Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
1
CUPRINS
I. INTRODUCERE........................................................................................................3
II. PROIECTUL UNIUNIII EUROPENE : DE LA MIT LA REALITATE ................6
II.1. Scurt istoric.........................................................................................................6
II.2. Simboluri comunitare.........................................................................................9
II.3. Uniunea Europeană: sinteză a costurilor și beneficiilor țărilor candidate........11
II.3.1.Avantajele lărgirii pentru ţările candidate.................................................12
II.3.2. Costurile lărgirii Uniunii Europene..........................................................13
II.3.3. Costuri importante trebuie să fie suportate şi de ţările candidate pentru:
..............................................................................................................................14
III. TRATATELE COMUNITARE.............................................................................17
III.1.Tratatul de la Paris............................................................................................20
III.2. Tratatul de la Roma.........................................................................................21
III.3. Tratatul de la Bruxelles...................................................................................21
III.4. Actul Unic European (1986)...........................................................................22
III.5. Tratatul de la Maastricht.................................................................................23
III.6. Tratatele de la Amsterdam (1997) și Nisa (2000)...........................................28
III.7. Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa....................................29
III.8. Tratatul de la Lisabona (2007)........................................................................31
IV. INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE................................................................35
IV.1.Consiliul European...........................................................................................37
IV.2. Consiliul de Miniștri.......................................................................................38
IV.3. Comisia Europeană.........................................................................................44
IV.4. Parlamentul European.....................................................................................50
IV.4.1. Puterea legislativă....................................................................................51
IV.4.2. Puterea bugetară......................................................................................52
IV.4.3. Puterea de control democratic.................................................................52
IV.5. Curtea de Justiție.............................................................................................55
IV.6. Curtea de Conturi............................................................................................57
V. PIAȚA UNICĂ.......................................................................................................59
V.1. Libera circulaţie a bunurilor.............................................................................60
V.2. Libera circulaţie a persoanelor.........................................................................61
V.3. Libera circulaţie a serviciilor............................................................................63
V.4. Libera circulaţie a capitalului...........................................................................63
VI. POLITICILE COMUNE........................................................................................65
VI.1. Politica comunitară în domeniul educației......................................................67
VI.1.1. Programul Comenius................................................................................67
VI.1.2. Programul Erasmus .................................................................................68
VI.1.3. Programul Leonardo da Vinci..................................................................69
VI.1.4. Programul Grundtvig...............................................................................69
VI.2. Politica comunitară în domeniul infrasctructurii.............................................70
VI.3. Politica în domeniul mediului.........................................................................74
VI.4. Politica de dezvoltare regională .....................................................................79
VII. FONDURILE EUROPENE..................................................................................85
2
VII.1. Fondul Social European (FSE) .....................................................................89
VII.2. Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă...................................91
VII.3. Fondul European de Dezvoltare....................................................................93
VII.4. Fondul European de Dezvoltare Regională...................................................94
VII.5. Fondul de coeziune........................................................................................95
VII.6. Fondul European de Investiții........................................................................96
VII.7. Programul SAPARD......................................................................................97
VII.8. Programul ISPA.............................................................................................97
VII.9. Programul PHARE........................................................................................98
VIII. SCURT ISTORIC AL RELAȚIILOR DINTRE ROMÂNIA ȘI UNIUNEA
EUROPEANĂ ...........................................................................................................100
IX. GLOSAR:............................................................................................................105
X. Bibliografie:..........................................................................................................116
I. INTRODUCERE
3
(hegemonia) atât de numeroase în istoria europeană — ar putea fi depășite doar dacă
suveranităţile naţionale ar fuziona într-o suveranitate comună și dacă aceasta s-ar
grupa la un nivel superior, formând o comunitate supra- naţională. Rezultatul unei
asemenea operaţiuni ar fi existenţa „unui stat european“ în care autorităţile
comunitare ar fi cele care, respectând identitatea și particularităţile naţionale ale
popoarelor grupate în acesta, ar dirija destinul persoanelor și ar asigura viitorul
acestora (federaţie).
Uniunea Europeană este rezultatul unui asemenea concept de integrare,
necesitând însă o „adaptare“ determinată de „inerţia“ statelor membre în ceea ce
privește fetiș-ul „suveranităţii naţionale“. Mai precis, statele membre nu sunt dispuse
să renunţe la structura lor de stat în favoarea unui stat federal european. A trebuit, de
aceea, găsit (o dată în plus) un compromis care, fără a urmări crearea unui stat federal
european clasic, să garanteze, în același timp, realizarea a „ceva mai mult“ decât
simpla cooperare între statele membre. Soluţia a fost, la originile sale, genială și, în
același timp, simplă: depășirea, pas cu pas, a contradicţiei dintre menţinerea
independenţei statelor naţionale și crearea statului federal european. Statelor-naţiuni
nu li s-a cerut renunţarea imediată la suveranitate, ci doar „renunţarea la dogma
suveranităţii absolute“.
Altfel spus, era vorba despre stabilirea sectoarelor în care statele erau
dispuse să renunţe voluntar la o parte a suveranităţii în favoarea transferării acestor
competenţe unei comunităţi superioare acestora. O Europă unită era înţeleasă ca fiind
puternică și viabilă doar în măsura în care conserva pluralismul ţărilor, regiunilor și
culturilor individuale. Acestei paradigme îi servește subsidiaritatea (ce figurează
expres în Tratatul Uniunii Europene), care susţine că CE și UE trebuie să acționeze,
în afara competenţelor lor exclusive, doar atunci când problemele se pot soluţiona mai
bine în planul Uniunii decât în cel al statelor membre sau a organelor lor regionale.
4
5
II. PROIECTUL UNIUNIII EUROPENE : DE LA MIT LA
REALITATE
6
Cu prilejul primei lărgiri, la 1 ianuarie 1973, au aderat Danemarca, Irlanda şi
Marea Britanie (tratatele de aderare au fost semnate în 1972). Norvegia, care trebuia
să facă parte din acest „vagon”, a refuzat aderarea în urma unui referendum. Marea
Britanie s-a integrat, dar nu fără dificultăţi:
- Iniţial, a avut ezitări întrucât a considerat acest proiect ca fiind prea
integraţionist;
- Ulterior, Marea Britanie s-a aflat în două rânduri (1961 şi 1967) în faţa
opoziţiei generalului de Gaulle, pe care a acuzat-o de relaţii privilegiate cu
SUA. De aceea, negocierile de aderare cu Marea Britanie au fost
declanşate numai după demisia, în 1969, a generalului de Gaulle de la
preşedinţia Franţei.
După aderarea la CEE, Marea Britanie a obţinut o renegociere a condiţiilor de
aderare, care a condus la o reducere a contribuţiei sale la bugetul comunitar.
În 1979, primul ministru britanic, Margaret Thatcher, a obţinut o nouă
reducere a contribuţiei britanice, pornind de la principiul ca fiecare stat membru să
contribuie la bugetul comunitar proporţional cu ceea ce primeşte cu titlu de cheltuieli
comunitare. A rămas cunoscută în istorie cu formula „I want my money back”.
A doua lărgire a avut loc la 1 ianuarie 1981 cu aderarea Greciei. Deşi nu
îndeplinea condiţiile economice – fapt pentru care Comisia Europeană elaborase un
Aviz negativ – Grecia a fost primită din raţiuni politice.
A treia lărgire s-a efectuat la 1 ianuarie 1986, cu intrarea Spaniei şi
Portugaliei.
Aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei a adâncit – datorită nivelului scăzut
de dezvoltare economică – disparităţile economice dintre ţările membre.
A patra lărgire s-a realizat la 1 ianuarie 1995, prin intrarea în UE a Austriei,
Finlandei şi Suediei. Aderarea acestora fusese pregătită din 1993 prin intrarea lor în
Spaţiul Economic European (SEE).
Odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est, de la
sfârşitul anilor ’80, majoritatea ţărilor din această regiune şi-au exprimat opţiunile
pentru valorile democratice, economia de piaţă şi structurile (vest) europene.
Transformările democratice din aceste ţări le-au îngăduit să adopte măsuri pe linia
reformei, atât în plan politic, cât şi economic. Dizolvarea CAER şi a Tratatului de la
Varşovia a făcut posibil ca fostele ţări membre din Europa să-şi exprime interesul
pentru legături structurale cu Consiliul Europei, NATO şi Uniunea Europeană.
7
Zece ţări din Europa Centrală şi de Est – Bulgaria, R. Cehă, Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria – şi-au exprimat, în timp,
opţiunea de a adera la Uniunea Europeană, la care se adaugă două ţări din Mediterana
(Cipru şi Malta) care optaseră deja pentru aderare cu ani în urmă. În ceea ce priveşte
fosta RDG, aceasta s-a integrat automat în UE după unificarea cu RF Germania.
Interesant de subliniat este faptul că fosta RDG sau „Landurile din Est” au fost
integrate în UE pe cheltuiala exclusivă a RF Germania, care a suportat toate costurile
integrării, dar care a făcut din RF Germania cea mai mare putere europeană. În 1994,
au depus cereri de aderare la UE: Ungaria şi Polonia; în 1995: România, Slovacia,
Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria; în 1996: Cehia şi Slovenia.
A cincea lărgire a avut loc în 2004când au aderat Polonia, Cehia, Slovacia,
Ungaria, Slovenia, Lituania, Estonia, Letonia, Cipru, Malta;
A șasea lărgire din 2007 a adăugat România și Bulgaria la lista țărilor
membre ale Uniunii Europene.
Ea reuneşte, la ora actuală: 20 republici şi 7 monarhii constituţionale (Belgia,
Danemarca, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Spania şi Suedia) – toate
democraţii. Uniunea numără azi aproximativ 500 milioane locuitori.
Iață și situația celorlalte țări europene față de Uniunea Europeană:
- Turcia, care a solicitat aderarea în urmă cu mai bine de 30 de ani, are un
Acord de Uniune Vamală cu UE şi este candidat la aderare.
- 3 ţări (Liechtenstein, Islanda şi Norvegia) sunt membre ale AELS şi al
Spaţiului Economic European; Norvegia a refuzat de două ori aderarea la
UE, prin referendum naţional;
- Elveţia, care are cel mai ridicat nivel de trai din Europa, a refuzat, prin
referendum, să adere la Uniunea Europeană (deocamdată);
- Ţările din spaţiul ex-iugoslav (Uniunea Serbia - Muntenegru, Croaţia,
Macedonia, Bosnia-Herzegovina) şi Albania formează o categorie aparte.
Ca membre ale Pactului de stabilitate pentru Sud-Estul Europei şi
semnatare ale Acordului de asociere şi stabilitate, aceste ţări pot şi ele, în
perspectivă, să adere la Uniunea Europeană; Croaţia va începe negocierile
în 2005 şi are bune perspective de aderare;
- Republica Moldova basculează între CSI şi Uniunea Europeană. Totuşi, în
cursul anului 2003, autorităţile de la Chişinău şi-au exprimat dorinţa de
conectare la Uniunea Europeană;
8
- Ucraina, datorită situaţiei politice şi economice, nu poate spera încă să
adere la Uniune. Într-o evoluţie normală însă, Ucraina va deveni membru
al Uniunii Europene;
- Rusia are un Acord de parteneriat cu Uniunea Europeană, dar este greu de
spus dacă va adera sau nu la U.E.;
- Azerbaidjanul, Georgia şi Armenia sunt membre ale Consiliului Europei.
Uniunea Europeană (U.E.) reprezintă cea mai complexă structură politică şi
economico-monetară existentă pe continentul european.
Uniunea Europeană nu s-ar fi lărgit pe mai departe dacă acest proces nu i-ar fi adus
beneficii politice, economice şi geo-strategice.
Steagul european
Steagul european e format dintr-un cerc de douăsprezece stele aurii pe un
fundal albastru. Deşi steagul este asociat de obicei cu Uniunea Europeană, a fost
folosit iniţial de Consiliul Europei, pentru a reprezenta acest continent ca un întreg.
Comunitatea Europeană l-a adoptat la 26 mai 1986. Uniunea Europeană, care a fost
înfinţată prin Tratatul de la Maastricht în 1992 pentru a înlocui Comunitatea
Europeană şi a-i prelua atribuţiile, a adoptat de asemenea acest steag. De atunci,
9
utilizarea lui a stat sub controlul atât al Consiliului Europei, cât şi al Uniunii Europene
si este utilizat de catre toate institutiile Uniunii Europene. Steagul apare pe aversul
tuturor bancnotelor euro, iar stelele pe monedele euro, precum şi pe permisele de
conducere şi plăcuţele de înmatriculare eliberate în ţările membre ale UE. Steagul, cu
cele 12 stele, asezate in cerc, pe un fond albastru, inseamna unitatea si identitatea
popoarelor Europei. Cercul reprezinta solidaritatea si armonia, iar stelele, in numar de
12, reprezinta perfectiunea si nu numarul statelor membre UE .
Ziua Europei
Data de 9 mai a fost aleasă ca Zi a Europei de Consiliul European de la
Milano, din 1985, apreciindu-se că punctul de pornire al construcţiei Europei unite a
fost declaraţia prin care, la 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de Externe al
Franţei, a propus Germaniei, vechi inamic al ţării sale, dar şi altor state, să contribuie
la realizarea „unei solidarităţi de facto” şi să pună „bazele concrete ale unei federaţii
europene indispensabile pentru menţinerea păcii”. Astăzi, 9 mai este un simbol
european, și, împreună cu moneda unică euro, steagul albastru cu cele 12 steluțe
galbene, deviza Unitate in diversitate și imnul - celebra Oda Bucuriei din Simfonia a -
IX- a de L. van Beethoven - formează simbolurile identității politice a Uniunii
Europene. Ziua Europei reprezintă un bun prilej pentru a organiza diverse acțiuni și
festivități, menite să apropie Uniunea Europeană de cetățenii ei, dar și pe cetățenii
Uniunii între ei.
Moneda europeană
La originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza
Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declara că piața comună este unul
dintre obiectivele Comunității Europene ce va contribui la o „uniune mai strânsă între
popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht) introduce
Uniunea Economică și Monetară și pune bazele monedei unice. Iar în decembrie
1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de
„euro” iar din 1 ianuarie 1999, euro a devenit moneda europeană unică.
Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulație și în
buzunarele cetățenilor europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au
adoptat-o, ulterior li s-a alaturat Grecia și Slovenia. Euro a devenit un simbol al
Uniunii Europene. Monedele și bancnotele naționale ale statelor din Zona Euro au
10
fost scoase din circulație pe 28 februarie 2002. Reprezentarea grafică a monedei unice
a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind să facă legătura atât cu
leaganul civilizației și democratiei europene, cât și cu prima literă din cuvantul
„Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilității
euro.
Deviza europeană
A fost folosită pentru prima dată în 2000 și a fost pentru prima dată
menționată oficial în Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa, încheiat
în 2004. Semnificația devizei este ca, prin Uniunea Europeană, europenii își unesc
eforturile pentru a lucra împreună pentru menținerea păcii și pentru prosperitate, și ca
numeroasele culturi, tradiții și limbi diferite care coexistă în Europa sunt un atu pentru
continentul nostru.
Uniunea Europeană este fondată pe principiul „Unitate în diversitate”:
diversitatea culturilor, obiceiurilor, credinţelor şi limbilor. Tocmai această diversitate
face ca Uniunea Europeană să fie ceea ce este: un spaţiu al diversităţii celebrate ca
sursă de bogăţie şi nu un „creuzet” în care diferenţele se topesc.
11
crimei organizate şi traficului de droguri, care ameninţă securitatea cetăţenilor pe
întregul continent.
În privinţa beneficiilor economice, extinderea Pieţei Interne a Uniunii cu peste
100 milioane consumatori va fi de natură să imprime un nou dinamism economiei
Europene, va permite o creştere semnificativă a activităţilor economico-comerciale în
ţările membre ale Uniunii.
Deja cadrul creat de Acordurile Europene, care asigură accesul liber pe piaţă a
mărfurilor, serviciilor şi capitalului, a determinat o puternică creştere a comerţului şi
investiţiilor cu ţările candidate la aderare. Unele estimări arată că volumul comerţului
dintre ţările central şi est-europene şi ţările UE ar putea creşte de 4 – 5 ori faţă de
1989. O importantă creştere a comerţului a avut deja loc: UE şi-a dublat importurile
din ţările Europei Centrale şi de Est, candidate la aderare, dar şi-a triplat exporturile în
aceste ţări. Nu există îndoială că nivelul relativ scăzut de dezvoltare economică al
acestor ţări va pune unele probleme de ajustare pentru ţările UE. Atâta timp însă cât se
va manifesta suficientă voinţă politică de ambele părţi, integrarea în UE a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est nu va pune probleme insurmontabile.
Şi din punct de vedere geo-strategic, lărgirea UE oferă importante beneficii
pentru Uniune. Prin creşterea forţei sale economice, comerciale şi ştiinţifice, Uniunea
se va manifesta şi ca o importantă forţă politică, fiind recunoscută ca un actor
important în viaţa politică internaţională. Într-o lume globalizată, şi probabil multi-
polară, Uniunea va deveni un important partener în soluţionarea problemelor cu care
se confruntă lumea contemporană.
12
- Acestea sunt sprijinite în procesul de tranziţie spre democraţie şi economia
de piaţă, urmărindu-se respectarea drepturilor omului, funcţionarea statului
de drept, a pluralismului politic şi a separaţiei puterilor în stat;
- Beneficiază de tehnologii avansate pentru modernizarea industriei şi a
agriculturii, a introducerii unui management modern;
- Pătrunderea pe Piaţa Internă a UE le permite creşterea productivităţii şi a
nivelului de trai al populaţiei;
- Perspectiva integrării în Piaţa Internă a Uniunii le obligă să-şi creeze
mecanisme de piaţă funcţionale, economii competitive, în măsură să
reziste presiunilor concurenţiale ale produselor şi serviciilor occidentale;
- Este garantată independenţa şi suveranitatea ţărilor candidate, participarea
acestora – în cadrul PESC – la soluţionarea unor probleme importante ale
lumii contemporane.
13
Uniune, pe măsură ce noile state aderente vor fi capabile să preia din
costurile respective;
- Estimările arată că, pe termen scurt şi mediu, Uniunea Europeană va trebui
să facă eforturi substanţiale pentru a asigura integrarea deplină a ţărilor din
Centrul şi Estul Europei.
14
S-a spus adesea că Europa este un gigant economic, dar un pitic politic. Ori,
obiectivul PESC – lansat prin Tratatul de la Maastricht – este de a permite UE să
joace pe scena internaţională un rol echivalent cu cel economic. Uniunea este
conştientă că, în condiţiile globalizării, ea trebuie să se consolideze pentru a rezista
presiunilor concurenţiale şi a juca un rol activ pe scena vieţii politice internaţionale.
Ea poate deveni un „global player”.
Trei pot fi considerate a fi marile realizări, de până acum, ale Uniunii
Europene şi, în general, ale integrării europene:
- A asigurat o pace durabilă între membrii săi după secole de conflicte
armate. În ciuda unor conflicte etnico-religioase pe care unele ţări membre
ale UE le mai cunosc (Marea Britanie, Spania, Franţa, Belgia), acestea
sunt ţări stabile. În plus colaborarea dintre Franţa şi Germania a
reprezentat şi încă reprezintă motorul construcţiei europene,
- A asigurat o prosperitate, un nivel de trai şi de civilizaţie pentru cetăţenii
săi invidiat de toate celelalte ţări europene (cu excepţia Elveţiei), precum şi
de alte ţări vecine continentului nostru.
Cum altfel s-ar explica presiunea imigraţionistă dinspre Est şi Sud asupra
ţărilor membre ale UE ?
- A asigurat păstrarea/conservarea identităţii naţionale a statelor membre.
Diversitatea culturală a membrilor săi reprezintă o mare bogăţie în
multiculturalitatea viitoarei Europe unite. Şi-au pierdut, oare, identitatea
naţională ţări ca Franţa, Grecia, Italia sau Spania ?
Nu întâmplător, la una din reuniunile Consiliului European al UE de la
Edinburgh – Marea Britanie, a fost adoptat un document special referitor la identitatea
culturală naţională a membrilor săi.
O problemă de mare actualitate este cea a realizării unei politici comune în
domeniile securităţii şi apărării – obiectiv greu de atins pentru că vine în contradicţie
cu:
- Conceptul de suveranitate a statelor – obiectiv al oricărei politici externe;
- Cu divergenţele de analiză ale fiecărui stat membru, fiecare ţară având
geografia şi interesele sale proprii în domeniul apărării;
- Cu alianţele militare pre-existente.
Iată câțiva factori care fac din Uniunea Europeană un pol de atracție pentru statele
candidate:
15
- O bază economică solidă, în plină dezvoltare, o creştere economică
susţinută care reprezintă şi sursa prosperităţii cetăţenilor săi (media
PIB/locuitor în ţările Europei Centrale şi de Est reprezintă doar 25 % din
media PIB/locuitor în ţările UE) Uniunea a depăşit cu succes perioade de
criză, a trecut peste obstacole, păstrându-şi identitatea, coeziunea şi forţa
de atracţie;
- Existenţa unei pieţe unice, care a favorizat competitivitatea, dezvoltarea şi
înnoirea tehnologică, libera iniţiativă;
- Un proces democratic de luare a deciziilor, caracterizat prin negociere şi
atunci când este posibil – prin consens;
- Respectarea tratatelor şi a legislaţiei adoptată în comun şi care trebuie
transpusă obligatoriu în legislaţia naţională; creşterea rolului UE în planul
vieţii politice mondiale, odată cu cel economic şi comercial, ceea ce face
din Uniune un actor de seamă al viitoarei lumi multipolare.
16
III. TRATATELE COMUNITARE
17
În 1967, instituţiile celor 3 comunităţi – CECO, CEE şi EURATOM – s-au
unit şi au format Comunitatea Europeană (sau Piaţa Comună).
După căderea „cortinei de fier”, Uniunea Europeană a avut de făcut faţă la
două provocări:
- extinderea/lărgirea spre Europa Centrală şi de Est;
- aprofundarea integrării şi reforma propriilor instituţii.
A. Din 1957 şi până în prezent, Uniunea Europeană a cunoscut câteva lărgiri
succesive, cuprinzând la ora actuală 27 membri.
Este interesant de văzut care a fost poziţia Marii Britanii la începutul
procesului de integrare europeană ? Aceasta dorea instituirea unei zone economice
europene de liber schimb care să nu implice în nici un fel renunţarea la o parte din
suveranitatea naţională. Ca urmare, în toamna anului 1959, Marea Britanie a iniţiat
înfiinţarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), la care au mai aderat
Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Portugalia, Islanda, Elveţia şi ulterior,
Finlanda (în total 9 state). Întrucât obiectivele AELS erau doar de natură comercială,
Londra ar fi riscat să piardă din influenţa sa politică. În plus, firmele britanice n-ar fi
beneficiat de concurenţa severă de pe piaţa comunitară. De aceea, ulterior, Marea
Britanie ca şi alte ţări, şi-au exprimat opţiunea pentru aderarea la Comunităţile
Europene. În plus, nu a mai existat opoziţia Franţei.
O altă problemă care se pune este următoarea: există vre-un stat sau vre-un
teritoriu care să fi cerut ieşirea din structurile comunitare? Răspunsul este da:
Groenlanda, care devenise membru al CE ca urmare a apartenenţei sale la Danemarca.
În 1982, prin referendum, Groenlanda a optat pentru ieşirea din aceste structuri
(posibilitate neprevăzută de Tratatele CE). S-a convenit ca Groenlandei să i se acorde,
începând cu 1 februarie 1985, statutul de „teritoriu de peste mări asociat la CE”.
B. Paralel cu procesul de extindere, Uniunea a cunoscut şi un proces de
aprofundare a integrării.
În 1987, intră în vigoare Actul Unic European– al cărui scop era să aducă
cooperarea politică în sistemul de tratate al CE.
La 1 ianuarie 1993 a fost creată Piaţa Unică Europeană prin care au fost
eliminate aproape complet barierele dintre statele membre. Au fost asigurate cele 4
libertăţi de circulaţie pe teritoriul Comunităţii: a mărfurilor, a capitalurilor, a
serviciilor şi a persoanelor.
18
Tratatul asupra Uniunii Europene – Tratatul de la Maastricht – intrat în
vigoare la 14 noiembrie 1993, fixa pentru statele membre un program extrem de
ambiţios:
- Realizarea Uniunii Monetare şi a monedei unice până în 1999;
- Cetăţenia europeană;
- Noi atribuţii pentru Comunitatea Europeană: un rol mai activ în protecţia
consumatorului şi sănătatea publică; politica de vize; stabilirea unor reţele
trans-europene de transport, telecomunicaţii şi energie; prevederi pentru
dezvoltarea cooperării, a educaţiei şi culturii; importanţă sporită în
protecţia mediului, cercetare şi dezvoltare; noi progrese în politica socială
(cu excepţia Marii Britanii); cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne;
- Puteri sporite pentru Parlamentul European: co-decizie în adoptarea
legislaţiei; aprobarea numirii Comisiei Europene; implicare în acordurile
internaţionale;
- O politică externă şi de securitate comună, urmată de o politică de apărare
comună.
Pentru a face faţă concurenţei mondiale şi şomajului ridicat (peste 17 milioane
persoane), Consiliul European din iunie 1994 a decis, în baza unei „Cărţi albe asupra
creşterii, competitivităţii şi ocupării forţei de muncă”, prezentată de Comisia
Europeană, să lanseze, în Europa, mari lucrări de infrastructură şi comunicaţii.
Tratatul privind UE de la Maastricht a completat dimensiunea economică a
integrării, cu cea politică. El constituie un pas important pe calea elaborării unei
Constituţii Europene, care s-a concretizat recent într-un Tratat Constituţional.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a stabilit că UE are 3 piloni:
- Unul economic, reprezentat de Comunitatea Europeană (fosta Comunitate
Economică Europeană);
- Politica externă şi de securitate comună (PESC);
- Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI).
La începutul anului 1994 a intrat în vigoare Tratatul cu privire la Spaţiul
Economic European (SEE), încheiat între Comunitate şi ţările membre ale AELS
(Asociaţia Economică a Liberului Schimb) cu excepţia Elveţiei, unde a fost respins
printr-un referendum. La ora actuală, SEE include cele 15 ţări membre ale UE, plus
19
Norvegia şi Islanda. Apartenenţa Austriei, Finlandei şi Suediei la AELS şi apoi la
SEE a scurtat mult perioada negocierilor de aderare la UE.
1. Toate cele trei Comunităţi (CECO, CE şi EURATOM) au fost întemeiate
pe baze economice solide. Acest lucru explică cum de-a lungul anilor,
interesul reciproc şi interdependenţa crescândă au dat naştere unei
solidarităţi veritabile. Tocmai integrarea economică sporită şi prosperitatea
celor 6 state fondatoare, care au condus la o prosperitate generalizată în
statele Uniunii, au făcut ca nici unul dintre statele membre să nu
intenţioneze să părăsească Comunitatea.
2. Uniunea Europeană se bazează pe tratate cu putere de lege, pe care statele
membre sunt obligate să le respecte. Litigiile sau conflictele dintre statele
membre şi Comisie sau celelalte instituţii comunitare sunt rezolvate de
către Tribunalul European: legea prevalează în relaţiile dintre membrii
Comunităţii şi instituţiile acesteia.
Trecerea de la Piaţa Comună la Uniunea Europeană, extinderea spre alte ţări şi
aprofundarea integrării au făcut necesare câteva modificări ale Tratatului de la Roma:
- În 1992 a fost semnat de „cei 12” Tratatul de la Maastricht privind crearea
Uniunii Europene;
- La 2 octombrie 1997, a fost semnat, de „cei 15”, Tratatul de la
Amsterdam, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999;
- În 26 februarie 2001 a fost semnat Tratatul de la Nissa, care a reformat
instituţiile Uniunii şi procesul de luare a deciziilor;
- În iunie 2003 s-au încheiat lucrările Convenţiei Europene care a elaborat
primul Tratat Constituţional al Uniunii Europene.
III.1.Tratatul de la Paris
20
și, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de
23 iulie 2002.
Tratatul CECA instituie următoarele instituții:
- Înalta Autoritate; Consiliul de Miniștri; Adunarea Comună și Curtea de Justiție.
21
Comisie unică a Comunităților europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect
unificarea instituțiilor de structură a celor 3 Comunități europene. Astfel, la nivel
decizional rezulta un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv rezulta
o singura instituție - Comisia Europeană.
22
- formarea unei adevărate piețe interne și unice care se redefinea ca un spațiu
fără frontiere interne în care era garantată libera circulație a bunurilor, persoanelor,
serviciilor și capitalurilor. A fost fixată și o dată, 31 decembrie 1992, pentru ca
această Piață Internă și Unică să devină realitate cu scopul de a conferi noi
competențe instituțiilor comunitare
Textul Actului Unic reuneşte într-un act dispoziţiile referitoare la reforma
instituţiilor europene şi lărgirea domeniilor compeţentelor comunitare, cât şi cele
referitoare la cooperarea în domeniul politicii externe. Actul Unic are meritul că,
pentru prima dată într-un tratat internaţional ratificat, este menţionată U.E. ca obiectiv
al statelor participante, pe care tratatul de la Maastricht l-a concretizat.
Deşi Tratatul este, în cea mai mare măsură, rezultatul unui compromis politic
între guvernele statelor membre, cu o implicare destul de redusă a instituţiilor
supranaţionale, totuşi, el a ridicat dificultăţi în momentul ratificării de către
parlamentele naţionale respective – unele de natură constituţională, altele de natură
politică, la care s-a adăugat şi opoziţia opiniei publice.
Cu toate acestea, Tratatul de la Maastricht constituie pasul decisiv în
construcţia noii Europe, transformarea Comunității Economice Europene în
Comunitatea Europeană, asumându-și nu numai responsabilități economice, ci și
politice cum ar fi: cercetarea, mediul, protecţia consumatorului, învăţământ, sănătate
publică, cultură.
Tratatul de la Maastricht este rezultatul a două conferinţe
interguvernamentale, consacrate elaborării a două documente: un Tratat de Uniune
Economică şi Monetară şi un Tratat de Uniune politică. Astfel, crește puterea
Parlamentului European și se consolidează Consiliul European. Tratatul Uniunii
Europene a fost adoptat la 7 februarie 1992 la Maastricht și va intra în vigoare la 1
nomebrie 1993, fiind creat pe baza a trei piloni: unul comunitar (Comunitățile
Europene), doi interguvernamentali (Politica Externă și de Securitate Comună și
Cooperarea în Justiție și Afaceri Interne).
23
Primul pilon este constituit din Comunitățile europene (în prezent doar două –
CE și EURATOM, deoarece Tratatul CECO a fost în vigoare pe o durată de 50 de ani,
durata care a expirat în 2002). În centrul acestui pilon, cel mai important rol îl are
fosta Comunitate Economică Europeană (CEE), redenumită prin Tratatul de la
Maastricht „Comunitatea Europeană”.
Această schimbare terminologică nu a fost întamplatoare, ea fiind în realitate
expresia voinței semnatarilor TUE de a extinde competențele comunitare și la
domenii non-economice. Specific acestui pilon este structura de conducere a
Comunităților europene, modul de luare a deciziilor cu totul inedit în dreptul
internațional. Astfel, Comunitățile (din cadrul primului pilon al Uniunii Europene)
constituie un exemplu unic de organizație supranațională, adică o organizație creată
prin transferul de suveranitate de la statele membre la Comunități. În acest context,
transferul de suveranitate înseamna o delegare – de la statele membre către anumite
instituții comune (instituții cu puteri de constrângere asupra acestor state) – a puterii
de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democrației și statului de
drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie și un cadru instituțional
complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor statelor membre, a
interesului general al Comunităților, precum și a intereselor cetățenilor europeni.
Cel de-al doilea pilon acoperă dispozițiile referitoare la politica externă și de
securitate comună (PESC) a Uniunii Europene.
Aceasta politică este definită și pusă în aplicare de către Uniune și statele
membre și marchează ridicarea cooperării politice dintre statele membre la nivel de
24
politică comună și, în consecință, includerea ei într-un cadru instituțional specific.
Obiectivele PESC vizează salvgardarea valorilor comune, intereselor fundamentale și
independenței Uniunii, precum și menținerea păcii și securității internaționale.
Uniunea instaurează o cooperare sistematică între statele membre și pune în aplicare
acțiuni comune în domeniile în care aceste state au în comun interese importante.
PESC înglobează toate problemele legate de securitatea Uniunii Europene, inclusiv
definirea unei politici de aparare susceptibilă să conducă la o apărare comună a
statelor membre.
PESC este gestionată de aceleași instituții care operează în cadrul primului
pilon, dar care au puteri și proceduri de decizie diferite. Astfel, deoarece acest
domeniu este de importanță strategică pentru statele membre, domeniu în cadrul
căruia este dificil de renunțat la suveranitatea națională, procedura de decizie aplicată
este metoda interguvernamentală (hotărârile se iau la nivel de guverne ale statelor
membre – deci nu în cadrul instituțiilor UE – , iar pentru adoptarea lor este necesară
unanimitatea de voturi a statelor membre).
Al treilea pilon organizează cooperarea statelor UE în domeniile justiției și
afacerilor interne, cooperare care, până la acel moment, se desfașură pe bază de
acorduri internaționale ocazionale (un astfel de exemplu îl constituie Acordul
Schengen, semnat în 1995). Această cooperare întărită este consecința directă a
stabilirii în cadrul UE a unui spațiu european fără frontiere interioare. Aspectele
acoperite de cel de-al treilea pilon sunt politica de azil, politica de imigrare, politica
de trecere și control al frontierelor, problemele legate de criminalitatea
transfrontalieră (dependentă de droguri, terorismul, frauda), precum și cooperarea
judiciară în chestiuni civile și penale și în domeniul vamal. Procesul de decizie în
cadrul acestui pilon se bazează, la fel ca și în cazul PESC, pe metoda
interguvernamentală.
Prin Tratatul de la Maastrict este instituită, în concluzie, Uniunea Europeană,
organizație internațională sui generis, structurată pe trei piloni (datorită acestei
structuri, construcția europeană este imaginată asemenea unui templu grec), în cadrul
căreia statele membre cooperează în domeniul economic, politic și social.
Tratatul Uniunii Europene a reușit mobilizarea forțelor politice în jurul a două
idei: realizarea unei politici de apărare comună până în anul 1998 și realizarea unei
uniuni economice și monetare, cu o monedă unică, până în anul 1999. Tratatul
reprezenta un salt calitativ în procesul de integrare europeană precum:
25
- recunoașterea puterii de Codecizie legislativă a Parlamentului European;
- democratizarea și realizarea efectivă a controlului Parlamentului European
asupra Comisiei;
- atribuirea de noi competențe nou-createi Uniuni Europene;
- raționalizarea utilizării competențelor comune;
- crearea cetățenilei Uniunii, complementară celei naționale.
Articolul 49 al TUE stabilea că orice stat european care respectă principiile
enunțate în primul paragraf al articolului 6 poate solicita aderarea la UE. Articolul 6
se referă la principiile democratice și ale respectării drepturilor omului, stabilind că
Uniunea se bazează pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor și
libertăților fundamenatle, cât și pe cele ale statului de drept, principii comune tuturor
statelor membre.
În faţa avalanşei de cereri pentru aderare şi din cauza situaţiei în care se
găseau ţările candidate, Uniunea a stabilit în iunie 1993, cu prilejul Consiliului
European de la Copenhaga, un set de 3 criterii pentru aderare şi anume:
a. Criteriul politic, care presupune ca ţara candidată să fi realizat stabilitatea
instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, respectarea
drepturilor omului, precum şi protecţia minorităţilor;
b. Criteriul economic, care înseamnă existenţa unei economii de piaţă
operaţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţei şi
forţelor pieţei din cadrul Uniunii;
c. Criteriul legislativ, adică armonizarea legislaţiei naţionale cu cea
comunitară şi preluarea întregului „acquis comunitar”, existenţa cadrului
legal şi administrativ. Uniunea nu este dispusă să opereze modificări ale
acquis-ului pentru a-l adapta condițiilor statelor candidate, ci acestea
trebuie să se adapteze acquis-ului.
Ulterior, s-a mai adăugat un criteriu, care se referă la capacitatea Uniunii de a
absorbi noi membri, ceea ce înseamnă că aderarea va avea loc după reforma
instituţiilor comunitare şi în funcţie de evoluţia propriilor sale politici.
Pe această bază, Uniunea a elaborat o strategie de pre-aderare, care a inclus:
- Relaţii structurale cu instituţiile Uniunii (Consiliul European, Consiliul de
Miniştri, Parlament şi Comisia Europeană);
- Dezvoltarea acordurilor europene;
- Asistenţă financiară prin Programul PHARE;
26
- Pregătirea pentru integrare în Piaţa Internă a Uniunii, în conformitate cu
Cartea Albă elaborată de Comisia Europeană.
Procedura de aderare este definită, în principal, în art. 49 al Tratatului de la
Maastricht asupra Uniunii Europene. Acesta prevede următoarele:
- Cererea de aderare este adresată Consiliului de Miniştri al Uniunii, adică
ţării care exercită preşedinţia Consiliului;
- Decizia de deschidere a negocierilor în vederea aderării la Uniune este
luată de Consiliul European (la nivelul şefilor de stat sau de guvern) prin
unanimitate, în baza unui aviz al Comisiei Europene şi al Parlamentului
European;
- Negocierile de aderare se desfăşoară pentru 31 de capitole, prin trecerea în
revistă, domeniu cu domeniu, a progreselor realizate de ţara respectivă în
transpunerea legislaţiei comunitare în legislaţia internă şi aplicarea efectivă
a regulilor ce guvernează funcţionarea UE;
- În vederea negocierii, fiecare stat candidat pregăteşte şi prezintă Comisiei
Europene documente de poziţie pentru capitolele respective, prin care îşi
face cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să
negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicită
pentru armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte elemente
considerate importante pentru interesele sale.
La rândul său, Comisia Europeană pregăteşte propriile sale documente de
poziţie pe care le înaintează Consiliului, iar acesta dă Comisiei un mandat
de negociere. Statele membre îşi stabilesc, prin Consiliu, o poziţie comună
faţă de documentul de poziţie respectiv şi faţă de oportunitatea închiderii
provizorie a capitolelor aflate în negociere.
Încheierea unui capitol înseamnă că negocierile au fost finalizate
provizoriu, potrivit principiului că nimic nu este considerat definitiv
negociat, atâta timp cât nu s-au epuizat negocierile asupra tuturor celor 31
de capitole;
- După încheierea negocierilor, care se poartă cu toţi membrii Uniunii şi cu
Comisia, se semnează Tratatul de aderare. Pentru intrarea în vigoare
Tratatul trebuie ratificat de către ţările membre, Parlamentul European şi
ţara solicitantă, potrivit prevederilor constituţionale respective (de către
Parlament sau prin referendum naţional).
27
De regulă, procedurile de ratificare durează 1,5 – 2 ani. Abia după ratificarea
Tratatului de aderare, apartenenţa unei ţări la Uniune devine efectivă.
28
- eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulații a bunurilor și
serviciilor, fiecare stat membru fiind nevoit să colaboreze mai strâns în cadrul
Europolului;
- posibilitatea acordată UE de a-și face mai bine auzită vocea în cadrul
instanțelor internaționale;
- crearea unor instituții sau proceduri capabile să asigure buna funcționare a
unei Uniunii extinse.
Tratatul de la Nisa a fost semnat în februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1
februarie 2003. Trebuie mentionat că, practic, schimbările institutionale prevăzute în
Tratatul de la Nisa vor avea loc abia începând cu 2004. Astfel, noul Parlament
European care va fi ales în iunie 2004 va avea 732 de membrii, iar noua Comisie, care
își va începe mandatul în noiembrie 2004, va avea 25 de membrii. Tot din noiembrie
2004 va avea loc și o nouă ponderare a voturilor în cadrul Consiliului.
29
Modelul Proiectului de Tratat al Convenției Europene, aprobat în iunie 2003,
însemna un important pas înainte și din următoarele considerente:
- introducea obligativitatea respectării Cartei Drepturilor Fundamentale ale
UE ;
- crea personalitatea juridică a UE ;
- depășea împărțirea pe pilieri ;
- asigura supremația dreptului comunitar ;
- stabilea o delimitare flexibilă a competențelor ;
- democratiza și eficientiza instituțiile;
- simplifica tratatele și dreptul comunitar;
- stabilea ierarhii normative;
- reforma și extindea majoritatea calificată;
- generaliza Codecizia PE-Consiliu;
- promova transparența;
- întărea principiul democrației participative și al inițiativei populare;
- stabilea o adevărată zonă de libertate, securitate și justiție;
- lansa o apărare europeană de geometrie variabilă;
- introducea clauza de solidaritate;
- consacra flexibilitatea.
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (Constituția europeană) a
fost semnat la Roma la 29 octombrie 2004, după un lung proces de dezbatere a sa ce a
implicat diverși actori ai scenei politice europene. Deși de el s-au legat mari speranțe
de schimbare masivă a modului în care arată și funcționează Uniunea, datorită
respingerii sale în primvara lui 2005 în două referndumuri ținute în Franța și Olanda,
procesul de adoptare al său a fost practic înghețat. Mai târziu, ținându-se cont că se
așteptau probleme cu privire la adoptarea sa și din partea altor țări, s-a renunțat la
încercarea de a se găsi o soluție pentru ca el să intre în vigoare și s-a apelat la soluția
unui nou Tratat de reformă, numit și Tratatul de la Lisabona.
30
III.8. Tratatul de la Lisabona (2007)
31
Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima
dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu
instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă
să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.
Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi
extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai
rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe
sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla
legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin
votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează
funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi
jumătate, introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi
rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură
a Parlamentului European şi la reducerea numărului de comisari şi include reguli clare
privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.
O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează
capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de
azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea
terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se
referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică,
schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune
teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare
administrativă.
3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care
promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul
primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună
protecţie a cetăţenilor europeni.
Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi
obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept
punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa
partenerilor săi din întreaga lume.
32
Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona
menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează
libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă
dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice,
economice şi sociale.
Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi
consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială
a cetăţenilor europeni.
Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că
Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul
în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural
sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul
energiei.
Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de
acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe
în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi
terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate
publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la
ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.
4. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de
care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi
adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în
relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în
domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi
valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale
statelor membre în domeniul afacerilor externe.
Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa
şi vizibilitatea acţiunii externe a UE. Chatherine Ashton a fost numită în această
funcţie în decembrie 2009.
Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant
sprijinul necesar.
33
Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de
negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai
vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine
unele modalităţi decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în
cadrul unui grup mai mic de state membre.
34
IV. INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE
35
Principalele instituții europene sunt: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii
Europene, Parlamentul European, Curtea de Justiție, Curtea de Conturi. Aceste
instituții se îmapart pe cele două coordinate: supranaționale care sunt instituții menite
să apere interesele Uniunii Europene și nu a statelor member și instituții
interguvernamentale care reprezintă și apără interesele naționale a statelor membre.
Înițial proiectul Uniunii a pornit de la componenta interguvernamentală (Consiuiul
Uniunii europene și Consiuliul European), iar treptat, mai ales odată cu Tratatul de la
Maastricht a crescut puterea decizională supranațională (Comisia Europeană,
Parlamentul European).
SN → Comisia Europeană; Paralmentul European; Curtea de Justiție;
UE / ↑
\ IG → Consiulu Uniunii Europene; Consliul European;
36
• Consiliul European – defineşte orientările politice generale;
• Consiliul de Miniştri – reprezintă guvernele;
• Comisia Europeană – reprezintă interesele Uniunii;
• Parlamentul European – reprezintă popoarele statelor membre;
• Curtea de justiţie – reprezintă legalitatea comunitară;
• Curtea de conturi – reprezintă interesele financiare.
Alături de instituţii, există un număr de organisme centralizate:
• Comitetul Economic şi Social;
• Comitetul Regiunilor;
• Banca Centrală Europeană (BCE);
• Comitetul Economic şi Financiar;
• Banca Europeană de Investiţii;
• Oficiul European de Luptă împotriva Fraudei.
IV.1.Consiliul European
Consiliul European s-a născut din practica întâlnirilor la nivel înalt, a şefilor
de stat sau de guvern din ţările membre ale UE. Cu prilejul întâlnirii de la Paris, din
decembrie 1974, aceştia au hotărât instituţionalizarea acestor contacte, şi reunirea
periodică. Statele reunite în acest Consiliul nu erau obligate să renunţe la suveranitate.
Printre activităţile principale ale Consiliului Europei se numără păstrarea moştenirii
culturale, precum şi protejarea drepturilor omului şi a democraţiei. Consiliul poate
emite acorduri şi rezoluţii.
Consiliul European a fost, apoi, consacrat prin Actul Unic European din 1986, iar
Tratatul de la Maastricht (1992) i-a precizat funcţiile.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările membre ale
UE şi preşedintele Comisiei. În principiu, se organizează 4 reuniuni ale Consiliului pe
an; în cazuri excepţionale, Consiliul se poare reuni şi în sesiuni extraordinare. Până la
intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional, când Uniunea va avea un preşedinte,
37
preşedinţia Consiliului European este asigurată de şeful de stat sau de guvern care
asigură, pentru 6 luni prin rotaţie, preşedinţia Consiliului.
Fiecare şedinţă a Consiliului European este precedată de o discuţie cu
preşedintele Parlamentului European. Mărimea delegaţiilor naţionale este limitată la
câte 20 persoane, fiecare delegaţie (inclusiv Comisia) dispunând în sală de două
locuri. Lucrările Consiliului se finalizează prin concluzii, care expun orientările
politice şi deciziile luate.
Consiliul European constituie instanţa supremă a Uniunii Europene. Domeniul său de
competenţe nu este limitat, întrucât poate aborda orice problemă de interes comun, fie
din cadrul comunitar, fie al cooperării inter-guvernamentale.
Consiliul European este organul politic al Uniunii, însărcinat să fixeze marile
linii ale construcţiei europene şi să rezolve problemele în suspensie. Din 1995, odată
cu intrarea în vigoare a Acordurilor Europene de Asociere, la partea finală a reuniunii
Consiliului European sunt invitaţi şi şefii de stat sau guvern din ţările candidate la
aderare.
38
Relaţiile UE cu restul lumii sunt administrate de „Consiliul pentru Afaceri Generale şi
Relaţii Externe”. Însă această configuraţie a Consiliului este responsabilă pentru o
gamă variată de probleme de politică generală şi, în consecinţă, la reuniunile sale
participă oricare ministru sau secretar de stat pe care îl numeşte guvernul ţării
respective.
În total există nouă configuraţii („formaţiuni”) diferite ale Consiliului:
Afaceri Generale şi Relaţii Externe;
Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin);
Justiţie şi Afaceri Interne;
Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia Consumatorilor;
Competitivitate;
Transport, Telecomunicaţii şi Energie;
Agricultură şi Pescuit;
Mediu;
Educaţie, Tineret şi Cultură.
Fiecare ministru din Consiliu este împuternicit să îşi asume angajamente în
numele guvernului pe care îl reprezintă. Cu alte cuvinte, semnătura ministrului este
semnătura întregului guvern. Mai mult, fiecare ministru din Consiliu răspunde în faţa
parlamentului naţional şi a cetăţenilor pe care parlamentul ţării sale îi reprezintă.
Alături de implicarea Parlamentului European în procesul decizional, prin aceasta se
asigură legitimitatea democratică a deciziilor Consiliului.
Consiliului îi revin şase responsabilităţi esenţiale.
1. Să adopte legi europene – în colaborare cu Parlamentul European, în multe
domenii de politici publice.
2. Să coordoneze politicile economice şi sociale generale ale statelor membre.
3. Să încheie acorduri internaţionale între UE şi alte ţări sau organizaţii
internaţionale.
4. Să aprobe bugetul UE, în colaborare cu Parlamentul European.
5. Să definească şi să pună în aplicare politica externă şi de securitate comună a
UE (PESC) pe baza orientărilor prevăzute de Consiliul European.
6. Să coordoneze cooperarea între instanţele naţionale şi autorităţile poliţieneşti
în materie penală.
Majoritatea acestor responsabilităţi au legătură cu domeniul „comunitar” – şi
anume domeniile de acţiune în care statele membre au hotărât să îşi reunească
39
suveranitatea şi să delege puterile de decizie instituţiilor UE. Acest domeniu
reprezintă primul „pilon” al Uniunii Europene.
Cu toate acestea, ultimele două responsabilităţi au strânsă legatură cu domenii
în care statele membre UE nu şi-au delegat puterile, dar conlucrează. Acest tip de
colaborare se numeşte „cooperare interguvernamentală” şi se aplică pentru al doilea şi
al treilea „pilon” al Uniunii Europene.
1. Legislaţia
Activitatea Consiliului constă, în mare parte, în adoptarea legislaţiei în
domenii în care statele membre UE şi-au reunit suveranitatea. Procedura obişnuită
utilizată în acest scop este „codecizia”, prin care legislaţia UE se adoptă în comun de
către Consiliu şi Parlament, pe baza unei propuneri prezentate de Comisie. În anumite
domenii, Consiliului îi revine puterea decisivă, dar numai pe baza unei propuneri a
Comisiei şi după evaluarea punctelor de vedere ale Comisiei şi Parlamentului.
40
De asemenea, Consiliul poate încheia convenţii între statele membre UE în
domenii cum sunt impozitarea, dreptul societăţilor comerciale sau protecţia consulară.
Convenţiile pot fi încheiate şi în ceea ce priveşte cooperarea în probleme legate de
libertate, securitate şi justiţie (a se vedea în continuare).
4. Aprobarea bugetului UE
Bugetul anual al UE este stabilit în comun de către Consiliu şi Parlamentul
European.
41
instanţelor naţionale, forţelor poliţieneşti, funcţionarilor vamali şi serviciilor de
imigrare din toate statele membre UE.
Spre exemplu, statele membre trebuie să se asigure că:
la frontierele externe ale UE sunt mobilizate efectivele de poliţie necesare;
funcţionarii vamali şi poliţia fac schimb de informaţii cu privire la circulaţia
persoanelor suspecte de trafic de droguri sau de fiinţe umane;
solicitanţii de azil sunt evaluaţi şi trataţi în acelaşi mod pe întregul teritoriu al
UE, pentru a se evita „cumpărarea de azil”(asylum shopping).
Problemele de acest tip sunt administrate de Consiliul pentru Justiţie şi Afaceri
Interne – adică miniştrii de justiţie şi afaceri interne. Obiectivul lor este de a crea un
„spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” unic în interiorul graniţelor UE.
În Bruxelles, fiecare stat membru UE are o echipă permanentă („birou de
reprezentare”) care îl reprezintă şi care îi apără interesele naţionale la nivelul UE.
Şeful fiecărui birou de reprezentare este, de fapt, ambasadorul ţării respective în UE.
Aceşti ambasadori sunt cunoscuţi ca „reprezentanţi permanenţi” şi se reunesc
săptămânal în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper). Rolul
acestui comitet este de a pregăti lucrările Consiliului, cu excepţia majorităţii
problemelor legate de agricultură, care sunt administrate de un Comitet special pentru
agricultură. Coreper este asistat de un număr de grupuri de lucru, la care participă
oficiali din cadrul birourilor de reprezentare sau al administraţiilor naţionale.
Preşedinţia Consiliului
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, la fiecare şase luni. Cu alte
cuvinte, fiecare stat membru UE preia controlul agendei Consiliului şi prezidează
toate reuniunile pentru o perioadă de şase luni, promovând deciziile legislative şi
politice şi negociind pentru realizarea unui compromis între statele membre. România
va deține Președinția în iulie-decembrie 2019.
Secretariatul General
Preşedinţia este asistată de Secretariatul General, care pregăteşte şi asigură
funcţionarea optimă a activităţii Consiliului la toate nivelurile.
În 2004, Javier Solana a fost reales Secretar General al Consiliului. Dl Solana este şi
Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună (PESC) şi, în
această calitate, contribuie la coordonarea acţiunilor UE la nivel mondial. În temeiul
42
noului Tratat de la Lisabona, Înaltul Reprezentativ va fi înlocuit de un Ministru al
Afacerilor Externe al UE. Secretarul General este asistat de un Secretar General
Adjunct, responsabil pentru administrarea Secretariatului General.
Deciziile în cadrul Consiliului se adoptă pe bază de vot. Cu cât populaţia ţării este mai
numeroasă, cu atât mai multe voturi are ţara respectivă, dar numerele sunt ponderate
în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă:
43
Votul cu majoritate calificată
44
obligaţia de a clarifica şi justifica politicile pe care le derulează. De asemenea,
Comisia răspunde periodic la întrebările scrise şi verbale adresate de MPE.
Ea este compusă din membri „aleşi din raţiuni de competenţă generală şi
oferind toate garanţiile de independenţă“ (articolul 213, alineatul 1, din Tratatul CE,
Tratatele Consolidate). La 11 decembrie 2000, Consiliul European de la Nisa reţine
principiul unui comisar pe fiecare stat membru, numărul total de comisari neputând să
depăşească 27 pentru un mandat de 5 ani. Membrilor Comisiei Europene li se
garantează independența față de statele din care provin, dar și față de celelalte
instituții comunitare. Criteriile după care statele membre propun comisari trebuie să
includă profesionalismul acestora în domeniile de activitate pe care urmează să le
coordoneze. Statele rămân suverane în desemnarea candidaților, chiar cu riscul
invalidării Comisiei de către PE. Într-o asemenea situație. Procesul se reia de la zero,
fapt ce îndeamnă statele la prudență în exercitarea dreptului suveran de a propune
comisari. Comisarii europeni în calitate de membri ai Comisiei şi-au luat
angajamentul de a acţiona în interesul Uniunii ca tot unitar şi de a nu se supune
eventualelor recomandări venite din partea guvernelor naţionale. Comisarul român
este Leonard Orban responsabil de Multilingvism, care are drept misiune promovarea
învățării limbilor străine. Portofoliul Multilingvismului va cuprinde traducerile,
interpretarea și oficiul pentru publicații oficiale al Uniunii Europene. Comisarul din
partea Romaniei are în ordine trei direcții în cadrul Comisiei: Direcția Generală
Traduceri (DGT), care furnizează Comisiei traduceri și consiliere lingvistică pentru
toate comunicările scrise în toate limbile oficiale; DG Interpretare, Serviciul de
Interpretare și Organizare de Conferinte ale CE (SCIC) și Oficiul Publicațiilor
Oficiale al Comunităților Europene, care este editura instituțiilor și altor organisme
ale UE. La un interval de cinci ani este numită o nouă Comisie, în termen de şase luni
de la alegerile pentru Parlamentul European. Mandatul Comisiei actuale durează până
la 31 octombrie 2009. Preşedintele Comisiei este José Manuel Barroso.
Procedura este următoarea:
Activitatea Comisiei
Preşedintele Comisiei hotărăşte domeniul de responsabilitate al fiecărui
comisar şi poate modifica responsabilităţile comisarilor (după caz) pe durata
mandatului Comisiei. În general, Comisia se întruneşte o dată pe săptămână, de obicei
miercurea şi, de obicei, la Bruxelles. Fiecare subiect de pe agendă este prezentat de
comisarul responsabil de domeniul în cauză şi întreaga echipă adoptă o decizie
colectivă cu privire la acest subiect.
Personalul Comisiei este organizat pe departamente, cunoscute sub denumirea
de „direcţii generale” (DG) şi „servicii” (cum este Serviciul Juridic). Fiecare DG este
responsabilă de un anumit domeniu de activitate şi este condusă de un director
general, care răspunde în faţa unui comisar. Coordonarea generală este asigurată de
Secretariatul General, care administrează şi reuniunile săptămânale ale Comisiei.
Secretariatul General este condus de secretarul general, care răspunde direct în faţa
preşedintelui.
DG sunt cele care planifică şi elaborează propunerile legislative, dar aceste
propuneri devin oficiale numai atunci când sunt „adoptate” de Comisie în reuniunea
săptămânală. Procedura este descrisă pe scurt în continuare. Să presupunem că, de
46
exemplu, Comisia constată necesitatea unei legi europene care să împiedice poluarea
râurilor Europei. Direcţia Generală Mediu va elabora o propunere, pe baza unor
consultări intensive cu organizaţiile europene din domeniul industriei, agriculturii şi
mediului şi cu ministerele de mediu din statele membre UE. Proiectul va fi discutat şi
cu alte departamente ale Comisiei care sunt interesate de acest subiect şi va fi verificat
de Serviciul Juridic şi Secretariatul General.
După ce este finalizată, propunerea va fi înscrisă pe ordinea de zi a unei
reuniuni a Comisiei. Dacă cel puţin 14 din cei 27 de comisari aprobă propunerea,
Comisia o va adopta, iar propunerea va beneficia de sprijinul necondiţionat al întregii
echipe. Documentul va fi trimis Consiliului şi Parlamentului European, care vor lua o
decizie pe baza propunerii. Comisia poate face modificări ulterioare în lumina
observaţiilor celor două instituţii şi remite propunerea în vederea aprobării finale.
Comisiei Europene îi revin patru funcţii principale:
a) să propună proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;
b) să administreze şi să aplice politicile UE şi bugetul;
c) să asigure respectarea legislaţiei UE (împreună cu Curtea de Justiţie);
d) să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internaţional, spre exemplu prin
negocierea acordurilor între UE şi alte ţări.
47
locală. Acest mod de abordare a problemelor la un nivel cât mai descentralizat se
numeşte „principiul subsidiarităţii”.
În cazul în care concluzionează că este necesară o lege europeană, Comisia
elaborează o propunere legislativă care, din punctul său de vedere, va soluţiona
problema în mod eficient şi va satisface un număr de interese cât mai mare. Pentru a
obţine detalii tehnice corecte, Comisia consultă experţi din diverse comitete şi grupuri
consultative.
49
IV.4. Parlamentul European
50
CUE CUE CUE→ PE - Codecizie
↓ - Consultare \ - Cooperare
PE PE
51
IV.4.2. Puterea bugetară.
52
Extinderea puterilor atribuite PE în materie bugetară şi legislativă a sporit
influenţa sa asupra Consiliului. Procedura co-deciziei a contribuit în mod special la o
repartizare echilibrată a puterii legislative între cele două instituţii.
Participarea Parlamentului European la PESC se concretizează în:
- Consultări cu preşedinţia Consiliului asupra principalelor aspecte şi opţiuni
în materie;
- Informări periodice ale Comisiei pentru afaceri externe, drepturile omului,
securitate şi politici de apărare cu privire la evoluţia PESC;
- Audieri periodice ale Înaltului Reprezentant al UE pentru PESC;
- Formularea de întrebări şi recomandări în atenţia Consiliului;
- Dezbateri având ca temă progresele realizate în aplicarea PESC.
Participarea popoarelor statelor membre la activiattea și construcția
comunitară transformau Uniunea Europeană într-o organizație bazată pe democrație
reprezentativă și pluralism politic. În Tratatul de la Maastricht se recunoaște că
partidele politice la nivel european constituie un factor important de integrare prin
contribuția adusă la formarea unei conștiințe europene și prin exprimarea voinței
politice a cetățenilor Uniunii.
Numărul de locuri în Parlamentul European este de 785 de membri distribuit
pentru fiecare țară membră a UE: Germania - 99; Franța, Italia, Marea Britanie - 78;
Spania, Polonia - 54; Olanda – 27; Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria, Portugalia – 24;
Suedia – 19; Austria – 18; Danemarca, Slovacia, Finlanda - 14; Lituania, Irlanda –
13; Letonia – 9; Slovenia – 7; Estonia, Cipri, luxemburg – 6; Malta – 5; România –
35; Bulgaria – 18. Membrii Parlamentului European se reunesc în grupuri politice și
nu în funcție de naționalitate. Existența grupurilor politice este importantă pentru
formarea Comisiilor parlamentare și a prezidiului Parlamentului European. Deputatul
polonez Jerzy Buzek (Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat) este
noul Președinte al Parlamentului European.
În prezent, alegerile pentru parlamentul European se organizează odată la 5
ani, ultimele alegeri s-au desfășurat în iunie 2009. Rezultatele întregistrate la 16 iulie
2009 în Parlamentul European sunt:
EPP: Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat): 265 locuri, 36 %;
S & D: Grupul de la progresivă Alianţei socialiştii şi Democraţilor din Parlamentul
European : 184 locuri, 25 %;
ALDE: Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa: 84 locuri, 11,4%;
53
Verzi / ALE: Grupul Verzilor / Alianţa Liberă Europeană: 55 locuri, 7,5%;
Culegere: european conservatorii şi Reformists Group: 54 locuri, 7,3%;
GUE / NGL: Grupul Confederal al Stângii Unite Europene - Stânga Verde Nordică:
35 locuri, 4,8%;
EFD: Europa de libertate şi democraţie Group: 32 locuri, 3,2%;
NA: Non-ataşat: 27 locuri, 3,7%.
În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se
constituie în comisii permanente specializate pe anumite domenii. Există 20 de
comisii parlamentare. O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi şi are
un preşedinte, un birou şi un secretariat. Componenţa politică a comisiilor o
reflectă pe cea a şedinţei plenare.
Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la
Bruxelles. Dezbaterile acestora sunt publice. În cadrul comisiilor parlamentare,
deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie
iniţiativă. Deputaţii examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este
cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare. De
asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii speciale temporare
pentru gestionarea unor probleme specifice, precum şi comisii oficiale de anchetă în
cadrul competenţelor sale de control, pentru a investiga alegaţiile şi modul de
administrare a legislaţiei UE. Preşedinţii de comisie coordonează lucrările acestora în
cadrul Conferinţei preşedinţilor de comisie. Comisiile care activează în cadrul
Parlamntului European sunt:
- Comisia de Afaceri Externe
- Comisia de Dezvoltare
- Comisia de Comerț Internațional
- Comisia de Bugete
- Comisia de Control Bugetar
- Comisia de Afaceri economice și monetare
- Comisia de Ocuparea forței de muncă și afaceri sociale
- Comisia de Mediu, sănătate publică și siguranță alimentară
- Comisia de Instrustrie, cercetare și energie
- Comisia Piața internă și protecția consumatorilor
- Comisia Transport și turism
- Comisia de Dezvoltare regională
54
- Comisia de Agricultură și dezvoltare rurală
- Comisia de Pescuit
- Comisia de Cultură și educație
- Comisia Afaceri Juridice
- Comisia Libertăți civile, justiție și afaceri interne
- Comisia Afaceri constituționale
- Comisia Drepturile femeii și egalitatea de gen
- Comisia de Petiții
55
structură completă. Aceasta este curtea supremă a Uniunii Europene, fiind compusă
din 15 judecători numiţi prin acordul guvernelor ţărilor UE pentru o perioadă de 6
ani. Judecătorii Curții de Justiție trebuie să ofere toate garanțiile de independență și în
același timp să întrunească condițiile curente pentru exercitarea, în țara lor de origine,
a celor mai înalte funcții jurisdicționale, având competență juridică recunoscută. În
consecință, ei nu pot deține funcții politice sau administrative și nici nu se pot angaja
în vreo profesie, alta decât activitatea didactică sau de cercetare științifică în domeniul
dreptului, activități ce pot fi desfășurate doar după obținerea unei dispense
excepționale. Judecătorii sunt asistaţi de 9 avocaţi generali, rolul acestora este să îşi
susţină punctele de vedere în cazurile înaintate Curţii spre soluţionare. Pledoariile
trebuie susţinute public şi trebuie să fie imparţiale.
Atribuțiile fundamentale ale Curții de Justiție pot fi separate pe trei mari
direcții:
1. controlul respectării dreptului comunitar;
2. interpretarea legislației comunitare;
3. dezvoltarea legislației comunitare.
Sentințele date de Curtea de Justiție prevalează asupra celor pronunțate de instanțele
naționale. Jurisprudența creată de Curtea de Justiție poate fi invocată de cetățenii
europeni în fața instanțelor naționale. Curtea de Justiție este comptentă să se pronunțe
și asupra legalității actelor adoptate de Parlamentul European, consiliul European,
Comisia Europeană sau Banca Centrală Europeană.
Există şi un Tribunal de primă Instanţă înființat în 1988 fiind însărcinat cu
soluţionarea cauzelor de mai mică importanţă, pentru a nu se aglomera foarte mult
activitatea Curţii de Justiţie. Dacă la început competențele erau limitate, din 1993
Tribunalul a primit în competență toate recursurile directe ale persoanleor fizice sau
juridice împotriva judecătorilor comunitari, sub controlul juridic al Curții.
Fiind independenţi, nici judecătorii şi nici avocaţii generali nu pot solicita sau
primi instrucţiuni. Acest tribunal (care funcţionează pe lângă Curtea de Justiţie) este
responsabil pentru pronunţarea sentinţelor în anumite cazuri, în special acţiuni
intentate de persoane fizice, companii şi unele organizaţii, şi cazuri care se încadrează
în dreptul concurenţei. Acest tribunal are în alcătuire câte un judecător din fiecare stat
membru UE.
56
Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene se pronunţă în litigiile apărute între
Uniunea Europeană şi funcţionarii acesteia. Acest tribunal este alcătuit din şapte
judecători şi funcţionează pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă.
57
în Jurnalul Oficial. Rezultatele controalelor sunt materializate în Rapoartele Anulae
care sunt trimise spre informare și examinare instituțiilor comunitare.
Înfiinţarea Curţii de Conturi Europene a urmat acelaşi raţionament şi a coincis
cu două evenimente deosebit de importante: extinderea puterilor Parlamentului în
domeniul controlului bugetar şi finanţarea integrală a bugetului Uniunii Europene prin
resurse proprii. În faţa acestor schimbări şi a creşterii puterilor Parlamentului
European în domeniul execuţiei bugetare, era imperios necesar să se aducă o
schimbare calitativă în auditul extern al bugetului.
Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi pentru un mandat de şase ani.
Consiliul, în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, adoptă lista
membrilor care a fost întocmită pe baza propunerilor prezentate de fiecare stat
membru. Mandatul membrilor Curții poate fi reînnoit. Membrii aleg dintre ei
Președintele Curții de Conturi pentru o perioadă de trei ani.
58
V. PIAȚA UNICĂ
59
Piaţa Unică reprezintă unul din principalele instrumente de care dispune
Uniunea Europeană pentru a atinge o serie de obiective, precum: o creştere durabilă,
echilibrată şi care să respecte mediul înconjurător, o rată înaltă de ocupare a locurilor
de muncă şi a protecţiei sociale; o mai mare coeziune economică şi socială. Piaţa
Comună îmbunătăţeşte performanţa economică a statelor membre ale Uniunii
Europene. Integrarea economică într-o piaţă fără frontiere – cum este Piaţa Unică a
UE – este mai profundă decât alte forme de cooperare, cum ar fi zonele de liber-
schimb, uniunile vamale şi pieţele comune care menţin frontierele fizice. Piaţa Internă
a reprezentat fundamentul pentru faza următoare a integrării UE şi anume realizarea
Uniunii Economice şi Monetare (UEM), precum şi condiţia esenţială pentru ieşirea
Europei din recesiune şi reluarea creşterii economice;
În ciuda obiectivului declarat de a integra economiile naţionale ale ţărilor
membre, Piaţa Internă nu urmăreşte eliminarea diferenţelor naţionale în ceea ce
priveşte limba, cultura, identitatea sau tradiţiile. Dimpotrivă, ea se bazează pe
recunoaşterea de către ţările membre a reglementărilor naţionale din orice altă ţară.
Aceasta recunoaşte, de asemenea, principiul subsidiarităţii, potrivit căruia deciziile
sunt luate la nivelul cel mai apropiat de cetăţean; Crearea Pieţei Interne a fost un
proces complex care a însemnat adoptarea unei legislaţii detaliate într-o serie întreagă
de zone de natură să ducă la îndepărtarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale dintre
statele membre.
Piaţa Internă a UE va reprezenta – în condiţiile globalizării – elementul
esenţial care va face din această structură un „actor global” în măsură să joace un rol
mai important pe scena politicii mondiale.
60
Cetăţenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piaţa Internă a UE le oferă
posibilitatea de a se aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare
din statele membre ale Uniunii, fără a plăti taxe de import sau a trebui să
îndeplinească formalităţi la frontieră. Pentru a se evita frauda, în cazul produselor
supuse accizelor, există o serie de limite în ce priveşte „consumul propriu”: 800
ţigări, 90 de litri de vin, 110 litri de bere, 20 litri de băuturi aperitive şi 10 litri băuturi
tari. Aceste limite pot fi depăşite dacă există dovada că ele vor face obiectul
consumului propriu.
Firmelor, Piaţa Unică le oferă 500 milioane de potenţiali cumpărători odată cu
transformarea operaţiilor de comerţ exterior în operaţii de comerţ interior. Marea
„revoluţie” din 1989 cu privire la TVA a constat în scutirea de obligaţia de a plăti
TVA la vama fiecărui stat prin care trecea produsul, regula fiind că TVA se plăteşte o
singură dată, către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul. Pentru
firme, aceasta a însemnat desfiinţarea celor aproximativ 60 de milioane de documente
vamale ce trebuiau întocmite într-un an pentru astfel de operaţiuni. Actualul sistem
este totuşi un sistem de „tranziţie”, având în vedere că, în mod normal într-o piaţă
unică, TVA trebuie plătit exportatorului. Se prevede totodată armonizarea nivelului
TVA în statele membre, nivel care variază în momentul de faţă de la 15 % la 25 %.
61
folosirea echipamentului de protecţie, etc. Toate statele membre, cu excepţia Marii
Britanii, au adoptat în 1989 Carta Socială a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor
şi au subscris la Capitolul Social din Tratatul de la Maastricht, adoptând în 1994
Directiva privind crearea Consiliilor Muncii în firmele transnaţionale. Acestea au
obligaţia de a informa şi consulta lucrătorii firmei în legătură cu deciziile care le-ar
putea afecta viitorul.
Carta Socială sau „Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale
ale muncitorilor”.
Este o declaraţie solemnă adoptată de şefii de stat şi de guverne din 11 ţări
membre ale Comunităţii Europene la Consiliul European de la Strasbourg din
decembrie 1989. Marea Britanie s-a asociat mai târziu, odată cu venirea la putere a
Partidului Laburist (social-democrat).
Ea proclamă drepturi fundamentale în următoarele domenii:
- Libertatea de deplasare a forţei de muncă;
- Locuri de muncă salarizate;
- Condiţii de viaţă şi muncă;
- Protecţie socială
- Libertatea de asociere şi de negociere colectivă;
- Pregătirea profesională;
- Tratament egal femeilor şi bărbaţilor;
- Informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor;
- Protejarea sănătăţii şi siguranţa la locul de muncă
- Protejarea copiilor şi adolescenţilor;
- Drepturile persoanelor în vârstă;
- Drepturile persoanelor cu infirmităţi.
62
V.3. Libera circulaţie a serviciilor
63
privitoare la comerţ şi libera concurenţă, rezultatul tuturor acestor măsuri fiind
creşterea standardelor de viaţă.
• Piaţa unică nu a devenit încă un spaţiu economic unic. Anumite sectoare ale
economiei (servicii publice) rămân încă sub incidenţa legilor naţionale.
• Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce priveşte
fiscalitatea şi bunăstarea socială.
• Piaţa unică este susţinută de anumite politici conexe puse în aplicare de către
Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor politici este de a ajuta
cât mai multe firme şi cât mai mulţi consumatori să se bucure de avantajele
pieţei unice.
64
VI. POLITICILE COMUNE
Intervenţia Comunităţii Europene este mai mult sau mai puţin accentuată în
funcţie de domeniile de competenţă:
- Politici comune conduse de către Comunitate (Politica Agricolă Comună
sau Politica Comercială Comună);
- Acţiuni comune având ca obiect coordonarea sau armonizarea unor politici
naţionale (politica de mediu);
- Simple acţiuni de încurajare (cultura, de exemplu).
Să vedem câteva domenii cu politici şi acţiuni comune:
• Politica în materie de vize, de azil, de imigraţie şi alte aspecte care ţin de
libera circulaţie a persoanelor.
Tratatul de la Amsterdam a „comunitarizat” aceste probleme, care prin
Tratatul de la Maastricht se încadrau în cooperarea interguvernamentală. Obiectivul
politicilor promovate în acest domeniu este crearea progresivă a unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie. Pe această bază, Consiliul a fost mandatat ca, într-un
interval de 5 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, să adopte o
serie de măsuri care privesc:
- Suprimarea controlului la frontierele interioare Uniunii, libera circulaţie a
persoanelor în spaţiul comunitar şi, în paralel, armonizarea controlului la
frontierele externe;
- Azilul, imigraţia şi protecţia resortisanţilor unor terţe ţări;
- Cooperarea judiciară în materie civilă;
- Cooperarea administrativă între serviciile competente ale ţărilor membre şi
serviciile Comunităţii.
65
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, lista ţărilor ai căror
cetăţeni au nevoie de viză de intrare în ţările Uniunii Europene este decisă de Consiliu
prin majoritate calificată (şi nu prin unanimitate).
• Politica comună a transporturilor (rutiere, căi ferate, căi navigabile – mări
sau aer) vizează liberalizarea transporturilor, ameliorarea securităţii şi
armonizarea normelor tehnice;
• Politica comercială comună este de competenţa exclusivă a Comunităţii
Europene. Aceasta înseamnă fixarea unor tarife vamale comune,
încheierea de acorduri tarifare şi comerciale cu terţe ţări, precum şi de
măsuri antidumping (produse exportate spre piaţa comunitară la preţuri
inferioare celor practicate pe piaţa ţărilor de origine):
• Cooperarea vamală care ţinea de Pilonul 3 a fost trecută, prin Tratatul de
la Amsterdam, în cadru comunitar;
• Politica socială se referă la ocuparea forţei de muncă, dreptul şi condiţiile
de muncă, formarea profesională, securitatea socială, protecţia împotriva
accidentelor şi a bolilor profesionale, dreptul sindical şi negocierile
colective.
Această politică a condus la unele realizări importante cum sunt: egalitatea
muncitorilor, femei şi bărbaţi; îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii muncitorilor;
protecţia socială a muncitorilor imigranţi; Carta comunitară a drepturilor sociale
fundamentale; informarea şi consultarea muncitorilor.
• Comunitatea poate realiza acţiuni de sprijin, de încurajare în domeniile
folosirii forţei de muncă, educaţiei (programul Socrate) formării
profesionale (programul Leonardo da Vinci), tineretului, culturii
(programul Raphael) şi sănătăţii publice.
• Politică comună în materie de reţele transeuropene în sectoarele de
infrastructură în transporturi, comunicaţii şi energie, ceea ce presupune
mari lucrări destinate să permită o mai mare mobilitate în cadrul Pieţei
Interne şi promovarea locurilor de muncă.
• Politica în domeniul mediului este întemeiată pe principiile prevederii,
corecturii la sursă a atacurilor la adresa mediului şi poluatorul plăteşte. În
acest scop Comunitatea Europeană a adoptat o serie de directive care
66
privesc protejarea speciilor de animale, gestionarea deşeurilor şi calitatea
apelor pentru scăldat etc.
• Politica regională urmăreşte reducerea diferenţei de dezvoltare dintre
diferite regiuni ale Comunităţii.
67
Obiective:
- a îmbunătăți și mări mobilitățile dintre elevi și profesori care aparțin
statelor membre;
- a crește parteneriatele dintre școlile diferitelor state member cu
aproximativ 3 milioane de elevi care să participle la activități educațioanle
până în anul 2010;
- a încuraja învățarea limbilor străine, a cunoștințelor de bază în folosirea
calculatorului, cât și perfecționarea tehnicilor și practicilor de predare;
- asumarea valorilor europene care vizează formarea profesională;
- îmbunătățirea metodelor pedagogice și a managmentului școlar.
68
Companii care găzduiesc studenții și care sunt parte componentă a proiectelor de
cooperae dintre universități.
69
Obiective și acțiuni
- creșterea numărului de persoane implicate în educația adulților la circa 25
000 de persoane până în anul 2013 cât și îmbunătățirea calității
experiențelor acestora;
- creșterea condițiilor de mobilitate astfel încât aproximativ 7 000 de
persoane să beneficieze de educația adultă în străinătatea până în anul
2013;
- îmbunătățirea cooperării dintre organizațiile responsabile de acest
domeniu;
- dezvoltarea educației inovatoare pentru adulți și a practicilor manageriale
cu scopul de a încuraja aplicarea acestora pe o scară cât mai largă;
- asigurarea ca persoanele discrimitate, sărace, în vărstă sau care nu au
calificări de bază beneficiază și sunt incluse în acest program.
- Toate acestea sunt finalizate în mobilități care include vizite, destinații de
plasament, alocații de studii, schimburi de educație a adulților
70
- sprijinirea eforturilor financiare ale statelor membre pentru realizarea de
proiecte de interes comun incluse în planurile generale de acţiune.
Comisia Europeană a identificat revoluţia în domeniul comunicaţiilor care duce la
crearea unei societăţi informatizate şi introducerea rapidă a reţelelor transeuropene ca
factori cheie ai strategiei sale de creştere, competitivitate şi ocupare a forţei de muncă
prezentată într-o Carte Albă supusă spre aprobare Consiliului European în decembrie
1993. Consiliul a acordat imediat sprijinul său strategiei Comisiei stabilind o serie de
priorităţi şi termene de acţiune în vederea accelerării procedurilor şi a implementării
rapide a principalelor proiecte.
Principala responsabilitate în crearea şi implementarea reţelelor transeuropene revine
guvernelor europene şi, bineînţeles, firmelor operatoare. Rolul Uniunii Europene este
să acţioneze ca un catalizator prin :
- coordonarea acţiunilor statelor membre prin adoptarea unor planuri
europene de dezvoltare în principalele sectoare. În acest fel guvernele sunt
sprijinite în identificarea şi implementarea de proiecte având atât
dimensiune europeană, cât şi naţională;
- facilitarea contactelor operaţionale între promotorii proiectelor, utilizatori,
industrie şi instituţiile de cercetare;
- crearea de standarde comune care să asigure compatibilitatea dintre
diferitele părţi ale reţelelor transeuropene şi interconectarea acestora;
- lansarea unor iniţiative politice în vederea perfecţionării mecanismului
pieţei interne, în special în sectoarele telecomunicaţii, distribuţia energiei
şi transport feroviar;
- încurajarea investitorilor privaţi (prin studii de fezabilitate, proiecte pilot,
garantarea creditelor, subvenţionarea dobânzilor, împrumuturi pentru
capital şi prin sistemul declaraţiilor de interes european.
Se aprecia că în anul 2000, traficul de mărfuri şi persoane în cadrul Uniunii Europene
urma să fie dublu faţă de 1975. Această mobilitate sporită, care se datora în parte
Pieţei Unice, va determina în acelaşi timp supra-aglomerarea căilor de comunicaţie
dacă nu vor fi create reţele trans-europene eficiente.
Au fost elaborate „Master Plan-uri” pentru :
- dezvoltarea transportului cu trenuri de mare viteză;
- transportul combinat;
71
- construcţia de drumuri;
- dezvoltarea reţelelor inter-operabile în transportul fluvial.
- Vor urma altele pentru :
- modernizarea reţelelor feroviare convenţionale;
- infrastructura aeroporturilor şi porturilor maritime.
Comisia Europeană a identificat într-o primă fază 24 de proiecte prioritare în
sectorul transportului care implică aproape toate ţările membre.
Toate proiectele de autostrăzi, reţele feroviare, aeriene, fluviale au fost selecţionate pe
baza unor criterii multiple, cum ar fi :
- importanţa economică a zonei,
- crearea de locuri de muncă,
- beneficiile pentru industrie şi viabilitatea,
- posibilităţile de atragere a investiţiilor private şi a finanţării,
- interesul comunitar pentru realizarea de legături transfrontaliere sau pentru
interconectarea reţelelor.
Toate proiectele au fost verificate din punct de vedere al impactului asupra
mediului. Decizia de implementare a acestor proiecte revine autorităţilor publice din
statele membre, din diferitele zone sau municipalităţi, precum şi partenerilor din
sectorul privat.
Tehnologia informaţională poate oferi răspunsuri la noile nevoi ale societăţii
europene : crearea de reţele de comunicaţii adaptate necesităţilor companiilor; lucrul
la domiciliu; accesul uşor la date ştiinţifice sau de interes general; dezvoltarea
medicinei preventive, îngrijirea la domiciliu a persoanelor în vârstă.
Cu ocazia întâlnirii Consiliului European din Corfu (24 – 25 iunie 1994) grupul de
lucru privind societatea informaţională (grupul Bangemann) şi-a prezentat raportul
care include ca principale recomandări în vederea realizării societăţii informaţionale :
- îmbunătăţirea cadrului legislativ în vederea accelerării procesului de
liberalizare a sectorului de telecomunicaţii;
- realizarea interconectării reţelelor şi a interoperabilităţii serviciilor şi
aplicaţiilor şi accelerarea procesului de standardizare europeană în
domeniu;
- adaptarea nivelului tarifelor la cel practicat în alte zone dezvoltate ale
lumii;
72
- dezvoltarea pieţei pentru noile infrastructuri informaţionale, acordându-se
o atenţie deosebită sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii,
administraţiei publice şi tinerei generaţii;
- realizarea dimensiunii mondiale a noilor sisteme de comunicaţii.
Raportul a identificat 10 aplicaţii practice prioritare bazate pe reţelele şi
serviciile informaţionale (acestea vor avea rol demonstrativ şi vor contribui la
creşterea cererii pentru utilizarea noilor structuri):
- lucrul la domiciliu prin computer („teleworking”);
- învăţământul la distanţă;
- crearea de reţele pentru universităţi şi centre de cercetare;
- servicii telematice pentru întreprinderile mici şi mijlocii;
- managementul traficului rutier;
- controlul traficului aerian;
- reţele pentru îngrijirea sănătăţii;
- organizarea cu mijloace electronice a licitaţiilor publice
- reţele trans-europene pentru administraţia publică
- autostrăzi informaţionale urbane.
Politica Uniunii Europene în domeniul societății informaționale are următoarele
componente principale:
- politica în domeniul telecomunicațiilor;
- sprijinul pentru dezvoltarea tehnologiilor informației și comunicației;
- contribuția la crearea condițiilor necesare asigurării competitivității
industriei comunitare;
- dezvoltarea rețelelor trans-europene în sectoarele: transport, energie și
telecomunicații
Internetul este principalul promotor al societății informaționale. De aceea,
Comisia a schițat o strategie cuprinzind trei mari obiective, menită să încurajeze și să
mărească gradul de utilizare a Internetului;
- conectarea on-line a tuturor cetățenilor, școlilor, firmelor și administrațiilor
prin creșterea vitezei, ieftinirea accesului și sporirea securității acesului la
Internet;
- crearea unei Europe digitale educationale și antreprenoriale prin
intermediul Internetului;
73
- construirea unei societăți informaționale care să includă toate categoriile
sociale.
Noile aplicații și conținutul îmbunătățit sunt esențiale pentru existența unei
societăți informaționale benefice tuturor. Comisia gestionează programe menite să
maximizeze accesul la Internet, să stimuleze dezvoltarea unui conținut de calitate,
care respectă vastul patrimoniu lingvistic și cultural al Europei, precum și să permită
firmelor europene să joace un rol de frunte în dezvoltarea continuă a aplicațiilor
Internet.
74
Comunitate protecţiei mediului a venit câţiva ani mai târziu, prin Tratatul de la
Amsterdam (1997). În primul rând, noul tratat introduce prin art. 2 conceptul de
dezvoltare durabilă, chiar dacă prin asocierea de cuvinte „dezvoltare echilibrată şi
durabilă”. Progresul esenţial însă, adus de tratat, vine prin art. 6 care transformă
relativ noua politică europeană de mediu în politică orizontală. Dezvoltarea durabilă
devine astfel un obiectiv cheie al Uniunii, iar principiul integrării, mecanism central al
realizării ei. Tratatul simplifică, de asemenea, procedurile decizionale şi introduce
dimensiunea externă a integrării de mediu, prin art. 177, conform căruia „prin politica
în domeniul cooperării, complementară celei a statelor membre, Comunitatea
urmăreşte dezvoltarea economică şi socială durabilă a ţărilor în dezvoltare, în mod
special, a celor mai defavorizate dintre ele”.
Politica de mediu a Uniunii Europene este rezultatul procedurilor de decizie
stabilite prin tratatele CE. Instituţiile comunitare acţionează în baza principiului de
subsidiaritate şi se sprijină în acţiunea lor pe o largă consultare a guvernelor statelor
membre, a organizaţiilor non-guvernamentale, a grupurilor de interese, a experţilor, a
diverselor organizaţii specializate şi, evident, pe studiile şi rapoartele Agenţiei
Europene pentru Mediu (AEM). Prin diversele atribuţii pe care le au, aceste instituţii
contribuie la caracterul sinergic al politicii de mediu şi asigură realizarea obiectivelor
(atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare).
Dezvoltarea durabilă a Europei se fondează inclusiv „pe un nivel ridicat de
protecţie şi ameliorare a calităţii mediului”, presupune „solidaritatea între generaţii” şi
devine un obiectiv al relaţiilor UE cu restul lumii. Domeniile mediului face parte din
categoria celor în care se exercită competenţe împărţite între UE şi statele membre.
Carta Drepturilor Fundamentale nu consacră (încă) un drept fundamental la mediu,
dar capitolul din tratate consacrat mediului cuprinde în titlu, între paranteze, o
precizare suplimentară: schimbarea climatica, iar ca prioritate, promovarea în plan
internaţional de către UE a măsurilor destinate să facă faţă problemelor regionale ori
planetare de mediu, in particular, lupta împotriva încălzirii globale.
Din perspectiva evoluţiilor obiective, deopotrivă naturale şi instituţionale,
proiectul ecologic reprezintă una dintre priorităţile, părţile componente majore, care
nu mai pot fi ignorate de noua construcţie europeana. "Constituţionalizarea"
inevitabilă a acesteia şi cursul spre federalizare creează premise importante în acest
sens. Într-o formula de tip federal, acţiunea centrala se completează, se conjugă şi îşi
potentează efectele cu cea locală, regională şi naţională. Cele 27 de state componente
75
dispun deja de un fond ecologic comun reprezentativ, care cuprinde elemente diverse,
ce ţin de la aspecte de mentalitate, tradiţii şi cultură, până la cele de ordin legislativ,
instituţional şi al practicilor concrete. Astfel, în plan juridic, priorităţile desprinse din
(şi deja afirmate în) acest context, care au nevoie şi de o expresie supranaţională
(comunitară şi, în perspectiva apropiată, unională), se referă la recunoaşterea şi
garantarea cât mai deplină a dreptului tuturor la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic, instituirea şi promovarea unui sistem instituţional în materie de mediu,
coerent şi unitar în plan vertical (naţional si comunitar), cât şi orizontal (vizând cat
mai multe, dacă nu toate problemele de mediu, printr-o gestiune integrată,
multidimensionala), crearea unei „ordini juridice ecologice” comunitare, unitară şi
indivizibilă, dominată de aceleaşi principii generale, utilizând proceduri uniforme,
pusă în aplicare de o manieră identică şi având actori instituţionali asemănători, cu
concursul unei societăţi civile unionale tot mai active si mai responsabile si
parteneriatul unui „eco-cetaţean” european.
Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului
său de acţiune – adică prin preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a
generaţiilor viitoare politica de mediu este permanent conectată la tendinţele globale
de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale
precum summit-urile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la
Kyoto, etc. În plus, această conectare la şi implicare în progresele internaţionale de
mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.
Politica de mediu în UE a suferit modificări importante, evoluând pe o
direcţie care a implicat mai curând flexibilitate, stimulare, decât sancţiuni şi
constrângeri; se acţionează în direcţia unei implicări voluntare,conştiente, sprijinită de
numeroase organizaţii de mediu şi chiar formaţiuni politice. S-a subliniat nevoia unei
abordări concertate la nivel european şi necesitatea existenţei unei politici de mediu
active şi integrate, capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.
Scurt istoric al politicii de mediu
• Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al
preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a
Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la
Stockholm, în acelaşi an.
76
• 1973 a fost elaborat primul Program de Acţiune pentru Mediu – PAM (1973-
1977), sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire
strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care conţinea
o abordare sectorială a combaterii poluării.
• 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 2
(1978-1982),structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o
reînnoire a acestuia.
• 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale
pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea
implementării politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative
din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă şi
mai strâns corelată cu alte politici comunitare.
• 1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982 -1986), care reflectă influenţa
dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei. În
plus, acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a
standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.
• 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în
1997),document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în
cadrul Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957).
• 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987-1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de
coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent.
Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru
strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de
conservare mediului şi a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi
moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.
• PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 şi face trecerea de la abordarea
bazată pe comandă şi control la introducerea instrumentelor economice şi
fiscale şi la consultarea părţilor interesate în procesul de decizie. De asemenea,
PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu.
Tot în acest an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea
ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European
în dezvoltarea politicii de mediu.
77
• 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin
Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în
mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.
• 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor
pentru al 6- lea program de acţiune – PAM 6 (2001-2010) - care susţine
strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în
deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de
mediu în următorii zece ani: 1) schimbarea climatică şi încălzirea globală, 2)
protecţia naturii şi biodiversitatea, 3) sănătatea în raport cu mediul şi 4)
conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.
• Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea
dezvoltării durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează
politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi al protecţiei
mediului.
• Tot în domeniul strategiilor iese în evidenţă şi anul 2003, prin adoptarea
Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), care are în vedere relaţia
complexă şi direct cauzală existentă între poluarea şi schimbarea
caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei
strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea
copiilor - cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării
mediului.
Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar
stipulate de Articolul 174 al Tratatului CE şi sunt reprezentate de:
• conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
• protecţia sănătăţii umane;
• utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
• promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor
regionale de mediu şi nu numai.
Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime
de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să
treacă printr-un proces orizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora,
precum şi pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţii
78
financiare pentru daunele cauzate mediului. Această evoluţie conduce la delimitarea
următoarelor principii de acţiune:
• Principiul „Poluatorul plăteşte”: are în vedere suportarea, de către poluator, a
cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice
- altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi
serviciilor ce cauzează poluarea;
• Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „ e mai bine să
previi decât să combaţi”;
• Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o activitate
ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu
este deplin dovedită ştiinţific;
• Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să
urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie;
• Principiul integrării: prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie prezente în
definirea şi implementarea altor politici comunitare;
• Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea
responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă.
Este una dintre cele mai complexe și importante dintre politicile UE fiind o
politică de sprijin în favoarea regiunilor rămase în urmă, de redistribuire a resurselor
în interiorul spaţiului comunitar. Concepută ca o politică a solidarității la nivel
european, politica regională se bazează pe solidaritate financiară, adică pe
redistribuirea unei părți din bugetul comunitar realizat prin contribuția statelor
membre către regiunile și grupurile sociale mai puțin prospere. ( în perioada 2000-
2006 suma repreznta 1/3 din bugetul UE). Politica de dezvoltare regională este o
politică cheie a Uniunii Europene care se bazează pe principiul solidarităţii financiare,
oferind sprijin statelor şi regiunilor mai puţin dezvoltate, sau care se confruntă cu
dificultăţi structurale, în scopul creării de locuri de muncă şi creşterii competitivităţii.
79
În 1957, când se semna Tratatul de la Roma care punea bazele Comunităţii
Economice Europene, disparităţile regionale între statele semnatare nu erau
semnificative. Totuşi, atât în preambul, cât şi în articolul 2 se stipula necesitatea
asigurării unei dezvoltări armonioase şi echilibrate la nivelul întregii Comunităţi, prin
reducerea diferenţelor de dezvoltare dintre regiuni. Cu toate acestea nu exista nici o
dispoziţie specifică referitoare la un fond sau la o politica de dezvoltare regională la
nivel comunitar.
Abia în 1975 apar primele semne ale unei abordări a problemelor regionale la
nivelul Comunităţii Europene prin înfiinţarea Fondului European pentru Dezvoltare
Regională. În preambulul regulamentului de constituire al acestui fond (724/1975)
este menţionată dorinţa de a găsi soluţii pentru corectarea dezechilibrelor regionale, în
special a celor rezultate din preponderenţa activităţilor agricole, a restructurărilor
industriale şi a şomajului structural. Începând cu anul 1980, aceasta politică a devenit
una dintre politicile cheie ale UE.
Politica de dezvoltare regională şi conceptul de Coeziune economică şi socială
aveau să se impună abia prin semnarea Actului Unic European în 1988 când sunt
recunoscute disparităţile privind nivelurile de dezvoltare ale Statelor Membre şi se
conştientizează necesitatea unei politici care să sprijine dezvoltarea echilibrată a
acestora. In acelaşi an sunt create ceea ce se numesc Fondurile Structurale, care de
fapt reunesc sub o singură titulatură fondurile europene deja existente, care să
contribuie la dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor comunităţii europene. Acest
deziderat a fost introdus şi în Tratatul Uniunii Europene (1992), prin Titlul XVII care
defineşte obiectivul politicii de coeziune economică şi socială : «reducerea
disparităţilor existente între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a
rămânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a
regiunilor rurale».
Creşterea importanţei politicii regionale a UE a fost determinată în mod
special de creşterea bugetului alocat Fondurilor Structurale (circa 213 miliarde euro în
anul 1999). Politica regională a UE s-a construit în jurul conceptului de coeziune
economică şi socială. Acest concept vizează reducerea disparităţilor în nivelul de
dezvoltare al regiunilor, sprijinirea regiunilor rămase în urmă şi diminuarea
discrepanţelor care le separă de regiunile dezvoltate ale UE. Această politică este
înainte de orice o politică a solidarităţii. Ea se bazează pe solidaritatea financiară a
Statelor Membre şi, ca urmare, o parte substanţială a contribuţiei acestora la bugetul
80
Comunităţii – peste o treime – este îndreptată către regiunile mai puţin prospere şi
grupurile sociale dezavantajate. Începând cu anul 2000, politica regională europeană a
contribuit activ la dezvoltarea economică a ţărilor care şi-au manifestat intenţia de a
adera la UE. In ţările Central şi Est– Europene au fost implementate măsuri în
domeniul dezvoltării activităţilor productive, prin încurajarea creării de noi IMM, în
domeniul protecţiei mediului şi reţelelor de transport, al infrastructurii de toate
tipurile, îndeosebi al infrastructurii de afaceri. Între aceste măsuri, un loc important a
revenit celor din domeniul dezvoltării resurselor umane.
Conceptul de politică regională este definit în Uniunea Europeană ca fiind
ansamblul de politici structurale menite să asigure reducerea şi eliminarea, în
perspectivă, a disparităţilor dintre diferitele regiuni ale statelor membre. De altfel,
încă prin Tratatul de la Roma, ţările membre se angajau să-şi unească economiile şi să
asigure o „dezvoltare armonioasă” prin reducerea diferenţelor dintre regiuni şi
promovarea dezvoltării zonelor defavorizate.
Promovarea unei politici regionale de către Uniunea Europeană este strâns
legată de creşterea disparităţilor dintre regiuni şi ca urmare a admiterii de noi membri,
începând mai ales cu Marea Britanie şi Irlanda. Însăşi crearea Fondului European
pentru Dezvoltarea Regională (FEDER) a fost privită ca un mecanism compensatoriu
pentru Marea Britanie în calitate de mare contributor la bugetul Uniunii. Obiectivul
acestui Fond, creat în 1975, constă în corectarea “dezechilibrelor regionale din cadrul
Comunităţii, rezultate, în particular, din preponderenţa agriculturii, schimbările
industriale şi şomajul structural” prin “finanţarea unor investiţii în activităţi
industriale, meşteşugăreşti sau servicii, care să asigure crearea de noi locuri de muncă
sau protejarea celor existente”. Când Grecia, Portugalia şi Spania au intrat în
Comunitate, dezechilibrele inter-regionale din cadrul acesteia au crescut dramatic şi
au condus la dublarea populaţiei din zonele cele mai defavorizate. De aceea, în 1988,
s-a realizat o reformă a Fondurilor Structurale în scopul creşterii eficienţei acestora şi
asigurării coeziunii economice şi sociale în cadrul Comunităţii, în conformitate cu
prevederile Actului Unic European (1986).
La rândul său, Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992) a
făcut din coeziunea economică şi socială unul din pilonii de bază ai construcţiei
europene, alături de Piaţa Internă/Unică şi de Uniunea Economică şi Monetară, care a
condus la introducerea Euro.
81
Articolul 130 A al Tratatului prevede următoarele : “Pentru a-şi promova
dezvoltarea globală armonioasă, Comunitatea va dezvolta acţiunile sale conducând
către întărirea coeziunii sale economice şi sociale. În particular, Comunitatea va
avea ca obiectiv reducerea disparităţilor dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor
regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor celor mai puţin favorizate, incluzând
zonele rurale”.
Tratatul a decis crearea unui Fond de coeziune, destinat realizării de proiecte
în domeniul mediului şi al reţelelor trans-europene pentru infrastructura din
transporturi.
„Agenda 2000. Pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”, lansată în iulie
1997 de Comisia Europeană, subliniază limpede că promovarea coeziunii economice
şi sociale trebuie să reprezinte, pe mai departe, o prioritate politică majoră a Uniunii.
Perspectiva lărgirii cu noi membri din Europa Centrală şi de Est al căror nivel de
dezvoltare este foarte inegal, face să crească această necesitate. „Solidaritatea
europeană va fi cerută mai mult ca oricând pentru a realiza obiectivul major de
reducere a decalajelor de dezvoltare, aşa cum este prevăzut prin art.130 A”. Aceasta
va reprezenta o contribuţie importantă la stabilitatea Uniunii şi la promovarea unui
nivel ridicat de folosire a forţei de muncă. Acţiunea Fondurilor Structurale trebuie să
favorizeze pretutindeni în Uniunea Europeană o dezvoltare competitivă, o creştere
durabilă şi creatoare de noi locuri de muncă, precum şi promovarea unei mâini de
lucru calificate şi adaptabile.
Pentru perioada 2000-2006, politica regională a UE a suferit anumite
modificări: ajutoarele regionale mai concentrate, managementul descentralizat,
parteneriatul între actorii implicaţi în dezvoltarea regională s-a lărgit. Pentru
implementarea măsurilor de politică regională, Statele Membre, autorităţile locale şi
Comisia Europeană lucrează împreună. Autorităţile naţionale definesc strategiile de
dezvoltare şi le implementează, iar Comisia Europeană asigură armonizarea
strategiilor regionale cu Strategia generală a Comunităţii, monitorizează şi controlează
cheltuielile făcute din fondurile Comunităţii. In concluziile Consiliului European de la
Lisabona din martie 2005 se spunea :”Europa trebuie să îşi crească competitivitatea,
să-şi mărească potenţialul de producţie şi productivitatea şi să întărească coeziunea
economică şi socială, punând accent pe cunoaştere, inovare şi optimizarea capitalului
uman. Pentru atingerea acestor obiective Uniunea Europeană trebuie să-şi mobilizeze
toate resursele – naţionale şi comunitare - inclusiv cele ale politicii de coeziune.” In
82
urma acestor concluzii ale şefilor de stat a celor 25 de State Membre, s-a stabilit ca
politica de coeziune să stea în slujba atingerii obiectivelor strategiei de la Lisabona.
Astfel în perioada de programare 2007-2013, politica regională a UE
contribuie la realizarea obiectivelor strategiei de la Lisabona, priorităţile
concentrându-se pe sectoare care contribuie la creşterea competitivităţii UE. S-a redus
şi numărul instrumentelor financiare care sunt utilizate pentru politica de coeziune,
precum şi numărul iniţiativelor comunitare, care în mare parte au fost încorporate în
cadrul noilor obiective. Uniunea Europeană urmăreşte, de fapt, ca dimensiunea
strategică a politicii de coeziune să fie întărită astfel încât politicile comunitare să fie
mai bine integrate în programele naţionale şi/sau regionale de dezvoltare şi, de
asemenea, să crească sentimentul de proprietate asupra acestor politici (ownership).
Principalele modificări pentru perioada 2007-2013 sunt: reducerea numărului
instrumentelor structurale de la 6 la 3, un nou principiu al proporţionalităţii va reduce
birocraţia, numărul documentele de programare a scăzut de la trei la două, se vor
aplica reguli naţionale privind eligibilitatea cheltuielilor, iar statele membre şi
regiunile vor avea responsabilităţi sporite în gestionarea fondurilor.
În contextul aderării la Uniunea Europeană, politica de dezvoltare regională
reprezintă un capitol esenţial din aquis-ul comunitar, respectiv Capitolului 21
“Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale”.
În perioada 1998 – 1999, pe baza Acordului de Asociere la Uniunea
Europeană şi a Programului Naţional de Aderare la UE, în România s-a creat cadrul
legal şi structurile instituţionale, la nivel central şi regional, necesare implementării
unei politici integrate de dezvoltare regională, ca mijloc de sprijinire a potenţialului
economic şi social indigen, prin cooperarea autorităţilor naţionale, regionale şi locale
şi beneficiind de suportul financiar al Guvernului şi Comisiei Europene.
Acest nou tip de politică a venit în întâmpinarea unor necesităţi reale ale
colectivităţilor locale şi regionale din ţara noastră care poate fi caracterizată ca
reprezentând un nou mod de abordare a dezvoltării, o abordare de jos în sus, bazată pe
iniţiativele, planurile şi programele de dezvoltare ale colectivităţilor locale şi
regionale .
Promovarea propriilor politici de dezvoltare regională, de către autorităţile
administraţiei publice locale, dar şi de structurile regionale porneşte de la premisa că
nimeni nu poate cunoaşte mai bine necesităţile reale ale acestor colectivităţi, decât ele
însele şi cei aleşi să-i reprezinte.
83
Conceptul care stă la baza acestei politici în România, a fost creat în urma
unor studii şi analize elaborate la cererea Guvernului, prin programul PHARE,
finalizate în cadrul unui document intitulat „Carta Verde a dezvoltării regionale în
România”. Politica regională în România are la bază măsuri planificate şi promovate
de autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, în parteneriat cu diverşi actori
(privaţi sau publici) de la nivel regional şi local, în scopul asigurării unei dezvoltări
economice şi sociale susţinute şi dinamice, prin utilizarea eficientă a resurselor locale
şi regionale, pentru realizarea obiectivului european al coeziunii economice şi sociale.
84
VII. FONDURILE EUROPENE
Fondurile UE, prin care se derulează cea mai mare parte a cheltuielilor din
bugetul comunitar, pot fi structurate astfel:
a. fonduri destinate statelor membre, cuprinzând
FEOGA – secțiunea garantare, fondurile pentru finațarea operațiunilor
structurale (FEOGA – secțiunea orientare, Fondul Social European,
Fondul European de Dezvoltare, Fondul European de Dezvoltare
Regională), Fondul de coeziune și Fondul European de Investiții;
b. fondurile de pre-aderare (PHARE, ISPA,
SAPARD).
Fondurile Structurale şi de Coeziune (FSC), sau Instrumentele Structurale, sunt
instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană acţionează pentru eliminarea
disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii
economice şi sociale. Fondul de Coeziune – având ca bază legala Regulamentul
1084/2006 – este instrumentul financiar care sprijină investiţii în domeniul
infrastructurii de transport transeuropene şi mediu. Comparativ cu perioada anterioară
de programare, când investiţiile din FC erau făcute la nivel de proiecte negociate
direct cu Comisia Europeană, acum FC va contribui alături de FEDR la programe de
investiţii multianuale.
În vederea asigurarii unei absorbţii mai bune a fondurilor alocate politicii de coeziune,
Comisia Europeană, în parteneriat cu Banca Europeană de Investiţii şi Banca pentru
Dezvoltare a Consiliului Europei, au decis crearea a trei noi instrumente financiare,
respectiv JASPERS, JEREMIE şi JESSICA.
Initiativa JASPER (Joint Assistance in Supporting Projects in European
Regions – Asistenţa Comună pentru Sprijinirea Proiectelor în Regiunile Europei) se
85
concretizează în facilitatea de asistenţă tehnică pe care DG Regio şi BEI o pun la
dispoziţia statelor membre, profitând de experienţa BEI în elaborarea, implementarea,
monitorizarea de proiecte de infrastructură mare (în special, mediu şi transport)
crescând, astfel, resursele disponibile pentru pregătirea de proiecte. Principalele arii
de intervenţie ale instrumentului JASPER sunt proiecte mari, finanţate din Fondul de
Coeziune şi FEDR – peste 25 mil. Euro, pentru proiectele de mediu şi 50 mil. Euro
pentru cele de transport. Asistenta JASPERS poate fi orientată şi spre alte sectoare
sustenabile care au o componentă de sprijinire a mediului, respectiv eficienţa
energetică şi surse regenerabile de energie, sectoare de transport, în afara coridoarelor
europene: feroviar, transport maritim şi fluvial, sisteme de transport intermodal şi
interoperabilitatea acestora, transport şi trafic aerian, transport urban ecologic şi
transportul public.
Initiativa JEREMIE (Joint European Resources for Micro and Medium Enterprises
– Resurse Europene Comune pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii) susţine
îmbunătăţirea accesului la finanţare pentru IMM-uri şi înfiinţarea unor facilităţi pentru
micro-credite pentru perioada 2007-2013. Propunerea constă într-un acord între
statele membre, Comisia Europeană şi Grupul Băncii Europene de Investiţii (BEI -
format din Banca Europeană de Investiţii şi Fondul European de Investiţii), prin care
se oferă statelor membre posibilitatea să creeze conturi comune cu BEI, co-finanţate
în cadrul programelor operaţionale şi administrate de Grupul BEI, pentru sprijinirea
îmbunătăţirii accesului IMM-urilor la finanţare şi pentru dezvoltarea sistemului de
micro-creditare. Acordul va trebui să respecte legislaţia comunitară, inclusiv regulile
privind ajutorul de stat şi achizitiile publice.
JESSICA (Joint European Support for Sustainable Investment in City Areas –
Asistenţa Comună pentru Investiţii Durabile în Areale Urbane) este un nou
instrument financiar pentru perioada de programare 2007-2013, creat ca urmare a
colaborării între Comisia Europeană, Banca Europeană de Investiţii şi Banca pentru
Dezvoltare a Consiliului Europei. Obiectivul acestui instrument este de a prezenta
soluţii financiare „la cheie” (combinaţia de fonduri nerambursabile, împrumuturi şi
alte produse financiare) pentru implementarea proiectelor integrate pentru dezvoltare
şi regenerarea urbană.
Fondurile structurale funcționează pe bază de programe, nu de proiecte în
funcție de domeniile și axele prioritare ale politicii regionale. Ex.: Fondul European
de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul European
86
de Orientare și Garantare pentru Agricultură (FEOGA), Instrumentul Financiar de
Orientare în domeniul pescuitului (IFOP). Finanțarea se face sub forma unui ajutor
nerambursabil și respectând anumite plafoane.
Obiectivele prioritare ale Fondurilor Structurale pentru perioada 2007-2013
sunt: Convergență, Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă și
Cooperare teritorială europeană.
suma totală a Fondurilor Structurale și de Coeziune alocate României pentru
perioada 2007 – 2013 este de 19,668 miliarde Euro din care 12,661 miliarde Euro
reprezintă Fonduri Structurale în cadrul obiectivului de Convergență, 6,552 miliarde
Euro sunt alocate prin Fondul de Coeziune și 0,455 miliarde Euro sunt alocate
obiectivului Cooperare teritorială europeană.
Investițiile din instrumentele structurale, aferente Politicii de Coeziune, vor fi
completate cu fondurile Politicii Agricole Comune și Politicii Comune de Pescuit a
UE. România va beneficia în perioada 2007-2013 de Fondul Agricol European pentru
Dezvoltare Rurală și Fondul European pentru Pescuit, având alocat un buget de cca.
12 miliarde euro.
Fondul de coeziune este un instrument al politicii de solidaritate, care
promovează progresul economic și social și elimină diferențele care există între
standardele de viață la nivelul diferitelor regiuni și state membre. El funcționează pe
bază de proiecte finanțate în proporție de 80-85%.
PRINCIPIILE DE PROGRAMARE A FONDURILOR STRUCTURALE
A. Complementaritate: acţiunile comunitare trebuie să fie complementare sau să
contribuie la operaţiunile naţionale corespondente.
B. Parteneriat: acţiunile comunitare trebuie realizate printr-o strânsă consultare între
Comisie şi statele-membre, împreună cu autorităţi şi organisme numite de statele
membre, cum ar fi autorităţi regionale şi locale, parteneri economici şi sociali.
Parteneriatul trebuie să acopere pregătirea, finanţarea, monitorizarea şi evaluarea
asistenţei financiare. Statele-membre trebuie să asigure asocierea partenerilor
relevanţi la diferite stadii ale programării.
C. Subsidiaritate: Fondurile Structurale nu sunt direct alocate proiectelor alese de
Comisie. Principalele priorităţi ale programului de dezvoltare sunt definite de
autorităţi naţionale/regionale în cooperare cu Comisia, dar alegerea proiectelor şi
managementul lor sunt sub responsabilitatea exclusivă a autorităţilor naţionale şi
regionale.
87
D. Adiţionalitate: Ajutorul Comunitar nu poate înlocui cheltuieli structurale publice
sau altele echivalente ale Statelor Membre. Bugetele Programului pot include atât
fonduri UE cât şi fonduri naţionale din surse publice sau private.
E. Compatibilitate: Operaţiunile finanţate de Fonduri Structurale trebuie să fie în
conformitate cu prevederile Tratatului UE, precum şi cu politicile şi acţiunile UE,
inclusiv regulile privind concurenţa, achiziţiile publice, protecţia mediului, eliminarea
inegalităţilor, promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei.
F. Multianualitate: acţiunea comună a Comunităţii şi Statelor Membre trebuie să fie
implementată pe o bază multianuală printr-un proces de organizare, luare de decizii şi
finanţare bazat pe formularea de strategii integrate şi coerente multianuale şi definirea
de obiective concrete.
G. Concentrare: Fondurile Structurale sunt concentrate pe câteva obiective
prioritare; de fapt, o mare parte a acestora acoperă un număr limitat de zone, care au
nevoie de sprijin pentru dezvoltarea lor, iar resursele rămase sunt dedicate anumitor
grupuri sociale care se confruntă cu dificultăţi în toată Uniunea Europeană, fără a
satisface criterii geografice speciale.
Principiilor de programare se vor adăuga „Principiile de asistenţă” statuate prin
Regulamentul CE nr. 1083/2006 din 11 iulie 2006 (care abrogă Regulamentul CE nr.
1260/1999) privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social
European.
Principiile asistenţei, conform noului Regulament, sunt cuprinse în capitolul IV al
Tratatului, art. 9 – art. 17.
Fondul de solidaritate al Uniunii Europene este cel mai nou fond al politicii
regionale fiind înființat în noiembrie 2002 în urma inundațiilor din Franța, Germania,
Austria, Cehia. Obiectivul acestui fond este de a facilita exprimarea solidarității UE
față de populația unui stat membru sau în curs de aderare care a fost afectat de un
dezastru natural major: inundații, incendii, cutremure, calamități care au repercursiuni
importante asupra condițiilor de viață, mediului înconjurător sau economiei țărilor
afectate, pierderi care sunt peste 0,6% din veniutul național brut. Suma maximă
alocată este de 1 miliard de euro anual.
Politica regională este corelată și cu politica de extindere a UE prin crearea
fondurilor speciale de pre-aderare PHARE (fond de sprijin pentru reconstrucția
economică), ISPA (instrument al politicilor structurale ce prefigurează Fondul de
coeziune) și SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces țările în
88
curs de aderare și prin care este sprijinită tranziția acestora la standardele și structurile
de organizare ale UE.
Este cel mai vechi fond european, regăsindu-se în Tratatul de la Roma, fiind înființat
efectiv în anul 1960. Scopul creării sale a fost finanțarea acțiunilor de reconversie
profesională, reinserție socială și susținerea creării de noi locuri de muncă în țările
UE. Fondul Social European (FSE) având ca bază legală Regulamentul 1081/1999 –
sprijină programe/proiecte care sunt în concordanţă cu Strategia Europeană de
Ocupare este fondul structural destinat politicii sociale a Uniunii Europene, care
sprijină măsuri de ocupare a forţei de muncă şi dezvoltare a resurselor umane. FSE
are ca sarcină îmbunătăţirea oportunităţilor de angajare pentru şomeri şi muncitori în
Piaţa Unică, prin creşterea mobilităţii lor şi prin facilitarea adaptării la schimbările
industriale, în particular prin instruire vocaţională şi reinstruire, precum şi prin
sistemele de recrutare. Prin intermediul său se acordă susţinere financiară acţiunilor
de formare şi reconversie profesională ca şi celor vizând crearea de noi locuri de
muncă.
În cadrul obiectivelor Convergenţa şi Competitivitate regională şi ocuparea forţei de
muncă, FSE va sprijini acţiuni legate de:
1. Creşterea adaptabilităţii lucrătorilor, a întreprinderilor şi antreprenorilor în vederea
anticipării şi aplicarea unui management al schimbării economice;
2. Îmbunătăţirea accesului la angajare şi incluziune sustenabilă pe piaţa muncii a
persoanelor inactive, prevenirea şomajului;
3. Întărirea incluziunii sociale a categoriilor dezavantajate;
4. Întărirea resurselor umane.
Din sfera activităţilor eligibile nu vor face parte TVA, dobânzi la credite,
achiziţionarea de infrastructură, bunuri mobile depreciabile, bunuri imobile si
terenuri.
În activitatea sa, Fondul Social European s-a orientat în principal spre
reducerea șomajului în rândul tinerilor, care se ridica la o cotă îngrijorătoare.
89
Prioritizarea acestui obiectiv s-a concretizat în alocarea către această destinație a 75%
din totalul sumelor mobilizate. De regulă, fondurile provenite din FSE sunt
completate substanțial (jumătate) prin contribuția statelor membre. Politica de
coeziune a Uniunii Europene este finanţată prin două instrumente structurale:
fondurile structurale (Fondul Social European şi Fondul European de Dezvoltare
Regională - FEDER) şi fondul de coeziune. FSE sprijină investiţiile în capitalul
uman, dezvoltarea şi formarea profesională a resurselor umane, în concordanţă cu
Strategia Europeană pentru Ocupare revizuită, în timp ce FEDER sprijină investiţii în
infrastructură şi scheme de granturi pentru întreprinderi mici şi mijlocii, cercetare şi
dezvoltare, transfer tehnologic, construcţie instituţională şi asistenţă tehnică. În
România, FSE susţine dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii
acestuia pe piaţa muncii prin asigurarea oportunităţilor egale de învăţare pe tot
parcursul vieţii şi dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne, flexibile şi incluzive care
să conducă, până în 2015, la integrarea durabilă pe piaţa muncii a 900.000 de
persoane.
FSE sprijină investiţiile în dezvoltarea resurselor umane direcţionate către
următoarele priorităţi:
1. Creşterea adaptabilităţii forţei de muncă, întreprinderilor şi antreprenorilor pentru
sprijinirea schimbărilor economice prin:
• promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii şi creşterea
investiţiilor în capitalul uman pentru asigurarea accesului la formare, dezvoltarea
calificărilor şi competenţelor profesionale, diseminarea mijloacelor TIC, e-learning,
promovarea antreprenoriatului şi inovaţiei, precum şi iniţierea de afaceri;
• elaborarea şi diseminarea unor forme inovative şi mai
productive de organizare a muncii, identificarea competenţelor şi profesiilor cerute pe
piaţa muncii, dezvoltarea serviciilor de sprijin pentru ocupare şi formare.
2. Încurajarea accesului la ocupare şi incluziune sustenabilă pe piaţa muncii pentru
persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă şi a celor inactive, precum şi
prevenirea şomajului în special în rândul şomerilor pe termen lung şi a tinerilor prin:
• implementarea măsurilor active şi preventive cum ar fi
formarea personalizată, căutarea unui loc de muncă, reorientare şi iniţiere de afaceri;
• accesul la piaţa forţei de muncă prin creşterea
participării femeilor, a migraţilor;
90
• modernizarea şi consolidarea instituţiilor şi serviciilor
publice de ocupare.
3. Sprijinirea incluziunii sociale în rândul persoanelor dezavantajate în vederea
susţinerii integrării lor în muncă şi combaterea tuturor formelor de discriminare pe
piaţa muncii prin:
- integrarea şi (re)inserţia pe piaţa muncii a
persoanelor dezavantajate prin măsuri de ocupare în domeniul economiei sociale,
facilitarea accesului la educaţie şi formare profesională;
- diversitatea la locul de muncă şi combaterea
discriminării pe piaţa muncii.
4. Extinderea şi îmbunătăţirea investiţiei în capitalul uman prin elaborarea şi
implementarea reformelor în sistemele de educaţie şi formare precum şi crearea de
reţele între instituţii de învăţământ superior, centre de cercetare şi dezvoltare şi
întreprinderi.
5. Promovarea parteneriatelor la nivel naţional, local şi transnaţional prin colaborarea
actorilor relevanţi pentru sprijinirea reformelor în domeniul ocupării şi a incluziunii
pe piaţa muncii.
FEOGA a fost creat în ianuarie 1962, după cum sugerează numele, pentru susținerea
pieței produselor agricole și pentru a permite restructurarea sectorului agricol
comunitar. Dincolo de contribuția sa la dezvoltarea structurilor agricole comunitare,
utilitatea FEOGA a fost dovedită și în planul protecției agriculturii europene față de
concurența străină.
În cadrul FEOGA există două secțiuni majore:
1. Secțiunea Orientare, care face parte din fondurile structurale ale UE,
urmărește garantarea desfacerii produselorcomunitare, a piețelor și prețurilor.
2. Secțiunea Garantare cu ponderea cea mai mare în cadrul Fondului, având
drept obiectiv finanțarea unor investiții destinate ameliorării structurii
agricole.
91
Cheltuielile FEOGA sunt orientate spre:
- Achiziții – achiziționarea și stocarea de produse agricole;
- Subvenții, de protejare și de facilitare a exportului în afara spațiului
comunitar;
- Susținerea producției agricole în regiuni nefavorabile (îmbrăcând
forma unor restituiri la export, care acoperă diferența dintre prețul
mondial și cel comunitar, mai mare);
- Promovarea produselor agricole locale;
- Modernizarea structurii agricole;
- Investiții pentru reducerea costurilor de producție și pentru
diversificarea economică locală.
Dacă resursele inițiale ale FEOGA au fost constituite din contribuțiile financiare ale
Țărilor celor Șase, din 1970 ele provin din taxe vamale, unele prelevări din importuri,
precum și parțial din TVA.
Începând cu anul 1993, în cadrul FEOGA este avut în vedere și sectorul piscicol, prin
Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului. Au fost vizate, pe de o parte,
restructurarea și modernizarea flotei de pescuit și a infrastructurii specifice, inclusiv
de valorificare a produselor din pește, iar pe de altă aprte, o exploatare rațională a
resurselor de pește.
Fondul European pentru Agricultură şi Dezvolare Rurală (FEADR)
complementară destinată politicii agricole comune a Uniunii Europene. Este destinat
îmbunătăţirii eficienţei structurilor de producţie, procesare şi marketing al produselor
agricole şi forestiere şi dezvoltării potenţialului local în zonele rurale. Este
corespondentul Fondului SAPARD, accesibil însă statelor membre ale UE are ca
obiective susţinerea pieţei produselor agricole şi promovarea restructurării agriculturii
comunitare.
Acţiunile care vor fi finanţate prin FEADR sunt:
1. investiţii în holdinguri agricole;
2. sprijin de început pentru tineri fermieri;
3. instruire profesională;
4. sprijin pentru scheme de pensionare anticipată;
5. alocaţii compensatorii pentru zone dezavantajate;
6. măsuri de agro-mediu;
7. procesarea şi marketingul produselor agricole;
92
8. dezvoltarea şi promovarea padurilor;
9. măsuri pentru adaptarea şi dezvoltarea zonelor rurale.
Valoarea indicativă a fondurilor FEADR pentru perioada 2007-2013 este de 7,114
miliarde Euro. 20% din fondurile de dezvoltare rurala pentru primii trei ani de la data
aderării 2007-2009, (2,38 miliarde Euro FEADR) vor fi alocaţi pentru Plăţile
Naţionale Complementare din primul pilon al PAC.
Fondul European pentru Pescuit (FEP) este acţiunea financiară complementară
destinată politicii comunitare din domeniul pescuitului, care sprijină măsuri pentru
creşterea competitivităţii sectorului piscicol, în condiţiile asigurării unui echilibru
durabil între resurse şi capacitatea de exploatare.
Acţiunile care vor fi finanţate prin FEP sunt:
1. ajustări ale efortului în sectorul pescuitului;
2. modernizarea flotei;
3. dezvoltarea de ferme de pescuit;
4. protecţia zonelor maritime;
5. facilităţi în porturile de pescuit;
6. procesarea şi marketingul produselor de peşte;
7. promovarea produselor.
A fost creat în aprilie 1963, în urma Comnvenției de la Lomé, pentru a ajuta țările
asociate la UE și teritoriile de peste mări, încurajându-se schimburile și cooperarea cu
țările membre UE. Fondurile au fost orientate inițial preponderent spre dezvoltarea
infrastructurii în domeniul transporturilor (drumuri și poduri) și social (școli și
spitale), pentru ca apoi să fie canalizate spre domeniul industrial și agricol. Fondul
este alimentat din contribuțiile statelor membre UE și se bucură de o gestiune
autonomă, nefiind cuprinse în bugetul comunitar general.
93
VII.4. Fondul European de Dezvoltare Regională
94
ultraperiferice, departamentele franceze de peste mări, ş.a. Comisia Europeană este
responsabilă pentru definirea listei regiunilor cărora li se aplică Obiectivul 1.
Obiectivul 2 - Favorizarea reconversiei economice şi sociale a zonelor cu
dificultăţi structurale. Regiunile cărora li se aplică obiectivul 2 sunt zone care au
probleme de reconverise economică şi socială şi a căror populaţie şi suprafaţă sunt
semnificative. Ele cuprind zone care se află în faze de schimbări economice şi sociale
în sectoarele industriale şi de servicii, zonele rurale în declin, zonele urbane aflate în
dificultate şi zonele dependente de pescuit care se găsesc într-o situaţie de criză.
95
regionale, procesul de programare devenind astfel un mecanism important de
planificare a dezvoltării. Prin urmare, este extrem de important să se integreze de la
bun început protecţia mediului şi inovaţia în acest domeniu în cadrul planurilor şi
programelor, atât pentru a profita de avantajele pe care creşterea bazată pe protecţia
mediului le poate aduce unei societăţi, cât şi pentru a stimula continua dezvoltare
durabilă în cadrul UE.
A fost înființat în anul 1994, în baza unei decizii din 11 decembrie 1992 a
Consiliului European, cu ocazia Summit-ului de la Edinburg. Aflat în gestiunea
Comisiei Europene, Fondul își propune să finațeze dezvoltarea IMM prin garantarea
împrumuturilor acestora. Prin crearea FEI s-a dorit o reducere a șomajului și o
relansare a creșterii economice, IMM-urile fiind recunoscute pentru numărul mare de
locuri de muncă create și pentru contribuția lor importantă și în ceea ce privește
creșterea economică.
FEI este o instituție de drept internațional, cu personalitate juridică proprie și care se
bucură de autonomie financiară. În structura sa organizatorică intră:
1. Adunarea Generală, formată din reprezentanți ai acționarilor, cu atribuții de
decizie în privința activității curente și dezvoltării Fondului.
2. Consiliul de Supraveghere, format din 7 membrii permanenți și 7 supleanți,
numiți pentru un mandat de doi ani de către acționari. Atribuțiile sale se referă
în primul rând la stabilirea direcțiilor de acțiune, raportând anual evoluțiile
Adunării Generale.
3. Comitetul Financiar, format din trei membri numiți de către cele trei categorii
de acționari, este obligat să acționeze în numele FEI.
96
VII.7. Programul SAPARD
(Instrument pentru Politici Structurale de Pre-Aderare) este unul dintre cele trei
instrumente de finanțare nerambursabilă (împreună cu Phare și Sapard) care vor
sprijini țările candidate în pregătirea lor pentru aderarea la Uniunea Europeană. Ispa a
finanțat în perioada 2000-2006 proiecte în domeniul infrastructurii de transport și de
mediu. Programul a demarat la 1 ianuarie 2000 și s-a derulat în următoarele state din
Centrul și Estul Europei: România și Bulgaria, în Republica Cehă, Estonia, Ungaria,
Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Slovenia (state membre ale Uniunii Europene
de la 1 mai 2004).
97
Obiective generale
- să sprijine România în vederea alinierii standardelor sale de mediu la cele
ale Uniunii Europene;
- să extindă și să conecteze rețelele de transport proprii cu cele trans-
europene;
- să familiarizeze țările beneficiare cu politicile și procedurile aplicate de
Fondurile Structurale si de Coeziune ale Uniunii Europene.
Ca urmare a aprobării de către Consiliul UE a Regulamentului Ispa, Comisia
Europeană a propus o alocare indicativă a resurselor ISPA pentru fiecare țară
beneficiară. România este a doua țară dupa Polonia, în ceea ce privește dimensiunea
resurselor alocate (240 milioane € pe an) împărțite aproximativ egal între proiectele
de infrastructură, de transport și cele de mediu.
Este unul dintre cele trei instrumente de pre-aderare finanţat de către Uniunea
Europeană pentru a asista ţările candidate din Europa Centrală şi de Est candidate la
aderarea la Uniune.
Creat iniţial în 1989 pentru a asista Polonia şi Ungaria, programul PHARE
acoperă la ora actuală zece ţări. El asistă cele opt state membre noi: Republica Cehă,
Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia şi Slovenia, precum şi Bulgaria
şi România într-o perioadă de restructurare economică şi schimbare politică masivă.
În urma invitaţiei făcute de Consiliul de la Copenhaga în 1993 ţărilor din Europa
Centrală şi de Est să aplice pentru aderarea la comunitate, sprijinul PHARE a fost
reorientat în acest sens, incluzând o expansiune pronunţată pentru sprijinul investiţiei
în infrastructură. Focarul total de pre-dezvoltare al PHARE a fost realizat în 1997, ca
răspuns privind lansarea procesului prezent de expansiune al Consiliului de la
Luxemburg. Fondurile Phare se concentrează complet asupra pre-ascensiunii
priorităţilor subliniate în Hărţile şi Parteneriatele de Dezvoltare care formează
priorităţile generale pe care ţările trebuie să le suplinească pentru a pregăti creşterile şi
resursele disponibile pentru a le ajuta să facă astfel. Programul Naţional pentru
98
Adoptarea Câştigului este orarul ţării candidate pentru pregătirea aderării. El
estimează sincronizarea şi costurile paşilor necesari pentru pregătirea ţării pentru
aderare, implicările de personal şi resursele financiare.
Obiective:
1. Întărirea administraţiilor şi instituţiilor publice pentru funcţionarea eficientă întru
Uniunea Europeană.
2. Promovarea convergenţei cu legislaţia vastei legislaţii a Uniunii Europene (acquis
communautaire) şi reducerea nevoilor de perioade de tranziţie.
3. Promovarea coeziunii economice şi sociale.
Aceste orientări au fost îmbunătăţite mai departe în 1999 odată cu crearea SAPARD
şi ISPA, care au preluat dezvoltarea rurală şi a agriculturii (SAPARD) şi proiectele de
infrastructură în domeniile de mediu şi transporturi (ISPA) permiţând Phare să se
concentreze asupra priorităţilor cheie care nu erau acoperite de aceste domenii.
99
VIII. SCURT ISTORIC AL RELAȚIILOR DINTRE
ROMÂNIA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ
1993
- 1 februarie - România semnează Acordul European (Acordul european instituie o
asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre
ale acestora, pe de altă parte);
1995
- 1 februarie - intră în vigoare Acordul European;
- Iunie - România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;
1997
- Iulie - Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii
de aderare a României la Uniunea Europeană;
1998
- Noiembrie - Comisia Europeană publică primul Raport de Ţară privind procesul de
aderare a României la Uniunea Europeană;
1999
- Iunie - România adoptă Planul National de Aderare la Uniunea Europeană;
- Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu şase
ţări candidate, printre care şi România;
2000
- Februarie - in cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicată
lansării Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a negocierilor
de aderare a României;
2002
- 13 noiembrie - Comisia adoptă o „Foaie de parcurs” pentru Romania şi Bulgaria;
100
- 20 noiembrie - Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca
dată ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană;
- 12-13 decembrie - Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10
noi state membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria;
2003
- 26 martie - Comisia Europeană prezintă ediţia revizuită a Parteneriatului de
Aderare cu România;
2004
- 17 decembrie – la Consiliul European de la Bruxelles, România primeşte
confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană;
2005
- 13 aprilie, Parlamentul European dă undă verde aderării României şi Bulgariei la
Uniunea Europeană;
- 25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfăşurate la Abaţia de Neumunster
din Luxemburg, Preşedintele României, Traian Băsescu, semnează Tratatul de
Aderare la Uniunea Europeană;
2007
- România devine Stat Membru al Uniunii Europene
Aderarea unui stat la Uniunea Europeană
103
• Îmbunătăţirea substanţială a nivelului de trai şi a calităţii vieţii întregii
populaţii a ţării;
• Cetăţenia europeană va oferi dreptul de a călători, munci, a se stabili şi de
a participa la alegeri în orice stat membru.
Costurile aderării
104
IX. GLOSAR:
1. Acquis comunitar
105
Preluarea în întregime a „acquis-ului comunitar” este o condiţie obligatorie
pentru aderarea unei ţări candidate la UE, fiind unul din criteriile pentru aderare
stabilite în 1993, de Consiliul European de la Copenhaga.
106
7. Acorduri de asociere care prevăd acţiuni comune şi proceduri speciale de
cooperare, dar au şi componente comerciale.
Sunt circa 60 de ţări din Africa, Pacific, Caraibe (Grupul Lomé) sau din
bazinul Mării Mediteraneene care au semnat asemenea acorduri.
8. Acordurile Europene sunt cele mai complexe dintre toate actele bilaterale
internaţionale încheiate între UE şi terţe ţări.
Acestea sunt, de fapt, acorduri de asociere de nivel superior, special concepute
pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, care au ca obiectiv final aderarea la UE.
Acestea prevăd crearea unei zone de liber schimb pentru produsele industriale într-un
interval de 9 – 10 ani şi eliminarea barierelor protecţioniste din calea circulaţiei
mărfurilor. Logica acestor acorduri a fost diminuarea protecţionismului şi creşterea
concurenţei pentru crearea unei economii de piaţă competitive şi funcţionale.
România a încheiat cu UE un „Acord European” la 1 februarie 1993, care a
intrat în vigoare la 1 februarie 1995.
9. Agenda 2000
107
parteneriatul pentru aderare şi participarea extinsă a ţărilor candidate la programele
comunitare şi mecanismele de aplicare a acquis-ului comunitar;
3. a treia constituie un studiu de impact al efectelor lărgirii asupra politicii Uniunii
Europene.
Aceste priorităţi au fost traduse în aproape 20 de propuneri legislative de către
Comisie în 1998. Consiliul European de la Berlin a ajuns la un acord politic global
asupra acestui pachet legislativ în martie 1999, ceea ce a permis adoptarea finală a
măsurilor în acelaşi an. Ele acoperă pentru intervalul 2000 - 2006, patru domenii
strâns legate:
- reforma politicii agricole comune;
- reforma politicii structurale;
- instrumentele de pre-aderare;
- cadrul financiar.
108
În perioada 2000-2006, asistenţa de preaderare a constat în trei instrumente financiare:
- PHARE – program destinat consolidării instituţionale, investiţiilor în infrastructură
şi coeziunii economice şi sociale ;
-ISPA – destinat dezvoltării infrastructurii în domeniul mediului şi al transporturilor;
- SAPARD – pentru agricultură şi dezvoltare rurală.
În perioada 2007-2012, va funcţiona un singur instrument de preaderare, IPA
(Instrument for Pre-accession Assistance – Instrument pentru asistenţa de preaderare),
înlocuind toate instrumentele de preaderare anterioare.
109
către Consiliu, ea poate deveni program de acțiune pentru Uniunea Europeană, în
domeniul respectiv.
110
din drepturile sale (cum ar fi dreptul de vot în Consiliul de Miniștri) pot fi suspendate,
dși obligațiile sale vor rămâne neschimbate.
Legislaţia UE, care se aplică tuturor statelor membre, prevede numeroase măsuri de
salvgardare în cadrul diferitelor politici comunitare.
La data de 25 martie 1957 cele şase state membre ale CECO au semnat la
Roma Tratatele pentru instituire a CEE şi a CEEA. CEE a fost şi este încă cea mai
importantă dintre aceste trei organizaţii. Cele mai însemnate obiective ale acesteia
erau construirea unei pieţe comune pe baza uniunii vamale, adică desfiinţarea tuturor
limitelor economice, coordonarea politicii economice, precum şi ridicarea
standardului de viaţă în cadrul Comunităţii. Ea a urmat, la fel ca CECO, modelul unei
integrări pe sectoare, în acest caz economice, care se împletea cu speranţa ca
integrarea economică să aducă după ea şi o integrare la nivel politic.
111
20. Cooperare
22. Euro
Este moneda oficială a 16 din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.
Aceste state, cunoscute colectiv ca „Zona euro”, sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia,
Slovacia, Slovenia şi Spania. Euro mai este folosit cu acordul comunităţii în Monaco,
San Marino şi Vatican, iar trei alte state , Andorra, Kosovo (nerecunoscut de România
şi Republica Moldova) şi Muntenegru, utilizează moneda europeană fără să aibă
acordul UE. Estimările arată că euro este folosit zilnic de aproximativ 327 de milioane
de europeni. Numele euro a fost adoptat oficial pe 16 decembrie 1995, iar moneda
însăşi a intrat pe pieţele internaţionale pe 1 ianuarie 1999, înlocuind aşa-numita
unitate monetară europeană (ECU), iar apoi, pe 1 ianuarie 2002 a fost introdusă în
circulaţie, înlocuind în cele din urmă monedele naţionale din Zona euro.
23. Euratom
24. Eurojust
27. Interguvernamental
113
Consiliu şi prin rolul de subordonare jucat de instituţiile europene Comisie, Parlament
şi Curtea de Justiţie.
28. Ratificarea
Deşi unele structuri despre care am vorbit, precum NATO, UEO, CEE şi
Consiliul Europei au fost, la creare, doar structuri vest-europene, în timp, acestea au
devenit general-europene sau pan-europene. În aceste condiţii, nimeni nu mai ridică
obiecţiuni privind denumirea acestora. Prin lărgirea lor spre Europa Centrală şi de Est,
aceste organisme reprezintă mai mult sau mai puţin întreaga Europă. Totuşi, singura
organizaţie cu adevărat pan-europeană, care reprezintă întreaga Europă, este Consiliul
Europei.
30. Summit
31. Supranaţional
114
32. Uniunea Europeană (UE)
115
X. Bibliografie:
116
14. Profiroiu, Marius, Popoescu, Irina, Politici europene, Editura Economică,
București, 2003.
15. Stoica, Camelia, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura
Oscar Print, București, 2001.
16. Urwin, Derek W., Dictionar de istorie și politică europeană: 1945-1995,
Institutull European, Iași, 2000.
17. Wallace, Helen, Wallace William, Pollack Mark, Elaborarea politicilor în
Uniunea Europeană, Institutul European din România, 2005.
Referințe electronice
- www.infoeuropa.ro ;
- www.descoperaeuropa.ro;
- www.ier.ro ;
- www.euromoneda.ro ;
- www.europeana.ro ;
- www.dadalos-europe.org
- www.europa.eu
117