Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu
15/27 iunie 1889,
[1]
Botoșani, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară
postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[3
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial
al Partidului Conservator.[4] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze
la Viena. Manuscriselepoetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost
dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[5] Eminescu a fost internat în 3
februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15
iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost
înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948)
membru al Academiei Române.
opilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi[18], într-o totală libertate de
mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind
băiet…[33] sau O, rămâi).
DOCUMENTAR: Mihai Eminescu - opera
2014-06-13 10:30:41591 afisări
Modifică dimensiunea fontului:
Play
Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu - de la moartea căruia se împlinesc, la 15 iunie 2014, 125 de ani
- datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul, pe care a semnat-o M.
Eminovici. Închinată memoriei profesorului său, poezia a apărut în broşura scoasă la moartea acestuia (12/24
ianuarie 1866, la Cernăuţi), intitulată Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea
iubitului lor profesor Arune Pumnul.
Meritul descoperirii talentului poetic al lui M. Eminescu îi revine lui Iosif Vulcan, directorul revistei Familia, în
urma primirii de către acesta, în februarie 1866, a mai multor creaţii aparţinând tânărului poet. Astfel, în nr. 6/1866
(25 februarie-9 martie) al revistei are loc adevăratul debut, prin publicarea poeziei De-aş avea..., semnată pentru
întâia oară Mihai Eminescu (numele fiind schimbat de I. Vulcan din Eminovici în Eminescu) şi însoţită de
următoarea notă: Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de 16 ani, care, cu primele sale
încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut. După publicare, poetul acceptă numele de Eminescu şi îi
adresează lui I. Vulcan o scrisoare de mulţumire, întrebându-l dacă mai poate trimite şi alte lucrări, deschizându-se
în acest fel seria colaborărilor în paginile revistei.
Activitatea sa poetică a început şi s-a încheiat la Familia - Mihai Eminescu a publicat aici, începând cu anul 1866,
timp de trei ani, 12 poezii (De-aş avea..., O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii,
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupţi, Amicului F. I.), iar
cu puţin timp înainte de a se îmbolnăvi, în primăvara anului 1883, i-a mai încredinţat lui Iosif Vulcan şapte poezii,
între care: S-a dus amorul..., Pe lîngă plopii fără soţ..., Şi dacă..., Din noaptea....
După apropierea de societatea literară Junimea, în care creaţiile sale sunt primite cu entuziasm, în 1870 începe să
colaboreze la revista ieşeană Convorbiri literare, unde publică mai întâi poezia Venere şi Madonă (15 apr. 1870),
poemul Epigonii, povestea Făt Frumos din lacrimă. Continuă în 1871, cu poeziile Mortua est, Înger de pază şi
Noaptea. Stabilit la Iaşi, va frecventa şedinţele junimiştilor, unde îşi citeşte lucrările. Diversitatea, profunzimea şi
expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al Junimii, care
se va servi de creaţia noului poet pentru a argumenta definirea direcţiei noi în literatura românească, după perioada
paşoptistă. Tot în 1871 au mai apărut în revista societăţii poemul Egipetul, nuvela Sărmanul Dionis, poeziile Înger şi
demon şi Floare albastră. Intrarea sa în publicistica culturală are loc în 1870, tot în Familia, cu articolul Repertoriul
nostru teatral, o examinare critică a producţiei româneşti teatrale.
Îndemnat de Titu Maiorescu, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice pe atunci, să-şi completeze studiile, urmează,
între anii 1872-1874, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită şi mitologie comparată,
geografie, etnografie, istoria ştiinţei ş.a., fără a le încheia însă. Reîntors la Iaşi, lucrează ca director al Bibliotecii
Centrale (1874), profesor la Institutul Academic şi ca revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui (1875-1876).
Importantă rămâne activitatea sa jurnalistică, după ce în 1876 este redactor-administrativ la Curierul de Iaşi îşi va
schimba statutul în acela de ziarist profesionist. Continuă colaborarea la importante reviste, ajungând la Bucureşti,
unde devine, la sfârşitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul Timpul, organul de presă al Partidului Conservator.
Aici a lucrat, timp de aproape şapte ani, alături de I. Slavici şi de I.L. Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio
critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine, de analiză a vieţii politice. În 1880 devine redactor-şef
al ziarului. În paginile acestuia a publicat peste 300 de articole referitoare la problemele vieţii din perioada
respectivă. Din această perioadă datează şi marile sale creaţii, publicate tot aici: Scrisori, Luceafărul, Doina ş.a.
Paralel, a continuat colaborarea la Convorbiri literare, printre poeziile care i-au mai apărut aici numărându-se şi
Departe sunt de tine, Povestea codrului, Singurătate, Împărat şi proletar (1874), O rămâi, Revedere, primele patru
Scrisori (1881), Scrisoarea V fiind publicată postum (1890), Sara pe deal, La steaua ş.a. În 1883 apărea, în
Almanahul Societăţii economice social-literare România jună din Viena, poemul de o mare valoare Luceafărul,
reprodus apoi şi în paginile Convorbirilor literare.
O primă culegere din opera poetică eminesciană şi singurul volum de poezii tipărit în timpul vieţii lui M. Eminescu
a apărut la 21 decembrie 1883, cu o prefaţă semnată de Titu Maiorescu.
Volumul Poesii al lui Mihai Eminescu a fost tipărit, la sfârşitul lunii decembrie 1883, de Editura Librăriei,
Socecu&Comp - Bucureşti, într-o frumoasă ţinută grafică, cu un portret al poetului şi cu o scurtă prefaţă a lui Titu
Maiorescu, cel care a îngrijit această primă ediţie a poeziilor eminesciene. Cartea are trecut pe copertă anul 1884,
cuprinde 307 pagini, cu gravuri în capul filelor. Este singurul volum de poezii publicat în timpul vieţii marelui poet,
alte două ediţii au mai apărut în 1885 şi în 1888. A fost tipărit în lipsa autorului din ţară, acesta fiind internat într-un
sanatoriu în Germania, în 1883 apărând primele semne ale bolii care-l va răpune în cele din urmă. Dintr-o scrisoare a
lui Titu Maiorescu către poet, datând din primele luni ale anului 1884, aflăm că în cele şapte săptămâni de la apariţia
cărţii se vânduseră 700 din cele o mie de exemplare, câte număra toată ediţia. Volumul a marcat consacrarea
definitivă ca mare poet a lui Mihai Eminescu.
Această primă culegere din opera poetică eminesciană cuprinde 61 de poezii, plus trei variante la Mai am un singur
dor. Editorul, Titu Maiorescu, nu a introdus şi cele 15 poezii din tinereţea poetului, publicate mai ales în revista
Familia între 1866 şi 1869, înainte de debutul literar al acestuia în Convorbiri literare (15 aprilie 1870). Volumul
cuprinde 38 din poeziile publicate pentru prima oară sau retipărite în revista Convorbiri literare (două din cele 40 de
poezii apărute în revistă nu au fost incluse: Făt-Frumos din Tei şi Foaie veştedă, după Lenau), şase poezii apărute în
Familia între aprilie şi noiembrie 1883 (reproduse după manuscrisele autografe aflate în posesia lui T. Maiorescu),
precum şi 17 inedite: Glossă, Odă, Iubind în taină..., Trecut-au anii..., Veneţia, Se bate miezul nopţii..., Cu mâne
zilele-ţi adaugi, Peste vârfuri, Somnoroase păsărele, De-or trece anii..., Lasă-ţi lumea..., Te duci..., Din valurile
vremii..., Ce te legeni..., La mijloc de codru..., Mai am un singur dor, Criticilor mei.
O problemă apărută în nenumărate rânduri la editarea poeziilor lui Mihai Eminescu a constituit-o dialectul
moldovenesc în care poetul şi-a scris opera, pe care cei care au îngrijit volumele publicate de-a lungul timpului au
încercat să-l păstreze cât mai bine. În privinţa acurateţei textului, editorul acestei prime culegeri de poezii ale
poetului a operat şi retuşări în texte, observate de-abia la publicarea ediţiei monumentale Eminescu a lui
Perpessicius (1939-1963).
Alături de poezie, M. Eminescu a publicat însă şi proză (Sărmanul Dionis), nuvelă fantastică (Cezara), povestire
erotică şi romantică.
În 1883 este ales membru al Societăţii Presei Române, condusă de B.P. Haşdeu.
Grav bolnav, se stinge din viaţă la 15 iunie 1889, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. La 28 octombrie 1948 devine
membru de onoare post-mortem al Academiei Române.