Sunteți pe pagina 1din 19

Cuprins

I.Definitia dreptului si interpretarea acesteia – pag.3


II.Normele tehnice – pag.3
III.Normele organizatiilor sociale – pag.4
IV. Morala – pag.5
V.Conceptul de norma juridica – pag.5
VI.Structura interna a normei juridice – pag.7
VII.Clasificarea normelor juridice – pag.7
VIII.Conceptul de izvor al dreptului – pag.8
IX.Obiceiul ca izvor de drept – pag.9
X.Legea ca izvor de drept – pag.9
XI.Contractul normativ ca izvor de drept – pag.10
XII.a)Practica judiciara – pag.10
b)Doctrina – pag.11
XIII.Actiunea actelor normative in timp – pag.11
XIV.Actiunea actelor normative in spatiu – pag.12
XV.Conceptul de raport juridic – pag.13
XVI.Subiectele raportului juridic – pag.14
XVII.Definitia statului – pag.15
XVIII.Forma de guvernamant a statului – pag.15
XIX.Forma de structura a statului - pag.16
XX.Regimul politic al statului.Conceptul democratiei – pag.16
XXI.Tehnica juridica – pag.17
XXII.Fazele aplicarii statului – pag.17
XXIII.Formele de interpretare a normelor juridice – pag.18
XXIV.Metodele de interpretare a normelor juridice – pag.19
XXV. Analogia – pag.19
Bibliografie – pag.20

1
I.Definitia dreptului si interpretarea acesteia

Odata cu aparitia dreptului, marii initiatori ai acestei stiinte au tot incercat sa


gaseasca o definitie a dreptului care sa scoata in evidenta toate trasaturile specifice si
esentiale, delimitandu-l de alte stiinte sau alte concepte si fenomene. Dar, in conformitate
cu legile logicii, definitia trebuie sa fie logica si concisa, sa poata fi analizata si memorata
cat mai simplu. Trasaturile principale ale dreptului sunt natura volitionala, exprimarea
normativa, asigurarea respectarii sale prin posibilitatea aplicarii constrangerii de stat.
Caracterul normativ al dreptului este cea mai importanta trasatura, mai ales ca in
literatura juridica majoritatea definitiilor formuleaza dreptul ca fenomen relational-
normativ. Exista o unitate indisolubila intre normele juridice, deoarece normele juridice
isi ating scopul prin reglementarea relatiilor sociale ; daca normele juridice nu au creat
raporturi juridice, atunci nu reprezinta drept.
Pe de alta parte, daca raporturile juridice ar fi incluse in definitia dreptului, s-ar
eradica deosebirea dintre ele si normele juridice, lucru care ar duce la diminuarea
importantei procesului complex, pe care il parcurge norma juridica de la adoptare pana la
realizarea ei. De aici rezulta faptul ca s-ar diminua functia de reglementare, de indrumare
si modelare a conduitei oamenilor, nu ar contribui la intarirea legalitatii.
Dupa mai multe confruntari ale mai multor autori, s-a ajuns la un consens,
obtinand o definitie pertinenta, astfel : “Dreptul este sistemul normelor stabilite sau
recunoscute de stat, in scopul reglementarii relatiilor sociale conform vointei de stat, a
caror respectare obligatorie este garantata de forta coercitiva a statului.”

II.Normele tehnice

Normele tehnice ocupa un loc deosebit datorita specificului lor in comparatie cu


celelalte norme sociale, si anume : ele reglementeaza comportarea oamenilor in procesul
de productie, fata de natura, de mijloacele de productie si uneltele de munca.
Mai mult decat atat, normele tehnice sunt expresia raportului dintre legile naturii si
conduita umana. Tot ceea se produce este pentru a satisface nevoile societatii, adaptand
totul in functie de nevoile umane. Pentru a realiza aceste productii trebuie cunoscut felul
de a actiona asupra naturii, iar acest lucru nu poate fi realizabil decat prin reguli tehnice.
O regula tehnica poate porni de la o simpla reteta culinara, si poate ajunge la cea
mai mare inventie din domeniii diverse. Aceste reguli au fost descoperite de oameni,
fiind rezultatul unei practici productive si generalizeaza aceasta practica. Regulile
descoperite in orice domeniu sunt constituite din stiinta naturala aplicata, (legile
dezvoltarii si miscarii fenomenelor), o expresie sociala nemijlocita a acestor legitati
naturale. Scopul acestor norme tehnice este obtinerea “minimax-ului”, adica maximum de
rezultate cu un minimum de efort, ajutand oamenii sa obtina repede si cat mai economic
rezultatele urmarite.
Aceste norme tehnice pot fi incalcate de om, caci constiinta unora ii indeamna
parca la asa ceva, ducand la neimplinirea rezultatelor dorite. Si legile naturii actioneaza in
conformitate cu comportamentul uman, al conduitei pe care o poarta. De obicei, normele
tehnice nu fac parte din sistemul reglementarii juridice a relatiilor sociale. Totusi,

2
applicarea unor norme tehnice prezinta un interes deosebit, fiind asigurata si prin forta
coercitiva a statului.
Nu trebuie omis faptul ca, in sensul prezentat anterior, normele tehnice fac corp cu
actele normative juridice, capatand astfel si un aspect juridic. Aici poate fi vorba despre
normele securitatii muncii in diferite domenii si spatii, normele de circulatie publica si
multe altele. Normele de drept consacra o serie de categorii de norme tehnice, concurand
in diferite domenii, normele tehnice putand fi utilizate si in activitatea juridica, prin
prelucrarea mecanica, cibernetica a unor date si fapte juridice, pentru a se inlesni
cunoasterea si imbunatatirea legislatiei, pentru o mai mare eficacitate in ceea ce priveste
elementul infractional.

III.Normele organizatiilor sociale

Normele organizatiilor sociale constituie o categorie importanta a regulilor sociale,


fiind creatia unor organizatii sociale nestatale, precum partidele politice, a organizatiilor
profesionale, economice, culturale, sportive etc. Organizatiile sociale sunt numeroase,
apartinand unor domenii dintre cele mai diverse, fiecare avand grad de organizare diferit
si obiective care trebuie indeplinite. Unele dintre aceste oraganizatii sunt mai statornice si
fixeaza drepturile si obligatiile membrilor. Normele elaborate de aceste organizatii
sociale poarta amprenta gradului de organizare, a scopurilor urmarite de ele.
Normele organizatiilor sociale se deosebesc de celelalte norme sociale nejuridice
prin faptul ca exprima vointa unei anumite organizatii, respectarea lor fiind asigurata prin
fortele de care dispune aceasta organizatie. Sanctiunea care se poate da in acest caz poate
fi maxim excluderea din organizatie, fara a avea conotatie juridica.
Normele de drept si normele acestor organizatii se afla intr-o influenta reciproca,
chiard aca se pot distinge numeroase diferente intre ele. O astfel de influenta a fost
caracteristica pentru relatiile dintre statul feudal si biserica feudala, in sensul ca ea
elabora toate normele juridice care trebuiau luate in considerare de tot poporul.
Actele organizatiilor sociale pot fi impartite in diferite categorii, in functie de
marimea efectelor pe care le produc, distingandu-se atat normele organizatiei respective,
cat si unele asupra unor cetateni ; unele sunt cuprinse in statutul lor intern, precum
regulamente, rezolutii etc. Unele organizatii au si conotatie politica, fiind caracterizate
prin normele politice pe care ele le elaboreaza.
Normele incluse in acest capitol pot avea efecte juridice, dar acest lucru se
intampla numai in cazul in care sunt cuprinse si aprobate de stat. Aprobarea ar putea fi de
doua categorii, si anume : o aprobare prealabila,( prin imputernicirea organizatiei sociale
de a reglementa anumite domenii ale relatiilor sociale prin forme de reglementare
juridica : elaborarea concomitenta de catre un organ de stat si o organizatie sociala a
unor acte care cuprind norme juridice) ; aprobarea ulterioara de catre un organ de stat a
unui act al organizatiei sociale, acestui act conferindu-i-se astfel caracter normativ
juridic.
Actele juridice ale organizatiilor sociale nu isi pierd caracterul social ( de a apara
interesele societatii sau a unor grupuri din societate), avand o natura mixta de acte sociale
si juridice, acest lucru intalnit inca din cele mai vechi timpuri sub diferite forme si tipuri.

3
IV. Morala

Morala reprezinta un ansamblu de conceptii si reguli cu privire la bine si la rau,


drept sau nedrept, permis sau nepermis. Normele de morala difera de la o societate la alta,
de la un individ la celalalt, in functie de educatie, mediul in care traieste si ceea ce ii
dicteaza constiinta, tinand oarecum si de influenta celorlalti asupra lui.
Normele de morala indica oamenilor conduita necesara si aratat consecintele
nerespectarii acestei conduite, sanctiunile morale, care constau in dezacordul celorlalti cu
anumite decizii ale unor oameni. Toate aceste lucruri sunt foarte puternic influentate de
diversi factori, deoarece mediuol social, religia, conceptiile despre viata sunt factori
fundamentali in reactia omului in fata anumitor fapte care ar trebui sau nu sa fie
implinite. In unele societati sanctiunea unor fapte imorale poate fi comparata si cu
anumite tipuri de constrangeri de ordin fizic, care i-ar impiedica pe unii sa gandeasca inca
o data la fel ; aceste fapte fiind interzise si de normele de drept.
Relatia dintre morala si drept a reprezentat o mare preocupare din cele mai vechi
timpuri, iar daca nu se facea nicio diferenta in Grecia Antica, la romani acest lucru a fost
diferit, intrucat acestia din urma erau preocupati de perfectionarea sistemului juridic,
fiind pus pe un loc foarte important. In preceptele dreptului nu se mai mentioneaza doar
traditionalul suum cuique tribuere (a da fiecaruia ce este al sau), ci si neminem laedere (a
nu cauza nimanui vreun rau).
Pe de o parte unii autori accepta ca morala ar coincide cu dreptul, el fiind un
minimum de morala. Altii afirma ca nu exista nicio legatura intre ele, stabilirea legaturii
intre cele doua concepte fiind destul de dificila. Se observa insa ca sfera moralei este mai
vasta, reglementand dintre cele mai diferite relatii sociale.
Normele de morala sunt, de regula, norme scrise, ele nu sunt in mod obligatoriu
cuprinse in acte oficiale, fiind produsul colectivitatii sociale neorganizate. Normele de
drept, in schimb, imbraca o forma oficiala si sunt rezultatul activitatii oficiale a organelor
de stat. Respectarea normelor de morala nu este garantata, de regula, de forta coercitiva a
statului, ci de actiunea unor factori sociali, a opiniei publice, a educatiei etc.

V.Conceptul de norma juridica

Normele juridice constituie structura interna a dreptului privit in ansamblu,


elementele sale cosntitutive, dreptul fiind alcatuit dintr-o totalitate de norme juridice
organizate in sistem ; fiecare norma juridica cuprinzand unele trasaturi comune a caror
cercetare este necesara pentru studiul fenomenului juridic in general.
Norma juridica este o regula de conduita generala si impersonala, stabilita sau
recunoscuta de stat, care exprima vointa de stat si a carei respectare obligatorie este
garantata de forta coercitiva a statului. Telul normei juridice este de a stabili anumite
modalitati de comportare a oamenilor pentru a intari dezvoltarea unor relatii sociale in
sens pozitiv, dupa caracterul democratic si autocratic al statului.Trasaturile definitorii ale

4
dreptului, natura sociala, caracterul volitional, rolul decisiv al statului in crearea si
realizarea dreptului, trebuie sa-i fie aplicabile normei juridice.
O prima trasatura a normei juridice este caracterul ei general, manifestandu-se prin
faptul ca regula de conduita prescrisa este tipica, aplicandus-e la un numar nelimitat de
cazuri, intr-o maniera impersonala. Norma juridica indica drepturile si obilgatiile, precum
si ce relatii trebuie sa existe intre grupurile sau indivizii societatii, indrumand astfel
societatea in ceea ce ar trebui sau nu sa faca., aplicandu-se ori de cate ori este necesar.
Caracterul general al normei juridice se manifesta si in faptul ca ea nu se adreseaza
unor anumite persoane fizice sau organizatii nominalizate, ci unui cerc nedeterminat de
persoane, fiind o norma impersonala, Din caracterul general al normei juridice nu trebuie
trasa concluzia ca toate normele juridice s-ar adresa absolut tuturor oamenilor. Exista
grade diferite de generalitate ale normei de drept. Normele juridice se pot adresa tuturor
cetatenilor sau tuturor celor care se afla pe teritoriul unei tari, indiferent de statut si alte
calitati sociale. Un exemplu de norme care se adreseaza tuturor cetatenilor ar fi
repsectarea constitutiei si legile tarii respective. Din cele adresate numai anumitor
cetateni putem enumera Codul familiei, adresat numai celor casatoriti ; Codul penal,
referindu-se functionarilor s.a. Exista si anumite norme juridice care se adreseaza unor
organisme unipersonale, dar nici acestea nu isi pierd caracterul general, deoarece se
adreseaza unei persoane juridice, adica unei intregi institutii.
Cea de-a doua trasatura esentiala a normelor juridice este obligativitatea ei,
deoarece statul le impune societatii, un comandament impus de puterea publica, carei
respectare este obligatorie. Caracterul obligatoriu, imperativ, al normei juridice este
esential, deoarece asigura ordinea de drept in societate, stabilitatea si dezvoltarea
relatiilor sociale in conformitatea cu interesele societatii. Fara acest caracter, norma
juridica si-ar pierde insusi sensul existentei sale ca norma sociala distincta.
Trasaturile normei juridice cunosc diferite forme si grade de manifestare, fiecare
in functie de categoria actelor normative in care se incadreaza reglementarea juridica
concreta. Numeroase acte normative si constitutiile contin si unele prevederi cu caracter
de principiu prin care se consfintesc unele relatii social-politice, se stabilesc unele scopuri
ale legislatiei sau activitatii de stat.
Stiinta juridica moderna considera ca normele juridice nu pot fi corect analizate si
interpretate daca sunt izolate unele de altele, ci numai in ansamblul lor. Dreptul nu poate
fi conceput ca o ingramadeala de piese, ci ca o retea de verigi. Trebuie sa se tina seama ca
normele juridice sunt grupate in entitati care se completeaza si dezvolta unul pe celalalt.
Trasaturile normei juridice prezentate, alaturi de caracterul reglementativ, prezinta
o situatie deosebita in cazul normelor referitoate la buget, norme-sarcini ; intrucat bugetul
este cel mai important act financiar al statului.
O insemnatate ridicata o presupune si delimitarea dispozitiile juridice a normei
juridice, deoarece intre ele se deosebesc anumite trasaturi comune, dar si numeroae
deosebiri calitative. Daca in timp norma juridica are caracterul unei reguli generale, este
un etalon dupa care se ghideaza oamenii in actiunile lor, dispozitia din actul concret este
aplicata o singura data, neavand caracter irepetabil sau continuitate.
Dispozitiile referitoare la organizarea si functionarea unui organ concret de stat au
un caracter normativ, pentru ca ele se aplica continuu(nu in mod special, ca in cazul altor
norme juridice), pe termen nedefinit, in principiu, fiind obligatorii, indiferent de
persoanele care intre timp s-ar gasi in diferite functii in cadrul ministerului respectiv.

5
VI.Structura interna a normei juridice

Continutul normei juridice are o structura interna – structura logico-juridica - si o


constructie externa - structura tehnico-juridica.. Structura logico-juridica a normei arata
din ce elemente componente si reciproc dependente este logic organizata prescriptia
normei, indiferent de formularea ei textuala, de ramura de drept careia ii apartine. Aceste
elemente sunt ipoteza, dispozitia si sanctiunea normei juridice. Componenta trihotomica a
normei corespunde situatiei logice, potrivit careia orice prescriptie, pentru a avea
semnificatia si autoritatea unei norme de drept, trebuie sa prevada conditiile in care unele
categorii de subiecte vor avea o anumita conduita, care este aceasta conduita si care sunt
urmarile nerespectarii sau incalcarii ei.
Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileste conditiile, imprejurarile
sau faptele in prezenta carora se aplica dispozitia normei juridice, precum si categoria
subiectelor la care se refera prevederile dispozitiei. In functie de precizia cu care este
formulata ipoteza normei juridice, in literatura juridica, se disting doua tipuri de ipoteze,
si anume determinate si relativ determinate. In general, in dreptul modern se urmareste ca
ipotezele sa fie pe cat posbili concret si corect formulate, aceasta fiind o garantie a
aplicarii intocmai a dispozitiei, o masura de prevenire a arbitrariului si de intarire a
legalitatii. Ipoteza poate sa fie simpla, adica sa prevada o singura imprejurare in prezenta
careia se aplica dispozitia, sau poate sa fie complexa, adica sa prevada o multitudine de
imprejurari care sa determine aplicarea dispozitiei.
Dispozitia este acea parte, acel element al normei juridice, care prevede conduita
ce trebuie urmata, in ipoteza data, deci care sunt drepturile subiective si obligatiile
corespunzatoare ale persoanelor vizate de norma juridica respectiva. Dispozitia trebuie sa
prevada fie savarsirea unei actiuni, fie o inactiune, abtinerea de la faptele ilicite. Si in
acest caz, dispozitia poate sa fie atat determinata, cat si nedeterminata.
Sanctiunea indica urmarile nerespectarii dispozitiei normelor juridice. Aceste
urmari reprezinta masurile luate impotriva persoanei care a violat legea, aduse la
indeplinire prin autoritatea statului. In functie de natura raporturilor sociale reglementate,
de pericolul social pe care il reprezinta actele de incalcare, de importanta intereselor, a
valorilor aparate et, sanctiunile difera din punct de vedere al naturii si gravitatii lor. In
literatura juridica se disting, in general, sanctiuni penale, administrative, disciplinare,
civile, acestea din urma avand, de regula, un caracter patrimonial. Dupa gradul de
determinare, sanctiunile pot fi de mai multe feluri : absolut determinate, relativ
determinate, alternative si cumulative.
Caracterul sanctiunilor prevazute pentru fapte de aceeasi natura se deosebeste de la
o oranduire la alta. Prin masurile de sanctionare, statul urmareste atat restabilirea ordinii
legale, cat si reeducarea celor vinovati si prevenirea incalcarii normelor de drept in viitor.

VII.Clasificarea normelor juridice

Cunoasterea temeinica a normelor de drept, coercta lor interpretare si realizare in


relatiile sociale, determina necesitatea impartirii normelor de drept in anumite categorii si

6
grupe, potrivit unor criterii date. Cateva criterii, dintre cele mai importante si
reprezentative sunt :
1) dupa obiectul si metoda reglementarii juridice ;
2) dupa forta juridica a actului normativ in care sunt cuprinse ;
3) dupa sfera aplicarii si gradul lor de generalitate ;
4) dupa modul de redactare ;
5) dupa caracterul conduitei prescrise.
Normele juridice, dupa importanta lor se impart in norme juridice onerative,
prohibitive si permisive. Normele juridice onerative sunt norme care prescriu in mod
expres obligatia unei actiuni. Normele prohibitive interzic savarsirea unei actiuni.
Categoriei normelor prohibitive ii apartin, prin excelenta, majoritatea normelor de drept
penal si , de asemenea, numeroase norme de drept administrativ, financiar etc. Normele
permisive sunt acele norme care, fara a obliga interzicerea savarsirii unei actiuni, prevad
posibilitatea ca subiectul sa uzeze de anumite drepturi sau stabilesc anumite drepturi,
interese, capacitati si competente.
In cadrul acestei categorii de norme trebuie distinse normele de imputernicire,
normele supletive, normele de stimulare si normele de recomandare. Normele de
imputernicire formuleaza anumite drepturi ale subiectelor, stabilesc capacitatea si
competenta subiectelor de drept, posibilitatea savarsirii anumitor actiuni. Normele
supletive sunt o categorie a normelor permisive in care subiectului i se lasa posibilitatea
sa isi aleaga singur una din variantele de conduita prevazuta de norma, si numai in
ipoteza ca s-a folosit de aceasta posibilitate, drepturile si obligatiile sale vor fi stabilite de
un organ de stat, desigur, in limitele dispozitiei. Normele de stimulare sunt acele norme
prin care se instituie decoratiile si titlurile de onoare, indicandu-se conditiile in care
acestea pot fi conferite de catre organele de stat competente. Normele de recomandare
prevad o anumita conduita pe care statul o recomanda de obicei organizatiilor sociale.
Reglementarea juridica cu caracter supletiv este caracteristica dreptului privat, unde
legea partilor este conventia partilor.
Dupa sfera aplicarii lor si gradul de generalitate, normele juridice pot fi
categorisite in : norme generale, speciale si de exceptie. Clasificarea normelor juridice are
o mare importanta mai ales pentru interpretarea dreptului. Normele juridice se clasifica
dupa modul lor de redactare in norme complete si incomplete. Marea majoritate a
normelor juridice are o forma completa, determinata in cadrul actului normativ prin care
sunt edictate. Cand norma nu apare complet in acelasi act, aceasta norma este denumita in
literatura juridica norma de trimitere. Cand unele elemente ale normei nu sunt precizate,
urmand sa fie stabilite intr-un act normativ adoptat ulterior, norma juridica care urmeaza
sa fie completata printr-un act normativ adoptat ulterior poarta denumirea de norma in
alb.

VIII.Conceptul de izvor al dreptului

Dreptul constituie un sistem de norme care insa nu apar nude, ci imbraca o


anumita haina juridica, sunt cuprinse in anumite acte juridice , iau o anumita forma,
denumita izvor al dreptului. Din aceasta cauza, s-a formulat in literatura juridica opinia ca

7
notiunile de izvor de drept si de forma a dreptului ar fi sinonime. In realitate aceste
notiuni nu coincid, deoarece forma de drept este plurivoca, se refera la mai multe aspecte
ale dreptului. Chiar termenul de izvor de drept are mai multe acceptiuni, dintre care cele
mai raspandite sunt : izvor de drept in sens material, izvor direct si indirect, izvor intern si
extern etc.
Unii autori au propus, de asemenea, in cadrul notiunii de izvor drept, distinctia
dintre izvoare directe sau indirecte mediate. Prin izvor direct al dreptului urmeaza a fi
intelese actele normative, iar prin izvorindirect sau mediat, reguli nejuridice, cum sunt
obiceiurile si alte reguli ce nu sunt cuprinse in textul actelor normative, dar la care acesta
face trimitere. Aceasta opinie pare intemeiata, deoarece exista o deosebire reala intre
izvoarele de drept care au un continut normativ bine determinat, complet formulat si
constituie un act normativ cu o existenta independenta si actele normative, care, facand
trimitere la un obicei sau alta regula o includ in mod indirect in continutul sau, formand
un singur act, un singur izvor de drept.

IX.Obiceiul ca izvor de drept

In succesiunea istorica a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupa, fara indoiala,


primul loc. Trecerea la organizarea statala a societatii a fost consfintita prin norme
obisnuielnice, adaptate la realitati noi. Normele obisnuielnice, recunoscute de puterea de
stat, formeaza dreptul obisnuielnic sau dreptul cutumiar, care a jucat un rol deosebit de
important ca izvor de drept, mai ales in dreptul antic si in dreptul feudal. Acest lucru se
explica prin caracteristicile obiceiului, care este o regula sociala ce corespunde cel mai
bine societatilor cu dezvoltare lenta a fortelor de productie si a intregului sistem de relatii
sociale. De asemenea, obiceiul, ca izvor de drept, poate exprima mai bine decat orice alt
izvor de drept particularitatile locale, precum si faramitarea politica, specifica perioadelor
istorice premergatoare centralizarii vietii economice si politice.
Primele acte normative scrise sclavagiste si feudale sunt, de fapt niste culegeri de
cutume juridice, cum au fost la romani “Legea celor 12 table” si la franci “Legea salica”.
Obiceiul isi pastreaza importanta si in dreptul modern, dar rolul lui nu este acelasi in toate
statele. Astfel, el constituie un important izvor de drept in dreptul anglo-saxon, in timp ce
rolul lui e mai redus in dreptul de pe continent. Desigur, aceasta nu inseamna excluderea
unor reglementari care exprima unele particularitati locale. Tocmai acest element al
pastrarii unor particularitati locale este cauza mentinerii obiceiului ca izvor de drept
secundar.

X.Legea ca izvor de drept

In toate statele exista mai multe categorii de acte normative, rolul cel mai
importnat avandu-l legea. Denumirea de lege a fost folosita in doctrina si practica juridica
pentru a desemna un act normativ adoptat de organul superior al puterii de stat, fie el
unipersonal, fie colegial, in functie de tipul istoric de drept si de regimul politic al

8
statului. Astfel, sunt cunoscute legile edictatede monarhii din statele Orientului antic :
Legea Bokoris in Egipt, Legea sau Codul Hammurabi in Babilon, Legea Manu in India,
Legea Mu in China. In statele antice de mai tarziu, denumirea de lege este intrebuintata
pentru actele normative cu forta juridica suprema : Legile lui Solon, Legea celor 12 table.
Imparatii romani edictau legi sau constitutii.

XI.Contractul normativ ca izvor de drept

In dezvoltarea istorica a izvoarelor de drept, contractul normative ocupa un loc


secundar in comparatie cu celelalte izvoare – obiceiuri, acte normative. Contractul este,
de regula, un act individual care stabileste drepturile si obligatiile unor subiecte precis
determinare. In cazul in care contractul nu vizeaza un raport juridic concret, ci stabileste,
in urma acordului intre doua sau mai multe parti o regula generala dupa care se vor
conduce aceste parti, el poate capata valoare de izvor de drept.
In dreptul intern, contractul cu caracter normativ a jucat un rol mai important in
dreptul feudal. O serie de raporturi dintre reprezentantii starilor sau paturilor reglementate
uneori prin contract. Ca exemple, se pot cita Magna Charta Libertatum, incheiata in 1215
intre feudali si regele Angliei, iar in tara noastra intelegerea semnata la Cluj – Manastur,
la 6 iulie 1437, intre taranii iobagi care s-au rasculat impotriva stapanirii feudale si boieri,
in urma victoriei rasculatilor de la Bobalna.
Contractul normativ, ca izvor de drept, isi gaseste o larga aplicabilitate in dreptul
international. Subiectele principale ale dreptului international, statele, isi reglementeaza
relatiile reciproce prin diferite acte, purtand denumirea de acord, carta, pact, tratat,
conventie etc.

XII.a)Practica judiciara

Hotararile judecatoresti nu constituie, de regula, un izvor de drept, ele sunt acte


care nu contin reguli juridice, ci contin solutii concrete, individuale, date pe baza unor
acte normative si in vederea aplicarii lor. Insa atunci cand unele hotarari judecatoresti
ofera solutii care devin obligatorii pentru alte instante judecatoresti sau alte organe de
stat, confruntate cu solutionarea unor cauze asemanatoare, ele devin un izvor de drept,
purtand denumirea de precedent judiciar sau practica judiciara, daca se are in vedere
procesul de formare a precedentului in activitatea instantelor judecatoresti.
Nerecunoasterea caracterului actului normativ al practicii judiciare se bazeaza pe
considerente atat de ordin juridic, cat si de ordin politic. Astfel, se constataca solutiile
date de instantele judecatoresti cu ocazia rezolvarii unor cauze concrete, supuse judecatii
lor, au prin excelelnta natura unor acte individuale, de aplicare a legilor si a altor acte
normative ale statului. Hotararile instantelor judecatoresti nu contin acele elemente ce
caracterizeaza orice izvor de drept, si anume caracter de generalitate si repetabilitate, de
obligativitate generala. Ele isi ating scopul prin rezolvarea unui caz concret, solutia pe
care o dau este obligatorie numai pentru acel caz si nu angajeaza alte instante.

9
b)Doctrina
Doctrina juridica a manifestat un deosebit interes pentru stabilirea trasaturilor
definitorii ale legii, pornind inca de la opiniile exprimate de Montesquieu si Rousseau,
care aratau ca legea este actul normativ care reglementeaza, la un nivel ridicat de
generalitate, cele mai importante relatii sociale. De o larga circulatie si aplicatie este
diviziunea notiunii de lege, in lege in sens material si lege in sens formal, diviziunea
legata de numele jurostului german Laband, din a doua jumatate a secolului trecut.
Exprimand intarirea puterii executive, sporirea rolului guvernului, care a preluat o serie
de atributiuni ale parlamentului si in domeniul legiferarii, Laband a sustinut ca pot fi
considerate legi in sensul material toate actele normative cu continut general, indiferent
de organul care la adopta. Legi in sens formal erau considerate, dupa aceeasi teorie,
actele normative instituite prin procedura speciala de legiferare, indiferent de continutul
lor.

XIII.Actiunea actelor normative in timp

Actele normative sunt adoptate pentru a actiona asupra relatiilor sociale, pentru a
determina conduita si comportamentul subiectelor de drept. Adoptarea acestor acte
normative nu coincide cu inceputul actiunii lor, cu intrarea lor in vigoare, deoarece aceste
acte trebuie sa fie intai aduse la cunostinta cetatenilo, organelor statului, organizatiilor,
tuturor celor chemati sa le respecte. Pentru determinarea actiunii normei juridice in timp
este necesar sa se stabileasca atat momentul intrarii in vigoare, cat si cel al iesirii din
vigoare a actului normativ.
Nu se poate stabili o regula cu privire la modul in care se procedeaza la alegerea
uneia dintre cele doua solutii de intrare in vigoare a unui act normativ De obicei, daca
legiuitorul considera ca pana la intrarea in vigoare a unui act normativ este necesara o
periaoda de timp pentru asigurarea reglementarii, atunci se stabileste data intrarii in
vigoare dupa o perioada considerata necesara pentru aducerea la indeplinire a acestor
masuri. Un aspect important al actiunii in timp a actelor normative se refera la principiul
neretroactivitatii actelor normative. Im mod logic, noua reglementare juridica nu se poate
referi decat la relatiile sociale, la situatiile si la conduita viitoare, ce vor apare sub
imperiul legii respective. De la principiul neretroactivitatii legii exista si unele exceptii
ale retroactivitatii legii sau actului normativ, exceotii care se datoreaza si se explica prin
necesitatile practice sau principiile de ordin umanitar. In Romania, retroactivitatea actului
normativ este acceptata in urmatoarele situatii : cand actul normativ prevede in mod
expres ca se aplica si unor fapte petrecute anterior ; legea penala mai favorabila sau mai
blanda ; legile interpretative.
Iesirea din vigoare a actelor normative sau incetarea actiunii lor are loc, de
asemenea, in forme diferite. De la bun inceput se impune, sub acest aspect, distinctia
dintre doua situatii : cand durata de timp a unui act juridic normativ nu a fost limitata si
atunci incetarea actiunii sale are loc prin una din formele abrogarii ; cand durata in timp a
actului normativ isi inceteaza actiunea prin ajungerea la termen, fara a fi nevoie de vreo
constatare sau decizie speciala in acest scop.

10
Abrogarea poate fi expresa-direct, atunci cand noul act normativ prevede, in mod
expres, ca vechiul act normativ se abroga, sau expresa-indirect, cand noul act normativ nu
numeste, in mod expres, actul normative are se abroga, ci se limiteaza la prevederea ca se
abroga toate actele normative anterioare, contrare dispozitiunilor sale. Abrogarea tactica
sau implicita are loc atunci cand noul act normativ nu abroga in mod direct sau indirect,
nici un fel de acte normative anterioare, dar reglemetarea pe care o cuprinde se
indeparteaza si se deosebeste atat de mult de reglementarile din actele normative vechi,
incat acestea nu se pot aplica si deci, implicit, sunt considerate abrogate. O alta forma de
incetare a actiunii unui act normativ este caderea lui in desuetitudine, adica acte care au
fost depasite din puctul de vedere al vremii, al relatiilor sociale schimbate.
Principiul incetarii actiunii unui act normativ prin abrogarea sau ajungerea la
termen are o exceptie, cunoscuta prin expresia de ultractivitate a legii. Aceasta are loc in
situatii cu totul exceptionale, cand un act normativ, desi a fost abrogat sau a ajuns la
termen, poate fi aplicat pentru rezolvarea unor cazuri ce aparb ulterior scoaterii sale din
vigoare, insa acest lucru nu prea se intampla foarte des.

XIV.Actiunea actelor normative in spatiu

Actele normative au o actiune bine determinate nu numai in timp, dar si in spatiu,


adica pe un anumit teritoriu, deoarece ele sunt produsul activitatii statului si organelor
sale, care au o anumita competenta teritoriala. Desigur, aceasta actiune priveste
persoanele care se afla pe un anumit teritoriu, deoarece obiectul reglementarii juridice il
reprezinta intotdeauna oamenii. In cercetarea actiunii actelor normative in spatiu se
disting, de regula, doua aspecte, unul intern si altul international.
a) Pornindu-se de la principiul suprematiei puterii in stat, latura interna a suveranitatii
statului, se ajunge la concluzia obiectivitatii legilor si altor acte normative pentru toti
cetatenii statului respectiv si pentru toate organismele si organizatiile sociale care se afla
pe teritoriul sau. Dar, existand o mare varietate de organe de stat competente pentru
elaborarea actelor normative si, in mod corespunzator, o varietate de acte normative, se
pune problema limitelor teritoriale ale actiunii actelor normative. De asemenea, este
important a sti cum se rezolva eventualele conflicte dintre aceste acte, sub aspectul
actiunii lor in spatiu.
b) Deosebit de complexa este problema actiunii actelor normative in spatiu, sub aspectul
intenational. Doctrina juridicaporneste in rezolvarea efectului actelor normative in spatiu,
sub aspectul ei international, de la principiul respectarii suveranitatii statului asupra
teritoriului si populatiei si in domeniul activitatii normative. Aceasta inseamna ca pe
teritoriul unui stat actioneaza legile si celelalte acte normative ale sale, determinand
conduita tuturor persoanelor aflate pe acest teritoriu. In mod firesc, aceasta presupune
excluderea actiunii in acest teritoriu si a persoanelor aflate pe el, a legilor si altor acte
normative ale unor state straine. Prin teritoriul unui stat se intelege spatial geografic
cuprins din sol, subsol, ape teritoriale, precum si coloana aeriana aflata deasupra solului
su apelor teritoriale.
In anumite conditii, pe teritoriul unui stat pot exista persoane si unele locuri asupra
carora nu se aplica in anumite conditii si limite, actele normative ale statului respective.

11
Aici este vorba despre imunitatea juridica, statutul juridic al consulilor, regimul specific
al unor categorii de straini.
Imunitatea diplomatica consta in exceptarea personalului corpului diplomatic de la
jurisdictia statului resedinta, insa in cazul incalcarii unor acte grave acesta poate fi
declarat persona non grata, lucru care atrage rechemarea si expulzarea lui. Reprezentantii
consulari ai statelor sraine sunt scutiti de unele impozite sau prestatii, nu li se aplica
jurisdictia instantelor judecatoresti ale tarii de resedinta in cauzele privind infractiunile
lor de serviciu, iar regimul juridic al acestora este stabilit pe baza de reciprocitate si in
conformitate cu normele dreptului international.
Cetatenii straini aflati pe teritoriul unui stat au un regim diferit fata de cel al
cetatenilor statului respectiv. Regimul strainilor se manifesta sub trei aspecte : regimul
national, constand in faptul ca strainii au aceleasi drepturi civile ca su cetatenii statului
de resedinta ; regimul special, potrivit caruia drepturile strainilor sunt stabilite in mod
special prin legi sau tratate internationale ; regimul clauzei natiunii celei mai favorizate,
potrivit caruia statul de resedinta acorda cetatenilor unui alt stat, dar aflati pe teritoriul lui,
anumite drepturi, care nu pot fi mai restranse decat drepturile acordate cetatenilor oricarui
stat tert.

XV.Conceptul de raport juridic

Dreptul, ca sistem al normelor juridice exprmate in anumite forme nu constituie un


scop in sine. El este creat in vederea realizarii functiilor sale, de a reglementa conduita
oamenilor, comportarea lor in relatiile sociale de o deosebita importanta pentru societate.
Aceasta functie a dreptului se realizeaza, in principal,prin aceea ca oamenii sunt obligati
sa se comporte intr-un anumit fel, potrivit prescriptiilor normelor juridice. Aceasta
comportare este precisa si se realizeaza sub forma stabilirii si indeplinirii unor drepturi
subiective si a obligatiilor corespunzatoare acestor drepturi.Aceste raporturi sau relatii
capata caracterul de raporturi sau relatii juridice, deoarece sun create prin actiunea
dreptului, spre deosebire de raporturile politice, morale, care sunt rezultatul actiunii
normelor politice sau etice asupra conduitei umane.
In timp ce normele de drept si actele in care sunt cuprinse fac parte din sfera
fenomenului juridic reglementativ sau normativ, a ceea ce inca nu exista decat ca un
postulat ce urmeaza sau trebuie sa fie realizat in relatiile umane, raporturile juridice
apartin domeniului relational, faptic al juridicului. Facand parte din reteaua vasta a
relatiilor sociale si avand trasaturile lor generale, raporturile juridice sunt o categorie
aparte a raporturilor sociale, avand caractere proprii, specifice, prin care se deosebesc de
celalalte categorii de relatii sociale, politice, morale etc.
Raporturile juridice sunt raporturi sociale , fiind raporturi dintre oameni, care se
manifesta fie ca indivizi, fie organizati in grupuri. Raporturile juridice sunt legate de viata
si de activitatea oamenilor in societate. Traducand in viata normele juridice, expresie a
vointei de stat, raporturile juridice au caracter volitional. Natura volitionala a raporturilor
juridice se manifesta, in primul rand, in faptul ca ele sunt rezultatul reglementarii
relatiilor sociale, realizata de normele juridice care exprima vointa de stat. In acest fel, in
orice raport juridic, drepturile si obligatiile juridice ale participantilor iau nastere si se

12
desfasoara potrivit vointei de stat. In lipsa normei juridice nu se pot crea niciun fel de
raporturi juridice. Diversitatea relatiilor sociale determina si o varietate de raporturi
juridice. O mare parte a raporturilor juridice exprima nemijlocit relatii economice,
constituind, forma, haina lor juridica. Este vorba de relatiile de proprietate, de schimb si
alte relatii economice, reglementate mai ales de normele dreptului civil si economic,
unde apar diferite raporturi juridice privitoare la proprietate, schimb, contracte etc.
Pentru crearea de raporturi juridice este necesarea existenta unor factori, a unor
premise : normele juridice, subiectele raportului juridic, faptele juridice. Uneori, in
literatura juridica, normele juridice si subiectele raporturilor juridice sunt denumite
raporturi generale, iar faptele juridice premise concrete ale raporturilor juridice.
Raporturile juridice iau nastere ca urmare fie a indeplinirii dispozitiei normei
juridice, fie a aplicarii sanctiunii ei. Majoritatea covarsitoare a raporturilor juridice este
crearea realizarii dispozitiei normei juridice. Realizarea dreptului sub forma raporturilor
juridice de aplicare a sanctiunii are loc atunci cand s-a produs incalcarea interdictiei
cuprinse in normele prohibite sau cand participantii la normele juridice nu au respectat si
indeplinit drepturile si obligatiile lor reciproce stabilite pe baza dispozitiei normei
juridice. Este o optiune nedorita de legiuitor, dar care devine necesara atunci cand toate
mijloacele de educatie si prevenire nu pot inlatura producerea ei.

XVI.Subiectele raportului juridic

Subiectele raporturilor juridice sunt numai oamenii, luati ca indivizi sau


organizatii, conduita umana fiind unicul obiect al reglementarii juridice. Omul in sine nu
este insa subiect de drept, ci numai atunci cand aceasta calitate este atribuita si
recunoscuta de stat, dandu-i-se capacitatea de a fi subiect de drept, capacitate juridica.
Pentru ca persoanele sa poata participa intr-un raport juridic, trebuie sa aiba
capacitate juridica prin care intelegem aptitudinea generala si abstracta a persoanei de a
avea drepturi si obligatii in cadrul raportului juridic. Capacitatea este de doua feluri,
generala( posibilitatea de a avea anumite drepturi care se incadreaza intr-o anumita
categorie aparte de raporturi juridice ) si speciala( o au intotdeauna organizatiile, fiind
legata de competenta acestora). Divizarea capacitatii juridice in capacitate de fololosinta
si cea de exercitiu reprezinta succesul domeniului civil din legislatie.
Capacitatea juridica este unica, ea presupune posibilitatea de a fi titular al
drepturilor si obligatiilor, cat si facultatea de a exercita. Capacitatea de folosinta apartine
tuturor persoanelor fizice in mode gal, chiard aca nu au o vointa constienta sau suficent
de dezvoltata. Capacitatea de exercitiu este aptitudinea de a-si exercita drepturile si de a-
si asuma obligatii prin acte juridice proprii.Sunt lispsiti de capacitatea de exercitiu
alienatii sau debilii mintali, persoanele puse sub interdictie legla sau juridica, minorii sub
14 ani, deoarece acestia nu au discernamant.
Fara a putea indeplini in mod absolut aceste deziderate, clasificarea subiectelor de
drept in cetateni (persoane fizice) si in organizatii pare cea mai potrivita ; fiind o
clasificare general valabila si aplicabila tuturor ramurilor de drept. Aceste categorii sunt
persoanele fizice si persoanele juridice.

13
Persoanele fizice apar in toate ramurile dreptului, reprezentand principalul subiect
al dreptului. Natura juridica a persoanei fizice se schimba in afara dreptului civil, iar
raporturile lor reciproce nu mai cunosc metoda egalitatii partilor ; capacitatea juridica nu
se mai imparte in capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu.
Statul, organele si organizatiile de stat, unitatile, organizatiile obstesti, atunci cand
apar ca subiecte ale raporturilor juridice in circuitul civil fac parte din categoria de
subiecte denumite persoane juridice. O persoana juridica are o organizare proprie, un
patrimoniu propriu afectat realizarii unui scop si posibilitatea de a dobandi drepturi sau
de a-si asuma obligatii, inclusiv dreptul de a actiona sau de a fi actionat in justitie.

XVII.Definitia statului

Definitia statului trebuie sa cuprinda, intr-o formulare succinta, trasaturile


esentiale ale statului. In definirea statului trebuie pornit de la ideea ca nu exista un stat in
general, ci numai anumite state concrete, fiecare cu particlaritatile sale, fie ele de orice
natura ; dar acest lucru nu exclude posibilitatea existentei unei definitii generale a
statului, care, subliniind ceea ce este specific statului, sa faca posibila distinctia intre
organizarea statala a societatii de cea nestatala, precum si distinctia dintre stat si alte
institutii publice. Astfel ca, tinand cont de toate particularitatile si caracteristicile statului
general, se poate formula o definitie astfel : “Statul este organizatia politica care,
detinand monopolul fortei de constrangere, al elaborarii si aplicarii dreptului, exercita
asupra unei comunitati umane aflata pe un anumit teritoriu puterea suverana din
societatea data.

XVIII.Forma de guvernamant a statului

Prin forma de guvernamant se intelege modul de organizare a puterii supreme de


stat, competenta organelor supreme ale puterii de stat, caracterul autoritatii pe care ele o
exercita asupra populatiei. Aceasta forma ne arata cine se afla in fruntea statului, cum
este organizata institutia sefului statului, daca este eligibila sau nu etc. Cea mai generala
clasificare a statelor, dupa forma de guvernamant, este clasificarea in monarhii si
republici.
Monarhia este o asemenea forma de guvernamant in care seful statului este stabilit
pe calea succesiunii, de regula nefiind responsabil juridic, si nu poate fi schimbat fara
voia lui. Monarhia poate fi nelimitata – cand monarhul este unicul organ suprem de stat,
cum este cazul despotiilor orientale sau al monarhiei absolute feudale – sau limitata, cand
alaturi de monarh exista si alte organe ale puterii de stat, care ingradesc, mai mult sau mai
putin, autoritatea monarhului. Asemenea monarhii limitate sunt monarhia reprezentativa
pe stari in feudalism si monarhia constitutionala in societatea moderna.
Republica este o alta forma de guvernamant, in care puterea suprema apartine unui
organ, ales pe un timp limitat. Persoanele care compun organul suprem al puterii de stat

14
sunt responsabile juridiceste pentru activitatea lor. Eligibilitatea sefului statului este
trasatura esentiala prin care forma de guvernamant republicana se deosebeste de morhie.

XIX.Forma de structura a statului

Forma de structura a statului se refera la faptul daca avem de-a face cu o singura
entitate statala sau cu o grupare intr-un stat a mai multor entitati statale, precum si la
organizarea teritoriala a puetrii de stat, la caracterul relatiilor reciproce dintre partile
componente ale statului si ale fiecaruia dintre ele cu statul in intregul sau. Formele
structurii de stat pot fi simple si compuse (complexe).
a) Statul simplu sau unitar – forma cea mai raspandita a structurii de stat – se
caracterizeaza prin existenta unei singure entitati statale pe tot teritoriul tarii, reprezentata
de un singur rand de organe legislative, care infaptuiesc suveranitatea de stat.
b) Statele compuse (compexe) se caracterizeaza prin existent ape acelasi teritoriu a mai
multor entitati statale, reunite intr-un stat suprapus lor. Exercitarea suveranitatii puterii de
stat este impartita intre organele supreme ale puterii care reprezinta statul in ansamblu.
Cele mai cunoscute structuri de stat sunt federatia si confederatia. De regula, este
dificil de facut o delimitare neta intre formele federative si confederative ; prin federatie
se intelege statul unional, iar prin confederatie – uniunea statelor.
Forma federativa presupune, de regula, trecerea celor mai importante atributii
asupra organelor intregii federatii, existenta a cel putin doua randuri de organe supreme
ale puterii, administratiei de stat si justitiei, o dubla legislatie, legislatia intregii federatii
si legislatia fiecarei formatiuni statale membra a federatiei, doua cetatenii etc.
Confederatia ca forma de structura este o unitate de structura fara o coeziune atat
de stransa, fiecare pastrandu-si suveranitatea integrala, uniune creata pentru anumite
scopuri comune ale statelor membre : militare, economice, diplomatice.
Forme ale structurii complexe sunt si uniunea personala si uniunea reala. Uniunea
personala este rezultatul unei intelegeri intre doua state, constand in desemnarea unui sef
de stat comun. Statele membre ale uniunii personale isi pastreaza suveranitatea. Uniunea
reala este o uniune mai stransa, legate nu numai prin persoana aceluisasi sef de stat, ci si
prin existenta unor institutii comune. Astfel de uniuni au fost create pentru asigurarea
anumitor interese, precum comunitatea politicii externe, a politicii si in alte domenii etc.

XX.Regimul politic al statului.Conceptul democratiei

Regimul politic este acea latura a formei de stat prin care se defineste sistemul
metodelor si principiilor de infaptuire a puterii de stat, in stransa legatura cu situatia
drepturilor si libertatilor democratice ale cetatenilor si posibilitatea lor de a determina sau
influenta politica statului pe baza participarii lor la adoptarea deciziilor. Cea mai generala
clasificare a regimurilor politice este aceea in regimuri autocratice si regimuri
democratice.
Regimul politic democratic presupune existenta unor conditii care sa faca posibila
participarea maselor de cetateni la viata politica, influentarea politicii interne si externe a

15
statului, exercitarea unui control asupra modului in care organele de stat indeplinesc
vointa lor. In conditiile in care fixarea legislativa a unor drepturi si libertati politice si
existenta unor institutii democratice corespunzatoare nu sunt insotite de existenta unor
garantii materiale si politice care sa asigure folosirea efectiva a acestor drepturi, suntem
in prezenta unor regimuri de democratie feudala.
Regimurile democratice se mai pot imparti si dupa criteriul democratiei directe sau
indirecte. In regimurile de deocratie directa, poporul exercita nemijlocit puterea de stat, in
timp ce regimurile politice de democratie indirecta conducerea de stat se realizeaza prin
reprezentanti, prin organele ales (democratie reprezentativa). Regimurile politice de
democratie nemijlocita au constituit o exceptie, in sistemul regimurilor politice
predominand regimurile de democratie indirecta.

XXI.Tehnica juridica

In general, prin tehnica intelegem ansamblul metodelor, al procedeelor si regulilor


care, imbinate cu o anumita maiestrie personala, sunt aplicate in vederea executarii unei
operatii sau lucrari ori in practicarea unei profesii oarecare. Tehnica juridica cprinde
anumite reguli, procedee, metode in vederea executarii operatiunilor juridice, adica a
activitatii de elaborare a dreptului.
Tehnica juridica are sarcina de a gasi mijloacele optime pentru a transpune in
drept, in norme juridice, vointa e stat careia conducerea politica vrea sa-i dea forta
juridica, sa o ridice la rangul de lege. O prima sarcina in determinarea conceptului
tehnicii juridice consta in stabilirea corelatiei ei cu stiinta juridica, in literatura juridica s-
au depus multe eforturi, mai mult sau mai putin fructuoase, pentru stabilirea distinctiei
intre stiinta si rehnica juridica.
In ultimii ani, preocuparea pentru problemele tehnicii juridice au dus la elaborarea
unor metodologii speciale, destinate statornicirii si elaborarii celor mai importante
principii, reguli si procedee ce trebuie folosite in procesul de elaborare si practicare a
dreptului. Tehnica juridica reprezinta ansamblul sau totalitatea procedeelor si metodelor
folosite intr-un sistem de drept, cu scopul elaboarii actelor normative si aplicarii acestora
in viata. Mai mult decat atat, nu trebuie omis faptul ca , tehnoca juridica este un concept
complex, care cuprinde atat tehnica elaborarii dreptului, tehnica legislativa, cat si tehnica
realizarii, aplicarii si interpretarii dreptului.

XXII.Fazele aplicarii statului

Aplicarea dreptului constituie forma juridica de realizare a dreptului prin


interventia organelor de stat competente, forma cu implicatii juridice deosebit de variate,
cu multiple aspecte teoretice si tehnice. Actele de aplicare a dreptului sunt acte

16
individuale, care produc anumite efecte juridice, concretizate in nasterea, modificarea sau
stingerea aplicarii dreptului.
Varietatea actelor de aplicare nu exclude existenta unor faze sau etape in procesul
aplicarii dreptului. Aceste faze constituie un proces unic, desi ele nu au aceeasi
succesiune in timp la toate categoriile de norme juridice.
a) Stabilirea starii de fapt constituie prima faza a aplicarii dreptului. Ea presupune
cercetarea si cunoasterea situatiei concrete, a imprejurarilor, cauzelor aflate in fata
organelor de aplicare si care urmeaza sa capete o solutionare juridica concretizata in
elaborarea actului de aplicare.
b) Alegerea normei de drept constituie urmatoarea faza, care mai poarta denumirea de
critica. Numai prin cunoasterea situatiei de fapt si determinarea normei care se refera la
aceasta situatie se poate asigura o corecta calificare juridica si temeinica actului de
aplicare.
c) Interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de aplicare
recurge pentru a stabili intelesul adevarat si deplin al normei juridice, utilizand in acest
scop metode si procedee cu care opereaza tehnica interpretarii dreptului.
d) Elaborarea actului de aplicare constituie faza finala a procesului de aplicare, constand
in elaborarea deciziei juridice, care va atrage dupa sine stabilirea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice concrete.

XXIII.Formele de interpretare a normelor juridice

Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participa diferite subiecte,


avand fiecare un rol deosebit, solutiile de interpretare la care ajung neavand aceeasi
importanta si forta juridica. De la aceste considerente porneste si cea mai cunoascuta
clasificare a formelor de interpretare a dreptului, si anume in interpretarea oficiala si
interpretarea neoficiala.
Interpretarea oficiala sau obligatorie provine de la un organ de stat competent. Ea
se subdivide in interpretare generala si interpretare cauzala. Interpretarea generala se
caracterizeaza prin faptul ca este data in forma unui act normativ. Este principiul ca
atunci cand o dispozitie dintr-un act normativ apare neclara sau confuza, organul emitent
al actului normativ are reptul de a da acelei dispozitii interpretarea autentica dintr-un act
nou normativ. Interpretarea cauzala, denumita si cauzala sau juridica, este acea forma a
interpretarii ofociale, care este facuta de organele de aplicare a dreptului cu prilejul
solutionarii unei cauze concrete, a unui anumit caz sau speta si care are caracter
obligatoriu numai pentru acea cauza.
Interpretarea neoficiala poarta si denumirea de interpretare facultativa sau
stiintifica ori doctrinara, in functie de faptul daca se au in vedere natura sau subiectele
interpretarii. Aceasta forma a interpretarii nu are caracter obligatoriu, nu se concretizeaza
in continutul unor acte juridicem a caror respectare sau aplicare sa fie garantata de stat.
Doctrina juridica are un rol important in fundamentarea stiintifica a dreptului, a
elaborarii dreptului, precum si a aplicarii si interpretarii sale. In cazul in care legea este
deficitara, omul de stiinta nu va putea suplini textul ci va trebui sa faca propuneri de
imbunatatirea ei de catre organele competente.

17
XXIV.Metodele de interpretare a normelor juridice

Tehnica interpretarii dreptului cuprinde procedee de examinare a textelor


normative, cu ajutorul carora organul de interpretare stabileste intelesul exact si deplin al
acestui text. Se considera ca avand un caracter general – aplicabil intregului sistem de
drept – un numar de patru procedee sau metode tehnice de interpretare a dreptului :
gramaticala, sistematica, istorica si logica.
Interpretarea gramaticala consta in folosirea procedeelor de analiza morfologica si
sintactica a textelor actelor normative, pornindu-se de la intelesul cuvintelor folosite, de
la legatura dintre ele, de la constructie frazei etc. Interpretarea sistematica consta in
lamurirea sensului unor norme juridice, a unui text normativ, prin coborarea acestei
norme sau acestui text cu alte dispozitii normative apartinand aceleiasi institutii juridice
sau ramuri de drept. Uneori, interpretarea sistematica reclama stabilirea chiar a unor
legaturi dintre texte normative apartinand unor ramuri de drept diferite. Interpretarea
istorica consta in stabilirea sensului adevarat si deplin al normelor juridice, recurgandu-se
la cercetarea conditiilor istorice si social-politice care au determinat adoptarea unui act
normativ si, in functie de aceste conditii, prin determinarea scopurilor urmarite de acest
fapt. Interpretarea logica constituie procedeul care se bazeaza pe analiza textului actului
normativ prin adoptarea legilor logicii formale.

XXV. Analogia

In mai multe sisteme de drept este cunoscuta institutia analogiei, care ofera
posibilitatea organului de aplicarea a dreptului ca, dupa constatarea starii de fapt si a
adevaratului obiectiv, sa gaseasca solutionarea juridica a spetei, chiar daca nu se pot gasi
norme de drept care se refera la cauza data.
Analogia legii este procedeul la care se constata lipsa normei juridice, in care sa
poate fi inclus cazul ce urmeaza sa fie solutionat. Organul de aplicare va cauta o norma
de drept care se refera la o situatie sau un caz asemanator si va cauta sa aplice aceasta
norma la cazul supus solutionarii.
Analogia dreptului constituie o alta forma a analogiei, la care se recurge atunci
cand in solutionarea unei cauze se constata nu numai ca lipseste norma juridica care se
refera la aceasta cauza, dar nu pot fi gasite nici norme sau texte juridice care
reglementeaza cauze asemanatoare.

18
Bibliografie

*) Momcilo Luburici – Teoria Generala a Dreptului, ed Oscar Print,


Bucuresti, 2006

19