George Călinescu- Enigma Otiliei

 evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent
cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;

Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu , după „Cartea nunţii”,
“Enigma Otiliei”  aparţine perioadei interbelice, perioadă în care literatura română îşi
organizează realizările valorice în jurul curentului modernist, urmând coordonatele fixate de
ideologia  lui Eugen Lovinescu. George Călinescu se opune în epocă tendiţelor
proustianismului şi gidismului pătrunse în literatura română prin Camil Petrescu , optând
pentru clasicism şi obiectivitate: “Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.   În
acest context, perceput în primul rând în calitatea sa de critic şi istoric literar,  Călinescu
răspunde propriei afirmaţii despre necesitatea manifestării literare a exegetului -“ratând” în
mod strălucit diverse genuri literare -roman, teatru, poezie.  Romanul “Enigma Otiliei” este
unul dintre cele mai apreciate exemple.

Intitulat iniţial “Părinţii Otiliei”, conform opţiunii teoretice a autorului, romanul este unul
obiectiv , o „comedie molierească” tratată cu mijloacele narative ale  realismului.  Se
încadrează în această categorie prin: temă- moştenirea, paternitatea, familia burgheză;
specificul perspectivei narative: naraţiunea la persona a III-a, viziunea “dindărăt”, narator
omiscient şi omniprezent; structura-simetrică, închisă; specificul descrierii-minuţioase, cu
detalii semnificative, conform convingerii că omul este produsul mediului în care trăieşte;
personaje- tipice,  construite în jurul în jurul unei trăsături dominante.

Depăşeşte totuşi modelul realismului clasic prin poziţia unui narator –comentator, care, “în
loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de laborator”( Nicolae Manolescu), numai un
ochi al romancierului privind viaţa- celălalt- “literatura însăşi”. Din această perspectivă,
Enigma Otiliei este considerat „metaroman”, precursor al postmodernismului.

De asemenea, este un roman modern prin  elemente  precum -tema citadină, ambiguitatea
personajului titular, folosirea unor tehnici precum  reflectarea poliedrică sau desfăşurarea
scenică a anumitor episoade,  inserarea elementelor de romantism ( decrierea imensităţii
fantastice a Bărăganului -“ definitoriu pentru Călinescu este simţul grandiosului, al
monumentalului”- Eugen Simion) sau de naturalism- înfăţişarea proceselor psihice deviante, a
grotescului sau a cinicului .

Astfel, deşi oglindeşte o viziune realistă asupra vieţii, romanul “Enigma Otiliei” trădează în
acelaşi timp vocaţia de comentator ironic, cu spirit ascuţit , care îi oferă naratorului o
perspectivă polemică asupra comediei umane reprezentate.

 ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două
episoade/ secvenţe narative;

Un prim episod care reflectă specificul viziunii călinesciene este acela al galeriei personajelor
din incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor
Giurgiuveanu şi Tulea, cititorul face cunoştinţă în manieră balzaciană cu întreg peisajul
tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înaltă şi încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe
Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află  cei care vor
avea un rol mai mult sau mai puţin important în desfăşurarea epică a romanului. Încă de la
început se profilează prin replici, aluzii , gesturi, ticuri- tipare caracterologice : avarul iubitor
de copii ( moş Costache Giurgiuveanu), “baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata
bătrână ( Aurica Tulea), dementul senil ( Simion Tulea), arivistul, un „demagog al ideii de
paternitate”, impostor şi sentimental ( Stănică Raţiu), cocheta ( Otilia), ambiţiosul ( Felix),
aristocratul rafinat- “un pesonaj nou” ( Leonida Pascalopol). Naratorul notează minuţios
fiecare aspect revelator: familiaritatea neobişnuită a  gesturilor Otiliei, generozitatea şi
slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea- el îi oferă cu discreţie un inel cu safir, răutatea acră a
Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix poate fi o distracţie nouă
pentru Otilia, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui la cărţi,
ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri.

Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene -în special cea
din “Pere Goriot” şi “Eugenie Grandet”- se află în capitolul XVIII. Moş Costache suferă un
atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică.
Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu
greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa
bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui
Weissmann o seringă contra cost cu care să-i facă injecţie. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte
cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă  şi
veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe
Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat asupra
intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar
amână din nou să o facă în fapt.  Astfel, episodul concentrează epic schema întregului roman.

● prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si
spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva
narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );

Viziunea despre lume a autorului se oglindeşte în primul rând în desfăşurarea generală

a acţiunii, conform celor două planuri narative : al conflictului succesoral declanşat de
moştenirea considerabilei averi a lui Costache Giurgiuveanu, şi al formării tânărului Felix
Sima, sosit la Bucureşti pentru a studia medicina, care trăieşte aici prima sa iubire . Viziunea
realistă însoţeşte mai ales povestea moştenirii. Costache Giurgiuveanu, rentier avar, deţinător
al mai multor imobile şi  variate proprietăţi, creşte  pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă; de
asemenea, este tutore şi administrator al veniturilor lui Felix Sima . Averea lui este vânată de
clanul Aglaei Tulea, sora acestuia, care luptă cu înverşunare cu oricine poate părea că îi
periclitează planurile. În final, banii bătrânului, pe care refuză să îi depoziteze la bancă şi
amână să îi dăruiască Otiliei, sunt furaţi de Stănică Raţiu- avocat, un „geniu al răului”-
ginerele Aglaei. Surprinzând furtul, Giurgiuveanu moare în urma unui atac de apoplexie.
Stănică divorţează de Olimpia Tulea, devine om de afaceri temut  şi intră în politică. Totul
confirmă teza balzaciană: „Zeul la care se închină toţi este banul”.  Pe de altă parte,
personajele care se sustrag acestei fascinaţii- Felix şi Pascalopol, care au o concepţie morală
asupra vieţii şi se străduiesc să o aplice, trăiesc sub diferite forme experienţa existenţială a
iubirii, obiectul adoraţiei lor fiind, în final, inefabilul feminin. „Enigma” este decriptată
gnomic de însuşi autor: ” Enigmatică va fi în veci fata care respinge, dând totuşi  dovezi de
afecţiune.”

Conflictul oglindeşte, la rândul său, tema romanului. Conflictul între clanul Tulea şi Otilia
Mărculescu are la bază problema moştenirii. Aglae Tulea, veritabilă „mater familias”, îşi
urmăreşte neobosit interesele  şi pe cele ale copiilor săi, în luptă  continuă cu toţi cei pe care
îi vede ca ameninţări ale acestor interese. Malignitatea personajului devine un nucleu
generator al conflictelor familiei burgheze: între ea şi Costache, pentru moştenirea pe care cel
din urmă ar vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi moştenire ; între
Aurica şi Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş; între Titi şi Felix, pentru
contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat, neostentativ, între Felix şi
Pascalopol, între tânărul cu o poziţie socială care abia se profilează la orizont, aflat la vârsta
primelor experienţe erotice şi maturul bogat, rafinat , singur şi resemnat, subliniază tema
formării ce dă caracterul de bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate
mai realistă,  Otilia îl învaţă, inconştient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea intereselor
este trecătoare. Tânărul va confirma adevărul aceastei lecţii căsătorindu-se mai târziu „într-un
chip care se cheamă strălucit”.

Simetria incipit-final accentuează viziunea  realistă, în sistem închis, a universului romanesc.

Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi case, aceeaşi curte, în seara lui iulie 1906, când
Felix Sima pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu,  şi zece ani mai târziu, ca încheiere
definitivă a etapei experienţiale. Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case, de la case
la interioare şi la figurile personajelor este o modalitate de pătrundere în psihologia
personajelor. Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu
amestecul influenţelor incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări de
degradare, sugerează incultura, snobismul, zgârcenia şi delăsarea, declinul unei lumi care a
avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Aspectele sunt
anticipatoare, marcă a omniscienţei realiste. Peste ani, Felix va regăsi strada Antim, cu casa
lui moş Costache ” leproasă, înnegrită”. Curtea năpădită de scaieţi şi poarta cu lanţ sugerează
trecerea necruţătoare a timpului, confirmată de reformularea primei replici a lui Costache
Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!”

Tehnicile narative susţin configurarea temei romanului în măsura în care aparţin realismului:
înlănţuirea cronologică, descrierea specifică ce susţine veridicitatea ( mimesis), folosind
detalii semnificative ca modalităţi de caracterizare indirectă, observaţia psihologică. Alături
de acestea, inserţia unor micronaraţiuni, desfăşurarea scenică, dramatizarea prin dialog,
completează caracterul polifonic al unei opere ce experimentează tipare diverse pentru a-şi
stabili un traseu propriu, complex.

După părerea mea, romanul Enigma Otiliei reflectă în mod realist imaginea societăţii

burgheze în Bucureştiul transformărilor începutului de secol XX. Declinul unei lumi, pe
rămăşiţele căreia se clădeşte o alta, cu energiile sale, este zugrăvit cu mijloace clasice,
împletite cu elemente de romantism şi modernism. Viziunea autorului este în acelaşi timp
caragialescă, deasupra situaţiilor pluteşte un permanent aer comic şi satiric. Numit un „cinic
jovial”, Călinescu relizează în „Enigma Otiliei” un joc intelectual şi estetic care subjugă
cititorul.  Substanţialitatea elementelor realiste nu este pervertită. Situaţiile sunt tipice şi
creează iluzia vieţii. Dar atitudinea naratorului nu este de detaşare obiectivă, ci de detaşare
ironică şi amuzată. Ne este prezentată, astfel, o realitate interpretată, care cucereşte atât prin
conţinut, cât şi prin comentariul acestuia .

În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera realismului critic  balzacian, dar,
precum personajele sale, depăşeşte limitele unui tipar, şi devine o individualitate.

B. Publicat în anul 1938, romanul Enigma Otiliei este o creaţie epică în care George

Călinescu pledează pentru un roman realist, bazat pe omniscienţă, ubicuitate
narativă, cronologie și tipologie.
Roman citadin prin excelenţă, Enigma Otiliei conţine cea mai bogată galerie de tipuri
umane şi de caractere din întreaga proză românească: avarul – moș Costache, arivistul –
Stănică Rațiu, ambițiosul idealist – Felix, ingenua – Otilia, bărbatului rafinat, pragmatic,
hedonist (adept al plăcerilor) – Pascalopol, baba absolută fără cusur în rău” – Aglae, fata
bătrână, cu obsesii matrimoniale – Aurica, femeia indolentă, placidă – Olimpia, dementul
senil – Simion, debilul – Titi, curtezana de lux – Georgeta, inteligența ebraică – Weissman.
Tema fundamentală a romanului este viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului
al XX-lea. Pe acest fundal, romancierul mai include trei teme balzaciene
(moştenirea, paternitatea şi arivismul),formarea personalităţii tânărului Felix Sima (din
acest punct de vedere putând fi considerat un Bildungsroman), dar şi tema iubirii.
Din punct de vedere al tematicii erotice, Enigma Otiliei poate fi considerat un
roman flaubertian, iar din punct de vedere al observației sociale, este un roman balzacian.
Romanul este alcătuit din 20 de capitole fără titlu, în care acţiunea este prezentată cronologic,
conform esteticii realiste. Naraţiunea heterodiegetică este realizată din perspectiva
unui narator omniscient şi omniprezent, care relatează la persoana a III-a singular.
Perspectiva auctorială este uşor diminuată prin apariţia personajului reflector, Felix, care
dublează vocea naratorului.
Aşadar, prin scriitura omniscientă, observaţie socială şi caracter monografic, romanul
este tradiţional.
O trăsătura a romanului realist regăsită şi în Enigma Otiliei este simetria începutului cu
finalul (roman ciclic). Aceasta simetrie se manifestă prin prezentarea aceluiași cadru, casa lui
moş CostacheGiurgiuveanu, văzută prin ochii lui Felix. Dacă la început descrierea este
încărcată de detalii, în final este succintă, sintetică, urmată de reproducerea unei replici
consternante rostită de moş Costache, atunci când îl întâmpină pe Felix: Aici nu stă nimeni.
Începutul romanului este în stil balzacian, prin conturarea cronotopului. Metoda balzaciană
presupune:
 încadrare spaţio-temporală exactă: într-o seară de iulie a anului 1909, pe strada
Antim din Bucureşti;
 descriere concentrică, prin restrângerea treptată a cadrului: strada, faţada casei şi apoi
interiorul, unde personajele s-au adunat sub pretextul jocului de cărti;
 tehnica detaliului semnificativ – naratorul auctorial descriind cu lux de amănunte
arhitectura, vestimentația și mobilierul, folosind un limbaj specializat;
 determinismul mediului (legătura strânsă dintre personaj și mediul în care trăiește);
Casa din strada Antim reprezinta spațiul în care Felix Sima s-a format ca intelectual, dar și
spațiul în care s-a născut iubirea pentru misterioasa Otilia Mărculescu – fiica vitregă, încă
neadoptată, a bătrânului Costache Giurgiuveanu. Locuința veche, lipsită de gust prin
amestecul stilurilor, cu uși care scârțâie și ferestre prăfuite, sugerează nu
numai ruina obiectelor, dar și a sufletelor. Ea oferă tabloul unei lumi aflate în degradare, o
galerie de figuri grotești, caricaturale. Din aceasta perspectivă, tipologiile sunt comice,
caragialiene.
Acțiunea romanului evoluează pe trei planuri distincte:
1. destinul clanului de familie: Giurgiuveanu, Tulea și Rațiu, plan care generează
un conflict exterior, a cărui miză este averea
2. povestea de iubire dintre Felix și Otilia, asociată cu revelația iubirii târzii, trăite de
Pascalopol. Conflictul acestui plan este unul interior, psihologic, care-l privește pe Felix
și este generat de rivalitatea dintre cei doi bărbați
3. planul cadru, care conturează monografia vieții burgheziei bucureștene, fiind axat
pe tema parvenirii, magistral ilustrată de Stănică Rațiu (un personaj interesant în galeria
parveniților din literatura română, alături de Dinu Păturică, din Ciocoii Vechi, de
Nicolae Filimon, și Lică, din Concert din muzică de Bach, de Hortensia Papadat
Bengescu). 

Instalat în casa lui moș Costache, Felix se familiarizează treptat cu lumea în care a intrat, fiind
conștient de intențiile familiei Tulea de a intra în posesia averii bătrânului. Planul este
susținut de Stănică Rațiu – ginerele Aglaei, avocat fără procese, care reprezintă tipul
arivistului, al intrigantului. Aglae Tulea (sora lui Costache Giurgiuveanu) îl privește cu
ostilitate pe adolescent, în timp ce Aurica (fiica Aglaei) îl curteazăintens, în speranța unei
căsătorii.
Singura prezență luminoasă este verișoara Otilia, o adolescentă sensibilă, cu fire de artistă,
studentă la Conservator – de care Felix se îndrăgostește. Iubirea lui Felix pentru Otilia este
umbrită de sentimentul geloziei, provocat de imprevizibila adolescentă, care nu își ascunde
admirația pentru moșierul Leonida Pascalopol – un bărbat rafinat, aflat în floarea vârstei,
prietenul lui Giurgiuveanu. În prezența lui, tânăra se simte protejată în fața atacurilor
murdare ale clanului Tulea, care văd în ea o posibila moștenitoare.
Moș Costache moare în urma unui atac cerebral provocat de Stănică Rațiu, care îi fură banii,
iar averea îi rămâne Aglaei. Dezorientată și scârbită, Otilia pleacă cu Pascalopol la Paris,
părăsindu-l pe Felix.
Moartea bătrânului avar reprezintă deznodământul epic al romanului, prin stingerea
conflictului exterior; romanul este prevăzut cu un epilog, care prezintă destinul personajelor,
după încetarea conflictului: Felix are o frumoasă cariera universitară și este căsătorit cu o
femeie influentă, în timp ce Stănică Rațiu, devenit soțul Georgetei, ajunge un politician de
marcă. Felix se întâlnește întâmplător în tren cu Pascalopol, de la care află că i-a redat
libertatea Otiliei, acum căsătorită cu un conte în Argentina. El contemplă cu tristețe o
fotografie în care nu o mai recunoaște pe adolescenta exuberantă de odinioară.
Cuprins de nostalgie, se întoarce pe strada Antim, unde îl întâmpina o casă părăsită și de unde
i se pare că aude glasul lugubru al bătrânului: Aici nu stă nimeni.
Complexitatea romanului rezultă din sinteza mai multor elemente estetice:
1. elemente romantice – tema iubirii (motivul cuplului adamic, motivul orfanului, al
străinului) elementele de Bildungsroman, antiteza angelic-demonic, ampla descriere a
câmpiei Bărăganului;
2. elemente clasice – echilibrul compozițional, vigoarea caracterelor, dar și prezența unor
personaje statice, care sunt caractere deja formate și care funcționează ca un contrapunct.
3. elemente moderne: mediul este citadin, prezintă problematica clasei intelectuale și a
burgheziei, relativizarea imaginii personajului feminin prin tehnica oglinzilor paralele,
narațiune heterodiegetică;
4. elemente realiste, care sunt fundamentale, definitorii:  omnisciența, ubicuitate narativa
și cronologie, observație socială, ciclicitatea romanului, caracterul monografic, personaje
tipice surprinse în împrejurări tipice.