Sunteți pe pagina 1din 3

CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI

Romanul lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni” îl are în centru pe Victor
Petrini, personajul principal al romanului și „figură emblematică de alter ego din familia unor
Ștefan Gheorghidiu ori Ioanide-, dar cu tentantă trimitere și la eroii unui Dostoievski…, ori la
heteronimii unui Kierkegard, în frunte chiar cu Victor Eremita.”1

Marin Preda este unul dintre cei mai talentați romancieri români ai secolului XX. El
surprinde prin calitatea cu care descrie evenimentele prezentate în cărțile sale. În „Cel mai
iubit dintre pământeni” creează veritabile „fresce sociale” cum afirmă Eugen Simion, uimește
prin modul în care creionează imaginea sociatății din acea perioadă, Opera sa, având aceste
atuuri și oprindu-se asupra tuturor categoriilor sociale, se adresează unei mari categorii de
oameni.

Am ales să lucrez cele două teme alese, intelectualul vs haosul social pe „Cel mai
iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, deoarece consider că trăirile personajului cheie al
acestui roman complex, Victor Petrini, sunt intens trăite pe baza acestora. Apare în 1980, la
puțin timp înainte ca autorul să moară. Putem numi acest roman ca fiind unul complex
datorită faptului că reunește mai multe tipuri ale acestei specii epice: politic, social, roman-
jurnal, roman de dragoste, psihologic. Pe lângă roman complex a fost și este un roman de
succes: „Lansat în librării pe la începutul lui martie, romanul cunoaște un puțin obișnuit
succes de public, bucurându-se și de aprecierea majorității criticilor, tentați poate să-i
supraliciteze chiar, uneori, meritele și din rațiuni extraliterare (repunerea însăși în discuție a
„obsedantului deceniu” însemna, în epocă, și o luare de atitudine față de noile tendințe de
radicalizare a dirijismului de cultură).2 Prin acest roman autorul dezvoltă și tema raportului
dintre ființă și destin, în mâna căruia omul devine o jucărie.

În „Cel mai iubit dintre pământeni” tema intelectualului este cu precizie conturată prin
intermediul lui Petrini. Victor Petrini este filosof și are statutul de asistent la catedra de
filosofia culturii. Ion Pop în Dicționarul analitic de opere literare românești afirmă faptul că
eroul ar fi de fapt purtătorul unui mesaj de conștiință și în același timp de orgoliu, al
„povestitorului” însuși, care ar fi fost decis să-și schimbe identitatea „țărănească” și îngust

1
Pop, Ion, Dicționar analitic de opere literare românești, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p.148
2
Ibid.
„moromețiană” ce continua a-i fi atribuită și după Imposibila întoarcere, spre a-și proba
definitiv disponibilitatea unei angajări pe măsură și în investigarea mediului citadin ori a
vieții intelectuale. ( Pop, Ion, Dicționar analitic de opere literare românești, Ed. Casa Cărții
de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p.149). Victor Petrini este o conștiință frământată de un
imaginativ utopist, obsedat de ideea unei religii noi, a unei noi gnoze. Proiectată și scrisă în
parte, lucrarea despre gnoză a lui Petrini ar fi trebuit să demonstreze caracterul omogen al
conștiinței și reintegrarea ei necesară într-un univers în care spiritul ei este prezent în mod
egal în tot ceea ce există.

Sunt de părere că Marin Preda prin personajul său , Petrini, a stabilit această tipologie
și condiție a intelectualului pe o scară înaltă în literatura română și nu numai. Alături de el în
această categorie este și George Călinescu, care prin personajul tânăr, dornic de evoluție
intelectuală, Felix Sima, a reușit la fel ca Marin Preda, după cum am zis, să ridice tema
intelectualului la un rang înalt. Dar să revin la „Cel mai iubit dintre pământeni”. În opera sa
autorul a știut să împletească cu precizie iubirea, viața intelectuală a personajului, dar și
haosul social.

Haosul social dăinuia la orice colț de stradă, în orice încăpere, casă, restaurant,
vorbele fiecăruia erau ascultate și nimeni nu știa cine și când asculta, corespondențele erau
citite, intimitatea era violată: „Condamnat, în baza unei acuzații ridicole ( o formulare
ambiguă, deci fără valoare probatorie, dintr-o scrisoare primită din străinătate), la trei ani de
închisoare, pentru presupuse relații cu forțele ostile regimului comunist postbelic....” 3 Filosof
fiind, perioada comunistă este foarte grea pentru Victor Petrini și nu numai, ci și pentru orice
spirit liber, scriitor, eseist, poet și așa mai departe dacă nu se respectau condițiile impuse de
regim. Pentru Petrini, epoca pe care o trăiește și în care își trăiește și își gândește drama este o
„eră a ticăloșilor”4, acesta fiind și titlul unui eseu –pamflet pe care îl descrie până la
momentul în care este închis, sub o acuzație, după cum am citat mai sus din Dicționarul de
opere literare românești, lipsită de un temei real, bazată însă pe suspiciunea generalizată și pe
semidoctismul torționarilor.

Aflat pe nedrept în închisoare, Petrini prin forța lucrurilor nu poate decât să dea alt
curs interogației mentale și tuturor preocupărilor de natură cerebrală, obiectul acestora
devenind destinul obiectului individual și, mai ales situația intelectualului în context social
comunist. Despre eseul-pamflet nu aflăm prea multe, cum nici despre acela dedicat gnozei,
3
Pop, Ion, Dicționar analitic de opere literare românești, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, p.149
4
Ibid.
dar consider că tocmai în lipsa acestui text din corpul romanului constă marea victorie morală
a naratorului, care reușește să ne sugereze printr-o suită de scene realist-simbolice, fără să
eșueze în pamflet, substanțele acestei perioade. Este vorba printre altele de ședința a cărei
desfășurare o relatează Suzy Culala; de teroarea care precede crima în legitimă apărare pe
care o înfăptuiește Victor Petrini. Pentru această crimă el execută anii de muncă forțată în
mina de plumb Baia-Sprie. Este vorba și de ancheta la care e suspus în prealabil sau de
cealaltă ședință aranjată de la Uniunea scriitorilor, relatată de prietenul său , criticul Ion
Micu. În acestă epocă, când se aud, ca o nouă temă muzicală beethoveniană, bubuiturile
securiștilor în ușă, veniți să-l aresteze râsul încetează și ironia îngheață. Epoca este definitivă
și prin toposul ședințelor de demascare cu consecințe tragice. Din următorul citat ne putem da
seama că haosul social este bine conturat în romanul lui Marin Preda, fiind descris ca o mare
estompare a fericirii și a tristeții, fiind chiar mai puernic decât frica omului de moarte. „Era
curios – scrie naratorul - , în acei ani nașterea și moartea erau evenimente care loveau mai
puțin conștiința cuiva decît o mare ședință, spiritul intră mai ușor în criză în astfel de
înfruntări decît în fața pământului căscat în care unul dintre noi trebuie să dispară” 5 O altă
luptă între intelectualul Victor Petrini și haosul social se dă atunci când, ieșit din închisoare,
după ispășirea pedepsei, fostul universitar nu-și mai poate relua activitatea, fiind silit să-și
câștige existența prin munca degradantă într-o echipă de deratizare , după care devine
strungar la o uzină de tractoare și în cele din urmă contabil la ORACA. Țara parcurge între
timp perioada de coșmar al „obsedantului deceniu” cu demascări, anchete, delațiuni, mizerie
materială și morală, moderate doar de efectul tranchilizant al „hazului de necaz” național.

Consider că prin faptul că romanul oferă o perspectivă viariată asupra vieții dintr-o
perioadă relativ determinată - în care toate segmentele de strategie narativă și tematice
contopesc viața intelectuală, cu adăgarea de persoanje și întâmplări ce-i aparțin cu precădere,
cu viața socio-politică, ce include proză de atmosferă și elemente grotești intr-adevăr
impresionante – și pentru faptul că, după cum am menționat și la început, trăirile personajului
cheie al romanului, Victor Petrini, sunt intens trăite între viața intelectuală și haosul social,
tema „Intelectualul vs haosul social” poate fi dezbătută în detaliu pe acest roman al lui Marin
Preda.

5
Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pământeni, Ed. Cartea Românească, București, 1984, vol. 2, p.240.