Sunteți pe pagina 1din 111

UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ


FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL. PARTEA GENERALA.


SUPORT DE CURS PENTRUÎNVĂŢĂMÂNTUL CU FRECVENTA REDUSA

TITULAR DE DISCIPLINĂ
Prof. Univ. Dr. Lucia Giosan
ANUL I – Semestrul I 2008-2009

PARTEA GENERALĂ

TEMA NR. 1 - CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL ROMÂN

I. OBIECTIVE
- Însuşirea cunoştiinţelor privind definiţia, rolul, principiile şi delimitarea
dreptului civil de alte ramuri ale dreptului
- Cunoaşterea normelor juridice de drept civil şi aplicarea lor în timp, în
spaţiu şi asupra persoanelor; interpretarea normelor juridice de drept civil

II. CONŢINUTUL TEMEI

Secţiunea 1 - Definiţia, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil

1. Definiţia şi obiectul reglementării dreptului civil

Expresia ''drept civil'' este folosită cu mai multe înţelesuri:


În primul rând, prin ''drept civil'' se desemnează o ramură a sistemului nostru
naţional de drept.
În al doilea rând, prin ''drept civil'' se desemnează ramura ştiinţei juridice al
cărei obiect de cercetare îl constituie dreptul civil ca ramură de drept.
În al treilea rând, prin ''drept civil'' se desemnează un element al conţinutului
raportului juridic civil (corelativ obligaţiei civile), adică posibilitatea juridică a
subiectului activ de a avea o anumită conduită sau de a pretinde o conduită
corespunzătoare subiectului pasiv, iar, în caz de nevoie, de a recurge la forţa
coercitivă a statului.

Ca ramură a sistemului dreptului românesc, în lucrările de specialitate au fost


formulate mai multe definiţii ale dreptului civil:
- ''Dreptul civil este acea ramură a dreptului unitar care reglementează unele
raporturi patrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi,
ca şi unele raporturi personale nepatrimoniale legate de individualitatea
persoanei, condiţia juridică a persoanelor fizice şi a altor subiecte colective de
drept civil în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile'' - definiţie
formulată de colectivul de cercetători ai Institutului de Cercetări Juridice în
Tratatul de Drept Civil din anul 1989.
- ''Dreptul civil este acea ramură a dreptului care reglementează raporturi
patrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii
de egalitate juridică '' - definiţie formulată de Gheorghe Beleiu.
- ''Dreptul civil este acea ramură a dreptului unitar român care reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale ce-i constituie obiectul de
reglementare juridică, între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe
poziţii de egalitate juridică '', definiţie dată de Prof. Univ. Dr. Ion Dogaru.

Încercând o formulare a definiţiei dreptului civil putem spune:

Dreptul civil este acea ramură a dreptului privat alcătuită din ansamblul
normelor juridice care reglementează unele raporturi juridice patrimoniale,
precum şi unele raporturi juridice nepatrimoniale stabilite între persoane fizice
şi persoane juridice aflate în situaţia de egalitate juridică.

Din definiţiile mai sus citate se desprinde obiectul reglementării dreptului civil,
alcătuit din două categorii de raporturi juridice civile:
- raporturile juridice patrimoniale
- raporturile juridice personale nepatrimoniale.

Raportul juridic patrimonial este acel raport de drept care are un conţinut
economic şi drept urmare poate fi exprimat în bani.
Fac parte din această categorie:
- raporturi juridice reale, care au în conţinutul lor drepturi reale (ex. raportul
juridic de proprietate);
- raporturi juridice obligaţionale născute din relaţia creditor-debitor, care au în
conţinutul lor drepturi de creanţă (ex. raportul juridic de vânzare-cumpărare).

Raportul juridic personal nepatrimonial este raportul de drept lipsit de


valoare economică, în care se manifestă individualitatea persoanei cu însuşirile
ei caracteristice. Intră în această categorie:
- raporturi juridice care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept (ex.
raporturi juridice privitoare la viaţă, sănătate, integritate fizică şi morală, etc.);
- raporturi juridice de identificare a persoanelor (ex. raporturi juridice privitoare
la nume, domiciliu, denumire, sediu, etc.);
- raporturi juridice derivând din creaţia intelectuală (ex. raporturi juridice privind
dreptul de autor, inventator, inovator).

2. Rolul şi importanţa dreptului civil

Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat şi ocupă în această


calitate un loc central în sistemul dreptului românesc.
Rolul important al dreptului civil poate fi justificat din cel puţin trei unghiuri de
vedere:
- prin normele juridice care îl alcătuiesc, contribuie la ocrotirea valorilor
patrimoniale şi personale nepatrimoniale aparţinând persoanelor fizice şi
juridice;
- dreptul civil reprezintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte, în
vederea respectării legilor în vigoare şi a regulilor de convieţuire socială;
- în sistemul dreptului românesc, dreptul civil ocupă poziţia de ''drept comun''
faţă de alte ramuri ale dreptului. Acest lucru înseamnă că, ori de câte ori o
altă ramură a dreptului nu conţine norme juridice proprii, se face apel la
normele dreptului civil care îi împrumută principiile şi reglementările sale
pentru rezolvarea situaţiei de fapt respective. În acest sens cităm art. 1 din
Codul Comercial care spune: ''În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu
dispune se aplică Codul civil''.

3. Principiile dreptului civil

Ca ramură componentă a unui sistem unitar de drept, dreptul civil român are
la bază principiile fundamentale ale sistemului naţional de drept, principii care se
regăsesc în întreaga legislaţie a ţării.
Principiile dreptului civil, idei călăuzitoare ale dreptului civil, pot fi grupate în
două categorii:
- principiile fundamentale ale dreptului civil;
- principiile instituţiilor dreptului civil.

3.1. Principiile fundamentale ale dreptului civil

Principiile fundamentale ale dreptului civil reprezintă reguli de bază care


acţionează în întreaga ramură a dreptului civil.
Pot fi considerate ca principii fundamentale ale dreptului civil român:

Principiul proprietăţii este consacrat în art. 41 şi art. 135 din Constituţia


României şi dezvoltat de normele dreptului civil1.
Astfel art. 41 din Constituţie se referă la protecţia proprietăţii private şi
prevede: ”(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt
garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege.
(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,
stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul
oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru

1
Ca exemple de abordări doctrinare cu privire la dreptul de proprietate, a se vedea Monna-Lisa
Belu Magdo, Legislaţia naţională şi protecţia dreptului omului la proprietate, în Dreptul nr. 1/2001,
p. 78.
Pentru definiţia, istoricul, evoluţia şi fundamentul dreptului de proprietate, a se vedea Istrate
Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 277.
daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune
imputabile autorităţii.
(5) Despăgubirile prevăzute în alin. (3) şi (4) se stabilesc de comun acord cu
proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(6) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini
care potrivit legii sau obiceiului , revin proprietarului.
(7) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii
se prezumă.
(8) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot
fi confiscate numai în condiţiile legii.”
Art. 135 din Constituţie stabileşte că: “Proprietatea privată este, în condiţiile
legii inviolabilă‟‟.
Codul civil român reglementează dreptul de proprietate definindu-l în art. 480:
„‟Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi de a dispune de
un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege‟‟2. Art.
481 din Codul Civil stabileşte: „‟(…) nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa,
afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă
despăgubire‟‟. Alte norme juridice civile reglementează conţinutul dreptului de
proprietate (posesie, folosinţă şi dispoziţie), precum şi mijlocul specific de
ocrotire a lui (acţiunea în revendicare).

Principiul egalităţii în faţa legii civile îşi găseşte suportul în principiul


fundamental al egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor consacrat în art. 16 al. 1
din Constituţie.
Pentru persoanele fizice, principiul egalităţii este consacrat şi de art. 4 al. 2
din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoane fizice şi persoanele juridice: „‟Sexul,
rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire
asupra capacităţii‟‟.
Pentru persoanele juridice, acest principiu trebuie înţeles în sensul că toate
persoanele juridice dintr-o anumită categorie se supun în mod egal normelor
juridice adoptate pentru reglementarea acelei categorii de persoane juridice.

Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale este


consacrat de art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, care dispune: „‟Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt
recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi
culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire
(...)”.
Pentru persoanele juridice principiul se deduce din dispoziţiile art. 26 lit. e din
acelaşi act normativ, în conformitate cu care, persoana juridică este acel colectiv
de oameni, care are o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu
afectat realizării unui scop propriu în acord cu interesul obştesc.

2
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de Editură şi Presă „‟Şansa‟‟ SRL, Bucureşti, 1992, p. 30
Principiul este consacrat şi în dispoziţiile art. 3 alin. 2 din Decretul 31/1954:
“Ele (drepturile civile – n.n.) pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic
şi social”.
Exercitarea drepturilor cu încălcarea acestui principiu constituie abuz de drept
şi se sancţionează conform prevederilor legale.

Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile este


consacrat atât de norme juridice de drept constituţional, cât şi de norme juridice
interne.
Astfel, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului la care
România a aderat prin Decretul nr. 212/1974 dispune în art. 26: „‟toate
persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire
egală din partea legii‟‟. De asemenea, Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţii fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 34/1994
garantează drepturile subiective civile.
Pe plan intern, normele constituţionale garantează acest principiu (art. 1 al. 3,
art. 18, art. 21 din Constituţia României etc.), precum şi prevederile exprese ale
art. 3 al. 1 din Decretul nr. 31/1954 potrivit cărora: „‟drepturile civile sunt ocrotite
de lege‟‟.
În cazul nerespectării drepturilor civile se poate obţine restabilirea lor pe cale
judecătorească.

3.2. Principiile instituţiilor dreptului civil

Instituţia juridică reprezintă o grupare de norme juridice care reglementează o


anumită categorie de relaţii sociale (ex. instituţia juridică a proprietăţii, instituţia
juridică a contractelor, etc.).
Principiile instituţiilor de drept civil sunt acele idei (reguli) de bază care
călăuzesc anumite instituţii ale acestei ramuri a dreptului şi care sunt
concordante cu principiile fundamentale.
Cele mai importante principii ale instituţiilor de drept civil sunt:
- principiul forţei juridice obligatorii (pacta sunt servanda), principiul
irevocabilităţii şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, în materia
contractelor;
- principiul consensualismului, privind forma actului juridic civil;
- principiul ocrotirii bunei credinţe, în materia dreptului de proprietate şi a altor
drepturi reale;
- principiul răspunderii civile, în materia actelor sau faptelor juridice.

4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului

Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului se face pe baza mai
multor criterii, cum sunt: obiectul de reglementare, metoda de reglementare,
calitatea subiectelor, caracterul normelor juridice, specificul sancţiunilor,
principiile de ramură. Delimitarea se face în raport de deosebirile existente între
dreptul civil şi celelalte ramuri ale dreptului.
Delimitarea faţă de dreptul constituţional:
- în dreptul constituţional predomină raporturile personale nepatrimoniale, în
timp ce în dreptul civil majoritatea raporturilor juridice au un caracter
patrimonial;
- în dreptul constituţional subiectele trebuie să aibă o calitate specială, aceea
de organ al statului, ele aflându-se, de regulă, într-o situaţie de
supraordonare, pe când în dreptul civil subiectele participante la raporturile
juridice civile sunt persoane fizice şi juridice care se găsesc pe poziţie de
egalitate juridică;
- normele dreptului constituţional sunt în general norme imperative, în timp ce
majoritatea normelor juridice civile sunt dispozitive;
- atât dreptul civil cât şi cel constituţional au sancţiuni specifice.

Delimitarea faţă de dreptul administrativ:


- dreptul administrativ reglementează în cea mai mare parte raporturile juridice
personale nepatrimoniale, pe când dreptul civil reglementează în cea mai
mare parte raporturile juridice patrimoniale;
- în dreptul administrativ este necesar ca cel puţin un subiect să aibă calitatea
de organ al administraţiei de stat, în vreme ce în dreptul civil subiectele nu au
o calitate specială;
- în dreptul administrativ subiectele se află în raporturi de supra şi
subordonare; în dreptul civil subiectele se găsesc pe poziţie de egalitate
juridică;
- dreptul administrativ este alcătuit în cea mai mare parte din norme juridice
imperative; dreptul civil este alcătuit în marea majoritate din norme juridice
dispozitive;
- dreptul administrativ are sancţiuni proprii, cum ar fi amenda contravenţională
şi confiscarea; sancţiunile de drept civil sunt: repararea prejudiciului cauzat
prin plata de despăgubiri, nulitatea actelor juridice, rezilierea contractelor etc.

Delimitarea faţă de dreptul financiar:


- în dreptul financiar subiectele raportului juridic se află pe poziţii de supra şi
subordonare; în dreptul civil subiectele participante la raportului juridic se află
în situaţie de egalitate juridică;
- în raporturile judiciare de drept financiar cel puţin o parte are o calitatea
specifică, aceea de organ financiar al statului;
- normele dreptului financiar în marea lor majoritate sunt imperative; normele
dreptului civil în cele mai multe cazuri sunt dispozitive;
- dreptul financiar are sancţiunile sale proprii, altele decât dreptul civil:
majorările sumelor plătite cu titlu de taxă sau impozit, amenzi etc.

Delimitarea faţă de dreptul comercial:


- ambele ramuri ale dreptului reglementează raporturile juridice patrimoniale şi
personale nepatrimoniale;
- subiectele raporturilor juridice se află pe poziţii de egalitate juridică;
- ambele ramuri conţin norme juridice cu caracter dispozitiv în cea mai mare
măsură;
- în dreptul comercial cel puţin una dintre părţi trebuie să aibă calitatea de
comerciant, în vreme ce în dreptul civil subiectele nu au o calitate specială;
- între contractul comercial şi cel civil ca instituţii de bază ale celor două ramuri
există deosebiri de regim juridic.

Delimitarea faţă de dreptul muncii şi protecţiei sociale:


- ambele reglementează raporturile juridice patrimoniale şi personale
nepatrimoniale;
- în dreptul muncii poziţia de egalitate a subiectelor este prezentă numai la
încheierea contactului; în dreptul civil poziţia de egalitate este prezentă în
mod constant;
- în ambele ramuri există răspunderea patrimonială3, dar în dreptul muncii
există şi răspunderea disciplinară;
- minorii sub vârsta de 14 ani nu pot fi subiecte ale raporturilor juridice de
muncă.

Delimitarea faţă de dreptul familiei:


- în dreptul familiei preponderente sunt raporturile juridice personale
nepatrimoniale; în dreptul civil întâlnim în mod special raporturi juridice
patrimoniale;
- în dreptul familiei subiectele trebuie să aibă o calitate specială: părinte, copil,
soţ, rudă, înfiat etc.;
- dreptul familiei are sancţiuni proprii ca: decăderea din drepturile părinteşti,
îndepărtarea tutorelui de la exercitarea tutelei, etc.

Delimitarea faţă de dreptul procesual civil:


- dreptul procesual civil cuprinde norme juridice care reglementează modul de
judecată şi soluţionare a litigiilor civile (procedura judecării lor);
- între dreptul civil şi drept procesual civil există o deosebire de la conţinut la
formă; dreptul procesual civil reprezintă aspectul sancţionator al dreptului
civil.

Delimitarea faţă de dreptul internaţional privat:


- dreptul internaţional privat reglementează raporturi juridice civile care cuprind
un element de extraneitate, respectiv cetăţenia străină, naţionalitatea străină,
aflarea în străinătate a unor bunuri, încheierea ori executarea în străinătate a
unor contracte;
- normele dreptului internaţional privat soluţionează conflictul de legi ori de
jurisdicţii, precum şi condiţia juridică a străinului.

3
În dreptul muncii conceptul de răspundere patrimonială a fost introdus prin noul Cod al muncii
aprobat prin Legea nr. 53/2003, intrat în vigoare la data de 1 martie 2003. Astfel, Titlul XI
(Răspunderea juridică) din Codul muncii cuprinde un întreg capitol – Capitolul III – referitor la
răspunderea patrimonială.
Secţiunea 2 - Normele de drept civil

1. Izvoarele dreptului civil

Norma juridică civilă poate fi definită ca fiind regula de conduită generală şi


impersonală care reglementează conduita subiectelor participante la raporturile
juridice civile4.
Prin izvor de drept civil se înţelege forma specifică de exprimare a normelor
juridice civile. Altfel spus, izvoarele formale ale dreptului civil sunt actele
normative în care sunt cuprinse normele dreptului civil.
În literatura juridică de specialitate, Gheorghe Beleiu consideră că în legătură
cu izvoarele dreptului civil, trebuie făcute următoarele precizări5:
- sunt izvoare de drept civil numai actele normative;
- obiceiul (cutuma) şi morala (bunele moravuri) nu sunt izvoare distincte ale
dreptului civil. Prin ele însele nu constituie izvoare de drept civil, deoarece
norma juridică trebuie să facă trimitere expresă la ele pentru a fi luate în
considerare (de ex. art. 1447 din Codul civil prevede că reparaţiile ce rămân
în sarcina locatarului se determină şi potrivit obiceiului locului).
- precedentul judiciar (practica judecătorească) şi doctrina (opinii juridice de
specialitate) nu sunt izvoare de drept civil, ele prezintă însă utilitate în
interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice.

1.1. Categorii de izvoare de drept civil

În funcţie de organul de stat de la care emană şi de naşterea lor deosebim


următoarele categorii de izvoare ale dreptului civil.

Legea
Termenul de „‟lege” are două înţelesuri:
- un înţeles larg, prin care se desemnează totalitatea actelor normative emise
de organele statului (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri, decizii etc.);
- un înţeles restrâns, prin care se desemnează actul normativ adoptat de
puterea legislativă (Parlamentul) după o anumită procedură.
a) Constituţia este legea fundamentală a statului ce cuprinde prevederi care
sunt izvoare importante pentru dreptul civil. Constituţia României
adoptată la 21 noiembrie 1991 şi aprobată prin referendumul din 8
decembrie 1991 este izvorul primar al principiilor fundamentale ale
dreptului civil.
b) Codul civil român, adoptat sub domnitorul Al. Ion Cuza la 4 decembrie
1864, având ca model Codul Civil francez din 1804, este cel mai
important izvor de drept civil care reglementează instituţiile de bază ale
acestei ramuri a dreptului.
c) Alte legi civile precum:

4
a se vedea Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, p. 5
5
Gh. Beleiu, op. cit., p. 47
- Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat
ca regii autonome şi societăţi comerciale;
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale cu capital privat;
- Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar;
- Legea nr. 16/1994 a arendării;
- Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea;
- Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică;
- Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţă trecute în proprietatea statului;
- Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare;
- Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe;
- Legea nr. 114/1996 a locuinţei;
- Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;
- Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia;
- Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice6;
- Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în
mod abuziv perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989
- Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii
cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate,
reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa,
ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între
România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie
1947

Decretul este izvor de drept civil numai dacă conţine norme juridice
aparţinătoare dreptului civil. Cităm cu titlu de exemplu:
- Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Decretul nr. 167/1985 privind prescripţia extinctivă;

Hotărârile şi ordonanţele Guvernului sunt izvoare de drept civil dacă conţin


norme juridice ce reglementează raporturi juridice civile.

Actele normative emise de conducătorii organelor centrale şi locale ale


administraţiei de stat (Ordine, Instrucţiuni ale miniştrilor şi hotărâri, decizii,
dispoziţii la nivelul organizaţiilor locale) sunt izvoare de drept numai în măsura în
care reglementează raporturi juridice civile (ex. Ordinul nr. 471/1990 al Ministrului
Culturii pentru aprobarea normelor cu privire la organizarea spectacolelor).

2. Clasificarea normelor de drept civil

6
Legea 99/1999 modifică numeroase acte normative de drept comercial, dar, în acelaşi timp,
reglementează în Titlul VI regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, cu aplicaţiune atât în
dreptul civil, cât şi în dreptul comercial.
Ca operaţiune logico-juridică ce urmăreşte sistematizarea normelor juridice,
clasificarea normelor de drept civil se face avându-se în vedere unele criterii
importante:

După caracterul conduitei pe care o prescriu, normele juridice civile se


clasifică în:
- norme juridice dispozitive;
- norme juridice imperative.

Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau


interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a părţilor raportului
juridic civil, îngăduind să se deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind.
Normele juridice dispozitive se subclasifică în:
- norme permisive;
- norme supletive.
Normele juridice permisive sunt cele care permit ca subiectele să aibă o
anumită conduită. Cu titlu de exemplu de normă juridică permisivă remarcăm art.
1296 Cod civil, potrivit căruia „‟vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie„‟.
Normele juridice supletive stabilesc o conduită care este obligatorie pentru
părţi numai în cazul în care acestea nu au prevăzut prin voinţa lor, o altă
conduită. Exemplu, art. 1305 Cod civil potrivit căruia „‟spezele vânzării sunt în
sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrară‟‟.

Normele juridice civile imperative sunt acelea care impun subiectelor de


drept o anumită conduită sub sancţiune. Exemplu, art. 813 Cod civil „‟toate
donaţiile se fac prin act autentic‟‟.
Normele juridice civile imperative sunt:
- norme onerative;
- norme prohibitive.
Normele onerative prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită
conduită (ex.: art. 813 Cod civil).
Normele prohibitive interzic categoric o anumită conduită (ex.: art. 915 Cod
civil „‟minorele nu poate fi executor testamentar, chiar cu autorizaţia tutorelui„‟.

După finalitatea textului legal, adică natura interesului ocrotit de norma


juridică, normele juridice civile se clasifică în:
- norme juridice de ordine privată, dacă urmăresc ocrotirea unui interes
individual (de exemplu, partea interesată poate renunţa la invocarea nulităţii
relative a actului juridic încheiat cu vicii de consimţământ);
- norme juridice civile de ordine publică, atunci când urmăresc protejarea
unui interes public (ex. actul de vânzare-cumpărare a unui imobil neîncheiat
în formă autentică nu poate fi confirmat de părţi, deoarece înscrisul autentic
este cerut pentru însăţi validitatea actului juridic).

În raport de câmpul de aplicare, normele juridice de drept civil se împart în:


- norme generale;
- norme speciale.

Normele juridice civile sunt generale, dacă se aplică în toate cazurile şi în


orice materie. Norma generală constituie situaţia de drept comun (ex.: Decretul
nr. 31/1954 cuprinde norme generale referitoare la persoane juridice).

Normele juridice speciale îşi găsesc aplicare numai în cazuri expres stabilite
de lege. Norma specială constituie excepţia de la regula generală. Norma
specială derogă de la norma generală şi se aplică prioritar faţă de norma
generală. Ea este de strictă interpretare şi aplicare. De exemplu, art. 868 Cod
civil stabileşte reguli speciale privind forma testamentelor militarilor. Aceasta este
o normă specială care derogă de la reglementarea generală privind forma
testamentului persoanelor.

3. Aplicarea normelor juridice de drept civil (aplicarea legii civile)

Ca şi toate celelalte norme juridice, normele juridice de drept civil acţionează


concomitent sub trei aspecte: pe o anumită durată de timp, pe un anumit teritoriu,
cu privire la anumite persoane. În acest sens se vorbeşte despre aplicare legii
civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

3.1. Aplicarea legii civile în timp

Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât ea este în vigoare.


Intrarea în vigoare a normelor juridice civile are loc fie la data publicării lor în
Monitorul Oficial7, fie la o dată certă stabilită de legiuitor şi menţionată în
cuprinsul lor.

Ieşirea din vigoare a normelor juridice civile se produce prin abrogarea lor.
Abrogarea normelor juridice poate fi:
- expresă directă, când actul normativ nou menţionează în mod expres
(formal) abrogarea unei norme juridice, capitole sau articole din aceasta;
- expresă indirectă, când nu se nominalizează direct actul normativ abrogat,
dar se prevede expres că „‟dispoziţiile contrare se abrogă‟‟;
- tacită (implicită), când în textul noii legi nu se menţionează abrogarea
normelor juridice mai vechi, însă abrogarea rezultă în mod implicit din faptul
că actuala reglementare contravine reglementărilor anterioare.
Căderea în desuetudine, respectiv neaplicarea îndelungată a unei legi, nu
constituie un mod de ieşire din vigoare a ei. Cu titlu de exemplu de legi căzute în
desuetudine cităm Codul Comercial adoptat la 1887 care, fără să fi fost abrogat,
nu a mai fost aplicat în perioada postbelică anterioară anului 1989.
Legile temporare, respectiv legile care au fixat de la început momentul ieşiri
lor din vigoare, se consideră abrogate la împlinirea termenului.

7
Pentru procedura publicării actelor normative în Monitorul Oficial a se vedea Legea nr.
202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României şi Ordinul 6/1999 privind procedura
publicării, republicării şi rectificării actelor în Monitorul Oficial al României.
Acţiunea în timp8 a normelor juridice civile este guvernată de două principii:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula de drept potrivit căreia
legea civilă se aplică numai situaţiilor care survin după intrarea ei în vigoare nu şi
celor petrecute anterior9.
Acest principiu este consacrat de art. 1 Cod civil: ‟‟Legea dispune numai
pentru viitor, ea n-are putere retroactivă„‟ şi de art. 15 din Constituţie care
prevede că „‟Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile‟‟.
Principiul neretroactivităţii legilor are mare importanţă, deoarece ocroteşte
drepturile subiective câştigate sub imperiul legilor vechi şi asigură autoritatea şi
stabilitatea ordinii de drept.
De la principiul neretroactivităţii legii civile există excepţia retroactivităţii
acesteia, care este admisă numai dacă legea civilă nouă o prevede în mod
expres. Faţă de imperativul constituţional consacrat în art. 15, rezultă că, după
intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, nu mai putem vorbi despre existenţa
vreunei excepţii de la princiăpiul neretroactivităţii legii civile noi.

Principiul aplicării imediate a legii noi este regula de drept civil potrivit
căreia legea nouă se aplică de îndată ce a fost adoptată la toate situaţiile
apărute după intrarea ei în vigoare, cu excluderea legii vechi.
Acest principiu nu este consacrat expressis verbis de Codul civil, însă el
decurge în mod implicit din principiul neretroactivităţii legilor şi se justifică prin
faptul că legea nouă reprezintă un progres economic şi tehnico-juridic faţă de
legea veche.
De la principiul aplicării imediate a legii noi există excepţia de ultraactivitate a
legii civile vechi, respectiv de supravieţuire a ei, care trebuie insă prevăzută în
mod expres de legea nouă.
Pentru a determina legea aplicabilă se are în vedere regula tempus regit
actum, potrivit căreia o situaţie juridică produce efectele prevăzute în legea civilă
în vigoare la data producerii ei10.

3.2. Aplicarea legii civile în spaţiu

Se întemeiază pe principiul teritorialităţii legii potrivit căruia legea civilă, de


regulă, se aplică pe teritoriul statului al cărui organ a edictat-o.

8
a se vedea I. Dogaru (coordonator), Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 66 şi urm.
9
a se vedea M. Eliescu, Tratat de drept civil, vol 1, Partea generală, 1967, p. 79 şi urm., P. M.
Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 43 şi urm.
10
Pentru o analiză a principiului neretroactivităţii legii civile din perspectiva celor trei categorii de
situaţii juridice posibile: facta praeterita, facta pendentia şi facta futura, a se vedea Marian
Nicolae, Discuţii cu privire la aplicarea în timp a art. 35-36 din Legea nr. 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ”Dreptul” nr. 11/2000, p. 23.
Aplicarea legii civile în spaţiu şi principiul care o guvernează se discută sub
două aspecte: unul intern şi altul internaţional.

Aspectul intern se referă la raporturi juridice stabilite pe teritoriul României


între subiecte de drept civil cu cetăţenie sau de naţionalitate română. Această
situaţie se rezolvă potrivit regulii conform căreia actele normative care emană de
la organele centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, iar actele normative care
emană de la organele locale se aplică în raza unităţii administrativ teritoriale
respective.
Mai menţionăm că a existat o remarcabilă excepţie de la această regulă şi
anume în materia publicităţii imobiliare. În Transilvania şi nordul Moldovei se
aplica Legea nr. 115/1938 conform căreia publicitatea imobiliară se făcea prin
intermediul Cărţilor funciare, în vreme ce în Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi sudul
Moldovei publicitatea imobiliară se făcea prin registrul de inscripţiuni şi
transcripţiuni conform Codului de procedură civilă. (Acum pe întreg teritoriul ţării
publicitatea imobiliară este reglementată de Legea nr. 7/1996.)

Aspectul internaţional priveşte raporturi juridice cu elemente de extraneitate


(cetăţenie, naţionalitate străină) şi se rezolvă de către normele conflictuale ale
dreptului internaţional privat (Legea nr. 105/1992).

3.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Persoanele fizice şi juridice pot fi, ele şi numai ele, subiecte ale raporturilor
juridice civile. În consecinţă legea este adresată persoanelor pentru
reglementarea activităţii acestora.
Principiul care guvernează aplicarea legii civile asupra persoanelor este
egalitatea lor în faţa legii civile. Acest principiu rezultă şi din textele
constituţionale care garantează egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor ţării
(art. 4 şi 16 din Constituţiei României).
Egalitatea în faţa legii civile nu trebuie înţeleasă în sensul că toate normele
dreptului civil se aplică tuturor persoanelor. Se disting din acest unghi de vedere:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare atât pentru persoane juridice cât şi
pentru cele fizice (de ex. Decretul nr. 31/954 privind persoanele fizice şi cele
juridice);
- legi civile cu vocaţie de aplicare numai pentru persoane fizice (de ex.
Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice);
- legi civile cu vocaţie de aplicare numai pentru persoane juridice (de ex. Legea
31/1990 privind societăţile comerciale).

4. Interpretarea normelor de drept civil


Interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării legii civile
pentru stabilirea sensului voinţei legiuitorului în vederea aplicării ei cât mai
corecte.
În literatura juridică s-au formulat mai multe definiţii referitoare la noţiunea de
interpretare a legii Astfel:
- potrivit lui Gheorghe Beleiu, interpretarea legii civile este „‟(…) operaţiunea
logico-raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de
drept civil, în scopul justei lor aplicări (...)„‟;
- prof. univ. Ion Dogaru defineşte interpretarea legii „‟(…) ca o operaţiune
logico-raţională care, lămurind înţelesul exact şi complet al dispoziţiilor
normative, oferă soluţiile juridice cele mai adecvate pentru diferitele speţe„‟11.

În concluzie, putem spune că interpretarea normelor de drept civil este


operaţiunea logico-raţională de lămurire a sensului exact şi complet al
dispoziţiilor normative civile, în vederea aplicării lor cât mai corecte.

Formele interpretării legilor civile


Interpretarea legii civile cunoaşte mai multe forme stabilite după următoarele
criterii:

În funcţie de forţa juridică a interpretării:


- interpretare oficială;
- interpretare neoficială.

Interpretarea oficială este aceea făcută de organele de stat cărora li s-a


conferit o asemenea competenţă, respectiv organele aparţinând puterii
legislative, executive sau judecătoreşti.
Interpretarea oficială este de două feluri:
- interpretare legală sau autentică făcută chiar de organul care a emis
norma juridică. Norma juridică interpretativă are forţa juridică a normei
juridice interpretate. Ea este obligatorie pentru toţi subiecţii de drept la
care se referă actul normativ interpretat, având putere de lege. Ea are la
bază principiul dreptului roman „‟cine edictează legea trebuie să o
interpreteze„‟.
- interpretarea cazuală care se realizează cu prilejul soluţionării de către
organele competente a diferitelor cazuri concrete. Ea are putere numai în
acel caz şi nu este obligatorie pentru alte speţe. Dacă interpretarea
cazuală se face cu ocazia judecării unor litigii civile de către instanţele
judecătoreşti ea se numeşte interpretare judecătorească sau judiciară.

Interpretarea neoficială, care se mai numeşte şi doctrinară, este făcută de


specialişti care nu acţionează oficial. În consecinţă, ea nu are forţă juridică

11
I. Dogaru, Elemente ale dreptului constituţional şi de teorie generală a dreptului, Partea I,
Tipografia Universităţii din Craiova, 1971, p. 71
obligatorie, fiind lăsată la aprecierea organului de aplicare a legii spre a fi
adoptată sau respinsă.

În funcţie de rezultatul la care se ajunge prin interpretare, există:


- interpretare literală (declarativă);
- interpretare extensivă;
- interpretare restrictivă.

Interpretarea literală (în litera legii) este acea formă a interpretării care
conduce la concluzia că formularea normei juridice coincide cu sensul real al
normei, existând o identitate între formulare şi conţinut. Această formă de
interpretare este specifică textelor normelor juridice precis şi clar formulate.

Interpretarea extensivă (în spiritul legii) este aceea care ajunge la concluzia
că norma juridică civilă acoperă mai multe cazuri decât lasă să se înţeleagă
textul ei. Nu se admite interpretarea extensivă în cazurile în care legea face
enumerări limitative, în caz de excepţii sau în cazul normelor juridice care
stabilesc prezumţii.

Interpretarea restrictivă (în sprijinul legii) este acea formă de interpretare în


care se ajunge la concluzia că prin conţinut norma juridică este mai restrânsă
decât lasă să se înţeleagă formularea ei.

În funcţie de metodele folosite, interpretarea legii civile este:


- interpretare gramaticală;
- interpretare logică;
- interpretare sistematică;
- interpretare istorică;
- interpretare teleologică.

Interpretarea gramaticală constă în lămurirea sensului normei juridice


pornind de la semantica termenilor folosiţi, apoi procedându-se la analiza
morfologică şi sintactică a textului.

Interpretarea logică constă în lămurirea înţelesului normei juridice prin


folosirea regulilor şi principiilor logicii formale precum: raţionamentele inductive,
raţionamentele deductive (silogismele), procedeele de demonstraţie, etc.

Interpretarea sistematică se realizează prin compararea normei interpretate


cu alte norme din acelaşi act normativ sau din alte acte normative şi stabilirea
unor corelaţii care să conducă la desluşirea sensului normei respective. Normele
juridice dintr-un stat formează un sistem unitar care se întemeiază pe principiile
înscrise în Constituţie ca lege fundamentală a statului. În acest sens se vorbeşte
despre constituţionalitatea legilor şi a celorlalte acte normative. Altfel spus,
normele juridice trebuie raportate în primul rând la normele constituţionale în
conformitate cu care trebuie să fie.
Interpretarea istorică urmăreşte stabilirea înţelesului normei prin analizarea
condiţiilor concrete care au determinat adoptarea ei (respectiv examinarea
lucrărilor pregătitoare, a expunerii de motive, a discuţiilor şi dezbaterilor pe
marginea legii) precum şi prin raportarea normei juridice supuse interpretării la
alte norme care au existat în decursul timpului privind acelaşi obiect de
reglementare.

Interpretarea teleologică presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale


ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea normei
respective (teleos - scop; logos - cuvânt).

În procesul interpretării legii civile metodele de interpretare pot fi îmbinate,


ceea ce înseamnă că pot fi folosite conjunct mai multe metode.

III. TESTE DE EVALUARE

- Definiţi sfera noţiunii de drept civil


- Propuneţi o ierarhie a principiilor fundamentale ale dreptului civil în funcţie de
importanţă
- Delimitaţi dreptul civil de celelalte ramuri ale dreptului privat
- Definiţi şi caracterizaţi norma juridică civilă
- Propuneţi 5 norme supletive şi 5 norme permisive din Codul civil român
- Arătaţi care sunt tehnicile de interpretare a dreptului
TEMA NR. 2 – RAPORTUL JURIDIC CIVIL

I. OBIECTIVE
- Însuşirea teoriei generale a dreptului civil privind raportul juridic civil

II. CONŢINUTUL TEMEI

Secţiunea 1 - Introducere în studiul raportului juridic civil

1. Definiţia raportului juridic civil

Noţiunea de raport juridic semnifică relaţia socială reglementată de o normă


de drept. Natura relaţiei sociale determină natura raportului juridic: constituţional,
civil, penal etc.
Din multitudinea de definiţii date raportului juridic civil, reţinem definiţia
formulată de Institutul de Cercetări Juridice: „‟Raportul juridic civil este relaţia
socială cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial reglementată de
norma juridică civilă „‟12.
Din definiţie se desprind trei idei importante cu privire la raportul juridic civil:
- raportul juridic civil este o relaţie socială, stabilită între oameni în calitate de
persoane fizice sau constituite în persoane juridice;
- pentru a intra în sfera raportului juridic civil, relaţia trebuie să fie reglementată
de o normă juridică civilă;
- raportul juridic civil este un raport social patrimonial (cu valoare economică)
sau personal nepatrimonial (fără valoare economică) stabilit între subiecte de
drept cu poziţie de egalitate juridică.

2. Premisele raportul juridic civil

Pentru naşterea unui raport juridic civil este necesară prezenţa cumulativă a
trei premise:
1. subiectele de drept civil: persoane fizice sau persoane juridice;
2. norma de drept civil, care reglementează raportul social şi îl transformă în
raport juridic de drept civil;
3. un fapt sau un act juridic de care normele de drept condiţionează naşterea,
modificarea, transmiterea sau stingerea de drepturi şi de obligaţii concrete între
subiecte determinate.

Faptele juridice sunt acele împrejurări de fapt de care legea leagă producerea
unor efecte juridice. Ele pot să fie evenimente şi acţiuni omeneşti.

12
Institutul de Cercetări Juridice, Tratat de drept civil, vol. 1, Partea generală, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1989
Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa
oamenilor şi de care norma juridică leagă consecinţe juridice. În seria
evenimentelor cităm:
- naşterea fiinţei umane care determină naşterea raporturilor juridice de
creştere şi educare a minorului;
- decesul fiinţei umane, care determină naşterea raportului juridic civil
succesoral;
- calamităţile naturale (cutremure, inundaţii, secetă, ger etc.) care produc
efecte juridice.

Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive săvârşite cu sau fără
intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii.
În funcţie de intenţia de a produce sau nu efecte de drept, acţiunile omeneşti
sunt:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (ex. un contract
de închiriere este un act voluntar al părţilor care îl încheie pentru a
produce efecte de drept); acestea sunt actele juridice civile;
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, care însă se
produc în virtutea legii (ex. distrugerea unui bun care obligă pe autorul
faptei să repare prejudiciul cauzat).

3. Caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic de drept civil are o seamă de trăsături care îl caracterizează.


Unele sunt comune tuturor categoriilor de raporturi juridice, altele sunt specifice
numai raporturilor juridice civile.

3.1. Caracterele comune tuturor raporturilor juridice

Caracterele comune tuturor raporturilor juridice civile sunt următoarele:


a) raportul juridic are un caracter social, respectiv este un raport ce se
stabileşte între oameni consideraţi fie în calitate de subiecte individuale,
persoane fizice, fie în calitate de subiecte colective, persoane juridice.
În literatura juridică străină s-a susţinut că unele raporturi juridice pot să fie şi
raporturi între oameni şi lucruri. În acest sens se susţinea că raportul juridic de
proprietate este un raport juridic între proprietar şi lucrul pe care îl are în
proprietate. Această teorie a fost combătută cu argumentarea corectă potrivit
căreia raportul juridic de proprietate este un raport social stabilit între titularul
dreptului de proprietate, ca subiect activ determinat şi toate celelalte persoane,
ca subiecte pasive nedeterminate, care au îndatorirea de a nu săvârşi fapte de
natură să ducă la stingherirea exercitării acestui drept.
În concluzie, raportul juridic civil are un caracter eminamente social, putându-
se lega numai între oameni, ca fiinţe sociale.
b) raportul juridic civil are un caracter voliţional care trebuie privit prin două
aspecte:
- raportul juridic este reglementat de norma juridică care exprimă voinţa
legiuitorului; este, deci expresia voinţei de stat;
- raportul juridic civil exprimă voinţa subiectelor de drept participante, atunci
când ne referim la raporturile juridice care iau naştere din actele juridice
civile. În acest din urmă sens, se vorbeşte despre dublul caracter voliţional
al raportului juridic civil.
c) raportul juridic civil are un caracter ideologic care este dat de faptul că el se
naşte şi se desfăşoară în conformitate cu norma juridică care esenţialmente
este de natură ideologică.

3.2. Caracterele specifice raportului juridic civil

Caracterele specifice raportului juridic civil sunt următoarele:


a) Raportul juridic civil este un raport juridic în care părţile au o poziţie de
egalitate juridică.
Dacă în alte ramuri ale dreptului (drept constituţional, administrativ, financiar,
penal etc.) raporturile juridice sunt de putere, în sensul că una dintre părţi se află
în situaţia de subordonare, în raporturile juridice civile subiectele participante
sunt pe poziţii de egalitate juridică.
Acest lucru însemnează că nici una dintre părţi nu poate impune celeilalte
naşterea unui raport juridic şi nici conţinutul acestui raport juridic. Raportul juridic
se naşte pe baza acordului de voinţă al părţilor.
b) Raportul juridic de drept civil este un raport juridic în care părţile au o poziţie
specială faţă de unele norme de drept civil, în sensul că le pot înlocui cu
propria lor reglementare.
În materia de drept civil reglementările juridice au în general un caracter
dispozitiv (supletiv) îngăduind părţilor să-şi stabilească prin acordul lor de voinţă
drepturile şi obligaţiile pe care le au, potrivit principiului statornicit în art. 969 Cod
civil: „‟Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante‟‟.
Înlocuirea normelor juridice supletive cu clauze stabilite de părţi nu poate
contraveni dispoziţiilor imperative ale legii sau altfel spus, ordinii de drept din
societate.

4. Structura raportului juridic civil

Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale


acestui raport juridic. Aceste elemente componente sunt:
1. Subiectele sau părţile între care se stabileşte raportul juridic civil. Acestea
sunt persoane fizice şi persoane juridice care dobândesc drepturi subiective
ori îşi asumă obligaţii civile în cadrul raporturile juridice încheiate.
2. Conţinutul raportului juridic civil alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile
părţilor care participă la raportul juridic civil.
3. Obiectul raportului juridic civil care constă în conduita părţilor participante la
raportul juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndrituite sau
îndatorate subiectele raportului juridic civil.
Secţiunea 2 - Elementele structurale ale raportului juridic civil

1. Subiectele raportului juridic civil

1.1. Noţiuni definitorii privind subiectele raportului juridic civil

Raportul juridic civil fiind un raport social, subiecte ale acestui raport nu pot fi
decât fiinţele umane privite în individualitatea lor, ca persoane fizice, sau
organizate în anumite colective, ca persoane juridice.
Altfel spus, subiectele raportului juridic civil sunt persoane care au calitatea
de a fi titulare de drepturi subiective şi de obligaţii civile. Persoana care este
titulară de drepturi civile se numeşte subiect activ, iar persoana care este titulară
de obligaţii se numeşte subiect pasiv.
În dreptul civil există două mari categorii de subiecte şi anume: persoanele
fizice şi persoanele juridice.
Persoanele fizice sunt oamenii consideraţii în individualitatea lor, ca titulari de
drepturi şi obligaţii civile.
Persoanele juridice (numite şi persoane morale) sunt subiecte colective de
drept civil, titulare de drepturi subiective şi de obligaţii civile.
Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca un colectiv de oameni să aibă
calitatea de persoană juridică sunt statornicite de Decretul nr. 31/1954, astfel:
- să aibă o organizare de sine stătătoare;
- să aibă un patrimoniu propriu, distinct de al altor persoane;
- să aibă un scop determinat, în acord cu interesele societăţii.

1.2. Determinarea subiectelor raportului juridic civil

Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil înţelegem individualizarea


sau cunoaşterea subiectelor raportului juridic civil13.
Determinarea subiectelor raportului juridic civil se face în mod diferit, după
cum ne aflăm:
- în prezenţa unor raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi
absolute, sau
- în prezenţa unor raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi relative.
În cazul raporturilor juridice civile care au în conţinut un drept absolut (un
drept real sau un drept personal nepatrimonial) este determinat numai subiectul
activ al raportului juridic care este însuşi titularul dreptului absolut (ex. în raportul
juridic de proprietate este determinat numai proprietarul, ca subiect activ).
Subiectul pasiv este nedeterminat. Se consideră că toate celelalte persoane sunt
subiecte pasive, având obligaţia negativă de a nu aduce stânjenire exercitării
acelui drept. Individualizarea ulterioară a subiectului pasiv este posibilă în cazul
în care se încalcă obligaţia negativă aducându-se atingerea dreptului absolut.

13
a se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din
Bucureşti, Bucureşti, 1980.
În cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept relativ, este
determinat din momentul naşterii raportului juridic atât subiectul activ cât şi
subiectul pasiv. Subiectul activ este numit creditor, iar subiectul pasiv este numit
debitor (ex. în raporturile juridice de vânzare-cumpărare de la început sunt
determinaţi atât vânzătorul cât şi cumpărătorul).

1.3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

În cele mai multe cazuri raportul juridic civil se stabileşte între două persoane:
una ca subiect activ, titular de drepturi şi alta ca subiect pasiv, titular de obligaţii.
Acesta este un raport juridic simplu, care constituie regula în materie.
Prin excepţie, există raporturi juridice complexe care intervin între mai multe
subiecte sau, altfel spus cu pluralitate de subiecte.
Chestiunea pluralităţii necesită o abordare distinctă în funcţie de tipurile de
raporturi juridice.
În raporturile reale, având în conţinutul lor dreptul de proprietate, pluralitatea
de subiecte se prezintă astfel:
- pluralitate pasivă există întotdeauna, întrucât subiectul pasiv este
constituit din toate celelalte subiecte de drept civil în afara titlularului
dreptului
- coproprietatea - dreptul de proprietate asupra unui bun sau asupra unor
bunuri determinate aparţine concomitent mai multor titulari, fiecare având
determinată o cotă ideală şi abstractă din dreptul de proprietate (de ex.
1/2, 2/3, etc.)
- indiviziunea - dreptul de proprietate asupra unei mase de bunuri aparţine
concomitent mai multor titluari, fiecare având determinată o cotă ideală din
dreptul asupra masei de bunuri, dar nici unul dintre proprietari nu are un
bun sau anumite bunuri privite în materialitatea lor
- devălmăşia – titlularii dreptului de proprietate nu au determinată cota parte
ce ar reveni fiecăruia din dreptul de proprietate, astfel încât nu este
fracţionat nici dreptul şi nici bunul asupra căruia poartă dreptul. Singurul
caz de devălmăşie reglementat de legea română este proprietatea
comună a soţilor asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.
În raporturile personale nepatrimoniale – raporturi juridice ce au în conţinutul
lor drepturi personale nepatrimoniale –, decurgând din creaţia intelectuală,
pluralitatea se prezintă astfel:
- pluralitate pasivă există întotdeauna, întrucât subiectul pasiv este
constituit din toate celelalte subiecte de drept civil în afara titlularului
dreptului
- pluralitatea mixtă (deci activă şi pasivă) se înfăţişează drept coautorat. În
cazul în care opera comună a fost creată cu contribuţiile determinate ale
autorilor, avem operă comună divizibilă, iar în cazul în care contribuţiile nu
sunt determinate avem operă comună indivizibilă.
În raporturile obligaţionale – raporturi juridice ce au în conţinutul lor drepturi
de creanţă – , putem avea:
- pluralitate activă - raporturi juridice cu mai multe subiecte active şi un
singur subiect pasiv;
- pluralitate pasivă - raporturi juridice cu mai multe subiecte pasive şi numai
unul activ;
- pluralitate mixtă - raporturi juridice stabilite între mai multe subiecte active
şi pasive.
În asemenea situaţii regula este aceea a divizibilităţii, în sensul că drepturile
şi obligaţiile care formează conţinutul raportului juridic se împart în atâtea
fracţiuni câte subiecte active şi pasive există.
Excepţiile de la regula divizibilităţii sunt:
- solidaritatea, care poate fi activă sau pasivă. În caz de solidaritate activă,
oricare dintre creditori poate cere debitorului plata întregii datorii, debitorul
liberându-se prin plată faţă de toţi creditorii. În caz de solidaritate pasivă,
creditorul poate cere plata datoriei de la oricare dintre debitori, iar plata
făcută de unul dintre debitori îi liberează pe toţi debitorii.
- indivizibilitatea – fiecare dintre debitori poate fi obligat să plătească
întreaga datorie.

1.4. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul


raporturilor patrimoniale. În raporturile juridice civile personale nepatrimoniale nu
se poate pune problema schimbării subiectelor de drept, deoarece drepturile
subiective care intră în conţinutul lor sunt inalienabile.
În cazul raporturilor juridice patrimoniale trebuie să facem distincţie între
raporturile juridice reale şi raporturile juridice obligaţionale.
- Raporturile juridice reale sunt acele raporturi juridice care au în conţinut un
drept real (ex. raportul juridic de proprietate). În aceste raporturi juridice se poate
pune problema numai a schimbării subiectului activ determinat, nu şi a
subiectului pasiv, acesta din urmă fiind nedeterminat (ex. transmiterea legală a
bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate).
- Raporturi juridice obligaţionale sunt raporturi juridice care au în conţinutul lor un
drept de creanţă şi care sunt stabilite între subiectul activ ce are calitatea de
creditor şi subiectul pasiv ce are calitatea de debitor. În aceste raporturi juridice,
în principiu se poate schimba atât subiectul activ cât şi cel pasiv. Schimbarea se
poate realiza prin transmiterea sau transformarea obligaţiilor, pe calea actelor
juridice între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis cauza), de ex.
prin contracte, prin testament.

1.5. Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil

Capacitatea juridică civilă reprezintă calitatea persoanelor fizice şi juridice de


a fi subiecte de drept civil.
Ar. 4 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice prevede în
mod imperativ: ‟‟Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor‟‟.
Capacitatea juridică civilă are conform prevederilor legii în structura sa două
elemente componente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă a persoanei
de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile
şi de a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.

1.5.1. Capacitatea juridică civilă a persoanei fizice

Capacitatea juridică civilă a persoanelor fizice este studiată prin prisma celor
două elemente componente, respectiv capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice reprezintă „‟aptitudinea generală


şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile„‟14. Legea recunoaşte
tuturor persoanelor fizice fără nici o deosebire, aptitudinea de a fi titulare de
drepturi şi de obligaţii. Nici o persoană fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de
folosinţă, iar îngrădirea ei nu poate avea loc decât în cazurile anume prevăzute
de lege.15
Începutul capacităţii de folosinţă îl constituie momentul naşterii fiinţei umane,
cu completarea potrivit căreia „‟drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu‟‟16.
Conţinutul capacităţii de folosinţă îl formează toate drepturile şi obligaţiile
civile cu excepţia celor oprite de lege.
Încetarea capacităţii de folosinţă are loc odată cu decesul persoanei fizice
când încetează calitatea sa de subiect de drept. Data morţii este data trecută în
certificatul de deces sau, după caz, data trecută în hotărârea judecătorească
declarativă de moarte.

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice este definită ca fiind „‟aptitudinea


de a dobândi drepturi subiective civile şi de a-şi asuma obligaţii civile prin acte
juridice proprii„‟17.
Drept urmare, capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte la vârsta de 18
ani, vârsta majoratului, cu menţiunea că minorul care se căsătoreşte înainte de
această vârstă, dobândeşte prin căsătorie capacitatea de exerciţiu deplină.
Sunt lipsiţi în totalitate de capacitatea de exerciţiu:
- minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
- persoanele puse sub interdicţie judecătorească.
Pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali
(părinţi sau, după caz, tutore).

14
a se vedea disp. art. 5 al. 2 din Decretul nr. 31/1954
15
a se vedea disp. art. 6 al. 1 din Decretul nr. 31/1954
16
a se vedea disp. art. 6 al. 1 din Decretul nr. 31/1954
17
I. Dogaru, Drept civil român. Tratat, vol. 1, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 103
Minorul între 14 şi 18 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. El participă
personal la încheierea actelor juridice, dar având încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanelor fizice are loc:
- odată cu încetarea capacităţii de folosinţă (adică odată cu decesul
persoanei fizice);
- prin punerea sub interdicţie judecătorească;
- prin anularea căsătoriei înainte ca femeia să împlinească vârsta de 18 ani.

1.5.2. Capacitatea juridică civilă a persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice este aptitudinea subiectului


colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice are loc la data
înregistrării sau la o altă dată stabilită în conformitate cu distincţiile făcute de
lege18.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice este determinat de
obiectul lor de activitate. Articolul 34 din Decretul nr. 31/1954 prevede că
„‟persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului
ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut‟‟. Această prevedere legală
formează ceea ce se numeşte principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc fie ca urmare a
reorganizării sale, fie ca urmare a dizolvării persoanei juridice.

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice reprezintă aptitudinea


acestora de a exercita drepturile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile prin
încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se realizează prin intermediul
organelor sale de conducere. Conform prevederilor art. 35 al. 1 din Decretul nr.
31/1954 „‟Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale„‟.
Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice îl constituie momentul
înfiinţării persoanelor juridice, însă, în practică se realizează în mod efectiv odată
cu alegerea organelor de conducere.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice este determinat de
două limite:
- capacitatea de folosinţă;
- pluralitatea organelor de conducere.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice corespunde încetării
capacităţii de folosinţă a acesteia.

2. Conţinutul raportului juridic civil

18
a se vedea disp. art. 33 din Decretul nr. 31/1954
2.1. Consideraţii generale privind conţinutul raportului juridic civil

Definiţie: Prin conţinut al raportului juridic civil se înţelege totalitatea


drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile ce revin părţilor participante la raportul
juridic civil.
Drepturile subiective formează latura activă a conţinutului raportului juridic
civil.
Obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil19.
Cele două laturi ale conţinutului raportului juridic civil se află într-o relaţie de
interdependenţă deoarece nu există drept subiectiv civil fără o obligaţie civilă
corelativă şi invers, obligaţie civilă fără un drept subiectiv corespunzător (ex. în
raportul juridic de vânzare-cumpărare, dreptului vânzătorului de a primi preţul îi
corespunde obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, iar dreptului cumpărătorului
de a primi bunul îi corespunde obligaţia vânzătorului de a-i preda bunul).
Corelaţia dintre dreptul subiectiv şi obligaţia civilă este prezentă în orice
raport juridic civil:
- în raportul juridic real, care este un raport juridic simplu, subiectul activ are
numai drepturi, iar subiectul pasiv nedeterminat numai obligaţia negativă
de a nu face ceva de natură să aducă stingherire exerciţiului dreptului
real;
- în raportul juridic personal nepatrimonial situaţia se prezintă în mod
asemănător, subiectul activ se bucură de un drept absolut (dreptul la
nume, la viaţă), iar subiectului pasiv nedeterminat îi corespunde o
obligaţie negativă;
- în raportul juridic obligaţional putem să ne găsim în faţa unui raport juridic
simplu în care subiectul activ are numai drepturi şi subiectul pasiv numai
obligaţii (ex. raportul juridic de donaţie = donatarul este subiectul activ
care are dreptul de a primi bunul; donatorul este subiectul pasiv care are
obligaţia de a preda bunul) sau în faţa unui raport juridic complex în care
părţile au drepturi şi obligaţii reciproce (ex. raportul juridic de vânzare-
cumpărare).

2.2. Drepturile subiective civile; noţiune şi clasificare

2.2.1. Noţiunea de drept subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil ca latură activă a conţinutului raportului juridic civil


reprezintă, în esenţa sa, o posibilitate (facultate, putere) juridică recunoscută de
lege titularului său, care presupune trei elemente20:
- posibilitatea subiectului activ de a avea el însuşi o anumită conduită, în
limitele prevăzute de lege;

19
a se vedea I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984
20
pentru noţiunea, clasificarea şi ocrotirea drepturilor subiective civile, a se vedea Marian
Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Press Mihaela SRL, Bucureşti, 2000, p.
15
- posibilitatea subiectului activ de a pretinde în limitele legi, subiectului pasiv
o comportare corespunzătoare (să dea, să facă sau să nu facă ceva);
- posibilitatea subiectului activ de a recurge la forţa de constrângere a
statului dacă dreptul său este nesocotit sau încălcat.

Definiţie: Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică a titularului său de a


desfăşura în limitele legii o anumită conduită, în virtutea căreia poate pretinde
subiectului pasiv o comportare corespunzătoare care la nevoie poate fi impusă
prin forţa de constrângere a statului.
Definiţia dată de cercetătorii Institutului de Cercetări Juridice este astfel
formulată: ‟‟Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică de a desfăşura, în
limitele legii, o anumită conduită în virtutea căreia poate pretinde persoanei
obligate să aibă o comportare corespunzătoare, prin forţa coercitivă a statului.‟‟21
Prof. univ. Ion Dogaru de la Universitatea din Craiova defineşte astfel dreptul
subiectiv civil: ‟‟Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea
civilă subiectului activ – persoană fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia
aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să
pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de
la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de
nevoie.‟‟22
Existenţa dreptului subiectiv nu se confundă cu exerciţiul său. Dreptul
subiectiv civil este posibilitatea juridică, iar exerciţiul său este posibilitatea juridică
materializată.

2.2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile

În literatura juridică clasificarea drepturilor subiective civile se face după mai


multe criterii care răspund unor cerinţe de natură teoretică sau practică.

În funcţie de gradul de opozabilitate, drepturile civile se clasifică în drepturi


absolute şi drepturi relative.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv în temeiul căruia titularul său poate
avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altor persoane pentru
a-l exercita.
Dreptul absolut se caracterizează prin următoarele:
- numai titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului juridic,
titularul obligaţiei civile corelative este „‟toată lumea‟‟, ca subiect pasiv
nedeterminat;
- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală negativă de a nu i se
aduce atingere;
- dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes).
În categoria drepturilor absolute intră drepturile personale nepatrimoniale
(dreptul la viaţă, nume, domiciliu) şi drepturile reale (dreptul de proprietate,
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de habitaţie, dreptul de superficie).

21
Institutul de Cercetări Juridice, op. cit., p. 71
22
I. Dogaru, Drept civil român. Tratat, vol. 1, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 108
Dreptul relativ este dreptul subiectiv civil în temeiul căruia titularul său poate
pretinde subiectului pasiv determinat o anumită conduită fără de care dreptul nu
se poate realiza.
Caracteristicile dreptului relativ sunt:
- face parte din conţinutul unui raport juridic cu amândouă părţile
determinate, ca subiecte active şi subiecte pasive;
- dreptului relativ îi corespunde obligaţia civilă ce are ca obiect a da, a face,
sau a nu face ceva pe care o are subiectul pasiv determinat;
- dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat;
Categoria drepturilor relative include drepturile de creanţă (ex. drepturi
născute în contracte).

În funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective civile se clasifică în drepturi


patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale.
Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut economic şi în
consecinţă poate fi exprimat în bani.
Drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi
de creanţă23.
Dreptul real (jus in re) este dreptul subiectiv civil în virtutea căruia titularul său
poate exercita singur atributele asupra unui lucru determinat fără concursul altor
persoane.
Caracteristicile dreptului real sunt:
- se naşte într-un raport juridic unde numai subiectul activ este determinat;
- dreptului subiectiv real îi corespunde obligaţia negativă a tuturor
persoanelor (subiecte pasive nedeterminate) de a nu-i aduce atingere;
- dreptul subiectiv real poate avea ca obiect numai lucruri determinate (res
certa);
- dreptul subiectiv real este absolut, deci este opozabil erga omnes;
- drepturile subiective reale sunt limitate ca număr;
- dreptul subiectiv real este însoţit de prerogativa urmăririi şi de prerogativa
preferinţei.
Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului său de a
pretinde bunul (dreptul real) în orice mâini s-ar găsi. Ex. dacă proprietarul unui
imobil ipotecat a înstrăinat imobilul înainte de plata datoriei garantate cu ipoteca,
creditorul garantat poate urmări imobilul, oriunde s-ar afla, deoarece imobilul
respectiv nu putea fi înstrăinat decât grevat de ipotecă.
Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută titularului dreptului
real de a fi satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi reale dobândite
ulterior. De exemplu, un creditor ipotecar va fi plătit cu preferinţă faţă de alţi
creditori a căror ipoteci s-au constituit mai târziu.
Dreptul de creanţă (jus in personam) este dreptul subiectiv civil în virtutea
căruia subiectul activ numit creditor are posibilitatea de a pretinde subiectului
pasiv numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Caracteristicile dreptului de creanţă sunt:

23
a se vedea I. P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami,
Bucureşti, 1996, p. 21 şi urm.
- se naşte într-un raport juridic cu subiecte de drept de la început
determinate: creditor şi debitor;
- dreptului de creanţă îi corespunde obligaţia debitorului de a da, a face ori
a nu face ceva;
- dreptul de creanţă este opozabil numai debitorului;
- drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
În categoria dreptului de creanţă intră drepturile care izvorăsc din acte juridice
(contracte, acte juridice unilaterale) precum şi din fapte juridice (fapta ilicită şi
prejudiciabilă, gestiunea intereselor altuia, plata făcută din eroare, îmbogăţirea
fără justă-cauză).
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv civil al cărui conţinut nu
poate fi exprimat în bani, el fiind strâns legat de persoana omului.
Drepturile personale nepatrimoniale pot fi grupate în trei categorii:
- drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei
(dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, dreptul la reputaţie,
dreptul la demnitate etc.);
- drepturi care privesc identitatea persoanei (dreptul la nume, pseudonim,
domiciliu, reşedinţă, denumire, sediu etc.);
- drepturi care decurg din creaţia intelectuală (dreptul de autor, inventator,
inovator).

În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, acestea se clasifică


în drepturi principale şi drepturi accesorii.
Dreptul subiectiv principal este acel drept care are o existenţă de sine
stătătoare. Majoritatea drepturilor subiective sunt drepturi principale.
În rândul drepturilor principale intră în primul rând drepturile reale precum:
- dreptul de proprietate;
- drepturile reale principale întemeiate pe dreptul de proprietate, precum:
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de habitaţie, dreptul de
servitute, dreptul de superficie;
- dreptul de folosinţă al instituţiilor de stat care au calitatea de persoane
juridice, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate a statului;
- dreptul de folosinţă aparţinând organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti,
conferit de stat asupra unor bunuri proprietate de stat etc.
Dreptul subiectiv accesoriu este dreptul a cărui soartă juridică depinde de
existenţa altui drept civil, acesta din urmă fiind un drept principal.
În rândul drepturilor accesorii enumerăm în primul rând drepturile reale
accesorii precum:
- dreptul de ipotecă;
- dreptul de gaj;
- privilegiile;
- dreptul de retenţie.
În al doilea rând, există şi drepturi de creanţă accesorii precum:
- dreptul creditorului de a pretinde de la debitori dobânda aferentă creanţei
sale;
- dreptul născut dintr-o convenţie accesorie numită clauză penală de a
încasa penalităţi;
- dreptul de a pretinde arvuna etc.
Clasificarea drepturilor subiective în drepturi principale şi accesorii prezintă
importanţă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde de dreptul
principal (accesorium sequitur principale).

În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile subiective se


clasifică în: drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.
Dreptul subiectiv pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine
titularului său în exercitarea lui, producându-şi efectele imediat şi irevocabil.
Marea majoritate a drepturilor subiective sunt pure şi simple (ex. dobândirea
dreptului de proprietate de câtre donatar ca urmare a unui „‟dar manual‟‟.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este un drept subiectiv a cărui
existenţă sau exerciţiu este afectată de modalităţi, respectiv evenimente viitoare:
termen, condiţie sau sarcină (de ex. închiriez casa de la data de 1 mai = termen;
îţi închiriez casa cu condiţia să te căsătoreşti = condiţie).

În literatura juridică se vorbeşte şi despre drepturi eventuale şi drepturi


viitoare.
Dreptul eventual este dreptul subiectiv căruia îi lipseşte fie obiectul, fie
subiectul, ceea ce îi conferă un grad redus de siguranţă (ex. dreptul la repararea
unui prejudiciu care s-ar putea produce).
Dreptul viitor este dreptul subiectiv care nu are nici subiect, nici obiect şi nici
nu se ştie dacă în viitor dreptul va exista, ori dacă dreptul va aparţine unei
persoane determinate (ex. dreptul la o succesiune viitoare).
Considerăm că drepturile eventuale şi viitoare nu sunt drepturi subiective, ci
elemente ale capacităţii de folosinţă (potenţialitatea de a le avea).

2.3. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor civile

Drepturile subiective civile există şi se manifestă în măsura în care ele sunt


recunoscute de normele de drept civil.
Recunoaşterea drepturilor subiective civile poate fi privită în plan general sau
în plan special.
Recunoaşterea globală (generală) se face:
- pentru persoanele fizice prin dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 31/1954
care spune: „‟…drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în
scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord
cu interesul oştesc potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială…‟‟.
- pentru persoanele juridice prin reglementările cuprinse în art. 2 din
Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia drepturile civile pe care le au
persoanele juridice „‟sunt recunoscute în scopul de a asigura creşterea
neîncetată a bunăstării materiale şi a creşterii nivelului cultural‟‟ ale
cetăţenilor.
Recunoaşterea specială a drepturilor subiective civil este realizată de diferite
acte normative, pe grupe de drepturi civile, precum:
- drepturile patrimoniale, reale şi de creanţe sunt recunoscute în majoritatea
lor de Codul Civil, prin însăşi reglementarea lor;
- drepturile personale nepatrimoniale sunt recunoscute în cea mai mare
măsură de Decretul nr. 31/1954 atât în privinţa persoanelor fizice cât şi în
privinţa persoanelor juridice;
- o serie de drepturi subiective ale persoanelor fizice sunt prezentate în
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului;
- drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt reglementate de Constituţia
României.
Ocrotirea drepturilor subiective civile constituie un principiu al dreptului
consacrat atât în Decretul nr. 31/1954 (art. 3 alin. 1) cât şi în Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice ale omului (art. 26) sau Convenţia europeană
privind drepturile omului (art. 2).
Ocrotirea dreptului subiectiv civil este asigurată pe calea procesului civil.
Titularul dreptului subiectiv încălcat are o acţiune în justiţie împotriva aceluia care
a adus atingere dreptului său subiectiv. Astfel, se realizează restabilirea dreptului
încălcat.

2.4. Exercitarea drepturilor subiective civile şi abuzul de drept

Dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat cu exercitarea sa. Dreptul


subiectiv civil reprezintă o posibilitate juridică pe care o are titularul său de a
avea o anumită conduită, în timp ce exercitarea dreptului este tocmai
posibilitatea materializată (valorificarea posibilităţii juridice).
Exercitarea drepturilor subiective este cârmuită de următoarele principii:
- exercitarea dreptului subiectiv se face potrivit scopului său economic şi
social;
- exercitarea dreptului subiectiv se face numai cu respectarea legii şi
moralei;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă.
Încălcarea principiilor de exercitare a drepturilor subiective constituie abuz de
drept.
Modul de sancţionare a abuzului de drept îl constituie refuzul concursului
forţei de constrângere a statului. Altfel spus, instanţa de judecată sesizată cu
judecarea unui litigiu în care se constată prezenţa a unui drept subiectiv civil:
- nu va admite cererea reclamantului dacă abuzul îi aparţine;
- va înlătura apărarea pârâtului, dacă exerciţiul abuziv provine de la acesta.
În situaţia în care exerciţiul abuziv al unui drept constituie faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii va atrage după sine răspunderea civilă delictuală potrivit
prevederii art. 998 Cod civil.

2.5. Obligaţia civilă; noţiune şi clasificare

2.5.1. Noţiunea de obligaţie civilă


Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil este formată din obligaţiile
civile care revin subiectului pasiv24.
Definiţie: Prin obligaţie civilă se înţelege îndatorirea subiectului pasiv al
raportului juridic civil da a avea o anumită comportare, corespunzătoare dreptului
subiectiv corelativ, care în caz de nevoie poate fi impusă prin forţa de
constrângere a statului.
Din definiţia dată rezultă că:
- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o comportare corespunzătoare
conduitei subiectului activ;
- îndatorirea subiectului pasiv poate consta într-o acţiune sau inacţiune (a
da ceva, a face ceva, a nu face ceva);
- îndatorirea subiectului pasiv poate fi impusă la nevoie prin forţa de
constrângere a statului.
Termenul de obligaţie civilă mai este folosit şi în alte două sensuri:
- în sens de raport juridic obligaţional (raport juridic de obligaţii) adică un
raport juridic civil în care subiectul activ (creditor) poate pretinde
subiectului pasiv (debitor) să dea, să facă ori să nu facă;
- în sens de titlu de obligaţie adică însuşi titlul care constată existenţa unei
datorii (în sensul constatator al unei datorii), de ex. obligaţiunile C.E.C. 25

2.5.2. Clasificarea obligaţiilor civile

Literatura juridică oferă mai multe clasificări ale obligaţiilor civile în funcţie de
diferite criterii:

În funcţie de obiectul lor, obligaţiile civile sunt:


- obligaţii de a da ceva, a face ceva, a nu face ceva;
- obligaţii pozitive şi obligaţii negative;
- obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă.

Obligaţia de a da ceva, a face ceva, a nu face ceva


Prin obligaţia de a da ceva se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a
transmite un drept real (ex. obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului). În principiu,
transmiterea dreptului real se face în chiar momentul încheierii contractului.
Prin a face ceva se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta
un serviciu sau de a preda un bun (ex. obligaţia prestării serviciului de transport
ce aparţine cărăuşului într-un contract de transport).
Prin a nu face ceva se înţelege îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de
la o acţiune. Distingem următoarele două situaţii în acest sens:
- când obligaţia de a nu face ceva este corelativă unui drept absolut, ea constă în
îndatorirea generală şi negativă a tuturor persoanelor de a nu aduce atingere

24
a se vedea M. Nicolae, op. cit. p. 39
25
În legătură cu sensurile noţiunii de obligaţie civilă, a se vedea Dumitru Hantea, Cu privire la
conţinutul noţiunii de obligaţie civilă, în ”Dreptul” nr. 5/1998, p. 40.
dreptului respectiv (ex. îndatorirea generală a tuturor persoanelor de a nu aduce
atingere exercitării dreptului de proprietate);
- când obligaţia de a nu face ceva este corelativă unui drept relativ, ea constă în
abstenţiunea de a nu face un lucru pe care debitorul în lipsa asumării acestei
obligaţii, l-ar fi putut face (ex. obligaţia pe care şi-o asumă proprietarul unui teren
de a nu ridica un gard despărţitor mai înalt de 2 m pentru a nu lua lumina din
curtea vecinului).

Obligaţii pozitive şi obligaţii negative


Obligaţiile pozitive sunt acele obligaţii care implică o acţiune. În această
categorie intră obligaţiile de a da ceva şi de a face ceva.
Obligaţiile negative sunt acele obligaţii care constau dintr-o abţinere, deci
sunt incluse în această categorie obligaţiile de a nu face ceva.

Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă


Obligaţiile civile de rezultat (numite şi determinate) sunt acele obligaţii civile în
care debitorul îşi asumă îndatorirea de a obţine un rezultat determinat în
favoarea creditorului său (ex. într-un raport juridic de donaţie, obligaţia
donatorului de a da donatarului lucrul ce formează obiectul obligaţiei).
Obligaţii civile de diligenţă (numite şi obligaţii de mijloace sau obligaţii de
prudenţă sunt obligaţii civile care constau în îndatorirea debitorului de a depune
toată diligenţa, toată stăruinţa, în vederea obţinerii unui rezultat, fără însă a se
obliga la însuşi rezultatul preconizat (ex. obligaţia unui medic de a trata un
pacient în temeiul raportului juridic încheiat).

În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea lor, obligaţii civile pot fi


clasificate în:
- obligaţii perfecte;
- obligaţii imperfecte.

Obligaţiile perfecte sunt acele obligaţii civile care se bucură integral de


sancţiunea juridică, în sensul că la nevoie creditorul poate face apel la forţa de
constrângere a statului pentru a-l sili pe debitor la executare (majoritatea
obligaţiilor civile sunt perfecte).
Obligaţiile civile imperfecte sunt acele obligaţii care nu se pot obţine pe cale
silită, prin folosirea forţei de constrângere a statului. Ele nu se bucură de
sancţiune juridică. Exemplu de obligaţie imperfectă: art. 20 al. 1 din Decretul nr.
167/1958 cu privire la prescripţia extinctivă stabileşte că „‟debitorul care a
executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris nu are
dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul prescripţiei era împlinit‟‟. Un alt exemplu îl constituie contractul de joc
sau prinsoare, în care câştigătorul – creditor – nu are acţiune în justiţie pentru a-
şi reclama câştigul (art. 1683 Cod civil).

În funcţie de izvorul lor, obligaţiile civile se împart în:


- obligaţii născute din acte juridice unilaterale (ex. obligaţia unui promitent
de a plăti recompensă);
- obligaţii născute din acte juridice bilaterale, contracte (ex. obligaţia
cumpărătorului de a plăti preţul în contractul de vânzare-cumpărare);
- obligaţii născute din fapte juridice: fapte ilicite şi prejudiciabile (delicte
civile), gestiunea intereselor altuia, plata nedatorată (plata făcută din
eroare), îmbogăţirea fără just temei sau justă cauză.

3. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile

3.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil

Definiţie: Obiect al raportului juridic civil îl formează acţiunea sau inacţiunea


la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
Altfel spus, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor
participante la raportul juridic civil în vederea realizării drepturilor subiective prin
îndeplinirea obligaţiilor.
În literatura juridică s-au formulat şi alte definiţii. Astfel, prof. univ. Ion Dogaru
defineşte obiectul raportului juridic civil „‟Obiectul raportului juridic civil constă în
acţiunea sau abstenţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi ţinut subiectul
pasiv„‟26, prof. univ. G. Boroi defineşte, astfel, obiectul raportului juridic civil:
„‟Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea
sau inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul
pasiv‟‟27.
Obiectul raportului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul raportului
juridic civil, acesta din urmă constând din drepturile şi obligaţiile subiectelor
participante la raporturile juridice civile care sunt posibilităţi juridice şi îndatoriri
juridice corespunzătoare, în timp ce obiectul constă tocmai din conduita părţilor
pentru realizarea drepturilor subiective.
În raporturile juridice patrimoniale conduita părţilor se referă adesea la lucruri
materiale, acestea însă nu fac parte din obiectul raportului juridic civil, ele pot fi
considerate ca un obiect derivat.28

3.2. Bunurile: definiţie şi clasificare

3.2.1. Definiţia noţiunii de bun. Corelaţia cu noţiunea de patrimoniu.

Din punct de vedere economic, prin bun se înţelege orice lucru care este util
omului. Drept urmare, aerul atmosferei, lumina soarelui sunt considerate bunuri,
chiar în starea lor naturală.
Din punct de vedere juridic, un lucru poate fi considerat „‟bun‟‟ dacă
îndeplineşte următoarele condiţii:
- este util pentru trebuinţele omului;

26
I. Dogaru, Drept civil. Tratat, vol. I, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 132
27
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 71
28
I. Dogaru, Drept civil. Tratat, vol. I, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 13
- are valoare economică;
- este susceptibil de apropriere juridică sub forma unor drepturi
patrimoniale.
Codul civil în reglementările sale nu face distincţie între noţiunea de lucru şi
cea de bun. Astfel, art. 480 prevede că „‟Proprietatea este dreptul pe care îl are
cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut însă în
limitele determinate de lege‟‟, iar art. 461 prevede că „‟Toate bunurile sunt mobile
sau imobile‟‟.
În dreptul civil termenul de „‟bun‟‟ este folosit în două sensuri:
- în sens larg, prin bunuri se desemnează atât bunurile materiale (lucrurile)
cât şi drepturile privitoare la acestea;
- în sens restrâns, prin bunuri se înţeleg numai bunurile materiale (lucrurile)
cu valoare economică.
În literatura juridică bunul este definit ca fiind „‟…o valoare economică ce este
utilă pentru satisfacerea nevoii materiale şi spirituale a omului şi este susceptibilă
de apropriere sub forma dreptului patrimonial‟‟29.
Noţiunea de bun este strâns legată de cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se
înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând unei
persoane. Cum „‟drepturile‟‟ în sensul Codului civil includ şi bunurile, în mod
corect se poate spune că bunurile sunt elemente ale activului patrimoniului
persoanelor fizice şi persoanelor juridice.
În concluzie, între noţiunea de „‟bun‟‟ şi noţiunea de „‟patrimoniu‟‟ există o
relaţie de tipul parte - întreg în care bunurile pot fi privite fie izolat, fie grupate în
mase de bunuri.

3.2.2. Clasificarea bunurilor

În literatura juridică de specialitate s-a făcut clasificarea bunurilor după mai


multe criterii dintre care reţinem:

În funcţie de criteriul circulaţiei lor juridice se disting:


- bunuri aflate în circuitul civil;
- bunuri exceptate circuitului civil;
- bunuri cu circuit civil condiţionat.

Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot fi dobândite sau
înstrăinate prin acte juridice civile. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil,
afară de excepţiile prevăzute de lege.
Bunurile exceptate circuitului civil sunt acele bunuri care nu pot forma obiectul
unor acte juridice civile, adică sunt inalienabile. Intră în această categorie, de
exemplu, teritoriul României (art. 3 din Constituţia României), terenurile care fac
parte din domeniul public (art. 5 din Legea nr. 18/1991 – legea fondului funciar).
Bunurile cu circuit civil condiţionat sunt acelea care pot fi deţinute, dobândite
şi înstrăinate prin acte juridice numai cu îndeplinirea unor condiţii expres pretinse
de lege. Intră în această categorie:
29
Gh. Beleiu, op. cit., 82
- armele de foc şi muniţiile, supuse Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor
de foc şi al muniţiilor şi HG nr. 679/1997 pentru aprobarea Regulamentului
armelor de foc şi al muniţiilor. O aplicaţie recentă a regimului circulaţiei
condiţionate a armelor de foc şi a muniţiilor se regăseşte şi în Legea nr.
333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia
persoanelor. Potrivit acestui act normativ dotarea cu arme de foc a
personalului de pază sau gardă de corp din cadrul societăţilor comerciale
specializate, se face numai după avizarea, după caz, de către poliţie sau
jandarmerie, a planului de pază/protecţie a obiectivului/persoanei ori a
transportului de bunuri şi valori importante sau speciale. Armamentul şi
muniţia se asigură prin închiriere, contra cost, de către unitatea de poliţie
sau jandarmi competentă teritorial.
- materiile explozive, supuse Legii nr. 126/1995 privind regimul materiilor
explozive;
- produsele şi substanţele stupefiante, supuse Legii nr. 73/1969 privind
regimul produselor şi al substanţelor stupefiante şi Legii nr. 143/2000
privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri
- deşeurile toxice, supuse Legii 137/1995 a protecţiei mediului
- metalele şi pietrele preţioase, reglementate de Ordonanţa de Urgenţă nr.
190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în
România.
Importanţa clasificării:
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul valabilităţii actelor
juridice civile încheiate în raport cu obiectul lor.

În funcţie de natura bunurilor şi de calificarea dată de lege, bunurile se


clasifică în:
- bunuri imobile;
- bunuri mobile30.
Această clasificare este prevăzută în mod expres de Codul civil care în art.
461 stabileşte „‟ Toate bunurile sunt mobile sau imobile‟‟.

Bunurile imobile sau nemişcătoare sunt bunurile care au o aşezare fixă şi


stabilă, fiind legate de sol.
În dreptul nostru civil bunurile imobile sunt de trei feluri:
a) bunuri imobile prin natura lor. Intră în această categorie:
- terenurile şi clădirile;
- morile de vânt sau apă;
- recoltele prinse de rădăcini şi fructele neculese.
b) bunurile imobile prin destinaţie, enumerate de art. 467-470 Cod civil. Din
această categorie fac parte anumite bunuri mobile prin natura lor care însă sunt
accesorii pentru serviciul şi exploatarea unui bun imobil. Acestea sunt:
- bunuri destinate pentru exploatarea agricolă (animale, unelte agricole,
peştele din iaz, stupii etc.);

30
a se vedea M. Cantacuzino, op. cit., p. 38 şi urm.
- bunuri destinate exploatării industriale sau comerciale (mobilier,
instrumente, unelte, utilaje etc.);
- bunuri mobile aşezate pe un fond cu afectaţiune perpetuă (statui, tablouri,
oglinzi, ornamente etc.);
c) bunuri imobile prin obiectul la care se aplică care sunt potrivit art. 471 Cod
civil:
- uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un
imobil. La aceasta enumerare făcută de textul de lege, prin extindere se
mai adaugă:
- drepturile reale, cu excepţia dreptului de proprietate (ex. dreptul de uz,
uzufruct, servituţile);
- drepturile de creanţă cărora le corespunde obligaţia de a da un bun imobil;
- acţiunile în justiţie privind valorificarea drepturilor imobiliare (acţiunea în
revendicare, acţiunea în reclamaţia unei servituţi etc.);
- acţiunile în justiţie privind nulitatea înstrăinării unui imobil, revocarea
donaţiei unui imobil etc.).

Bunurile mobile sau mişcătoare sunt acele bunuri care pot fi deplasate dintr-
un loc în altul fie cu ajutorul propriei forţe, fie cu ajutorul unei forţe străine.
Bunurile mobile se împart în trei categorii:
a) bunuri mobile prin natura lor care potrivit art. 473 Cod civil se pot
transporta dintr-un loc în altul fie prin propria forţă, fie cu ajutorul unei forţe
străine (ex. animalele, lucrurile neînsufleţite);
b) bunurile mobile prin determinarea legii care sunt considerate mobile prin
obiectul la care se aplică (adică, sunt încorporate în obiect). Intră în această
categorie:
- drepturile reale asupra mobilului cu excepţia dreptului de proprietate
(dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de gaj etc.);
- drepturile de creanţă care au ca obiect un bun mobil;
- acţiunile în justiţie privind bunurile mobile etc.
c) bunurile mobile prin anticipaţie care cuprind bunuri care prin natura lor sunt
imobile, dar prin anticipaţie sunt considerate de părţi printr-un act juridic ca
bunuri mobile. Exemplu avem: fructele şi recoltele neculese încă, produsul
neextras al unei cariere, materialele provenite din dărâmarea unei construcţii.
Importanţa clasificării se evidenţiază în regimul juridic diferit aplicabil în
materie.

În funcţie de modul de determinare şi de voinţa părţilor, bunurile se


clasifică în:
- bunuri certe;
- bunuri generice.

Bunurile certe (res certa) sunt acele bunuri care fie prin natura lor, fie prin
clauzele unui act juridic sunt determinate, respectiv individualizate cu ajutorul
unor însuşiri specifice (ex. o casă anume individualizată prin localitate, stradă,
număr; unicatul unei lucrări; un autoturism individualizat prin număr de
înmatriculare etc.).

Bunurile generice (res genera) sunt acelea care nu se determină prin însuşiri
proprii, ci cu ajutorul însuşirilor întregii categorii din care fac parte şi care pot fi
individualizate ulterior prin măsurătoare, numărătoare, cântărire. Intră în această
categorie cu titlu de exemplu: banii, alimentele, cerealele, combustibilul etc.
Importanţa acestei clasificări constă în următoarele.
- momentul transmiterii dreptului real în actele translative de drepturi reale
este diferit, astfel: când este vorba de un bun cert, dreptul real se
transmite în momentul realizării acordului de voinţă; când este vorba de
un bun generic, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori
predării31;
- suportarea riscului contractual: dacă bunul este cert şi piere fortuit, înainte
de predarea lui, debitorul este liberat de obligaţia predării; dacă bunul este
generic şi piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul nu este liberat, el
trebuind să predea alte bunuri de gen;
- locul predării este diferit: pentru bunurile certe locul predării este acela
unde se găseau în momentul contractării; pentru bunurile generice locul
predării este la domiciliul debitorului (plata este cherabilă şi nu portabilă).

În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea înlocuirii cu prilejul


executării unei obligaţii civile, bunurile se clasifică în:
- bunuri fungibile;
- bunuri nefungibile.

Bunurile fungibile sunt acele bunuri care se pot înlocui unele cu altele cu
prilejul executării unei obligaţii. De regulă, bunurile generice sunt fungibile (ex.
bani, alimente, cereale, combustibil etc.).

Bunurile nefungibile sunt bunurile care nu se pot înlocui cu altele pentru a îl


libera pe debitor de executarea unei obligaţii.
Importanţa clasificării se reflectă în planul executării obligaţiilor civile, pentru
cazul în care se pune problema înlocuirii unui bun cu altul.

În funcţie de faptul dacă folosirea implică sau nu înstrăinarea sau


consumarea bunului, distingem:
- bunuri consumptibile;
- bunuri neconsumptibile.

Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care se consumă sau se


înstrăinează într-un singur act de folosinţă (ex. alimentele, banii).

31
a se vedea, spre exemplu, Ovidiu Podaru, Regimul juridic al vânzării bunurilor de gen limitate.
Comparaţie cu regimul juridic al altor specii de vânzare, în ”Dreptul” nr. 1/2000, p. 55.
Bunurile neconsumptibile sunt bunurile care formează obiectul unor acte
multiple de folosinţă, fără a li se distruge substanţa sau a fi înstrăinate (ex. o
casă, un tablou, un autoturism etc.).
Importanţa clasificării este relevantă în materie de împrumut şi uzufruct.
Astfel, bunurile consumptibile pot forma numai obiectul împrumutului de
consumaţie, iar bunurile neconsumptibile formează obiectul împrumutului de
folosinţă.

În funcţie de faptul că anumite bunuri produc fructe şi altele nu produc


fructe, bunurile se clasifică în:
- bunuri frugifere;
- bunuri nefrugifere.

Bunurile frugifere sunt bunurile care produc, fără consumarea substanţei lor,
fructe.
Potrivit art. 483 Cod civil fructele sunt de trei feluri:
a) fructe naturale pe care pământul le produce fără intervenţia muncii omului
(ex. fructele de pădure, stuful bălţilor, iarba de pe păşunile necultivate,
sporul animalelor etc.);
b) fructe industriale care implică intervenţia activităţii omului (ex. recoltele
pământului cultivat);
c) fructe civile care sunt echivalentul în bani sau alte bunuri ca urmare a
utilizării economice a unui bun (ex. chiriile, dobânzile, rentele, venitul
arendelor etc.).
Fructele nu se confundă cu productele, acestea fiind foloasele trase dintr-un
bun care îşi consumă substanţa (marmura, piatra, nisipul din cariere).

Bunurile nefrugifere sunt bunurile care nu produc fructe adică nu au calitatea


de a da naştere la produse în mod periodic şi fără consumarea substanţei.
Importanţa juridică a clasificării se evidenţiază sub aspectul dobândirii
bunurilor: fructele naturale şi industriale se dobândesc prin culegere; fructele
civile se dobândesc „‟zi de zi‟‟.

În funcţie de posibilitatea divizării lor, bunurile se clasifică în:


- bunuri divizibile;
- bunuri indivizibile.

Bunurile divizibile sunt acele bunuri care prin împărţire nu îşi schimbă
destinaţia economică (ex. o cantitate de alimente, un cupon de stofă).

Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care, dacă ar fi împărţite, şi-ar schimba
destinaţia (ex. o masă, un autoturism etc.).
Importanţa clasificării este relevantă în materie de partaj şi în materie de
obligaţii cu pluralitate de subiecte:
- în materie de partaj, dacă bunul este indivizibil, fie se atribuie unuia dintre
proprietari, cu obligaţia de a plăti o sultă celorlalţi, fie se scoate la vânzare
urmând să se împartă preţul;
- în materie de obligaţii cu pluralitate de subiecte distingem două situaţii:
a) dacă obligaţia are ca obiect un bun indivizibil, fiecare debitor este
ţinut pentru întreaga datorie;
b) dacă obligaţia are ca obiect un bun divizibil, fiecare debitor este
ţinut numai pentru partea lui.

În funcţie de corelaţia dintre ele (determinată de însuşirile bunului sau de


voinţa părţilor), bunurile se clasifică în:
- bunuri principale;
- bunuri accesorii.

Bunurile principale sunt bunurile care pot fi folosite potrivit destinaţiei lor
economice, în mod independent. Majoritatea bunurilor sunt bunuri principale.

Bunurile accesorii sunt bunurile care sunt afectate întrebuinţării altor bunuri
(de exemplu: vâslă de la barcă, cheia de la lacăt, beţele de la schi etc.).
Importanţa acestei clasificări apare în mod deosebit în materia executării
obligaţiilor civile, debitorul fiind ţinut să predea atât bunul principal, cât şi bunul
accesoriu. Altfel spus, accesoriul urmează soarta juridică a principalului
(accesorium sequitur principale).

În funcţie de modul lor de percepere bunurile se împart în:


- bunuri corporale;
- bunuri necorporale.

Bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială şi sunt


perceptibile prin simţurile omului (ex. o casă, un animal etc.).

Bunurile necorporale sunt acele bunuri a căror existenţă este abstractă


neputând fi percepute prin simţurile omului. În această categorie intră toate
drepturile (ex. drepturile reale, drepturile de creanţă, drepturile de autor,
inventator, inovator etc.).
Importanţa acestei clasificări este relevantă mai ales din punct de vedere al
dobândirii dreptului de proprietate, astfel:
- numai bunurile mobile corporale pot fi dobândite prin posesie de bună
credinţă (art. 1909 Cod civil) sau prin simplă tradiţiune (remitere);
- titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) sunt, prin esenţa lor
negociabile şi se transmit prin mijloace specifice dreptului comercial.

În funcţie de posibilitatea urmăririi silite pentru plata datoriilor, bunurile


se împart în:
- bunuri sesizabile;
- bunuri insesizabile.
Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot face obiectul executării silite a
debitorului.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmărite silite pentru
plata datoriilor debitorului (art. 406 din Codul de procedură civilă enumeră
categoriile de bunuri insesizabile32).
Secţiunea 3 - Izvoarele raportului juridic civil

1. Noţiunea de izvor al raportului juridic civil

Raportul juridic civil abstract a fost definit ca fiind raportul social cu caracter
patrimonial sau personal nepatrimonial reglementat de norma juridică civilă.
Raportul juridic abstract constituie cadrul de principialitate şi reglementare
juridică pentru existenţa şi manifestarea raportului juridic concret.
Raportul juridic civil concret dă viaţă normei juridice care reglementează
raportul juridic civil abstract. Altfel spus, raportul juridic civil concret
particularizează raportul juridic civil abstract.
Pentru existenţa raportului juridic civil concret sunt necesare următoarele
premise:
- subiectele de drept care stabilesc o relaţie socială: persoane fizice sau
persoane juridice;
- norma juridică de drept civil care reglementează relaţia socială respectivă;
- actul sau faptul juridic concret de care legea civilă leagă naşterea, modificarea
sau stingerea unui raport juridic civil.

Definiţie: Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţeleg acele fapte,
evenimente şi acţiuni omeneşti, de producerea cărora legea civilă leagă naşterea
unor raporturi juridice civile concrete.

2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete

Reţinem cele mai importante criterii de clasificare a izvoarelor raporturilor


juridice civile concrete.

În raport de dependenţa sau independenţa de voinţa umană distingem:


- acţiuni omeneşti;
- evenimente (fapte naturale).

32
Art. 406 C.pr.civ.: ”Nu pot fi supuse executării silite:
a) bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi familiei sale, precum şi
obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
b) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar, dacă debitorul se
ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele
destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele necesare pentru aceste animale
până la noua recoltă;
c) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru trei luni de iarnă;
d) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.”
Acţiunile omeneşti sunt acele fapte comisive sau omisive săvârşite de
subiectele de drept cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care
legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile.
Această categorie reuneşte atât acţiunile voluntare cât şi cele involuntare.
Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice sunt
actele juridice civile (ex. încheierea unui contract care dă naştere raportului
juridic contractual).
Acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte
care însă se produc în virtutea legii sunt fapte juridice (ex. plata făcută din eroare
care dă naştere obligaţiei de restituire a plăţii primite).
Acţiunile omeneşti pot fi licite sau ilicite, adică săvârşite cu sau fără
respectarea dispoziţiilor legale.
Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc
independent de voinţa oamenilor şi de care legea civilă leagă consecinţe de
natură juridică, respectiv naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice
civile.
Cu titlu de exemplu cităm în această categorie:
- naşterea fiinţei umane care înseamnă apariţia unui subiect de drept civil şi
naşterea raportului juridic civil de creştere şi educare a minorului;
- decesul fiinţei umane care duce la stingerea calităţii de subiect de drept
civil şi la naşterea raporturilor juridice civile succesorale;
- calamităţile naturale (cutremure, inundaţii, incendii) care au ca efecte
juridice naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile (ex.
inundaţia exonerează de răspundere civilă, stingând raportul juridic civil
de livrare a mărfii calamitate etc.).

În raport de sfera lor, izvoarele raporturilor juridice civile se clasifică în:


- fapte juridice în sens larg (lato sensu);
- fapte juridice în sens restrâns (stricto sensu).

Faptele juridice în sens larg sunt atât evenimente cât şi acţiunile omeneşti
săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice.
Fapte juridice în sens restrâns sunt evenimentele şi acţiunile omeneşti, dar
numai cele săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă
se produc în termenul legii (ex. plata făcută din eroare).

În raport de drepturile subiective cărora le dau naştere izvoarele


raportului juridic sunt:
- fapte juridice, izvoare de drepturi patrimoniale;
- fapte juridice, izvoare de drepturi personale nepatrimoniale.

Izvoarele de drepturi patrimoniale sunt acelea care dau naştere unor drepturi
subiective cu un conţinut economic. În această categorie intră contractul, actul
juridic unilateral, delictul civil etc.
Izvoarele de drepturi nepatrimoniale sunt acelea care dau naştere unor
drepturi
fără conţinut economic legate de nume, domiciliu, stare civilă etc. (de exemplu:
naşterea fiinţei umane dă dreptul la nume, domiciliu etc.).

III. TESTE DE EVALUARE


- Arătaţi şi dezvoltaţi caracterele speciale ale raportului juridic civil
- Prezentaţi elementele de structură ale raportului juridic civil
- Care sunt elementele definitorii privind capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu
- Dezvoltaţi clasificarea drepturilor subiective civile
- Definiţi şi daţi exemple de obligaţii pozitive
- Clasificarea bunurilor - obiecte derivate ale raportului juridic civil
- Prezentaţi structuri de raporturi juridice complexe şi reale
TEMA NR. 3 – ACTUL JURIDIC CIVIL

I. OBIECTIVE
- Înţelegerea locului prescripţiei extinctive în dreptul românesc
- Cunoaşterea domeniului de aplicare al prescripţiei extinctive
- Însuşirea reglementării privind termenele de prescripţie
- Însuşirea cauzelor de suspendare şi întrerupere a prescripţiei extinctive

II. CONŢINUTUL TEMEI

Secţiunea 1 - Noţiunea, definirea şi clasificarea actelor juridice civile

1. Noţiunea actului juridic civil

Raportul juridic civil concret se formează numai dacă sunt întrunite premisele,
deja cunoscute:
- existenţa subiectelor de drept (persoane fizice şi persoane juridice) care
îşi manifestă voinţa pentru a-l încheia;
- existenţa normei juridice civile care reglementează raportul social şi îl
transformă în raport juridic;
- existenţa actului sau faptului juridic concret de care legea civilă leagă
consecinţe juridice.
Din analiza premiselor actului juridic civil rezultă că actul juridic civil, alături de
faptul juridic, constituie izvorul raportului juridic concret.
Termenul de ‟‟act juridic‟‟ este folosit în două accepţiuni:
- mai întâi, prin act juridic se înţelege operaţiunea juridică intervenită între
părţile raportului juridic civil concretizată în manifestarea lor de voinţă, a
subiectelor de drept, accepţiune pentru care se utilizează formula
’’negotium juris’’;
- în al doilea rând, prin act juridic se înţelege înscrisul constatator al
operaţiunii juridice intervenită între părţi, pentru care se foloseşte
expresia ’’instrumentum probationis’’ (ex. înscrisul care atestă încheierea
unui contract de vânzare-cumpărare).
Studierea actului juridic civil se face avându-se în vedere prima accepţiune,
cea de operaţiune juridică intervenită între subiectele de drept.
În literatura juridică de specialitate actul juridic a fost definit:
- ‟‟… ca manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică a crea, modifica ori stinge raporturi juridice civile‟‟33;
- ‟‟…o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice,
respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret‟‟34;
- ‟‟…o manifestare de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte
juridice concretizate în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea
unui raport juridic civil concret‟‟35.

33
Institutul de Cercetări Juridice, op. cit., p. 16
34
Gh. Beleiu, op. cit., p. 114
35
Ion Dogaru, Drept civil român – Tratat, vol. 1, Ed. Europa Craiova, 1996, p. 185
Definiţie: Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia
de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic
civil concret.

2. Clasificarea actelor juridice civile

Clasificarea actelor juridice civile se face după mai multe criterii, dintre care
reţinem unele mai importante:

În funcţie de numărul părţilor participante, actele juridice civile se clasifică


în:
- acte juridice unilaterale;
- acte juridice bilaterale;
- acte juridice multilaterale.
Actul juridic unilateral este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure
persoane. În această categorie intră: testamentul, oferta de contract,
promisiunea publică de recompensă, acceptarea succesiunii, renunţarea la o
moştenire etc.
Actul juridic bilateral este rezultatul acordului de voinţă a două părţi. Fac
parte
din această categorie contractele civile (ex. contractul de vânzare – cumpărare,
contractul de donaţie etc.).
Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai
multe persoane. Un asemenea act juridic este contractul de societate.

În funcţie de scopul urmărit de părţi la încheierea actului juridic, deosebim:


- acte juridice cu titlu oneros;
- acte juridice cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acela prin care o parte procură celeilalte
părţi un folos patrimonial în schimbul unui echivalent patrimonial (ex. în
contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăreşte să obţină preţul, iar
cumpărătorul urmăreşte să obţină bunul).
Actele juridice cu titlu oneros se subclasifică după gradul de determinare al
prestaţiilor în:
- acte comutative, la încheierea cărora părţile cunosc existenţa şi
întinderea prestaţiilor (ex. contractul de vânzare-cumpărare);
- acte aleatorii, la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea prestaţiilor,
care depind de evenimente incerte (ex. contractul de rentă viageră,
contractul de asigurare etc.).
Actul juridic cu titlu gratuit este acel act prin care o parte procură alteia un
folos patrimonial fără a urmări obţinerea unui echivalent. Intră în această
categorie cu titlu de exemplu: donaţia, împrumutul fără dobândă, depozitul gratuit
etc.
Actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:
- liberalităţi, prin care cel ce execută prestaţia îşi diminuează patrimoniul
(ex. donaţia, legatul testamentar etc.);
- acte dezinteresate care nu implică diminuarea patrimoniului celui ce face
prestaţia (ex. mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit etc.).

În funcţie de modul de formare actele juridice civile se împart în:


- acte juridice consensuale;
- acte juridice solemne (formale);
- acte juridice reale.
Actul juridic consensual este acela care se încheie prin simpla manifestare
de
voinţă a subiectelor de drept. În dreptul civil român funcţionează regula
consensualităţii actelor juridice, astfel că, majoritatea actelor juridice se încheie
în formă consensuală.
Actul juridic solemn (formal) se încheie în mod valabil prin manifestarea de
voinţă a părţilor, însă cu respectarea unor cerinţe de formă anume pretinse de
lege (ad validitatem sau ad solemnitatem). În această categorie intră actul de
vânzare-cumpărare a unui teren care se încheie în mod valabil numai în formă
autentică la notarul public, actul de donaţie, contractul de ipotecă etc.
Actul juridic real este acela care se formează în mod valabil numai dacă
manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) unui lucru (res, rei).
Fac parte din această categorie contractul de împrumut, contractul de depozit,
darul manual, contractul de gaj etc.

În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile se clasifică în:


- acte juridice patrimoniale;
- acte juridice nepatrimoniale.
Actul juridic patrimonial este actul al cărui conţinut poate fi evaluat în bani.
Intră în această categorie, de regulă, actele juridice care privesc drepturile reale
şi de creanţă (actul de vânzare-cumpărare, actul de donaţie etc.).
Actul juridic nepatrimonial este acela al cărui conţinut nu poate fi evaluat în
bani. Cu titlu de exemplu, un act juridic nepatrimonial este înţelegerea părinţilor
unui copil din afara căsătoriei cu privire la numele pe care acesta urmează să îl
poarte.

În funcţie de importanţa lor asupra patrimoniului, actele juridice civile


sunt:
- acte de conservare;
- acte de administrare;
- acte de dispoziţie.
Actul juridic de conservare urmăreşte menţinerea, preîntâmpinarea
pierderii unui drept subiectiv civil. Fac parte din această categorie: întreruperea
unei prescripţii prin intentarea unei acţiuni în justiţie, înscrierea unei ipoteci,
înscrierea unui privilegiu etc.
Actul juridic de administrare este acela prin care se urmăreşte exploatarea
normală, firească a unui bun sau a unui patrimoniu. Ca exemplu pentru această
categorie menţionăm: încasarea veniturilor (chirii, dobânzi), perceperea fructelor,
efectuarea de reparaţii, valorificarea bunurilor perisabile.
Actul juridic de dispoziţie este actul de înstrăinare sau de grevare a unui
bun cu sarcini precum gajul sau ipoteca. Intră în această categorie: contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, contractul de gaj, contractul de
ipotecă).

În funcţie de efectul lor, actele juridice civile sunt:


- acte juridice constitutive;
- acte juridice declarative;
- acte juridice translative.
Actul juridic constitutiv este actul juridic care creează drepturi subiective
noi, inexistente anterior. Intră în această categorie cu titlu de exemplu
constituirea unei ipoteci, constituirea unui uzufruct.
Actul juridic declarativ este actul prin care se definitivează (consolidează)
drepturi preexistente. Exemplul unor astfel de acte juridice îl constituie:
recunoaşterea de datorie, ratificarea tranzacţiei, împărţeala etc.
Actul juridic translativ este actul juridic prin care se strămută un drept dintr-
un
patrimoniu în altul. Ca exemplu avem actul de vânzare-cumpărare, actul de
donaţie, cesiunea de creanţă etc.

În funcţie de momentul în care se produc efectele lor, actele juridice civile


sunt:
- acte juridice între vii (inter vivos);
- acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa).
Actul juridic între vii este acela care îşi produce efectele în timpul vieţii
părţilor. Acestea reprezintă majoritatea actelor juridice civile (ex. contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de donaţie etc.).
Actul juridic pentru cauză de moarte produce efecte după încetarea din
viaţă a autorilor lor (ex. testamentul).

În funcţie de relaţia existentă între actele juridice avem:


- acte juridice principale;
- acte juridice accesorii.
Actul juridic principal este acela care are o existenţă de sine stătătoare,
nefiind legat de alte acte juridice principale.
Actul juridic accesoriu este acela a cărui existenţă este legată de un alt act
juridic (principal). Sunt acte juridice accesorii: clauza penală, contractul de gaj,
contractul de ipotecă, fidejusiunea etc.

În funcţie de anumite evenimente (modalităţi) viitoare care pot să le


afecteze, actele juridice sunt:
- acte juridice pure şi simple;
- acte juridice afectate de modalităţi.
Actul juridic pur şi simplu este actul juridic care nu este afectat de vreo
modalitate (termen, condiţie, sarcină). Unele acte juridice sunt incompatibile cu
modalităţile, spre exemplu, acceptarea sau renunţarea la o moştenire,
recunoaşterea unui copil, căsătoria, adopţia etc.
Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate: un
termen, o condiţie, o sarcină. Unele acte juridice sunt esenţialmente afectate de
modalităţi, precum contractul de împrumut (termen), contractul de rentă viageră
(termen incert), contractul de întreţinere (termen), contractul de donaţie cu
sarcină, contractul de asigurare (termen).

În funcţie de reglementarea şi denumirea lor legală există:


- acte juridice civile numite;
- acte juridice civile nenumite.
Actul juridic civil numit (tipic) este acela care are o reglementare proprie şi
o denumire stabilită prin lege. Exemple sunt multiple: actul juridic de vânzare-
cumpărare, actul juridic de donaţie, actul juridic de mandat etc.
Actul juridic nenumit (atipic) este actul juridic căruia legea nu-i consacră o
reglementare proprie şi nici o denumire proprie. Fac parte din această categorie
spre exemplu: prestările de servicii, contractul de întreţinere etc. Aceste acte dau
expresie principiului libertăţii actelor juridice care guvernează materia actelor
juridice. Actul juridic nenumit poate deveni act juridic numit în măsura în care se
adoptă o reglementare corespunzătoare.

În funcţie de posibilitatea încheierii prin reprezentare avem:


- acte juridice civile strict personale;
- acte juridice civile care se pot încheia prin reprezentare.
Actul juridic civil strict personal este acela care nu poate fi făcut decât
personal. Spre exemplu, testamentul, căsătoria, recunoaşterea unui copil.
Actul juridic civil care se poate încheia prin reprezentare este actul juridic
care poate fi încheiat şi de o altă persoană, împuternicită în acest sens.
Majoritatea actelor juridice pot fi încheiate şi prin reprezentare.

Secţiunea 2 - Condiţiile actului juridic civil

1. Noţiunea condiţiilor actului juridic civil

Prin condiţii ale actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit
un asemenea act36.
În legislaţia civilă ca şi în literatura juridică de specialitate se folosesc diferite
expresii pentru a desemna condiţiile actului juridic civil, precum:
- ‟‟condiţii de valabilitate a actului juridic civil‟‟37;
- ‟‟condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii‟‟38.

36
Institutul de Cercetări Juridice, op. cit., p. 170
37
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
38
art. 948 din Codul civil român ”Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:
1. capacitatea de a contracta;
Condiţiile actului juridic civil nu sunt altceva decât cerinţele pretinse de
legiuitor pentru ca un act juridic să fie valabil încheiat şi să producă efecte
juridice.

2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

Clasificarea condiţiilor actului juridic civil se face după mai multe criterii:

În raport de aspectul la care se referă condiţiile actului juridic civil se


clasifică în:
- condiţii de fond (condiţii intrinseci);
- condiţii de formă (condiţii extrinseci).
Condiţiile de fond sunt acelea care se referă la conţinutul actului juridic,
respectiv la:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământ;
- obiect;
- cauză.
Condiţiile de formă ale actului juridic civil sunt cele care se referă la
exteriorizarea voinţei, precum:
- manifestarea voinţei într-o formă (solemnă) anume pretinsă de legiuitor
pentru însăşi validitatea actului juridic (ad validitatem), ca ex. forma
înscrisului autentic cerută pentru contractul de vânzare-cumpărare a unui
teren;
- concretizarea manifestării de voinţă în instrumente de probă;
- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi (ex. înscrierea ipotecii în
cartea funciară).

În raport de criteriul obligativităţii sau neobligativităţii lor, condiţiile


actului juridic se clasifică în:
- condiţii esenţiale;
- condiţii neesenţiale (întâmplătoare).
Condiţiile esenţiale sunt cerute pentru însăşi valabilitatea actului juridic. Aici
intră:
- toate condiţiile de fond;
- forma cerută ad solemnitatem;
- autorizarea încheierii actelor juridice (autorizări prealabile);
- modalităţile (în actele juridice afectate de modalităţi).
Condiţiile neesenţiale sunt acelea care pot lipsi din actul juridic, fără a
afecta valabilitatea acestuia. Intră în această categorie modalităţile actului juridic
civil folosite în cazurile în care prezenţa lor nu este obligatorie (care afectează
unele clauze neesenţiale ale actului juridic civil).

2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;


3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.”
În raport de sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării lor, condiţiile
actului juridic se împart în:
- condiţii de validitate;
- condiţii de eficacitate.
Condiţiile de validitate sunt acelea fără a căror îndeplinire actul juridic nu se
consideră încheiat.
Nerespectarea condiţiilor de validitate se sancţionează cu nulitatea actului
juridic.
Condiţiile de eficacitate sunt acele condiţii care nu privesc formarea valabilă
a actului juridic, ci doar eficacitatea lui (ex. neînscrierea ipotecii în Cartea
Funciară atrage inopozabilitatea fată de terţi).
„‟Despre condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor‟‟ dispune prin art.
948: „‟Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:
- capacitatea de a contracta
- consimţământul valabil al părţii care se obligă
- un obiect determinat
- o cauză licită.„‟
la care se mai adaugă în cazul actelor juridice solemne (formale) şi
- forma exterioară a actului juridic.

3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

3.1. Definiţia capacităţii de a încheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de


fond care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de
drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o parte a capacităţii de
folosinţă a persoanelor fizice şi juridice. Aceasta este o premisă a capacităţii de
exerciţiu, cealaltă premisă fiind discernământul.
Reglementarea capacităţii de a încheia acte juridice este făcută de Codul civil
care în:
- art. 948 prevede că o condiţie esenţială (pentru validitatea unei convenţii)
este „‟capacitatea de a contracta„‟;
- art. 949 dispune: „‟Poate contracta orice persoană ce nu este declarată
incapabilă de lege„‟
- alte texte referitoare la contracte (art. 808, art. 1306) sau testamente (art.
807, art. 856);
precum şi de Decretul nr. 31/1954 care în art. 6 al. 1 dispune „‟Nimeni nu poate fi
îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit total sau în parte, de capacitatea
de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege‟‟.

3.2. Principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile


În legătură cu această condiţie de fond a actului juridic civil principiul este
acela că orice persoană deţine capacitatea de a încheia acte juridice civile, cu
excepţia acelor declarate incapabile de lege (art. 6 al. 1, Decretul nr. 31/1954).
În ceea ce priveşte persoanele juridice principiul capacităţii de a face acte
juridice este subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă consacrat
de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia „‟Persoana juridică nu poate
avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut‟‟.
Art. 6 al. 1 din Decretul nr. 31/1954 prevede şi excepţia incapacităţii de a
încheia acte juridice civile, care însă trebuie expres prevăzută de lege.
Această posibilitate este înscrisă şi în art. 950 Cod civil.

4. Consimţământul

4.1. Consimţământul ca element al voinţei juridice

Voinţa juridică reprezintă un element fundamental al actului juridic civil care


reuneşte în structura sa consimţământul şi cauza (scopul actului juridic). Rezultă,
deci, faptul că între consimţământ şi voinţă juridică există o corelaţie de la parte
la întreg.
În dreptul nostru civil două principii cârmuiesc voinţa juridică:
Principiul libertăţii actelor juridice civile (principiul libertăţii de voinţă39)
consacrat de art. 969 Cod civil potrivit căruia „‟Convenţiile legal făcute au putere
de lege între părţile contractante„‟ şi art. 5 Cod civil care prevede că „‟…nu se
poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri„‟.
Principiul libertăţii de voinţă este regula de drept civil potrivit căreia subiectele
de drept civil pot încheia orice fel de acte dacă se respectă legea şi morala40.
Conţinutul principiului libertăţii de voinţă poate fi exprimat astfel:
- subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau să nu încheie acte
juridice civile;
- subiectele de drept civil sunt libere să stabilească aşa cum doresc
conţinutul actului juridic civil;
- subiectele de drept civil sunt libere ca prin acordul lor să modifice sau să
pună capăt actului juridic încheiat.
Principiul libertăţii de voinţă este limitat de respectarea legii şi a moralei (a
ordinii publice şi a bunelor moravuri).
În ceea ce priveşte forma actelor juridice, este şi ea supusă aceluiaşi
principiu, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
Principiul voinţei interne sau reale consacrat în art. 977 Cod civil potrivit
căruia „‟Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor„‟ sau art. 1175 Cod civil care

39
a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed.
All, Bucureşti, 1996, p. 91.
40
a se vedea Victor Babiuc, Valeriu Stoica, Libertatea contractuală şi dreptul constituţional, în
”Dreptul” nr. 7/1995, p. 8.
prevede „‟Actul secret care modifică un act public, nu poate avea puterea decât
între părţile contractate şi succesorii lor universali‟‟.
Principiul voinţei interne sau reale este regula de drept civil potrivit căreia în
dreptul nostru precumpănitoare este voinţa internă (cea reală) în raport cu cea
externă (socială).
Voinţa juridică se analizează prin două elemente:
- un element psihologic – voinţa internă;
- un element social – voinţa declarată.
În cele mai multe cazuri există o concordanţă între cele două elemente,
declaraţia de voinţă corespunde voinţei interne.
Dacă cele două elemente nu se suprapun, Codul civil român a consacrat
principiul voinţei interne ce acordă prioritate voinţei interne care este cea reală
(concepţia subiectivă – franceză, spre deosebire de concepţia obiectivă care dă
prioritate voinţei externe declarate – germană).

4.2. Noţiunea consimţământului

Definiţie: Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia


un act juridic civil.
Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic
civil.
Termenul „‟consimţământ„‟ este folosit în două sensuri:
- în sens restrâns, adică manifestarea unilaterală de voinţă la încheierea
unui act juridic, respectiv, în cazul actelor juridice unilaterale voinţa
autorului lor şi în cazul actelor juridice bilaterale voinţa fiecărei părţi;
- în sens larg, adică acordul de voinţă în actele juridice bilaterale (cum
sentire).

4.3. Cerinţele de valabilitate a consimţământului

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe.


Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
Persoanele fizice cu capacitate deplină de execuţie sunt prezumate a avea
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Cel lipsit de
capacitate de exerciţiu este prezumat a nu avea discernământ fie datorită vârstei,
fie datorită sănătăţii mentale.
În afara incapacităţilor legale, pot exista situaţii în care persoane cu
discernământ în drept sunt lipsite în fapt de discernământ în mod temporar. Este
vorba de aşa numitele situaţii de incapacitate naturală în care se pot găsi
persoane fizice aflate în stare de ebrietate avansată, hipnoză, somnambulism,
mânie puternică etc.
Pentru persoanele juridice nu se pune problema deoarece reprezentanţii lor
sunt întotdeauna persoane fizice cu discernământ.
Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică de a-l angaja juridiceşte pe autorul său.
Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice atunci când:
- manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa);
- manifestarea de voinţă a fost foarte vagă;
- manifestarea de voinţă a fost făcută din prietenie sau complezenţă;
- manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţia suspensivă pur potestativă
din partea celui care se obligă (mă oblig dacă vreau – si voluero);
- manifestare de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis)
cunoscută de destinatarul acesteia.
Consimţământul trebuie să fie exteriorizat, adică adus la cunoştinţa
celeilalte părţi.
Manifestarea de voinţă poate să fie expresă sau tacită, adică să rezulte din
fapte sau gesturi concludente.
Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în formă scrisă,
verbală, prin gesturi şi fapte concludente (ex. etalarea unei mărfi şi în vitrină,
însoţită de preţ, reprezintă o manifestare de voinţă privind încheierea unui
contract de vânzare – cumpărare).
Consimţământul nu trebuie să fie afectat de viciile de consimţământ.
Viciile de consimţământ care afectează caracterul liber al consimţământului
sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

A. EROAREA

Definiţie: Eroarea este definită ca falsa reprezentare a realităţii în momentul


încheierii actului juridic civil.
Eroarea ca viciu de consimţământ este reglementată de art. 954 Cod civil
potrivit căruia: „‟Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei
obiectului convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei
cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza
principală pentru care s-a făcut convenţia‟‟.

Clasificare:

În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea se clasifică în:


- eroare de fapt;
- eroare de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări de fapt în momentul
încheierii actului juridic civil.
Eroarea de fapt priveşte, fie obiectul actului juridic, fie valoarea acestuia, fie
cealaltă parte contractantă sau beneficiară a actului juridic unilateral.
Eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului
unei norme juridice.
În ceea ce priveşte eroarea de drept, ca viciu de consimţământ, în literatura
juridică nu există o concepţie unitară:
- unii autori consideră că eroarea de drept nu poate constitui viciu de
consimţământ datorită prezumţie de cunoaştere a legii exprimată în
regula „’nemo censetur ignorare legem„‟;
- alţi autori consideră că eroarea de drept există ca viciu de consimţământ
afară de cazul în care ea priveşte norme juridice imperative care se
referă la ordinea publică (art. 953 Cod civil nu face distincţie dintre
eroarea de fapt şi eroarea de drept).

În funcţie de gravitatea şi consecinţele produse, eroarea este de trei feluri:


- eroare obstacol;
- eroare – viciu de consimţământ;
- eroare indiferentă.
Eroarea obstacol numită şi eroare distructivă de voinţă este cea mai gravă
formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic civil. Ea priveşte:
- natura actului juridic (error in negotio), ex. o parte crede că vinde un
lucru, cealaltă este convinsă că l-a primit prin donaţie.
- identitatea obiectului (error in corpore), ex. o parte crede că vinde un
teren din Bucureşti, iar cealaltă parte crede că va cumpăra un teren din
provincie.
Această formă de eroare echivalează cu lipsa de consimţământ, fapt care
duce la nulitate absolută a actului juridic civil.
Eroarea viciu de consimţământ, numită şi eroare gravă poate fi:
- eroare asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic – error
in substantiam – fără de care actul juridic nu s-ar fi încheiat (de ex.
cumpărătorul s-a înşelat asupra vechimii lucrului sau a materiei din care
a fost confecţionat);
- eroare asupra persoanei contractante care poate privi identitatea sau o
altă calitate esenţială a acestuia – error in personam.
Sancţiunea care intervine în cazul erorii viciu de consimţământ este nulitatea
relativă a actului juridic.
Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a realităţii asupra unor
elemente neesenţiale la încheierea actului juridic (ex. erorile de calcul).
Eroarea indiferentă nu cade sub incidenţa nulităţii, ea poate cel mult
atrage după sine o diminuare valorică a prestaţiei.

Condiţiile cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ sunt


următoarele:
- elementul asupra căruia poartă eroarea să fi fost determinant pentru
încheierea a actului juridic civil
- în actele bilaterale cu titlu oneros, cocontractantul să fi cunoscut sau să fi
trebuit să cunoască împrejurarea că elementul asupra căruia poartă eroarea a
fost determinant pentru încheierea actului

B. DOLUL sau viclenia (dolus)

Definiţie: Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în


eroare a unei persoane prin folosirea unor mijloace viclene (dolosive) în scopul
de a o determina să încheie actul juridic civil.
Art. 960 Cod civil reglementează dolul astfel: „‟Dolul este o cauză de nulitate
când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel încât este
evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat„‟.

Ca structură, dolul este alcătuit din două elemente.


- un element material (obiectiv) care constă din folosirea unor mijloace
dolosive (viclene) pentru a induce persoana în eroare (minciuni,
maşinaţiuni, trucuri, şiretenii etc.);
- un element subiectiv (intenţional) care constă în intenţia inducerii în
eroare a persoanei pentru a o determina să încheie actul juridic civil 41.
În esenţă, dolul este o eroare provocată.

Condiţiile care se cer pentru ca dolul să fie viciu de consimţământ sunt:


- dolul trebuie să fie determinat pentru încheierea actului juridic civil;
- dolul trebuie să provină de la cealaltă parte.

Proba dolului: dolul nu se prezumă, el trebuie dovedit. Dovada se face prin


orice mijloace de probaţiune.

Clasificare:

În raport de natura elementelor asupra cărora poartă, dolul este:


- dol principal;
- dol incident.
Dolul principal este acela care cade asupra unor elemente determinante la
încheierea unui act juridic civil, în sensul că în lipsa erorii pe care o provoacă,
actul juridic nu ar fi fost încheiat.
Dolul principal atrage sancţiunea nulităţii relative.
Dolul incident (incidental sau secundar) este acela care cade asupra unor
împrejurări nederminante la încheierea actului juridic. El nu atrage sancţiunea
nulităţii actului juridic. Partea interesantă are doar dreptul la o acţiune în
despăgubire putând cere reducerea preţului.

Clasificarea făcută de dreptul roman în:


- dolus bonus care constă în viclenii curente uşor de depistat;
- dolus malus care constă din viclenii grave şi care are drept sancţiune
nulitatea relativă a actului juridic civil.

Sancţiune: încheierea unui act juridic în condiţii de consimţământ viciat prin


dol-viciu de consimţământ, are drept consecinţă nulitatea relativă a actului
juridic42.

41
În legătură cu particularităţile elementelor constitutive al dolului în materie de liberalităţi, a se
vedea Mircea Dan-Bocşan, Consideraţii asupra dolului în materie de liberalităţi, în ”Dreptul” nr.
7/2001, p. 79.
C. VIOLENŢA

Definiţie: Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în


ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i producă o temere care o
determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Violenţa, viciu de consimţământ este reglementată de art. 955, 957, 958 Cod
civil. Art. 956 Cod civil dispune: „‟Este violenţă, totdeauna când spre a face o
persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţională după dânsa, că va fi
expusă persoana sau averea unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în
această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor‟‟.

Ca structură, violenţa – viciu de consimţământ cuprinde două elemente:


- un element obiectiv care constă în ameninţarea cu rău de natură
patrimonială (ex. distrugerea unui bun), de natură fizică (ex. vătămarea
integrităţii corporale) sau de natură morală (ex. o scrisoare
compromiţătoare a reputaţiei persoanei);
- un element subiectiv care constă în producerea unei temeri persoanei
ameninţate.

Condiţiile care se cer a fi întrunite cumulativ pentru ca violenţa să fie un viciu


de consimţământ sunt:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
- să fie injustă (nelegitimă).
Nu ne aflăm în prezenţa violenţei - viciu de consimţământ în următoarele
situaţii:
- când ameninţarea constă în folosirea unei căi legale (ex. acţiune în
justiţie);
- în cazul temerii de consecinţele legale ale exercitării unui drept de către
partea vătămată;
- în cazul în care persoana se află în prezenţa unei temeri reverenţiare
care mai degrabă reprezintă respect decât temere.

Clasificare:
Violenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii:

În funcţie de natura răului cu care se ameninţă, violenţa este:


- violenţă fizică atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică
a persoanei ori bunurile acesteia;
- violenţă morală atunci când ameninţarea se referă la cinstea, onoarea,
demnitatea sau sentimentele unei persoane.

În funcţie de caracterul ameninţării, se distinge:

42
Pentru o abordare modernă a noţiunii de dol, în raport cu actele normative ale ultimului deceniu
şi cu noile orientări ale jurisprudenţei, a se vedea Ionuţ-Florin Popa, Dolul şi obligaţia de
informare în contractele sinalagmatice, în ”Dreptul” nr. 7/2002, p. 62.
- ameninţarea legitimă cu un rău care nu constituie viciu de consimţământ;
- ameninţarea nelegitimă cu un rău (injustă) care constituie viciu de
consimţământ şi provoacă consecinţe juridice.

Sancţiunea violenţei este diferită:


- în cazul violenţei distructive de consimţământ, sancţiunea este nulitatea
absolută a actului juridic;
- în cazul violenţei – viciu de consimţământ, sancţiunea este nulitatea
relativă a actului juridic civil.

D. LEZIUNEA

Definiţie: Prin leziune se înţelege paguba materială suferită de una dintre


părţi din cauza disproporţiei flagrante de valoare dintre prestaţii, existentă în
momentul încheierii actului juridic civil.
Leziunea este reglementată de Codul civil în art. 1160, art. 1162 – 1165
precum şi de prevederile înscrise în art. 25 din Decretul nr. 32/1954.
Leziunea are o aplicaţiune restrânsă atât în privinţa persoanelor cât şi a
actelor juridice. Art. 1165 Cod civil prevede: Majorul nu poate, pentru leziune, să
exercite acţiunea în resciziune (în anulare).
Practic, leziunea este admisă în privinţa minorului între 14 şi 18 ani care a
încheiat acte juridice de administrare, singur, fără încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal (părinte, tutore) dacă, prin asemenea acte, s-a produs
minorului o vătămare (art. 25 din Decretul nr. 32/1954).
Sancţiunea leziunii constă în nulitatea relativă a actului juridic încheiat.

5. Obiectul actului juridic civil

5.1. Noţiunea obiectului actului juridic civil

Definiţie: Prin obiectul actului juridic civil se înţelege „‟conduita părţilor


stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile
sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute‟‟43.
Din definiţia dată se reţine faptul că obiectul actului juridic civil este însuşi
obiectul raportului juridic civil generat de acel act, respectiv acţiunile ori
inacţiunile de care sunt ţinute sau la care sunt îndatorate părţile participante.
Obiectul actului juridic civil este o condiţie de fond, esenţială şi generală a
actului juridic civil.
Pe lângă obiectul juridic al actului juridic civil care, cum am văzut, constă în
conduita părţilor, se poate lua în considerare şi obiectul derivat, respectiv
bunurile sau lucrurile în legătură cu care se încheie actele juridice civile. Acest
fapt rezultă din textul art. 963 Cod civil care dispune: „‟Numai lucrurile ce sunt în
comerţ pot fi obiectul unui contract‟‟.

43
Gh. Beleiu, op. cit. p. 138
5.2. Condiţiile obiectului

Obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească anumite condiţii pretinse


de legiuitor pentru a fi valabil. Există anumite condiţii generale care trebuie să fie
prezente în ceea ce priveşte obiectul tuturor actelor juridice civile şi există condiţii
speciale cerute numai pentru obiectul unor acte juridice civile.

Condiţiile generale de valabilitate ale obiectului actului juridic civil sunt:

a. Obiectul trebuie să existe.


Aceasta condiţie este cea mai importantă pentru valabilitatea actului juridic
civil, întrucât dacă obiectul nu există nu se mai poate pune problema îndeplinirii
celorlalte.
Dacă conduita părţilor priveşte un bun (un lucru) urmează să se respecte
anumite reguli:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic,
condiţia nu este îndeplinită şi deci actul juridic civil nu este valabil.
Această regulă se desprinde din art. 1311 Cod civil privind contractul de
vânzare – cumpărare: „‟Dacă în momentul vânzării, lucrul era pierit în tot,
vinderea este nulă‟‟.
- dacă bunul este prezent în momentul încheierii actului juridic, condiţia
este îndeplinită;
- dacă este vorba de un bun viitor (o recoltă viitoare, un produs viitor) el
poate forma obiect al unui act juridic civil cu excepţia succesiunilor
viitoare cu privire la care nu se mai pot încheia acte juridice civile.

b. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil.


Această condiţie se referă la bunurile ca obiecte derivate ale raportului juridic
civil. Ea este prevăzută de art. 963 Cod civil potrivit căruia numai bunurile ce sunt
în comerţ pot fi obiectul unui contract şi reafirmată de art. 1310 potrivit căruia
„‟Toate lucrurile care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă o lege a
oprit acest lucru‟‟.

c. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil.


Această condiţie este prevăzută în mod expres în art. 964 Cod civil care
stabileşte: ”Obligaţia trebuie să aibă de obiect, un lucru determinat, cel puţin în
specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea
sa.”
Obiectul actului juridic civil este determinat când se precizează în actul juridic
elementele care îl individualizează în prezent.
Obiectul actului juridic este determinabil când în actul juridic se înscriu
elemente necesare pentru individualizarea sa în viitor.
În privinţa lucrurilor certe (res certa) această condiţie a obiectului actului
juridic este îndeplinită.
În privinţa lucrurilor generice (res genera) cerinţa este îndeplinită prin
stabilirea unor elemente (cantitate, calitate, valoare etc.) care vor fi luate în
considerare în momentul executării actului juridic.

d. Obiectul trebuie să fie posibil.


Această condiţie de valabilitate a actului juridic civil rezultă din regula de drept
civil potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad impossibilium, nulla
obligatio). În legătură cu această condiţie se impun anumite precizări:
- să fie vorba de o imposibilitate absolută, adică obiectul să nu poată fi
înfăptuit de nimeni. Imposibilitatea poate să fie materială sau juridică (ex.
înstrăinarea capacităţii de folosinţă). Imposibilitatea relativă (subiectivă)
nu este luată în considerare;
- imposibilitatea se apreciază raportată la momentul încheierii actului juridic
civil.

e. Obiectul trebuie să fie licit şi moral.


Această condiţie rezultă din art. 5 Cod civil conform căruia: „‟Nu se poate
deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea
publică şi bunele moravuri‟‟.
Cu alte cuvinte, conduita părţilor, care formează obiectul actului juridic civil,
trebuie să fie în concordanţă cu legile în vigoare şi cu normele de convieţuire
socială. Este lovit de nulitate absolută orice act juridic care nu respectă această
cerinţă.

Condiţiile speciale cerute pentru anumite acte juridice civile sunt:

a. Obiectul trebuie să fie un fapt personal al celui care se obligă, potrivit


principiului că o persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa sa.
Această condiţie este cerută în acte cu caracter strict personal – intuituu
personae – precum antrepriza, mandatul etc. în care însuşirile debitorului sunt
avute în vedere, în mod special, la încheierea actului juridic civil. În consecinţă,
această cerinţă prezintă interes în acele acte juridice în care obiectul constă într-
un fapt (a face sau a nu face ceva).

b. Cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Condiţia aceasta


trebuie să fie îndeplinită în cazul actelor constitutive sau translative de drepturi şi
priveşte numai obligaţia de a da ceva. Ea decurge din principiul potrivit căruia
nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau la ceva mai mult decât
are (nemo dat quod non habet şi nemo plus juris ad alium trasferre potest, quam
ipse habet).

c. Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare prevăzute de lege.


În anumite acte juridice care au ca obiecte derivate bunuri, se cere existenţa unei
autorizaţii prealabile administrative sau juridice prevăzute de lege. Spre exemplu
încheierea unui contract de construcţii se poate face numai dacă în prealabil a
fost obţinută autorizaţia de construcţii de la organele administrative.
6. Cauza (scopul) actului juridic civil

6.1. Noţiunea cauzei actului juridic civil

Definiţie: Cauza este acea condiţie esenţială, de validitate a actului juridic


civil care constă în scopul urmărit de parte sau de părţi la încheierea actului
juridic civil.
Cauza actului juridic civil este un element al voinţei juridice, alături de
consimţământ. În procesul psihologic de formare a voinţei juridice există un motiv
determinant al hotărârii de a încheia actul juridic, motivul fiind chiar cauza ce
răspunde la întrebarea “pentru ce?” ori “de ce?“.
Reglementarea cauzei este făcută în principal de art. 948 pct. 4 Cod civil care
se referă la o “cauză licită” ca o condiţie esenţială a convenţiei şi de art. 966, art.
967, art. 968 Cod civil.

În dreptul civil se admite că în structura cauzei actului juridic civil există două
elemente:
- scopul imediat;
- scopul mediat.

Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei este un element


abstract, obiectiv şi invariabil în aceeaşi categorie de acte juridice.
Astfel:
- în actele juridice sinalagmatice (bilaterale) scopul imediat constă în
reprezentarea mentală a contraprestaţiei pe care fiecare parte a actului
juridic o urmăreşte (ex. în actul de vânzare-cumpărare scopul imediat al
vânzătorului este de a obţine preţul, iar scopul cumpărătorului este de a
obţine lucrul);
- în actele juridice cu titlu gratuit scopul imediat este intenţia de a gratifica
cealaltă parte (animus donandi);
- în actele juridice reale scopul imediat îl constituie reprezentarea remiterii
bunului (ex. în actul juridic de împrumut, scopul imediat este
reprezentarea bunului care formează obiectul împrumutului);
- în actele juridice aleatorii scopul imediat îl constituie reprezentarea unei
împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului sau riscul
pierderii.

Scopul mediat (causa remota) constă în motivul determinat al încheierii unui


act juridic civil care se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei
persoane.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret, subiectiv şi
valabil de la o categorie la alta de acte juridice, şi chiar în cadrul aceleiaşi
categorii de acte juridice civile (de ex. un act juridic de vânzare-cumpărare al
unei case):
- scopul imediat pentru cumpărător este dobândirea imobilului, scopul
imediat pentru cumpărător este preţul;
- scopul mediat pentru cumpărător poate fi diferit, respectiv dobândirea
casei pentru a fi folosită ca locuinţă, pentru a fi transformată în hotel etc.

6.2. Condiţiile cauzei

Potrivit art. 966 Cod civil „‟Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă,
sau nelicită, nu poate avea nici un efect‟‟. În consecinţă, pentru a fi valabilă
cauza actului juridic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să existe;
- să fie reală;
- să fie licită şi morală.

Cauza trebuie să existe.


Este lipsit de cauză actul juridic încheiat de o persoană fără discernământ.
Sancţiunea este nulitatea relativă.
Nu există cauză când lipseşte scopul imediat al actului juridic respectiv
contraprestaţia în actele juridice sinalagmatice, intenţia de a gratifica în actele
juridice cu titlu gratuit, lipsa predării bunului în actele juridice reale. În aceste
cazuri sancţiunea este nulitatea absolută.

Cauza trebuie să fie reală.


Această condiţie a cauzei nu este îndeplinită atunci când cauza este falsă,
când există eroare asupra motivului determinat (scopul mediat).
Cauza falsă se sancţionează cu nulitatea relativă a actului juridic civil.

Cauza trebuie să fie licită şi morală.


Articolul nr. 968 Cod civil dispune: „‟Cauza este nelicită când este prohibită de
legi, când contrară bunelor moravuri şi ordinii publice„‟.
Potrivit prevederii mai sus citate este ilicită cauza atunci când sunt încălcate
prevederile legale cu caracter imperativ, când se încalcă regulile moralei, precum
şi atunci când afectează ordinea publică.
Sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite şi imorale este aceea a
nulităţii absolute a actului juridic civil.

7. Forma actului juridic civil

7.1. Noţiunea formei actului juridic civil

Expresia de „‟formă a actului juridic civil„‟ este folosită în doctrina juridică în


două sensuri.
Stricto sensu prin „‟formă a actului juridic civil„‟ se desemnează modalitatea de
exteriorizare a voinţei juridice creatoare, modificatoare sau extinctivă a unui
raport juridic civil concret. Această accepţiune este dominată de principiul
consensualismului.
Lato sensu, prin „‟formă a actului juridic civil„‟ se desemnează trei „‟cerinţe de
formă„‟:
- forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic – forma ad
validitatem;
- forma cerută pentru probarea actului juridic – forma ad probationem;
- forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţele persoane.
În înţelesul ei restrâns, ca modalitate de exteriorizare a voinţei juridice a
subiectului de drept, forma actului juridic civil este guvernată de principiul
consensualismului potrivit căruia simpla manifestare de voinţă este nu numai
necesară ci şi suficientă pentru naşterea actului juridic civil.
Principiul consensualismului este definit în literatura juridică ca fiind „‟regula
de drept civil, potrivit căreia, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea
de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială„‟44.
În legislaţia actuală nu există o consacrare expresă a acestui principiu.
Existenţa sa este neîndoielnică fiind motivată de nevoile circuitului civil şi de
împrejurarea că el constituie o consecinţă a principiului libertăţii actelor juridice
civile.

7.2. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil

Pentru clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil se folosesc două
criterii.

În raport de consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă


ale actului juridic civil se clasifică în:
- forma cerută pentru validitatea actului juridic – ad validitatem
- forma cerută pentru probarea actului juridic civil – ad probationem
- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.

Prin formă cerută pentru valabilitatea actului juridic se înţelege acea


condiţie esenţială şi specială care constă în necesitatea îndeplinirii unor
formalităţi prestabilite de lege sau părţi, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar
putea naşte în mod valabil45.
Cele mai importante acte juridice civile pentru care legea cere forma solemnă
(de regulă forma autentică) sunt:
- testamentul (art. 858 Cod civil46);
- donaţia (art. 813 Cod civil47);
- revocarea expresă a unui legat (art. 920 Cod civil48);
- renunţarea expresă la succesiune (art. 76 al. 4 din Legea nr. 36/1995 49);

44
a se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., pag. 170.
45
Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală, Ed. All Educational, Bucureşti, 1997, p. 136
46
art. 858 din Codul civil: ”Un testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic, sau în
formă mistică.”
47
art. 813 din Codul civil: ”Toate donaţiunile se fac prin act autentic.”
48
Art. 920 din Codul civil: ”Un testament nu poate fi revocat, în tot sau in parte, decât sau prin un
act legalizat de judecătoria competentă, care act va cuprinde mutarea voinţei testatorului, sau
prin un testament posterior.”
- ipoteca (art. 1772 Cod civil50);
- actul juridic de înstrăinare a unui teren (art. 2 alin. 1 din Legea nr.
54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor51);
- contractul de arendare (art. 3 şi 4 din Legea nr. 16/199452).
Sancţiunea nerespectării formei ad validitatem este nulitatea actului juridic.

Forma cerută ad probationem constă în întocmirea unui înscris care să


probeze actul juridic civil indirect.
Forma cerută pentru probarea actului juridic civil se justifică prin importanţa
anumitor acte juridice civile şi prin avantajul de a asigura conţinutul exact al
actului juridic civil încheiat.
Sancţiune: forma ad probationem este obligatorie. Nerespectarea ei atrage
sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului juridic cu un alt mijloc de probă.
Codul civil nu enumeră situaţiile în care forma scrisă este cerută ad
probationem. Există unele dispoziţii legale care fac aplicaţiune acestei forme,
respectiv:
- instituirea formei ad probationem pentru actele juridice civile cu o valoare
mai mare de 250 lei (art. 1191 al. 1 Cod civil);
- instituirea formei ad probationem pentru anumite contracte: contractul de
locaţiune, contractul de depozit voluntar, contractul de închiriere a
locuinţelor, contractul de asigurare, contractul de tranzacţie, etc.).

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi reprezintă acele formalităţi


care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic civil opzabil şi terţelor
persoane în scopul ocrotirii intereselor lor.
Principalele aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi sunt:
- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (Legea 7/1996 a cadastrului şi
a publicităţii imobiliare);
- publicitatea constituirii garanţiilor reale mobiliare prin înscrierea avizului
de garanţie reală în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art.
29 din Titlul VI – Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare – din Legea
99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice 53);

49
Art. 76 alin. 4 din Legea 36/1995: ”Declaraţiile de renunţare la succesiune şi cele de acceptare
sub beneficiu de inventar se înscriu într-un registru special.”
50
art. 1772 din Codul civil: ”Ipoteca convenţională nu va putea fi constituită decât prin act
autentic.”
51
art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998: ”Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate
şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”
52
Art. 3 alin. 1 din Legea 16/1994: ”Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi
dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.” Art. 6 alin. 1 din Legea
16/1994: ”Contractul de arendare se întocmeşte în scris, câte un exemplar pentru fiecare parte şi
un exemplar care se depune la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate,
în termen de 15 zile de la data încheierii. Acesta se înregistrează într-un registru special, ţinut de
secretarul consiliului local.”
53
În conformitate cu art. 105 din acelaşi titlu, la data intrării în vigoare a Legii 99/1999 se abrogă
dispoziţiile art. 710 şi 713 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte publicitatea
amanetului. Menţionăm că Titlul VI din Legea 99/1999 a intrat în vigoare la data de 27 august
1999.
- înregistrările şi publicaţiile societăţilor comerciale la Registrul Comerţului
conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990;
- notificarea cesiunii de creanţă (în baza art. 1393 din Codul civil 54) sau
înscrierea ei în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 2 din
Titlul VI din Legea 99/199955);

În raport de izvorul formei, se distinge între:


- forma legală, adică cea impusă de legea civilă;
- forma convenţională (voluntară) care este impusă de părţi.

Secţiunea 3 - Modalităţile actului juridic civil

1. Preliminarii

Actele juridice civile pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi.


Definiţie: Prin modalitate a actului juridic civil se înţelege acel element al actului
juridic civil care constă într-o împrejurare viitoare ce are influenţă asupra
efectelor produse sau cele pe care trebuie să le producă actul juridic respectiv.
Modalităţile actului juridic civil presupun două elemente:
- o împrejurare care poate să constea dintr-un eveniment sau dintr-o
acţiune umană;
- împrejurarea trebuie să influenţeze efectele actului juridic civil.
Modalităţile actului juridic civil sunt: termenul, condiţia şi sarcina.

2. Termenul

2.1. Noţiunea termenului actului juridic civil

Definiţie: Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare până la


care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exercitării drepturilor
subiective civile şi a executării obligaţiilor civile corelative.
Termenul se caracterizează prin două trăsături care îl definesc:
- este un eveniment viitor;
- producerea evenimentului este sigură.
Reglementare: Regulile generale cu privire la termen sunt înscrise în Codul
civil art. 1022 – 1025, precum şi în alte acte normative.

2.2. Clasificarea termenelor actului juridic civil

În raport de efectele pe care le produce termenul poate fi:


54
Art. 1393 din Codul civil: ”Cesionarul nu poate opune dreptul sau la o a treia persoana decât
după ce a notificat debitorului cesiunea.
Acelaşi efect va avea acceptarea cesiunii făcută de debitor într-un act autentic.”
55
Art. 2 din Titlul VI din Legea 99/1999: ”De asemenea, sunt supuse prevederilor prezentului titlu,
în ceea ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea, următoarele acte juridice:
a) toate cesiunile drepturilor de creanţă, chiar dacă cesiunea nu are drept scop garantarea
îndeplinirii unei obligaţii (...)”
- termen suspensiv;
- termen extinctiv.
Termenul suspensiv este acela care amână exercitarea drepturilor
subiective şi executarea obligaţiilor până la îndeplinirea lor (ex. îţi închiriez casa
de la data de 1 ian.).
Termenul extinctiv este termenul care amână, până la împlinirea lui,
stingerea exercitării dreptului subiectiv şi a executării obligaţiei. Altfel spus, la
împlinirea termenului extinctiv se sting efectele unui act juridic ( ex. îţi închiriez
casa până la data de 1 ian.).

În raport de izvorul său, termenul este:


- termen voluntar;
- termen legal;
- termen judiciar.
Termenul voluntar numit şi convenţional este cel stabilit prin voinţa părţilor
manifestate în actul juridic civil. Cele mai multe termene intră în această
categorie.
Termenul legal este cel stabilit de lege şi care face parte, de drept, din actul
juridic civil.
Termenul judiciar sau jurisdicţional este termenul acordat de instanţa
judecătorească debitorului (ex. art. 1101 Cod civil reglementează posibilitatea
instanţei judecătoreşti de a da un termen de graţie debitorului56).

În raport de criteriul cunoaşterii datei împlinirii sale în momentul


încheierii actului juridic, termenul este.
- termen cert;
- termen incert.
Termenul cert este acel termen a cărei dată de împlinire este cunoscută (ex.
data de 1 ian.).
Termenul incert este termenul a cărei dată de împlinire nu este cunoscută în
momentul încheierii actului juridic, deşi împlinirea este sigură (ex. data morţii unei
persoane).

În raport de beneficiarul termenului există:


- termen în favoarea debitorului;
- termen în favoarea creditorului;
- termen în favoarea ambelor părţi.
Termenul în favoarea debitorului constituie regula. Art. 1024 Cod civil
prevede „‟termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea
debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit în
favoarea creditorului„‟.

56
art. 1101 din Codul civil: ”Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria
divizibilă chiar.
Cu toate acestea, judecătorii pot, în considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici termene
pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc.
Judecătorii însă nu vor uza de această facultate decât cu mare rezervă.”
Termenul în favoarea creditorului este cazul depozitului, în care termenul
este stabilit în favoarea deponentului, de regulă (ex. art. 1616 Cod civil
„‟Depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când
s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituirea lui„‟).
Termenul în favoarea ambelor părţi (ex. termenul stipulat într-un contract
de asigurare).

2.3. Efectele termenelor actului juridic civil

Ca modalitate a actului juridic civil, termenul afectează numai executarea


actului juridic, nu şi existenţa sa.
Efectele termenului sunt diferite după cum ne aflăm în prezenţa termenului
suspensiv sau în prezenţa termenului extinctiv. Astfel:
- până la împlinirea termenului suspensiv, exerciţiul dreptului subiectiv şi
executarea obligaţiei sunt suspendate;
- până la împlinirea termenului suspensiv creditorul nu poate cere plata de
la debitor. Dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen, el face o
plată valabilă, acest fapt însemnând că a renunţat la beneficiul termenului
(art. 1023 Cod civil);
- până la împlinirea termenului suspensiv creditorul este îndreptăţit să
săvârşească acte de conservare a creanţei sale (ex. înfiinţarea unui
sechestru);
- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii
termenului suspensiv;
- termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiilor
corelative.

3. Condiţia

3.1. Noţiunea condiţiei actului juridic civil

Definiţie: Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care


depinde existenţa (naşterea sau stingerea) actului juridic.
Trăsături:
- este un element viitor şi nesigur;
- de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei depinde însăşi existenţa
actului juridic civil.
Reglementarea condiţiei este făcută de art. 1004 Cod civil care prevede:
„‟Obligaţia este condiţionată când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi
incert„‟.

3.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

În raport de efectul pe care îl produce, condiţia este:


- condiţie suspensivă;
- condiţie rezolutorie.
Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei împlinire depinde desfiinţarea
actului juridic civil (ex. îţi vând casa cu condiţia rezolutorie că actul de vânzare –
cumpărare se va desfiinţa dacă nu voi pleca în străinătate).

În raport de posibilitatea de realizare, condiţia este:


- condiţie cazuală;
- condiţie mixtă;
- condiţie potestativă.
Condiţia cazuală este acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard (art.
1005 Cod civil57). Ex. îţi vând casa, dacă voi supravieţui soţului meu
Condiţia mixtă este acea condiţie a cărei realizare depinde de voinţa uneia
dintre părţi şi de voinţa unei terţe persoane determinate (art. 1007 Cod civil58).
Ex. îţi vând casa, dacă până la sfârşitul anului mă voi căsători cu persoana X.
Condiţia potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde de voinţa
uneia din părţi (art. 1006 Cod civil59).
Condiţia potestativă este de două feluri:
- condiţie potestativă pură când realizarea ei depinde exclusiv de voinţa
uni părţi (ex. îţi vând casa dacă voi vrea);
- condiţie potestativă simplă când realizarea ei depinde de voinţa uneia din
părţi şi de un fapt exterior ori de voinţa unei persoane nedeterminate. Ex.
îţi vând casa dacă mă voi căsători.

3.3. Efectele condiţiilor actului juridic civil

Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic civil, sunt guvernate de două


reguli:
- condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic (adică naşterea ori
desfiinţarea lui);
- condiţia îşi produce efectele retroactiv.
Înfăţişarea efectelor condiţiei depinde se bazează pe o dublă distincţie: pe de
o parte, trebuie să distingem între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie, iar
pe de altă parte, trebuie să distingem între perioada anterioară împlinirii condiţiei
(pendente conditione) şi perioada ulterioară împlinirii condiţiei (eveniente
conditione).

Efectele condiţiei suspensive


Pendente conditione, actul juridic civil nu produce efecte. Aceasta înseamnă
că:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;

57
art. 1005 din Codul civil: ”Condiţia cazuală este aceea ce depinde de hazard şi care nu este
nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului.”
58
art. 1007 din Codul civil: ”Condiţia mixtă este aceea care depinde totodată de voinţa uneia din
părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane.”
59
art. 1006 din Codul civil: ”Condiţia potestativă este aceea care face să depindă perfectarea
convenţiei de un eveniment, pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se
întâmpla, sau poate să-l împiedice.”
- debitorul nu datorează nimic. Dacă el execută obligaţia, are dreptul să
ceară înapoierea prestaţiei.
- compensaţia nu operează;
- prescripţia dreptului la acţiune nu începe să curgă;
- în actele translative nu se produce efectul translativ. Dobânditorul poate
totuşi ceda dreptul său, însă numai ca drept condiţional (nemo dat quod
non habet).
- creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său60.
Eveniente conditione, dacă condiţia s-a împlinit, se consideră cu efect
retroactiv că actul a fost pur şi simplu. Aceasta înseamnă că:
- plata făcută rămâne valabilă;
- în actele translative de drepturi se produce efectul translativ, deci
transmisiunile de drepturi operate de dobânditor se consolidează
retroactiv.
Există câteva excepţii de la efectul retroactiv al condiţiei suspensive:
- prescripţia nu începe să curgă decât din momentul împlinirii condiţiei;
- riscurile rămân în sarcina înstrăinătorului61;
- înstrăinătorul păstrează fructele culese;
- actele de administrare efectuate de transmiţător rămân valabile.
Eveniente conditione, dacă condiţia suspensivă nu s-a împlinit, părţile se
găsesc în situaţia similară celei în care actul juridic nu s-ar fi încheiat. Aceasta
înseamnă că:
- prestaţiile efectuate se restituie;
- drepturile transmise sau constituite de dobânditor se desfiinţează.

Efectele condiţiei rezolutorii


Pendente conditione, actul se comportă ca şi cum ar fi pur şi simplu, întrucât
condiţia rezolutorie nu-şi produce efectele (pura est sed sub conditione
resolvitur):
- creditorul poate cere debitorului executarea obligaţiei;
- dobânditorul suportă riscul pieirii fortuite a lucrului întrucât a dobândit
proprietatea lui.
Eveniente conditione, dacă condiţia rezolutorie s-a împlinit, actul se
desfiinţează cu efect retroactiv. Aceasta înseamnă că:
- prestaţiile efectuate se restituie;
- drepturile transmise sau constituite de dobânditor se desfiinţează;
Excepţii de la caracterul retroactiv:

60
art. 1016 din Codul civil: ”Creditorul poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele
conservatoare dreptului său.”
61
Art. 1018 din Codul civil: ”Când obligaţia este contractată sub o condiţie suspensivă, obiectul
convenţiei rămâne în rizico-pericolul debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a
condiţiei.
Dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala debitorului, obligaţia este stinsă.
Dacă obiectul s-a deteriorat, fără greşeala debitorului, creditorul este obligat a-l lua în starea în
care se găseşte, fără scădere de preţ.
Dacă obiectul s-a deteriorat, prin greşeala debitorului, creditorul are dreptul să ceară
desfiinţarea obligaţiei, sau să ia lucrul în starea în care se găseşte, cu daune interese.”
- riscul realizat înainte de împlinirea condiţiei rămâne suportat de
dobânditor;
- actele de administrare efectuate de dobânditor se păstrează;
- fructele culese de dobânditor rămân ale sale;
- dacă actul este cu executare succesivă, efectele se produce numai
pentru viitor (ex nunc).
Eveniente conditione, dacă condiţia rezolutorie nu s-a împlinit, actul juridic
civil se consolidează cu efect retroactiv.

4. Sarcina

4.1. Noţiunea sarcinii actului juridic civil

Definiţie: Sarcina, ca modalitate a actului juridic civil, este o obligaţie de a da


ceva, a face ceva sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în
actele juridice cu titlu gratuit (liberalităţi).
Codul civil nu reglementează în mod special sarcina, însă conţine o serie de
norme juridice în materie de donaţii (art. 828 – 830) şi legate testamentare (art.
930) cu aplicaţii la sarcină.

4.2. Clasificarea sarcinilor actului juridic civil

În funcţie de persoana beneficiarului sarcina se clasifică în:


- sarcina în favoarea dispunătorului (ex. într-un contract de donaţie,
donatorul impune donatarului de a-i plăti o datorie a sa faţă de un terţ);
- sarcina în favoarea gratificatului (ex. într-un contract de donaţie privind o
casă, donatorul impune donatarului sarcina de a repara casa);
- sarcina în favoarea unui terţ (ex. se lasă prin testament o casă unei
persoane cu îndatorirea acesteia de a plăti o rentă viageră soţului
supravieţuitor).

În funcţie de valabilitatea lor, se disting trei forme de sarcină:


- sarcini imposibile (cele care nu pot fi îndeplinite) şi sarcini posibile;
- sarcini ilicite (cele care contravin dispoziţiilor legale) şi sarcini licite;
- sarcini imorale (cele care încalcă normele de conduită morală) şi sarcini
morale.

4.3. Efectele sarcinilor actului juridic civil

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei, ci


numai eficacitatea acestuia. Consecinţa neexecutării sarcinii este, în principiu,
revocarea actului juridic.

Secţiunea 4 - Efectele actului juridic civil


1. Definiţia, reglementarea şi determinarea efectelor actului juridic civil

1.1. Definiţia efectelor actului juridic civil

Definiţie: Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi


obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un
asemenea act.
Efectul actului juridic civil constă tocmai în rezultatul acestui act, respectiv, în
naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice. Raporturile juridice
generează drepturi subiective şi obligaţii civile, astfel că putem spune că efectele
actului juridic civil constau în naşterea, modificarea ori stingerea de drepturi
subiective civile şi de obligaţii civile.
Pentru a cunoaşte efectele actului juridic civil examinăm conţinutul raportului
juridic civil, respectiv drepturile şi obligaţiile părţilor participante la raportul juridic
civil. Putem spune că între conţinutul raportului juridic civil şi efectele actului
juridic civil există identitate, în sensul că efectele actului juridic civil se suprapun
conţinutului raportului juridic civil.

1.2. Reglementare

Efectele actului juridic civil sunt reglementate în mod general de Codul civil în
capitolul „‟ Despre efectul convenţiilor „‟ art. 969 – 985.
Codul civil reglementează şi efectele diferitelor contracte, precum: contractul
de donaţie art. 800 - 855, contractul de vânzare – cumpărare în art. 1294 – 1404,
contractul de schimb în art.1405 - 1409, contractul de societate în art. 1491 –
1531, contractul de mandat în art. 1532 – 1590 etc.
Există şi unele reglementări cuprinse în alte acte normative, din care amintim:
Legea nr. 16/1994 pentru contractul de arendare, Legea nr. 32/1994 pentru
contractul de sponsorizare, Legea nr. 8/1996 pentru contractul de valorificare sau
de exploatare a drepturilor patrimoniale de autor.

1.3. Determinarea efectelor actului juridic civil

Determinarea efectelor actului juridic civil constă în operaţiunea de fixare


a drepturilor subiective şi obligaţiilor civile cărora partea sau, după caz, părţile
actului juridic civil au voit să le dea naştere.
O asemenea operaţiune este determinantă deoarece în unele cazuri
conţinutul actului juridic este confuz datorită unor cauze precum: neconsemnarea
manifestării de voinţă într-un înscris, folosirea unor termeni nepotriviţi sau greşit,
conciziunea excesivă a expresiilor etc.
Pentru determinarea conţinutului actului juridic civil, trebuie să se parcurgă
anumite etape:
- dovedirea existenţei actului juridic civil care se face cu ajutorul
mijloacelor de probaţiune;
- interpretarea actului juridic civil care poate avea ca scop stabilirea
înţelesului unor clauze sau clarificarea juridică a acestuia.
1.4. Interpretarea actului juridic civil

Regula priorităţii voinţei interne în raport cu voinţa externă, declarată, este


conţinută în art. 977 din Codul civil: ”Interpretarea contractelor se face după
intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.”
Pentru clauzele cu multiple înţelesuri, Codul civil consacră mai multe reguli:
- art. 978 din Codul civil relementează principiul actus interpretandus est
potius ut valeat quam ut pereat: ”Când o clauză este primitoare de două
înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în
acela ce n-ar putea produce nici unul.”
- art. 979: ”Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în
înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului.”
- art. 980: ”Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului
unde s-a încheiat contractul.”
- Art. 983: ”Când este îndoiala, convenţia se interpretează în favoarea celui
ce se obligă.”
Conform art. 981 din Codul civil: ”Clauzele obişnuite într-un contract se
subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul.”
Art. 982 consacră interpretarea sistematică: ”Toate clauzele convenţiilor se
interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul
întreg.”
Potrivit art. 984 din Codul civil: ”Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra
cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii
cu care s-a încheiat.”
Art. 985 din Codul civil dispune: ”Când într-un contract s-a pus anume un caz
pentru a se explica obligaţia, nu se poate susţine că printr-acesta s-a restrâns
întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese.”
Art. 970 alin. 2 din Codul civil consacră o regulă importantă: ”Ele (convenţiile
– n.n.) obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările,
ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.”

2. Principiile efectelor actului juridic civil

2.1. Definiţie, enumerare, reglementare

Definiţie: Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile care arată modul
în care se produc aceste efecte, respectiv cum şi faţă de cine se produc
efectele.
Efectele actului juridic civil sunt guvernate de trei principii:
1. principiul forţei juridice obligatorii desemnat şi prin adagiul latin pacta sunt
servanda;
2. principiul irevocabilităţii;
3. principiul relativităţii.
Reglementarea principiilor efectelor actului juridic civil este făcută de art. 969
şi 973 Cod civil, însă numai pentru convenţii. Prin analogie, aceste principii se
aplică şi actelor juridice unilaterale.

2.2. Principiul forţei obligatorii

Principiul forţei juridice obligatorii exprimat şi prin adagiul latin pacta sunt
servanda este reglementat de art. 969 al. 1 Cod civil: „‟Convenţiile legal făcute
au putere de lege între părţile contractante„‟.
Definiţie: Principiul forţei obligatorii este acea regulă a efectelor actului juridic
civil potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor (acte
juridice bilaterale) sau autorului său (acte juridice unilaterale) întocmai ca legea.
Din definiţia dată rezultă faptul că actul juridic legal încheiat este obligatoriu
pentru părţi.
Acest principiu este determinat de două cerinţe şi anume:
- necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate
de actele juridice civile;
- imperativul moral al respectării cuvântului dat.
Sunt împrejurări când efectele actului juridic nu se produc aşa cum au voit
părţile la încheiere, aceste efecte fiind ori mai restrânse ori mai extinse,
independent de voinţa părţilor. Se vorbeşte în aceste situaţii de excepţii de
restrângere sau de extindere.

a. Excepţiile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele cazuri expres


prevăzute de lege în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen.
Intră în această categorie:
- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau
considerabile a lucrului (art. 1439 al. 1 Cod civil);
- încetarea contractului de mandat datorită morţii, interdicţiei,
insolvabilităţii sau falimentului uneia dintre părţi (art. 1552 pct. 3 Cod civil).

b. Excepţiile de extindere a forţei obligatorii sunt acele cazuri expres


prevăzute de lege în care actul juridic îşi prelungeşte efectele. Cităm spre
exemplificare:
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin efectul legii peste
termenul convenit de părţi (ex. prelungirea contractului de închiriere cu o
perioadă de 5 ani în temeiul Legii nr. 112/1995 şi a Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 40/1998).
- efectele actului juridic sunt amânate de o cauză care suspendă
executarea unui act cu prestaţii succesive (ex. un caz de forţă majoră care
împiedică executarea unui contract de furnizare).

2.3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil


Principiul irevocabilităţii actului juridic civil este reglementat de alineatul 2
al art. 969 Cod civil „‟Ele (convenţiile) se pot revoca prin consimţământ mutual
sau din cauze autorizate de lege„‟.
Irevocabilitatea actului juridic civil decurge din principiul forţei obligatorii,
fiind o consecinţă şi totodată o garanţie a acestui principiu.
Definiţie: Principiul irevocabilităţii actului juridic civil este regula de drept
civil potrivit căreia actului juridic bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa
numai a uneia dintre părţi, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt
prin manifestarea de voinţă în sens contrar a autorului său.
Potrivit acestui principiu actele juridice bilaterale pot să fie revocate prin
„‟consimţământul mutual„‟ al părţilor care convin să revoce convenţia şi din
cauze anume „‟autorizate de lege„‟.
Actele juridice unilaterale pot fi revocate numai în cazurile expres
prevăzute de lege.
Aceste situaţii constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor
juridice.

a. Excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor juridice bilaterale


constituie:
- revocarea donaţiei dintre soţi (art. 937 Cod civil);
- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durata nedeterminată
(art. 1436 Cod civil);
- revocarea mandatului (art. 1552, 1556 Cod civil);
- revocarea contractului de societate (art. 1523, 1527, 1529 Cod civil);
- revocarea depozitului de către deponent (art. 1616 Cod civil);
- denunţarea contratului de asigurare (Legea nr. 136/1995);
- încetarea contractului de concesiune prin denunţarea unilaterală de către
concesionar, fără plata vreunei despăgubiri, în caz de imposibilitate obiectivă de
exploatare a bunului; de asemenea, concedentul poate denunţa unilateral
contractul de concesiune, în cazul în care interesul naţional sau local o impune,
dar cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile (art. 35 lit. b şi e din Legea
219/998);

b. Excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor juridice unilaterale


constituie:
- revocarea testamentului (art. 920 Cod civil);
- retractarea renunţării la moştenire (art. 701 Cod civil);
- revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar (art. 37 Cod
comercial).

2.4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este reglementat de art.


973 Cod civil potrivit căruia: „‟Convenţiile n-au efect decât între părţile
contractante„‟.
Definiţie: Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este regula de
drept civil potrivit căreia actul juridic civil produce efectele numai faţă de autorii
sau autorul său, el neputând să profite sau să dăuneze altor persoane.
Din definiţia dată principiului relativităţii efectelor actului juridic civil rezultă
faptul că actul juridic civil dă naştere la drepturi şi la obligaţii numai pentru autorii
săi, în actele juridice bilaterale şi numai pentru autorul său, în actele juridice
unilaterale62.
Actul juridic nu poate să profite sau să dăuneze terţilor.
În viaţa juridică în afară de părţi (persoanele care încheie actul juridic) şi
terţi (persoane străine de actul juridic) mai există persoane care deşi nu participă
la încheierea actului juridic, prin relaţiile pe care le au cu părţile, sunt asimilate cu
acestea cât priveşte efectele actului juridic. Aceste persoane se numesc avânzi-
cauză.
În dreptul civil există trei categorii de avânzi-cauză:
a. succesorii universali şi cu titlu universal;
b. succesorii particulari;
c. creditorii chirografari.

a. Succesorii universali şi cu titlu universal formează o singură


categorie de avânzi-cauză, diferenţa dintre ei fiind de natură cantitativă.
Succesorul universal este persoana care dobândeşte un patrimoniu în
universalitatea sa, precum: moştenitorul legal unic, legatarul universal, persoana
juridică dobânditoare a unui întreg patrimoniu prin efectul reorganizării prin
comasare (fuziune, absorbţie).
Succesor cu titlu universal este persoana care dobândeşte o fracţiune
dintr-un patrimoniu precum: moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal,
persoane juridice dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanelor juridice
ca efect al reorganizării prin divizare.

b. Succesorii particulari sunt persoanele care dobândesc drepturi


determinate individual de la alte persoane prin acte juridice civile precum:
cumpărătorul, donatarul, cesionarul unei creanţe etc.

c. Creditorii chirografari sunt creditorii obişnuiţi care nu au o garanţie


reală pentru creanţa lor (gaj, ipotecă, privilegiu), dar care au un drept de gaj
general asupra patrimoniului debitorului lor.
Art. 1718 Cod civil reglementează această materie: „‟Oricine este obligat
personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi
imobile, prezente şi viitoare„‟.

Constituie excepţii de la principiul relativităţii actelor juridice acele cazuri în


care actul juridic civil ar produce efecte faţă de alte persoane decât părţile, prin
voinţa părţilor actului juridic.

62
a se vedea Paul Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie
generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003; Constantin Diaconu, Principiul
inopozabilităţii contractelor faţă de terţi. Noţiunea de terţi, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Literatura juridică împarte excepţiile în două mari categorii: aparente şi
reale.

A. Excepţii aparente de la principiul relativităţii


Sunt excepţii aparente cazurile în care, numai la prima vedere am fi în
prezenţa unei abateri de la relativitate.
Sunt considerate excepţii aparente:
a. Situaţia în care se află avânzii -cauză:
- succesorii universali şi cu titlu universal sunt „‟continuatorii„‟ autorilor lor,
fiind asimilaţi părţilor;
- succesorii cu titlu particular, în condiţiile arătate, iau locul părţii actului
juridic, iar dobândirea calităţii de avânzi – cauză se face cu acordul lor;
- creditorii chirografari nu dobândesc drepturi subiective sau obligaţii din
actul juridic încheiat, drepturile şi obligaţiile se nasc pe seama debitorului.
b. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte – fort) este convenţia
prin care o parte (promitent) se obligă faţă de cealaltă parte (creditorul
promisiunii) să determine pe o a treia persoană să încheie, să adere sau să
ratifice un act juridic. Promisiunea faptei altuia reprezintă o excepţie aparentă de
la principiul relativităţii, întrucât convenţia nu naşte drepturi sau obligaţii, în
beneficiul, respectiv, sarcina terţului.
c. Reprezentarea este procedeul tehnico – juridic prin care o persoană
numită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane,
numite reprezentat, efectele producându-se direct în persoana reprezentatului.
Nici reprezentarea nu constituie o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii,
întrucât reprezentatul este parte în actul juridic.
d. Simulaţia reprezintă operaţiunea juridică prin care printr-un act juridic
public (aparent) se creează o altă situaţie decât cea stabilită printr-un act juridic
ascuns, dar adevărat. Sancţiunea juridică a simulaţiei este inopozabilitatea
actului juridic secret faţă de terţi de bună-credinţă. Nici simulaţia nu este o
veritabilă excepţie de la principiul relativităţii, întrucât nici actul secret, nici actul
public nu produc efecte faţă de terţi, iar dreptul terţilor de a se prevala de actul
public izvorăşte din lege, iar nu din voinţa părţilor actului juridic.
e. Acţiunile directe în justiţie. Codul civil recunoaşte dreptul unei terţe
persoane (străină de actul juridic încheiat de a acţiona în justiţie una dintre părţile
actului juridic la care nu a participat în următoarele situaţii:
- art. 1488 Cod civil63, potrivit căruia în contractul de antrepriză de clădiri,
se recunoaşte dreptul lucrătorilor angajaţi de antreprenor de a acţiona direct pe
beneficiarul clădirii pentru plata sumelor ce li se cuvin, dacă sumele nu au fost
plătite de beneficiar antreprenorului;
- art. 1542 Cod civil64 în conformitate cu care în contractul de mandat, i se
recunoaşte mandantului o acţiune în justiţie împotriva submandatarului, în cazul

63
Art. 1488 din Codul civil: ”Zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu
sau la facerea unei alte lucrări date în apalt, pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât
acesta ar datori întreprinzătorului în momentul reclamaţiei.”
64
Art. 1542 din Codul civil: ”Mandatarul este răspunzător pentru acela pe care a substituit în
gestiunea sa:
în care pentru executarea contractului de mandat, mandatarul şi-a substituit, pe
baza unui contract separat, o altă persoană (submandatar).
În cazul acţiunilor directe suntem de asemenea în prezenţa unor excepţii
aparente de la principiul relativităţilor efectelor actelor juridice, deoarece dreptul
la acţiune izvorăşte din lege.

B. Excepţii reale (veritabile) de la principiul relativităţii


Singura excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic
civil este stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea unei a treia persoane.
Definiţie: Stipulaţia pentru altul este actul juridic bilateral prin care o parte
numită stipulant convine cu cealaltă parte numită promitent, ca acesta din urmă
să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane numită terţ beneficiar,
care nu participă la încheierea actului juridic nici direct, nici prin reprezentant.
Stipulaţia pentru altul are aplicaţii în următoarele cazuri:
- renta viageră - art. 1642 Cod civil65;
- donaţia cu sarcină - art. 82866, 830 Cod civil67;
- contractul de asigurare

Secţiunea 5 - Nulitatea actului juridic civil

1. Definiţia, reglementarea, funcţiile şi delimitarea nulităţii

1.1. Definiţia nulităţii

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care suprimă, în măsura stabilită


de o hotărâre judecătorească, efectele actului juridic civil încheiat cu încălcarea
dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic civil.
Din definiţia dată rezultă trăsăturile caracteristice ale nulităţii:
- nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
- nulitatea priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice;

1. când nu i s-a conces facultatea de a-şi substitui pe cineva;


2. când i s-a conces o atare facultate fără arătarea persoanei, şi cea aleasă de dânsul era
cunoscută de necapabilă şi nesolvabilă.
În toate cazurile, mandantul poate să intenteze direct acţiunea contra persoanei ce mandatarul
şi-a substituit.”
65
art. 1642 din Codul civil: ”Rendita pe viaţă se poate înfiinţa în favoarea persoanei ce a plătit
preţul, sau a altei a treia ce n-are nici un drept la rendită.
În cazul din urmă, deşi întruneşte însuşirile unei liberalităţi, totuşi nu este supusă formelor
stabilite pentru donaţiune; însă este în totul supusă dispoziţiilor articolului precedent.”
66
art. 828 din Codul civil: ”Donatorul nu este responsabil de evicţiune către donatar pentru
lucrurile dăruite.
Donatorul este responsabil de evicţiune când el a promis expres garanţia.
Este asemenea responsabil când evicţiunea provine din faptul său, când este în chestiune o
donaţiune care impune sarcini donatorului; într-acest caz însă, garanţia este obligatorie numai
până la suma sarcinilor.”
67
art. 830 din Codul civil: ”Când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor,
bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă.”
- nulitatea intervine atunci când au fost încălcate normele juridice care
reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic civil;
- nulitatea provine din cauze anterioare sau concomitente încheierii actului
juridic civil;
- nulitatea lipseşte actul juridic civil de efectele în vederea cărora a fost
încheiat.

1.2. Reglementarea nulităţii

În dreptul civil nu există o reglementare compactă a nulităţii. Normele


juridice care reglementează nulitatea se găsesc în:
- Codul civil;
- Decretul nr. 31/1954 (art. 20, 34);
- Legea nr. 18/1991 (art. 12, art. 14, art. 15);
- Legea nr. 112/1995 (art. 11);
- Legea 10/2001 (art. 17, art. 46);
- alte acte normative.

1.3. Funcţiile nulităţii

Nulitatea ca sancţiune de drept îndeplineşte următoarele funcţii:


a. funcţia preventivă care constă în efectul inhibitoriu pe care îl are
asupra subiectelor de drept civil tentate să încheie actul juridic fără respectarea
condiţiilor de valabilitate. Cunoscând sancţiunea nulităţii, subiectele de drept civil
sunt descurajate şi îndemnate să respecte legea.
b. funcţia sancţionatorie care constă din înlăturarea efectelor contrare
legii şi bunelor moravuri (funcţie represivă);
c. funcţia de garanţie a principiului legalităţii, respectiv, asigură
respectarea normelor de drept civil care reglementează condiţiile de validitate ale
actului juridic civil.

1.4. Delimitarea nulităţii

Pentru mai buna înţelegere a nulităţii se impune delimitare ei de alte


cauze de ineficacitate a actului juridic civil precum rezoluţiunea, rezilierea,
revocarea, caducitatea, inopozabilitatea.

a. Rezoluţiunea este sancţiunea care constă în desfiinţarea retroactivă a


unui contract sinalagmatic cu executarea dintr-o dată (într-un singur moment)
pentru neexecutarea din culpă a obligaţiilor de către una din părţi. Rezoluţiunea
se caracterizează prin faptul că:
- poate fi aplicată numai contractelor sinalagmatice;
- priveşte un contract valabil încheiat;
- cauza rezoluţiunii constă în neexecutarea culpabilă a contractelor, deci
este ulterioară încheierii lui;
- efectele rezoluţiunii sunt retroactive (ex tunc).
b. Rezilierea este sancţiunea care constă în desfiinţarea unui contract
sinalagmatic cu executarea succesivă, pentru neexecutarea din culpă a
obligaţiilor de către una din părţi. Ea se caracterizează prin faptul că:
- poate fi aplicată numai contractelor sinalagmatice cu executare
succesivă;
- priveşte un contract valabil încheiat;
- cauza rezilierii constă în neexecutarea culpabilă a contractului, deci este
ulterioară încheierii lui;
- efectele rezilierii se produc numai pentru viitor (ex. nunc).

c. Revocarea este sancţiunea care constă în înlăturarea efectelor actului


juridic, fie datorită ingratitudinii gratificatului, fie datorită neexecutării din culpă a
sarcinii donaţiei sau legatului, fie pentru naşterea de copii în urma donaţiunii.
Revocarea prezintă următoarele caracteristici:
- presupune un act valabil încheiat;
- se întemeiază pe cauze posterioare încheierii actului;
- se alică, de regulă, liberalităţilor.
În dreptul civil, revocarea mai înseamnă şi desfacerea, prin acordul
părţilor, a contractului a cărui executare încă nu a început (art. 969 Cod civil).
Revocarea se mai înfăţişează şi ca un act juridic unilateral ce produce
efecte prin voinţa unilaterală a autorului. Este vorba despre revocarea
testamentului şi a legatelor testamentare (art. 920 Cod civil68).

d. Caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic civil


determinată de un eveniment care intervine independent de voinţa părţilor şi
după încheierea actului. De exemplu, oferta de contract devine caducă dacă
înainte de acceptarea ei, ofertantul moare sau devine incapabil. Ca exemplu,
legatul cuprins într-un testament valabil devine caduc dacă legatarul renunţă la
succesiune sau dacă bunul care formează obligaţia legatului piere.
Caducitatea se caracterizează prin următoarele:
- se referă la un act juridic valabil încheiat;
- este un mod de desfiinţare retroactivă a actului juridic;
- se întemeiază pe o cauză posterioară încheierii actului juridic civil.

e. Inopozabilitatea este o cauză de ineficienţă a actului juridic civil faţă de


terţele persoane datorită neîndeplinirii formalităţilor de publicitate.
Inopozabilitatea se caracterizează prin următoarele:
- priveşte un act juridic valabil încheiat;
- efectele actului juridic se produc faţă de părţi, dar nu pot fi opuse terţilor;
- inopozabilitatea se datorează nerealizării formalităţilor de publicitate,
ulterioare încheierii actului juridic.

68
art. 920 din Codul civil: ”Un testament nu poate fi revocat, în tot sau în parte, decât sau prin un
act legalizat de judecătoria competentă, care act va cuprinde mutarea voinţei testatorului, sau
prin un testament posterior.”
2. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

Operaţiunea de clasificare a nulităţii prezintă importanţă teoretică


deosebită deoarece a serveşte la mai buna conturare şi aprofundare a
conceptului de „‟nulitate a actului juridic civil„‟.
Clasificarea nulităţilor se face după mai multe criterii:
a. În raport de natura interesului ocrotit – general sau individual – prin
dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea este de două
feluri: absolută şi relativă.
b. În raport de întinderea efectelor sale, nulitatea este totală şi parţială.
c. În raport de modul de consacrare legislativă se distinge: nulitatea
expresă şi nulitatea virtuală.
d. În raport de felul condiţiei de validitate nerespectată, se distinge între
nulitatea de fond şi nulitatea de formă.

a. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă.


Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la
încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes
general, public.
Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este desemnată în legislaţie,
literatura juridică sau practică prin formulele: „‟actul este nul de drept„‟, „‟nul de
plin drept„‟, „‟nul„‟ sau „‟actul va fi nul„‟.
Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la
încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes
particular, individual.
În plan terminologic nulitatea relativă este desemnată prin formulele:
„‟actul este anulabil„‟, „‟actul poate fi anulat„‟.

b. Nulitatea parţială şi nulitatea totală


Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte
dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte producându-se întrucât nu
contravin legii.
Altfel spus, nulitatea parţială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze
sau a unor clauze ale aceluiaşi act juridic.
Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează în întregime actul
juridic civil.
În sistemul nostru de drept nulitatea parţială este regula, iar nulitatea
totală constituie excepţia.

c. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală


Nulitatea expresă (textuală, explicită) este acea nulitate care este
prevăzută în mod expres în textul de lege (este prevăzută în mod formal).
Nulitatea virtuală (tacită sau implicită) este acea nulitate care nu este
prevăzută expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o
anumită condiţie de validitate a actului juridic civil. Exemplu de nulitate virtuală îl
constituie nulitatea conţinută în art. 813 Cod civil conform căruia „‟Toate donaţiile
se fac prin act autentic„‟. În consecinţă, donaţiile care nu respectă aceste cerinţe
ale actului autentic sunt lovite de nulitate.

d. Nulitatea de fond şi nulitatea de formă


Nulitatea de fond este nulitatea care intervine în caz de lipsă ori
nevalabilitate a unei condiţii de fond a actului juridic civil consimţământ,
capacitate, obiect, cauză.
Nulitatea de formă este nulitatea care intervine în cazul nerespectării
formai cerute pentru însăşi validitatea actului juridic civil (ad validitatem).

3. Cauzele de nulitate

3.1. Preliminarii

Sancţiunea nulităţii actelor juridice civile are drept cauză generică


nerespectarea prevederilor legale cu privire la condiţiile de validitate ale actului
juridic civil.
Într-o formulare generală sunt cauze de nulitate ale actului juridic civil:
- încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la capacitatea de a face actul
juridic civil;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;
- nerespectarea formei cerute ad-validitatem;
- nesocotirea limitelor libertăţii actelor juridice civile care vizează normele
imperative, ordinea publică şi bunele moravuri;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative (la actele juridice
pentru care se cere o autorizaţie administrativă prealabilă, ex. pentru contractul
de construcţii se cere autorizaţie primăriei de construire a imobilului);
- fraudarea legii.
Dintre aceste cauze enumerate, unele atrag nulitatea absolută, altele
atrag nulitate relativă.

3.2. Cauze de nulitate absolută

Definiţie: Nulitatea absolută este sancţiunea ce se aplică actelor juridice


civile întocmite în încălcarea dispoziţiilor legale imperative ce ocrotesc interesele
generale, pentru a le lipsi de efectele juridice contrare legii şi bunelor moravuri.
Nulitatea absolută intervine pentru următoarele cazuri:

a. pentru lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic şi anume:


- pentru nerespectarea unei îngrădiri a capacităţii de folosinţă, menită să
ocrotească un interes general, precum şi pentru lipsa capacităţii de folosinţă a
persanei juridice;
- pentru lipsa consimţământului din cauză de eroare obstacol sau violenţă
destructivă de consimţământ;
- pentru lipsa obiectului, obiect imposibil, ilicit sau imoral;
pentru absenţa de cauză, cauză ilicită sau cauză imorală;
- pentru lipsa formei cerute ad validitatem (ad solemnitatem);
- pentru lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
- pentru încălcarea dreptului de preemţiune (art. 52 din Codul silvic,
aprobat prin Legea 26/199669 şi art. 17 din Legea 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 –
22 decembrie 198970.

b. dacă actul juridic s-a încheiat prin încălcarea :


- unei norme juridice imperative;
- ordinii economice, sociale şi politice;
- bunelor moravuri.

c. când actul juridic civil s-a încheiat prin fraudă la lege (fraus omnia
corrumpit). Fraudarea legii constă în folosirea unor dispoziţii legale, nu în scopul
pentru care au fost edictate, ci pentru a eluda dispoziţiile imperative ale legii.

3.3. Cauze de nulitate relativă

Definiţie: Nulitatea relativă este sancţiunea de drept civil ce se aplică


actelor juridice civile întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative care
ocrotesc interesele particulare, pentru a le lipsi de efecte juridice potrivnice legii
şi bunelor moravuri.
Cauzele de nulitate relativă sunt:

a. nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanelor:


- actul juridic este încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu
(minorul sub 14 ani şi interzisul judecătoresc);
- actul s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar pentru
minorul între 14 – 18 ani;
- actul juridic s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare;

69
art. 52 din Codul silvic: ”Statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură,
are drept de preempţiune la toate vânzările de bunăvoie sau silite, la preţ şi în condiţii egale,
pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică şi terenurile limitrofe acestuia, precum şi
pentru terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră.
Proprietarul vânzător este obligat să înştiinţeze, în scris, unitatea silvică teritorială în raza căreia
se află terenul respectiv, în legătură cu intenţia de înstrăinare. Unitatea silvică sesizată îşi va
manifesta opţiunea în termen de 30 de zile, după care dreptul de preempţiune încetează.
Vânzarea făcută cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus este nulă de drept.”
70
Art. 17 din Legea 10/2001: ”(1) Statul, precum şi instituţiile publice, unităţile de învăţământ sau
aşezămintele social-culturale, care ocupă imobilul cu contract de închiriere, au drept de
preemţiune la cumpărarea acestuia.
(2) Acest drept se poate exercita, sub sancţiunea decăderii, în termen de 90 de zile de la data
primirii notificării privind intenţia de vânzare.
(3) Notificarea se face prin executorul judecătoresc, potrivit legii.
(4) Contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dreptului de preemţiune sunt
lovite de nulitate.”
- actul juridic s-a încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor, pentru persoane
juridice;
- actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unor incapacităţi instituite pentru
protecţia unor interese individuale (ex. interdicţia vânzării – cumpărării între soţi).

b. viciile de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa, leziunea;

c. lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;

d. nerespectarea dreptului de preemţiune (art. 14 coroborat cu art. 5 din


Legea 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor71 şi art. 9 din Legea nr.
16/1994 a arendării72).

4. Regimul juridic al nulităţii

4.1. Definiţia regimului juridic al nulităţii

Prin regim juridic al nulităţii se înţeleg regulile cărora este supusă nulitatea
absolută şi nulitatea relativă73.
Regimul juridic se referă la trei aspecte:
- cine poate invoca nulitatea;
- cât timp poate fi invocată nulitatea;
- dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea prin confirmarea actului.

4.2. Regimul juridic al nulităţii absolute

Regulile care stabilesc regimul juridic al nulităţii absolute sunt următoarele:

a. nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care are interes


şi chiar din oficiu de către organul jurisdicţional (părţile actului juridic, avânzii-
cauză ai părţilor, procurorul, instanţa de judecată, primar, prefect etc.);

b. acţiunea în nulitatea absolută este imprescriptibilă, adică poate fi


intentată oricând, indiferent cât timp s-a scurs de la data încheierii actului juridic.
Această regulă este prevăzută în art. 2 din decretul 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă: ”Nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de

71
art. 5 din Legea 54/1998: ”Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan
se face cu respectarea drepturilor de preemţiune al coproprietarilor, al vecinilor ori al arendaşilor.”
Art. 14 din Legea 54/1998: ”(1) Nerespectarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 12 alin. (1) şi
(2) atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, a contractului
de schimb, iar nerespectarea dispoziţiilor art. 5 şi 6 atrage nulitatea relativă a contractului.
(2) Acţiunea în constatare a nulităţii poate fi introdusă de către părţi, procuror, primar sau de
către orice persoană interesată.”
72
Art. 9 din Legea 16/1994: ”Arendaşul, persoană fizică, are dreptul de preempţiune înaintea
statului, în cazul înstrăinării prin vânzare a terenurilor agricole din extravilan, arendate.
Dreptul de preempţiune se exercită în condiţiile legii.”
73
a se vedea C. Hamangiu, op. cit., p. 113 şi urm.
acţiune, fie pe cale de excepţie.”

c. nulitatea absolută poate nu fi acoperită prin confirmarea actului juridic


civil (expresă sau tacită). Această regulă rezultă din faptul că nulitatea absolută
ocroteşte un interes obştesc.

4.3. Regimul juridic al nulităţii relative

Regimul juridic al nulităţii relative are la bază următoarele reguli:

a. nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a


fost nesocotit la încheierea actului juridic civil. Invocarea nulităţii relative poate fi
făcută personal de cel interesat, dacă are capacitatea de exerciţiu necesară, sau
prin reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu.

b. acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă, fapt care înseamnă că


nulitatea relativă poate fi invocată în termenele de prescripţie extinctivă,
prevăzute de lege. Începutul prescripţiei este reglementat cu de art. 9 din
Decretul nr. 167/195874.

c. nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită


de către cel ce o poate invoca. Confirmarea expresă se face printr-un act
confirmativ anume întocmit de cel ce poate invoca nulitatea, în conformitate cu
art. 1190 Cod civil: ”Actul de confirmare sau ratificarea unei obligaţii, în contra
cărei legea admite acţiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când
cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când face menţiune de motivul
acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se
întemeia acea acţiune.”
Confirmarea tacită este aceea care rezultă din acte sau fapte care nu lasă
nici un dubiu asupra intenţiei de a confirma actul. Ea se face prin executarea
benevolă a actului anulabil şi prin neinvocarea benevolă a nulităţii înăuntrul
termenului de prescripţie extinctivă.

4.4. Compararea de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea


relativă

Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu există deosebiri de efecte, ci


numai deosebiri de regim juridic.
Aceste deosebiri sunt exprimate în felul următor:

74
Art. Din Decretul 167/1958: ”Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru
violenţă, începe să curgă de la data când aceasta a încetat.
În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la
data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i
încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la
data încheierii actului.”
a. nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes şi chiar din
oficiu, pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei
interes a fost nesocotit la încheierea actului;

b. nulitatea absolută este imprescriptibilă, în timp ce nulitatea relativă este


prescriptibilă;

c. nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului juridic


civil, în vreme ce nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă sau
tacită.

5. Efectele nulităţii

5.1. Definiţia efectelor nulităţii

Definiţie: Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice care


intervin după aplicarea sancţiunii juridice a nulităţii.
Altfel spus, efectul generic al nulităţii constă în desfiinţarea raportului
juridic generat de actul juridic declarat nul.
Desfiinţarea actului juridic şi, respectiv, a raportului juridic, produce
următoarele consecinţe:

a. actul juridic care nu şi-a produs încă efectele, nu le va mai produce în


viitor;

b. actul juridic care a fost executat, odată declarat nul sau anulabil, se
desfiinţează retroactiv, iar prestaţiile efectuate urmează să fie restituite;

c. actele juridice încheiate de părţi cu terţii în baza unui act juridic nul sau
anulabil, prin care s-au constituit sau transmis drepturile faţă de terţi, vor fi
desfiinţate şi ele.

În concluzie, efectele nulităţii absolute şi de nulitate relativă sunt aceleaşi:


desfiinţarea retroactivă a actului juridic.

5.2. Principiile efectelor nulităţii

Trei principii reglementează efectele nulităţii:


- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii;
- principiul repunerii în situaţia anterioară;
- principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial,
primar.
Nu există o reglementare legală generală a acestor principii, ci doar texte
izolate care consacră mai ales cazuri de excepţie de la principii.

5.2.1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii


Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii este regula potrivit căreia
nulitatea actului juridic civil produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc) ci şi
pentru trecut (ex tunc), chiar din momentul încheierii actului juridic. În temeiul
acestui principiu, sunt înlăturate efectele produse între momentul încheierii şi cel
al anulării actului.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii se sprijină pe principiul legalităţii,
în sensul că tocmai restabilirea legalităţii impune desfiinţarea actului cu efect
retroactiv pentru a se înlătura toate efectele contrare legii.

Excepţiile de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii sunt acele situaţii


în care se menţin efectele produse între momentul încheierii actului şi momentul
anulării lui. Adică efectele nulităţii se produc doar ex nunc.
Constituie excepţii:
- situaţia anulării actului juridic cu executare succesivă, cum ar fi
contractul de închiriere. Acest caz se justifică prin prisma faptului că înlăturarea
efectelor produse până la momentul anulării este obiectiv imposibilă: nu se poate
înlătura folosinţa bunului închiriat.
- situaţia fructelor culese anterior anulării actului juridic. Aceste caz se
întemeiază pe principiul ocrotirii posesorului de bună-credinţă, în conformitate cu
art. 485 fin Codul civil: ”Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când
posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia
productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.”

5.2.2. Principiul repunerii în situaţia anterioară

Principiul repunerea în situaţia anterioară, consacrat şi în adagiul restitutio


in integrum, este regula de drept civil potrivit căreia tot ceea ce a fost executat în
temeiul unui act juridic anulat, trebuie restituit.
Principiul restitutio in integrum este o consecinţă şi, în acelaşi timp, o
garanţie a principiului retroactivităţii.
Atât principiul retroactivităţii, cât şi principiul restitutio in integrum, privesc
efectele nulităţii între părţile actului juridic.
Sub aspect procesual, acţiunea de restituire a prestaţiilor executate în
temeiul unui act juridic nul este distinctă de acţiunea în nulitate.

Excepţiile de la principiul repunerii în situaţia anterioară reprezintă acele


situaţii în care prestaţiile efectuate în temeiul actului nul nu se restituie. Excepţiile
de la principiul repunerii în situaţia anterioară sunt, în acelaşi timp şi excepţii d
ela principiul retroactivităţii.
Sunt astfel de excepţii:
- situaţia incapabilului, care este ţinut să restituie prestaţiile numai în
măsura îmbogăţirii sale. Conform art. 1164 din Codul civil: ”Când minorii,
interzişii sau femeile măritate sunt admişi, în această calitate, a exercita acţiune
de resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc aceea ce au primit, în
urmarea acestor angajamente, în timpul minorităţii, interdicţiei sau maritajului,
decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.” Această excepţie
se întemeiază pe ideea de protecţie a incapabilului, lipsit de experienţa vieţii
juridice.
- situaţia aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans
– nimeni nu se poate prevala de propria turpitudine sau imoralitate pentru a
obţine protecţia unui drept.

5.2.3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării


actului iniţial, primar

Principiul anulării actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului


juridic iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis) este regula de drept
civil conform căreia desfiinţarea (anularea) dreptului transmiţătorului duce la
desfiinţarea dreptului dobânditorului. În alţi termeni: desfiinţarea actului iniţial
(primar) conduce la desfiinţarea actului secundar (subsecvent, următor)75.
Acest principiu este o consecinţă a celorlalte două principii ale efectelor
nulităţii, dar şi altui mare principiu juridic, consacrat în adagiile: nemo dat quod
non habet şi nemo plus juris ad allium transferre potest, quam ipse habet.
În practică aplicarea acestui principiu se concretizează în alte două situaţii
specifice:
- anularea autorizaţiei administrative atrage şi anularea actului încheiat ăn
baza autorizaţiei
- anularea actului principal atrage şi anularea actului accesoriu, în baza regulii
accesorium sequitur principale.
Principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, deşi nu se bucură de
o reglementare expresă, beneficiază legalmente de o aplicaţie în materia ipotecii.
Conform art. 1770 din Codul civil: ”Acei care au asupra unui imobil un drept
suspens prin o condiţie, sau rezolubil în oarecare cazuri, sau supus la o acţiune
de resciziune, nu pot consimţi decât o ipotecă supusă aceloraşi condiţii sau
aceloraşi resciziuni.”

Excepţiile de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis sunt


acele situaţii în care deşi se anulează actul principal, actul subsecvent rămâne în
fiinţă.
Menţinerea în fiinţă a actului subsecvent se întemeiază pe două principii de
drept:

75
În legătură cu aplicabilitatea acestui principiu în materia înstrăinărilor imobiliare şi controversele
doctrinare generate, a se vedea, cu titlu de exemplu: (I) Pavel Perju; (II) Ioan Adam, Adrian Rusu,
Discuţii în legătură cu regimul juridic al actelor de înstrăinare a imobilelor preluate de stat ori alte
persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în lumina Legii nr. 10/2001, în
”Dreptul” nr. 8/2002, p. 32; P. Perju, Buna-credinţă statornicită prin art. 46 alin. 2 din Legea nr.
10/2001, în ”Dreptul” nr. 5/2002, p. 24; D. Chirică, Regimul juridic al revendicării imobilelor
preluate de stat fără titlu de la subdobânditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data
cumpărării, în ”Dreptul” nr. 1/2002, p. 55; (I) R. Popescu, R. Dincă; (II) P. Perju, Discuţii cu privire
la admisibilitatea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva subdobânditorului de
bună-credinţă a unui imobil, în ”Dreptul” nr. 6/2001, p. 4; Al. Ţiclea, V. Lozneanu, Reflecţii în
legătură cu principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credinţă, în ”Dreptul” nr. 12/2000, p. 43.
- principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credinţă cu titlul oneros;
- principiul asigurării stabilităţii circuitului civil.
Constituie astfel de excepţii:
- situaţia aplicării art. 1909 alin. 1 din Codul civil coroborat cu art. 972 din
Codul civil. În conformitate cu art. 1909 alin. 1: ”Lucrurile mişcătoare se prescriu
prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp.” În
conformitate cu art. 972 din Codul civil: ”Dacă lucrul ce cineva s-a obligat
succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesiune este
preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară,
numai posesiunea să fie de bună-credinţă.”76
- situaţia aplicării art. 20 alin. 2 din Decretul 31/1954. În conformitate cu
articolul menţionat: ”Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând,
anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.
Cel care a fost declarat mort, poate cere, după anularea hotărârii declarative
de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu
oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data
dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă.”
- situaţia subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui bun
imobil.

5.3. Principii de drept care înlătură regula quod nullum est, nullum
producit effectum

Principiile de drept care în concurs cu regula quod nullum est, nullum producit
effectum, îi înlătură aplicabilitatea, sunt:
- principiul conversiunii actului juridic
- principiul validităţii aparenţei în drept
- principiul răspunderii civile delictuale.

5.3.1. Principiul conversiunii actului juridic

Principiul conversiunii actului juridic este regula de drept potrivit căreia


manifestarea de voinţă, deşi nulă ca un anumit act juridic, poate fi valabilă ca alt
act juridic.
Conversiunea actului juridic se întemeiază pe regula de interpretare a actului
juridic conţinută în art. 978 din Codul civil: actus interpretandus est potius ut
valeat, quam ut pereat.
Condiţiile pentru a opera conversiunea sunt următoarele:
- să existe un element de diferenţiere între cele două acte
- unul dintre acte să fie anulat în întregime
- actul valabil să îndeplinească toate condiţiile de validitate, iar aceste condiţii
să se regăsească chiar în cuprinsul actului nul
- din manifestarea de voinţă a părţilor să nu reiasă inadmisibilitatea
conversiunii.
Constituie aplicaţii ale principiului conversiunii:
76
pentru ilustrarea unui exemplu a se vedea Gheorghe Beleiu, op.cit., pag. 229
- cazul contractului, care deşi nul ca vânzare-cumpărare, este valabil ca
antecontract de vânzare-cumpărare:
- cazul înstrăinării unui bun din masa succesorală, care deşi nulă ca
înstrăinare, este valabilă ca revocare tacită a legatului, în conformitate cu art.
923 din Codul civil: ”Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod
sau condiţie, revoca legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea
va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului.”
- cazul înstrăinării de către moştenitor a unui bun din masa succesorală. Deşi
actul este nul ca înstrăinare, el este valabil ca acceptare tacită a moştenirii.
Potrivit art. 689 din Codul civil: ”Acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este
expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau
privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în
calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de
acceptare.”

5.3.2. Principiul validităţii aparenţei în drept

Principiul validităţii aparenţei în drept, denumit şi principiul error communis


facit jus, înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situaţie de eroare
comună, obştească.

5.3.3. Principiul răspunderii civile delictuale

Acest principiu se referă la incapabilul minor şi presupune că între principiul


ocrotirii minorului (art. 1159 din Codul civil77) şi principiul răspunderii civile
delictuale, va avea prioritate acesta din urmă, ca cea mai bună reparaţie a
prejudiciului produs cocontractantului prin fapta ilicită am minorului. În alţi
termeni, în conformitate cu art. 1162 din Codul civil 78, actul anulabil pentru lipsa
capacităţii de exerciţiu va rămâne valabil.

III. TESTE DE EVALUARE


- Dezvoltaţi clasificarea actelor juridice civile după diverse criterii
- Analizaţi consimţământul şi viciile de consimţământ
- Încadraţi forma actului juridic civil în elementele esenţiale ale actului
juridic
- Dezvoltaţi modalitatea condiţiei actului juridic civil
- Definiţi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil şi arătaţi excepţiile
- Arătaţi cauzele de nulitate absolută a actului juridic civil
- Arătaţi cauzele de nulitate relativă a actului juridic civil
- Care sunt efectele nulităţii? Detaliaţi.

77
art. 1159 din Codul civil: ”Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în
resciziune.”
78
art. 1162 din Codul civil: ”Minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din
delictele sau cvasi-delictele sale.”
TEMA NR. 4 – PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

I. OBIECTIVE
- Însuşirea cunoştiinţelor privind noţiunea actului juridic civil
- Studierea în detaliu a clasificării actelor juridice civile
- Cunoaşterea condiţiilor de validitate a actului juridic civil
- Familiarizarea cu actele pure şi simple şi actele afectate de modalităţi
- Studierea efectelor actelor juridice civile
- Însuşirea problematicii nulităţii actului juridic civil

II. CONŢINUTUL TEMEI

Secţiunea 1 - Prescripţia extinctivă: definiţie, reglementare,


delimitare, efecte

1. Definiţia prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă este pierderea dreptului de a obţine o hotărâre


judecătorească în temeiul căreia să se poată efectua executarea silită a
obligaţiilor, ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege, a acţiunii în
justiţie.
Altfel spus, după împlinirea termenului de prescripţie, titularul dreptului
subiectiv nu mai are la îndemână forţa de constrângere a statului pentru a-l sili
pe debitor la executare.
Art. 1 din Decretul nr. 167/1958 precizează: „‟Dreptul la acţiune având un
obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul
stabilit de lege„‟.

Definiţie: Prescripţia extinctivă este modul de stingere a dreptului la acţiune


ca urmare a neexercitării acestuia în termenul prevăzut de lege.
În plan terminologic expresia „‟prescripţie extinctivă„‟ este folosită în două
sensuri:
- într-un prim sens, se desemnează instituţia de drept civil care este
alcătuită din totalitatea normelor juridice ce reglementează stingerea
dreptului la acţiune;
- într-un al doilea sens, se desemnează conţinutul prescripţiei extinctive,
respectiv stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul de
prescripţie.

2. Reglementare

Materia prescripţiei extinctive îşi are sediul în:


- Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă;
- Codul civil, titlul „‟Despre prescripţie„‟;
- Codul familiei (art. 21, 52, 55, 60);
-Codul comercial (art. 145 şi următoarele);
-Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale cu capital privat (art. 31,
37);
- alte acte normative care reglementează termene speciale de prescripţie
(Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Legea nr.
7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al un imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945 – 22 decembrie 1989, etc.).
De lege ferenda se impune o nouă reglementare a prescripţiei extinctive
corespunzătoare cerinţelor economiei de piaţă79.

3. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă

După intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, s-a conturat în doctrină


opinia că normele care reglementează prescripţia extinctivă sunt imperative.
Textele legale în baza cărora s-a cristalizat această opinie sunt:
- art. 1 alin. 3 din decret: ”Orice clauză care se abate de la reglementarea
legală a prescripţiei este nulă.”
- art. 18 din decret: ”Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate
ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este
prescris.”
În susţinerea aceleiaşi soluţii pledează şi argumentul naturii obşteşti,
generale a interesului ocrotit prin normele care reglementează prescripţia
extinctivă, natură dedusă din funcţiile prescripţiei extinctive:
- funcţia educativă şi mobilizatoare;
- funcţia sancţionatorie, dacă prima nu a produs nici un rezultat;
- funcţia de consolidare a raporturilor juridice şi de înlăturare a dificultăţilor în
probaţiune80.
Caracterului imperativ al normelor care cârmuiesc prescripţia extinctivă, aşa
cum este conturat prin textele de lege citate mai sus, produce două consecinţe
juridice:
- inadmisibilitatea derogării prin voinţa părţilor de la normele legale ale
prescripţiei extinctive;
- obligativitatea organului jurisdicţional de a cerceta din oficiu dacă dreptul la
acţiune s-a prescris, deci obligativitatea aplicării din oficiu a normelor privitoare a
prescripţia extinctivă81.
S-a propus în doctrină, de lege ferenda, păstrarea caracterului imperativ al
normelor privitoare la prescripţia extinctivă, dar cu înlăturarea celei de-a doua
consecinţe a obligativităţii organului jurisdicţional de a aplica din oficiu instituţia

79
a se vedea Victor Dan Zlătescu, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei, în ”Dreptul” nr.
2/1999, p. 15.
80
a se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., pag. 235
81
Cu privire la această a doua consecinţă juridică, trebuie menţionat că soluţia conţinută în Codul
civil este diametral opusă. Astfel, art. 1841 din Codul civil dispune: ”În materie civilă, judecătorii
nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc.”
prescripţiei extinctive. Cu alte cuvinte, aplicarea sancţiunii prescripţiei ar urma să
se realizeze numai dacă partea interesată va invoca prescripţia.

4. Natura juridică a prescripţiei extinctive

Pentru stabilirea naturii juridice a prescripţiei extinctive în dreptul civil, este


necesar să pornim de la consecinţele pe care le produce prescripţia extinctivă
asupra dreptului subiectiv civil şi obligaţiei corelative.
Aşa cum rezultă din art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia stinge
dreptul la acţiune, iar nu dreptul subiectiv însuşi.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 20 alin. 1 din Decretul 167/1958,
prescripţia nu împiedică executarea voluntară a obligaţiei, aşadar prescripţia nu
stinge nici obligaţia corelativă: ”Debitorul care a executat obligaţia după ce
dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea
prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era
împlinit.”
În concluzie, împlinirea termenului de prescripţie extinctivă conduce la
respingerea acţiunii creditorului ca prescrisă, dar nu împiedică executarea
voluntară a obligaţiei. Odată executată de bună-voie, nu mai este permisă
restituirea, ceea ce echivalează cu dreptul creditorului de a opune pe cale de
excepţie, inadmisibilitatea restituirii.
Aşadar, prescripţia nu stinge dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, ci le
transformă astfel:
- dreptul subiectiv nu mai este asigurat pe cale de acţiune, ci pe cale de
excepţie, dacă debitorul şi-a executat de bună-voie obligaţia;
- obligaţia nu mai poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite, dar
este permisă executarea de bună-voie.
Din cele de mai sus, rezultă că sub aspectul naturii sale juridice, prescripţia
reprezintă un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil 82.

5. Delimitarea prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă se aseamănă dar se şi diferenţiază de alte instituţii de


drept civil, precum: prescripţia achizitivă (uzucapiunea), termenul extinctiv şi
termenul de decădere.

Delimitarea faţă de prescripţia achizitivă


Prescripţia achizitivă (uzucapiunea) este un mod de dobândire a unui drept
real principal asupra unui bun imobil prin posesie continuă, netulburată şi publică
timp de 30 de ani sau după caz 10-20 de ani.
Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă:
- ambele sunt instituţii de drept civil;
- ambele presupun termene;
- ambele se manifestă ca o sancţiune pentru titularii de drepturi subiective
civile inactivi.
82
A se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., pag. 238
Deosebirile dintre prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă:
- sediul materiei este diferit pentru cele două instituţii: Decretul 167/1958
pentru prescripţia extinctivă şi Codul civil pentru prescripţia achizitivă;
- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai multe, iar
termenele de prescripţie achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine;
- există reguli diferite privind cursul prescripţiei, şi anume cu privire la
suspendare şi întrerupere, iar repunerea în termen este specifică numai
prescripţiei extinctive;
- efectul celor două instituţii este diferit: prescripţia extinctivă conduce la
stingerea dreptului material la acţiune, în timp ce prescripţia achizitivă conduce la
dobândirea unui drept real.

Delimitarea faţă de termenul extinctiv


Termenul extinctiv este o modalitate a actului juridic civil care constă într-un
element viitor şi sigur care afectează existenţa raportului juridic de obligaţii cu
consecinţa stingerii exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei
civile corelative.
Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv:
- ambele sunt instituţii de drept civil;
- ambele presupun termene;
- ambele au efect extinctiv.
Deosebirile dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv:
- izvorul lor este diferit: termenul de prescripţie este numai legal, iar termenul
extinctiv poate fi legal, convenţional sau jurisdicţional.
- efectul este diferit: termenul de prescripţie stinge dreptul la acţiune, pe când
termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei
corelative;
- suspendare, întreruperea şi repunerea în termen sunt instituţii specifice
numai termenului de prescripţie.

Delimitarea faţă de decădere


Termenul de decădere este sancţiunea de drept civil care constă în stingerea
însuşi a dreptului subiectiv civil neexecutat în termenul prevăzut de lege (ex.
termenul de decădere de 1 an prevăzut de art. 931 Cod civil în cazul revocării
donaţiei între vii pentru ingratitudine).
Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv:
- ambele sunt instituţii de drept civil;
- ambele presupun termene;
- ambele au efect extinctiv.
Deosebirile dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv:
- termenele de prescripţie sunt mai multe şi mai lungi, pe când termenele de
decădere sunt mai puţine şi mai scurte;
- efectul termenului de prescripţie este stingerea dreptului material la acţiune,
pe când efectul termenului de decădere este stingerea a însuşi dreptului
subiectiv civil;
- numai termenului de prescripţie i se aplică regulile privitoare la suspendare,
întrerupere şi repunere în termen; termenul de decădere nu are o astfel de
reglementare.

6. Efectul prescripţiei extinctive

În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la efectul


prescripţiei extinctive, respectiv la faptul că prescripţia extinctivă stinge:
- dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, sau
- dreptul la acţiune, în sens material, iar nu însuşi dreptul subiectiv civil.

Controversa a fost determinată de dispoziţiile contradictorii ale Codului civil.


Astfel:
- art. 1091 Cod civil enumeră prescripţia printre modurile de stingere ale
obligaţiilor civile şi art. 1837 Cod civil prevede că prescripţia este un
”mijloc de a se libera de o obligaţie„‟;
- art. 1890, 1900, 1903, 1904 Cod civil se referă la prescripţia acţiunilor în
justiţie;
- Decretul nr. 167/1958 prevede în mod clar stingerea prin prescripţie
extinctivă a „‟dreptului la acţiune„‟.

Pornind de la textele legale mai sus citate s-au conturat două opinii cu privire
la efectul prescripţiei extensive:
- într-o primă opinie, se consideră că prescripţia extensivă stinge dreptul
subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă, fiind de neconceput existenţa
dreptului subiectiv fără posibilitatea ocrotirii lui prin forţa de constrângere a
statului;
- într-a doua opinie, care este dominantă, se consideră că prescripţia
extinctivă stinge numai „‟dreptul la acţiune în sens material„‟, argumentul
fiind reglementarea art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

6.1. Principiile efectului prescripţiei extinctive

Efectul prescripţiei extinctive este cârmuit de două principii:


- odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal
se stinge şi dreptul la acţiunea privind drepturile subiective accesorii, în
conformitate cu art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958: ”Odată cu
stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul
la acţiune privind drepturile accesorii.”
- în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la
acţiune cu privire la fiecare dintre prestaţii se stinge printr-o prescripţie
deosebită, în conformitate cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958: ”În cazul
când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu
privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie
deosebită.” Este vorba de obligaţii civile cu executare succesivă precum:
chirii, amenzi, dobânzi, ratele de rentă viageră etc.
Secţiunea 2 - Domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive

1. Noţiunea domeniului de aplicare al prescripţiei extinctive

Prin domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive se înţelege determinarea


sferei drepturilor subiective ale căror acţiuni în justiţie se sting ca urmare a
neexercitării lor în termenele de prescripţie stabilite de lege.
Drepturile subiective sunt ocrotite prin acţiuni în justiţie care au diferite
denumiri, consacrate de lege sau practica judecătorească, precum:
- acţiunea în revendicare, când reclamantul este proprietarul;
- acţiunea negatorie, când reclamantul proprietar se îndreaptă împotriva
pârâtului ce pretinde că este titularul unui drept real principal altul decât
dreptul de proprietate (uz, uzufruct, habitaţie, servitute, superficie);
- acţiune confesorie, când reclamantul este titularul unui drept real principal,
altul decât dreptul de proprietate (uzuarul, uzufructuarul, superficiarul etc);
- acţiunea posesorie, care ocroteşte posesia;
- acţiunile personale (acţiuni în pretenţii), care ocrotesc drepturile de
creanţă născute dintr-un act sau fapt juridic;
- acţiunea în constatarea nulităţii, privind nulitatea absolută;
- acţiunea în anulabilitate, privind nulitatea relativă a actului juridic civil;
- acţiunile în restabilirea drepturilor personale nepatrimoniale, care ocrotesc
drepturile personal nepatrimoniale.

2. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale

2.1. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor de creanţă

Ca regulă, drepturile de creanţă sunt supuse prescripţiei extinctive. Acest fapt


reiese din însăşi textul art. 1 din Decretul nr. 167/1958 („‟Dreptul la acţiune având
un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege„‟) coroborat cu textul art. 21 di acelaşi decret
(”Dispoziţiile Decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la
drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie.”).

Excepţii de la regula prescriptibilităţii drepturilor de creanţă:


- acţiunea în restituirea sumelor depuse la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni83;
- acţiunea privitoare la partea din rezerva de prime cuvenită la asigurările
facultative de persoane84.

83
art. 4 alin. 1 din Legea 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din
România în societate bancară pe acţiuni: ”(1) Sumele depuse de persoanele fizice la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni pe instrumente de economisire, precum şi dobânzile şi câştigurile
cuvenite pentru acestea sunt garantate de stat. Acestea se restituie la cererea titularilor sau a
reprezentanţilor legali ai acestora. Drepturile de creanţă asupra sumelor depuse, dobânzilor şi
câştigurilor sunt imprescriptibile.”
2.2. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor reale

Ca regulă, drepturile reale principale sunt imprescriptibile extinctiv. Art. 21 din


Decretul nr. 167/1958 dispune: „‟Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică
dreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitatiune,
servitute şi superficie„‟.
Sunt considerate imprescriptibile extinctiv:
- acţiunea în revendicare imobiliară;
- acţiunea negatorie;
- acţiunea în revendicare mobiliară bazată pe dreptul de proprietate publică;
- acţiunea în partaj (art. 728 Cod civil „‟…Un coerede poate oricând cere
împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau probabilităţi
contrarii„‟.

Sunt prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:


- acţiunea în revendicare imobiliară în cazul aluviunii – se prescrie în
termen de 1 an conform art. 498 Cod civil85;
- cererea de evicţiune totală sau parţială a imobilului adjudecat se prescrie
în termen de 3 ani, conform art. 520 Cod procedură civilă 86 (revendicarea
imobilului adjudecat la licitaţie în cadrul procedurii de urmărire silită
imobiliară);
- acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată (art. 21 din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 1890 din Codul
civil87) este prescriptibilă în termen de 30 de ani.

3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale

Drepturile personale nepatrimoniale sunt, în principiu, imprescriptibile


extinctiv.
Existenţa principiului imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale
nu este consacrată de lege, dar se deduce per a contrario din art. 1 alin. 1

84
art. 40 din Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România: ”Drepturile
asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezerva de prime ce se constituie la asigurările de
persoane pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei.”
85
art. 498 din Codul civil: ”Dacă un fluviu sau râu, navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare, şi
care se poate recunoaşte, de pământ, şi o lipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte
rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt; însă daca se va reclama in termen de un an.”
86
art. 520 din Codul de procedură civilă: ”Orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind
imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în
cartea funciară. Această prescripţie curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi persoanelor puse
sub interdicţie.”
87
art. 1890 din Codul civil: ”Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a
declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin
treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără
să i se poată opune reaua-credinţă.”
Decretul nr. 167/1958 („‟Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge
prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege‟‟).
Acest principiu se întemeiază pe caracterul perpetuu al drepturilor personale
nepatrimoniale, care sunt indisolubil legate de persoana fizică sau juridică.

Există şi unele excepţii de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor


nepatrimoniale:
- acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil (art. 9 din Decretul nr.
167/1958 - termen de 3 ani);
- acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei (art. 21 din Codul familiei -
termen de 6 luni);
- acţiunea in tăgada paternităţii (art. 55 alin. 1 din Codul familiei - termen de
6 luni);
- acţiunea în stabilirea paternităţii (art. 60 din Codul familiei - termen de 1
an).

Secţiunea 3 - Termenele de prescripţie extinctivă

1. Noţiune şi clasificare

Definiţie: Termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp stabilit de lege


în care poate fi exercitat dreptul la acţiune în sens material.
Termenele de prescripţie sunt stabilite prin lege: Decretul nr. 167/1958, Codul
civil, Legea nr. 31/1990 etc. Părţile prin voinţa lor nu pot stabili ori modifica
termenele de prescripţie.
Pierderea termenului de prescripţie înseamnă pierderea dreptului la acţiune.
Clasificarea termenelor de prescripţie se face după două criterii:
1. În raport de sfera lor de aplicare există:
- termene generale;
- termene speciale.
2. În raport de izvorul normativ sunt:
- termene instituite de Decretul nr. 167/1958;
- termene instituite de alte acte normative.

2. Termenele generale de prescripţie extinctivă

Prin termen general de prescripţie extinctivă se înţelege acel termen care îşi
găseşte aplicaţie practică ori de câte ori nu îşi găseşte aplicaţie un termen
special de prescripţie în cazul dat.
În temeiul legislaţiei în vigoare considerăm că există două termene generale
de prescripţie:

1. termenul general de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale care însoţesc


drepturile de creanţă, prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958: ”Termenul
prescripţiei este de 3 ani (...).”
Acest termen este aplicabil tuturor acţiunilor întemeiate pe drepturi de
creanţă, cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale.

2. termenul general de 30 de ani, aplicabil acţiunilor reale care însoţesc


drepturile reale prescriptibile, prevăzut de art. 1890 Cod civil: ”Toate acţiunile atât
reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru
care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără
ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să
i se poată opune reaua-credinţă.”
În mod practic, termenul de 30 de ani se aplică:
- acţiunii în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată;
- acţiunii negatorii prin care se contestă un drept de uzufruct sau de uz
având ca obiect un bun mobil;
- acţiunii confesorii (cu excepţia cazului în care prin intermediul acesteia
se apără dreptul de superficie, ipoteză în care acţiunea este
imprescriptibilă).

3. Termene speciale de prescripţie extinctivă

Termene speciale sunt grupate în trei categorii:

A. Termene speciale aplicabile acţiunilor personale întemeiate pe drepturi


de creanţă
Termene speciale prevăzute de Decretul nr. 167/1958:
- termenul de 2 ani, aplicabil unor raporturi juridice de asigurare,
prevăzut de art. 3 al. 2 din Decretul nr. 167/1958: ”Prin derogare de la
dispoziţiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din
asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor
raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile
devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare (...)”88;
- termenul de 6 luni aplicabil cererii de răspundere civilă pentru viciile
ascunse fără viclenie, prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958:
”Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis
sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen
de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.”;
- termenul de 3 ani aplicabil unor sume aflate „‟în depozit‟‟ la bănci pe
seama statului, prevăzut de art. 23 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958:
”Dreptul la acţiunea privitoare la sume de bani consemnate sau
depuse la instituţiile de bancă, credit şi economie sau la orice alte
organizaţii socialiste, pe seama statului ori a organizaţiilor de stat, se
prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii.”;
- termenul de 60 de zile, aplicabil sumelor de bani încasate din vânzarea
biletelor pentru spectacolele care nu au mai avut loc, prevăzut de art.

88
Pentru o privire sintetică asupra prescripţiei în materie de asigurări, a se vedea Cosmin Iliescu,
Prescripţia extinctivă în materia asigurărilor, în ”Curierul Judiciar” nr. 4/2002, p. 11.
24 din Decretul nr. 167/1958: ”Dreptul la acţiunea privitoare la sumele
de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole care nu au
mai avut loc, se prescrie în termen de 60 zile de data când urma să
aibă loc spectacolul.”
Termene speciale prevăzute de Codul civil:
- termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune succesorală, prevăzut
de art. 700 al. 1 Cod civil ”Dreptul de a accepta succesiunea se
prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea
succesiunii.”;
- termenul de 1 an, aplicabil acţiunii vânzătorului pentru complinirea
preţului şi a cumpărătorului pentru scăderea preţului sau pentru
stricarea vânzării, prevăzut de art. 1334 Cod civil: ”Acţiunea
vânzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpărătorului, pentru
scăderea preţului sau pentru stricarea contractului, se prescriu printr-
un an din ziua contractului.”;
- termenul de 6 luni pentru anumite creanţe, conform art. 1903 din Codul
civil: ”Acţiunea maiştrilor şi institutorilor de ştiinţe sau de arte, pentru
lecţiile ce dau cu luna; a ospătarilor şi găzduitorilor, pentru nutrirea şi
locuirea ce procură, şi a oamenilor cu ziua, pentru plata zilelor, a
materiilor de dânşii procurate şi a simbriilor; se prescriu prin şase
luni.”;
- termenul de 1 an pentru acţiunile medicilor, chirurgilor şi farmaciştilor
pentru plata vizitelor, medicamentelor şi operaţiilor, conform art. 1904
Cod civil: ”Acţiunea medicilor, chirurgilor şi a apotecarilor, pentru vizite,
operaţii şi medicamente; a neguţătorilor, pentru marfele ce vând la
particularii care nu sunt neguţători; a directorilor de pensionate, pentru
preţul pensiunii şcolarilor lor, şi a altor maiştri, pentru preţul uceniciei; a
servitorilor care se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei lor; se
prescriu printr-un an.”;
Termene de prescripţie speciale instituite de alte acte normative:
- termenul de 30 de ani pentru daune nucleare constând în deces sau
rănire, conform art. 12 al. 1 lit. a din Legea nr. 703/2001 privind
răspunderea civilă pentru daune nucleare: ”(1) Dreptul la despăgubire
împotriva operatorului se prescrie dacă o acţiune nu este intentată în
decurs de: a) 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă
acţiunea este legată de deces sau rănire (...)”;
- termenul de 10 ani pentru orice daune nucleare cu caracter economic,
cu excepţia celor constând în deces sau rănire, conform art. 12 al. 1 lit.
b din Legea nr. 703/2001: ”(1) Dreptul la despăgubire împotriva
operatorului se prescrie dacă o acţiune nu este intentată în decurs de:
(...) 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea
este legată de celelalte daune nucleare (...)”;
- termenele de 6 luni şi un an pentru trimiteri poştale interne şi
internaţionale, prevăzute de art. 41 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului
31/2002 privind serviciile poştale, modificată ultima oară prin
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 70/2006: ”Termenul pentru
introducerea cererii de chemare în judecată este de 6 luni pentru
trimiterile poştale interne şi de un an pentru cele internaţionale.”;
- termenul de 1 an pentru dreptul la acţiune în răspundere civilă, în cazul
săvârşirii unor contravenţii ori infracţiuni considerate acte de
concurenţă neloială, conform art. 12 din Legea nr. 11/1991: ”Dreptul la
acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un an de la data la
care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel
care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.”;
- termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004
a contenciosului administrative.

B. Termene speciale aplicabile în cazul unor acţiuni reale întemeiate pe


drepturi reale:
- termenul de 1 an prevăzut de art. 498 Cod civil în cazul acţiunii de
revendicare pentru avulsiune: ”Dacă un fluviu sau râu, navigabil sau
nu, rupe deodată o parte mare, şi care se poate recunoaşte, de
pământ, şi o lipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne
a cui a fost pământul de la care s-a rupt; însă dacă se va reclama în
termen de un an.”
- termenul de 1 an pentru acţiunile posesorii, prevăzut de art. 674 alin 1
din Codul de procedură civilă: ”Cererile privitoare la posesiune vor fi
admise numai dacă: 1. nu a trecut un an de la tulburare sau
deposedare (...)”;
- termenul de 1 an pentru acţiunea în restituirea obiectelor din metale
preţioase preluate abuziv prin încălcarea reglementărilor legale din
perioada 1946-1990, prevăzut de art. 341 alin. 1 din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase
şi pietrelor preţioase în România, cu modificările ulterioare,
republicată: ”(1) Persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din
metale preţioase de natura celor prevăzute la art. 3 au fost preluate
abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, de după anul 1946 şi
până în anul 1990, pot solicita restituirea acestora instanţelor de
judecată de la domiciliul reclamantului, în termen de un an de la data
intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de
urgenţă.”;
- termenul de 3 ani în cazul revendicării imobilului adjudecat prin licitaţie
publică în cadrul procedurii urmăririi silite imobiliare, prevăzut de art.
520 din Codul de procedură civilă: ”Orice cerere de evicţiune, totală
sau parţială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3
ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară (...).”

C. Termene speciale aplicabile acţiunilor nepatrimoniale:


- termenul de 6 luni pentru acţiunea în anulare a căsătoriei, prevăzut de
art. 21 alin. 2 din Codul familiei: ”(...) Anularea căsătoriei din aceste
cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în
termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea
erorii sau a vicleniei.”;
- termenul de 6 luni aplicabil acţiunii în tăgada paternităţii a copilului din
căsătorie, prevăzut de art. 55 alin. 1 din Codul familie: ”Acţiunea în
tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data
când tatăl a cunoscut naşterea copilului.”;
- termenul de 1 an aplicabil cererii în stabilire a paternităţii copilului din
afara căsătoriei, prevăzut de art. 60 alin. 1 din Codul familiei: ”Acţiunea
de stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen
de un an de la naşterea copilului.”;
- termenul de 1 an şi 6 luni aplicabil acţiunii în constatarea nulităţii
absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate de stat
fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (art. 46
alin. 2, 5 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Ordonanţa de Urgenţă
nr. 109/2001 şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 145/2001);
- termenul de 1 an şi 6 luni aplicabil acţiunii în constatarea nulităţii
absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate de stat
cu titlu valabil în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,
încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la
data încheierii (art. 46 alin. 4, 5 din Legea nr. 10/2001, modificat prin
Ordonanţa de Urgenţă nr. 109/2001 şi Ordonanţa de Urgenţă nr.
145/2001).

4. Începutul termenului de prescripţie (curgerea termenului de


prescripţie)

Regula generală consacrată în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 este
aceea că prescripţia începe să curgă de la data de când se naşte dreptul la
acţiune: ”Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune
(...).”
Aceeaşi soluţie este consacrată şi de art. 1886 din Codul civil: ”Nici o
prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă
acestui mod de stingere.”
Regula este cunoscută încă din dreptul roman, fiind sintetizată în adagiul:
actione non notae, non praescribitur.
În conformitate cu regulile cunoscute de interpretare – generalia specialibus
non derogant şi specialia generalibus derogant – rezultă că regula generală
menţionată se aplică ori de câte ori legea nu reglementează soluţii speciale.

Reguli speciale privind începutul curgerii termenului de prescripţie se referă la


următoarele cazuri:
- cazul drepturilor subiective drepturilor pure şi simple;
- cazul drepturilor afectate de termen suspensiv şi de condiţia
suspensivă;
- cazul acţiunii de răspundere civilă pentru pagubele pricinuite prin fapte
ilicite;
- cazul acţiunii în anulabilitate;
- cazul acţiunii privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale
unei lucrări executate;
- cazul acţiunii privind viciile construcţiei;
- alte cazuri.

Începutul prescripţiei dreptului la acţiune în cazul drepturilor subiective


civile pure şi simple
Regula este că prescripţia începe să curgă de la data naşteri raportului
juridic.
Această regulă este conţinută în art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958: ”În
obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea
al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la
data naşterii raportului de drept.”
S-a arătat în doctrină că drepturile subiective civile care cad sub incidenţa
dispoziţiei legale citate, sunt cele care au ca izvor actul juridic; prin urmare, data
naşterii raportului juridic este chiar data încheierii actului juridic89.

Începutul prescripţiei dreptului la acţiune în cazul drepturilor afectate de


termen suspensiv şi de condiţia suspensivă
Regula este că prescripţia începe să curgă de la data împlinirii termenului,
respectiv realizării condiţiei, în conformitate cu art. 7 alin. 3 din Decretul nr.
167/1958: ”Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv,
prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat
termenul.”

Începutul prescripţiei dreptului la acţiune în cazul răspunderii civile


pentru pagubele pricinuite prin fapte ilicite
Regula este că prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de
ea sau de la data expirării termenului prevăzut de lege.
În conformitate cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958: ”Prescripţia dreptului la
acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la
data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe
cel care răspunde de ea.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul
îmbogăţirii fără just temei”
Potrivit art. 12 din Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale:
”Dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 (referitor la răspunderea civilă – n.n.) se
prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani
de la data săvârşirii faptei”.
Aşadar, regula menţionată stabileşte două momente alternative de la care
începe să curgă termenul de prescripţie:

89
a se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., pag. 271
- momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea
(sau care a cauzat-o)
- momentul obiectiv al datei la care păgubitul ar fi trebuit sau ar fi putut să
cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (sau care a cauzat-o), respectiv
momentul expirării termenului de 3 ani, menţionat de Legea nr. 11/1991.
Această regulă se aplică şi în următoarele situaţii:
- în cazul acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză
- în cazul acţiunii întemeiată pe gestiunea de afaceri
- în cazul acţiunii revocatorii
- în cazul acţiunii în restituire ca urmare a anulării (constatării nulităţii
absolute) a unui act juridic.

Începutul prescripţiei dreptului la acţiune cazul anulării unui act juridic


În conformitate cu art. 9 din Decretul nr. 167/1958: ”Prescripţia dreptului la
acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă, începe să curgă de la data
când aceasta a încetat.
În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia
începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau
persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării,
însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.”
Aşadar, începutul curgerii termenului de prescripţie depinde de cauza de
nulitate:
- pentru violenţă, termenul începe să curgă de la data încetării violenţei,
întrucât numai începând cu această dată, poate acţiona titularul dreptului la
acţiune;
- pentru celelalte cauze de nulitate relativă, termenul începe să curgă de la
două momente: 1. momentul subiectiv al cunoaşterii cauzei de nulitate şi 2.
momentul obiectiv al expirării unui termen de 18 luni de la încheierea actului.

Începutul prescripţiei dreptului la acţiune în cazul viciilor ascunse ale


unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate
Conform art. 11 alin. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958: ”Prescripţia dreptului la
acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări
executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de
la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării. (...) Prin dispoziţiile
prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie, legale sau
convenţionale.”
Regula stabileşte, aşadar două momente alternative de la care începe să
curgă prescripţia:
- momentul subiectiv al descoperirii viciilor;
- momentul obiectiv al expirării termenului de garanţie de 1 an.
Trebuie observat că regula se aplică în cazul viciilor ascunse ale lucrului sau
lucrării, iar nu şi în cazul viciilor aparente care se pot descoperi la predare printr-
o observaţie atentă.

Începutul prescripţiei dreptului la acţiune în cazul viciilor construcţiei


Potrivit art. 11 alin. 2 şi 3 din Decretul nr. 167/1958: ”Prescripţia acţiunii
privind viciile unei construcţii, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă
cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare.
Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de
garanţie, legale sau convenţionale.”
Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii:
”Proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanţii şi furnizorii de
materiale şi produse pentru construcţii, executantul, responsabilul tehnic cu
execuţia atestat, dirigintele de specialitate, expertul tehnic atestat răspund potrivit
obligaţiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un interval
de 10 ani de la recepţia lucrării, precum şi după împlinirea acestui termen, pe
toată durata de existenţă a construcţiei, pentru viciile structurii de rezistenţă
rezultate din nerespectarea normelor de proiectare şi de execuţie în vigoare la
data realizării ei.”
Aşadar, Decretul nr. 167/1958 stabileşte regula generală în conformitate cu
care, termenul de prescripţie pentru viciile construcţiei începe să curgă de la
două momente alternative:
- momentul subiectiv al descoperii viciilor;
- momentul obiectiv al expirării termenului de garanţie de 3 ani.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/1995 reglementează începutul curgerii
termenului de prescripţie pentru viciile ascunse ale construcţiilor ce cad sub
incidenţa acesteia:
- un moment subiectiv al descoperirii viciilor ascunse;
- un moment obiectiv al expirării termenului de garanţie de 10 ani, sau egal cu
durata existenţei construcţiei, pentru viciile structurii de rezistenţă. Termenele de
10 ani, respectiv cel egal cu durata de existenţă a construcţiei sunt termen de
garanţie, legale, iar nu termene de prescripţie.

Alte cazuri speciale referitoare la începutul curgerii termenului de


prescripţie
a. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală începe să curgă de la data
deschiderii succesiunii, are este data morţii, conform art. 700 din Codul civil;
b. Prescripţia dreptului la acţiune privitoare la sumele de bani încasate din
vânzarea biletelor la spectacolele care nu au mai avut loc, începe să curgă de la
data la care trebuia să aibă loc spectacolul, în conformitate cu art. 24 din
Decretul nr. 167/1958.
c. Prescripţia dreptului la acţiune privitoare la sumele de bani depuse sau
consemnate la instituţiile de bancă, credit şi economie pe seama statului ori a
organizaţiilor de stat începe să curgă de la data consemnării ori depunerii, potrivit
art. 23 din Decretul nr. 167/1958.
d. Prescripţia dreptului la acţiune în tăgada paternităţii începe să curgă de la
data când tatăl a cunoscut naşterea copilului. Conform art. 55 din Codul familiei,
”În cazul în care, mai înainte de împlinirea acestui termen, tatăl a fost pus sub
interdicţie, un nou termen curge pentru tutore de la data când acesta a aflat
despre naşterea copilului.
Dacă acţiunea nu a fost pornită de acesta, ea poate fi pornită de tată după ce
i s-a ridicat interdicţia, înlăuntrul unui nou termen de şase luni.”
e. Prescripţia acţiunii în stabilirea paternităţii, începe să curgă, în conformitate
cu art. 60 din Codul familiei, de la data naşterii copilului. ”Dacă, în cazul prevăzut
în art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul
unei hotărâri judecătoreşti, termenul de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei va curge de la data când acea hotărâre a rămas
definitivă.
În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă
a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea
convieţuirii ori a întreţinerii.”
f. Prescripţia acţiunii posesorii începe să curgă de la primul act de tulburare a
posesiei.

Secţiunea 4 - Suspendarea şi întreruperea prescripţiei extinctive

1. Suspendarea prescripţiei extinctive

1.1. Noţiunea de suspendare

Suspendarea înseamnă, oprirea cursului prescripţiei pe timpul cât durează


cauzele, limitativ prevăzute de lege, care îl pun pe titularul dreptului în
imposibilitatea de a acţiona în justiţie.
Suspendarea prescripţiei se întemeiază pe situaţia de imposibilitate
materială, morală sau juridică de a acţiona, în care se găseşte titularul dreptului
la acţiune. Aşadar, efectul extinctiv al prescripţiei îşi găseşte justificarea numai în
ipoteza în care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea reală de a acţiona.

1.2. Cauzele de suspendare

Cauzele de suspendare ale prescripţiei sunt reglementate de art. 13 şi 14 din


Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 13: ”Cursul prescripţiei se suspendă:
a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă
majoră să facă acte de întrerupere;
b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din Forţele Armate ale
Republicii Populare Române, iar acestea sânt puse pe picior de război;
c) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu
privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de
prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la
expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei.”
În conformitate cu art. 14: ”Între părinţi sau tutor şi cei ce se afla sub ocrotirea
lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă precum şi între orice alta persoana
care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora
şi cei ale căror bunuri sânt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp
socotelile nu au fost date şi aprobate.
Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp
nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp
nu are cine să-i încuviinţeze actele.
Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei.”

a. Forţa majoră
Pentru a opera suspendarea, este necesar ca titularul dreptului la acţiune să
se afle într-o situaţie de forţă majoră, iar nu debitorul.
Legea nu defineşte forţa majoră, dar se admite în doctrină şi jurisprudenţă că
prin forţă majoră se înţelege o situaţie absolut imprevizibilă şi absolut
insurmontabilă, care îl pune în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la
acţiune, precum cutremurul, inundaţia, etc.90
Forţa majoră reprezintă un caz de imposibilitate materială de acţiona.

b. Participarea la forţele armate ale României, aflate pe picior de război


Nu este necesar ca atât creditorul, cât şi debitorul să se afla în această
situaţie.
Pe de altă parte, simpla participare la forţele armate ale României, ca militar
în termen sau ca militar activ, nu este suficientă pentru a opera suspendarea, ci
este necesar ca forţele armate să se afle în stare de război.
Şi în această situaţie, titularul dreptului la acţiune se află într-o situaţie de
imposibilitate materială de a acţiona.

c. Rezolvarea reclamaţiei administrative


Reclamaţia administrativă suspendă termenul de prescripţie până la
rezolvarea ei, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni, socotit
de la înregistrarea reclamaţiei. Este vorba de reclamaţia administrativă făcută de
cel îndreptăţit la despăgubiri ori restituiri în temeiul unui contract de transport sau
de prestări de servicii de poştă şi telecomunicaţii.
Pentru identitate de raţiuni, aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul reclamaţiei
administrative prevăzute de Legea nr. 29/1990. Conform art. 5 alin. 1 din lege:
”Înainte de a cere tribunalului anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel
care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen
de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea
termenului prevăzut la art. 1 alin. 2, autorităţii emitente, care este obligată să
rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta.” În acest caz termenul
pentru rezolvarea reclamaţiei este de 30 de zile, iar nu de trei luni.
Tot pentru identitate de raţiuni suspendarea prescripţiei va opera şi în situaţia
în care o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă este chemată la moştenire. Întrucât acceptarea moştenirii
este un act de dispoziţie, se admite că va opera suspendarea prescripţiei până la
obţinerea autorizării autorităţii tutelare.
Acest caz de suspendare se datorează unei imposibilităţi juridice de a acţiona
a titularului dreptului la acţiune.

90
a se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., pag. 279
d. Între ocrotit şi ocrotitor prescripţia este suspendată, cât timp
socotelile nu au fost date şi aprobate
Acest caz priveşte raporturile dintre părinţi, tutore, curator, pe de o parte, şi
copil, ocrotit, pe de altă parte şi durează până la darea şi aprobarea socotelilor.
Acest caz se justifică printr-o imposibilitate morală de a acţiona a titularului
dreptului la acţiune.

e. Prescripţia este suspendată cât timp persoana lipsită de capacitate de


exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are reprezentant,
respectiv, ocrotitor legal
Cazul de aplică minorului şi persoanei puse sub interdicţie care nu are
reprezentant sau ocrotitor legal şi se întemeiază pe imposibilitatea juridică de a
acţiona a acestor persoane.

f. Prescripţia este suspendată între soţi


Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi, indiferent dacă aceştia
sunt sau nu despărţiţi în fapt.
Şi acest caz dă expresie imposibilităţii morale de a acţiona.

1.3. Efectele suspendării

Efectele prescripţiei extinctive sunt reglementate de dispoziţiile art. 15 din


Decretul nr. 167/1958: ”După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul,
socotindu-se şi timpul curs înainte de suspendare.
Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni,
socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai
scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o
luna de la suspendare.”
Distingem aşadar, între efectul general şi efectul special al prescripţiei
extinctive.
Efectul general constă în următoarele reguli:
- pe timpul cât durează suspendarea este oprit cursul prescripţiei;
- de îndată ce încetează cauza de suspendare, prescripţia îşi reia cursul;
- timpul scurs înainte de suspendare este luat în calcul pentru împlinirea
termenului de prescripţie.
Efectul special constă prorogarea termenului de prescripţie, astfel încât, din
momentul încetării cauzei de suspendare şi până la momentul expirării
termenului de prescripţie, să fie asigurat un termen de:
- 6 luni, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai lung de 6 luni;
- o lună, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai scurt de 6 luni.

2. Întreruperea termenului de prescripţie

2.1. Noţiunea de întrerupere


Întreruperea prescripţiei extinctive constă în ştergerea prescripţiei începute
înainte de ivirea unor cauze prevăzute de lege şi începerea unei noi prescripţii la
încetarea acestor cauze de întrerupere.
Instituţia întreruperii prescripţiei extinctive se întemeiază pe ideea că efectul
sancţionator al prescripţiei extinctive porneşte de la două premise:
- pasivitatea titularului dreptului la acţiune, care presupune lipsa sa
convingere în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiilor sale;
- împotrivirea debitorului, care presupune convingerea acestuia că atitudinea
sa este conformă legii.
Ori de câte ori vreuna dintre aceste două premise nu se regăseşte, nu se mai
justifică efectul extinctiv al prescripţiei extinctive. De aici rezultă şi cauzele
generice de întrerupere: ieşirea din pasivitate a titularului dreptului la acţiune şi
renunţarea debitorului la împotrivire.

2.2. Cauzele de întrerupere

Cauzele de întrerupere sunt reglementate de dispoziţiile art. 16 din Decretul


nr. 167/1958: ”Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în
folosul căruia curge prescripţia (...)
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar
dacă cererea a fost introdusă la o instanţa judecătorească, ori la un organ de
arbitraj, necompetent (...).
Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă
cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă
s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.”

Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie


Recunoaşterea trebuie să fie neîndoielnică, indiferent dacă este expresă sau
tacită.

Cererea de chemare în judecată


Cererea să fie efectivă (deci cu scopul de a fi admisă). Condiţia nu este
îndeplinită dacă reclamantul renunţă la judecată sau cererea se perimă.
De asemenea cererea să fie admisă printr-o hotărâre definitivă91. Condiţia nu
este îndeplinită dacă cererea se respinge sau este anulată.

91
Cauzele de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie a executării silite sunt reglementate
2
în art. 405 din Codul de procedură civilă: ”Cursul prescripţiei se întrerupe:
a) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul
acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a
recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei;
b) pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată
unui organ de executare necompetent;
c) pe data trimiterii spre executare a titlului executoriu, în condiţiile art. 453 alin. 2;
d) pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare;
e) pe data depunerii cererii de reluare a executării, în condiţiile art. 371† alin. 1;
f) în alte cazuri prevăzute de lege.
3.3. Efectele întreruperii

Efectele întreruperii sunt reglementate de art. 17 din Decretul nr. 167/1958:


”Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a
întrerupt-o.
După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în
judecata ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua
prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a
rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de
executare.”
Din textul citat, rezultă că efectele întreruperii prescripţiei sunt următoarele:
- pentru perioada anterioară datei apariţiei cauzei de întrerupere, prescripţia
este ştearsă, considerându-se că nu a existat;
- odată cu încetarea cauzelor de întrerupere, începe să curgă o nouă
prescripţie. În ceea ce priveşte natura noii prescripţii, trebuie să distingem în
funcţie de cauza de întrerupere. Astfel, dacă prescripţia a fost întreruptă prin
recunoaşterea debitorului, noua prescripţie este o prescripţie de acelaşi fel:
prescripţie a dreptului material la acţiune (de drept substanţial). Dacă prescripţia
a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată, noua prescripţie este o
prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, deci o prescripţie de drept
procesual. Observăm că efectele întreruperii se produc instantaneu în cazul
recunoaşterii din partea debitorului, pe când, în ipoteza întreruperii prin
intermediul cererii de chemare în judecată, efectele prescripţiei se produc
definitiv doar la data la care hotărârea de admitere a devenit irevocabilă. Aşadar,
între data admiterii cererii şi data la care hotărârea devine irevocabilă,
întreruperea operează cu titlu provizoriu92.

Secţiunea 5 - Repunerea în termen

1. Noţiune şi reglementare

Repunerea în termen reprezintă un beneficiu acordat de lege titularului


dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în
justiţie înlăturând termenul de prescripţie, astfel că organul de judecată este
îndreptăţit să soluţioneze cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă
după împlinirea termenului de prescripţie.
Reglementarea legală a repunerii în termenul de prescripţie se află în:
- dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958;
- dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 18/1991;
- dispoziţiile art. 5 alin. 4 din Legea nr. 112/1995;

După întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.


Prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a
perimat ori daca cel care a făcut-o a renunţat la ea.”
92
a se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., pag. 287
- dispoziţiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 reprezintă regula generală, iar
celelalte dispoziţii legale reprezintă reguli speciale.
În doctrină repunerea în termenul de prescripţie, ca instituţie care înlătură
efectul extinctiv al prescripţiei, se întemeiază pe lipsa culpei titularului dreptului la
acţiune, datorită unor cauze temeinic justificate.

2. Cauzele repunerii în termen

2.1. Cauze generale de repunere în termen

Art. 19 din Decretul nr. 167/1958 nu face o enumerare a cauzelor care


justifică repunerea în termenul de prescripţie, ci se referă la sintagma ”cauze
temeinic justificate”: ”Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul
în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de
prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea
acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită.
Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună
de la încetarea cauzelor care justifica depăşirea termenului de prescripţie.”
În practică au fost considerate cauze „‟temeinic justificate‟‟
- executarea unor pedepse privative de libertatea care n-a permis darea unei
împuterniciri pentru întreruperea prescripţiei;
- împrejurările speciale în care s-a aflat moştenitorul care l-au împiedicat să
afle despre deschiderea moştenirii la care avea vocaţie;
- spitalizarea îndelungată, repetată;
- părăsirea minorului;
- etc.

2.2. Cauze speciale de repunere în termenul de prescripţie

Sunt cauze speciale de repunere în termen:


- repunerea în termenul de acceptare a succesiunii conform art. 12 al. 2 din
Legea nr. 18/1991. Este vorba despre repunerea în termenul de acceptare a
moştenirii (6 luni) a acelor moştenitori care nu-şi pot dovedi această calitate
deoarece terenurile nu s-au aflat în circuitul civil.
- repunerea în termenul de acceptare a succesiunii conform art. 5 alin. 4 din
Legea nr. 112/1995: “Moştenitorii, în sensul prezentei legi, sunt socotiţi de drept
acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii prevăzute la art. 14.” Cererea
la care face referire art. 14 este cererea pentru restituire în natură sau pentru
despăgubiri.
- repunerea în termenul de acceptare a succesiunii conform art. 4 alin. 3 din
Legea nr. 10/2001: ”Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au
acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii
pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare
de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul
prezentei legi.”
3. Termenul de repunere în termenul de prescripţie

În conformitate cu art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958: ”Cererea de


repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o luna de la încetarea
cauzelor care justifica depăşirea termenului de prescripţie.”
În textul citat sunt stabilite:
- durata termenului de repunere în termen: o lună;
- începutul termenului de repunere în termen: data încetării cauzei care
justifică repunerea în termen93.

4. Efectul repunerii în termenul de prescripţie

Din art. 19 din Decretul nr. 167/1958 rezultă că efectul repunerii în termenul
de prescripţie constă în înlăturarea efectului extinctiv al prescripţiei prin
considerarea prescripţiei ca neîmplinită, astfel încât titularul dreptului la acţiune
este îndreptăţit să formuleze cerere de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte repunerea în termen cu caracter special, efectul repunerii
în termen este diferit şi constă în îndreptăţirea moştenitorului de a solicita:
- reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor ce au
aparţinut autorului, în conformitate cu Legea nr. 18/1991;
- restituirea în natură a apartamentului ce a aparţinut autorului sau acordarea
de despăgubiri, conform Legii nr. 112/1995;
- restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut autorului sau restituirea prin
echivalent, potrivit Legii nr. 10/2001.

Secţiunea 6 – Împlinirea prescripţiei extinctive

1. Noţiune şi reglementare

Prin împlinirea prescripţiei se înţelege stabilirea momentului la care expiră


termenul de prescripţie.
Regulile care cârmuiesc împlinirea prescripţiei sunt conţinute în mai multe
acte normative:
- Decretul nr. 167/1958 – se referă doar la începutul termenului de prescripţie;
- Codul civil – conţine regulile de calcul pentru termenul stabilit pe zile;
- Codul de procedură civilă – conţine regulile de calcul pentru termenul stabilit
pe ani şi pe luni.

2. Reguli de calcul

Termenele de prescripţie stabilite pe ani şi pe luni

93
a se vedea Marian Nicolae, Repunerea în termenul de prescripţie, în ”Dreptul” nr. 11/1999, p.
46. Pentru analiza repunerii în termenul de opţiune succesorală, a se vedea Ion Turculeanu,
Repunerea în termenul de opţiune succesorală, în ”Dreptul” nr. 5/2000, p. 59.
În conformitate cu art. 101 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă:
”Termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii
sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare.
Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o lună
care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii.”
Aşadar, regula este că termenul se sfârşeşte în ziua corespunzătoare din
ultimul an ori ultima lună. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, atunci
terenul se sfârşeşte în ultima zi a acestei luni.

Termenele de prescripţie stabilite pe zile


Conform art. 1887 din Codul civil: „”Termenul prescripţiei se calculează pe
zile, şi nu pe ore. Prin urmare ziua în cursul căreia prescripţia începe nu intră în
acel calcul.”
Iar potrivit art. 1889 din Codul civil: „”Prescripţia nu se socoteşte câştigată,
decât după împlinirea celei de pe urmă zile a termenului defipt prin lege.”
Aşadar, Codul civil stabileşte sistemul intermediar: ziua în care începe
prescripţia nu intră în calcul, dar ultima zi a termenului intră în calculul termenului
de prescripţie.
Sistemul intermediar se plasează între sistemul termenului exclusiv (numit şi
pe zile libere), în care nu intră în calul nici prima şi nici ultima zi a termenului şi
sistemul termenului inclusiv (numit şi pe zile pline), în care intră în calul atât
prima, cât şi ultima zi a termenului.

III. TESTE DE EVALUARE


- Identificaţi principalele domenii de aplicare ale prescripţiei extinctive
- Formulaţi clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă şi daţi
exemple
- Arătaţi care sunt cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive
- Explicaţi cum funcţionează întreruperea prescripţiei extinctive
- Prezentaţi cauzele de repunere în termenul de prescripţie extinctivă