Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZARE: DREPT
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
NOTE DE CURS
MOCANU LĂCRĂMIOARA
GALAȚI, 2019
Cuprins
Capitolul I Normalitate – anormalitate; sănătate psihică – boală psihică...........................3
I.1. Preocupări şi abordări în domeniul normaliţătii şi anormalităţii, al sănătaţii psihice
şi al bolii..........................................................................................................................3
1.2. Concepţiile medicale şi psihosociale ale raportului dintre normal şi patologic.......7
1.2.1. Perspectiva raţionalităţii şi a realismului gândirii.................................................7
1.2.2. Perspectiva tensiunii şi a conflictului dintre EU şi lume.......................................8
1.2.3. Concepţia negativă şi pozitivă asupra normalităţii................................................9
1.2.4.Actualizarea şi realizarea fiinţei umane................................................................10
1.2.5. Criteriul adaptării şi dinamica personalităţii........................................................11
1.2.6. Normalitate culturală şi sănătate mintală.............................................................12
1.2.7. Devianţă comportamentală şi structură socială...................................................12
1.2.8. Normalitatea ca generalitate a comportamentului observabil.............................14
Devianţa şi personalitatea infractorului.............................................................................16
2.1. Devianţa. Definiţie şi abordări. Producerea devianţei............................................16
2.2. Teorii explicative ale delincvenţei..........................................................................17
2.3. Personalitatea infractorului. Forme ale comportamentului deviant........................24
2.4. Disfuncţii criminogene ale personalităţii................................................................28
2.5. Tipologia şi caracterizarea infractorilor..................................................................30
Privarea de libertate...........................................................................................................36
3.1 Specificul privării de libertate.................................................................................36
3.2. Violenţa în penitenciare..........................................................................................39
3.3 Abordarea psihologică a violenţei deţinuţilor..........................................................46
3.4 Organizarea mediului penitenciar pentru a preveni conflictele...............................48
Psihologia pedepsei cu închisoarea...................................................................................52
4.1. Grupul de deţinuţi...................................................................................................52
4.2. Integrarea deţinuţilor în sistemul relaţiilor interpersonale din penitenciar.
Adaptarea la regimul de detenţie...................................................................................56
4.3. Tipologia deţinuţilor...............................................................................................58
4.4. Mediul penitenciar. Aspecte sociale ale privării de libertate şi ale mediului privativ
de libertate.....................................................................................................................60
4.5. Consecinţele psihologice ale privării de libertate...................................................62
4.6. Mediul penitenciar românesc..................................................................................67
Bibliografie........................................................................................................................72
Capitolul I Normalitate – anormalitate; sănătate psihică – boală
psihică
Urmărind de-a lungul evoluţiei lor diferitele concepţii şi doctrine care au elaborat
criteriile de definire a normalităţii psihice, putem observa că ele au şi o rezultantă
comună.
În acest sens, cea mai obişnuită modalitate de definire a normalităţii psihice o
reprezintă gradul în care comportamentul individual reuşeşte să ofere un răspuns
semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în condiţiile integrităţii
funcţiilor activităţii psihice a omului, care intervin, în grade diferite, atât în construcţia
situaţiei, cât şi în elaborarea unui răspuns semnificativ şi coerent faţă de ea. Acest
criteriu, aşa numit al “raţionalităţii“, implică examinarea personalităţii din punct de
vedere al constanţei sau repetiţiei formelor ei de exteriorizare comportamentală. Din acest
punct de vedere orice persoană se prezintă ca formând un ansamblu unitar de trăsături
psihice şi comportamentale centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate.
Aceasta înseamnă că noi aşteptăm ca ea să se comporte în limitele unei game de
posibilităţi “scontate”, consistenţa internă a formelor sale de conduită fiind
complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative în anumite situaţii.
Ruperea acestei consistenţe interne şi, implicit, variaţia puternică a conduitei
semnificative echivalează cu destructurarea personalităţii.
Neavând doar un conţinut biologic sau neuropsihic, ci şi o determinantă social-
culturală, aceste elemente determină posibilităţile de creaţie şi de adaptare a omului la
mediu, proces în care se transformă atât mediul cât şi personalitatea umană. Spre
deosebire de realismul gândirii, specific omului normal din punct de vedere psihic,
falsificarea reflectării senzoriale, lipsa de unitate în cunoaştere şi gândire, ca şi
incoerenţa, caracterizează în mare parte simptomatologia anormalităţii. Alienarea “eu-
lui“, consideră N. Mărgineanu (Condiţia umană), se conjugă cu gândirea dezorganizată,
lipsa de disciplină psihologică, socială şi a muncii, deprimare şi neîncredere în viitor şi
oameni, în condiţiile în care balanţa de temperament şi comportament este inexistentă.
Din contră, identitatea “eu-lui”, care caracterizează normalitatea, este construită pe
cunoaştere şi gândire realistă, în plan intelectual, pe stăpânire şi conducere de sine în
acord cu normele sociale, în plan volitiv, şi pe bucuria de viaţă, încrederea în oameni şi în
viitor, sub unghi emotiv.
Producerea devianţei
Privarea de libertate
Faptul că în unităţile de detenţie apar deseori acte de violenţă – mai ales între
deţinuţi – nu surprinde pe nimeni; tensiunile inerente vieţii carcerale, reglările de conturi,
lupta pentru putere, neînţelegerile cu personalul, abandonarea de către familie,
neachitarea unor datorii etc., sunt printre cele mai frecvente motive care incită anumiţi
deţinuţi să-i agreseze pe alţii. La acestea mai trebuie să adăugăm pe cele care derivă din
suprapopularea spaţiilor, inactivitatea prelungită, greutăţile de a contacta persoanele de
decizie, teama sau dorinţa de a fi transferat în altă unitate, contestarea unor sancţiuni
considerate arbitrare.
Toate acestea pot conduce la acte de violenţă îndreptate asupra unor persoane
anume (fie colegi de detenţie, fie membri ai personalului) sau asupra bunurilor aflate la
îndemână. Deseori, întâlnim forme deghizate de violenţă- ameninţări, calomnii, interdicţii
arbitrare, umilirea în faţa celorlalţi- care au ca scop să menţină o stare de nelinişte la cei
vizaţi. Desigur, cea mai de temut este agresiunea nemotivată, absurdă, imprevizibilă care
denotă „absenţa oricărei consideraţii pentru om şi folosirea fără limite a forţei. Actul de
violenţă non-motivată creşte prestigiul social al individului în bandă”.
Fapt tipic pentru deţinuţii, asupra celui considerat duşman (de cele mai multe ori
doar temporar) sunt revărsate toate constrângerile şi frustrările îndurate de-a lungul
timpului. Majoritatea actelor violente pleacă de la certuri banale: alegerea canalelor de
televiziune, nerespectarea regulilor unui joc, bănuiala unor trădări.
Lucrurile se complică atunci când deţinuţii consideră că personalul şi procedurile
existente de control al masei condamnaţilor nu sunt capabile să intervină rapid şi eficace
şi să menţină relaţii corecte şi paşnice între deţinuţi. „Cererea socială de drept ca mod de
a reglementa conflictele” este foarte mare şi în penitenciare, dar atunci când personalul
nu intervine în timp optim, tendinţa de a-şi rezolva diferendele singuri, va creşte. Ca
urmare, specialiştii în probleme umane din penitenciare trebuie să fie permanent pregătiţi
pentru a identifica diversele forme ale violenţei şi să propună măsuri profilactice şi
curative.
Pentru personalul din închisori, şi mai ales pentru psihologi, cea mai importantă
problemă este aceea a anticipării (identificării) deţinuţilor care pot deveni violenţi în
anumite circumstanţe. Studiile în domeniu au relevat că aceştia pot fi grupaţi în două
categorii: primii sunt cei care nu se pot controla iar comportamentul lor este determinat în
cea mai mare măsură de contextul situaţional; al doilea grup este reprezentat de deţinuţi
cu un nivel ridicat de autocontrol dar care, o dată deveniţi violenţi, comit acte agresive
extreme.
Psihologul Edwin Megargee, profesor la Departamentul de psihologie al
Universităţii de Stat din Florida, consideră că există şase tipuri de persoane violente:
- cei normali, care devin violenţi doar în circumstanţe ieşite din comun;
- cei cu boli psihice grave sau intoxicaţi cu anumite substanţe;
- indivizi cu un stil agresiv de viaţă sau formaţi într-o subcultură care promova
violenţa;
- persoane care consideră că violenţa este singurul mod de a-şi atinge anumite
scopuri (economice, financiare, sexuale);
- indivizi la care violenţa este cauzată de frustrări, abuzuri, agresiuni;
- indivizi hipecontrolaţi la care violenţa este un comportament paradoxal.
În continuare, autorul aprofundează factorii care pot determina sau nu un individ
să răspundă prin violenţă într-o situaţie dată şi care sunt în număr de cinci:
1. instigarea la agresiune – formată de suma forţelor care-l motivează pe individ să
comită actul de violenţă; dacă forţele provin din interiorul individului – furie, ură
– avem de-a face cu instigarea interioară; dacă violenţa este doar un mijloc de a
atinge un scop, instigarea va fi denumită extrinsecă sau instrumentală;
2. puterea obişnuinţei – instalată atunci când individul a avut frecvente succese în
trecut, procedând agresiv sau a fost recompensat pentru aceasta;
3. factorii inhibitori ai comportamentului violent – care pot varia în funcţie de
obiectivele urmărite sau circumstanţele concrete (interdicţii morale, teama de
consecinţe, probabilitatea eşecului etc.);
4. factori situaţionali – care pot facilita sau împiedica manifestările violente: aste un
cartier sărac, o zonă de război, gesturile provocatoare, a fi prezent când începe o
încăierare vor facilita comportamentul agresiv, în timp ce viaţa într-un loc retras
(o mănăstire), ascultarea unei muzici liniştitoare, prezenţa poliţiei, gesturile care
invocă mila vor inhiba violenţa;
5. potenţialul de ripostă – care rezultă în urma evaluării pe care o face individul şi
care va părea că îi satisface necesităţile la preţul cel mai mic.
Într-o lucrare devenită clasică - Histoire de la violence en Occident de 1800 à nos
jours, Jean Claude Chesnais defineşte violenţa ca fiind utilizarea superiorităţii fizice
asupra altuia. Cauzele sunt localizate în eşecul dialogului, în sentimentul de insecuritate,
în absenţa alternativei, în anturajul care admite forţa. În manifestările sale individuale ea
poate fi fizică (afectând viaţa, sănătatea sau libertatea persoanei), economică (urmărind
distrugerea sau degradarea bunurilor celuilalt) şi, în sfârşit, morală simbolică, atunci când
provoacă anxietate prin intermediul ameninţărilor.
Acelaşi autor, vorbind despre violenţa privată, o clasifică în două: violenţa
criminală, care poate fi mortală (omor, asasinat), corporală (loviri, răniri voluntare) sau
sexuală (violul) şi violenţa non-criminală având ca variante violenţa suicidară şi violenţa
accidentală (exemplu, un accident de automobil). Autorul concluzionează că utilizarea
violenţei îl stigmatizează pe făptuitor, generează ura şi repulsia şi îl aruncă pe acesta într-
o zonă a absurdului şi dezumanizării.
Revenind la lumea închisorilor, întâlnim cel mai frecvent două feluri de violenţă:
violenţa brutală care poate fi un simptom al unor dezordini personale sau violenţa-
strategie, rece, metodică, mascată, de mare periculozitate pe termen lung.
Iată acum, în sinteză, studiul realizat în 1996 de Institutul Australian de
Criminologie din Cambera referitor la „ Indicatorii comportamentului agresiv” având ca
autori pe David McDonald şi Melanie Brown, studiu care conţine idei fecunde pentru
tema capitolului de faţă.
Autorii clasifică factorii de risc pentru comportamentul agresiv şi autodistructiv
astfel:
A. factori individuali B. factori sociali
psihosociali: macrosociali
- factori de dezvoltare - inegalitatea socio-economică
- afecţiuni mentale - acces la arme de foc, alcool şi
- istorie personală cu violenţă şi droguri
„întâlnirea cu sistemul penal” - influenţa mass-media
- alte aspecte culturale
biologici microsociali
Deşi universul penitenciar rămâne cronic tensionat, conflictele sunt rare deoarece
personalul are o atitudine constructivă şi sprijină deţinuţii în momentele dificile, raportul
de forţe este net în favoarea administraţiei iar în istoria crizelor cunoscute de deţinuţi
acestea nu s-au soldat decât cu înfrângerea lor.
Iată acum o listă cu modalităţi practice care pot avea ca efect împiedicarea
apariţiei stărilor tensionale între deţinuţi sau între aceştia şi personal:
- promovarea unei atmosfere destinse pe toate secţiile de deţinere: o vorbă buna
spusă la timp, o glumă de calitate, o bătaie pe umăr, un compliment sincer, a te face că nu
vezi o mică abatere fără consecinţe şi alte modalităţi asemănătoare;
- eliminarea conduitelor şi deciziilor arbitrare (injuste şi ilegale în acelaşi timp):
nimic nu poate înfuria mai mult şi sublima spiritul de dreptate şi echitate decât ordinele
absurde şi excesele nemotivate ale celor de care depind deţinuţii. În cazul că arbitrariul
provine din partea altor deţinuţi, se pot lua măsuri de protecţie a victimelor, pedepsirea
vinovaţilor sau trasferarea lor în alte unităţi. Mai grav este atunci când sursa conduitelor
arbirtrare este însuşi personalul, care transgresează astfel normele profesionale şi
afectează moralul deţinuţilor şi, desigur, al colegilor care îşi fac corect datoria;
- eliminarea surselor de frustrare relativă din tratamentul aplicat deţinuţilor: este
vorba de privilegiile de care se bucură unii condamnaţi – libertate de mişcare pe secţie
sau în curtea închisorii, primirea mai multor vizite sau pachete decât prevede
regulamentul, posibilitatea de a da telefon oricând, păstrarea unor obiecte interzise de
regulamentul închisorii, participarea la activităţi sportive şi recreative mai frecvent decât
colegii din aceeaşi categorie de detenţie etc.; toate acestea sunt veritabile discriminări
care produc tensiuni neaşteptat de intense. Atunci când oamenii nu au libertate, drepturile
care le-au rămas devin foarte importante şi luptă pentru ele cu o energie deseori
nebănuită. Cu atât mai mult vor fi afectaţi atunci când văd în jurul lor deţinuţi care obţin
lucruri şi un tratament contrar a ceea ce se afirmă oficial ( că toţi deţinuţii aparţinând unei
categorii au acelaşi regim de detenţie);
- eliminarea ambiguităţilor în problemele semnificative pentru deţinuţi: durata
plimbării zilnice, orarul cabinetului medical, rotaţia deţinuţilor pentru anumite sarcini
neplăcute – ducerea gunoiului, curăţenia în cameră sau pe holul secţiei, îngrijirea florilor,
sprijinirea unor deţinuţi cu dizabilităţi, durata convorbirilor telefonice şi intervalul la care
se acordă etc. Pentru aceasta ar fi suficient un avizier unde să fie anunţuri clare şi desigur
semnate de directorul unităţii. Orice schimbare va fi adusă la cunoştinţa deţinuţilor cu
mult timp înainte de a se produce;
- sondaje de opinie realizate periodic pe problemele esenţiale pentru masa
deţinuţilor, calitatea hranei, accesibilitatea la îngrijiri medicale, relaţiile cu personalul,
starea de igienă a celulelor, respectarea orarului apei calde pentru baie, gradul în care se
simt protejaţi faţă de posibile agresiuni din partea altor deţinuţi, posibilitatea de a discuta
cu directorul penitenciarului, satisfacţia pentru activităţile recreative şi sportive şi altele.
Rezultatul unor astfel de sondaje pot oferi date utile privind frământările deţinuţilor,
aşteptările lor specifice unei perioade sau alta. Ei ştiu foarte bine că în penitenciar există
multe restricţii şi majoritatea dorinţelor lor nu pot fi satisfăcute, dar apreciază faptul că
măcar sunt întrebaţi din când în când;
- pregătirea din timp a oricăror schimbări care privesc viaţa deţinuţilor; zugrăvirea
unor celule sau a unei secţii, începerea unor lucrări de reparaţii, schimbarea destinaţiei
unor încăperi, montarea unor cabluri electrice, venirea unui grup mare de deţinuţi prin
transfer de la o alta unitate, vizitele unor persoane străine, plecarea unor deţinuţi la alte
penitenciare etc.; toate acestea trebuie explicate deţinuţilor pentru a nu da ocazia apariţiei
zvonurilor care au o mare influenţă asupra moralului persoanelor care execută pedepse
privative de libertate;
- transferarea deţinuţilor care menţin o stare tensionată în colectivele de
condamnaţi, a celor care terorizează pe ceilalţi, a celor care îi manipulează pe alţii pentru
a provoca dezordini; majoritatea deţinuţilor vor să-şi facă pedeapsa în linişte, fără
neplăceri în plus faţă de cele care vin din regimul penitenciar propriu-zis. Ca urmare, ei
doresc să-i îndepărteze pe cei care se opun normelor interne ale aşezământului
penitenciar sau care sunt excesiv de revendicativi;
- stabilirea clară a obiectivelor comune pentru deţinuţi şi personal, care necesită o
cooperare cu avantaje pentru ambele părţi: am în vedere, în primul rând, activităţile
standard, care se desfăşoară zilnic la aceleaşi ore (apelul de dimineaţă şi seară, ieşirea la
curtea de plimbare şi înapoierea pe secţie, timpul petrecut cu ocazia vizitelor, pregătirea
pentru a merge la muncă sau la diferite activităţi cultural-educative (şcoală, cursuri de
calificare, repetiţii pentru spectacole, concursuri sportive, etc.), plecarea la instanţă la
termenul stabilit, prezentare la cabinetul medical şi altele. Orice întârziere în realizarea
acestor activităţi cu un grup de deţinuţi afectează programul similar al altor deţinuţi şi în
final, apar nemulţumiri inclusiv la nivelul personalului. Împiedicarea bunei cooperări
între personal şi deţinuţi poate fi un mijloc subtil de opozitie şi coerciţie cu certe valenţe
disfuncţionale atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.
- nu este lipsit de interes, în contexul problematic pe care îl analizăm, luarea în
considerare a unui sistem de reprezentare a deţinuţilor în relaţiile cu administraţia
închisorii. Un comitet al deţinuţilor care să aibă întâlniri periodice cu directorul unităţii
sau un reprezentant al acestuia ar avea darul de a cunoaşte în timp util preocupările
celeilalte părţi şi de a lua măsurile adecvate de atenuare a tensiunilor în curs de apariţie;
„adevăratele crize sunt cele recunoscute de către cei afectaţi. Criza este mai întâi ce spun
şi ceea ce resimt actorii în legătură cu ea”. Modalitatea pe care o considerăm cea mai
adecvată pentru a afla problemele care-i preocupă pe deţinuţi este aşa-numitul „raport
lunar cu deţinuţii”: în clubul unităţii, sunt aduşi, rând pe rând, toţi deţinuţii de pe toate
secţiile de deţinere pentru a-şi expune problemele şi a pune întrebări directorului
instituţiei. Acesta dă răspunsuri şi informează deţinuţii cu dificultăţile întâmpinate de
unitate pentru a asigura servicii de calitate pentru deţinuţi. De dorit este ca la aceste
întâlniri să participe şi alţi funcţionari importanţi: medicul şef, psihologul, şeful
serviciului evidenţă, şeful bucătăriei. Asemenea discuţii nu durează prea mult, doua-trei
ore, dar aduc o stare de bună înţelegere pentru perioada care urmează.
- o altă modalitate de prevenire a conflictelor în penitenciare o constituie
organizarea timpului deţinuţilor pentru a fi cuprinşi în cât mai multe activităţi educative,
sportive şi recreative: realizarea unor reviste, scrierea şi jucarea unor piese de teatru,
învăţarea dansurilor moderne şi populare, participarea la diverse concursuri pe teme de
cultură generală, cultivarea de bonsai, realizarea unor lucrări decorative şi de artizanat,
organizarea unor spectacole de muzică şi poezie, pot oferi activităţi cu sens pentru
deţinuţi, care să le aducă satisfacţii şi un sentiment de împlinire.
- eliminarea surselor de frustrare pentru personalul care lucrează în contact direct
cu deţinuţii.
Toate modalităţile expuse mai sus trebuie avute în vedere permanent de
administraţia fiecărui penitenciar, pentru a organiza astfel viaţa cotidiană a deţinuţilor
încât să-şi execute pedeapsa în linişte şi cu maxim profit în planul ameliorării
personalităţii lor.
CAPITOLUL IV
Prin însăşi situaţia sa, deţinutul prezintă un univers uman specific, plin de
contradicţii, frustrări şi neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite
antisociale flagrante, a săvârşirii unor infracţiuni, dintre care unele deosebit de grave
(omucidere de ex.). Mulţi sunt neadaptaţi social, refractari sau incapabili să se întegreze
în cerinţele normelor de convieţuire socială, cu o viaţă subordonată mai ales instinctelor
şi trebuinţelor primare, imediate, cu o moralitate dubioasă şi cu un trecut încărcat care
apasă asupra conştiinţei lor.
Impactul privării de libertate asupra componentelor personalităţii este în multe
cazuri dramatic, generând conduite diferite faţă de cele din mediul liber. Hotărâtoare
pentru evoluţia deţinutului este poziţia sa faţă de pedeapsă şi gradul de siguranţă
biologică şi psihologică pe care îl percepe – simte în noul său mediu de viaţă. De altfel,
cu cât deţinuţii sunt mai adaptaţi la mediul carceral, cu atât reactivitatea lor este mai puţin
pronunţată.
În mod obişnuit, în structura personalităţii umane se reţin ca esenţiale, în ordine,
următoarele componente: afectivitatea, motivaţia, voinţa, temperamentul, aptitudinile şi
caracterul. Această prezentare oarecum academică omite acele componente care în
situaţii deosebite, ca executarea unei pedepse cu închisoarea, capătă o importanţă cu totul
aparte pentru menţinerea echilibrului sufletesc al persoanei: vestimentaţia, familia, casa,
prietenii apropiaţi, obiectele familiare, consideraţia semenilor. Abia acum devine vizibil
dramatismul condamnării la închisoare : separarea bruscă de aceste elemente contribuie
la dezintegrarea psihologică a persoanei, care va încerca să compenseze „pierderile „ prin
diverse conduite de apărare. Este de înţeles că indivizii a căror „dotare „este mai slabă,
vor suferi mai puţin venind în penitenciar, în unele cazuri condiţiile de aici fiind apreciate
de ei ca mai bune decât cele de afară.
Ca element central al personalităţii, afectivitatea, „duce greul” frustrărilor impuse
de privarea de libertate. Izvor al multor frământări subiective sau conflicte interpersonale,
manifestările afective sunt un „seismograf” sensibil al dinamicii sufleteşti a deţinuţilor pe
timpul executării pedepsei.
Coloratura pozitivă sau negativă a sentimentelor este de cele mai multe ori
determinată de modul cum a „rezolvat„ fiecare deţinut problema ispăşirii: când pedeapsa
este apreciată ca fiind pe măsura faptei, conduita de zi cu zi exprimă o acceptare supusă a
tuturor rigorilor; când pedeapsa este vazută mai aspră decât infracţiunea comisă, deţinutul
consideră că i s-a făcut o nedreptate şi suferă o sancţiune nemeritată. Ca urmare, deţinutul
va rămâne neîmpăcat, revendicativ şi ostil administraţiei locului de deţinere, dominat de
sentimentul de victimizare.
Cu cât adaptarea la viaţa de penitenciar este mai bună, cu atât toleranţa faţă de
condiţiile de mediu este mai mare, chiar dacă în această situaţie, problema
incompatibilităţii între deţinuţi, ca urmare a istoriilor indivuduale şi a particularităţilor de
personalitate, rămâne cronic nesoluţionată.
Factorul „trecut” este şi el implicat în explicaţiile conduitelor unor categorii de
deţinuţi.Astfel, recidiviştii se deosebesc de nerecidivişti prin faptul că ei pot coexista cu
trecutul personal fără ca acesta să fie o sursă permanentă de remuşcări şi autoacuzări.
Acest lucru îi cantonează într-un prezent a cărui deviză este „aici şi acum”.
Într-un studiu vizând particularităţile afective ale deţinuţilor la diferite categorii
de vârstă( Psihologie penitenciară, studii şi cercetări ,Gh.Florian ), au ieşit în evidenţă
următoarele: în ce-i priveşte pe tinerii de 18-21 ani – insecuritatea şi naivitatea; pentru cei
de 22-25 ani – dorinţa de afirmare şi opozabilitatea ; pentru cei de 26-35 ani –teama de
compromitere, devalorizarea familiei şi un sentiment latent de ratare (mai ales la
recidivişti ); pentru cei de la 36 -45 ani – receptivitatea scăzută pentru învăţare, detaşare
şi conservatorism; pentru cei peste 46 ani, sentimentul de inutilitate şi abandon, nevoia de
suport moral şi material, atrofierea sensibilităţii şi dilatarea drepturilor pe care le solicită
în mediul penitenciar.
Un alt aspect care influenţează trăirile afective ale deţinuţilor este violarea
constantă a intimităţii : totul se petrece în faţa celorlalţi, fapt ce duce cu timpul la tocirea
sensibilităţii, la convingerea că totul este permis, iar defectele şi răutatea, general
valabile.
La femei, caracteristicile principale în funcţie de vârstă sunt : pentru tinerele de 18
-21 ani –dezorientarea afectivă, hiperemotivitatea, nevoia de originalitate şi anxietatea; la
cele de 22-25 ani - nevoia de susţinere, egocentrismul şi ataşamentul de familie; la cele
de 26-35ani -culpabilitatea (la cele cu inteligenţă şi viaţă interioară dezvoltate),
dragostea pentru copii şi gelozia (ca reacţie la sentimentul de părăsire); la cele de 36 -45
ani – revendicativitatea (în urma tranferării frustrărilor pe alte persoane), depresia şi
sentimentul de inferioritate; la cele cu vârsta peste 46 ani – ideile de persecuţie,
renunţarea, contemplativitatea şi trăirea în trecut.
Motivaţia persoanelor private de libertate prezintă o mare complexitate: un prim
grup de aspecte cuprind motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicaţia faptei
comise; un al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncţionale precum şi
sursele de satisfacţii – insatisfacţii pe parcursul executării pedepsei; un ultim grup ar
îngloba probleme specifice unor categorii distincte de deţinuţi – bărbaţi, femei, tineri,
vârstnici, recidivişti, nerecidivişti, condamnaţi pe viaţă, etc.
În ce priveşte motivaţia infracţională, în ciuda aparenţei diversităţii, pot fi totuşi
distinse cele elaborate înainte de comiterea faptei de cele „fabricate” după, cele angajând
trebuinţe interne nesatisfăcute de cele preponderent externe, motivele consistente de cele
aproape absurde.
Deşi gama conduitelor disfuncţionale nu este prea întinsă – autoagresiuni, tatuaje,
refuzurile de muncă sau hrană, simulările, tentativele suicidare, relaţii nefireşti între
deţinuţi – prin rezonanţa lor în masa condamnaţilor, pun probleme administraţiei. Chiar
dacă majoritatea sunt tranzitorii, abordarea cea mai potrivită a acestor conduite este
desigur cea dinspre psihopatologie pentru că există o patologie psihică specifică mediului
penitenciar.
A treia mare componentă a personalităţii – voinţa – reclamă o reprezentare
realistă deoarece deseori se apelează în munca de reeducare a deţinuţilor la îndemnuri
adresate voinţei, uitându-se că actul de voinţă implică satisfacerea prealabilă a anumitor
nevoi. Instrument de mobilizare pentru a trece obstacole, voinţa deţinuţilor nu poate
acţiona însă fără sprijinul celorlalte componente ale personalităţii amintite până acum.
Dar energia afectivităţii, în condiţiile în care aproape toate „ investiţiile „ sentimentale au
rămas fără obiect, iar trebuinţele bazale – nucleu al motivaţiei – sunt cronic nesatisfăcute,
se transformă în obstacole interne care se cer, ele în primul rând, trecute. Iar la acest
capitol mijloacele de care dispun unităţile de penitenciare sunt prea puţine. În cazul,
frecvent de altfel, că deţinutul îşi pierde încrederea în posibilitatea de reintegrare
socială,voinţa începe să fie exersată în acţiuni care-l îndepartează şi mai mult de
aşteptările cadrelor din locurile de detenţie. Enumerăm aici acte de bravadă precum
tatuaje, aruncarea hranei pe o anumită perioadă fără a declara totuşi refuz de hrană,
menţinerea tăcerii absolute un interval hotărât de timp, provocarea altor deţinuţi mai
puternici la luptă ş.a.
Nicăieri ca în penitenciar, manifestările temperamentale nu sunt aşa de supuse
influenţelor grupului de apartenenţă; condiţiile materiale şi spirituale proprii locurilor de
deţinere nu permit prea des „ieşiri” ce pot fi etichetate ca temperamentale. În situaţia însă
că în aceeaşi cameră se întâlnesc mai mulţi indivizi cu acelaşi temperament, ipso facto, se
instalează o atmosferă caracteristică ( un climat rece şi indiferent în cazul flegmaticilor, o
linişte meditativă în cazul melancolicilor, un activism cald şi zgomotos la sanguini şi o
tensiune întreruptă, de răbufniri ale agresivităţii în cazul colericilor ). Oricum,
temperamentul nu creează prin el însuşi în penitenciare probleme deosebite care să
împieteze asupra bunului mers al grupurilor formal constituite.
Diversele aptitudini ale deţinuţilor se încearcă a fi utilizate în primul rând în
muncă şi apoi în alte activităţi artizanale. Dar cum un anumit procent nu poate fi scos la
muncă, iar cei care muncesc nu fac întotdeauna o activitate care să-i pasioneze, rolul
aptitudinilor în procurarea de satisfacţii superioare este destul de redus. Cu toate acestea
există la cadrele din penitenciarele care au şi întreprinderi, o sensibilitate crescută faţă de
propunerile şi sesizările deţinuţilor, încercându-se stimularea creativităţii lor în muncă.
Când se discută despre deţinuţi, în mod invariabil se fac referiri la caracterul rău
structurat al acestora, la atitudinile lor neadecvate faţă de muncă, faţă de familie, faţă de
prieteni, viitor, societate etc. Şederea în penitenciar ar trebui să înceapă întotdeauna cu
aflarea modului în care s-a ajuns la această situaţie, a resurselor psihologice de care
dispune deţinutul, ca pe această bază să fie instituit un program individualizat de
reconstrucţie morală.
Practica muncii de penitenciar a relevat că deseori deţinuţii motivează actul
infracţional comis, îl prezintă ca fiind finalul unui proces fără alternative, că oricine în
locul lor ar fi procedat la fel. De multe ori vina este atribuită „alcoolului” şi „anturajului”,
subiectul nepercepând la adevărata valoare contribuţia sa la infracţiune. Infractorul
trebuie să justifice în proprii ochi acţiunea antisocială : legitimitatea atribuită de el actului
îl susţine în pregătirea şi executarea loviturii iar după aceasta, îl apără de remuşcări.
Vulnerabilitatea personalităţii iese în prim plan : dizarmoniile, trebuinţa exagerată
de stimă, învăţările patologice, evenimentele vieţii din ultimii ani, ignoranţa, structura
imaginii de sine şi câte altele, pot fi sursa dificultăţilor de relaţionare cu personalul şi cu
ceilalţi deţinuţi.
Deţinuţii au o intensă trebuinţă de a fi percepuţi ca provocând simpatie; ei îşi
atribuie diverse motivaţii: nevoia de confirmare a propriei versiuni, nevoia de ajutor,
nevoia de eliberare dintr-o tensiune, nevoia de a impresiona – epata.
Mai lent sau mai alert se instalează la mulţi deţinuţi o intoleranţă emoţională faţă
de ambianţa penitenciară: procesul începe cu aspectele privind condiţiile fizice ale
detenţiei şi continuă cu cele rezultate din reacţiile interumane (agresiuni verbale, zvonuri
absurde, vorbărie interminabilă, opinii divergente, practici anormale în sfera sexualităţii
etc), care adâncesc o dată în plus sentimentul singurătăţii. Reveriile devin frecvente,
şederea îndelungată în faţa ferestrei se accentuează, regresiunea la trebuinţele fiziologice
este tot mai profundă. Când devii „nimeni”, când statutul persoanei dispare problema
demnităţii pare un lux inutil. Apar bizareriile comportamentale, excesele, minciunile,
vidul interior : este perioada resentimentelor în care totul este devalorizat –familie, rude,
prieteni, chiar propria persoană –iar dorinţa de răzbunare este foarte puternică. Se fac
denunţuri, se deschid procese de divorţ, se refuză vizita familiei, nu se răspunde la
scrisori. Autorănirile, greva foamei, înghiţirile de obiecte (cuie, ace, sârme, bare de la
pat) sunt foarte frecvente.”Complexul zidurilor” este atotputernic : dezamăgit de ce se
află în jurul său, deţinutul se refugiază în sine, dar dacă nici aici nu găseşte nimic, se
cufundă total în condiţia de deţinut.
Cu toate aceste consideraţii pesimiste, după un timp deţinutul se linişteşte: cere să
iasă la muncă, primeşte diferite responsabilităţi, participă la întrecerile sportive, continuă
cursurile şcolare, se califică într-o nouă meserie, citeşte Biblia, ia parte la bucuriile şi
necazurile celorlalţi.