Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Piata Capital PDF
Piata Capital PDF
sinteza cursului
Tabelul 1
Clasificarea instrumentelor financiare
Tabelul 2
Tabelul 3
Avantajele si dezavantajele titlurilor de valoare sau de datorie
Avantaj Dezavantaj
A A multi
datoria nu implica diluarea titlului de dintre
proprietate asupra societatii. emitentii de datorie nu au
Emiterea de datorie nu confera nici posibilitatea de a recurge
D un drept de proprietate, cum ar fi la emiterea de titluri de
A dreptul la vot sau la o cota din valoare, în conditiile în
T profiturile societatii; care respectivele titluri nu
O A datoria se poate emite mai rapid le apartin, neputând deci
R decât titlurile de valoare; fi înstrainate, cum ar fi,
I A firma îsi poate corela perioada de exemplu, cazul
E datoriei cu necesitatile sale de sectoarelor industriale de
finantare. stat sau nationalizate;
A firma trebuie sa
plateasca dobânda la
scadentele de plata
cuvenite si sa ramburseze
capitalul la scadenta
datoriei, indiferent de
nevoile firmei si de
circumstante.
T a) titlurile de valoare servesc scopului A titlul de proprietate
I procurarii de capital care nu trebuie sa fie si controlul asupra firmei
T rambursat – asemanator cu a procura un sunt împartite. Detinatorii
L împrumut perpetuu; de actiuni au proprietatea
U b) dividendul platit pe actiuni poate varia în asupra firmei si
R functie de nevoile firmei si de împrejurari; desemneaza comitetul de
I c) firma poate sa nu fie suficient de puternica directori, care poate fi
D pentru a emite datorie, deoarece poate fi revocat;
E perceputa ca prezentând un risc inacceptabil A preturile actiunilor
V de ridicat. fluctueaza constant, în
A functie de cerere si oferta;
L A performanta unei
O firme si, în consecinta,
A preturile actiunilor sunt
R afectate de factori externi,
E cum ar fi evenimentele
economice interne si
internationale, inflatia si
ratele dobânzii;
A preturile actiunilor
pot fi afectate de zvonuri;
A costul initial al
emisiunii de actiuni este
ridicat.
Sursa: REUTERS, op. cit., p. 31.
Tabelul 4
Instrumentele pietei titlurilor de valoare
Actiuni:
– obisnuite;
– preferentiale.
1. Actiuni si emisiuni de actiuni Emisiuni de actiuni:
– cu bonus sau scrip;
– privilegiate.
Indici bursieri
Recipise de depozitare1:
– ADR;
2. Valori mobiliare legate de titluri – GDR;
de valoare – EDR.
Obligatiuni convertibile
Obligatiuni cu warant
Futures:
– pe indici bursieri;
– pe titluri de valoare.
Swapuri:
3. Produse derivate – cu titluri de valoare.
Optiuni pe:
– titluri de valoare;
– indici bursieri;
– futures pe indici bursieri
a)Valorile mobiliare primare sau titlurile financiare, în sens restrâns, sunt emise de
utilizatorii de fonduri si sunt destinate cresterii capitalului propriu, reprezentând
instrumente de proprietate (equity instruments) concretizate în actiuni, precum si atragerii
capitalului de împrumut, reprezentând instrumente de datorie (debt instruments)
concretizate în obligatiuni. Utilizarea valorilor primare permite mobilizarea de capital pe
termen lung pentru utilizatorii de fonduri si da detinatorilor lor drepturi asupra veniturilor
banesti nete (cash flow) ale emitentului. În acest mod, investitorii si utilizatorii de fonduri
sunt asociati nemijlocit la profitul si riscul afacerilor pe care le întreprind utilizatorii de
fonduri.
b) Valorile mobiliare derivate reprezinta acele produse bursiere care rezulta din
contractile dintre emitenti (vânzatori) si beneficiari (cumparatori) prin care se prevede ca
acestora din urma li se confera drepturi asupra unor active (titluri financiare, valute,
marfuri s.a.) ale emitentului la o scadenta viitoare, conform prevederilor contractului. De
1
Recipisa de depozitare este un certificat negociabil care, de regula, reprezinta instrumente sub forma
detitluri de valoare, detinute în depozit de o banca custode. Odata respectivele titluri depozitate, se emite un
certificat de primire pentru instrumentele respective – de unde si denumirea. Recipisele de depozitare sunt
instrumente care permit investitorilor dintr-o tara sa devina actionari în cadrul unei companii straine, ceea
ce permite cumpararea/vânzarea si primirea de dividende în moneda interna a tarii investitorului. ADR-
urile (American Depository Receipts) sunt recipise de depozitare denominate în dolari SUA si sunt emise
în SUA de catre o banca de depozitare. Un ADR reprezinta drepturile de proprietate asupra unor titluri ale
companiilor neamericane. Odata emise la bursa de valori, ADR-urile tranzactioneaza în acelasi mod ca si
celelalte actiuni. GDR-urile (Global Depositary Receipts) sunt emise în scopul accesului pe una sau mai
multe piete internationale, si sunt adesea lansate pentru procurarea unor mari sume de capital, pe care o
singura piata ar putea sa nu fie în masura sa le asigure. Desi multe dintre GDR-uri sunt denominate în
dolari SUA, poate fi utilizata oricare alta moneda. De regula, GDR-urile sunt emise în forma nominativa
(registered). EDR-urile (European Depositary Receipts) sunt denominate în euro si au început sa fie
tranzactionate în 1999. (Vezi: REUTERS, Introducere în studiul pietelor de titluri de valoare, John Wiley &
Sons (Asia) Pte. Ltd., Editura Economica, Bucuresti, 2000, p. 128-132)
aici rezulta si deosebirea de valorile mobiliare primare, care privesc exclusiv venituri
monetare, de unde si caracteristica de valori mobiliare derivate.
c) Valorile mobiliare sintetice rezulta din combinarea de contracte futures de vânzare si
de cumparare, din combinarea de optiuni put si call, din combinatii între diferite tipuri de
futures si optiuni sau reprezinta titluri financiare de tip „cos” (exemplu: contractele pe
indici de bursa).
• piata actiunilor;
• piata obligatiunilor;
• piata titlurilor de stat;
• tranzactiile repo si reverse repo;
• piata produselor derivate;
• piata instrumentelor financiare sinetice.
2.2.1.Piata actiunilor
Actiunea este o hârtie de valoare, valoare care este o parte din capitalul social al
societatii pe actiuni emitente. Actiunile intra în posesia unor persoane denumite actionari
si le confera acestora anumite drepturi si obligatii, respectiv participarea la beneficiul
societatii sau obligatia de a suporta o parte din pierderea acesteia. Astfel, daca un actionar
detine n% din numarul de actiuni ale unei societati, indiferent de pretul sau de calea prin
care le-a obtinut, atunci el are:
• dreptul la vot, adica la n% din voturile care pot fi exprimate în Adunarea Generala a
Actionarilor. Acesta este, de fapt, dreptul de a participa sistematic la Adunarea Generala
a Actionarilor a carui data de organizare trebuie facuta publica cu 30 de zile înaintea
tinerii ei; cei care detin actiuni la purtator primesc invitatii personalizate. Adunarea
Generala Ordinara reuneste toti actionarii, indiferent de numarul de actiuni detinute.
Uneori pot exista anumite restrictii, societatile pretinzând un minimum de actiuni pentru
dreptul de a participa. Aceasta adunare, care se tine anual, are drept scop de a verifica
bunul mers al întreprinderii. Astfel, actionarii sunt chemati sa analizeze conturile, sa
fixeze dividendele, sa reînnoiasca administratorii. Deciziile sunt aprobate cu majoritate
simpla. Adunarea Generala Extraordinara se reuneste de fiecare data când este luata o
decizie exceptionala, cum ar fi cresterea capitalului social. Deciziile sunt aprobate cu
majoritate de doua treimi. Ambele tipuri de adunari reprezinta mijlocul prin care
actionarul se poate exprima, poate sa-si valorifice dreptul la informare si pe cel de control
asupra gestiunii întreprinderii;
• dreptul la informare, respectiv dreptul de acces la documentele indispensabile: bilant,
contul de rezultate;
• dreptul la dividende, adica la n% din profiturile societatii sub forma de dividende;
• dreptul asupra activelor, adica la n% din valorile societatii, în cazul în care aceasta
este lichidata si contribuie cu n% la pierderile societatii în cazul în care ele survin
(raspunde de pasivul social în limita aportului de capital). Circulatia actiunilor este libera;
ele pot fi vândute, mostenite sau donate, dupa vointa posesorului lor.
Clasificarea actiunilor este urmatoarea:
a) actiuni nominative, adica acele actiuni care sunt personalizate prin mentionarea
numelui posesorului lor; ele au o circulatie restrictiva, în sensul ca nu pot fi înstrainate
decât prin transcrierea tranzactiei în registrul societatii emitente. Un titlu este nominativ
atunci când proprietarul este nominal cunoscut de emitent. Identitatea proprietarului este
înregistrata în registrul societatii care va putea sa faca cunoscute titularului diferite
informatii cu privire la dezvoltarea si rezultatele ei si va putea adresa convocarea la
adunarile generale.
Actiunile nominative pot fi:
– nominative administrate, caz în care actiunile sunt înscrise simultan în registrul
societatii si în contul intermediarului financiar ales de posesorul lor caruia i se transmit
ordinele de cumparare si vânzare;
– nominative pure, care nu sunt înregistrate decât în registrul societatii care asigura
gratuity gestiunea titlurilor. Fara exceptie, aceasta formula atrage formalitati
administrative (antreneaza costuri si întârzieri) cu ocazia revânzarii titlurilor: trebuie, mai
întâi, sa fie reconvertite în actiuni la purtator sau, daca statutul societatii nu permite, în
actiuni nominative administrate;
b) actiuni la purtator, a caror circulatie este absolut libera, posesorul lor beneficiind de
toate drepturile si obligatiile care decurg din detinerea lor. Titlurile sunt numite la
purtator atunci când societatea emitenta nu cunoaste proprietarul lor. Simpla înscriere în
registru efectuata de intermediarul raspunzator de contul proprietarului este suficienta
pentru a dovedi calitatea de proprietar al titlului. Aceste titluri pot fi negociate fara
termen si fara formalitati. Miscarile titlurilor se concretizeaza în simple înscrisuri
contabile între intermediari (cel al cumparatorului si cel al vânzatorului);
c) actiuni ordinare, care confera dreptul proprietarului lor de a încasa dividendele anuale,
a caror marime este direct proportionala cu raportul dintre valoarea actiunilor si profitul
pe anul expirat care este repartizat actionarilor;
d) actiuni privilegiate, a caror posesie da dreptul actionarilor la un dividend fix,
indiferent de marimea profitului realizat de societate;
e) actiuni preferentiale, care nu dau actionarului dreptul la vot în Adunarea Generala a
Actionarilor, dar care au prioritate la încasarea unor dividende prestabilite fie în valoare
absoluta, fie în valoare relativa.
Actiunile preferentiale pot fi:
– cumulative, ale caror dividende neplatite din cauza ineficientei societatii se cumuleaza.
Ele se platesc înaintea oricaror altor dividende destinate actiunilor comune, în momentul
distributiei profitului;
– non-cumulative, ale caror dividende neplatite din cauza rezultatelor economice
insuficiente nu se pot acumula în favoarea actionarului;
– participante, care, pe lânga dividendul prestabilit la emisiune, mai primesc un anumit
procent din dividendul destinat actiunilor comune. Acest tip de actiuni cuprinde doua
categorii de dividende: un dividend prestabilit printr-o clauza si un dividend de
participare, a carui marime reala se stabileste o data cu calcularea dividendului actiunilor
comune;
– non-participante, care primesc un dividend fix prestabilit la emisiune;
– cu dividend variabil – sunt cele ale caror dividende exprimate sub forma procentuala se
ajusteaza în functie de variatiile dobânzii la zi;
– prioritare – sunt acele actiuni a caror plata se efectueaza înaintea tuturor actiunilor
preferentiale (se mai numesc actiuni senioare);
– convertibile, care, la cererea detinatorului se pot transforma în actiuni comune;
– revocabile – sunt actiunile pentru care emitentul îsi rezerva dreptul de a le rascumpara
de pe piata la un pret prestabilit;
– certificate de investitii rezulta din împartirea unei actiuni comune într-un certificat cu
drept de vot si un certificat de investitii. Acesta din urma confera dreptul la acelasi
dividend ca actiunea comuna din care provine. În ceea ce priveste certificatul cu drept de
vot, el este atribuit vechilor actionari care subscriu sau nu la un certificat de investitii. Un
certificat de investitii este un certificate cu drept de vot detinut de acelasi posesor fara sa
fie, în mod obligatoriu, reconstituit într-o actiune.
Circulatia actiunilor prin vânzare-cumparare pe o piata specifica se face liber prin
mecanismul cererii si ofertei, formându-se un pret numit curs, care poate fi diferit de
pretul nominal înscris pe actiuni. Variatiile cursului sunt determinate de rezultatele
economico-financiare ale societatii emitente, de climatul economic conjunctural, de
raportul dintre cererea si oferta de actiuni etc.
2.2.2..Piata obligatiunilor
Tabelul 5
Avantaje Dezavantaje
EMITENTI
– obligatiunile convertibile reprezinta o modalitate – acest tip de obligatiuni nu este, de regula, acceptat
mai ieftina de a emite datorii, ceea ce este, de pentru tranzactii swap, deoarece termenul de
regula, preferabil, însa neasigurat; scadenta a obligatiunilor este nesigur – investitorii
– titlurile de valoare sunt emise cu prima; pot proceda la conversie în cadrul perioadei de
– nu exista nici un cost de pastrare asociat pozitiei conversie stabilite;
amânate a titlului – costul de pastrare este diferenta – daca emitentul prezinta un randament înalt al
dintre dobânda generata si costul de finantare a dividendului, rata cuponului poate fi prea ridicata
pozitiei respective; pentru a mai permite economii de costuri
–majoritatea obligatiunilor convertibile semnificative.
încorporeaza caracteristicile unei optiuni call pentru
emitent, care efectiv forteaza conversia dupa o
apreciere a actiunilor; stabilita – adesea, aceasta se
situeaza la nivelul a 130% fata de pretul de
conversie.
INVESTITORI
– o obligatiune convertibila ofera plati de cupoane – daca obligatiunea include caracteristici de optiune
pâna în momentul scadentei sau al conversiei; call pentru emitent, poate surveni o conversie
– expunere angrenata a emitentului fata de titlurile fortata, în cazul în care pretul actiunilor depaseste
respective. un anumit nivel, convenit, al pretului de conversie;
– lipseste orice efect gearing, în ceea ce-l priveste
pe emitent; gearing-ul este coeficientul dintre
datoria emitentului si capitalul sub forma de actiuni
obisnuite al acestuia.
Tabelul 6
Obligatiuni cu warant
Avantaje Dezavantaje
EMITENTI
– plati mai reduse în contul cupoanelor, deoarece – warantele nu pot fi exercitate de catre investitori
warantul are o valoare proprie; decât la anumite termene precizate astfel încât, daca
– costul emisiunii obligatiunii este mai scazut decât pretul actiunilor creste dramatic, investitorul poate
cel al emisiunii de actiuni; profita – emitentul nu poate forta exercitarea
– ca si în cazul obligatiunilor convertibile, pâna în warantului;
momentul exercitarii warantului nu se produce nici – elementul de datorie al obligatiunii este prioritar
o modificare în numarul de actiuni sau în capitalul în cazul în care emitentul intra în lichidare.
companiei;
– elementul de datorie al obligatiunii poate fi utilizat
pentru tranzactii swap.
INVESTITORI
– avantaje de angrenare (gearing); – exista un element de risc asociat warantelor;
– cuponul obligatiunii ofera un cash flow similar – pretul actiunilor poate creste sau scadea;
celui oferit de o obligatiune cu cupon fix; – elementul de warant al obligatiunii nu genereaza
– emitentul nu poate impune nici o caracteristica de nici un venit – el este numai un instrument
optiune call la exercitarea warantului. speculativ.
Tabelul 7
Comparatie între actiuni si obligatiuni
Veniturile pentru Dividende (legate de rezultatele Dobânzi a caror suma este în mod
titularul titlului firmei). obligatoriu varsata de emitent.
Potrivit Legii nr. 81⁄1999 a datoriei publice, titlurile de stat sunt înscrisuri emise
de Ministerul Finantelor Publice care atesta datoria publica sub forma de bonuri,
certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare ce se constituie în împrumuturi ale
statului în moneda nationala si/sau în valuta de la populatie si persoane juridice, pe
termen scurt, mediu si lung.
Aceste împrumuturi, cunoscute sub numele de datorie interna a statului, pot fi
emise în forma materializata sau dematerializata, nominative sau la purtator,
negociabile sau nenegociabile si sunt folosite, în principal, pentru:
– finantarea deficitului bugetar (acoperirea diferentei dintre veniturile si cheltuielile
statului);
– refinantarea datoriei publice;
– sustinerea balantei de plati si consolidarea rezervei valutare a statului;
– finantarea proiectelor de investitii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale
economiei etc.
Titlurile de stat se prezinta sub forma de: bonuri de tezaur, certificate de
trezorerie si alte instrumente cu scadenta de un an sau de pâna la un an si sub forma
de obligatiuni si alte instrumente cu scadente mai mari de un an.
Calitatea de agent al statului român este îndeplinita de Banca Nationala, pentru
emisiunile adresate persoanelor juridice si de CEC pentru cele adresate populatiei.
Elementele minime specificate la oferirea spre vânzare a titlurilor de stat
(incluse în prospectul de emisiune) sunt urmatoarele: denumirea, data emisiunii si
valoarea titlurilor de stat oferite, forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile
aferente – cu discount sau purtator de dobânda, rata dobânzii, metoda de calcul si datele
la care se plateste dobânda (daca este cazul), data scadentei si clauza rambursarii în avans
(daca este cazul).
Valoarea titlurilor de stat se ramburseaza în conformitate cu conditiile de
emisiune si cu prevederile Legii datoriei publice, iar, la data rambursarii, obligatiile
statului se sting.
În conditiile actuale ale pietei financiare românesti, certificatele de trezorerie se
dovedesc a fi un plasament foarte rentabil, fiind utilizate atât de populatie, cât si, mai
ales, de persoanele juridice. Acest fapt este generat, pe de o parte, de riscul teoretic zero
pe care le prezinta, cât si de randamentul ridicat.
Titlurile de stat sunt de doua categorii:
a) cu discount, respectiv titluri de stat nepurtatoare de dobânda, vândute la un pret initial
mai mic decât valoarea nominala, diferenta dintre pretul initial si valoarea nominala fiind
discountul si reprezentând beneficiul cumparatorului;
b) purtatoare de dobânda, respectiv titluri de stat vândute la valoarea nominala sau cu
discount sau prima si pentru care emitentul plateste periodic dobânzi conform conditiilor
si termenilor cuprinse în prospectul de emisiune al seriei.
Certificatele de trezorerie pot fi plasate prin licitatie, subscriptie publica sau
subscriptie publica garantata. Titlurile de stat sunt emise în forma dematerializata, cu
valori nominale, conform prevederilor prospectului fiecarei emisiuni.
Titlurile de stat pentru populatie se pot cumpara de la oficiile Trezoreriei
statului, iar cele pentru persoane juridice sunt subscrise prin intermediul bancilor, Banca
Nationala având rolul de agent al statului. Aceste înscrisuri pot fi emise si de autoritatile
locale (obligatiunile municipale).
Piata secundara de tranzactionare a titlurilor de stat este în curs de organizare
prin sistemele bursei de valori. Din pacate, conform reglementarilor actuale, aceasta piata
este destul de îngusta: se va tranzactiona numai o parte din emisiunile de titluri cu
scadenta peste un an de zile. De asemenea, accesul societatilor de servicii de investitii
financiare pe aceasta piata va fi destul de restrictiv.
Un produs derivat este un contract financiar, între doua sau mai multe parti, care
deriva din valoarea viitoare a unui activ de referinta.
Sunt patru tipuri de produse derivate, si anume :
– contractele forward;
– contractele futures;
– contractele de optiuni;
– tranzactiile swap.
Pe pietele financiare se tranzactioneaza mai multe tipuri de active derivate ca:
optiuni, contracte futures, warante s.a., a caror tipologie este în permanenta
diversificare.
Utilizarea crescânda a derivatelor de catre guverne, corporatii internationale si
investitorii institutionali sau financiari majori se face pentru a sprijini atingerea
urmatoarelor obiective:
• costuri internationale de finantare mai scazute;
• asigurarea unor cursuri de schimb mai bune pe pietele internationale;
• protejarea contra riscurilor de fluctuatie a pretului;
• diversificarea finantarii si gestionarea riscului.
Actele normative care reglementeaza tranzactiile cu instrumente financiare
derivate în România sunt urmatoarele:
– OG nr. 69⁄1997 pentru bursele de marfuri, aprobata prin Legea nr. 129⁄2000;
– OUG nr. 27⁄2002 privind pietele reglementate de marfuri si instrumente financiare
derivate, aprobata de Legea nr. 512⁄2002, precum si de Regulamentul CNVM nr. 4⁄2002;
– OUG nr. 28⁄2002, aprobata de Legea nr. 525⁄2002 face referire la produsele derivate în
sectiunea 4 – tranzactionarea în marja si sectiunea 5 – operatiuni cu instrumente
financiare derivate;
– Norma BNR nr. 10⁄2002 permite tranzactionarea de catre banci a instrumentelor legate
de cursul de schimb si de dobânzi.
Exista diferente notabile între tranzactionarea instrumentelor financiare
derivate la bursa si cele tranzactionate pe pietele OTC (a se vedea Tabelul 8).
Tranzactionarea OTC are un caracter privat, iar detaliile contractuale nu sunt, de regula,
discutate de o maniera deschisa. De cealalta parte, tranzactionarea la bursa este, de
regula, o afacere zgomotoasa, plina de culoare si, aparent, haotica. Traderii striga unul la
celalalt si folosesc diverse semne cu mâinile pentru a-si indica intentiile. Marie Pawlyk,
trader de ring pentru T-bonds (bonuri de tezaur) explica: „Semnalele cu mâna sunt vitale.
Ele sunt cea mai rapida cale de a plasa un ordin, în cel mai scurt timp, pe o piata în
continua miscare, unde fiecare secunda poate fi scumpa.”
Tabelul 8
A) Contractul forward
Exemplu:
Din exemplul prezentat, rezulta ca, clientul s-a protejat, a realizat un hedging,
împotriva unei cresteri de pret a autoturismului. Exista riscuri si avantaje implicate de
aceasta actiune (vezi tabelul alaturat) .
Tabelul 9
Contractul la termen (forward)
Riscuri Avantaje
– furnizorul nu va va livra masina la timp sau va iesi – pretul masinii ar putea sa creasca în viitor;
din afacere înainte de data livrarii; – ati putea sa nu gasiti masina la un pret mai scazut.
– pretul masinii ar putea sa fie mai mic în viitor;
– furnizorul nu va retine masina;
– gasiti masina la un pret mai scazut.
Exemplu:
Sa ne imaginam ca la 1 aprilie se poate stabili un pret de livrare pentru un contract
forward, având data expirarii 1 iulie si ca activ de baza – aurul la 300 $/uncia. Sa
presupunem ca, datorita fluctuatiilor pretului aurului, o saptamâna mai târziu se pot
încheia contracte forward, având ca data de expirare tot 1 iulie, dar cu un pret de livrare
de 320 $/uncia. Rezulta ca detinatorul unui contract forward initiat pe 1 aprilie poate
emite pe 8 aprilie un alt contract forward si, la expirarea celor doua contracte va
cumpara activul de baza la 300 $/uncia si-l va livra la pretul de 320 $/uncia.
Din exemplu, reiese ca un contract forward are pe toata durata lui o valoare care
depinde, cel putin, de timpul si de pretul activului de baza (S,T – t, t0) dar si de momentul
încheierii lui. Aceasta valoare se numeste valoare forward.
Marfurile si activele suport pentru care sunt încheiate contracte forward pot fi:
– metale;
– produse energetice;
– rate ale dobânzii – acorduri pentru rate la termen (Forward Rate Agreements FRAs);
– cursuri de schimb valutar – tranzactii FX la termen (Forward FX).
Contractele forward nu sunt tranzactionate la bursa si nu prezinta conditii
standardizate, transparente. Un contract forward implica un risc de credit pentru ambele
parti, similar celui de pe piata la vedere (spot). În astfel de conditii, partile contractuale
pot sa solicite un fel de garantie (colateral), în sensul ca cealalta parte va onora
contractul. Contractele forward nu sunt negociabile, iar atunci când contractul este initiat,
acesta nu are nici o valoare. Nu este implicata nici o plata, întrucât contractul este un
simplu acord de a cumpara sau de a vinde la o data viitoare. De aceea, contractul nu
constituie un element de activ sau de pasiv. Un contract forward poate fi sintetizat ca în
Tabelul 10.
Tabelul 10
Pretul la termen (forward) se determina prin preluarea pretului spot (la vedere)
sau cash (numerar) din momentul tranzactiei si adaugarea la acesta a costului de derulare
(cost of carry). În functie de activul suport sau marfa de referinta a contractului, costul de
derulare ia în considerare plati si încasari pentru depozitare, asigurare, costuri de
transport, plati în contul dobânzilor, încasari de dividende etc.
Pret forward = Pret la vedere (spot) sau de numerar (cash) + Cost de derulare (cost
of carry)
B) Contractul futures
Tabelul 11
C) Optiunile
Exemplu:
Sa presupunem acum ca v-ati dus la salonul de prezentare si ati vazut ca autoturismul pe
care îl doriti este oferit la pretul de 20.000 c, cu conditia de a-l cumpara pe loc. Însa nu
dispuneti de suma necesara în numerar si v-ar trebui o saptamâna pentru a contracta un
împrumut. Ati putea sa-i oferiti furnizorului o garantie si sa intrati într-un contract la
termen de o saptamâna. Însa mai exista si altceva ce ati putea oferi.
De data aceasta, îi oferiti furnizorului 100 c numai pentru a pastra masina si a mentine
pretul timp de o saptamâna. La sfârsitul saptamânii, cele 100 c sunt ale lui, fie ca ati
cumparat, fie ca nu ati cumparat autoturismul. Aceasta este o oferta tentanta si
furnizorul o accepta. Ati intrat într-un contract de optiune – în acest caz, cunoscut sub
termenul de cumparare. Aceasta presupune ca dumneavoastra aveti dreptul, dar nu si
obligatia de a cumpara masina în termen de o saptamâna.
Daca, în timpul saptamânii, descoperiti la un al doilea furnizor un model identic pentru
numai 19.500 c, atunci nu veti mai declara optiune fata de primul furnizor. Costul total
al achizitionarii autoturismului va fi, în aceste conditii, 19.500 c + 100 c = 19.600 c, mai
redus decât primul pret care vi s-a oferit.
Daca nu puteti gasi masina la un pret mai redus si o cumparati de la primul furnizor,
autoturismul va va costa 20.100 c în total. Daca decideti sa nu cumparati deloc, veti
pierde 100 c în favoarea furnizorului de masini.
Din exemplul anterior, rezulta ca, clientul s-a protejat, a realizat un hedging,
împotriva unei cresteri de pret a autoturismului.
Exemplu:
Autoturismul pentru care ati cumparat o optiune de cumparare este foarte cautat si se
înregistreaza o crestere neasteptata de pret la 22.000 c. Unul dintre prietenii
dumneavoastra doreste, de asemenea, o aceeasi masina si afla ca dumneavoastra detineti
o optiune de a cumpara una în termen de o saptamâna.
Dupa o vizita la banca, ati decis ca, în realitate, nu va puteti permite sa cumparati acest
autoturism, asa încât vindeti optiunea de cumparare prietenului dumneavoastra pentru
200 c. Aceasta înseamna ca furnizorii îsi realizeaza vânzarea, prietenul dumneavoastra
obtine masina pe care si-o doreste, iar dumneavoastra câstigati 100 c din vânzarea
optiunii dumneavoastra. În acest caz, ati speculat pe contractul dumneavoastra si ati
realizat un profit de 100%.
Optiunile au aparut pentru prima data, în mod oficial, în anul 1973 la Chicago
Board Options Exchange si, în acelasi an, au aparut si primele modele matematice
referitoare la ele, valabile si astazi, care poarta denumirea autorilor lor:
a)F. Black;
b)M. Scholes;
c)R. C. Merton.
Optiunile sunt contracte care se încheie între un vânzator (writer) si un
cumparator (holder).
Potrivit contractului, cumparatorul are dreptul, dar nu si obligatia, de a vinde sau
de a cumpara un activ (marfa, titlu financiar sau instrument monetar) la o data
prestabilita, în schimbul platii unei prime catre vânzator. Caracterul de titlu financiar
derivat, pe care îl au optiunile, provine de la faptul ca sunt cotate zilnic la bursa, unde se
stabileste valoarea de piata în functie de raportul cerere/oferta si de la valoarea activului
la care se refera optiunea.
Elementele specifice ale contractului de optiune sunt urmatoarele:
– scadenta (expiry date), numita si termen de maturizare sau data expirarii, care
reprezinta termenul viitor la sau pâna la care detinatorul contractului poate sa cumpere
sau sa vânda;
– activul de baza (underlying) numit si activ suport, care reprezinta titlul financiar ce
face obiectul contractului;
– pretul de exercitiu (exercice price sau strike price), care reprezinta pretul convenit
initial, la încheierea contractului;
– prima, care reprezinta suma platita de catre detinator în beneficiul emitentului, pentru
ca acesta sa-i rezerve dreptul de a obtine pâna la scadenta.
Prima unei optiuni este formata din doua elemente de baza: valoarea intrinseca si
valoarea timp.
Valoarea intrinseca este suma realizata de detinatorul optiunii daca el si-ar
exercita optiunea imediat. De aici, rezulta o modalitate de a clasifica optiunile din
perspectiva cumparatorului. Unei optiuni cu valoare intrinseca pozitiva i se spune „în
bani” (in the money), în contrast cu valoarea intrinseca negativa „fara bani” (out of the
money), pentru ca ea nu ar aduce nici un profit daca ar fi exercitata. Între acestea se
situeaza optiunile „la bani” (at the money) la care pretul activului coincide cu pretul de
exercitare. Vânzatorii optiunilor prefera ca acestea sa ramâna „la bani” sau în afara
banilor, deoarece astfel cresc sansele de a ramâne cu prima primita.
Valoarea timp reflecta posibilitatea ca o optiune sa câstige valoare intrinseca si sa
devina „în bani”, înainte de expirare. Ea este egala cu prima minus valoarea intrinseca, si
este influentata de: volatilitatea activului de baza, durata pâna la scadenta, raportul dintre
pretul de exercitare si cel al activului de baza si eventual rata dobânzii pe termen scurt,
daca aceasta din urma este legata de finantarea primei.
Clasificarea optiunilor
a) Prima clasificare
Momentul optim de exercitare a unei optiuni este dat de relatia dintre pretul de
exercitare (strike) si pretul activului de referinta.
Optiunea care are un pret de exercitare (strike) la acelasi nivel sau apropiat de
pretul activului de referinta este cunoscut ca fiind At-The-Money (ATM).
O optiune al carei pret de exercitare (strike) este de asa natura încât, daca optiunea
ar fi exercitata imediat, s-ar realiza un profit, este cunoscuta ca fiind In-The-Money
(ITM).
Pentru situatia în care nu s-ar realiza nici un profit din exercitare, optiunea este
cunoscuta ca fiind Out-of-The-Money (OTM).
b) A doua clasificare
În functie de natura dreptului pe care vânzatorul îl da, optiunile pot fi: optiuni
de vânzare (put option), când cumparatorul dobândeste dreptul de a vinde activul;
optiuni de cumparare (call option), când cumparatorul dobândeste dreptul de a
cumpara activul.
Formula put da dreptul (dar nu prevede si obligatia) detinatorului optiunii sa
vânda la exercitare activul de baza la pretul de exercitiu. Emitentul optiunii are obligatia
sa cumpere activul de baza la cererea detinatorului. Detinatorul plateste acest drept
achitând o prima emitentului, în momentul în care preia optiunea emisa de acesta.
Formula call da dreptul (dar nu prevede si obligatia) detinatorului optiunii sa
cumpere, la exercitare, activul de baza la pretul de exercitiu. Emitentul optiunii este
obligat sa vânda activul de baza, daca acest lucru este solicitat de detinator. Pentru
dobândirea acestui drept, acesta din urma plateste celui dintâi o prima, în momentul
emiterii optiunii. Deci, în momentul emiterii optiunii call, detinatorul plateste emitentului
o suma de bani în schimbul careia, daca doreste, va cumpara activul de baza la pretul de
exercitiu, în termenul prevazut de contract, adica va exercita optiunea. Emitentul are
obligatia sa-l vânda. În cazul în care detinatorul optiunii nu doreste sa cumpere activul de
baza, el nu va exercita optiunea deoarece a platit o prima.
Situatia în care se gaseste detinatorul unei optiuni se numeste pozitie lunga (long
position), în timp ce emitentul se spune ca se gaseste în pozitie scurta (short position).
c) A treia clasificare
În functie de termenul de exercitiu, adica de momentul în care detinatorul unei
optiuni îsi exercita drepturile prevazute în contract, exista: optiuni europene, la care
exercitarea se poate face numai la termenul de expirare; optiuni americane, la care
exercitarea se poate face oricând, fara a depasi termenul de expirare.
Din combinarea primelor doua clasificari rezulta urmatoarele tipuri de optiuni:
put europene; call europene; put americane si call americane.
O a treia categorie o reprezinta optiunile exotice, care sunt optiuni cu o structura
mai complicate decât a optiunilor de cumparare (calls) si a optiunilor de vânzare (puts)
standard, încorporând elemente sau restrictii speciale. Un tip de optiune exotica este
Optiunea Asiatica.
d) A patra clasificare
În functie de modul de stabilire a pretului de exercitiu, adica a sumei contra
careia se tranzactioneaza activul de baza la exercitarea optiunii exista: optiuni vanilla si
optiuni exotice.
Optiunile vanilla sunt optiunile pentru care pretul de exercitiu se fixeaza cu
anticipatie, mai exact, la momentul emiterii. Din combinarea criteriilor de clasificare a
optiunilor, enumerate mai sus, rezulta patru tipuri de optiuni vanilla: put european, call
european, put american si call american.
Optiunile exotice sunt optiunile pentru care pretul de exercitiu se stabileste
printr-o anumita regula cu ajutorul careia se determina în functie de pretul activului de
baza. Optiunile care nu sunt vanilla sunt optiuni exotice, adica în afara obisnuitului. De
aceea, optiunile exotice sunt foarte numeroase: binare (digitale), compuse, exchange,
barrier, chooser (as-you-like-it), asiatice, look-back, twocolor- rainbow, range
forwards, ladders, pariziene, rusesti, cliqet etc.
Principalele tipuri de marfuri si active financiare pe care se tranzactioneaza
optiuni la bursa si pe piata OTC sunt:
• Rate ale dobânzii:
– optiuni având ca suport contracte futures pe rata dobânzii;
– optiuni pe FRAs (Forward Rate Agreements) – acorduri de garantare a ratei dobânzii;
– optiuni având ca suport swapuri pe rata dobânzii – swaptions.
• Valute:
– optiuni pe cursul de schimb;
– optiuni având ca suport contracte futures pe curs de schimb.
• Actiuni:
– optiuni pe actiuni (titluri);
– optiuni având ca suport contracte futures pe indici bursieri.
• Marfuri:
– optiuni pe active corporale;
– optiuni având ca suport contracte futures pe marfuri.
Sistematizând cele aratate anterior, optiunea poate fi definita astfel: O optiune
este un acord prin care cumparatorul îi plateste vânzatorului o prima (premium) pentru
dreptul, dar nu si obligatia de a:
D) Tranzactiile swap
Exemplu:
Sa ne imaginam situatia în care investitorul A este convins ca pretul actiunilor XYZ va
scadea în perioada urmatoare. Sa zicem ca el detine astfel de actiuni si ca doreste sa le
pastreze ca o investitie pe termen lung. În acest caz, el trebuie sa reziste tentatiei de a le
lichida ori de câte ori capata convingerea ca pretul lor va scadea. Pentru a se apara
împotriva caderilor de pret, el poate profita de comportamentul optiunilor put în aceasta
situatie: valoarea unei optiuni put creste atunci când pretul activului de baza scade.
În consecinta, el va cumpara un numar de optiuni put si va alcatui un portofoliu compus
din active de baza si optiuni put. O problema noua pe care investitorul A trebuie sa o
rezolve acum este structura portofoliului: raportul dintre numarul de active de baza si
numarul de optiuni pentru a se asigura împotriva scaderilor de pret. Daca investitorul A
realizeaza acest raport se cheama ca el are o pozitie acoperita (hedging).
Sunt patru tipuri diferite de jucatori de pe piata care sunt expusi riscurilor
financiare carora le corespund patru tipuri de swapuri, si anume:
– swapuri pe rate ale dobânzii – Interest Rate Swaps (IRSs);
– swapuri pe valute, swapuri valutare care nu sunt acelasi lucru cu FX swaps;
– swapuri pe marfuri – commodity swaps;
– swapuri pe actiuni – equity swaps.
Platile în cadrul operatiunilor swap implica rate care sunt fie fixe, fie flotante.
Ratele fixe nu variaza, de exemplu, pentru cupoane de obligatiuni, în timp ce ratele
flotante variaza conform unui indice sau unui curs de referinta, de exemplu, LIBOR sau
pentru Indicele S&P 500. În Tabelul 12 sunt sintetizate, în termeni generali, platile facute
de ambele parti, în cadrul fiecarui tip de swap.
Tabelul 12
Platile efectuate de parti în cadrul swapurilor
Swap Platile partii A, bazate pe: Platile partii B, bazate pe:
Rata dobânzii – rata dobânzii fixa sau flotanta; – rata dobânzii fixa sau flotanta;
Valute – dobânda asupra uneia dintre – dobânda asupra unei valute
valute; diferite;
Marfuri – indicele pretului marfii; – rata fixa sau o alta rata sau pret
– flotante;
Actiuni si alte titluri de – rentabilitatea unui indice – rata fixa sau flotanta ori rata de
valoare bursier. rentabilitate a unui alt indice
bursier.
Tabelul 13
Asadar, piata swapurilor consta din schimbarea unui avantaj financiar, pe care
un jucator de pe piata îl detine pe o piata, contra unui avantaj echivalent al unui alt
jucator de pe piata, pe o piata diferita. Schimbul reciproc de plati asociat swapului, si
care rezulta din acesta, aduce beneficii ambelor parti implicate.
A. Drepturile actionarilor
B. Managementul
a. Consiliul Director
Consiliul Director reprezinta autoritatea ce guverneaza corporatia. Atributiile lui
presupun luarea unor decizii, dar si responsabilitatea exercitarii monitorizarii depline si
eficiente a tuturor activitatilor firmei.
Sarcina conducerii unei firme este complexa, cu multe fatete, ce include :
• coordonarea echipei de conducere;
• conducerea Consiliului Director;
• reprezentarea în relatiile cu partenerii straini, cum ar fi actionarii sau autoritatile
guvernamentale.
Fiecare companie are nevoie de o persoana care sa-i coordoneze echipa de
conducere si o alta care sa prezideze Consiliul Director. În SUA, regula generala era ca o
persoana sa detina ambele functii, desi, în prezent, parerea începe sa se schimbe. În
Marea Britanie, teoria pare sa-si schimbe directia catre separarea acestor functii.
„Consiliul ar trebui sa includa un echilibru între directorii executivi si cei fara putere
executive (inclusiv pe cei non-executori independenti), astfel încât nici o persoana sau
un grup restrâns de indivizi sa nu poata domina puterea de decizie a consiliului.”
(Regulile combinate de practica eficienta, art. A3)
Exista 3 tipuri de directori:
• directori care au si responsabilitati executive în companie, numiti, de obicei, „directori
executivi”;
• directori care nu au astfel de sarcini, numiti, de obicei, „directori non-executivi”;
• directori fara putere executiva care sunt liberi de orice legatura ce le-ar putea conditiona
parerile sau comportamentul, numiti „directorii independenti”.
O structura a rolului directorilor fara putere executiva ar include urmatoarele:
• asigurarea unei conduceri eficiente a companiei. Aceasta înseamna obtinerea satisfactiei
ca atât presedintele, cât si directorul executiv, îsi îndeplinesc sarcinile operativ, precum si
pregatirea pentru luarea unor decizii de înlocuire a acestora în caz de nevoie;
• implicarea în dezvoltarea strategiilor de dezvoltare;
• asigurarea unei conduceri sanatoase a companiei prin aducerea unei contributii lucrative
ca membru al corpului de control, al comitetului de retribuire si numire;
• provocarea constructiva si examinatoare a directorilor executivi.
Toti directorii fara putere executiva trebuie sa câstige respectul colegilor lor si sa-
si asigure credibilitatea în fata lor. Un beneficiu al acestei slujbe este acela de a învata
despre companie.
Experienta colectiva a presedintelui, a directorului general si a noilor
membri ai consiliului poate acoperi o gama larga de cerinte, însa este, totusi, indicata
o instruire a acestora:
• persoane autoritare desemnate de consiliu;
• prevederile bugetare si de încasari/plati pe anul în curs;
• planul strategic;
• structura organizatiei;
• produse si piete;
• întâlniri cu persoanele-cheie din echipa manageriala;
• informatiile financiare.
Independenta a devenit o notiune problematica. Unii sustin ca reprezinta o stare
de spirit, care, la unele persoane, nu poate fi nicidecum alterata. Exista o parere generala
ca anumite tipuri de relatii pot afecta într-un fel independenta. Exemple în sprijinul
acestei idei pot fi:
• ocuparea postului de director general în ultimii ani;
• fost furnizor important, consilier al companiei sau un client valoros;
• relatia de rudenie cu presedintele, cu directorul executiv sau cu o alta persoana
importanta din firma;
• interrelationare cu presedintele si cu directorul executiv;
• co-asocierea cu un alt director fara putere executiva.
Mai mult, se considera neavenit ca un director fara putere executiva sa fie
remunerat cu pensie sau cu actiuni. Nu trebuie sa existe constrângere catre pensionare
daca se simte nevoia de a se lua astfel de masuri.
În plus, nu exista nici o problema în privinta detinerii de actiuni de catre directorii
non-executivi – într-adevar, este de dorit ca acestia sa-si alinieze dorintele în functie de
cele ale majoritatii actionarilor. De aceea, în consecinta, nu exista vreun impediment în a
lua o parte, daca nu toata, din remuneratie în actiuni, mai degraba decât în numerar.
Majoritatea directorilor non-executivi ar trebui sa fie independenti de
management si fara constrângerile impuse de afaceri sau alt gen de relationare, care ar
putea sa se interfereze cu exercitiul analizei obiective. Acestia, numiti de consiliu
independenti în acest sens, ar trebui nominalizati în raportul anual.
Spiritul si judecata libere joaca un rol deosebit în eficienta presupusa de postul de
director non-executiv. Totusi, în acelasi timp, este imperios necesar pentru directorul
non-executiv sa stabileasca un echilibru între propria independenta si rolul pe care si-l
asuma ca membru al Consiliului Director.
C. Organizarea interna
a. Controalele interne
Cea din urma responsabilitate pentru un sistem intern de control al unei firme
rezida în Consiliul Director. În scopul îndeplinirii sarcinilor, directorii ar trebui sa puna în
practica tacticile cele mai potrivite legate de controlul intern si sa caute certitudinea ca
vor putea determina consiliul sa creada ca sistemul functioneaza eficient. Managementul
ar trebui sa implementeze politicile legate de risc si control ale consiliului.
Trebuie luate în calcul acele trasaturi care caracterizeaza un sistem sanatos de
control intern.
Acesta ar contine:
• sa fie strâns legat de operatiunile companiei si sa faca parte din politica acesteia;
• sa fie capabil sa raspunda rapid la riscuri de afaceri în crestere datorita unor factori din
interio-
rul grupului si la schimbari ale mediului de afaceri;
• sa includa proceduri de raportare imediata la nivelurile de conducere corespunzatoare
situatiilor de pierdere semnificativa a controlului sau a punctelor slabe care sunt
identificate împreuna cu orice alte detalii despre initiativa de îndreptare a erorilor.
Consiliul are responsabilitatea de revizuire a eficientei sistemului de control
intern, în timp ce managementul ar trebui sa monitorizeze sistemul si sa asigure consiliul
ca a întreprins aceasta actiune.
Totusi, conducerea nu va fi, de regula, singura sursa de asigurare a consiliului. În
mod clar, în diverse comisii directoare, sarcina de audit intern si altele (acoperind
domenii ca sanatatea, siguranta, întelegerea rigida si legala, precum si problemele legate
de mediu) pot juca un rol aparte.
Un astfel de sistem este creat pentru a superviza, mai mult decât pentru a elimina
riscul esecului în încercarea de a îndeplini obiectivele de afaceri si poate prezenta numai
un minimum de siguranta împotriva raportarilor importante eronate sau a pierderilor.
Sistemele de control intern includ politicile, procesele, sarcinile, comportamentele,
precum si alte aspecte ale companiei care, luate împreuna, îi faciliteaza eficienta si îi
eficientizeaza operatiunile, permitându-i sa raspunda adecvat problemelor importante,
procedurilor, partii financiare, observatiilor sau altor riscuri care apar în urmarirea
interesului companiei. Acestea includ protectia bunurilor de utilizare nepotrivita, esecul
sau frauda si asigurarea ca au fost identificate si controlate punctele forte, de baza.
Compania trebuie sa asigure calitatea raportarilor interne si externe. Aceasta
necesita mentinerea, în conditii optime, a arhivei si a datelor care sa genereze la timp un
flux informational reprezentativ si de încredere, atât din interiorul companiei, cât si din
afara ei.
Consiliul este raspunzator nu numai de conducerea afacerilor firmei, ci si de
pastrarea cu grija a valorilor ei împotriva schimbarii climatului de afaceri, a fraudei, a
esecurilor si a altor situatii neprevazute cu care s-ar putea confrunta. Astfel remarca si
ghidul Controlul intern – Ghid de reguli combinate pentru directori: „Obiectivele unei
companii, organizarea sa interna si mediul în care îsi desfasoara activitatea sunt în
permanenta evolutie si, în consecinta, riscurile cu care se confrunta sunt în continua
schimbare. Un sistem stabil de control intern depinde, asadar, de o evaluare amanuntita si
periodica a naturii si gradului de risc la care este expusa compania. Din moment ce
profitul este, pe de o parte, rasplata asumarii cu succes a unor riscuri în afaceri, scopul
controlului intern este acela de a ajuta la conducerea si controlul riscului în mod adecvat,
decât acela de a-l elimina.”
Informatia si mecanismele de comunicare eficiente reprezinta un aspect important
în controlul riscului, iar sistemele aprobate si mentinute de consiliu ar trebui sa identifice
si sa capteze informatii relevante, de încredere si la zi, atât din surse interne, cât si din
surse externe. Sistemele ar trebui sa comunice aceste informatii persoanelor potrivite la
momentul si intensitatea potrivita, într-o forma care nu numai ca trebuie sa asigure un
raspuns prompt, dar permite, de asemenea, orice analiza în detaliu care ar fi necesara.
Mai mult, compania trebuie sa-si asigure acordul în legatura cu legile si
regulamentul aplicabil, iar, în partea interna, cu politici permisive si proceduri ce
afecteaza modul de conducere a afacerilor.
Consiliul ar trebui sa instaureze politici potrivite controlului intern si
managementului riscurilor, în timp ce cauta asigurarea obisnuita ca sistemul
functioneaza eficient. Acesta ar trebui sa tina cont de urmatorii factori:
• natura si dimensiunea riscurilor cu care se confrunta compania;
• nivelul si categoria de risc pâna la care se considera ca firma nu întâmpina dificultati;
• probabilitatea ca riscurile sa devina importante;
• capacitatea companiei de a reduce rata si impactul unor riscuri pasibile de crestere a
importantei;
• costurile de operare a unor controale suplimentare în raport cu beneficiile obtinute din
controlarea riscurilor identificate.
Implementarea politicilor consiliului legate de risc si control este de
competenta conducerii firmei. Toti angajatii au o oarecare doza de raspundere fata de
controlul intern, ca parte integranta a încrederii în dorinta de îndeplinire a obiectivelor.
Priviti ca un tot, acestia au cunostintele, calitatile si informatiile necesare de a actualiza si
monitoriza sistemul intern de control.
Conducerea firmei este raspunzatoare pentru forma si modul de
implementare a sistemul intern de control si raspunde direct Consiliului Director.
Consiliul este responsabil de analiza eficientei acestui sistem, mai ales legat de posibilele
riscuri pe care le-ar implica, în limita nivelului acceptat, si de asigurarea ca se vor lua
masuri de corectare în eventualitatea identificarii unor puncte slabe. Consiliile ar putea
transfera o parte sau chiar toata responsabilitatea acestei analize comitetelor desemnate,
în cazul de fata, comisiei de control.
Managementul la vârf si consiliul ar putea cere asigurari obiective si
consiliere pe probleme de risc si control. O functionare adecvata a auditului intern sau
un angajament delegat ar putea asigura aceste nevoi. Pot exista si alte functii în cadrul
companiei care sa ofere, de asemenea, siguranta si consiliere în domenii de specialitate,
cum ar fi sanatate si protectie, regulamente, conformitate legala si chestiuni legate de
mediu.
De-a lungul anilor, au existat multe definitii ale auditului intern, recent
urmarindu-se schimbarea imaginii sale mediocre. Auditul intern modern este, astfel,
definit: „O activitate de asigurare si control independenta si obiectiva, creata sa aduca
un plus de valoare si sa îmbunatateasca activitatea organizatiei. Ea ajuta o firma sa-si
îndeplineasca obiectivele abordând un sistem disciplinat de evaluare si îmbunatatire a
eficientei managementului riscurilor, a controlului si a proceselor de guvernare.”
(Institutul de audit intern)
Nevoia unei companii de a avea o functie de audit intern va depinde de factori
specifici ce include dimensiunea, diversitatea si complexitatea activitatilor, numarul
angajatilor si analizarea balantei costuri/beneficii.
În mod normal, comisia de verificare are nevoie de sfaturi obiective legate de
riscurile si organizarea de care se face raspunzatoare în conducere. Un astfel de sfat
poate fi asigurat de un sistem de functionare intern antrenat adecvat sau, ca o alternativa,
poate fi oferit de consilieri externi. Domeniile punctuale, cum ar fi sanatatea si protectia,
regulamentele, conformitatea legala si chestiunile legate de mediu necesita, în mod
normal, un tratament preferential.
Un alt factor care ar trebui luat în calcul este schimbarea. Consiliile de
conducere ar trebui sa analizeze daca factorii sau curentele relevante activitatilor prezente
sau viitoare ale companiei, pietele sau alte aspecte ale mediului de afaceri extern, pot
creste sau se asteapta sa creasca expunerea la riscul cu care se confrunta compania. Spre
exemplu, cresterile de risc în afaceri apar si se dezvolta, în mod normal, din
restructurarile organizationale, schimbari în modalitatea de raportare sau a sistemelor
informationale, curente adverse observabile din sistemele de monitorizare si verificare
interna sau o situatie degenerativa de întâmplari neasteptate.
Definitiile auditului intern accentueaza atributele-cheie de „independent”,
„obiectiv”, „sistematic” si „sporire a valorii”. Asemenea caracteristici sunt bine
întelese si au fost stabilite mult timp în teoria managementului financiar de risc.
Companiile planificate angajeaza si mai mult echipe de auditori interni pluridisciplinari,
care sa acopere toate domeniile de risc de afaceri, inclusiv în marketing si productie.
Echipa aplica o abordare ferma a tuturor categoriilor de afaceri ale firmei, utilizându-si
aptitudinile pentru a îndeplini urmatoarele:
• analizarea sistematica a proceselor pentru identificare, evaluarea importantei si
raportarea riscurilor de afaceri;
• calculeaza obiectiv competenta si eficienta controlului intern;
• raporteaza independent concluziile sale, atât consiliului, cât si conducerii firmei,
recomandând îmbunatatiri;
• îsi foloseste cunostintele cu scopul de a raspândi cele mai bune practici în rândul
companiei.
O functie a auditului intern modern asigura, astfel, nu numai certitudine, ci
adauga si valoare sub forma de recomandari si sugestii informative. Independenta
centrului pâna la functia eficienta a operatiei de verificare este, de obicei, demonstrata de
pozitia functiei în cadrul structurii de raportare manageriala.
O trimitere progresiva catre rolul auditului intern ar trebui, asadar, sa includa
evaluarea acestor revizii si a functiilor respectate prin examinarea unor amanunte ca:
• transparenta cu care riscul si politica de control adecvata sunt identificate si comunicate;
• claritatea cu care sunt delegate persoanele responsabile de implementarea politicii de
control;
• eficacitatea reviziilor interne de respectare a politicii si procedurilor de control
adecvate;
• încrederea în raportari evoluate privind chestiuni legate de managementul de risc;
• corectitudinea nivelelor si operatiunilor legate de luarea unei decizii.
Responsabilitatea si dimensiunea volumului de munca al comisiilor de audit
intern si extern difera, dar sunt, de multe ori, complementare. Aceasta diferenta
poate fi sintetizata în:
1.Datoria de raportare:
• Auditul intern raporteaza, în mod normal, comisiei de audit sau directorului general
executiv.
• Auditul extern raporteaza actionarilor companiei în baza legii. De asemenea, îndatoririle
sale
pot creste valoric prin raportarea punctelor slabe si a altor probleme, care se au în vederea
managementului în timpul analizei comisiei de audit.
2.Capacitatea de munca:
• Limitele de lucru ale auditului intern sunt determinate la nivelul de consiliu sau comitet
de verificare din interiorul companiei. Aceste limite pot varia, în functie de dimensiunea,
structura si complexitatea companiei, dar se concentreaza, în principal, pe eficienta
structurii riscului asumat si al capacitatii de control a firmei. Analiza impune, de multe
ori, cresterea costurilor prin recomandarea unor îmbunatatiri legate de riscul de afaceri si
procesele de control.
• Auditul extern angajeaza personal independent de companie si asigura o parere total
independenta asupra adevarului si dreptatii legate de imaginea prezentata de statisticile
financiare ale firmei. Auditul extern este preocupat de managementul de risc numai pâna
la punctul în care asigurarea obtinuta prin folosirea unor sisteme financiare de control
eficiente poate fi utilizata la restrictionarea analizelor detaliate ale auditului, ceea ce ar fi
cu totul necesar în celelalte situatii.
Auditul extern poate urmari sa obtina asigurarea financiara din partea controlului
intern obtinuta de o functie profesionala si independenta a auditului intern. Aceasta poate
fi obtinuta în urma unei comunicari continue si semnificative între cele doua seturi de
functii ale auditului, prin coordonarea bilaterala a responsabilitatilor lor si, atunci când se
poate, conlucrând. Totusi, auditului intern nu trebuie sa i se ceara sa efectueze teste
semnificativ rutinizate „în numele” comisiei externe de evaluare si control, din moment
ce ar submina în mod clar independenta auditului extern. Auditul intern s-ar putea încrede
si într-o anumita activitate întreprinsa de auditul extern, cu scopul de a-si maximize
propria eficienta.
Atunci când nu exista un rol pentru auditul intern, Consiliul Director si, în mod
particular, directorii non-executivi, trebuie sa ia în calcul trei probleme:
• Sunt procesele manageriale permanent potrivite sa identifice si sa monitorizeze riscurile
semnificative cu care se confrunta compania si sa confirme actiunea eficienta a sistemelor
interne de control stabilite?
• Odata cu cresterea permanenta a presiunilor asupra conducerii la toate nivelele, pot cei
care se fac responsabili de asumarea riscurilor de conducere si de controlul operational sa
priveasca mereu obiectiv si sistematic propria lor activitate?
• Primeste consiliul asigurarea si informatiile potrivite din partea conducerii, si prezinta
ele încredere?
Decizia de a stabili rolul auditului intern este, în prima faza, o decizie primordiala
de afaceri, rotindu-se în jurul nevoii consiliului de a obtine independenta si asigurarea
obiectiva si sfatul privind managementul de risc si operatiunea de control.
Responsabilitatea si autoritatea acestui rol trebuie sa fie enuntate formal printr-o
„întelegere” care trebuie înnoita permanent, aprobata de comisia de audit si certificata de
consiliu. Întelegerea trebuie sa mentioneze clar ca functia de audit intern este
independenta de judecata manageriala si raporteaza direct comisiei de audit/consiliului.
De asemenea, trebuie sa confirme ca, în limitele sarcinilor de lucru aprobate, rolul
auditului intern are acces nelimitat catre toate departamentele organizatiei, inclusiv în
cadrul Consiliului Director sau al conducerii executive, precum si la toata documentatia
necesara.
Numirea în functie si demiterea comisiei de audit intern necesita ratificarea
Comitetului/Consiliului Director. Seful comisiei de audit intern nu ar trebui sa
îndeplineasca nici o sarcina legata de conducerea propriu-zisa a firmei, dar ar trebui sa
aiba doua linii de raportare, una catre un membru executiv al Consiliului Director si alta
catre comisia de audit.
Compania ar trebui sa se asigure ca activitatea auditului intern se concentreaza pe
riscurile importante pentru afaceri. Ar trebui întocmite rezumate despre riscuri si
aprecieri legate de:
• sincronizarea proceselor de identificare, evaluare si control al riscurilor;
• operativitatea instrumentelor folosite la controlarea riscurilor;
• încrederea si integritatea în informatiile financiare-cheie si cele operationale, precum si
în masurile luate pentru identificarea, dimensionarea, clasificarea si raportarea unor astfel
de informatii.
În general, auditul intern ar trebui:
• Sa revizuiasca procesele si sistemele pentru a asigura:
– aderarea la acele politici, planuri, proceduri, legi si regulamente care sa influenteze
afacerile companiei;
– asumarea lor.
• Sa revizuiasca sistemele si operatiunile în dezvoltare, pentru a afla daca rezultatele sunt
semnificative în relatie cu scopurile si obiectivele urmarite si sa se asigure ca acele
criterii prestabilite sunt întrunite.
• Sa testeze mijloacele prin care valorile si alte resurse-cheie sunt asigurate, în special
informatiile stocate în calculatoare, inclusiv planurile de afaceri si sistemele
computerizate.
• Sa sfatuiasca modul în care riscul aparut în urma adoptarii unor sisteme si actiuni noi ar
putea fi controlat. Informatiile relevante ar trebui înaintate auditului extern pe baza unor
norme aprobate.
• Sa monitorizeze implementarea strategiei de conducere în cazul unor actiuni de dirijare,
care sa asigure ca riscurile sunt controlate prompt si eficient.
Eficienta rolului auditului intern depinde nu numai de initierea activitatii
sale, dar si de calitatea resurselor sale în ceea ce priveste oamenii, capacitatile, banii
si tehnologia. În particular, calitatea, experienta, competenta si statutul sefului comisiei
de audit intern va determina gradul de respect impus în fata managementului de puterea
sa de coordonare. Personalul auditului intern trebuie vazut ca o echipa experimentata,
calificata si dedicata.
Auditul intern trebuie sa fie permanent informat, sa fie instruit permanent si
conform cu cerintele. De asemenea, el trebuie sa beneficieze de capacitati extraordinare
de comunicare interpersonala pentru a putea dezbate, la toate nivelurile, probleme legate
de risc si control cu conducerea companiei. Totusi, eficienta muncii lor necesita o
supervizare din partea unui catalizator, rolul sau fiind adesea jucat de un auditor intern.
Rolul de auditor intern nu poate cuprinde toata aria de cunoastere a riscului din
cadrul companiei si, în functie de dimensiunea si complexitatea organizatiei, acesta poate
coopta, pe perioade scurte de timp, personal din departamente diferite pentru rolul de
adjunct.
4.4. Derivatele
Dupa 1980, tranzactiile financiare s-au extins si în zona noilor instrumente
financiare, îndeosebi derivatele ca: futures, contracte cu optiune si swaps.
Intensitatea comertului cu derivate a crescut de la mijlocul anilor ’80, contractele
în circulatie crescând de peste sapte ori, ajungând la circa 10.000 de miliarde de dolari, în
timp ce contractele OTC (Over The Counter) au sporit chiar mai repede, atingând mai
mult decât dublul pietei tranzactionate la bursa.
În prezent, valoarea notionala în circulatie a derivatelor este mai mare decât PIB-
ul mondial. O piata globala pentru produse derivate este în formare, pe masura ce
tranzactiile transfrontaliere între principalele piete nationale elimina efectiv barierele
dintre acestea.
Concluzia care se impune este ca activitatea bursiera a burselor de valori altele
decât „Cei 3 Mari” a fost mai intensa, determinând o scadere a ponderii acestora în totalul
regiunii. Sau, altfel spus, pentru „Cei 3 Mari” anul 2003 a fost un an mai slab.
.
A. Organismele de decizie
B. Organismele de executie
Activitatea curenta a bursei este posibila prin munca unui aparat executiv
format din angajati cu functii de conducere care alcatuiesc împreuna managementul
institutiei si grupul de lucratori operativi.
Structura aparatului executiv al bursei de valori se prezinta dupa cum
urmeaza:
I. PRESEDINTELE BURSEI
II. DIRECTORI EXECUTIVI
III. DIRECTORI DE DEPARTAMENT
IV.SEFI DE SERVICIU
V. DEPARTAMENTUL COTATII
V. SERVICIUL PERSONAL
V. DEPARTAMENTUL SUPRAVEGHERE
V. SERVICIUL ADMINISTRATIV
V. DEPARTAMENTUL CLEARING
V. SERVICIUL FINANCIAR-CONTABIL
V. DEPARTAMENTUL INFORMATIC
V. SECRETARIAT
V. DEPARTAMENTUL ANALIZA SI CERCETARE
V. DEPARTAMENTUL RELATII CU PUBLICUL
V. EDITURA SI PRESA
Conducatorul acestui aparat este presedintele bursei (sau directorul general al
bursei) ales de Consiliul Director al bursei si aprobat de Adunarea Generala. De regula,
presedintele nu este membru al bursei, ci un manager prin formatie, iar rolul sau este de a
urmari aducerea la îndeplinire a deciziilor luate de Adunarea Generala si Consiliu.
C. Organismele consultative
Luam ca exemplu bursa franceza care este compusa din patru compartimente:
1) piata bursiera obisnuita sau cu reglementare lunara;
2) numerarul;
3) piata secundara;
4) piata din afara cotarii.
Cotarea oficiala la bursa cuprinde reglementarea lunara (au reglement mensuel
– RM) si numerarul. RM este cel mai important segment, fiind format din 268 de firme
franceze si straine de tipul blue chips (cele mai semnificative firme), printre care:
Danone, Alcatel, Peugeot, Renault, Bouygues etc.
Reglementarea lunara (RM) este acea piata care permite cumpararea pe credit si
reglementarea de conturi lunara.
O data pe luna, în ziua de lichidare, investitorii fac bilantul angajamentelor optând
pentru una din doua posibilitati: încheierea operatiunii de vânzare sau de cumparare, ori
prelungirea operatiunii cu înca o luna.
În ziua de lichidare se încheie operatiile în curs, obtinându-se o fotografie a
activitatii bursiere numita „pozitia de piata”, înainte de a demara un nou termen bursier
de o luna. Lunile bursiere nu coincid cu cele calendaristice, ele fiind cuprinse între 22 ale
lunii curente si 23 ale lunii urmatoare.
Pozitia de piata se face pe data de 23 a fiecarei luni. Cumpararea de titluri la
termen confera investitorului la lichidare 3 posibilitati:
1) sa i se elibereze actiunile cumparate (le plateste la cursul lor plus cheltuielile de
curtaj);
2) sa vânda actiunile cumparate cu un anumit beneficiu;
3) sa prelungeasca angajamentul la termen, platind o taxa de report16, pentru a obtine
dreptul de
a-si declara operatiunile.
Acest tip de credit încorporeaza cheltuieli cu impozitul de bursa, curtajul si TVA.
În cazul unui report, cursul de cumparare este adus la zi, adica la începutul lunii este
echivalent cu cel de la încheierea lunii precedente, fiind numit curs de compensare. Acest
curs de compensare va servi ca nivel de referinta pentru toate tranzactiile pâna la
urmatoarea lichidare.
Depunerea unui avans fara acoperire sau cedarea la bursa a valorilor pe care nu le
detii poarta numele de cumparare descoperita. Invers, cedarea catre bursa a actiunilor pe
care nu le detii, cu conditia de a reglementa situatia la sfârsitul lunii bursiere,
cumparându-le efectiv, se numeste vânzare descoperita.
Pentru a fi cotata, o întreprindere trebuie sa îndeplineasca anumite conditii:
– sa puna cel putin 25% din capitalul propriu la dispozitia publicului pentru a forma o
oferta importanta;
– sa obtina beneficii si sa acorde dividende cu trei ani înainte de admiterea la bursa;
– sa se angajeze ca va publica cu regularitate rezultatele activitatii si ca va furniza orice
informatie legata de viata întreprinderii;
– sa obtina o capitalizare bursiera de cel putin 150 de milioane de franci în echivalent
euro.
Informarea periodica presupune publicarea cifrelor de afaceri trimestriale în
maximum 45 de zile de la încheierea fiecarui trimestru în buletinele bursiere.
La fiecare 6 luni, întreprinderea este obligata sa prezinte un raport semestrial
detaliat. La sfârsitul anului se editeaza, pentru uz intern, un raport ce contine bilantul
activitatii, destinat exclusiv actionarilor.
Pentru simplificarea regulilor de admitere, exista piata secundara (de inspiratie
engleza) unde au acces toate firmele, fara obligatia de a obtine beneficii în anii anteriori
sau de a fi varsat dividende pentru actionari.
Valoarea minima ce trebuie pusa la dispozitia publicului pe piata secundara este
de 10%, fata de 25% obligatorii la cotarea oficiala.
Întreprinderile de pe piata secundara obtin aprobarea autoritatilor bursiere pentru
a fi admise la cotare si au obligatia de a informa regulat publicul despre activitatea lor.
Luam ca exemplu cea mai cunoscuta piata bursiera, dar si cea mai importanta din
punct de vedere al capitalizarii bursiere (4.232 miliarde de dolari la sfârsitul anului 1994),
New York Stock Exchange (NYSE).
Aceasta bursa are reguli de admitere la cotare foarte stricte:
– pentru a fi cotate la bursa societatile trebuie sa fi avut în ultimii trei ani beneficii de cel
putin 6,5 milioane de dolari;
– valoarea minima acceptata a activului firmei este de 18 milioane de dolari;
– înainte de a fi admisa la NYSE, întreprinderea trebuie sa fi plasat prin oferta publica 1,1
milioane de actiuni în valoare totala de 9 milioane de dolari;
– din acest plasament, cel putin 2.000 de actionari trebuie sa posede, fiecare, un pachet de
100 de actiuni.
Scopul acestor restrictii impuse este de a admite intrarea pe aceasta piata doar a
întreprinderilor foarte mari, care aduc în circulatie un volum mare de actiuni, astfel încât
piata va fi în permanenta „lichida”.
A doua bursa privata este American Stock Exchange (AMEX). Având o
capitalizare bursiera de 110 miliarde de dolari, AMEX se caracterizeaza prin reguli de
admitere si functionare mai putin rigide fata de NYSE. Astfel, pentru a fi cotata la
AMEX, o firma trebuie sa fi obtinut un beneficiu brut (înainte de impozitare) de 750.000
de dolari în ultimul an fiscal sau în cursul ultimilor doi sau trei ani. Numarul de titluri
distribuite catre public trebuie sa fie în jur de 500.000 însumând o valoare totala de 4
milioane de dolari. Cele 500.000 de titluri trebuie sa fie repartizate între cel putin 800 de
actionari.
AMEX accepta la cotatie si acele societati care nu au obtinut beneficiile
prevazute, dar cu conditia ca aceste societati sa fi avut, în trei ani de existenta, beneficii
de cel putin 15 milioane de dolari. În acelasi timp, firmele fara beneficii acceptate la
AMEX trebuie sa reuneasca cel putin 400 de actionari si sa aiba un volum al tranzactiilor
zilnice de cel putin 2.000 de titluri.
Iesirea României pe pietele internationale de capital, dupa 1989, s-a facut abia în
1996 (data primei trageri) dar, este de presupus, ca negocierile au început mai înainte.
În perioada 1996-1999, totalul valorii euroobligatiunilor (exclusiv cele garantate
de stat) s-a ridicat la 555,3 milioane euro, în timp ce în anii 2000-2003 acesta a fost de
2.450 milioane euro, adica de 4,41 de ori mai mare. Aceasta performanta, ca în 4 ani sa
vinzi euroobligatiuni în valoare de peste 4 ori mai mare decât în perioada anterioara doar
de 2 ori mai mare (în prima perioada emisiunile s-au realizat doar în anii 1996 si 1997),
trebuie analizata si interpretata cu atentie.
Caracteristicile comparative ale eurocreditelor din cele doua intervale de
timp sunt urmatoarele:
• în primul interval de timp s-au lansat pe pietele internationale de capital un numar de 5
euroobligatiuni , iar în cel de-al doilea, 6;
• dobânzile au fost, de regula, mult mai mici în perioada 1996-1997 decât în perioada
2000-200317;
• scadenta medie este de 3 + 3 + 3 + 5 + 5/5 = 3,8 ani pentru primul interval de timp si de
3 + 5 + 5 + 7 + 7 + 10/6 = 6,2 ani pentru al doilea interval de timp. Prin urmare, în primul
caz, îndatorarea s-a facut pe termen, sa zicem, scurt în al doilea caz ea s-a facut pentru un
termen aproape dublu;
• sarcina anuala a datoriei este urmatoarea: aproximativ 146,13 milioane euro în primul
interval de timp si aproximativ 395,15 milioane euro în al doilea, respectiv de 2,7 ori mai
mare;
• cele mai mici dobânzi sunt atasate împrumuturilor obligatare ale S.C. CONEL S.A. si
Termoelectrica , garantate de stat, cu exceptia împrumutului JP Morgan, Deutsche Bank
(Termoelectrica) realizat în euro; împrumuturile Bancii Nationale a României au avut
dobânzi ceva mai mari, iar cele ale Ministerului Finantelor Publice cele mai mari;
• împrumuturile prin Ministerul Finantelor Publice au fost ulterioare împrumuturilor prin
Banca Nationala a României.
Numarul si dimensiunea eficientei negocierii euroobligatiunilor sunt o expresie a
credibilitatii guvernelor. În strategia lor de finantare a deficitului bugetar, guvernele
recurg la contractarea de împrumuturi de pe pietele externe de capital, ca sursa externa de
finantare, în completarea surselor de finantare interne.
În cazul tarilor cu economii de piata emergente, ale caror piete financiare nu sunt
dezvoltate sufficient , cel mai important motiv în decizia unei tari de a recurge la
contractarea de împrumuturi de pe pietele externe de capital este slaba dezvoltare a
pietelor interne de capital materializata prin:
_ rata a economisirii interne scazuta atât pentru populatie, cât si pentru sectorul public si
privat;
_ imposibilitatea de a atrage capital strain din resursele interne din cauza lipsei cadrului
legal propice stimularii investitiilor de acest tip;
_ costul mare la contractarea de împrumuturi interne din cauza unei rate mari a inflatiei,
materializata în randamente foarte ridicate ale titlurilor de stat emise pe piata interna
pentru finantarea deficitului.
În cazul unui risc mare în satisfacerea acestor preconditii, accesarea pietelor
internationale de capital în scopul finantarii deficitului bugetar poate fi o strategie prost
aleasa de un guvern, concretizata prin costuri ale finantarii mari, dezechilibre ale fluxului
de capitaluri si, evident, ale balantei de plati, ajungându-se chiar la esecul contractarii
împrumutului.
Acesta a fost si cazul României în anul 1999, atunci când s-a încercat accesarea
pietelor externe de capital în scopul finantarii deficitului bugetar si al refinantarii datoriei
publice. Esecul a fost cauzat de un context total nefavorabil României în realizarea
unei emisiuni de obligatiuni:
_ un rating defavorabil acordat de agentiile de rating: B3 de la Moody’s si B – de la
Standard & Poor’s;
_ indicatorii macroeconomici ajunsesera la niveluri îngrijoratoare, cu o inflatie galopanta,
rate ale dobânzilor mari, pe fondul unei cresteri economice negative si al unui deficit
pronuntat al contului curent;
_ indicatorii de lichiditate, respectiv ponderea serviciului datoriei în exporturi si în PIB,
au înregistrat cele mai mari valori în anii de dupa caderea regimului comunist. De altfel, a
fost anul de vârf privind serviciul datoriei, din cauza unui management al datoriei
deficitar, care nu a tinut cont de suprapunerile scadentelor la împrumuturile contractate,
tara noastra ajungând la un nivel al rezervelor valutare aproximativ egal cu cel al
obligatiilor de plata în anul respectiv;
_ suspendarea creditelor acordate de catre organismele financiare internationale;
_ conjunctura economica internationala nefavorabila tarilor din pietele emergente datorita
crizei din Rusia si America Latina.
a.Organele de decizie
b. Organele de executie
d. Organele de control
Controlul intern asupra întregii activitati a institutiei bursei este încredintat unor
organe specializate. În general, acestea sunt formate din cenzori si revizori contabili,
specialisti recunoscuti pentru competenta si probitate. Organele de control lucreaza în
strânsa colaborare cu comitetul de supraveghere, precum si cu comitetul de etica si
raspund în fata Adunarii Generale pentru activitatea lor.
În SUA, de multe ori, un agent îsi începe cariera ca broker de bursa (floor
broker), functia respectiva presupunând mai putine cunostinte de specialitate (care se
reduc la cunoasterea si respectarea ferma a reglementarilor privind activitatea în sala de
negocieri) si mai mult o serie de aptitudini, cum ar fi: rapiditate în reactii, rezistenta la
stres, memorie buna, capacitate de concentrare, stapânire de sine, spirit de disciplina.
Un broker de bursa, care dobândeste o serie de cunostinte privind piata titlurilor
si îsi dezvolta capacitatea de a lucra cu publicul, poate deveni broker de titluri, profesiune
care presupune nu doar experienta si competenta, ci si o anumita capacitate creativa,
imaginatie, spirit de oportunitate. De activitatea stockbrokerului depinde în mare masura
bunul mers al firmei de brokeraj, cercul de clienti de care dispune si volumul de afaceri
pe care le deruleaza. De aceea, competenta acestor agenti de bursa prezinta o importanta
speciala pentru firmele de brokeraj, ca si pentru piata bursiera ca atare.
În Japonia se asigura o importanta speciala procesului de formare a agentilor de
bursa, pregatirii si perfectionarii brokerilor.
Înca din prima luna, ei sunt supusi unui program intensiv de studiu, în colective
restrânse, organizate dupa principiul vietii în campusurile studentesti (cultivarea relatiilor
personale, programarea riguroasa a activitatii, stimularea spiritului de competitie). Se
urmaresc, în aceasta etapa, doua obiective de baza: cunoasterea elementelor esentiale ale
muncii de broker, prin studiu teoretic si aplicatii practice, si aprofundarea cunoasterii
companiei pentru care viitorul broker urmeaza sa lucreze. Dupa câtva timp, tânarul este
dat în grija unui broker cu experienta – un fel de mentor într-ale meseriei, numit senpai –
si începe sa participe la activitatea propriu-zisa de bursa. În cei doi-trei ani de ucenicie în
meserie, tânarul este supus unor examinari periodice, precum si sesiuni de perfectionare
intensiva, mai frecvente la început.
Angajatii sunt periodic mutati de la un compartiment la altul, pentru ca spre
deosebire de firmele occidentale, care urmaresc o specializare cât mai stricta, cele nipone
vor sa produca mai degraba „generalisti”, persoane superior calificate, dar care pot fi
relativ usor reorientati spre alte specializari, în conformitate cu interesele companiei. În
cele din urma însa, activitatea agentului de bursa este apreciata în raport cu norma pe care
o realizeaza, cu numarul de contracte încheiate de bursa, cu contributia sa efectiva la
veniturile firmei din care face parte.
Spre deosebire însa de SUA, unde cei care nu dau rezultate sunt pur si simplu
concediati, în Japonia, fiecarui angajat în care s-a efectuat o investitie de formare si
specializare i se cauta un loc de munca în care sa îsi poata dezvolta aptitudinile.
În Marea Britanie au fost introduse programe complexe de pregatire si
perfectionare a agentilor de bursa. Programul cuprinde 2 etape:
• atestarea cunostintelor ca angajat al unei firme sau ca agent de bursa independent;
• acordarea diplomei de specialist în titluri (securities industry diploma), ceea ce
presupune un program de pregatire mai îndelungat.
Bursele de valori sunt, în forma lor pura, piete de licitatii, functia de concentrare
a ordinelor de vânzare/cumparare si de asigurare a lichiditatii pietii revenind agentilor de
bursa care actioneaza ca intermediari de titluri (brokerii); de aceea bursa se mai numeste
si piata de intermediere (agency market).
Exemplul cel mai concludent este Bursa de la Tokyo, unde centralizarea ordinelor
se realizeaza de catre firmele saitori, iar încheierea contractelor se face, în principiu de
catre agentii acestor firme (intermediary clerks).
Pietele bursiere continue (continuous markets) sunt tipice pentru pietele de
negocieri, dar mecanismul lor se regaseste si în cazul burselor de valori. Caracteristica
definitorie a acestor piete este faptul ca ordinele de vânzare/cumparare de titluri pot fi
plasate tot timpul cât piata este în functiune, iar contractarea are loc pe o baza continua.
În cazul pietelor de licitatii cu functionare continua, colectarea ordinelor în bursa
se face, în principiu, prin societati de bursa, iar volumul mare al pietei, raspândirea
titlurilor în masa de investitori, ca si activitatea unor societati financiare puternice asigura
atât lichiditatea, cât si continuitatea pietei; este cazul Bursei de la Tokyo.
În cazul celor mai multe piete continue, rolul central în mecanismul tranzactional
revine „creatorului de piata” (market maker). El „ia pozitie” pe titlurile cu care
lucreaza, adica devine „cealalta parte” în tranzactia cu clientii pietei bursiere; vânzator,
pentru cei care cumpara si cumparator, pentru cei care vând. Orice market maker prezinta
– la solicitarea clientilor, a unor brokeri sau dealeri – doua categorii de preturi: bid (de
cumparare), cel mai mare pret pe care firma respectiva îl ofera pentru cumpararea titlului
si ask sau offered (de vânzare), cel mai mic pret pe care firma îl cere pentru vânzarea
titlului. Desigur, întotdeauna pretul ask este mai mare decât pretul bid, iar diferenta
dintre ele – numita spread – este sursa de venituri pentru market maker.
Detinând stocuri pe titlurile respective, vânzând si cumparând în dorinta de a
obtine un profit din diferenta de cursuri, market makerul „face piata”, de unde si
denumirea sa. Pe de alta parte, firmele care joaca acest rol au obligatia sa intervina pe
piata – prin operatiuni de bursa în scop tehnic – în vederea contracararii unor tendinte de
îndepartare a cursului de pretul de echilibru al pietei, asigurând un „pret corect si
ordonat” (fair and orderly).
O alta caracteristica a pietelor continue este faptul ca tranzactiile nu se încheie
la un curs unic, ci la preturi care se modifica în tot timpul sedintei de bursa în raport cu
cererea si oferta de titluri ce se manifesta în fiecare moment. În acest caz, bursa de valori
nu va publica un curs oficial, ci de regula mai multe cursuri: cel de deschidere, cursul
maxim, cursul minim si cursul de închidere.
A.Informatizarea burselor
Indicii bursieri se clasifica dupa mai multe criterii, dupa cum urmeaza:
• Dupa valorile mobiliare care constituie suportul indicelui, se identifica urmatorii
indici:
a. Indici bursieri pentru actiuni – sunt foarte numerosi si se calculeaza în toate tarile
unde exista piete de capital. Cei mai cunoscuti indici de acest tip sunt: Dow Jones
Industrial Average, Standard & Poor’s 500 si NASDAQ-100 în SUA, indici FT-SE în
Marea Britanie, DAX în Germania, Nikkei si Topix în Japonia, CAC-40 în Franta.
b. Indici bursieri pentru obligatiuni
c. Indici ai volatilitatii
d. Indici pentru titlurile emise de fondurile mutuale si de alte institutii de acest fel –
acest tip de indici arata evolutia unitatilor de fond si a titlurilor emise de fondurile
mutuale si de fondurile de pensii.
• Dupa modul de calcul, indicii pentru actiuni sunt:
a. Indici bursieri din prima generatie, care se calculeaza ca medie aritmetica a cursului
actiunilor componente, ajustata cu un divizor care exprima modificarile ce se petrec
asupra actiunilor componente, de exemplu modificari de capital, fuziuni. Din aceasta
categorie fac parte cei mai vechi indici bursieri: Dow Jones, creat în 1896 si indicele
Nikkei, creat în 1950, acesta fiind cel mai vechi indice de pe piata japoneza care a
suportat ulterior modificari.
Indicii din prima generatie cuprindeau doar actiunile unor emitenti dintr-un singur
domeniu de activitate, având o capacitate de informare limitata. Cu timpul, acesti indici
au trecut printr-un proces de revizuire si îmbunatatire pentru a tine pasul cu cerintele
utilizatorilor.
b. Indicii bursieri din generatia a doua pot fi caracterizati astfel:
− cuprind un numar mare de firme (2000-3000 în cazul indicilor Frank Russell, 500 în
cazul S&P);
− indicii cuprind actiuni care apartin mai multor domenii de activitate (cu exceptia
indicilor
sectoriali);
− metodologia de calcul a indicilor presupune ponderarea actiunilor cu cursul bursier sau
capitalizarea
bursiera.
Indicii Topix, S&P 500, CAC-40, DAX sunt indici din generatia a doua.
• Dupa gradul de cuprindere, indicii se împart în:
a. Indici generali ai pietei – cuprind actiuni din mai multe domenii de activitate, cu
scopul de a reflecta cât mai bine structura pietei si evolutia economiei în ansamblu.
Printre acestia se numara : NASDAQ-100, FT-SE Actuaries 100, CAC-40, DAX, BET.
b. Indici sectoriali – acestia exprima evolutia unui singur sector al economiei cu ajutorul
firmelor care apartin acestui sector si care sunt cotate la bursa.
În cazul pietei germane, care este reprezentativa prin numarul si structura indicilor
sectoriali, domeniile economiei pentru care se calculeaza acesti indici sunt: banci;
asigurari; industria automobilelor; publicitate si mass-media; tehnica de calcul si
informatica; industria chimica si petrochimica; industria extractiva; industria alimentara
si a bauturilor; transporturi; constructii; telecomunicatii; industria farmaceutica; vânzari
en-detail si lanturi de magazine; servicii financiare (exceptând bancile si societatile de
asigurari); utilitati publice.
• Dupa intervalul la care sunt calculati, indicii bursieri pot fi:
a. Indici calculati în timp real, la intervale cuprinse între 15 secunde si un minut, acest
tip de indici fiind majoritar în momentul de fata în lume.
b. Indici calculati doar la sfârsitul zilei de tranzactionare (cazul temporar al indicelui
BET-compozit).
• Dupa numarul de piete financiare care intra în calculul indicelui, acestia se împart în:
a. Indici ce cuprind în portofoliul lor actiuni cotate pe o singura piata bursiera, fie
actiunile unor firme autohtone, fie ale unor firme straine cotate si pe acea piata.
b. Indici mondiali care tin cont de actiunile ce coteaza pe diverse piete ale lumii si
care au criterii suplimentare referitoare la tarile care intra în calcul, pe lânga criteriile ce
sunt stabilite pentru un titlu individual.
Cei mai cunoscuti indici din aceasta categorie sunt FT Actuarial World Stock Index,
MSCI (calculat de Morgan Stanley), indicii Frank Russell si indicele Dow Jones Euro
STOXX, care este calculat pentru piata europeana si care cuprinde tarile care au adoptat
moneda euro. Pe piata Marii Britanii exista un indice care face parte din familia indicilor
FT-SE, dar care urmareste doar evolutia companiilor multinationale.
• Dupa tipul pietei de capital pe care sunt calculati, exista:
a. Indici calculati pe piata bursiera (indicele BET)
b. Indici ai pietei extrabursiere (indicele RASDAQ-C)
• În functie de institutia care calculeaza indicele, exista:
a. Indici oficiali, calculati de organismele pietei de capital respective (indicele BET în
România).
b. Indici calculati de aceste institutii în colaborare cu publicatii financiare, de
exemplu indicii FT-SE calculati de „Financial Times” în colaborare cu Bursa din Londra,
DJIA calculat în colaborare cu „The Wall Street Journal”.
c. Indici calculati de diverse publicatii economico-financiare
d. Indici calculati de societati de valori mobiliare, firme de consultanta si alte
institutii financiare.
Dezvoltarea unei mari piete europene necesita cunoasterea diferitelor burse din
tarile comunitare, fiecare dintre ele având o importanta aparte în cadrul pietelor
financiare nationale.
Evolutia istorica comuna a burselor din Europa Continentala a facut ca acestea sa
capete o serie de similitudini în planul organizarii, mecanismului tranzactional, precum si
al rolului lor în viata economica; totodata, în ultimele decenii, ele au urmat traiectorii
proprii, definindu-se în raport cu realitatile nationale, ca si cu sferele de influenta
financiara în care au fost implicate.
O caracteristica actuala a pietelor bursiere continentale este faptul ca au, în
general, o pondere mai redusa în circuitul financiar global, fiind, mai degraba, burse de
importanta nationala sau regionala.
Ca piete financiare de volum mediu sau mic, bursele europene prezinta un
grad relativ ridicat de concentrare a firmelor pe pietele respective, situatie opusa celei
evidentiate în cazul marilor burse.
O dimensiune distincta a evolutiei burselor continentale în contextul mondial este
tendinta de internationalizare a activitatii acestora, de implicare, chiar daca în umbra
„Celor 3 Mari”, în reteaua financiara globala. Este de remarcat faptul ca aceasta tendinta
de internationalizare se manifesta cu pret în spatiul intraeuropean, iar crearea si
dezvoltarea Uniunii Europene a reprezentat un factor promotor al procesului de apropiere
a pietelor bursiere. Totusi, pâna în prezent, piata europeana ramâne înca puternic
fragmentata (peste 30 de burse numai în cadrul UE), ceea ce constituie un serios handicap
în competitia cu marile centre bursiere – New York, Tokio si Londra.
Capitalizarea bursiera în tarile europene se situeaza pe pozitia a treia, dupa
pietele americana si japoneza. Internationalizarea pietelor, dezvoltarea telecomunicatiilor,
cresterea miscarilor de capital transnationale au facut necesara o noua reglementare si
modernizare a structurii pietelor.
Alte masuri au antrenat modificari directe ale pietelor financiare si vizeaza:
liberalizarea taxei de curtaj, sporirea accesului operatorilor straini pe pietele nationale,
crearea de noi produse financiare (precum contractele futures si options) care permit
operatorilor sa se acopere contra riscului de curs de schimb, modernizarea pietelor de
valori ale tezaurului etc. Toate aceste reforme sunt într-un stadiu mai mult sau mai putin
avansat, diferit de la o tara la alta. În acelasi timp, s-a produs o ameliorare a sistemului
informatic, s-au dezvoltat noi tehnologii în sectorul telecomunicatiilor, toate acestea
contribuind la realizarea unor piete de capital mai libere, mai concurentiale si mai
eficace.
În marea majoritate a tarilor s-a trecut de la sistemul de fixing la cotatia continua
asistata electronic.
Un grup de specialisti francezi au alcatuit un clasament al burselor de valori
europene pe baza notelor (de la 0 la 5), luând în considerare urmatoarele criterii:
1) lichiditatea;
2) calitatea informatiei furnizate de societatile cotate;
3) protectia actionarilor minoritari;
4) calitatea sistemului de reglare – livrare a titlurilor.
In Europa se doreste crearea unui sistem international informatic pentru
preturile de burse, care ar urma sa se transforme, în final, în cea mai mare bursa de
valori europeana. Proiectul – cunoscut sub numele de PIPE (Price Information Project
Europe) – ar trebui sa parcurga 3 etape. Prima faza implica colectarea informatizata de
date privind cursul actiunilor pe diferitele piete europene si formarea unei banci de date
care sa fie oferite, contra cost, tuturor celor interesati (Eurocota); apoi sistemul va fi
perfectionat, astfel încât utilizatorii sa poata solicita direct informatiile de care au nevoie,
nemaifiind simpli destinatari ai datelor transmise; în sfârsit, ar urma sa se treaca la un
sistem general de negociere electronica internationala la principalele titluri cotate la
bursele din tarile participante. Se intentioneaza sa se înceapa cu crearea Eurocotei, prin
distribuirea, mai întâi, de informatii de la principalele burse din Comunitatea Economica
Europeana – Marea Britanie, Germania, Franta, Olanda – incluzându-se apoi si terte
piete, cum sunt cele din Elvetia si tarile scandinave. În plus, la început, vor cota numai
titlurile cele mai reprezentative, circa 500-800 (100-300 conform propunerii franceze),
care vor reprezenta „lista europeana”. Se are în vedere, pe de alta parte, crearea unui
indice paneuropean (Euroindex), format din cele mai importante actiuni europene.
Împreuna cu Eurocota, Euroindicele va contribui la introducerea în structurile bursiere
existente a unei piete atractive si transparente pentru titlurile europene de prima
importanta la dispozitia investitorilor din cadrul si din afara Comunitatii. În faza finala a
proiectului se va ajunge la un sistem informatic de negociere a tranzactiilor bursiere,
gestionat de o asociatie paneuropeana (Eurobursa). Tranzactiile cu titluri se vor
efectua, ca si în prezent, în cadrul burselor nationale existente, dar în cadrul unui sistem
unificat. Proiectul Eurobursei nu vizeaza deci crearea unei piete distincte, care sa
actioneze în paralel cu bursele europene, ci are în vedere legarea tuturor acestor burse
printr-un sistem informatizat, alcatuind „Bursa Invizibila Europeana” (Invisible
European Stock Exchange).
Un alt proiect, apartinând Marii Britanii, vizeaza constituirea unei „Piete
europene cu ridicata” (European Wholsale Market – EWM) si este, într-o anumita
masura, complementar cu cel prezentat anterior: se intentioneaza crearea unui sistem
pentru tranzactii cu blocuri de titluri, pentru a satisface nevoile marilor investitori
internationali. Pe de alta parte, britanicii vad pentru Bursa din Londra un rol esential în
realizarea proiectului bursier european. Sistemul SEAQ International, respectiv
serviciul computerizat pentru tranzactii internationale cu titluri, ar putea servi ca
baza informatica pentru EWM.
Printre avantajele pe care le poate aduce crearea unei Euroburse s-ar numara,
în conceptia sustinatorilor acestor proiecte:
– bursa paneuropeana (incluzând Londra) va actiona ca un magnet asupra capitalurilor
din SUA si Japonia, având o forta competitiva mult sporita pe piata globala;
– un astfel de sistem va permite depasirea neajunsurilor ce se manifesta în cadrul burselor
nationale legate de perioada scurta de tranzactii zilnice si caracterul fragmentat pe tari;
– o eurobursa va duce la cresterea gradului de lichiditate a titlurilor care se negociaza pe
o baza internationala;
– o eurobursa poate duce la cresterea mobilitatii capitalului în spatiul european, în general
la punerea în valoare a rolului pietei financiare în repartizarea si valorificarea resurselor.
Masurile de modernizare, cu efecte de impulsionare si extindere a pietei bursiere
au generat reactii în planul reglementarii si supravegherii bursei. Una din problemele
aflate în prezent în atentia autoritatilor din principalele centre financiare ale lumii o
constituie masura în care cadrul juridic si institutional acopera cerintele de mentinere a
credibilitatii si fiabilitatii pietei financiare. În acest sens, în tarile respective se întreprind
masuri în urmatoarele directii principale:
• extinderea reglementarilor asupra noilor componente ale pietei financiare, cele pentru
care legislatia se dovedeste insuficienta (de exemplu, pietele interdealeri – OTC, pietele
futures si cu optiuni);
• depasirea neajunsurilor care deriva din fragmentarea autoritatii de reglementare,
deoarece de aici apar în practica fenomene de confuzie de autoritate, birocratism exagerat
sau chiar frauda, favorizate si de lacunele cadrului normativ;
• realizarea unei abordari comune în plan international, a unei cooperari pentru apropierea
si unificarea modalitatilor de reglementare si supraveghere.
Un rol important în promovarea raporturilor pe plan mondial revine Federatiei
Internationale a Burselor de Valori (Federation Internationale des Bourses des
Valeurs – FIBV), constituita în 1961 la Paris prin reorganizarea Asociatiei Europene a
Burselor de Valori, ce ia fiinta din 1957 în cadrul Comunitatii Economice Europene. În
1966 la FIBV a aderat NYSE, iar în 1970 si TSE. Obiectivul organizatiei este de a
promova o mai strânsa colaborare între membrii sai – institutii bursiere – si de a contribui
la dezvoltarea pietei de capital în respectul intereselor emitentilor de titluri si al
investitorilor.
Descrierea pietelor
Nu poate cota la bursa oricine vrea. Admiterea unei societati pe una sau alta din
pietele reglementate franceze este hotarâta de Euronext Paris S.A. în baza cererii
societatii si dupa completarea unui dosar de admitere. Odata înscrise, societatile trebuie
sa publice cifra de afaceri trimestriala, rezultatele semestriale si bilanturile anuale. Ele
trebuie sa faca public orice eveniment susceptibil sa influenteze cursul titlurilor lor.
1) Prima Piata. Întreprinderile cotate pe Prima Piata sunt cele mai importante din
punctul de vedere al dimensiunii si difuzarii titlurilor lor în public deoarece ele trebuie sa
puna cel putin 25% din capitalul lor la dispozitia investitorilor si sa aiba trei ani istorici
de profit. Pâna la 22 septembrie 2000, aceasta piata era constituita din doua
compartimente distincte în cadrul carora valorile se repartizau în conformitate cu doua
moduri de negociere:
– Reglarea Lunara (RM), care permitea sa diferentiezi la sfârsitul lunii calendaristice
schimburile de titluri si categoriile pornind de la cumparari si vânzari;
– banii cash, pe care miscarile de titluri si de capitaluri din conturi surveneau chiar în
ziua negocierii.
Dupa 25 septembrie 2000, modul de negociere s-a uniformizat cu o generalizare a
întregului pe bani gheata.
2) A Doua Piata. A fost creata în februarie 1983 pentru a reuni întreprinderile de talie
mai modesta. Ea permite întreprinderilor cu performanta medie sa faca apel la piata
financiara pentru a obtine noi finantari. Conditiile de acces ale compartimentului sunt
laxe: societatile pot sa difuzeze numai 10% din capitalul lor în public si sa nu aiba decât
doi ani istorici de profit.
3) Noua Piata. Creata în februarie 1996, Noua Piata se adreseaza întreprinderilor cu un
puternic potential de crestere care au un proiect de dezvoltare de finantat. Întreprinderile
nu au obligatii în privinta anterioritatii profitului, ceea ce permite introducerea unor
societati foarte tinere care trebuie, totusi, sa corespunda criteriilor urmatoare:
– sa dispuna de fonduri proprii de cel putin 1,5 milioane euro (10 milioane de franci);
– sa prezinte un plan de dezvoltare pe urmatorii trei ani;
– sa ofere publicului titluri pentru o valoare de cel putin 4,5 milioane euro (30 milioane
de franci);
- aceste titluri, în proportie de cel putin 50% trebuie sa rezulte dintr-o crestere de capital.
În martie 2001, autoritatile pietei olandeze (STE), belgiene (CBF) si franceze
(CMF si COB) au semnat un acord de coordonare a reglementarilor si controlului pietelor
reglementate, gestionate de Euronext.
Organizarea bursei
• • Actorii
• • • O cotare armonizata
Societatile înscrise la cota Euronext via Paris continua sa evidentieze autoritati,
reglementare si proceduri franceze si clasificarea juridica nationala a valorilor (Prima
Piata, Piata a Doua si Noua Piata, Piata Libera) este mentinuta, dar ansamblul continua sa
constituie o cota unica, Lista Euronext, care regrupeaza aproximativ 1.600 de societati,
indiferent care este tara de origine, locul lor de înregistrare sau marimea lor.
Mai mult, în cursul ultimului trimestru al anului 2001, cota Euronext a adoptat:
– o nomenclatura sectoriala unica, cea FT-SE, deja utilizata la Amsterdam si la Bruxelles;
– modele de negociere utilizate la Paris de mai multi ani: continuu pentru valorile cele
mai lichide si fixing pentru cele cu o lichiditate mai mica.
La începutul anului 2002, au fost create doua marci de punere în evidenta:
NextPrime pentru societatile din sectoarele traditionale si NextEconomy pentru
societatile cu tehnologii noi. Aceste doua marci au fost aplicate societatilor mijlocii care,
dincolo de obligatiile reglementarilor care le sunt aplicabile în functie de tara lor de
origine, se angajeaza:
– sa fie cotate continuu;
– sa utilizeze, în documentele financiare, în afara de limba de origine, engleza;
– sa adopte norme compatibile internationale si sa încheie conturi trimestriale (la
orizontul anului 2004);
– sa publice un calendar de previziune (adunari generale, reuniuni ale analistilor);
– sa faca disponibile situatiile financiare prin Internet.
Chiar de pe acum, indicatori specifici, Euronext 100 si Next 150, calculati pentru primele
100 de societati cu prima capitalizare si pentru urmatoarele 150 de societati, permit sa se
masoare evolutia Euronext în globalitatea lui.
• • • • Calendarul:
Dezvoltarea unei mari piete europene necesita cunoasterea diferitelor burse din
tarile comunitare, fiecare dintre ele având o importanta diferita în cadrul pietelor
financiare nationale.
Capitalizarea bursiera în tarile europene se situeaza pe pozitia a treia, dupa
pietele americana si japoneza. Internationalizarea pietelor, dezvoltarea telecomunicatiilor,
cresterea miscarilor de capital transnationale au facut necesara o noua reglementare si
modernizare a structurii pietelor. Alte masuri au antrenat modificari directe ale pietelor
financiare si vizeaza: liberalizarea taxei de curtaj; sporirea accesului operatorilor straini
pe pietele nationale; crearea de noi produse financiare (precum contractele futures si
options) si care permit operatorilor sa se acopere contra riscului de curs de schimb;
modernizarea pietelor de valori ale tezaurului. În marea majoritate a tarilor s-a trecut de
la sistemul de fixing la cotatia continua asistata electronic.
A.Belgia
B. Danemarca
Bursa din Copenhaga dateaza din 1681, când negustorii jucau simultan rolul de
agenti de schimb si de bancheri. Este o institutie independenta, reforma profunda a
acesteia debutând în 1987 în scopul cresterii lichiditatii, transparentei si eficientei,
respectiv al liberalizarii schimburilor si, deci, al atragerii investitorilor straini. În 1989, o
cooperare importanta s-a produs între bursele nordice. Cea din Copenhaga ocupa o
pozitie centrala între pietele bursiere din tarile nordice. Monopolul agentilor de schimb a
fost suprimat. Începând cu 1986 s-au creat societatile de bursa, bancile si alte institutii
financiare participând la capitalul celor existente sau la crearea altora noi.
Bursa daneza se situeaza pe pozitia 8 între tarile europene si pe locul 20 între
cele mondiale. A început sa se dezvolte o puternica piata a obligatiunilor internationale,
susceptibila sa atraga importanti emitenti si investitori straini.
C. Elvetia
D.Franta
Reformele din 1983, 1987, urmate de cele din 1990 si 1991 au dus la o dezvoltare
accentuata a activitatii pe pietele bursiere franceze.
Exista 7 burse franceze: Paris, Bordeaux, Lille, Lyon, Marseille, Nancy si
Nantes.
Bursa din Paris este cea mai importanta, realizându-se prin intermediul ei peste
95% din volumul tranzactiilor.
La 24 ianuarie 1991 a intrat în vigoare piata nationala, care reuneste toate
valorile cotate în Franta într-o piata unica.
Bursele franceze constituie deci un ansamblu care functioneaza pe aceleasi
principii si reguli, fiind coordonate prin aceleasi instante. Acest fapt permite tuturor
societatilor de bursa sa aiba acces direct la negocierea tuturor valorilor mobiliare,
concomitent având loc si o simplificare a canalelor de transmitere a ordinelor de piata. În
cadrul acestora îsi desfasoara activitatea agentii de schimb.
Noua organizare a pietei financiare franceze se sprijina, în prezent, pe trei
organisme:
• Consiliul Burselor de Valori, care redacteaza regulamentele necesare si constituie
autoritatea disciplinara a societatilor de bursa, fiind compus din zece membri alesi de
catre societatile de bursa, la care se adauga un reprezentant al societatilor cotate la
bursele de valori si un reprezentant al serviciilor bursiere (al personalului bursier
specializat).
• Societatea Burselor Franceze (SBF), institutie financiara specializata care asigura
functionarea cotidiana a pietelor.
• Asociatia Franceza a Societatilor de Bursa; aceasta asigura reprezentarea
profesionala a societatilor de bursa, care aleg pe cei sapte membri ai acesteia.
Pe lânga Societatea Burselor Franceze exista un organism cu un rol deosebit de
important, denumit Comisia operatiunilor de bursa. Aceasta comisie, pe lânga alte
atributiuni, editeaza un buletin de informare ce poarta denumirea de Cota oficiala sau
Buletinul cotatiei oficiale.
Un rol deosebit de important îl are Societatea Burselor Franceze care are o serie
de atributiuni, dintre care, mai importante, sunt:
– urmareste modul de prezentare a hârtiilor de valoare, înscrise în cotatia oficiala, în
cadrul sedintelor de bursa;
– avizeaza, suspenda sau retrage calitatea de agent oficial de schimb;
– urmareste modul de adresare a ordinelor de vânzare-cumparare a titlurilor de valoare;
– stabileste modalitatile de cotare;
– urmareste modul de determinare a cursurilor de schimb a hârtiilor de valoare în fiecare
moment;
– verifica efectuarea propriu-zisa a tranzactiilor;
– întretine relatii bursiere cu organizatii similare din alte tari etc.
Societatea Burselor Franceze dispune de servicii functionale si de buget propriu.
Ca autoritate bursiera, la nivelul Societatilor Burselor Franceze functioneaza un serviciu
de bursa si un serviciu de studii financiare. Ca autoritate a Comisiei nationale a agentilor
de schimb, Societatea Burselor Franceze are serviciu de personal, serviciu juridic si
fiscal, serviciu de trezorerie si contabilitate, centru de calcul electronic pentru prelucrarea
informatiilor etc.
Activitatea Societatii Burselor Franceze are un caracter permanent existând
obligatia, din partea ei, de a prezenta anual un raport de activitate în fata Consiliului
Burselor de Valori. Veniturile sale provin din: curtaj (pretul perceput pentru tranzactiile
cu hârtii de valoare), diferite comisioane si alocatii de la bugetul statului, utilizate
îndeosebi pentru functionarea Comisiei operatiunilor de bursa.
Cadrul reglementator a fost revizuit în 1990, iar componentele sale garantând
securitatea pietei si a operatorilor. Aceste componente sunt:
a.Comisia operatiunilor de bursa (COB). Este compusa dintr-un presedinte numit de
guvern pe o perioada de 8 ani si 8 membri, al caror mandat este de 4 ani, reînnoibil o
singura data. COB vegheaza la protectia investitorilor si la informarea corecta a acestora,
respectiv la buna functionare a pietelor. Autorizeaza, totodata, crearea de SICAV-uri
(Societati de Investitii cu Capital Variabil) si de FCP (Fonduri Comune de Plasament)
si îsi da avizul pentru societatile care administreaza portofolii de valori mobiliare;
realizeaza o informare cât mai completa a publicului asupra mecanismului bursei prin
intermediul Buletinului de cotatii oficiale.
Comisia operatiunilor de bursa are urmatoarele atributii:
• vegheaza asupra respectarii legilor si reglementarilor formulate de autoritatea publica;
• informeaza posesorii de valori mobiliare despre societatile care pun în circulatie
înscrisuri, despre valorile mobiliare emise de aceste societati si negocierea lor la bursa de
valori;
• controleaza modul de respectare a obligatiilor asumate de participantii la tranzactii;
• se pronunta asupra includerii sau retragerii unor valori mobiliare din cotatia oficiala;
• are rolul unei instante, pe lânga public si guvern, însarcinata cu solutionarea unor cereri,
reclamatii al caror obiect vizeaza operatiunile de bursa;
• formuleaza propuneri de modificare a legilor si reglementarilor privind: functionarea
bursei, statutul agentilor de schimb, informarea posesorilor de valori mobiliare etc.;
• întocmeste un raport anual asupra activitatii bursiere, pe care îl publica în „Monitorul
Oficial”.
Comisia operatiunilor de bursa dispune de servicii functionale prin intermediul
carora asigura o verificare permanenta si la fata locului a situatiei societatilor ce au
actiuni cotate la bursa, atât din punct de vedere al starii mijloacelor de productie folosite,
al utilizarii fortei de munca, cât si al urmaririi contului de gestiune, contului de rezultate
si a bilantului acestora.
b. Consiliul Burselor de Valori (CBV) este autoritatea pietei si este format din 10
membri alesi de societatile de bursa, un reprezentant al societatilor cotate si unul al
personalului bursei. Elaboreaza regulamentul general al pietei, asigura aplicarea si
respectarea regulilor bursiere.
c. Societatea Burselor Franceze (SBF) constituie organul executiv al CBV si asigura
buna functionare a pietei si aplica deciziile Consiliului Burselor de Valori. Poate decide
suspendarea cotatiei unui titlu, reglementarea, compensarea operatiunilor bursiere între
societatile de bursa, asigurând publicitatea si difuzarea informatiilor bursiere.
d. Asociatia Franceza a Societatilor de Bursa reuneste ansamblul societatilor de bursa.
În 1991, SBF a creat, împreuna cu Casa de Depozite si Consignatie, o societate comuna,
specializata în tranzactii bursiere cu strainatatea.
Începând din 1992, activitatea de intermediere bursiera este orientata pe
urmatoarele profesii:
– negociatorii, respectiv cei care executa ordinele de la clientela sau pe contul lor. Ei pot
fi curtieri contrapartidisti sau detinatori de piata (care detin controlul);
– compensatorii, respectiv cei care intervin dupa negociere pentru finalizarea
operatiunilor angajate (livrare contra decontare). În aceasta categorie intra acei
intermediari care asigura depozitele si administreaza titlurile;
Pe pietele franceze de valori mobiliare exista, începând cu anul 1987, o categorie
aparte de intermediari specializati în valori de trezorerie. Ei sunt cei care centralizeaza
piata valorilor de trezorerie, altfel spus, care coteaza în permanenta cursurile lor de
vânzare-cumparare, pentru sume cuprinse între 10 si 20 de milioane FF. Intervin regulat
pe piata primara si secundara.
Piata financiara franceza a înregistrat în cursul ultimilor 10 ani o schimbare
considerabila, concretizata în cresterea volumului emisiunii de titluri, crearea de noi
produse, precum si o sporire foarte sensibila a tranzactiilor.
Piata franceza este a treia piata a Comunitatii Europene (dupa Regatul Unit si
Germania) si a 5-a în lume.
Sistemul bursier francez cuprinde trei sectoare:
- piata oficiala (fr., marche officiel), unde coteaza cele mai mari firme, iar conditiile de
acces sunt relativ severe; din octombrie 1983 aceasta piata are doua componente:
– piata cu lichidare lunara (fr., le marche a reglement mensuel – RM), pe care
se desfasoara operatiuni la termen;
– piata la vedere;
- piata a doua (fr., second marche) deschisa societatilor mijlocii, cu conditii mai
lesnicioase. A fost creata în octombrie 1983 si prezinta similitudini cu piata titlurilor
necotate (USM) din Marea Britanie;
- piata „în afara cotei” (fr., hors-cote), creata în 1986 pentru firmele mici, creative, care
nu pot îndeplini conditiile de listare pe celelalte doua piete.
Exista numeroase tipuri de actiuni si produse asimilabile lor: actiuni de capital sau
actiuni ordinare; actiuni de prioritate sau privilegiate; actiuni cu dividende prioritare (care
genereaza un dividend prioritar din beneficiul distribuit, prelevat înainte de constituirea
rezervelor, altele decât cele legale), certificate de investitii, waranturi etc.
1. Cota oficiala. Piata oficiala este rezervata marilor societati franceze si straine si
cvasitotalitatii împrumuturilor obligatare. Este divizata în 2 segmente: piata cash
(numerar) pentru tranzactii în numerar si piata cu reglementare lunara, care este cea mai
reprezentativa si la care coteaza societatile franceze si straine de renume.
Pentru a fi admise la cota oficiala, societatile trebuie sa îndeplineasca cumulativ
anumite conditii:
– capitalizarea bursiera sa fie de cel putin 150 milioane u.m. ;
– 25% din actiuni sau 500.000 titluri sa fie difuzate la public;
– ultimele 3 exercitii sa se încheie cu beneficii;
– difuzarea unui numar cert de informatii.
2. Piata secundara. Este rezervata întreprinderilor mijlocii care sunt adesea întreprinderi
familiale. Pentru a fi admise pe piata, este necesar sa fie îndeplinite conditiile:
– capitalizarea bursiera sa fie de cel putin 10 milioane u.m.;
– 10% din actiuni sa fie difuzate la public;
– sa difuzeze un anumit numar de informatii, mai reduse totusi decât pentru înscrierea la
cota oficiala.
E. Germania
Exista mai multe tipuri de obligatiuni: obligatiuni ordinare (cu rata fixa sau
variabila); obligatiuni ipotecare; obligatiuni convertibile (care pot fi schimbate fie în
actiuni ordinare, fie în actiuni fara drept de vot); obligatiuni cu warant si obligatiuni cu
cupon zero; obligatiuni exprimate în doua devize (al caror pret de emisiune si dobânzi pot
fi exprimate într-o moneda diferita de cea în care se face rambursarea).
Obligatiunile emise de întreprinderi sunt, în general, garantate cu ipoteci.
Cele de stat sunt, de regula, emise la rata fixa pentru o perioada de 10 ani (mai rar
12 sau 15 ani).
Dupa 1990, întreprinderile au început sa emita si bilete de trezorerie.
3. Bonuri de folosinta
Exista trei piete: piata principala (cota oficiala); piata secundara; piata în afara
cotei.
1. Piata principala (cota oficiala)
Aceasta piata este cea mai veche si este rezervata societatilor mari si mijlocii.
Pentru a fi admise în cota oficiala se cer îndeplinite anumite conditii: societatile sa existe
de cel putin 3 ani; capitalul sa fie de cel putin 2,5 milioane u.m.; 25% din actiunile emise
sa fie distribuite la public. Atunci când o societate este deja cotata, ea trebuie sa respecte
câteva obligatii de publicitate: rapoarte intermediare, evenimente importante, modificari
de statut. Volumul tranzactiilor pe aceasta piata a crescut puternic si se apropie de cel de
pe piata londoneza.
2. Piata secundara
A fost creata în 1987 si priveste întreprinderile de talie mica. Pentru a fi admise pe
piata secundara, societatile emitente trebuie sa detina un capital de cel putin 500.000
u.m.. Constrângerile de publicitate si informare sunt mai limitate decât pentru societatile
cotate pe piata principala.
F. Grecia
Bursa din Atena a fost înfiintata în septembrie 1896. La sfârsitul anului 1990,
guvernul angajeaza un amplu program de privatizare, înregistrându-se performante
notabile în anii urmatori. În pofida problemelor care ramân înca de rezolvat pentru ca
piata financiara sa se dezvolte, guvernul elen mizeaza pe bursa pentru a opera
restructurarea sectorului public si a asigura finantarea cresterii economice a tarii.
În Grecia nu exista decât o singura bursa, cea din Atena, care functioneaza ca
institutie publica aflata sub tutela Ministerului Economiei Nationale.
Bursa din Atena este condusa de un consiliu format dintr-un presedinte si un
vicepresedinte alesi din 7 membri, din care 3 alesi de minister, 2 numiti de membrii
bursei si ceilalti 2 de societatile cotate, personalul bursei, fondurile mutuale si Banca
Greciei. Acest consiliu administreaza admiterea în cota a valorilor mobiliare si urmareste
activitatea zilnica a bursei.
Cu toate progresele înregistrate, Bursa din Atena este înca volatila si chiar
speculativa. Ansamblul capitalizarii bursiere reprezinta un procent de 25,9% din PNB,
bursa plasându-se pe locul 9 în Europa si pe locul 30 în lume.
Piata oficiala este rezervata marilor firme, care, pentru a fi admise, trebuie sa
îndeplineasca anumite conditii: capital minim de 2,5 milioane euro; sa distribuie la
public cel putin 25% din totalul actiunilor emise; sa publice rezultatele financiare pe
ultimii 5 ani si sa realizeze profituri satisfacatoare; sa publice un prospect de emisiune
pentru noile titluri care urmeaza a fi plasate prin intermediul unui sindicat care garanteaza
pretul de emisiune pentru 6 luni.
Piata paralela (secundara) este rezervata firmelor de mai mica importanta, dar
care, pentru a accede la cota secundara, sunt obligate sa dispuna de un capital de cel putin
100 milioane u.m. si sa difuzeze la public pâna la 15% din totalul titlurilor emise. Si în
acest caz, plasarea emisiunii de noi titluri se face prin intermediul unui sindicat de
garantie.
G. Irlanda
În anul 1773 se constituie prima asociatie a agentilor de schimb, iar 15 ani mai
târziu se creeaza Bursa de Valori din Dublin. În 1875 ia fiinta Bursa de Valori din
Cork. Aceste doua burse au functionat independent pâna în anul 1890, data la care Bursa
din Dublin se reuneste cu alte burse din Regatul Unit, formând Consiliul burselor
asociate. Acest organism garanta securitatea investitorilor si a realizat o uniformizare a
regulilor si practicilor diferitelor burse membre. În mai 1965, bursele din Dublin si Cork
se reunesc în Federatia burselor din Marea Britanie si Irlanda. Ulterior acestei date,
Bursa din Cork îsi înceteaza activitatea.
Fiind asociata burselor din Regatul Unit, Bursa din Dublin are acelasi sistem de
reglementare si supervizare. Totusi, functioneaza un Comitet al bursei irlandeze ca
autoritate competenta pentru înscrierea societatilor în cota.
H. Italia
Bursa din Milano este cea mai veche din Italia. A fost fondata în 1801 de vice-
regele Eugene Napoleón, dupa modelul celei din Paris. Activitatea sa a fost limitata de
numarul de actiuni cotate si de volumul restrâns al tranzactiilor. Abia dupa 1858, odata cu
unificarea Italiei, se va dezvolta si bursa milaneza si se vor înfiinta si altele. În 1974,
1978 si 1983 au avut loc importante reforme, fiind însotite de o crestere semnificativa a
numarului de titluri cotate si a volumului tranzactiilor. Legea din 2 ianuarie 1991 a
antrenat o reforma si mai completa a bursei.
Sunt 10 burse în Italia: la Milano, Roma, Genova, Torino, Florenta, Venetia,
Trieste, Neapole, Bologna si Palermo. Toate sunt institutii publice, Bursa din Milano
fiind cea mai importanta (peste 90% din tranzactii).
Activitatea pe pietele de valori mobiliare este coordonata de CONSOB
(Commissione Nazionale per la Societa e la Borsa), care supervizeaza pietele si
informatiile financiare comunicate de societate si controleaza modalitatile de transfer ale
blocurilor de actiuni.
Pâna în 1990, numai agentii de schimb puteau negocia pe piata. Bancile si alti
intermediari financiari puteau negocia în afara pietei pe cont propriu. Pornind din 1993,
bancile pot forma societati de intermediere financiara fara colaborare cu agentii de
schimb. Chiar si bancile straine pot participa în anumite societati de bursa, comparabile
din punct de vedere al activitatii, cu cele franceze.
Activitatile specifice acestor societati se refera la efectuarea de operatiuni
diverse pe piata valorilor mobiliare: gestiunea portofoliilor de titluri; operatiuni de
curtaj si de garantie a emisiunii titlurilor; participarea la operatiuni de subscriere etc.
Pentru valorile de tezaur exista, cu începere din anul 1988, 20 de specialisti care
afiseaza în permanenta cursurile de vânzare si de cumparare a acestor titluri.
Bursele italiene au în vedere ca titlurile negociate sunt în cvasitotalitate italiene.
Capitalizarea bursiera reprezinta procentul cel mai scazut în raport cu PNB
(12% în 1992) fata de celelalte tari
comunitare europene.
I. Luxemburg
Bursa din Luxemburg a fost deschisa la 6 mai 1929, anul marelui crah bursier.
Au urmat mai multe reforme efectuate la nivelul instantelor si structurilor sale, cea mai
importanta fiind Legea din 21 septembrie 1990 privind operatiunile bursiere si
supravegherea anumitor activitati din sectorul financiar.
Bursa este condusa de un Consiliu de Administratie, care numeste Comisia de
Bursa. Aceasta comisie organizeaza si supravegheaza piata, examineaza cererile de
înscriere în cota si exercita anumite puteri disciplinare.
Exista, de asemenea, doua autoritati de supraveghere distincte, si anume:
Comisariatul Burselor si Institutul Monetar Luxemburghez.
Bursa din Luxemburg este prin excelenta o piata a euroobligatiunilor. Se
prezinta, totodata, si ca centru de cotare în valori mobiliare.
Societatile straine ocupa un loc important pe piata, Luxemburgul fiind apreciat
drept un paradis fiscal pentru straini. Acestia nu platesc taxe pe venituri sau pe
plusvaloarea realizata din detinerile de actiuni si obligatiuni.
Capitalizarea bursiera luxemburgheza reprezinta procentul cel mai ridicat în
raport cu PNB (113% în 1992) dintre toate tarile Comunitatii Europene.
J. Olanda
Bursa din Amsterdam a fost creata în 1602 si este una dintre cele mai vechi din
lume. Companiile din India Orientala au fost primele societati care s-au finantat prin
vânzarea publica de actiuni. Înca de la început aceasta bursa a avut o orientare
internationala pronuntata. În secolele al XVIII-lea si al XIX-lea bursa s-a dezvoltat,
permitând finantarea investitiilor olandeze în strainatate si atragerea investitorilor straini
pe piata interna. Dupa 1876, Bursa din Amsterdam ia forma unei asociatii private de
dealers de titluri. În 1978, aceeasi bursa, pune în functiune o piata a optiunilor
negociabile, piata cea mai mare de optiuni din Europa. În 1990 sunt abolite comisioanele
fixe si cheltuielile de timbru, introducându-se si un sistem particular pentru tranzactiile cu
obligatiuni de stat.
Asociatia bursei este condusa de un consiliu compus din 17 membri.
Presedintele este o personalitate independenta. Alti 4 membri sunt, de asemenea,
personalitati independente, care nu apartin bursei si care reprezinta 3 categorii de
societati membre: bancile, brokerii si firmele specializate.
Comisia de valori, creata în 1988, este însarcinata cu mai multe misiuni:
supravegherea pietelor pentru contul trezoreriei, asigurarea protectiei investitorilor si a
celor care economisesc, verificarea respectarii regulilor privind buna functionare a
pietelor si controlul aplicarii lor.
Exista, de asemenea, 3 categorii de firme membre la bursa: bancile, brokerii si
firmele specializate.
Bancile si brokerii negociaza cu investitorii, dar nu participa la firmele
specializate, acestea din urma actionând ca intermediari între banci si brokeri. Pot lua,
totodata, pozitie (de cumparatori sau vânzatori), fiind comparabile cu specialistii de pe
pietele americane. Operatorii cei mai importanti pe piata sunt grupurile americane ABN-
AMRO, MESS and HOPE.
Exista si remizieri care încheie contracte cu membrii bursei. Ei sunt de doua
categorii: remizieri A (care pun în legatura clientii cu membrii bursei) si remizieri B
(care transmit ordinele pentru contul clientilor lor).
1. Actiuni si titluri asimilabile: actiuni ordinare, actiuni preferentiale (care ofera o rata
de distributie fixa si o pozitie privilegiata în repartitia dividendelor si pot fi clasice sau
participative); actiuni cu warant, certificat de depozit.
Cea mai mare parte a actiunilor sunt la purtator, exceptând cele emise de societati
straine, care sunt nominative.
2. Obligatiuni: clasice, cu rata fixa sau variabila, convertibile si cu warant, de stat etc.
K. Portugalia
L. Spania
1. Actiunile: exista mai multe categorii, cele mai importante fiind actiunile ordinare si
preferentiale si care pot fi nominative (specifice bancilor) si la purtator (cazul cel mai
frecvent) si au forma dematerializata.
2. Obligatiunile: distingem urmatoarele tipuri: obligatiuni clasice si convertibile, titluri
publice, bonuri ale investitiilor financiare, bonuri de tezaur etc.
1. Cota oficiala este rezervata societatilor cele mai importante. Pentru a putea fi înscrise
în cota, societatile emitente de actiuni trebuie sa dispuna de un capital minim de 200
milioane u.m.; numarul actionarilor sa fie minimum 100, neincluzând pe cei care detin o
participare la capital de 25% sau mai mult; sa realizeze profit dupa impozitare si sa
constituie rezerve care sa reprezinte în cursul ultimilor 2 ani cel putin 6% din capital. În
cazul obligatiunilor, se impune ca suma totala minima a emisiunii sa fie de 100 milioane
u.m., societatea în cauza fiind obligata sa respecte si conditiile cerute la emisiunea de
actiuni.
2. Piata secundara a fost creata în 1982 la Barcelona. Pentru a emite si negocia actiuni
pe aceasta piata rezervata întreprinderilor mici si mijlocii, acestea trebuie sa dispuna de
un capital minim de 50 milioane si maximum 1 miliard u.m., numarul actionarilor fiind
de minimum 20. Cifra emisiunilor obligatare trebuie sa fie de 25 milioane (cel putin) si
500 milioane (cel mult), numarul minim de obligatari fiind tot de 20.
Piata bursiera americana a influentat, în mod major, toate pietele mondiale care
i-au imitat arhitectura, regulile de functionare si de control, precum si tehnicile
financiare.
Imediat dupa crahul bursier din 1929, autoritatile americane au construit un sistem
coerent care oferea investitorilor o reglementare federala stricta, controlata de o autoritate
publica independenta, pe de o parte; pe de alta parte, intermediarilor financiari le-a
revenit sarcina de a organiza si de a face sa functioneze pietele bursiere. Trebuie
remarcata importanta acestei dualitati: 1) autoritatea publica (controlul); 2) grupurile
profesionale (organizarea si functionarea pietelor) deoarece ea a devenit o referinta
internationala fiind, treptat, adoptata de pietele financiare din întreaga lume.
Principalele piete bursiere americane sunt organizate ca veritabile cluburi á
l´anglo-saxonne. De exemplu, New York Stock Exchange (NYSE), denumita si „Big
Board”, este o asociatie profesionala creata în 1792, care a stabilit regulile de functionare
ale primei piete bursiere din lume si care îi controleaza pe membrii ei.
Alte piete sunt, de asemenea, create si organizate de profesionisti care pot proveni
de la mai multe burse. Anumite burse locale au facut obiectul unor fuziuni:
– Middle Stock Exchange (MSE) reuneste bursele din Chicago, Saint Louis, Cleveland
si New Orleans;
– Pacific Stock Exchange reuneste bursele din Los Angeles si San Francisco.
O astfel de diversitate permite oferirea catre investitori a unor servicii, sisteme de
negociere si de cotare diverse. Putem privi organizarea pietelor si în trepte:
– American Stock Exchange (AMEX) echivaleaza cu a doua piata în Franta si reuneste
societatile de talie mai redusa decât cele de la NYSE si a caror activitate este orientata cu
precadere catre tehnologie;
– a treia piata (The Third Market) permite negocierea de blocuri de titluri în amontele
pietei oficiale;
– piata a patra (The Fourth Market) corespunde primei tentative de a informatiza
negocierile de mare valoare, permitând operatorilor ei sa negocieze în afara pietei direct
pe blocuri de titluri, fara participarea brokerilor.
Pe pietele americane nu exista nici un monopol de negociere, nici unicitate de
cotatie. Numai membrii NYSE au obligatia de a negocia pe piata. Profitând de aceasta
libertate de negociere, numerosi intermediari nemembri au dezvoltat, la granita burselor
oficiale, un volum de tranzactii realizate în afara pietei sau Over The Counter (OTC).
Operatiunile sunt efectuate de market makeri care sunt membri ai NASD
(National Association of Securities Dealers). Tranzactiile efectuate pe OTC sunt
transmise pietei de NASD. NASD face astfel sa functioneze NASDAQ (National
Association of Securities Dealers – Automated Quotation), o piata gigantica
neoficiala, a doua din lume dupa nivelul tranzactiilor si a treia dupa capitalizare. Ea
serveste drept model noilor piete create în Europa.
Autoritatea publica este reprezentata de Securities and Exchange Commission
(SEC), sursa de inspiratie pentru toate tarile care au burse de valori si care l-au copiat, în
întregime sau în parte, dar fara sa atinga niciodata nici puterea, nici autoritatea sa.
SEC a fost creata în 1934 prin Securities and Exchange Act si reprezinta o
agentie federala independenta, însarcinata cu aplicarea legilor federale asupra valorilor
mobiliare si cu protectia investitorilor. A fost o succesiune de acte normative
reglementatoare care au avut ca scop esential sa organizeze si sa ordoneze pietele
financiare pentru a le face „fair si oneste”:
– Securities Act, 1933;
– Securities Exchange Act, 1934;
– Public Utility Holding Compagny Act, 1935;
– Trust Indenture Act, 1939;
– Investment Advisers Act, 1940 etc.
SEC este astazi o autoritate de tutela ale carei opinii sunt ascultate si ale carei
puteri cvasijurisdictionale de investigatii si sanctiuni sunt temute.
Conducerea SEC este compusa din cinci membri (commissionners) desemnati de
Presedintele SUA, validati de Senat pentru un mandat de cinci ani reînnoibil, care îsi
desemneaza între ei presedintele (Chairman). Potrivit prevederilor explicite ale legii, din
conducerea SEC nu pot face parte mai mult de trei membri ai aceluiasi partid, ceea ce îi
asigura caracterul non-partizan.
SEC este compusa din urmatoarele patru divizii:
1) divizia de operatiuni si informare financiara (Corporation Finance);
2) divizia de supraveghere a pietelor si operatorilor (Market Regulation);
3) divizia de plasamente (Investment Management);
4) divizia de inspectie (Enforcement).
Tipurile de responsabilitati pe care le asigura SEC sunt:
– asigurarea înregistrarii titlurilor oferite publicului;
– supervizarea difuzarii de informatii referitoare la societatile cotate public;
– detectarea eventualelor fraude si deschiderea procedurilor împotriva contravenientilor.
Indicii NYSE reprezinta ponderea capitalizata ajustata prin actiuni free float si
calculati pe baza pretului si a rentabilitatii. Ei sunt publicati în fiecare zi de tranzactionare
si transmisi vânzatorilor atunci când NYSE este deschisa. Principalii indici bursieri sunt
aratati în tabelul de mai jos.
Piata valorilor mobiliare în Statele Unite ale Americii este organizata prin cele
doua mari burse:
1.New York Stock Exchange (NYSE), care concentreaza cea mai mare parte a
tranzactiilor cu hârtii de valoare (73,5%) situata pe Wall Street si
2.American Stock Exchange (AMEX), a doua ca marime (18,3%) situata în Trinity
Place din New York.
Principalele burse ce functioneaza pe teritoriul SUA sunt:
1.Mid-West Stock Exchange în Chicago (2,4%);
2.Pacific Coast Stock Exchange în San Francisco si Los Angeles (2,8%);
3.Philadelphia-Baltimore-Washington S.E. (0,9%);
4.Boston (0,3%);
5.Cincinatti (0,3%);
6.Pittsburgh (0,3%);
7.Detroit (0,5%);
8.Salt-Lake City (0,5%);
9.Miami (0,5%).
Se remarca ponderea hotarâtoare pe care o au cele doua burse din New York si, în
cadrul acestora, prima bursa, si anume cea de pe Wall Street care este cea mai mare si
cea mai veche bursa americana. Aici sunt tranzactionate cele mai mari corporatii din
SUA (IMB si General Motors), ceea ce confera acestei burse titlul de „Big Board” adica
prototipul bursier.
NYSE are 1.366 de membri si se tranzactioneaza peste 2.200 de actiuni obisnuite
sau preferentiale.
Celelalte burse americane joaca un rol marginal, tranzactionând actiunile unor
companii de importanta locala.
În fiecare stat membru al federatiei functioneaza comisii de bursa.
Ca organizare, ringul bursei este format din trei incinte separate, fiecare având
specificul ei:
a) incinta principala, în cadrul careia se tranzactioneaza majoritatea titlurilor de valoare
listate la bursa;
b) garajul sau aria de tranzactionare;
c) camera albastra.
Potrivit principiului specializarii functiilor, agentii de schimb sunt: brokeri,
specialisti, dealeri (negociatori), block-positionner (pentru tranzactii de valori mari), add-
lot dealer (pentru cantitati foarte mici de titluri negociate), precum si floor-broker
(intermediar între brokeri).
Operatiile efectuate în afara bursei sunt reglementate de National Association of
Security Dealers (NASD). Cererea de admitere a valorilor mobiliare în bursa trebuie
adresata simultan Comitetului director al bursei si Comisiei de securitate si schimb.
Actiunile sunt tranzactionate în locuri speciale, numite postura de tranzactionare.
La fiecare post sunt tranzactionate loturi standard a câte 100 actiuni fiecare. Actiunile
privilegiate inactive sunt tranzactionate în loturi de câte zece în incinta denumita garaj.
NYSE este o piata de licitatie în care tranzactionarea se face prin strigare
deschisa, la pretul determinat de cerere si oferta. Elementele specifice ale tranzactiei
sunt cantitatea, cererea si oferta.
Pe piata titlurilor la vedere, negocierea se realizeaza în mod distinct pentru
titlurile înscrise în cotatia oficiala, pentru alte valori din afara cotatiei si pentru blocurile
de control.
Pe piata la termen, brokerii specialisti impun anumite garantii în functie de
importanta tranzactiei, termenul operatiunii si bonitatea clientului. Reglementarea
operatiilor are loc la 5 zile de la data încheierii tranzactiei.
Piata bursiera americana, numita generic si Wall Street, dupa numele strazii
unde se afla principala bursa din SUA, cuprinde bursele centrale – NYSE si AMEX,
bursele regionale, precum si vasta retea nationala de societati financiare (brokeri/dealeri),
cunoscuta sub denumirea de Over The Counter Market (OTC).
În functie de caracterul activitatilor desfasurate de fiecare bursa în parte, piata
este structurata în patru mari sectoare:
(1) Sectorul A cuprinde: NYSE, AMEX si bursele regionale.
NYSE, principala componenta a sectorului A al pietei bursiere americane
este cea mai veche (s-a înfiintat în 1792) si cea mai mare bursa de valori din SUA,
cunoscuta si sub numele de Big Board sau The Board. Este organizata ca o asociatie,
având 1.366 de membri – persoane fizice – de regula, parteneri sau membri în conducerea
unor societati financiare. Conditiile de cotare NYSE impun un venit minim anual de 2,5
milioane $, un numar minim de actiuni de 1,1 milioane dolari distribuite în public cu o
valoare de piata de minimum 10 milioane $ si active tangibile nete de minimum 18
milioane $. Scopul acestor conditii este de a permite intrarea pe aceasta piata doar a
întreprinderilor mari care pun în circulatie multe actiuni, astfel ca piata sa fie întotdeauna
„lichida”. Din acest plasament, cel putin 2.000 de actionari trebuie sa posede, fiecare,
câte un pachet de 100 actiuni.
American Stock Exchange (AMEX), înfiintata în 1850 si purtând actuala
denumire din 1953, are 661 de membri si coteaza actiunile a 890 de firme. Aceasta piata
(110 miliarde $ capitalizare) are reguli de admitere si de functionare mai putin rigide
decât NYSE. Pentru a fi cotata la AMEX, o firma trebuie sa fi avut un beneficiu brut –
înainte de impozitare – de 750.000 $ în ultimul an fiscal sau în cursul ultimilor doi sau
trei ani. Numarul de titluri distribuite în public trebuie sa fie de circa 500.000 în valoare
totala de 4 milioane $, repartizate între cel putin 800 de actionari. AMEX accepta sa
coteze societati care n-au obtinut beneficii, cu conditia ca ele sa fi avut, în trei ani de
existenta, o valoare de cel putin 15 milioane $. Trebuie, de asemenea, ca ele sa aiba cel
putin 400 de actionari si cel putin 2.000 de titluri schimbate zilnic. AMEX primeste, de
asemenea, valori straine si accepta mai multe tipuri de optiuni.
În ceea ce priveste bursele regionale, în SUA functioneaza, în prezent, 10
astfel de piete. Începând din 1978, cele mai mari 5 burse regionale (Pacific, Midwest,
Philadelphia, Boston si Cincinnatti) au fost legate prin computer la NYSE si AMEX.
(2) Sectorul B cuprinde piata OTC pe care lucreaza aproximativ 600 de
firme de brokeraj.
Piata OTC are doua componente: piata NASDAQ (National Association of
Securities Dealers Automated Quotations) si asa numitele „titluri roz”. Ambele
componente sunt reglementate de NASD, o organizatie care în SUA grupeaza 6.000 de
membri ce opereaza în afara cotarii oficiale. Având în vedere volumul tranzactiilor, piata
OTC este a treia mare piata de actiuni din lume, dupa NYSE si Bursa de la Tokyo.
NASDAQ este o piata computerizata interdealeri (fara localizare într-o sala
de negociere). În prezent, sunt 31.000 de firme care lucreaza prin acest sistem.
Actiunile „titluri roz” formeaza o piata mai putin activa ca NASDAQ.
Informatiile despre aceste actiuni sunt cotate pe coli roz de catre Serviciile Nationale de
cotatii zilnice din cadrul Biroului National de Cotare; aceste liste sunt disponibile numai
firmelor de brokeraj, firmelor de consultanta si bancilor.
(3) Sectorul C: se tranzactioneaza titluri listate la NYSE, prin intermediul unor
firme de brokeraj, care nu sunt membre ale Bursei de pe Wall Street.
(4) Sectorul D este acea componenta a pietei bursiere americane pe care se
tranzactioneaza titluri (fara utilizarea firmelor de brokeraj) prin Corporatia Retelelor
Institutionale (INSTINET) sau piata a patra.
INSTINET se deosebeste de NASDAQ prin aceea ca este un sistem
automat de cotare si executare, NASDAQ fiind doar un sistem automat de cotare.
În ceea ce priveste agentii pietei bursiere americane, acestia sunt reprezentati,
în primul rând, de societatile financiare care intervin pe piata primara si secundara. O
categorie de agenti financiari o constituie institutiile ce intervin numai pe piata secundara,
cum sunt firmele de brokeraj si firmele de dealing. Desi numeroase firme îsi asuma atât
rolul de broker, cât si pe cel de dealer, unele sunt implicate, în principal, în receptionarea
si transmiterea ordinelor clientilor (firmele de brokeraj), iar altele sunt implicate în
mentinerea pietei (firmele de dealing).
Pe piata primara (plasament direct) exista doua tipuri de oferte de titluri:
oferta primara, prin care o societate îsi mareste capitalul facând apel la noi actionari si
oferta secundara, prin care anumiti actionari revând publicului un anumit numar din
titlurile lor. Se poate combina o oferta primara si o vânzare de titluri prin vechii actionari
(oferta secundara). Pentru realizarea emisiunii se face apel la banci specializate care joaca
rolul de plasatori (accepta titlurile oferite si le revând publicului). Alaturi de piata primara
functioneaza si piata secundara, respectiv bursa de valori.
Ticker-tape, creat în 1867, permitea furnizarea de informatii pe întregul teritoriu
al SUA, în timp ce primele sisteme echivalente în Europa apar abia la mijlocul secolului
al XX-lea.
Sistemul american de plata imediata (cash), cu specialisti participând la bursa,
pentru a creste lichiditatea, si cu dealeri pentru tranzactionarea titlurilor, s-a dovedit, din
punct de vedere istoric, mult mai bun decât cel anglo-saxon, de plata la termen. Si, totusi,
într-o epoca de puternica informatizare, sistemele americane de piata, prin strigare sau
prin specialisti asezati în jurul unei mese, cu dealeri la mijloc, par desuete în fata
sistemelor informatice care le înlocuiesc din ce în ce mai mult (SEAQ-ul englez, CAC
francez, CATS canadian etc.). În SUA, exista sisteme partial informatizate, cum este, de
exemplu, NASDAQ pentru piata în afara cotei.
În SUA, activitatea bursiera este supusa controlului Administratiei centrale
de stat. În fruntea fiecarei burse se afla un Consiliu de Directie (de Conducere), care
asigura conducerea efectiva si administrativa a bursei, fiind format din 27 de persoane,
din care 24 de persoane alese dintre membrii bursei, o parte reprezentând societati
lucreaza cu publicul, 3 specialisti si un broker de bursa –, iar cealalta parte reprezentând
publicul (engl., public directors), din firmele care au titluri cotate la bursa si firmele cu o
pozitie semnificativa ca investitori. Alti trei membri ai Consiliului sunt numiti din oficiu,
si anume: presedintele Consiliului (engl., Chairman of the Board), vicepresedintele
executiv (engl., Executive Vice Chairman) si presedintele bursei (engl., President).
Atributiile acestui Consiliu Director sunt oarecum similare cu cele ale
Societatilor Burselor Franceze.
Legea din 1933 (Securities Act) atribuie Securities Exchange Comisión (SEC),
supranumita „jandarmul bursier cu puteri depline”, functia de supraveghere profesionala
a pietei si a societatilor ce sunt cotate la bursa. SEC are sediul la Washington. Ca
intermediari de bursa exista 1.375 de Brokers înregistrati într-un registru special la SEC.
Între acestia se disting 4 categorii de intermediari:
• Comissions Houses, care sunt specializati în tranzactiile cu publicul (realizeaza 50%
din tranzactii);
• Intermediarii, care lucreaza cu mai multe valori pe aceeasi piata (detin 25% din
tranzactii);
• The Odd Stock Dealers, care negociaza cantitati mai mici de 100 de titluri;
• The Two Dollars Brokers, care realizeaza tranzactii de mari dimensiuni.
2.Organizarea NYSE
3.Membrii NYSE
La NYSE pot opera numai membrii (membres). La sfârsitul anului 1993, NYSE
avea 1.424 de membri de toate categoriile (persoane fizice, societati, asociatii sau
conducatori de firme), din care 1.366 detineau propriul lor sediu (seat). Sediile, al caror
numar a ramas neschimbat din 1953, au fost, în general, cumparate de cele 506 members
firms si se afla în posesia unor persoane fizice.
Dobândirea calitatii de membru NYSE presupune promovarea unui examen
menit sa verifice competenta profesionala si cunostintele deontologice, nasia altor
membri si cumpararea sediului la un pret care variaza considerabil în functie de epoca.
Femeile n-au fost admise la NYSE decât din 1967.
Membrii pot participa la tranzactii în doua feluri:
1) fie multumindu-se sa execute ordinele clientilor lor: ei actioneaza atunci ca si curtieri
(broker);
2) fie intervenind pe piata pe cont propriu, devenind contra-parte: ei se comporta atunci
ca dealeri, ale caror beneficii sau pierderi rezulta din diferenta dintre pretul de cumparare
si de vânzare al titlurilor.
În practica, membrii NYSE sunt specializati în diferite tipuri de intermediere,
ceea ce a generat profesiuni distincte:
– brokerii pe comision (commission brokers) sunt simpli intermediari folositi de
una dintre cele 500 de societati de bursa (securities house) însarcinati sa transmita
si sa execute ordinele clientilor mijlocind cheltuielile de curtaj. Ei reprezinta
categoria cea mai numeroasa, cam jumatate dintre membri;
– specialistul (specialist) este profesiunea cea mai caracteristica pentru NYSE. Cei
aproximativ 450 de specialisti nu intervin decât pentru anumite valori, asigurând
dubla functie de dealer si de broker. Facând oficiul de curtier, ei pun în legatura
doua ordine de brokeri între ele, înscriindu-le într-un carnet special (book) pe
care îl transmit operatorului NYSE care stabileste cotatiile. Specialistii intervin,
de asemenea, pe cont propriu efectuând operatiuni de piata „market-making”. Ei
au obligatia de a asigura o piata sincera si regulata, fara sa fie obligati sa intervina
sistematic. Contributia lor este importanta pentru lichiditatea pietei;
– brokerul independent (independent broker), numit si two-dollar broker,
executa ordinele altor curtieri care nu pot sau nu doresc sa fie prezenti la locul de
negociere al unei valori din ratiuni de mijloace slabe, supraîncarcare sau, pentru
cele mai mari firme de curtaj, pentru discretie. Acestia sunt în numar de
aproximativ 500 si pot la fel de bine sa opereze pe contul tertilor, ca si pe cont
propriu;
– dealerii înregistrati (registered dealers), numiti si locals sau competitive
traders, sunt persoane fizice care nu opereaza decât pe cont propriu. Intervenind
în numar restrâns, functia lor de pur speculatori permite sa sporeasca lichiditatea
pietei. Aceasta este, de asemenea, asigurata, de departe, de puternicele variatii ale
pietei determinate de registered competitive market makers (RCMM). Ei nu au
o existenta ca atare, dar NYSE poate fi determinata sa ceara unei mari firme sa
joace rolul de registered dealer pentru a asigura lichiditatea pietei;
– brokerul pe discont (discount broker) este un broker a carui caracteristica este
sa ofere, datorita serviciilor reduse la minimum (nu consiliere financiara, nu
analiza financiara), taxe de comision atractive. Un astfel de avantaj se poate
dovedi determinant de vreme ce se stie ca taxa de curtaj la NYSE este de ordinul a
5%, cu trei cincimi mai mare decât în Franta.
NYSE a ramas o piata la „parchet” sau „floor”, unde sosesc ordinele ce vor fi
tranzactionate.
Tehnica americana de cotare consta în aceea ca specialistul evidentiaza în
carnetul sau diferitele cereri si oferte ale brokerilor. El asigura deci piata, indicând
brokerilor cursurile la care este dispus sa negocieze, atât pentru contul lor, cât si pentru
propriul sau cont. Este o piata controlata de un specialist care poate sa intervina dupa voia
sa, respectând ordinele pe care le înscrie în carnetul sau si pe care le executa pe masura ce
ele sosesc. Daca doua ordine sosesc în acelasi timp de la doi brokeri diferiti, se alege,
prin tragere la sorti, cel care va fi înscris mai întâi. Ordinele poarta o mentiune speciala
daca sunt emise pe „descoperit”, adica vânzatorul nu detine titlurile, operatiune legala pe
piata americana pentru toate valorile mobiliare cotate la bursa.
Ordinele nu sunt executate decât daca ultima miscare a cursului unui titlu (în
crestere sau în scadere) nu depaseste o anumita marja (tick) fata de miscarea precedenta
si care este stabilita la 1/4% sau 1/8%. Prin aceasta se încearca limitarea fluctuatiilor prea
mari si puternic speculative.
Conditiile de introducere în bursa a societatilor sunt destul de rigide si vizeaza,
în principal, urmatoarele:
– societatile trebuie sa realizeze fie 6,5 milioane $ în ultimii 3 ani, fie 2,5 milioane $ în
ultimul an;
– sa detina active reale nete de 18 milioane $;
– sa aiba plasate la public, prealabil introducerii, cel putin 1.100.000 titluri pentru un
volum de 9.000.000 $, cu cel putin 2.000 de actionari cu 100 de actiuni sau mai multe si
existenta, în afara cotei, a unui volum mediu minim de 100.000 de actiuni.
În schimb, ele au reguli de mentinere pe piata mai putin rigide, fiind obligate sa
respecte doua conditii minimale: 1.200 de detinatori a cel putin 100 titluri fiecare si
600.000 de actiuni difuzate la public pentru o valoare de 2,5 milioane dolari.
Rolul central în tranzactie revine specialistului, un membru al bursei profilat pe
anumite titluri financiare, care ocupa un loc fix în incinta bursei si poate actiona atât ca
broker, executând ordine venite de la alti agenti de bursa, cât si ca dealer, în acest caz el
având calitatea de market maker pentru titlurile respective.
Este de subliniat diferenta dintre specialistul de la NYSE si saitori de la TSE;
desi, în ambele cazuri, agentul lucreaza numai cu titlurile care i-au fost repartizate,
specialistul, spre deosebire de saitori, poate face si tranzactii în cont propriu. În sala de
negocieri sunt prezenti si ceilalti agenti de bursa: brokerii de bursa, brokerii independenti,
comerciantii de titluri. Totodata, la realizarea tranzactiei participa diferiti functionari ai
bursei.
Personalul functional din incinta bursei poarta vestoane de culori diferite, în
raport cu rolul pe care-l îndeplinesc: vestoane albastru deschis – supraveghetorii,
vestoane verzi – mesagerii, vestoane bleumarin – raportorii, alte culori pot indica pe
angajatii firmelor de brokeraj.
Cele mai importante dintre titlurile cotate la NYSE se contracteaza în prima
sala a bursei, mai exista si o a doua sala de negocieri – numita „garajul” (functia pe care
o îndeplinea la începuturile bursei) si o a treia, numita „sala albastra” (dupa culoarea
peretilor).
Titlurile sunt negociate în locuri determinate din sala, numite posturi de
tranzactii. Fiecare companie cotata este repartizata la un astfel de post, asa încât
negocierile sa poata fi supravegheate si sa se desfasoare în ordine. La unele posturi se
tranzactioneaza actiunile mai multor companii în acelasi timp (cele cu dever mai redus).
Posturile de tranzactii sunt prevazute cu monitoare pe care se afiseaza
instantaneu informatiile relevante cu privire la tranzactiile efectuate, precum si cu
facilitati tehnice pentru înregistrarea si evidenta contractelor.
Firmele de brokeraj pot negocia spatii în incinta bursei, unele îsi constituie
propriile oficii, care întretin legatura permanenta dintre firma si agentii sai de bursa. Aici
se primesc ordinele sosite de la clienti si se transmit brokerului de bursa spre executare;
tot aici sunt aduse de catre agentii de bursa confirmarile privind încheierea contractului
bursier.
Contractele încheiate sunt înregistrate de functionarii bursei în sistemul
electronic de colectare a datelor si apar imediat pe ecranele ce prezinta, în succesiunea
lor, mersul tranzactiilor (engl., ticker tape). Aceste informatii sunt urmarite în mod
permanent de agentii de bursa, pentru ca ele reflecta „pulsul” pietei si constituie elemente
de referinta pentru executarea ordinelor.
Functiile specialistului
Executarea ordinelor
AMEX este a doua piata oficiala de actiuni dupa NYSE. Aceasta piata are reguli
de admitere si de functionare mai putin rigide decât NYSE.
Pentru a fi cotata acolo, o firma trebuie sa fi avut un beneficiu brut – înainte de
impozitare – de 750.000 de dolari în ultimul an fiscal sau în cursul ultimilor doi sau trei
ani. Numarul de titluri distribuite în public trebuie sa fie de circa 500.000, în valoare
totala de 4 milioane de dolari, repartizate între cel putin 800 de actionari.
AMEX accepta sa coteze societati care n-au obtinut beneficii, cu conditia ca ele sa
fi avut, în trei ani de existenta, o valoare de cel putin 15 milioane de dolari. Trebuie, de
asemenea, ca ele sa aiba cel putin 400 de actionari si cel putin 2.000 de titluri schimbate
zilnic.
AMEX primeste, de asemenea, valori straine si accepta mai multe tipuri de
optiuni. Este a doua piata oficiala de actiuni dupa NYSE.
Conditiile de introducere a societatilor în bursa sunt mai putin riguroase decât
la NYSE, si anume:
– un beneficiu brut de 750.000 $ în ultimul an fiscal sau în cursul celor 2 sau 3 ani
precedenti;
– o cantitate de cel putin 500.000 titluri, reprezentând o valoare minima de 4 milioane $
pentru 800 de actionari.
Alta deosebire fata de NYSE este si aceea ca AMEX accepta înscrierea în cotatii
si a acelor societati care nu realizeaza beneficii, cu conditia, însa, sa existe de cel putin 3
ani, cu o valoare minima de 15 milioane dolari, 400 purtatori de titluri si tranzactii medii
de cel putin 2.000 actiuni.
AMEX prelungeste sedintele sale de bursa dupa orele 16.00, deschizând
perspectivele unei a doua piete la care sa poata fi cotate întreprinderi mici si mijlocii în
conditii mult mai bune decât pe piata oficiala. Aceste firme pot cota titluri de pâna la 1
milion $ fata de 2 milioane $, cât trebuie pentru a fi acceptate la NASDAQ.
Reformarea bursei japoneze s-a facut, dupa 1945, sub influenta americana
asociata cu traditia britanica, ceea ce a conferit pietei financiare o importanta conotatie
anglo-saxona, în pofida traditiilor locale foarte prezente. Astazi, piata bursiera nipona se
aseamana mult cu elementele de baza ale NYSE, dar, în ceea ce priveste controlul, ramas
în mâinile Ministrului de Finante, ea e mai apropiata de modelul britanic.
Piata bursiera japoneza este organizata de profesionisti care se auto-
organizeaza, sub controlul Ministerului Finantelor.
În Japonia exista opt burse independente pe o piata în puternica dezvoltare.
Principala piata este Tokyo Stock Exchange (TSE) si ea concentreaza 80% din
tranzactii, departe de pietele Osaka si Nagoya, burse regionale autonome. Un astfel de
sistem a frânat mult timp dezvoltarea bursei deoarece o aceeasi societate putea sa aiba
titlurile cotate la cursuri diferite de la un loc la altul si sa fie obligata, pentru o operatiune
financiara sa respecte dispozitiile fiecarei burse regionale.
Tranzactiile sunt efectuate exclusiv de case de titluri care opereaza sub dublul
control al Ministerului Finantelor si al SESC (SESC -Securities and Exchange
Surveillance Commission a fost creat pentru a da stralucire imaginii pietei, tot asa cum
se urmarise prin reforma legislatiei asupra operatiunilor initiatilor înfaptuita la începutul
anilor 1990; in misiunea lor de supraveghere a pietelor, atât SESC, cât si Ministerul
Finantelor dispun de putere de ancheta, dar sanctiunile ramân în responsabilitatea
Ministerului Finantelor; dependenta SESC de Ministerul Finantelor este foarte strânsa:
cei trei membri ai Comisiei si aproape 80% din personal provin din Ministerul
Finantelor.)
Inspirându-se din Glass Steagle Act-ul american, legislatia separa activitatile de
credit de cele de titlu, ceea ce împiedica bancile sa devina membre ale unei burse de
valori. Cu toate acestea, ele pot, din 1993, sa aiba participatii la casele de titluri.
Casele de titluri straine au fost autorizate dupa 1983 si reprezinta în prezent
20% din membrii TSE.
Piata la vedere (de gré à gré) se aseamana foarte mult cu sistemul american.
Operatiunile sunt efectuate de membrii JSDA (Japan Securities Dealers Association)
care sunt, în general, case de titluri agreate de Ministerul Finantelor.
JSDA are, drept functiuni principale, sa ofere informatii referitoare la cursuri,
sa dezvolte pietele de derivate si sa-i protejeze pe investitori. Din 1991, JSDA dispune de
un sistem de tranzactii electronice denumit JASDAQ, identic cu cel american
NASDAQ si care se dezvolta rapid.
De-a lungul anilor, piata bursiera japoneza s-a dezvoltat îndeosebi pe baza
investitiilor locale, pentru a deveni, în 1989, prima piata mondiala. Dezumflarea „bulei
financiare” si puternica scadere a indicelui Nikkei au adus piata nipona la niveluri mai
modeste. Nescapând de câteva scandaluri bursiere, ce au condus la o criza profunda a
sectorului financiar, puternic criticata pentru apasarea birocratica care i-a costat scump
atât pe intermediari, cât si pe emitenti, piata a încercat sa se reformeze treptat.
Încheierea tranzactiei
Bursa de Valori din Caracas depune un efort constant pentru mentinerea unei
tehnologii de tranzactionare competitive în cadrul varietatii de echipamente cu care ea
opereaza. Ea a dobândit prin intermediul unei conventii cu Bursa de Valori din Madrid,
un nou sistem de tranzactionare cu scopul de a înlocui Sistemul Automat de Tranzactii
Bursiere (SATB) si sa se adapteze cerintelor anului 2000.
În acest scop, Bursa de Valori din Caracas a introdus Sistemul Integrat
Bursier Electronic (SIBE).
SIBE este multifunctional, oferind suport unei diversitati de activitati integrate
cum sunt:
– gestiunea ordinelor;
– negocierea de ordine prin operatiuni automatizate;
– difuzarea de informatii în timp real;
– capacitatea de transfer catre alte mijloace de difuzare a informatiilor;
– varietatea de consultatii accesibile la nivel de detaliu sau la nivel general despre
valorile, ordinele si operatiunile realizate;
– facilitatea de a manevra diferite piete în acelasi sistem;
– usurinta în manevrarea diferitelor devize;
– viabilitatea negocierii diferitelor instrumente financiare;
– capacitatea de a procesa un mare numar de operatiuni;
– particularitatea de a permite supravegherea îndeaproape a activitatii utilizatorilor;
– disponibilitatea de mijloace pentru realizarea auditului;
– avantajul de a permanentiza sistemul cu scopul de a controla activitatile pietei.
Accesul la SIBE se realizeaza printr-un ansamblu de terminale „reflection for
Unix and Digital”, permite comunicarea cu sistemul fara a limita utilizarea PC exclusiv
pentru SIBE. În acest fel, fiind un sistem redundant, SIBE permite utilizatorului
posibilitatea de a deschide trei sesiuni într-o fereastra Windows de la locul de munca.
SIBE este o platforma generala, capabila sa sprijine actele de vânzare-
cumparare pe una sau mai multe piete, o ampla gama de produse care apartine sau nu
mediului bursier sub supravegherea autoritatilor supervizoare si oricare ar fi deviza sau
devizele cu care se tranzactioneaza.
El permite ca instrumentele atât de diferite ca venitul variabil, datoria publica,
renta fixa, warantele, options si futures sau marfurile sa poata fi integrate pe un nou
sistem de suport informatic cu avantajele care se presupun atât din punct de vedere
operativ, cât si din punct de vedere economic.
Aceasta polivalenta este una dintre principalele noutati pe care le încorporeaza
SIBE si se adauga ansamblului de calitati tehnice si functionale care îl situeaza în
avangarda sistemelor informatice de suport al pietei de ultima generatie.
Indicii bursieri
Bursa de Valori din Caracas numara actualmente trei indici: unul cu caracter
general, indicele bursier Caracas, si doi sectoriali – indicele financiar si indicele
industrial.
Indicele bursier Caracas este media aritmetica a capitalizarii primelor 16 cele
mai capitalizate si lichide societati care tranzactioneaza pe piata actiunilor Bursei de
Valori, în timp ce indicii financiar si industrial au cosuri diferite.
Acest indice general al Bursei de Valori din Caracas este calculat din 28 august
1997, în timp ce indicii financiar si industrial, având ca data de start ziua anterioara, adica
miercuri 27 august a aceluiasi an, si, ca data de baza, ultimele preturi negociate la 31
decembrie 1993 era compus din 19 actiuni în circulatie ale întreprinderilor care au cazut
de acord la negocieri.
Schimbul de indici se produce datorita modificarilor petrecute pe piata de valori
venezueleana în anii recenti, precum si a cerintelor unui indice care sa fie folosit la
contractele futures formate pe pietele de instrumente derivate.
Acest nou indice oficial al actiunilor pastreaza relatia de continuitate cu cel
anterior si, la fel ca ceilalti doi noi indici, se bazeaza pe principiul capitalizarii pietei.
Modificarea si structura compozitiei cosului de actiuni sunt puse de acord.
Timp de mai multe zile din octombrie 1987, pietele bursiere din întreaga lume si-
au vazut valorile diminuându-se într-o proportie importanta. Scaderile cele mai
considerabile au fost înregistrate luni 19 octombrie 1987 – de unde denumirea de „lunea
neagra” – atunci când bursele s-au prabusit. Indicele compozit al bursei din Toronto (TSE
300) a scazut cu 407,20 puncte în aceasta singura zi pentru a se stabili la 3.191,38 la
închidere – pierzând 11,3% din valoare, respectiv 37 miliarde de dolari. Investitorii
(particulari si societati) au suferit importante pierderi financiare. În Statele Unite, indicele
Dow Jones a pierdut 22% din valoare numai în aceasta luni neagra.
Dupa „Lunea neagra”, frica de o recesiune mondiala s-a estompat rapid, deoarece
bancile centrale au reactionat prompt pentru a sustine conditiile de credit. De altfel, piata
a readus încrederea în economia mondiala.
„Lunea neagra” a mai aratat un lucru, faptul ca, din nou, tehnologia s-a
transformat din binefacator, în demon. În conditii normale, retelele globale permit
traderilor sa execute tranzactii uriase apasând doar câteva taste la un terminal si privind
executarea lor pe monitorul computerului. Pe aceasta cale se tranzactioneaza anual, la
nivel international, 24 ore din 24, actiuni în valoare de aproximativ 750 miliarde dolari.
Acesta este potentialul maxim de tranzactii internationale. Demonul apare în timpul
pietelor în declin. În astfel de perioade, „o piata în scadere” poate circula în jurul lumii,
de la o bursa la alta, fara întrerupere. O sesiune de tranzactionare nefavorabila în oricare
centru principal le afecteaza pe toate celelalte.
Dupa doua saptamâni de calm relativ care au urmat anuntului din 31 ianuarie
1995 despre un ajutor financiar în valoare de 50 de miliarde de dolari acordat Mexicului
de catre comunitatea internationala, piete financiare mexicane au fost din nou cuprinse de
deruta, miercuri, 15 februarie.
Bursa din Mexico a trait o noua zi „neagra”, înregistrând o cadere de 6,41%, în
timp ce moneda nationala – peso-ul – si-a continuat deteriorarea progresiva, trecând
pragul de 6 pesos pentru un dolar. Bursa de valori a scazut pâna la închidere cu 128,08
puncte, ajungând la 1.798,00 puncte, cea mai scazuta valoare de dupa ziua de luni, 9
ianuarie. Cât despre dolar, acesta a atins, la capatul unei zile de speculatii, 6,28 pesos la
vânzare în anumite banci, si chiar 6,30 în unele case de schimb valutar.
Anuntarea de catre grupul industrial producator de ciment Sidek a încetarii
platilor în strainatate, datorita unei datorii de 19 milioane de dolari, a provocat panica în
rândul investitorilor straini. Dupa parerea analistilor, fluctuatiile bursiere sunt legate si de
alti factiori, cum ar fi cresterea brusca a nivelului dobânzilor la bonurile de tezaur cu 40%
pe luna si chiar mai mult de incertitudinea politica din tara datorata crizei din regiunea
Chiapas.
Prabusirea, oarecum brusca, dar, mai ales, accelerata care a început în al doilea
trimestru al anului 2000 a tuturor companiilor din domeniul informaticii, fie ele giganti ca
IBM (care a ajuns de la 134.938 $/actiune pe 1 septembrie 2000, la 56.438 $/actiune pe 9
octombrie 2002), Microsoft (de la 56.438 $/actiune pe 23 martie 2000 la 20.688 $/actiune
pe 20 decembrie al aceluiasi an), Oracle, Intel, Nortel Networks sau minuscule „dotcom-
uri”, nu a fost considerata un crah bursier, deoarece nu a cuprins toate sectoarele
economice, ci numai IT. Totusi, domeniul a fost atât de afectat, a adus pagube atât de
mari multor particulari care aveau banii investiti în astfel de firme fie în conturi proprii,
fie în fonduri mutuale, încât evenimentul a fost resimtit de multi ca un crah personal.
Probabil a fost unul
din cele mai lungi declinuri bursiere ale unui singur sector, companiile informatice
neîncepând sa-si revina decât aproape 3 ani mai târziu, prin 2003.
Ca si în cazul crahurilor precedente, titlurile companiilor IT erau superumflate.
Inflatia scazuta, boomul economiei americane cu o rata a somajului aproape inexistenta,
dar mai ales amenintarea bugului ultimului an al secolului al XX-lea, au facut din
companiile informatice, din programatorii, analistii si inginerii lor de sistem, vedetele
necontestate ale sfârsitului de secol trecut.
Dupa prabusirea sectorului informatic, piata a fost curatata de „dotcom-urile”
aparute peste noapte, cele care aveau într-adevar potential au ramas, iar companiile solide
au început încet-încet sa-si revina.