Oceanul acoperă aproape o treime din suprafața pământului, având o suprafață de 179,7 milioane

km², mai mare decât întreaga suprafață a continentelor. El se întinde pe direcția nord-sud pe
aproximativ 15.500 km de la Marea Bering din Oceanul Arctic până la marginile înghețate ale Mării
Ross din Antarctica la sud (deși regiunea Antarctică din sudul Pacificului este numită
câteodată Oceanul Sudic), iar pe direcția vest-est se întinde pe aproape 19.800 km,
din Indonezia până la coastele Columbiei și Peru (la nivelul paralelei de 5° N, această distanță
reprezentând peste jumătate din lungimea acestei paralele și de peste 5 ori diametrul Lunii). Limita
vestică a oceanului este plasată pe Strâmtoarea Malacca. Cel mai adânc punct de pe planetă
este Groapa Marianelor, la 11.022 metri sub nivelul mării. Adâncimea medie este de 4.280 metri [3].
Pacificul cuprinde peste 25.000 de insule, mai mult decât suma tuturor insulelor din celelalte oceane,
majoritatea aflându-se la sud de ecuator.
În prezent, Oceanul Pacific se micșorează, încet dar permanent, ca urmare a mișcării plăcilor
tectonice, cu aproximativ 2–3 cm pe an pe 3 laturi, ceea ce înseamnă aproximativ 0,5 km² pe an (în
timp ce Oceanul Atlantic se mărește permanent).
De-a lungul coastei vestice neregulate a oceanului există multe mări, cele mai mari fiind Marea
Celebes, Marea Coral, Marea Chinei de est, Marea Filipinelor, Marea Japoniei, Marea Chinei de
Sud, Marea Sulu, Marea Tasmaniei și Marea Galbenă. Strâmtoarea Malacca unește, la vest,
Pacificul cu Oceanul Indian, iar Strâmtoarea Drake și Strâmtoarea Magellan fac legătura, la est,
cu Oceanul Atlantic. Și Canalul Panama unește la est Pacificul cu Atlanticul. În sfârșit, la
nord, Strâmtoarea Bering face legătura cu Oceanul Arctic.
Deoarece meridianul de 180° trece prin Pacific, Pacificul de vest (de lângă Asia) se află de fapt
în emisfera estică a Pământului, iar Pacificul de est (de lângă America) se află în emisfera vestică.
Într-o mare parte a călătoriei lui Magellan - de la Strâmtoarea Magellan și până în Filipine - oceanul
a fost chiar liniștit. Dar Pacificul nu este mereu pașnic. Multe cicloane tropicale (echivalentul
uraganelor din Atlantic) lovesc insulele Pacificului. Locurile din preajma îmbinărilor plăcilor tectonice
sunt pline de vulcani și sunt des afectate de cutremure. Tsunamiurile, valuri imense declanșate de
cutremure subacvatice, au devastat multe insule și au distrus multe orașe.
În Pacific temperatura apei variază de la punctul înghețului, în zonele polare, până la circa 30 °C la
ecuator. Salinitatea variază în funcție de latitudine: apa este mai puțin sărată lângă ecuator decât
cea din zona temperată, din cauza precipitațiilor abundente din zona ecuatorială / tropicală. Și spre
poli salinitatea este mai mică, deoarece evaporarea este foarte scăzută.
În general apa Pacificului se mișcă în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică a Pământului și
în sens opus în emisfera sudică. Curentul ecuatorial de Nord se mișcă spre vest de-a lungul
paralelei de 15°latitudine N, apoi se întoarce spre nord lângă Filipine pentru a deveni curentul cald
Japonez sau Curentul Kuroshio.
Cotind spre est la 45° N, curentul Kuroshio se bifurcă: o parte din apă se mișcă spre nord
formând Curentul Aleutian, în timp ce restul se mișcă spre sud pentru a se reuni cu Curentul
Ecuatorial de Nord. Curentul Aleutian se ramifică în apropierea Americii de Nord și formează baza
circulației de formă triunghiulară din Marea Bering. Ramura sudică a lui devine liniștitul și încetul
curent Californian.
Curentul Ecuatorial de Sud, curgând spre vest de-a lungul ecuatorului, cotește spre sud la estul Noii
Guinee, apoi spre est în dreptul paralelei de 50° latitudine S și se unește cu principalul curent vestic
al Pacificului de Sud, ce include curentul circumpolar antarctic ce înconjoară pământul. În timp ce se
apropie de coasta chiliană, Curentul Ecuatorial de Sud se divide; o ramură curge împrejurul Capului
Horn, iar cealaltă o ia spre nord pentru a forma curentul Perului sau Curentul Humboldt.[2]