Sunteți pe pagina 1din 10

Radiologie – curs 4

Filmul radiologic
Obiective
1. Structura filmului radiologic
2. Tipuri de filme utilizate în radiologia dentară și maxilo-facială
3. Caracteristicile filmelor radiologice (sensibilitate, latitudine)
4. Ecrane intensificatoare ale imaginii (folii întăritoare)
5. Senzorii digitali: tipuri, principii de formare a imaginii digitale
6. Procesarea filmelor radiologice : developarea manuală, automată
7. Timpii developării
8. Camera obscură, teste pentru controlul calității camerei obscure
9. Avantaje și dezavantaje ale procesării filmelor
1. Structura filmului radiologic
Este reprezentată de:
a. Suport de plastic (polyester)
- Grosime: 0.2 mm
- Este flexibil
b. Strat adeziv
c. Emulsie activă pe ambele fețe
- Conține cristale de bromură de argint înconjurate de gelatină
d. Strat protector

Cristalele de bromură de argint (adică granulația filmelor radiologice) pot fi sub


formă de:
 Plăci
 Marginea lor se aliniază cu marginea filmului
 Sunt plate
 Se utilizează la:
◦ filme de viteză F (intraorale)
◦ T-Mat (extraoral)
◦ Ektavision film (extraoral)
 Rotunde
 Au formă de “pietricele”
 Se utilizează la filme de viteză D (ultraspeed)

În funcție de utilizarea lor, filmele pot fi intraorale sau extraorale:


 Intraorale
 Înveliș de protecție
 Foița de aluminiu

1
Radiologie – curs 4

- Se pune pe dosul filmului


- Absoarbe radiațiile secundare -> cresc calitatea imaginii radiologice.
- Absoarbe radiațiile reziduale* -> reduc iradierea.
**
Radiațiile împrăștiate sunt radiațiile produse retrograd de părțile moi
sau osoase și care ar cădea retrograd, pe filmul radiologic. Adică: după
absorbția radiațiilor X de către țesuturi se formează radiații
împrăștiate care se pot întoarce pe film deci se utilizează folia de
aluminiu care le absoarbe și pentru a rămâne doar radiația primară.
Radiațiile secundare se produc când fasciculul primar interacționează
cu părțile moi sau dure ale pacientului.
 Înveliș de hârtie – opac
 Orificiu
- Filmul se plasează în cavitatea orală spre coronar (nu spre apical!)
 Extraorale
 Filmele extraorale se găsesc plasate în casete în care se găsesc și ecranele
intensificatoare (albe)

2. Tipuri de filme utilizate în radiologia dentară și maxilo-facială


Există două tipuri de filme utilizate în stomatologie: intraorale și extraorale.
A. Filmele intraorale (Direct Exposure Film)
 Sunt expuse la interacțiunea cu radiațiile X
 Se găsesc plasate în plicuri deoarece sunt sensibile la lumina naturală
 Sunt de 2 tipuri:
 D-speed (ultraspeed)
 F-speed (insight)
B. Filmele extraorale (screen films)
 Sunt sensibile la efectul fluorescent al ecranelor intensificatoare (folii
întăritoare) din interiorul casetei radiologice.
 Radiațiile X cad pe ecranele intensificatoare care vor produce efect de
fluorescent cu generare de lumină. Lumina va impresiona filmul radiologic.

3. Caracteristicile filmelor radiologice (sensibilitate, latitudine)


Caracteristicile filmelor radiologice sunt:
- Dimensiunea
- Viteza
- Latitudinea, contrastul

2
Radiologie – curs 4

Dimensiunea
Diferă de la adulți la copii. Au 5 dimensiuni:
- Numărul 0: pentru radiografii periapicale și bitewing la copii.
- Numărul 1: pentru radiografii periapicale în zona anterioară la adulți
- Numărul 2: pentru radiografii periapicale și bitewing la adulți + ocluzal la copii
- Numărul 3 : pentru radiografii extralong bitewing
- Numărul 4: pentru radiografii ocluzale la adulți
Tipuri de filme
Filmele intraorale pot fi: Filmele extraorale pot fi:
o Filme periapicale o Radiografii panoramice (15/30 cm)
o Filme bitewing o Radiografii de craniu : 13/18,
o Filme ocluzale 18/24, 24/30
o Radiografia cefalometrică
o Radiografia ATM: 13/18

Viteza
Definiție: reprezintă cantitatea de radiație necesară pentru a produce o radiografie
cu o înnegrire (densitate) corepunzătoare.
Cu cât viteza unui film crește, cu atât cantitatea de radiații necesară este mai mica.
Filmele extraorale sunt utilizate întotdeauna împreună cu ecranele intensificatoare.
Ecranele intensificatoare au și ele viteze diferite.
Viteza totală a filmelor extraorale este egală cu viteza filmului propriu-zis + viteza
ecranului intensificator.
Viteza depinde de mărimea granulației filmului: cristalele mari (de granulație mare)
care se găsesc în filmele E și F au viteza crescută și netitatea imaginii scăzută.
Latitudinea și contrastul
Densitatea reprezintă gradul de înnegrire al unui film radiologic.
Contrastul reprezintă variația densității unui film (nivele de gri). Fără contrast
nu există imagine.
Compararea filmelor se face cu ajutorul curbei caracteristice care arată relația
dintre densitatea filmului și expunere.
Latitudinea filmului
Definiție: reprezintă limitele expunerii pentru care se obține un contrast util
pentru diagnostic.
Filmele E și F se înnegresc mai rapid și au contrast mare.
Latitudinea este determinată de:
- Compoziția emulsiei active
- Condițiile de procesare a filmului

3
Radiologie – curs 4

4. Ecrane intensificatoare ale imaginii (folii întăritoare)


Una dintre proprietățile radiațiilor X este fluorescența, adică procesul prin care emit
lumina în contact cu anumite materiale.
Ecranele intensificatoare conțin cristale de fosfor care emit lumină. Lumina emisă
este situată în spectrul verde sau albastru în funcție de tipul cristalelor utilizate.
Filmele extraorale utilizate trebuie să fie sensibile la lumina albastră sau verde așa că
se combină:
- Film sensibil la lumina albastră cu folie intensificatoare albastră
- Film sensibil la lumina verde cu folie intensificatoare verde
Ecranele intensificatoare sunt în contact cu filmul
radiologic.
Structura ecranului intensificator
 Suport de material plastic
 Strat cu cristale de fosfor care emit lumină
 Strat reflectorizant care reflectă spre film lumina produsă de
cristalele de fosfor
 Strat protector
Viteza ecranelor depinde de:
 Dimensiunea cristalelor de fosfor
 Grosimea stratului de fosfor
Astfel că dacă avem cristale mari și strat gros, viteza va fi mare dar calitatea
filmului va fi scăzută.
Ecranele pot fi clasificate în funcție de viteză:
 Fast (rapid): se folosesc doze mici de expunere și netitatea este scăzută.
 Medium (par): netitatea este medie.
 Detail (slow): netitatea este crescută dar necesită doze crescute de radiații.
Tipuri de ecrane intensificatoare
 T-Mat
- Lumina produsă de stratul de cristale de fosfor se eliberează și cade pe film,
impresionând emulsia sensibilă de pe ambele fețe ale filmului radiologic.
- Există un fenomen de încrucișare între cele 2 folii care scade netitatea
imaginii.
 Ektavision
- Are încorporat un strat suplimentar care împiedică lumina să impresioneze
ambele fețe ale filmului
- Dă o netitate crescută imaginii.
Există 3 subclase de ecrane intensificatoare
 G: contrast crescut

4
Radiologie – curs 4

 L: latitudine crescută
 există o scară largă de nuanțe de gri;
 e indicat pentru identificarea țesuturilor moi
 H
 Conțin 2 filme plasate în casetă în același timp
 Sunt filme de referință.

5. Procesarea filmelor radiologice : developarea manuală, automată


Poate fi manuală sau automată. (pentru filme intraorale sau pentru filme
intra-orale și extraorale).
Aparatul de developare prezintă mai multe cuve în care se pun soluțiile
(revelator și fixator):
 Prima cuvă: conține revelator
 Următoarea cuvă: conține fixator
 Există și o cuvă cu aer cald care ajută la uscarea filmului.
Filmul străbate toate aceste cuve cu ajutorul unor role
transportoare.
Cristalele de bromură de argint sunt afectate când radiațiile X
ajung pe ele. Numărul de cristale afectate (mii) depinde de numărul
de radiații X care penetrează țesuturile și ajung pe film.
 Dacă radiațiile străbat țesuturi moi (ex. pulpa) ele vor ajunge pe filmul radiologic și
vom avea mulți centrii de expunere (cristale de bromură de argint afectate)
 Dacă radiațiile străbat țesuturi osoase, doar unele dintre ele vor ajunge pe film și
astfel vom avea numai câțiva centrii de expunere activați
 Dacă radiațiile străbat metal, nu va ajunge niciuna pe filmul radiologic și astfel nu
vom avea niciun centru de expunere activat
O densitate redusă a obiectului duce la o absorbție
redusă astfel că penetrează multe radiații (ex. radiațiile
penetreaza pulpa, o traversează și apoi ajung pe filmul
radiologic).
Imaginea latentă este imaginea ascunsă formată
prin crearea centrilor de expunere, nu poate fi vizualizată
decât prin procesarea (developarea) filmului

6. Timpii developării
Cei 5 timpi ai developării sunt:
I. Revelarea = cristalele de bromură de argint expuse la radiațiile X se convertesc la Ag
metalic (negru)

5
Radiologie – curs 4

II. Spălarea intermediară (developarea manuală) = îndepărtarea revelatorului de pe film


III. Fixarea = îndepărtarea resturilor de bromură de argint de pe film, care nu au fost
reduse.
IV. Spălarea finală = îndepărtarea oricăror substanțe chimice de pe film.
V. Uscarea : după uscare filmul poate fi atins.

Revelarea
După ce scoatem filmul din cavitatea orală nu avem imagine radiologică
pentru că trebuie introdus în revelator, unde centrii care au fost activați vor fi
transformați în Ag metalic.
Cu cât ținem filmul mai mult în revelator cu atât se va înnegri mai tare, dar
numai la nivelul centrilor care au fost activați.
Cristalele care nu avut centrul expus nu sunt afectate de revelator dacă timpul
și temperatura revelatorului sunt corecte.
Filmele ținute un timp îndelungat în revelator sau la o temperatură prea
ridicată vor fi supradevelopate (prea negre) deoarece revelatorul va ajunge să
acționeze și asupra cristalelor neexpuse și le va converti și pe acestea la cristale cu Ag
metalic.
Fixarea
Are rolul de a îndepărta centrii care nu au fost transformați în Ag metalic
(resturile de bromură de argint de pe film care nu au fost reduse).
Imaginea va fi stabilă în film. Dacă nu se face fixarea, centrii vor fi influențați
de lumină și imaginea nu mai este stabile.
Fixarea nu influențează înnegrirea filmului.
Soluțiile de developare
 Revelator: trebuie păstrat evitându-se contactul acestuia cu aerul
 Activatorul: soluție alcalină necesară pentru developator
 Inhibitorul: reduce efectele revelatorului asupra cristalelor neexpuse
 Fixator: agent de curățare – dizolvă cristalele neexpuse de bromură de argint din
emulsie- trebuie evitată oxidarea (contactul cu aerul)

6
Radiologie – curs 4

 Acidifiant: neutralizează orice contaminare cu soluția alcalină a revelatorului. Face ca


emulsia de pe film să poată fi atinsă.

Developarea manuală
Are o etapă intermediară de spălare (între revelator și fixator).
Folosește două tancuri (unul de revelator și unul de fixator ) care sunt
plasate într-un tanc mai mare cu apă care menține temperatura revelatorului.
Se introduce filmul în revelator (se tine câteva secunde) -> spălare prin
imersie în apă -> imersie în fixator -> uscare.
Nu se mai practică azi, numai la nevoie.
Cu cât soluțiile sunt mai recente cu atât înnegrirea filmului e mai rapidă.
Cu cât temperatura revelatorului e mai mare, filmele se vor înnegri mai
repede.
Timpii developării manuale
 Revelare: 5 min la temperatura camerei

7
Radiologie – curs 4

 Spălare intermediară: se agită încontinuu timp de 30 sec.


 Fixare : durează 4 min, timp în care se agită câte 5 sec o dată la 30 sec.
 Spălare: 10 min în apă curată, curgătoare
 Uscare
Recomandări
 Verificarea nivelului soluțiilor în fiecare zi – completarea soluțiilor dacă se efectuează
mai mult de 30 de radiografii pe zi;
 Introducerea completă a filmului în soluții
 Agitare frecventă deoarece soluțiile tin să sedimenteze
 Verificarea temperaturii soluțiilor
Avantaje Dezavantaje
- Reglare contrastului - Necesită cameră obscură
- Cost mai redus - Timp de lucru ridicat
- Nu necesită echipament special - Reglarea temperaturii revelatorului
- Nu necesită întreținerea rolelor este mai dificilă
transportoare - Oxidarea soluțiilor
- Nu prezintă risc de defecțiuni
Developarea automată
Filmul este purtat cu ajutorul unor role transportoare în fiecare soluție. Aceste role
îndepărtează excesul de soluții de pe film în fiecare
etapă.
Caracteristici
 Nu mai există etapa de spălare intermediară
 Temperatura soluțiilor e setată de producător
 Este necesară completarea soluțiilor după 30 de filme
intraorale . Pentru filmele panoramice este necesară o
completare mai frecventă.
 Schimbarea soluțiilor trebuie realizată la 2-4 săpt, în funcție de nr de filme
 Rolele trebuie spălate (cu apă caldă, burete)
Avantaje
- Nu necesită camera obscură Dezavantaje
- Timp de lucru redus - Timpii developării nu sunt reglabili
- Tehnică ușoară - Necesită adaptarea temperaturii și
- Calitatea developării concentrației soluțiilor după
regimul de lucru al aparatului
radiologic
- Posibilitate de defecțiune
- Consum mai mare de soluții

8
Radiologie – curs 4

- Soluții și filme predefinite de


producător

7. Camera obscură, teste pentru controlul calității camerei obscure


Caracteristicile camerei obscure
 Trebuie să fie complet întunecoase. Singura sursă de lumină este cea filtrată.
 Apă curentă caldă și rece
 Temperatură constantă
 Mărime
 Curățenie
 ??? 4 m între sursa de lumină și film???
Filtre de lumină
 Portocaliu: pentru filme D speed
 Roșu : pentru orice tip de film (D- speed, F speed, extraoral și filme duble)
Voalarea reprezintă expunerea unui număr mai mare de cristale de bromură de
argint care nu sunt afectate de radiațiile X (filmul este mai negru).

Erori de developare
1. Densitatea filmului
 Film prea luminos  Film prea negru
- Revelator prea rece - Revelator prea cald
- Prea puțin timp în revelator - Prea mult timp în revelator (*
- Revelator învechit (slăbit) efectele nu sunt la fel de pronunțate
- Contaminarea revelatorului ca și în cazul unei temperaturi prea
mari a revelatorului)
- Expunere la lumină (dechiderea ușii,
altă sursă de lumină, filtre incorecte,
crăpături prin care pătrunde lumina)
2. Voalarea filmului
3. Suprapunerea filmelor
4. Apariția unor puncte:
- Puncte negre: contaminare revelator
- Puncte albe: contaminare fixator

5. Linii negre:procesorul automato nu este curățat corespunzător


6. Efect de curentare: “păianjen”

9
Radiologie – curs 4

10