UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA:
DREPT

DISCIPLINA:
Istoria dreptului romanesc
Titlul referatului: Evoluția dreptului de
proprietate în istoria dreptului românesc
Coordonator: Prof. univ. dr. Manuel Guțan

Student: Lăcău Rareș-Nicolae

Anul:I
Semestrul: I

1
 Evoluția dreptului de proprietate în istoria dreptului românesc

Apărută în același timp cu apariția omului pe pământ, proprietatea stă la baza

dezvoltării societății omenești și reprezintă una dintre problemele fundamentale ale existenței
individuale și ale societății umane. Proprietatea reprezintă o noțiune esențială care dă
expresie accesului suprem al omului, luat individual sau în colectivitate, la însușirea bunurilor
naturale sau create prin activitatea umană.
Cunoaștera istoriei dreptului de proprietate ajută la înțelegerea dreptului actual al
proprietății. Juristul francez Eugène Lerminier considera că:”dreptul trebuie studiat istoric,
fără cunoașterea istoriei, a ceea ce a fost și a durat înainte de noi, am rămâne întotdeauna
incompleți, ignoranți și nedrepți, dacă am încerca să disprețuim trecutul, am pierde
înțelegerea prezentului și a propriilor noastre legi.” Dreptul de proprietate în perioada geto-
dacică, potrivit scrieriilor vremii, se prezintă atât sub forma proprietății colective cât și a celei
individuale. Potrivit scrierilor lui Horațiu “Geto-dacii au cunoscut și proprietatea obștii
teritoriale, obștea care exercita o proprietate colectivă asupra pământului împletită cu
folosința individuală”. În ceea ce priveste proprietatea privată acestia și-o exercitau în materia
bunurilor, doar în ceea ce privește exploatarea minelor, vitelor și sclavilor, trebuie menționat
că proprietatea minelor de aur aparținea regelui. În perioada daco-romană sunt consacrate trei
forme distincte ale dreptului proprietații: proprietatea quitară, proprietatea provincială și
proprietatea peregrine. Cetățenii romani aflați în Dacia erau singurii care aveau privilegiul
proprietații quitare, deoarece aceasta putea fi exercitată doar asupra lucrărilor romane, putând
fiind exercitată pe baza ficțiunii ius italicum. Proprietatea quitară era de patru feluri: asupra
pământului, asupra sclavilor, asupra vitelor mari și asupra vitelor mici. Primele forme de
proprietate quitară au fost asupra vitelor și sclavilor, urmând mai apoi să se extindă și asupra
pământului. Proprietatea provincială a luat naștere pornind de la regimul juridic pe care îl
aveau teritoriile noi cucerite de romani. După cucerirea, noilor teritorii, treceau în ager
publicus, fiind atribuite spre folosință provinciilor. Romanii desemnau acestă folosintă prin
sintagma possesio vel usufructus (uzufruct/ posesiune), pe când modernii desemnau acestă
folosintă prin sintagma proprietate provincială întrucât această folosintă prezenta trăsăturile
unui drept real. Provincialii puteau dispune de acele terenuri prin acte inter vivos și mortis
causa, le putau greva cu sarcini, le puteau urmari în revendicare (rei vindicatio), întrucât în
formula acestei actiuni se introduce fictiunea că provincialul este cetatean roman, astfel încât
și peregrinul putea intenta acțiunea în revendicare. Acesta mai putea fi dobândită și printr-o
variantă a uzacapiunii romane, cunoscută în Dacia Traiană sub denumirea de prescriptio largi
temporis. Provincialul recunoștea proprietatea supremă a statului roman aupra celui pământ
prin plata anuală a unei sume de bani numită stipendium sau tributum.
Proprietatea peregrină era purtată doar asupra construcțiilor și bunurilor mobile.
Perioada cuprinsă între secolele IV-VIII e.n. s-a remarcat în domeniul proprietății prin
proprietatea în devălmașie asupra mosiei obștii sătești cât și proprietatea individuală asupra
terenurilor destinate agriculturii. Prima desprindere din cadrul proprietății în devălmășie a
fost pentru casă și curte, iar mai apoi a fost atribuit din câmpul de cultură obștească un lot de
pământ pentru intrega familie numit sort. Lotul în stapânire individuală poartă denumirea de

2
 raclă sau lot matcă. Stapânirea individuală putea fi extinsă prin desțeleniri și defrișări, ce
puteau fi întreprinse numai cu acordul Adunării megieșilor. Acele stăpâniri dobândite prin
muncă proprie purtau denumirea de stăpâniri locurești. Întregul teritoriu, în timpul societății
feudale, aparținea Domnului, în virtutea lui dominium eminens. În calitatea sa de proprietar
eminent, Domnul dădea cuvenita aprobare și publicitate tuturor actelor juridice referitoare la
orice mutare de proprietate. În virtuatea acestor prerogative, șeful statului confirma stapânirea
pământului proprietarilor ale căror acte de proprietate au fost furate, pierdute sau distruse. În
aceleași privilegii se încadrau și prevederile privind retractul succesoral, instituția numită
“darea calului” prin intermediul căreia se inființau sate pe terenuri defrișate sau desțelenite.
De asemenea exista o proprietate subordonată denumită dominium utile pentru nobili,
cler, țăranii liberi și aserviți. Originea acestui sistem se regăsește în dreptul roman. În
feudalismul dezvoltat în Țara Românească și Moldova au existat în paralel mai multe forme
de proprietate: proprietatea feudală-domnească, boierească sau mănăstirească/bisericească.
Proprietatea bisericescă, fiind compusă din donații particulare sau din danii domnești, avea un
caracter filantropic, conferind titularului largi prerogative în privința administrării și a
dreptului de judecată. În schimb proprietatea boierescă era una individuală, care se obținea
atât prin vânzare-cumpărare, schimburi, donații sau prin testament cât și prin donații
domnești conditiionate de indeplinirea obligațiilor de vasalitate fața de Domn.

 Prima fază a regimului turco-fanariot face referire la primele creații juridice scrise, repectiv
pravilele bisericești și pravilele laice, Cartea românească de învățătură și Îndreptarea legii,
redactate la jumătatea secolului al XVII-lea, nu aduc schimbări importante referitorare la
reglementarea acestui drept. Totuși se simte o influență a bisericii, ceea ce pune accent pe
diferența dintre bunurile laice și cele religiose, precum și între proprietatea laică și cea
bisericească.
 A doua fază a regimului turco-fanariot poate fi considerată perioadă în care din punct de
vedere juridic, încep să fie puse bazele unei societăți premoderne și moderne. Principalele
scrieri juridice redactate spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea,
sunt Pavliniceasca Condică a lui A.I.Ipsilanti (1780), Codul lui Andronache Donici (1814),
Codul Calimach (1817), Legiuirea Caragea (1818), au fost legiuiri ce au avut inspirație
juridică europeană. În aceea perioadă, dreptului de proprietate i se recunoștea un caracter
absolut. Tot în acestă perioadă domnii fanarioți încearcă să desființeze drepturile straveghi de
proprietate ale țăranilor și boierilor, conferindu-li-se domnilor, în virtuatea lui dominum
eminens, prerogativă ce a fost recunoscută în Legea țării.

Conceptul de proprietate moderna

Conceptul modern de proprietate, ia naștere prin reformele lui Al.I. Cuza fiind astfel
reglementate proprietatea funciară, industrială sau comercială. Tot în acestă perioadă tăranii
au fost împroprietăriți prin reforma agrară, astfel cele 2/3 din moșie date în folosință prin
intermediul Regulamentelor Organice, devin acum proprietatea acestora fără despăgubire.
Art.480 din Codul Civil definea proprietate ca “dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și
dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determitate de lege.” Codul
mai facea referire și la diferitele atribute ale dreptului de proprietate cum ar fi nuda

3
proprietate , posesia și detenția, de asemenea mai sunt reglementate și celelalte drepturi reale
cum ar fi servituțiile sau uzufructul.

Dreptul de proprietate - reglementări legislative și constituționale

Dreptul de proprietate potrivit dispozițiilor din Codul Civil de la 1864 și a Constituției
de la 18669 avea un caracter sacru și inviolabil. Constituția de la 1923, face referire la dreptul
de proprietate în dispozițiile sale, făcând mențiuni că bogățiile subsolului se află în
proprietatea statului, se garantează dreptul de proprietate de orice natură, precum și creanțele
asupra statului și se prevede că nimeni nu poate fi expropiat decât după caz de utilitate
publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită pe cale judecătorească.
Odată cu schimbările regimului politic, în perioada de socialism și comunism, s-au
adus nenumărate schimbări în materia dreptului de proprietate. Prevederile Constituției din
1948 făceau referire la naționalizarea mijloacelor de producție, exproprierea colectivitățiilor
moșierești și colectizivarea proprietățiilor agricole.10 Constituțiile din 1948 și 1952
prevedeau renunțarea la domeniul public, iar cea din 1965 menționa că mijloacele de
producție sunt proprietate socialistă. Astfel se crează o limitare a proprietății individuale și se
diminuează semnificativ prerogativele dreptului de proprietate stipulate în Codul Civil de la
1864 precum și din Constituția din 1923. În această perioadă există proprietatea socialistă de
stat, proprietatea cooperatistă și proprietatea personală. Acesta din urmă conferea
posibilitatea persoanelor fizice de a avea o locuință, bunuri mobile de folosință casnică, cele
strict personale și eventual un autoturism de producție natională, achiziționat de pe piața
internă.

După înlăturarea regimului comunist în 1989, apar noi reglementări cu privire

la dreptul de proprietate. În art. 41 și 135 din Constituția României din 1991 se prevedeau
două forme ale dreptului de proprietate: proprietate publică și proprietate privată. Tot aici mai
erau consacrate și prevederi privind ocrotirea proprietății private, în mod egal, indiferent de
titurarii ei. Art. 42 al.2 din Constituție face referire la grantarea și ocrotirea egală a
proprietății private, indiferent de titular a fost redactată în condițiile în care, la momentul
adoptării legii fundamentale, era încă vie amintirea concepției potrivit căreia proprietatea de
stat era apărată mult mai viguror decât proprietatea așa zisă de grup și decât proprietatea
individuală. Tot atunci s-au reluat în prevederile Constituției, dispozițiile din art. 481 din
Codul civil precizându-se că nimeni nu poate să fie expropriat decât pentru cauză de utilitate
publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, iar atunci când se execută
lucrări de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți
imobiliare, cu obligația de a despăgubi pe proprietar pentru daunele aduse subsolului
plantațiilor sau construcțiilorși pentru alte daune imputabile autorității. Despăgibirile
menționate anterior erau stabilite de comun acord cu proprietarul, iar în caz de divergență,
prin intermediul instanței. Cât privește proprietatea privată existau unele limitări privind
exercitarea absolută. În categoria acestor limitări intrau: respectarea sarcinilor privind
protecția mediului, asigurarea unei bune vecinătăți, interdicția de a dobândi terenuri pe
teritoriul României cetățenii străini și apatrizii, precum și orice alte limitări prevăzute de
legile speciale. Referitor la prezumția dobândirii licite a averii care nu poate fi confiscată

4
decât atunci când această prezumție este răspurnată, urmând ca bunurile destinate, folosite
sau rezultate din infracțiuni să fie confiscate, în condițiile legii. Proprietatea publică era
reglementată în art. 135 din Constituție, făcându-se referire că bunurile cu acest regim sunt
inalienabile, ele putând fi însă închiriate sau date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor
de interes național sau local. Aceasta aparține statului sau unităților administrativ teritoriale. Se mai
faceau referire la proprietatea privată prin mențiuni că poate aparține oricărui subiect de drept,
statul sau unitățile administrativ-teritoriale pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată.

Dreptul de proprietate – reglementări internaţionale

La nivel internaţional, România este parte, la numeroase protocoale, convenţii şi
tratate. În materia protecţiei dreptului de proprietate găsim prevederi în art.1 din Protocolul
adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţiilor fundamentale,
având denumirea „Protecţia proprietăţii” dispune că „Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru
cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de principiile generale ale dreptului
internaţional.” Art. 6 al.1 din Tratatul privind Uniunea Europeană modificat prin Tratatul de
la Lisabona16, prevede că aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţiilor fundamentale, face ca prevederile convenţiei să se aplice pe
tot teritoriul Uniunii Europene. Art. 17 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene intitulat „Dreptul de proprietate” prevede: „Orice persoană are dreptul de a deţine
în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în
mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică,
în cazurile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste, acordate în timp util
pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosirea bunurilor poate fi reglementată prin lege în
limitele impuse de interesul general. Proprietatea intelectuală este protejată.”
Pe lângă acestea România a mai aderat la o serie de tratate şi Convenţii care vizează
protecţia patrimoniului cultural cu valoare universală. În anul 1997, Parlamentul României a
adoptat Legea 150 privind ratificarea Convenţiei europene pentru protecţia patrimoniului
arheologic (revizuită), adoptată la La Valetta la 16 ianuarie 1992. Această convenţie cuprinde
o serie de dispoziţii referitoare la: definirea patrimoniului arheologic, identificarea
patrimoniului şi măsurile de protecţie, conservarea integrală a patrimoniului arheologic,
finanţarea cercetării şi a conservării arheologice, colectarea şi difuzarea informaţiilor
ştiinţifice, sensibilizarea publicului, prevenirea circulaţiei ilicite a elementelor patrimoniului
arheologic, asistenţa tehnică şi ştiinţifică mutuală, controlul aplicării convenţiei.17 Scopul
acesteia este de a proteja patrimoniul arheologic ca sursă a memoriei colective europene şi ca
instrument de studiu istoric şi ştiinţific. Tot în anul 1997 a fost adoptată Legea nr. 157 privind
ratificarea Convenţiei pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Europei, adoptată la
Granada la 3 octombrie 1985. Această convenţie cuprinde o serie de dispoziţii ce se referă la:
definirea patrimoniului arhitectural, identificarea bunurilor de protejat, procedurile legale de
protecţie, măsurile complementare, acţiuni politice de conservare, informare şi formare,
coordonarea europeană a politicilor de conservare. Zece ani mai târziu, în 2007 a fost
adoptată Legea nr. 99 privind ratificarea Convenţiei privind protejarea patrimoniului cultural
subacvatic18 semnată la Paris în 2 noiembrie 2001.Aceasta are ca şi principal scop protejarea
5
patrimoniului cultural subacvatic având în vedere faptul că intervenţiile neautorizate asupra
patrimoniului cultural subacvatic reprezintă o ameninţare la adresa acestuia şi că este
necesară adoptarea de măsuri mai severe pentru a împiedica asemenea intervenţii. În afara
acestora, România a mai aderat şi la alte convenţii privitoare la protecţia bunurilor culturale
cu valoare universală. Dintre acestea putem aminti Convenţia culturală europeană, încheiată
la Paris la 19 decembrie 195419 şi Convenţia privind Agenţia de cooperare culturală şi
tehnică, semnată la Niamey la 20 martie 1970.20

Dreptul de proprietate – în dreptul intern (perioada post-aderare)

În doctrina de specialitate dreptul de proprietate este definit ca fiind acel drept

subiectiv care dă expresie apropierii unui lucru, permitând titularului său să exercite posesia,
să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în inters propriu, în cadrul şi cu
respectarea dispoziţiilor legale. Codul Civil în art 552 preia dispoziţiile art. 136 din
Constituţie făcând referire la două forme ale dreptului de proprietate şi anume: cea publică şi
cea privată Pe lângă prevederile din Codul Civil mai sunt o serie de legi care reglementează
dreptul de proprietate, din acestea putem menţiona: legile fondului funciar, legile privind
retrocedarea bunurilor mobile şi imobile, legi privind regimul juridic al imobilelor aflate în
proprietatea statului, legea privind vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan. Înainte
de aderarea la Uniunea Europeană, dar şi după aceea condiţiile pentru dobândirea dreptului
de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii români şi apatrizi, precum şi de către
persoanele juridice străine erau stabilite prin legea 312 din 2005. De îndată ce s-a împlinit
termenul de şapte ani de la aderare a luat fiinţă legea privind vânzarea terenurilor agricole
situate în extravilan catre cetaţenii străini şi apatrizi, dar fără a se menţiona condiţii speciale
pentru acestea.

Concluzii
Încă din cele mai vechi timpuri comunităţile umane şi-au apărat în mod natural
bunurile pe care le posedau şi le foloseau în activităţile cotidiene orientate în principal la
procurarea hranei, la munca pământurilor, pescuit şi vânătoare. Dezvoltarea societăţii şi
apariţia şcolilor de gândire filosofică au creat premisele naşterii unor instituţii de drept, care
să stabilească modul în care se încheie raporturi juridice referitoare la proprietatea privată. În
evoluţia dreptului de proprietate un rol determinant l-au avut instituţiile de drept civil
consacrate de cetăţile romane şi imperiul roman, instituţii care îşi găsesc consistenţa de
principiu şi în dreptul modern. Pe teritoriul României, dreptul de proprietate a avut o evoluţie
interesantă, strâns legată de dezvoltarea normativă şi doctrinară franceză, în sensul că, în
raport de perioadă şi regiune, instituţiile de drept civil francez privind proprietatea au inspirat
conducătorii timpului, care însă au adaptat unele dispoziţii la specificitatea românească şi la
obiceiurile locului. O dezvoltare aparte au cunoscut regiunile româneşti aflate sub autoritatea
austro-ungară, astfel încât normele juridice aplicabile în aceste teritorii au avut ca sorginte
dreptul german.

Bibliografie:
6
Istoria dreptului romanesc. Manuel Gutan,2017 edit:Cartea Universitara

http://nos.iem.ro/bitstream/handle/123456789/1116/8-Pirlica%20Adela.pdf?sequence=1

http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2014-03/08_Ion%20Cristinel%20Rujan.pdf