1

SISTEME DEPOZIŢIONALE ABISALE II

Clasificări
Sistemele depoziţionale abisale au fost clasificate în funcţie de numeroase criterii: tipul
sedimentelor, tipul marginii bazinale pe care se dezvoltă, dimensiunile bazinului în care se acumulează
etc. Printre cele mai cunoscute sisteme de clasificare câteva sunt frecvent utilizate şi trebuie reţinute.
Clasificarea după domeniul depoziţional al lui Gorsline (1978) completată de Stow et al. (1996):
- glacisuri continentale (slope aprons);
- rampe submarine (submarine ramps)
- conuri submarine (submarine fans)
- câmpii bazinale (basinal plains).
În funcţie de domeniul tectonic în care se dezvoltă, Shanmugam şi Moiola (1988) recunosc:
- conurile de margini pasive imature (tip Marea Nordului)
- conurile submarine de margini pasive mature (tip Atlantic)
- conuri de margini active (tip Pacific)
- conuri mixte
Problema cu această clasificare este că unele conuri de margine activă pot fi similare celor de
margini pasive (ex. Conul Magdalena-Columbia), iar altele, cum sunt conurile Bangalului şi Indusului,
care nu pot fi încadrate în unul dintre cele trei tipuri tectonice sunt numite general „mixte”.
Pe baza studiilor de depozite sedimentare în Pirinei, Mutti (1985) recunoaşte trei tipuri de sisteme
turbiditice pe care le diferenţiază în funcţie de volumul curgerilor gravitaţionale conţinute:
• sisteme depoziţionale turbiditice de tipul I - depozite groase de lobi, corelabile cu unele cornişe
din marginile de şelf adiacente din care s-au desprins mâlurile şi nisipurile neconsolidate; mai poartă
numele de sisteme abisale „eficiente”;
• sisteme depoziţionale turbididice de tipul II - depozite de tranziţie canal-lobi care trec spre bazin
în depozite subordonate de lobi; sunt corelabile cu formele erozive tăiate în stratele adiacente; mai
poartă numele de sisteme abisale cu „eficienţă” slabă;
• sisteme depoziţionale turbiditice de tipul III - sunt formate în întregime din unităţi subţiri,
dominant mâloase acumulate în canale mici umplute cu nisipuri; sunt sisteme acumulative de
dimensiuni mici.
În anii ’80 s-au definit două direcţii de abordare, una care trata succesiunile sedimentare ierarhic,
cealaltă continuând clasificarea domeniilor depoziţionale abisale.

Clasificări ierarhice
Mutti şi Normark (1987, 1991) au stabilit un număr de elemente arhitecturale, fiecare definit de
suprafeţe distinctive şi caracterizat de asociaţii de faciesuri specifice:
- suprafeţe de delimitare de ordinul 1 – marchează o modificare a condiţiilor curgerii (complet
turbulentă la tractivă de ex);
- suprafeţe de delimitare de ordinul 2 se formează între evenimente diferite, pot fi erozive şi
delimitează unităţi acumulate din curgeri diferite;
- suprafeţe de delimitare de ordinul 3 şi 4 separă pachete de unităţi sedimentare şi pot fi suprafeţe
erozive majore etc.
O asemenea abordare este mai degrabă stratigrafic secvenţială decât sedimentologică, mai ales în
cazul elementelor arhitecturale la scară mare (complex turbiditic, sistem turbiditic).
Ghosh şi Lowe (1993, 1996) au realizat o ierarhizare pe baza analizei faciesurilor sedimentare:
- elemente arhitecturale de ordinul I = diviziunea Ta a secvenţei Bouma de exemplu;
- elemente arhitecturale de ordinul II = unităţi sedimentare distincte depozitate de curgeri
distincte;
- elemente arhitecturale de ordinul III = pachete sau stive de unităţi de acelaşi tip interpretate în
termenii trăsăturilor majore observate în domeniul abisal (canale, levee, lobi) care corespund
cu elementele primare ale lui Mutti şi Normark (1987, 1991);
 2
- elemente arhitecturale de ordinul IV = asociaţii de elemente de ordinul III de diferite tipuri
(canal-levee-overbank sau canal-levee de ex.);
- elemente arhitecturale de ordinul V = elemente stivuite de ordinul IV de tipul canal-levee-
overbank; corespund dimensional cu formaţiunea litostratigrafică;
- elemente arhitecturale de ordinul VI = ordinul cel mai mare constituit fin mai multe complexe
de conuri abisale sau de glacisuri continentale.

Tabel comparativ cu elementele arhitecturale propuse de Mutti şi Normark (1987, 1991) şi Ghosh şi Lowe (1993, 1996)

Mutti şi Normark Ghosh şi Lowe

Ordinul V Sub-fază turbiditică - macroformă
Ordinul IV Sistem turbiditic – lobi mici, canal-levee
Ordinul III Lob major
Ordinul II Complex turbiditic (Sistem depoziţional)
Ordinul I Complex de con abisal
EA ord. I – S1, S2, Ta, Tb etc
EA ord II – unităţi sedimentare singulare
EA ord III – umplutură de canal
EA ord. IV – complex de canale
EA ord V – stivă multistivuită de canale
EA ord VI – complex de con abisal

Sprague et al (2002) leagă ierarhia elementelor arhitecturale şi a suprafeţelor lor de delimitare

direct de ierarhia unităţilor din stratigrafia secvenţială. Cadrul ierarhic al unităţilor se bazează strict pe
stratigrafia fizică a stratelor ale căror grosimi sunt independente de timp. Scara dimensională a
elementelor creşte de cea a depozitului unui singur eveniment gravitaţional (strat) la cea a depozitelor
acumulate într-o succesiune de povârniş sau câmpie bazinală (seturi de complexe de sisteme).
Interpretarea sistemelor abisale pe baza elementelor se poate face în ordine ierarhic ascendentă sau
în ordine ierarhic descendentă:
- ierarhic descendentă – de la stabilirea relaţiilor generale ale depozitelor abisale (incluzând
geomorfologia bazinului depoziţional şi topografia fundului mării în vecinătatea depocentrului) →
elementele arhitecturale principale ale conurilor trasate de la sursă la depocentru în termenii
dimensiunilor lor pe baza suprafeţelor de delimitare, a geometriei la scară mare şi a compoziţiei,
respectiv, în ordinea descrescătoare a complexităţii: povârniş, glacis (=baza povârnişului) şi fund de
bazin → complexe de conuri → canioane şi canale de alimentare → levee, pânze de overbank şi drapaje
→ monticuli şi lobi → conturite.
- ierarhic ascendentă – detalierea suplimentară a depozitelor pe baza faciesurilor, asociaţiilor de
faciesuri şi geometriei lor; acestea pot fi grupate, la rândul lor, în corpuri sedimentare cu geometrie
similară; se identifică la acest nivel de ierarhizare: canale, pânze, levee care implică umpluturile de
canion, nisipuri de canale cu levee, nisipuri amalgamate de canal, nisipuri în pânza amalgamate şi
stratificate, slump-uri, curgeri de debris, argile marine (pelagite).
În domeniul marin adânc se pot defini elementele arhitecturale cu caracter eroziv sau acumulativ
de ordinul III ale lui Ghosh şi Lowe şi de ordinul IV ale lui Mutti şi Normark, la care se adaugă şi unele
suplimentare:
1) forme erozive majore (canioane și canale);
2) depozite de overbank (de revărsare) sau levee
3) lobi depoziţionali;
4) monticuli neregulaţi
5) „dune” alungite
6) pânze şi drapaje pe povârnişurile continentale câmpiile abisale;
7) megaturbidite şi megadebrite;
8) elemente tectonice: falii de dezvoltare, diapire şi monticuli de falii compresionale.
Toate elementele au de regulă sute la kilometri lăţime, metri la câteva sute de metri grosime sau
relief. În plan pot fi echidimensionale sau alungite.
 3
Clasificarea environmentală
O astfel de clasificare a fost propusă de Reading şi Richards (1994) şi se bazează pe următoarele
criterii:
- volumul şi granulometria sedimentelor disponibile în sursă (bogate în mâluri, bogate în
mâluri/nisipuri, bogate în nisipuri, bogate în pietrişuri); tipul sedimentelor controlează dimensiunea,
gradientul, frecvenţa curgerilor şi distribuţia elementelor morfologice şi a faciesurilor în sistem;
- natura sistemului de alimentare (punctual → conuri submarine, multiplu → rampe, liniar → baza
povârnişului); acest criteriu controlează stabilitatea canalelor de alimentare, organizarea secvenţelor
depoziţionale şi raportul lungime/lăţime.
Sistemele depoziţionale abisale pot fi clasificate, pe baza criteriilor de mai sus, în:
• C o n u r i a b i s a l e (deep sea fans sau submarine fans);
• R a m p e s u b m a r i n e – sisteme depoziţionale construcţionale, alimentate de numeroase
surse deltaice sau de şelf;
• G l a c i s u r i c o n t i n e n t a l e (slope aprons) care includ cuplul povârniş-glacis, care
înconjoară şelfurile înguste, dorsalele, munţii submarini, platourile, platformele carbonatice etc
alimentate de surse liniare, continue au lăţimi de 2-200 km şi gradienti 10-150m/km
• C â m p i i a b i s a l e p e l a g i c e (abyssal plains)

Elemente arhitecturale. Descriere

Formele erozive majore includ: cornişe de desprindere în marginea şelfului, cornişe de desprindere
din povârniş, canioane. În sistemele contemporane acestea au reliefuri negative pronunţate, ce se pot
observa clar pe profilele seismice. Recunoaşterea lor în aflorimente se poate face dacă acestea sunt de
dimensiuni suficient de mari. Canioanele contemporane pot avea până la 2,5 km adâncime și până la 100
km lățime. Din înregistrările stratigrafice sunt menționate elemente de acest tip de cca 1 km adâncime și
zeci de km lățime. Aceste elemente morfologice negative sunt umplute, de regulă, cu depozite haotice
(de slump, slide sau curgeri de debris inițiate chiar din versanți), turbidite grosiere în pachete subţiri și
hemipelagite-pelagite care drapează depozite de alte tipuri. Corpuri lenticulare de materiale grosiere pot
apărea în baza umpluturii formelor erozive majore. Materialele desprinse din cornişele de margine de
şelf sau povârniş constituie surse majore pentru turbiditele acumulate distal. Volumele de sedimente
dislocate din formele erozive pot avea mii de km 3, iar intervalele de timp în care se produc fenomenele
sunt practic instantanee în termenii timpului geologic (103-104 ani).
Canalele se localizează în canioane şi văi mari, caz în care pot fi delimitate de levee, sau în afara
acestora când sunt mai mici şi fără levee. Dimensiunile acestora variază de la kilometri la metri lăţime (o
ierarhie de tipul celei pe care am discutat-o la albiile fluviale, poate fi stabilită și în acest caz). Canalele
mari pot avea mai mulți km lățime și până la 100 m adâncime. În canalele mari se pot identifica alte
canale de rang inferior. În sistemele contemporane prezintă relief puternic negativ şi au în bază pavaje
de materiale grosiere. În depozitele geologice prezintă geometrie lenticulară şi au baze puternic erozive.
În segmentele proximale localizate în interiorul canioanelor tăiate în povârnişurile continentale,
umpluturile canalelor sunt puternic localizate (constrânse), masive sau amalgamate.
Umpluturile canalelor „tipice” sunt constituite din:
- pavaj bazal grosier;
- strate groase de gresii şi gresii ruditice;
- turbidite în strate subţiri;
- depozite haotice (de alunecare din maluri).
Imediat aval de gurile canioanelor canalele îşi mai pot menţine caracterul constrâns între levee
având în secţiune transversală aspect de „aripi de pescăruş”.
Adâncimea canalelor scade cu distanţa, în segmentele neconstrânse umpluturile canalelor se pot
racorda cu depozitele de overbank şi se pot interstratifica cu sedimente mai fine, dând pânze nisipoase.
Gradul de amalgamare al pânzelor turbiditice scade proximal-distal.
 4
În plan, canalele pot fi împletite, meandrate sau rectilinii, aspect ce se poate stabili pe baza
tehnicilor moderne de investigate a fundului mării. Gradul de sinuozitate al canalelor creşte proximal-
distal. În depozite geologice acest aspect este destul de dificil de stabilit, deşi profilele seismice 3D dau
rezultate remarcabile în acest sens.
Depozitele de overbank sunt elemente prismatice constituite din turbidite în strate subţiri. În
sistemele contemporane sunt componente ale complexurilor canal-levee. Relieful leveelor se diminuează
proximal-distal. În depozitele geologice sunt constituite din pachete metrice distincte de gresii fine în
strate subţiri sau succesiuni monotone de mudstone granoclasate. Leveele proximale sunt mai nisipoase,
au stratificaţie subţire şi structuri sedimentare de tip climbing ripples, laminaţie convolută şi intraclaste
pelitice (rip-up intraclasts) pe suprafeţele erozive bazale ale stratelor individuale (=turbidite CCC; C-
climbing; C-convolute; C-clasts). Uneori poate fi surprins contractul eroziv tranşant dintre depozitele de
umplutură de canal şi cele de levee.
Leveele distale sunt caracterizate de alternanţe de strate subţiri de nisip şi silt cu continuitate mare.
Marginile interne ale leveelor sunt afectate de slump-uri intra-canal. Ca şi în cazul râurilor meandrate,
leveele pot fi străpunse, iar materialele revărsate din canale se pot acumula sub formă de conuri de
crevasă (lobi laterali) constituite din turbidite în pânză.
Lobii sunt elemente acumulative cu aspect de monticuli cu relief slab care se localizează la
extremitatea distală a canalelor. Lobii sistemelor turbiditice contemporane sunt definiţi pe baza
morfologiei (forma lobată în plan) şi variază ca dimensiune de la km la sute de km (ca în cazul conului
Mississippi de ex). Despre grosimea şi faciesurile conurilor contemporane se ştiu foarte puţine lucruri.
Depozitele interpretate ca lobi din coloanele geologice sunt corpuri necanalizate, în general tabulare, cu
grosimi metrice la decametrice constituite din turbidite „clasice” cu granoclasare bună, în strate medii la
groase dezvoltate în cicluri TkU sau ThU la scară foarte mică. Suprafeţele erozive marcate de intraclaste
(rip-up) amalgamează turbidite succesive. Depozitele de lobi şi interlobi pot constitui succesiuni de sute
de m grosime.
Monticulii neregulaţi sunt elementele acumulative cu relief pozitiv formate pe seama depozitelor
de slide, slump şi curgerilor de debris frecvent identificate în baza povârnişurilor sau pe câmpiile
bazinale proximale. În sistemele contemporane, profilele seismice indică prezenţa unor reliefuri
pozitive, „transparente” datorită caracterului haotic al depozitelor. În depozitele geologice pot fi
recunoscute ca faciesuri pelitice deformate sau complet haotice caracterizate de claste mari, „exotice”
(olistostrome cu olistolite).
„Dunele” alungite au un relief mai regulat şi se dispun frecvent de-a lungul curbelor de nivel în
sistemele contemporane. Sunt dezvoltate pe termen lung sub acţiunea curenţilor de fund (vezi conturitele
discutate în cursul anterior).
Pânzele şi drapajele sunt elemente depoziţionale cu extindere mare în plan care caracterizează
sectoarele inter-canale, povârnişurile dintre canioane, câmpiile bazinale etc. Sistemele pânză care
colmatează depresiunile din domeniul marin adânc sunt constituite din turbidite fine interstratificate cu
pelagite. Depozitele pur pelagice şi hemipelagice drapează topografia preexistentă.
Megaturbiditele şi megadebritele sunt depozite foarte groase acumulate practic instantaneu. Pot
apărea în canale şi pe glacisurile continentale. Reprezintă elementele acumulative corelabile cu unele
cornişe erozive localizate pe povârniş sau în marginea şelfului.
Asociaţiile de faciesuri definite de Mutti şi Ricci Lucchi (1972) sunt grupe de faciesuri
sedimentare genetic legate între ele care apar în anumite domenii depoziţionale. Acestea se stivuiesc în
maniere diferite cum ar fi TkU sau ThU.

Sisteme depoziţionale. Descriere

Conurile abisale
Sunt elemente constructive distincte ale fundului mării care se dezvoltă în asociere cu o sursă
punctuală, majoră, de sedimente (deltă, con aluvial, canion, ravenă submarină) sau la gura unui canion
care secţionează povârnişul continental la baza povârnişului continental.
 5
Trăsături:
- se formează în ape cu adâncimi moderate la mari, la gurile canioanelor submarine sau în faţa
deltelor;
- flux mare de sedimente, rate mari de sedimentare, suprafeţe mari;
- transportul şi acumularea sedimentelor se fac prin intermediul curgerilor gravitaţionale, dintre
care:
a. curgerile subacvatice de debris;
b. curenţii turbiditici;
c. procesele pelagice.
- dezvoltarea lobilor şi schimbarea poziţiei acestora sunt fenomene importante;
- se acumulează atât materiale grosiere, cât şi fine;
- materialele sunt frecvent bine sortate şi organizate în unităţi tip Bouma, la rândul lor stivuite CU
(lobii) sau FU (dep. de colmatare a canalelor de alimentare şi/sau distribuţie)

Primul model de con submarin a fost propus de Normark (1970). Conform acestui model un con
submarin este constituit din trei segmente:
- conul superior (sau proximal) caracterizat de un singur canal secţionat în depozite de glacis
continental; canalul poate fi flancat de levee; canalul este de cele mai multe ori colmatat cu nisipuri
amalgamate; faciesurile de canal au tendinţă FU; unele depozite de alunecare por apărea intercalate în
faciesurile de canal ele fiind rezultatul resedimentării locale din maluri;
- conul median caracterizat de canale (conul secţionat) şi lobi supracon (conul nesecţionat);
depozitele de canal sunt caracterizate de faciesuri grezoase cu tendinţă FU, în timp ce lobii sunt
caracterizați de faciesuri cu tendinţă TkU dezvoltate în urma progradării acestora ca rezultat al
alimentării continue;
- conul inferior nesecţionat este constituit din lobi distali concrescuţi; depozitele sunt constituite
din alternanţe de strate grezoase (turbidite) subţiri, cu continuitate mare şi strate pelitice.
În funcţie de granulometria sedimentelor, conurile submarine pot fi (Reading şi Richards, 1994):
- conuri submarine dominant mâloase;
- conuri submarine mixte nisipo-mâloase;
- conuri submarine dominant nisipoase;
- conuri submarine dominant ruditice.

a) Conurile submarine dominant mâloase sunt sisteme depoziţionale cu următoarele trăsături

principale:
- dimensiuni extrem de mari (sute la mii de km raze; suprafeţe de zeci de mii la milioane de km 2,
care înmagazinează zeci de mii la milioane de km 3 de sedimente) şi gradienţi extrem de mici (18-0,74
m/km);
- aceste sisteme enorme sunt alimentate de curenţi turbiditici cu densitate mică, eficienţi, capabili
să transfere cantităţi enorme de sedimente spre bazinele adânci;
- sursele de alimentare ale acestor sisteme sunt probabil slump-urile frecvente care afectează
fronturile deltaice;
- proximal-distal adâncimea canalelor şi relieful leveelor se diminuează;
- ponderea depozitelor de overbank creşte proximal-distal;
- în umplutura de canal gradul de amalgamare al nisipurilor, grosimea unităţilor nisipoase şi
continuitatea se diminuează pe verticală.
Exemple foarte bine studiate de astfel de sisteme depoziţionale sunt: conul Mississippi, conul
Amazonului , conul Bengalului, conul Magdalena
În cazul conurilor mâloase se pot identifica cele trei segmente:
- conul superior caracterizat de o vale majoră care conţine multe canale mai mici, colmatate în
principal cu depozite de slump alimentate de versanţii văii;
 6
- conul median alcătuit din sisteme de canale-levee de dimensiuni mari; leveele sunt caracterizate
de reliefuri pronunţate, stabilizate datorită coeziunii mari a materialelor sedimentare; canalele sunt în
principal meandrate;
- conul inferior este caracterizat de un raport nisip:mâl mai mare deoarece curenţii turbiditici care
curg constrâns în limitele canalelor se revarsă, formând de lobi terminali; lobii terminali sunt
caracterizaţi de gresii, siltite şi pelite în strate subţiri.

b) Conurile submarine nisipo-mâloase sunt sisteme depoziţionale cu următoarele trăsături

principale:
- dimensiuni moderate (raze de zeci la sute de km şi sute la zeci de mii de km 2) care
înmagazinează sute la zeci de mii de km3 de sedimente;
- gradienţii variază de la m la zeci de m/km;
- aspectul în plan este lobat;
- sistemul de alimentare poate fi o deltă cu debit mixt, un segment costier sau un şelf secţionat de
un canion care receptează sedimente.
Printre cele mai cunoscute sisteme contemporane sunt: conul Rhonului, conurile de pe coasta
californiană, conul Navy.
Cele trei segmente ale conului nisipo-mâlos au următoarele trăsături:
- conul superior este caracterizat de un singur canal de alimentare delimitat de levee pronunţate şi
depozite de overbank ce se contopesc lateral cu faciesurile glacisului continental; canalul de alimentare
este colmatat cu nisipuri;
- conul median este definit de poziţia în care canalul principal se împarte în canale de distribuţie; în
conul median procesele de agradare domină astfel că se dezvoltă un bombament pe suprafaţa conului;
distal canalele de distribuţie se pot alungi peste lobi; leveele bine dezvoltate nu permit migrarea laterală
a canalelor astfel că acestea se dezvoltă individual şi se termină cu lobi depoziţionali; o pondere mai
mare a aportului de material nisipos duce la scăderea coeziunii leveelor şi la instabilitatea mai mare a
canalelor;
- conul inferior este constituit din lobi depoziţionali şi canale din ce în ce mai puţin adânci care
progradează; depozitele hemipelagice domină faţă de nisipurile în pânză deoarece curenţii turbiditici
nisipoşi nu sunt atât de eficienţi încât să ajungă în conul inferior.

c) Conurile submarine dominant nisipoase sunt sisteme depoziţionale cu următoarele trăsături

principale:
- complet dominate de nisip
- dimensiuni relativ mici (raze de 5-15 km);
- aspect în plan radiar;
- sursa sedimentelor poate fi un şelf sau un sector costier nisipos, iar calea de transfer un canion;
- curenţii turbiditici care alimentează asemenea sisteme au eficienţă mică, dar în schimb sedimen-
tează cantităţi mari de nisipuri care permit agradarea conurilor;
- leveele canalelor sunt slab dezvoltate din cauza materialelor necoezive, astfel că se produc
schimbări frecvente ale poziţiei canalelor pe suprafaţa conurilor, iar canalele sunt de tip împletit; lipsa
stabilităţii canalelor de distribuţie inhibă dezvoltarea lobilor depoziţionali în conul inferior.
Exemple contemporane de asemenea sisteme sunt conurile acumulate în bazinele strike-slip de la
marginea californiană. Depozite geologice de acest tip sunt Gresia de Annot (SE Franţa) gresiile de
Tarcău-Fusaru din Carpaţii româneşti etc.

d) Conurile submarine dominant ruditice sunt sisteme depoziţionale care reprezintă segmentele
submarine ale fan-deltelor grosiere, cu următoarele trăsături principale:
- dimensiuni mici (raze de 1-5 la max 10 km; suprafeţe de 1-50 km2);
- gradienţii variază de la 250 (=14º) la 20 m/km (=1-2º); local gradienţi de 450 m/km sunt descrişi;
 7
- sursele de sedimente sunt conurile aluviale sau fan-deltele dezvoltate în fiorduri;
- procesele prin care sedimentele grosiere se transferă în bazinele adânci sunt avalanşele de debris,
curgerile turbiditice inerţiale şi mişcările în masă care se produc în intervale scurte de timp (ore la
săptămâni); sistemele abisale de acest timp sunt senzitive la variaţiile debitelor de apă şi sedimente de pe
uscatul adiacent;
- depozitele caracteristice acestor sisteme sunt: breciile de taluz, inclusiv megabrecii, lobii
turbiditici, depozitele de slump.
Exemple contemporane sunt descrise în Marea Egee (grabenul Golfului Corint) şi în fiordurile
Columbiei Britanice.

Rampele submarine
Sunt sisteme depoziţionale de povârniş şi bază de povârniş alimentate de surse multiple (deltă sau
şelf). În funcţie de tipul sedimentelor pot fi recunoscute:
- rampe dominant mâloase;
- rampe nisipo-mâloase;
- rampe nisipoase;
- rampe ruditice.

a) Rampele dominant mâloase sunt sisteme depoziţionale alimentate de următoarele surse:

- deltă dominată de procese fluviale care progradează până la marginea şelfului şi ale cărei albii
de distribuţie îşi schimbă frecvent poziţiile prin avulsie;
- şelf mâlos sau chenier plains alimentate lateral de sisteme deltaice mâloase;
- sisteme de canale multiple secţionate în marginea şelfului continental.
Depozitele sunt caracterizate de turbidite nisipoase foarte fine şi turbidite siltice, canale de
dimensiuni mici terminate cu lobi; structuri depoziţionale de tipul dyke-urilor grezoase pot fi frecvente.

b) Rampele nisipo-mâloase sunt sisteme depoziţionale alimentate de delte mixte nisipo-mâloase

care progradează peste şelf şi alimentează bazinul prin intermediul mai multor văi adâncite în povârniş.
Canalele de alimentare pot fi active mai mult sau mai puţin simultan, la extremităţile lor distale
dezvoltându-se lobi. Un exemplu contemporan de acest tip este sistemul depoziţional alimentat de delta
Ebrului în NW-ul Mediteranei dezvoltat pe cca 100 km şi având rază de cca 50 km. Este constituit
complexe de canale-levee separate lateral de depozite de glacis dominate de slump-uri.

c) Rampele dominant nisipoase sunt sisteme depoziţionale alimentate de delte nisipoase , câmpii
costiere sau blocuri faliate înălţate.
Canalele de alimentare secţionate în marginea şelfului şi povârniş sunt conectate cu râuri şi albii de
distribuţie. Eficienţa curenţilor (curenţi turbiditici cu densitate mare) încărcaţi cu sedimente este mică,
astfel că penetrarea depozitelor grosiere în bazin este limitată. Sisteme de acest tip se pot dezvolta pe
marginile pasive imature. Depozitele constau din pachete de nisipuri bine sortate, fără granoclasare,
amalgamate aproape nestructurate.

d) Rampele dominant ruditice sunt alimentate de două surse diferite:

- braid delta
- conuri aluviale concrescute lateral.
Rampele proximale sunt constituite din depozite ale curgerilor de debris şi curenţilor turbiditici
denşi, la care se adaugă brecii de taluz care suportă intercalaţii de pelite (acumulate între evenimentele
energice). Rampe mediană este caracterizată mai ales de turbidite cu densitate mare, iar rampa distală
din turbidite şi turbidite cu densitate mare care trec lateral în pelite bazinale.

Glacisuri continentale
 8
Racordează şelfurile la câmpiile bazinale. În funcţie de tipul depozitelor se pot recunoaşte aceleaşi
patru tipuri.
a) Glacisurile dominant mâloase variază de la constructive, cu profiluri convex-concave dezvoltate
pe verticală şi spre bazin prin progradarea povârnişului, la dominant distructive, afectate permanent de
slump-uri şi slide-uri, cu profiluri neregulate. În ambele situaţii povârnişul poate fi secţionat de canioane
sau ravene care alimentează lobii izolaţi de la baza povârnişului.
Depozitele de glacis sunt constituite din secvenţe cu trend CU care rezultă din fazele distincte de
progradare a povârnişului.
Exemplele contemporane sunt descrise în partea nord-estică a coastei Newfoundland (Canada)
sau pe marginea sudică a Mării Labrador. Alte exemple canadiene sunt pe coasta Nova Scotia. Aceste
glacisuri au fost create în timpul ultimei glaciaţii când nivelul mării era mult mai coborât.
Este de reţinut că depozitele de glacis sunt dominate de slump-uri şi slide-uri, dar şi de turbidite şi
hemipelagite.

b) Glacisurile nisipo-mâloase sunt asociate cu marginile bazinale cu gradient mic care caracte-
rizează cu precădere bazinele distensive cu margini pasive în fazele incipiente. Sursa sedimentelor
nisipoase este reprezentată de sistemele costiere, iar a celor mâloase şelfurile. În afară de procesele de
alunecare în masă, sedimentele nisipoase pot ajunge în bazin printr-o reţea deasă de canale prin care
curenţii turbiditici alimentează lobii de la extremităţile distale localizate la baza povârnişurilor.
Depozitele constau din umpluturi de ravene de sute de m lăţime şi kilometri lungime care
secţionează pelite groase de povârniş şi trec spre bazin în nisipuri.
c) Glacisurile dominant nisipoase se asociază cu marginile faliate supra-alimentate cu nisipuri,
astfel încât sistemul depoziţional este constituit din conuri submarine mici concrescute lateral, localizate
la baza povârnişului.
Sursa nisipurilor poate fi:
- un şelf nisipos din care sedimentele sunt direcţionate printr-o reţea de canale către baza
povârnişului;
- o câmpie aluvială nisipoase caracterizată de o reţea hidrografică deasă (braidplain);
- o margine continentală pasivă faliată.
Depozitele sunt constituite din stive groase de nisipuri fără participarea importantă a umpluturilor
de canal.
d) Glacisurile dominant ruditice apar mai ales pe marginile insulelor tectonic active. De regulă au
profilul puternic înclinate. Între glacisul ruditic şi câmpia bazinală există o rupere majoră de pantă.
Depozitele glacisurilor ruditice constau din prisme groase, dar înguste de sedimente de slump, slide,
curgeri de debris şi, subordonat, umpluturi de canale efemere, acumulate la baza povârnişurilor.

Câmpii bazinale
Sunt suprafeţe netede (deoarece fostele reliefuri au fost estompate de sedimentele acumulate)
situate la adâncimi mari.
Grosimea sedimentelor variază extrem de mult, atingând sute, chiar mii de m în vecinătatea
glacisurilor.
Câmpiile abisale sunt un caz particular al câmpiilor bazinale localizate pe scoarţă oceanică matură.
În Oceanul Pacific de exemplu, câmpiile abisale sunt slab dezvoltate deoarece sedimentele sunt reţinute
în fosele periferice astfel că zonele centrale sunt lipsite de surse de sedimente. Prin contrast, cea mai
mare câmpie abisală bordează Antarctica lipsită de fose marginale, unde sursa de sedimente de tip
glaciar este enormă.
Câmpiile bazinale por fi clasificate după mai multe criterii:
• compoziţie (terigenă vs. carbonatică;
• circulaţia oceanică (deschisă vs. închisă);
• geometria umpluturii (progradaţională; monticulată, onlap şi pânză);
 9
• adâncimea (deasupra sau sub CCD);
• aportul de sedimente (bogate în mâl vs. bogate în nisip sau subalimentate vs.
supra-alimentate).
Ca şi în cazul sistemelor depoziţionale periferice, depozitele câmpiilor bazinale variază foarte mult
în funcţie de volumul şi granulometria sedimentelor furnizate de surse, ca şi de distribuţia punctelor de
alimentare.
Pe câmpiile bazinale mari sedimentele sunt dominate de turbidite subţiri şi mâluri hemipelagice
(10-20%).
Depozitele de câmpie bazinală nu sunt uşor de diferenţiat de cele ale sistemelor de con/rampă
distală mai ales dacă aceste din urmă sunt dominant mâloase.
Principalele caracteristici ale depozitelor de câmpie bazinală sunt:
- caracterul de pânza al stratelor;
- lipsa elementelor erozive majore (canale); suprafeţe erozive pot apărea;
- prezenţa pelagitelor;
- variaţia proximal-distală a grosimii stratelor, raportului nisip:mâl şi structurilor interne;
- secvenţe de tip agradaţional;
- prezenţa unor strate eveniment de grosimi excepţionale (megastrate cu rol de marker
stratigrafic).

Sisteme depoziţionale conturitice

Curenţii oceanici de fund sunt capabili să dezvolte forme de fund de dimensiuni extrem de
variabile, de la valuri mari de sedimente şi şanţuri erozive la dune, ondulaţii şi liniaţii de curent.
Acumulările conturitice pot fi încadrate în trei mari categorii:
- dune gigantice alungite;
- pânze conturitice;
- dune localizate în canale.
Dunele conturitice gigantice sunt corpuri sedimentare monticulate de zeci-sute de km lungime,
zeci de km lăţime şi 0,1-1 km înălţime, desfăşurate paralel cu direcţia curentului şi cu topografia
bazinală (marginea povârnişului, dorsalele oceanice etc). Pot apărea oriunde de pe povârnişul superior
până pe câmpiile abisale. Faciesurile sedimentare sunt caracterizate de conturile fine (siltice, mâloase
sau biogene) şi, subordonat, conturite nisipoase;
Pânzele conturitice sunt dificil de recunoscut, ele fiind acumulări cu relief şters de argile siltice cu
un conţinut mic de carbonaţi.
Dunele localizate în canale sunt asociate cu canale adânci sau strâmtori prin care se direcţionează
curenţii de fund se accelerează ajungând la viteze mari. Sunt forme de fund neregulate şi discontinue
localizate fie pe fundul canalelor, fie pe versanţii lor, ca şi la extremităţile lor distale unde pot constitui
conuri cu raze de cca 100 km şi înălţimi de câteva sute de m.
Depozitele conturitice sunt constituite din:
- pelite, siltite şi, eventual, nisipuri fine puternic bioturbate, organizate în microcicluri;
- local pot apărea cruste, micronoduli şi strate subţiri feromagneziene împreună cu conglomerate
intraformaţionale (exclusiv cu intraclaste);
- crustele dure (hardgrounds) marchează perioade erozive determinate de creşterea vitezei
curenţilor de contur;
- depozitele conturitice se asociază frecvent cu hemipelagite şi pelagite.

Sisteme depoziţionale abisale pelagice şi hemipelagice

Apar în toate oceanele lumii şi sunt bine reprezentate şi în coloanele geologice. Pot apărea în
alternanţă cu turbidite sau alte depozite resedimentate aparţinând conurilor, rampelor, glacisurilor sau
câmpiilor bazinale. Se pot asocia şi cu depozitele conturitelor. Sunt descrise şi situaţii în care apar
exclusiv depozite pelagice şi hemipelagice în coloanele sedimentare.
 10
Patru domenii depoziţionale sunt caracterizate de asemenea depozite, deşi nu există modele create
special pentru ele, ca în cazul sistemelor discutate anterior:
- dorsalele oceanice;
- structurile vulcanice;
- bazinele oceanice şi dealurile abisale;
- marginile continentale, bancurile şi bazinele de pe marginile continentale.
Bazinele oceanice şi dealurile abisale nu sunt alimentate din surse terigene astfel că acumularea se
face exclusiv prin procese pelagice şi hemipelagice:
- sub CCD se acumulează mâluri roşii, ooze radiolaritice şi diatomitice şi, subordonat, noduli
feromagnezieni, otolite de balene şi dinţi de rechini; sursa este eoliană (10-30 până la max. 80%); oozele
silicioase sunt constituite din radiolari, spiculi de spongieri şi diatomee; nodulii se formează în condiţiile
unei sedimentări nule;
- peste CCD domină materialul scheletic calcitic (foraminifere şi nannoplankton), la care se adaugă
sedimente terigene foarte fine; pelagite adevărate apar mai ales pe dealurile submarine.
Marginile continentale, bancurile şi bazinele de pe marginile continentale. Multe margini
continentale au o topografie rugoasă determinată de prezenţa unor blocuri ridicate, care separă sub-
bazine mici mai adânci. Acumularea pelagică depinde de lipsa aportului terigen. Exemple contemporane
sunt marginea nordică a Platformei izolate Bahamas sau marginea NW a Oceanului Indian. Depozitele
acumulate deasupra CCD în condiţii oxice sunt pelagite calcaroase bioturbate sau calcare roşii, verzi şi
cenuşii cu noduli manganiferi şi cherturi.

Fosile caracteristice
Microfosilele planctonice - cum ar fi ţesturile de foraminifere calcitice şi cocolitele până la CCD şi
scheletele silicioase de radiolari şi diatomee sub CCD. Oasele şi dinţii vertebratelor nectonice pot, de
asemenea, să fie identificate în asemenea depozite. Foarte puţine organisme bentonice sunt conservate în
depozitele abisale, reprezentate de unii spongieri. Urmele fosile, în special galeriile, pot fi frecvente în
depozitele abisale acumulate în condiţii de oxigenare.

Potenţialul de conservare a depozitelor

Este în general bun mai ales pentru cele acumulate pe câmpiile abisale. Prin procesele de subducţie
crusta oceanică împreună cu sedimentele ei sunt distruse (recurenţa circuitului este de cca 200 Ma
(depozitele triasic?-jurasice sunt cele mai vechi pe fundurile oceanelor). Prin acreţia în prismele asociate
zonelor de subducţie, sedimentele vor fi îngropate, deformate şi metamorfozate, ceea ce face dificilă
interpretarea secvenţelor abisale din coloanele geologice. În situaţia coliziunii continent-continent cu
apariţia orogenelor secvenţele depoziţionale de acest tip sunt, de asemenea, deformate şi metamorfozate,
iar prin upliftingul corespunzător fazei morfogenetice, ele vor fi expuse eroziunii prin procese mecanice
şi chimice. Depozite de acest tip pot fi identificate în Pânzele Transilvane ale Carpaţilor Orientali unde
ofiolitele (fragmente de crustă oceanică) se asociază cu depozite sedimentare de domeniu abisal.

Domenii depoziţionale asociate

Vulcanic submarin - cu efuziuni de pillow lava şi hialoclastite. Secvenţele sedimentare abisale pot
acoperi fragmente de crustă oceanică străbătute de dyke-uri bazaltice.
Domeniul costier siliciclastic - care furnizează o mare parte din sedimente.
Domeniul costier deltaic - furnizor important al sedimentelor turbiditice.

Controlul tectonic asupra sedimentării abisale

Tectonica plăcilor la scară mare controlează localizarea şi dezvoltarea bazinelor oceanice.
a) Tranziţia de la şelful intern (cu ape <200 m) la cel extern (>200 m) se poate face uneori prin
intermediul unui singur plan major de falie pe marginile distensionale care vor avea de aceea un gradient
mare ce va favoriza dezvoltarea conurilor abisale.
 11
b) secvenţele sedimentele abisale sunt în cele din urmă deformate în zonele de subducţie, probabil
preluate şi şariate odată cu prisma de acreţie care ulterior poate deveni fundamentul unui nou şelf marin.

Efectul fluctuaţiilor nivelului mării

Fluctuaţiile nm nu sunt simţite în adâncul bazinelor oceanice ştiut fiind faptul că ele au amplitudini
de cca 100- 150 m. Cu toate acestea ele pot provoca schimbări majore în ceea ce priveşte modul de
sedimentare la baza povârnişurilor continentale:
- scăderea drastică a nm va duce la expunerea şelfurilor marine, alungirea cursurilor fluviale cu
dezvoltarea unor văi adânci şi deplasarea sistemelor depoziţionale deltaice de pe şelful intern la
marginea şelfului; efectul va fi progradarea deltelor şi alimentarea conurilor abisale de la baza
povârnişurilor;
- creşterea nm va duce la schimbarea poziţiei sistemelor deltaice (de alimentare în general) mult în
interior şi blocarea sedimentelor în zonele costiere; efectul va fi stagnarea dezvoltării conurilor abisale,
acoperirea lor cu depozite pelagice şi hemipelagice şi apariţia secvenţelor condensate.

Efectul modificărilor climatice

Schimbările climatice pot avea efecte surprinzătoare asupra sedimentării în domeniul abisal. Clima
controlează evaporaţia care la rândul ei determină afundarea apelor superficiale mai dense şi cu
salinitate mai mare şi implicit circulaţia termohalină. Prin acest fenomen controlează gradul de
oxigenare a oceanului adânc.
Clima controlează, de asemenea, rata aportului de sedimente pe conurile abisale şi influenţează
tipul producţiei pelagice. Apele oceanice superficiale calde sunt favorabile dezvoltării cocolitelor
carbonatice, în timp ce acelea mai reci favorizează dezvoltarea diatomeelor şi radiolarilor, iar depozitele
vor avea astfel distribuţie climatică.