporţionalitatea, conţinutul si forma acţiunii Uniunii nu
va depăşi ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatelor.

Mai mult, Tratatul de la Lisabona reia Protocolul menţionat mai sus, extinzând
mecanismele de control al subsidiarităţii prin introducerea a două proceduri distincte,
diferenţiate în raport cu gradul de implicare a parlamentelor în respingerea unui act
legislativ – cartonaşul galben şi cartonaşul portocaliu. În acest mod, mecanismul de
aplicare a principiilor de subsidiaritate şi proporţionalitate propuse este constituit din trei
etape succesive, şi dă dreptul parlamentelor naţionale să-şi exprime în mod direct
opiniile privind subsidiaritatea, direct la instituţia europeană care a generat legislaţia.

Cartonaşul galben

1. Într-un interval de maximum 8 săptămâni de la transmiterea unui proiect de

act legislativ, orice cameră a unui parlament naţional poate adresa instituţiilor
europene un aviz motivat, în care prezintă motivele pentru care estimează că
textul nu respectă principiul subsidiarităţii. Instituţiile Uniunii ţin cont de avizele
motivate care le sunt adresate.

În vederea aplicării acestei mecanism, fiecare parlament naţional dispune de

două voturi, iar într-un sistem bicameral, fiecare cameră dispune de un vot.
2. Proiectul legislativ trebuie reexaminat în cazul în care cel puţin o treime din
totalul voturilor atribuite parlamentelor naţionale prezintă un aviz motivat în
acest sens.
3. Pentru textele referitoare la cooperarea poliţienească şi la cooperarea
judiciară în materie penală, proiectul de act normativ trebuie reexaminat în
cazul în care cel puţin un sfert din parlamentele naţionale adresează un aviz
motivat în acest sens.

Comisia Europeană sau, alt iniţiator (Parlamentul European, Curtea de Justiţie,

Banca Centrală Europeana sau Banca de Investiţii) decide motivat asupra
menţinerii, modificării sau retragerii proiectului.

Cartonaşul portocaliu
 1. Acest mecanism se aplică numai la procedura legislativă ordinară19, implicând
formarea unui prag mai sever pentru reexaminarea proiectului de către Comisie. Astfel,
în cazul în care se constituie o majoritate de voturi (28) împotriva unei propuneri
legislative, Comisia este obligată să procedeze la revizuirea acesteia. Propunerea poate
fi menţinută, amendată sau retrasă.
2. În cazul în care Comisia decide totuşi să îl menţină, Consiliul şi Parlamentul
European trebuie să se pronunţe asupra compatibilităţii propunerii legislative cu
principiul subsidiarităţii.
3. În cazul în care Consiliul de Miniştri (cu majoritatea a 55% din membri săi) sau
Parlamentul European (cu majoritate simplă) dau un răspuns negativ cu privire la
această compatibilitate, proiectul este retras.

În continuare, se prevede ca după adoptarea unui text, Curtea de Justiţie să

poată fi sesizată de un stat membru cu un recurs privind încălcarea principiului
subsidiarităţii, recurs care poate fi înaintat de unul din parlamentele naţionale sau de
una din camerele unui parlament bicameral. Recursul este prezentat, în mod oficial, de
guvernul Statului Membru. În această formă, protocolul privind parlamentele naţionale
creează oportunitatea ca textul respectiv să fie considerat ca fiind numai “transmis”’ de
către Guvern, autorul de facto al recursului fiind parlamentul naţional monocameral sau
una din cele două camere, în cazul unui parlament bicameral.

Întocmit: Consilier dr. M. Popa, DAE - Senat

19
Procedura legislativă ordinară a fost introdusă în Tratatul de la Lisabona prin redenumirea procedurii de
codecizie. Introdusă prin Tratatul de la Maastricht, extinsă şi simplificată de Tratatul de la Amsterdam
procedura de codecizie prevede, în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa un număr de 43 de
domenii din primul pilon. Reprezintă procedura legislativă principală a sistemului comunitar, şi se bazează
pe principiul adoptării legislaţiei europene, în mod egal, de Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri.