Facultatea de Matematică

Anul I, Aritmetică

Curs 5
Divizibilitate

1 Cel mai mare divizor comun

Definiţia 1. Fie a, b ∈ Z, a 6= 0 sau b 6= 0. Spunem că numărul natural d este cel mai
mare divizor comun al numerelor a şi b, şi notăm d = (a, b), dacă:

1. d|a şi d|b;

2. dacă d0 ∈ Z este divizor comun al numerelor a şi b, atunci d0 |d.

Dacă a = b = 0, definim (a, b) = 0.

Condiţia 2. din definiţie spune că dintre toţi divizorii comuni ai numerelor a şi b, d
este cel mai mare ı̂n sensul relaţiei de divizibilitate (care este o relaţie de ordine).

Observaţia 1. Oricare ar fi a, b ∈ Z, (a, b) = (|a|, |b|). Din acest motiv, proprietăţile

care vor fi formulate ı̂n continuare privind cel mai mare divizor comun pentru numere
naturale vor fi valabile şi pentru numere ı̂ntregi (de exemplu algoritmul lui Euclid).

Propoziţia următoare ne asigură că ı̂n definiţie putem folosi termenul de “cel mai
mare” şi ı̂n sensul relaţiei de ordine.

Propoziţia 1. Fie a, b ∈ Z şi d = (a, b) (presupunem că acesta există, ı̂n sensul definiţiei
anterioare). Fie δ ∈ Z astfel ı̂ncât următoarele proprietăţi sunt verificate:

• 1. δ este divizor comun al numerelor a şi b;

• 2’. dacă d0 ∈ Z este divizor comun al numerelor a şi b, atunci d0 ≤ δ.

Atunci d = δ.

Demonstraţie. Deoarece δ este un divizor comun al numerelor a şi b, atunci, conform

proprietăţii 2 din Definiţia 1, δ|d. Rezultă că |δ| ≤ |d|. Cum d ∈ N obţinem δ ≤ d.
Pe de altă parte, şi d este un divizor comun al numerelor a şi b. Atunci conform
proprietăţii 2’ din enunţul propoziţiei, d ≤ δ. Rezultă deci că d = δ.

1
 Propoziţia de mai sus afirmă că, ı̂n Definiţia 1, condiţia (2) poate fi ı̂nlocuită cu
condiţia 2’ din propoziţia precedentă.
Următoarele două rezultate ne asigură existenţa celui mai mare divizor comun, folosind
fie condiţia 2 din Defniniţia 1, fie condiţia 20 din Propoziţia 1.

Teorema 2. Oricare ar fi a, b ∈ Z, cel mai mare divizor comun al lor există şi este unic.

Demonstraţie. Dacă a = b = 0 atunci (a, b) = 0 prin definiţie, deci există şi este unic.
Presupunem că cel puţin unul din cele două numere este nenul, de exemplu b 6= 0. Fie
mulţimea
M = {c ∈ N | c|a şi c|b}.
Mulţimea M este nevidă, deoarece 1 ∈ M , şi mărginită, deoarece c ≤ |b| ∀c ∈ M (este
esenţial că b 6= 0 şi c|b implică c ≤ |b| ∀c ∈ M ). Atunci M are un cel mai mare element δ.
Este uşor de verificat că acesta verifică cele două condiţii din Propoziţia 1, deci δ satisface
conditiţiile 1 şi 20 .
Unicitatea rezultă imediat din faptul că δ satisface condiţia 2’ din Propoziţia 1.
Următoarea teoremă asigură existenţa celui mai mare divizor comun, ı̂n sensul Definiţiei
1.

Teorema 3. Fie a, b ∈ Z atunci există şi este unic d = (a, b) (satisfăcând condiţiile 1 şi
2 din Definiţiei 1. Pentru d = (a, b) există u, v ∈ Z astfel ı̂ncât

d = au + bv.

Demonstraţie. Dacă a = b = 0 atunci teorema este adevărată cu u, v arbitrari.

Presupunem că cel puţin unul din cele două numere este nenul, de exemplu a 6= 0. Fie
mulţimea
M = {α = ax + by | α ∈ N∗ , x, y ∈ Z} ⊂ N.
Mulţimea M este nevidă, deoarece |a| ∈ M : |a| = a · x + b · 0, cu x = 1 dacă a ≥ 0
şi x = −1 dacă a < 0. Atunci, conform Principiului Bunei Ordonări, M are un prim
element d = x0 a + y0 b. Vom arăta că d verifică cele două condiţii ale Definiţiei 1.
Arăt că d|a şi d|b. Pentru d|a arăt că restul ı̂mpărţirii lui a la d este 0. Teorema
ı̂mpărţirii cu rest implică faptul că există q, r ∈ Z astfel ı̂ncât a = q · d + r, 0 ≤ r < d.
Atunci obţinem

r = a − qδ = a − q(x0 a + y0 b) = a(1 − qx0 ) + b(−qy0 ).

Dacă r 6= 0, atunci r ∈ M , ceea ce contrazice minimalitatea lui d ı̂n M . Deci r = 0, prin

urmare d|a. In mod analog obţinem d|b.
Pe de altă parte, dacă d0 ∈ Z, d0 |a şi d0 |b atunci d0 |(x0 a + y0 b) = d, deci d = (a, b).
Unicitatea rezultă imediat din faptul că d satisface condiţia 2 din Definiţia 1.
Din demonstraţia anterioară se obţine că d = (a, b)|ax + by oricare ar fi x, y ∈ Z, deci:

2
Corolarul 4. Dacă a, b ∈ Z nu sunt simultan 0 şi d = (a, b) atunci avem egalitatea de
mulţimi:
{ax + by | x, y ∈ Z} = dZ.

Definiţia 2. Numerele ı̂ntregi a şi b se numesc prime ı̂ntre ele dacă (a, b) = 1.

Prezentăm ı̂n continuare câteva proprietăţi ale celui mai mare divizor comun.

Propoziţia 5. Fie a, b, c ∈ Z∗ .

1. (a, a) = a, (a, b) = (b, a).

2. ((a, b), c) = (a, (b, c)) (şi vom nota oricare dintre acestea cu (a, b, c); recurent putem
defini cel mai mare divizor comun a n numere, (a1 , a2 , ..., an−1 , an ) = ((a1 , a2 , ..., an−1 ), an ).

3. (a, b) = 1 dacă şi numai dacă există u, v ∈ Z astfel ı̂ncât au + bv = 1.

4. (a, b) = d ⇐⇒ a = a1 d, b = b1 d, (a1 , b1 ) = 1.

5. (a, b) = d ⇐⇒ (ac, bc) = dc.

6. (Lema lui Euclid) Dacă a|bc şi (a, b) = 1 atunci a|c.

7. Dacă a|c, b|c şi (a, b) = 1 atunci ab|c.

8. Dacă (a, b) = 1 şi (a, c) = 1 atunci (a, bc) = 1.

Demonstraţie. 2. Notăm d1 = (a, b), d2 = ((a, b), c) = (d1 , c), d3 = (b, c) şi d4 =
(a, (b, c)) = (a, d3 ). Trebuie să arătăm că d2 = d4 şi pentru aceasta vom arăta că d2 |d4 şi
d4 |d2 .
Deoarece d1 = (a, b) obţinem d1 |a şi d1 |b. Din d2 = (d1 , c) rezultă d2 |c, d2 |d1 şi folosind
relaţiile anterioare d2 |d1 |a, d2 |d1 |b. Avem deci d2 |b şi dc (d2 este un divizor comun al lui b
şi c, deci ı̂l divide pe cel mai mare divizor comun al lor) =⇒ d2 |d3 = (b, c). Din nou d2 |a,
d2 |d3 , d2 este un divizor comun al lui a şi d3 deci ı̂l divide pe cel mai mare divizor comun
al lor =⇒ d2 |d4 = (a, d3 ). Analog se arată că d4 |d2 .
3. Teorema 3 afirmă că pentru a, b ∈ Z∗ , numărul d ∈ N ∗ este cel mai mare divizor
comun al lor, d = (a, b), dacă şi numai dacă ∃u, v ∈ Z astfel ı̂ncât d = au + bv şi d este
cel mai mic număr natural cu această proprietate. Evident d = 1 ∈ N∗ este cel mai mic
număr natural pentru care putem avea: ∃u, v ∈ Z astfel ı̂ncât d = au + bv.
4. Implicaţia directă. Dacă d = (a, b) avem d|a, d|b şi deci ∃a1 , b1 astfel ı̂ncât a = a1 d,
b = b1 d. Arăt că (a1 , b1 ) = 1. Fie δ = (a1 , b1 ), ceea ce ı̂nseamnă că δ|a1 , δ|b1 şi deci
dδ|a1 d = a, dδ|b1 d = b. Am obţinut că dδ este un divizor comun al numerelor a şi b şi
deci ı̂l divide pe cel mai mare divizor comun al lor, ceea ce n̂seamnă dδ|d. Aceasta este
posibil doar dacă δ = 1.

3
 Putem demonstra această implicaţie folosind şi faptul că d = (a, b) implică ∃u, v ∈ Z
astfel ı̂ncât d = au + bv. Cum d|a, d|b, ∃a1 , b1 astfel ı̂ncât a = a1 d, b = b1 d. Simplificaţi
prin d ı̂n d = au + bv şi obţineţi 1 = a1 u + b1 v, ceea ce, folosind proprietatea 3 implică
(a1 , b1 ) = 1.
Reciproc, fie a = a1 d, b = b1 d cu (a1 , b1 ) = 1. Conform proprietăţii 3, ∃u, v ∈ Z astfel
ı̂ncât 1 = a1 u + b1 v, care prin ı̂nmulţire cu d devine d = (a1 d)u + b1 d)v. Fie acum d0 un
alt divizor comun al numerelor a şi b, d0 |a şi d0 |b, ceea ce ı̂nseamnă că d0 divide membrul
drept al egalităţii d = au + bv şi deci va divide şi membrul stâng, d0 |d. Conform definiţiei,
avem d = (a, b).
Pentru 5 folosim direct 4: (a, b) = d ⇐⇒ a = a1 d, b = b1 d, (a1 , b1 ) = 1 ⇐⇒ ac =
a1 dc, bc = b1 dc, (a1 , b1 ) = 1 ⇐⇒ (ac, bc) = dc.
O primă demonstraţie pentru Lema lui Euclid:
Deoarece (a, b) = 1, există u, v ∈ Z astfel ı̂ncât au + bv = 1. Inmulţind cu c obţinem
auc + bcv = c. Cum a|bc, rezultă a|c.
Altă demonstraţie pentru Lema lui Euclid:
Vom demonstra că a|c arătând că (a, c) = a.
Avem (a, c) = (a, 1 · c) = (a, (a, b)c) = (a, (ac, bc)) = ((a, ac), bc) = (a, bc) = a.
O primă demonstraţie pentru 7. Avem (a, b) = 1 implică ∃u, v ∈ ZZ astfel ı̂ncât
1 = au + bv. Cum a|c şi b|c avem c = ax, c = by. Înlocuim, corespunzător c ı̂n
c = cau + cbv şi obţinem c = byau + axbv = ab(yu + xv), de unde ab|c.
Altă demonstraţie pentru 7. Folosim că ab|c ⇐⇒ (ab, c) = ab. Avem deci: (ab, c) =
(ab, c(a, b)) = (ab, ac, bc) = (a(b, c), bc) = (ab, bc) = b(a, c) = bc.
Şi pentu 8 prezentăm două demonstraţii. Din (a, b) = 1 şi (a, c) = 1 avem ∃u, v, x, y ∈
ZZ astfel ı̂ncât 1 = au + bv, 1 = ax + cy. Înmulţesc cu b ultima relaţie, b = abx + bcy şi
ı̂nlocuiesc b ı̂n prima 1 = au + (abx + bcy)v = a(u + bxv) + bc(yv), ceea ce ı̂nseamnă că
(a, bc) = 1 (avem o combinaţie liniară de a şi bc egală cu 1.
Altă demonstraţie pentru 8 (inspirată din a doua demonstraţie de la 7). Avem deci:
1 = (a, c) = (a, c(a, b)) = (a, ac, bc) = ((a, ac), bc) = (a, bc).

2 Algoritmul lui Euclid

Algoritmul lui Euclid determină cel mai mare divizor comun al numerelor naturale a
şi b. Putem privi algoritmul lui Euclid şi ca o altă demonstraţie a existenţei celui mai
mare divizor comun a două numere.
Dacă a = 0 sau b = 0 atunci d = b, rspectiv d = a.
Presupunem a 6= 0 şi b 6= 0. Conform Teoremei ı̂mpărţirii cu rest, există q0 , r0 ∈ N
astfel ı̂ncât
a = bq0 + r0 ; 0 ≤ r0 < b.
Dacă r0 = 0 atunci a = bq0 şi d = (a, b) = b. Dacă r0 6= 0 aplicăm din nou Teorema

4
ı̂mpărţirii cu rest pentru b şi r0 . Continuăm procedeul până obţinem un rest nul:
b = r0 q1 + r1 ; 0 < r1 < r0
...
rn−2 = rn−1 qn + rn ; 0 < rn < rn−1
rn−1 = rn qn+1 .
Mulţimea {b, r0 , . . . , rn , . . .} ∩ N∗ este mărginită, deci este finită. Deoarece şirul de
numere naturale b > r0 > . . . > rn este strict descrescător, ajungem la restul egal cu 0
după un număr finit de ı̂mpărţiri, deci algoritmul prezentat are un număr finit de paşi.
Lema următoare implică faptul că rn = (a, b).

Lema 6. Fie a, b, q, r ∈ Z, b 6= 0, astfel ı̂ncât a = b · q + r. Atunci (a, b) = (b, r).

Demonstraţie. Fie d = (a, b), d0 = (b, r). Deoarece d|a şi d|b, rezultă d|r, deci d|d0 . La fel,
deoarece d0 |r şi d0 |b, rezultă d0 |a, deci d0 |d. Rezultă deci că d = d0 .
Rezultatul lemei anterioare este deosebit de util pentru calculul celui mai mare divizor
comun şi poate fi interpretat astfel, (a, b) = (a − bx, b), ∀x ∈ Z.

3 Cel mai mic multiplu comun

Definiţia 3. Spunem că numărul natural m este cel mai mic multiplu comun al nume-
relor a, b ∈ Z (scriem m = c.m.m.m.c(a, b) sau m = [a, b]) dacă:
1) a|m, b|m;
2) dacă m0 ∈ N are propietatea că a|m0 şi b|m0 atunci m|m0 .

Teorema 7 (Teorema de existenţă şi unicitate a celui mai mic multiplu comun). Pentru
orice a, b ∈ Z, există şi este unic cel mai mic multiplu comun al lor, [a, b], acesta satisface
(a, b) · [a, b] = |ab|.

Demonstraţie. Vom demonstra teorema pentru a, b ∈ N, cazul general fiind o consecinţă

imediată a acestuia. Date numerele naturale a şi b considerăm d = (a, b). Aceasta
ı̂nseamnă că a = da1 şi b = db1 , cu (a1 , b1 ) = 1. Pentru a demonstra existenţa celui mai
mic multiplu comun al numerelor a şi b considerăm m = ab1 = a1 b = a1 b1 d. Este evident
că m satisface prima condiţie din Definiţia 3. Pentru a verifica a doua condiţie considerăm
m0 astfel ı̂ncât a|m0 şi b|m0 . Aceasta ı̂nseamnă că m0 = a1 dx = b1 dy, deci a1 x = b1 y. Din
a1 |b1 y şi (a1, b1) = 1 rezultă a1 |y şi deci y = a1 z. Se obţine m0 = b1 da1 z = mz ceea ce
implică m|m0 .
Unicitatea rezultă folosind conditţia 2 din Definiţia 3. Dacă am avea m1 şi m2 care
satisfac Definiţia 3, atunci m1 |m2 şi m2 |m1 , ceea ce implică m1 = m2 .
Din unicitatea celui mai mic multiplu comun şi felul expresia folosită pentru m = a1 b1 d,
ı̂n prima parte a demonstraţiei, se obţine (a, b) · [a, b] = |ab|.

5
 Conform Definiţiei 3, avem că m = [a, b] dacă m este un multiplu comun şi este cel mai
mic (ı̂n sensul relaţiei de divizibilitate) cu această proprietate. Putem (cum am făcut şi ı̂n
cazul celui mai mare divizor) să definim “cel mai mic” ı̂nlocuind relaţia de divizibilitate
cu relaţie de ordine ≤. Pentru o astfel de finiţie, teorema următoare asigură existenţa
celui mai mic multiplu comun.

Teorema 8. Pentru orice două numere ı̂ntregi a şi b există şi este unic cel mai mic
multiplu comun al lor.

Demonstraţie. Dacă a = 0 sau b = 0 atunci [a, b] = 0.

Presupunem a, b ∈ Z∗ . Fie mulţimea

M = {m ∈ N∗ | a|m , b|m} ⊆ N.

Atunci M 6= ∅ deoarece |ab| ∈ M . Principiul bunei ordonări implică faptul că M are
un prim element. Fie acesta m0 . Rezultă atunci că m0 = [a, b] (exerciţiu). Unicitatea
rezultă din condiţia 2 a definiţiei.
In particular obţinem că dacă a|m0 , b|m0 , atunci [a, b] ≤ |m0 |.
Proprietăţi:

1. [a, a] = a (idempotenţa), [a, b] = [b, a] (simetria) ∀a, b ∈ N;

2. [a, b] = m ⇔ [ac, bc] = mc, ∀a, b, c ∈ N∗ ;

3. [a, [b, c]] = [[a, b], c], (asociativitatea); aceasta permite să definim c.m.m.m.c. pentru
mai mult de două numere, astfel putem defini [a, b, c] := [a, [b, c]] ∀a, b, c ∈ N;

4. (a, [a, b]) = a şi [a, (a, b)] = a, ∀a, b ∈ N (absorbţie);

5. (a, [b, c]) = [(a, b), (a, c)] şi [a, (b, c)] = ([a, b], [a, c]), ∀a, b, c ∈ N (distributivitate);