CHIMIE GENERALA

Atomii sunt alcătuiţi dintr-un nucleu, în care se găsesc particule elementare pozitive (protoni) şi
neutre (neutroni) şi un înveliş de electroni (particule încărcate negativ), poziţionat în jurul nucleului. În
timp ce particulele din nucleu sunt extrem de concentrate într-un volum redus, acesta putând fi considerat
practic punctiform, electronii au o aranjare mult mai rarefiată şi complexă, ocupând spaţii cu o geometrie
specifică pentru fiecare atom sau grup de atomi cu proprietăţi similare. Evident, numărul de protoni din
nucleu este egal cu numărul de electroni din învelişul electronic, atomul trebuind să fie neutru ca sarcină.
Nucleul concentrează atât sarcina pozitivă, cât şi întreaga masă a atomului; suma dintre masa
protonilor şi masa neutronilor reprezintă masa atomică, fiind o altă caracteristică a unui atom.
Numărul de protoni din nucleu defineşte de fapt fiecare specie de atomi, fiind principala
caracteristică a acestuia; se numeşte număr atomic şi se notează cu Z. La ora actuală s-a dovedit că în
compoziţia naturală a Terrei şi prin sinteză în laboratoare de fizică nucleară există un număr de 114
elemente, din care mai puţin de 90 sunt naturale, cele articificiale fiind rezultatul unor reacţii nucleare.
Unele dintre denumirile elementelor obişnuite (comune), cunoscute de câteva sute de ani, provin din
limba greacă (hidrogen, nitrogen, oxigen) sau latină (kalium, natrium).
• Unele elemente au mai multe denumiri sinonime (potasiu = kalium, natrium = sodiu, mercur =
hydrargyr, azot = nitrogen, wolfram = tungsten etc.)
• Elementele rare, pentru care s-a confirmat că există doar după laborioase separări şi purificări din
minereuri, poartă uneori numele descoperitorilor (Nobeliu, Curiu, Einsteiniu, Bohriu, Meitneriu)
sau denumiri omagiale propuse de desoperitori (Poloniu, descoperit de Marie Sklodowska-Curie,
savantă poloneză dublu laureată Nobel)
• TOATE ELEMENTELE AU UN SIMBOL CHIMIC, FORMAT DIN UNA, DOUĂ SAU TREI
LITERE (CELE ARTIFICIALE) consacrat şi folosit ca atare în toate limbile pământului, de
obicei o prescurtare a numelui elementelor, uşor de intuit şi reţinut
• În unele cazuri, simbolul elementului este dat de prescurtarea denumirii mai puţin uzuale; exemple
tipice:
Sodiu = Na
Potasiu = K
Azot = N
Mercur = Hg
• Simbolurile şi denumirile elementelor se memorează!!!
Toată diversitatea naturii înconjurătoare este însă dependentă de un număr mult mai mic de
elemente, de ordinul câtorva zeci.
Neutronii sunt particule fără sarcină electrică şi au masa aproximativ egală cu a protonilor.
E posibil ca anumite elemente chimice să posede acelaşi număr atomic Z - e vorba deci de acelaşi
element - dar să aibă numere diferite de neutroni, ceea ce duce la mase atomice diferite. Aceste elemente
se numesc izotopi. Pentru multe elemente, există mai mult de un izotop în proporţii diferite în natură.
Masa atomică medie a elementului respectiv se obţine înmulţind masa fiecărui izotop cu procentul său în
amestec; aşa se explică de ce în tabele se găsesc numere fracţionare pentru masele atomice, cu toate că
pentru fiecare element în parte există un număr întreg de protoni şi neutroni. De exemplu, carbonul,
element omniprezent în materia vie şi nevie, are numărul atomic Z = 6, iar numărul de neutroni poate fi 6,
izotopul respectiv fiind notat 12C (98.89% din carbonul total existent pe Pământ), 7, pentru izotopul 13C,
(1.11% din total) sau 8 pentru 14C, un radioizotop natural, dar instabil. Clorul are doi izotopi, 35
Cl şi 37Cl,
în proporţie de aproximativ 3:1, ceea ce dă atomilor de clor o masă atomică generală de 0,25*37 +
0,25*37 = 35,5.
S-a convenit ca a 12-a parte din masa atomului de carbon 12C, anume 1,660538921(73)*10−27 kg să
fie numită unitate de masă atomică (u.m.a.) sau u.a.m. din limba engleză (unified atomic mass unit -
simbol: u), care se mai numeşte şi Dalton (notat Da). Se consideră acceptabilă aproximaţia de egalitate
între masa protonului, neutronului şi uma, astfel că masele atomice ale elementelor chimice cunoscute pot
fi exprimate prin valori întregi cuprinse între 1 şi 294 uma (de la atomul de hidrogen, care conţine doar un
proton în nucleu, până la ununoctium, cu 118 protoni şi 176 neutroni). Se numeşte atom-gram cantitatea
în grame de atomi de un anumit fel, egală numeric cu masa atomică, în care sunt conţinuţi
6.02214129(27)×1023 atomi. Un atom-gram mai este numit un mol de atomi. Similar, pentru molecule,
care sunt asociaţii de atomi legaţi chimic între ei, se defineşte molecula-gram numită de asemenea mol.
Electronii sunt aranjaţi în jurul nucleului, având libertate de mişcare în spaţii numite generic
straturi şi substraturi, mai mult sau mai puţin complexe ca structură spaţială. Structura şi gradul de
ocupare cu electroni a straturilor determină interacţiunile dintre atomi, respectiv abilitatea lor de a
stabili legături chimice. Electronii sunt deci singurii responsabili pentru crearea de legături între atomi,
cu formarea de molecule (prin legături covalente – punere de electroni în comun) sau de compuşi ionici
(prin legături ionice – cedarea unor electroni de la elementele electropozitive spre cele electonegative).
Observăm că nucleul NU participă la realizarea legăturilor chimice, dar poate influenţa tăria legăturii,
întrucât apropierea nucleelor a doi atomi care se leagă unul de altul poate genera respingeri
electrostatice care împiedică apropierea suplimentară a atomilor.
Reamintim că individualitatea unui atom este dată de valoarea numărului de
protoni din nucleu. Numărul de protoni fiind egal cu cel al electronilor, ştim
întotdeauna câţi electroni conţine un atom dacă ştim numărul de protoni din nucleu.
Electronii se aşează în învelişul electronic pe straturi, notate cu litere: K, L, M, N, O, P şi Q
(numerotate de la nucleu spre periferie) şi substraturi formate din orbitali de tip s, p, d şi f. Aranjarea
electronilor se face astfel încât energia internă a atomului să aibă valoarea minimă. Termenul
substrat se refera mai degraba la energie, cel de orbital la forma efectiva a spatiului in care se afla
electronii, dar uneori se folosesc drept sinonime acesti doi termeni.
 Substraturile de tip s au formă sferică şi pe acest tip de substrat pot încăpea maxim 2 electroni.
Stratul K, cel de energia cea mai joasă, conţine doar un substrat de tip s.
Substraturile de tip p au formă bilobară, cu lobi egali ca mărime. Există trei orientări posibile ale
substraturilor p, şi anume, pe direcţii reciproc perpendiculare, respectiv după trei axe de coordonate p x, py
şi pz. Pe fiecare orbital de tip p se pot aranja 2 electroni, astfel că pe cei 3 orbitali se pot aranja 6 electroni.
Stratul electronic L este alcătuit dintr-un substrat s şi unul p, ceea ce însumează 8 electroni.

Substraturile de tip d au forme, orientări şi denumiri mai complexe

Pe fiecare orbital de tip d încap 2 electroni, ceea ce însumează 10 electroni pe toţi orbitalii d,
respectiv 2 + 8 + 10 = 18 electroni pe stratul M.
Substraturile de tip f sunt alcătuite din 7 orbitali fiecare, deci pot acomoda 14 electroni; stratul N
poate acomoda 2 + 8 + 10 + 14 = 34 electroni. Geometria acestora este mult mai complicată, vezi BCA.
Ocuparea orbitalilor cu electroni respectă o serie de REGULI.
1. Ordinea de ocupare cu electroni se face începând de la orbitalii cu nivelele de energie cele mai
joase, spre cei de energie mai înaltă. Înseamnă că ordinea substraturilor la ocupare va fi: 1s, 2s, 2p, 3s, 3p,
4s, 3d, 4p, 5s, 4d, 5p, 4f, 5d.

5d
4f
6s
5p
ENRGIE

4d
5s
4p
3d
4s
3p
3s
2p
2s
1s
Se observă că unele substraturi caracterizate de valori ale lui n mai mari au valori ale energiei mai
joase decât cele corespunzătoare unor substraturi cu valori ale lui n mai mici. În consecinţă, la ocuparea
cu electroni, ordinea se schimbă în sensul ocupării lui 4s înainte de 3d, sau a lui 5s înainte de 4d, a lui 6s
înainte de 4f etc.
2. Principiul excluziunii al lui Pauli stabileşte că fiecare electron este caracterizat de un set unic
de numere cuantice, adică nu pot fi 2 electroni identici în acelaşi atom.
3. Regula lui Hund stabileşte că la ocuparea orbitalior cu electroni, aceştia vor ocupa orbitalii
multipli (de tip p, d sau f) având spinii paraleli, adică întâi se va ocupa cu câte un electron fiecare
orbital, apoi se vor împerechia, minimizându-se astfel energia atomului (între electronii pereche existând
respingeri electrostatice, care măresc energia).
Exemple de completare cu electroni a straturilor şi substraturilor pt. Z = 8 (O) şi Z = 46 (Pt)
Substraturile urmează ordinea precizată a energiei, iar numărul de electroni se scrie ca exponent
Z = 8: 1s2 2s2 2p4
Z = 79: 1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 4s2 3d10 4p6 5s2 4d8

Legături chimice. Tabelul periodic al elementelor.

Atomii se unesc între ei prin stabilirea de legături chimice, conducând la molecule. La

stabilirea legăturilor chimice participă doar electronii de pe ultimul strat.
Numărul electronilor de pe ultimul strat indică posibilitatea atomilor de a stabili legături chimice de
un anumit fel, dă indicaţii asupra acestora şi arată disponibilitatea atomilor de a se preta la stabilirea
unui anumit număr de legături, adică a VALENŢEI acestora. Regula de bază în stabilirea valenţei şi a
tipurilor de legături formate este tendinţa elementelor chimice de a-şi completa ultimul strat cu electroni,
adică de a obţine pe ultimul strat o configuraţie stabilă de octet (cu excepţia hidrogenului, elementul cu Z
= 1, care se stabilizează prin configuraţie de dublet - 2 electroni).
Experimental s-a constatat că există comportări chimice similare pentru elemente cu configuraţie
similară a electronilor pe ultimul strat, şi că se pot obţine informaţii despre comportarea unui element prin
cunoşterea acesteia. Elementele pot fi incluse într-un tabel pe seama proprietăţilor lor, cu ajutorul căruia
se pot defini tendinţe pe linii şi pe coloane. Aşa a luat naştere celebrul sistem (tabel) periodic al
elementelor, purtând şi numele de tabelul lui Mendeleev, chimistul rus căruia i se datorează prima formă
de sistematizare a elementelor după caracterul lor chimic. Elementele sunt grupate pe linii şi coloane. În
fiecare coloană, numită grupă, sunt plasate elemente cu aceeaşi configuraţie pe ultimul strat electronic.
După fiecare amplasare a unui element cu configuraţie de octet complet, elementele se aşează pe o linie
următoare, numită perioadă. Elementele cu octetul complet pe ultimul strat se numesc gaze rare.
Grupele din tabel se numerotează cu cifre arabe de la 1 la 18, corespunzând progresului completării
cu electroni a orbilalilor de tip s, p şi d, iar elementele corespunzătoare completării orbitalilor de tip f sunt
numite lantanide şi actinide (după numele primelor elemente din această serie, numite lantan şi actiniu) şi
sunt prezentate de obicei distinct, adiţional, la tabelul principal. În notaţiile mai vechi, grupele
corespunzătoare completării cu electroni s sau p pe ultimul strat se numesc grupe principale, notate cu
cifre romane şi litera A, de la IA la VIIIA, iar grupele aferente completării cu electroni d pe ultimul strat
se numesc grupe secundare, notate de la IB la VIII B, alcătuită din trei subgrupe. Elementele din grupele
secundare se mai numesc metale tranziţionale.
De exemplu, toate elementele din grupa 1 au un singur electron pe ultimul strat. Acel electron se
găseşte pe un orbital de tip s; similar, elementele din grupa 2 au 2 electroni pe orbitalul s. Deci vom găsi
pentru toate elementele din aceste grupe configuraţia ultimului strat de tip n s 1, respectiv n s2, unde n este
numărul stratului electronic în curs de completare. Din acest motiv, primele două grupe se mai numesc
blocul s. Elementele din grupele 13-17 (III A – VII A) corespund completării orbitalilor p cu electroni şi
grupele respective se numesc blocul p. Similar, elementele din grupele 3-12 fac parte din blocul d, iar
lantanidele şi actinidele, din blocul f.
Dacă se scrie configuraţia electronică a unui element, se poate deduce locul său în sistemul
periodic: configuraţia ultimului strat arată numărul grupei, iar numărul de straturi, numărul perioadei.
Exemplu: clorul, Cl, cu Z = 17 are configuraţia electronică: 1s 2 2s2 2p6 3s2 3p5. Este situat în grupa
17 (VII A) , perioada a treia.

Majoritarea elementelor din sistemul periodic sunt metale; acestea sunt situate în grupele 1-12,
lantanidele şi actinidele şi în partea inferioară a grupelor 13-15. Metalele din grupa 1 se numesc alcaline,
cele din grupa 2, alcalino-pământoase, cele din blocul d, metale tranziţionale, cele din blocul f, metale
rare, iar cele din grupele 13-15, semimetale. Nemetalele sunt situate în grupele 13-16, în perioadele mici,
iar în grupa 18 sunt gazele rare. Elementele din grupa 17 se numesc halogeni.
Ocuparea straturilor şi substraturilor se corelează cu locul elementelor în tabelului periodic al
elementelor. Numărul elementelor dintr-o perioadă este dat de numărul de electroni corespunzător
stratului ce se completează. În figura de mai jos este prezentată corelaţia dintre ordinea de completare a
orbitalilor cu electroni şi numărul perioadei din tabelul lui Mendeleev. Merită semnalat faptul că din
cauza energiei mai înalte de substratului 3d faţă de 4s, respectiv 4d faţă de 5s, apar două perioade de câte
8 elemente, după care sunt două perioade de câte 18 elemente, astfel încât regula de calcul a numărului de
electroni cu formula 2n2 este parţial exceptată.

O – P5

N – P4

M – P3
L – P2
K – P1

Configuraţia stabilă de octet (sau dublet, în cazul hidrogenului) se

poate realiza în două moduri:
1. Cedare de electroni de către un element, însoţită de acceptare de electroni de
către altul, urmată de asocierea electrostatică permanentă a celor două elemente. Pot ceda
electroni elementele care au pe ultimul strat 1, 2 sau 3 electroni şi similar, pot accepta electroni
cele cu 5, 6 sau 7 electroni pe ultimul strat; se acceptă un număr de electroni egal cu diferenţa
dintre 8 şi numărul electronilor de pe ultimul strat, adică 1, 2 sau 3. Elementele care cedează
electroni se găsesc în grupele 1-13, iar cele care primesc electroni se găsesc în grupele 15-17.
Speciile chimice rezultate în urma cedării de electroni se numesc ioni - cationi (sunt ioni
pozitivi, adică specii în care există mai mulţi protoni decât numărul de electroni rămaşi în
înveliş), iar cele rezultate prin acceptarea de electroni sunt numiţi anioni (au un număr mai mare
de electroni decât cei proprii în înveliş); legătura stabilită în urma cedării-acceptării de electroni
se numeşte LEGĂTURĂ IONICĂ.
Legătura ionică se realizează cel mai uşor între elemente cu tendinţă puternică de cedare, cuplate
cu elemente cu tendinţă puternică de atracţie de electroni. Cel mai uşor vor ceda electroni elementele din
grupa 1, care pierd doar un electron şi mai ales cele din perioade mari (cesiul – Ce), la care numărul de
straturi electronice este mare şi dezechilibrul electronic generat de pierderea unui electron, mai puţin
resimţit decât la elementele cu număr redus de straturi. Cel mai uşor vor primi electroni elementele din
grupa 17, care primesc doar un electron, şi în special fluorul, care are doar două straturi electronice, astfel
că atracţia nucleului faţă de electronul câştigat este foarte mare. Rezultă deci că florura de cesiu este
compusul cel mai „tipic ionic”.
Elementele cu tendinţă de cedare de electroni se numesc electropozitive, iar cele cu tendinţă de
acceptare de electroni, electronegative. Caracterul electropozitiv creşte în grupe de la dreapta la stânga şi
în perioadă de sus în jos, iar caracterul electronegativ creşte în grupă de jos în sus, iar în perioadă, de la
stânga la dreapta. A NU se confunda noţiunea de caracter electronegativ cu mărimea numită
electronegativitate, care va fi introdusă ulterior!

2. Punere în comun de electroni între doi atomi identici sau diferiţi, astfel încât
electronii puşi în comun să aparţină, mai mult sau mai puţin echitabil, ambilor atomi care participă
la formarea LEGĂTURII COVALENTE. Acest tip de legătură este foarte comun elementelor din
grupele 15-17, cu 5, 6 sau 7 electroni pe ultimul strat, care pot pune în comun, respectiv, câte 3, 2
sau 1 electron, pentru a ajunge la configuraţia de octet. O poziţie oarecum distinctă o au elementele
din grupa 14 (IVA), cu 4 electroni pe ultimul strat, în cazul cărora aproape în exclusivitate se
formează octet în urma stabilirii de legături covalente.
Se observă că doar configuraţia ULTIMULUI STRAT este considerată pentru realizarea legăturilor
chimice (straturile interioare sunt complete, conform regulilor de populare cu electroni enunţate în primul
curs). Disponibilitatea unui atom de a forma legături chimice se numeşte VALENŢĂ, iar valoarea
valenţei este numărul de electroni implicaţi în realizarea legăturilor chimice. După natura elementului în
discuţie, putem defini:
a. Electrovalenţa, adică valoarea valenţei aferente stabilirii de legături
ionice
b. Covalenţa, adică valoarea valenţei implicate de formarea legăturilor
covalente
Electrovalenţa unui element din grupele 1, 2 sau 3 va fi +1, +2 sau +3 (semnul + semnificând
disponibilitatea de a ceda electroni), a unuia din grupa 15 (VA) va fi -3, din grupa 16 (VI A) va fi -2, iar
din grupa 17 (VIIA) va fi -1 (arătând disponibilitatea de a primi electroni).
Valoarea covalenţei se va obţine scăzând din 8, numărul grupei în numerotare cu cifre romane. De
exemplu, halogenii, situaţi în grupa 17 (VII A), au valoarea covalenţei egală cu 1. Evident, elementele din
grupa 14 (IV A), la care completarea ultimului strat necesită 4 electroni nu pot nici să cedeze nici să
accepte cu uşurinţă 4 electroni şi în cazul acestora, ele sunt prin excelenţă adecvate pentru a se preta la
stabilirea de legături covalente.
Hidrogenul este întâlnit în majoritatea substanţelor legat covalent, excepţie făcând hidrurile.
Acestea sunt combinaţii ale metalelor alcaline (grupa 1 sau IA) în care hidrogenul este anion, adică a
primit un electron de la metalul respectiv.
 Elementele cu stratul p complet nu manifestă reactivitate chimică, nu formează compuşi (grupa 18)
şi se numesc gaze rare sau gaze inerte.
Halogenii şi hidrogenul vor pune în comun a câte un electron de către fiecare din doi atomi,
conducând la stabilirea unui octet (8 electroni) pentru fiecare atom din cei doi. Punerea în comun se
realizează practic prin suprapunerea parţială a orbitalului p incomplet al unui atom cu orbitalul p
incomplet al celuilalt atom, astfel că electronii neîmperechiaţi iniţial ajung să aparţină egal celor doi
atomi, fiecare din ei având configuraţie de octet. Rezultatul unirii a doi atomi este MOLECULA. Toţi
halogenii şi hidrogenul se stabilizează formează molecule diatomice: fluorul - F2, clorul - Cl2, bronul -
Br2, iodul - I2. Tot molecule diatomice formând molecule diatomice.
În mod similar, în cazul oxigenului, element din grupa 16 (VI A), stabilirea octetului are loc prin
punere în comun de câte 2 electroni de către fiecare din cei doi atomi (O 2), iar azotul, din grupa 15 (VA),
prin punere în comun de câte 3 electroni (N 2). În mod convenţional, punerea a doi electroni în comun se
reprezintă cu o linie, punerea a doi electroni se reprezintă cu două linii paralele, a unei legături triple cu
trei linii paralele Cl - Cl, O = O, N ≡ N.
Dacă atomii care pun în comun electroni sunt identici, posesia electronilor puşi în comun este
perfect echitabilă, dubletul nou format le aparţine egal celor doi atomi, iar legătura se numeşte nepolară.
Dacă legătura covalentă se stabileşte între doi atomi diferiţi, posesia electronilor nu mai este
echitabilă, deoarece elementele cu mai mulţi electroni pe ultimul strat au o putere mai mare de atracţie a
electronilor (au caracter mai electronegativ) decât partenerii lor de covalenţă. Legătura stabilită în acest
caz se numeşte polară şi semnifică atragerea mai puternică a electronilor către nucleu propriu de către
elementul cu caracter mai electronegativ.
Să comparăm cazul acidului clorhidric HCl şi a apei H 2O, în care punerea în comun de electroni are
loc între clor şi hidrogen, Cl – H, respectiv între oxigen şi hidrogen (se vor stabili două astfel de legături)
H – O – H . Clorul are nevoie de doar un electron pentru a-şi completa octetul şi va atrage mai mult decât
„i se cuvine” dubletul realizat prin punere în comun cu hidrogenul. Deci, parţial clorul se va îmbogăţi mai
mult în electroni, în timp ce hidrogenul va fi sărăcit de electronul cu care a contribuit la realizarea
legăturii. Caracterul clorului se numeşte electronegativ. Oxigenul va manifesta aceeaşi tendinţă, dar într-o
măsură mult mai redusă. Astfel, posibilitatea ca clorul să preia către nucleul propriu electronul
hidrogenului, stabilind o legătură mai similară cu cea ionică decât cu legătura covalentă, este foarte mare.
În cazul apei, această tendinţă este foarte redusă, având loc doar o polarizare a legăturii, nu o desfacere a
ei în doi ioni. Această manifestare a caracterului electronegativ inclusiv când se stabilesc legături
covalente a condus la nevoie definirii unui parametru cantitativ pentru a-l măsura. Numim
ELECTRONEGATIVITATE parametrul numeric care descrie tendinţa unui element de a atrage electronii
unei legături către el, fie această legătură ionică sau covalentă.
Se numesc molecule entităţile alcătuite din mai mulţi atomi, în urma stabilirii de legături covalente
de complexităţi de la cele mai joase până la cele mai complicate; într-o moleculă pot fi prezente specii
multiple de atomi. Deşi generic se mai foloseşte denumirea de moleculă şi pentru compuşii ionici, acest
lucru nu este chiar corect. Pentru speciile ionice se preferă termenul de compuşi sau denumirile concrete
ale acestora (săruri, baze, oxizi).
Legătura covalent-coordinativă
Este un tip special de legătură covalentă, în care electronii care ocupă orbitalele de legătură sunt
puşi la dispoziţie de doar unul din atomii ce se leagă, şi nu de ambii. Un orbital ocupat de un dublet
neparticipant al unuia dintre atomi se suprapune cu un orbital liber al altui element, care beneficiază de
întregul dublet ca să îşi completeze dubletul (hidrogenul) sau octetul. La stabilirea legăturii coordinative,
beneficiarul electronilor este fie un cation (frecvent, H+, protonul), fie orbitali d liberi prezenţi în structura
metalelor tranziţionale. În acest ultim caz se formează complecşi metalici, prin aport de electroni de la
specii organice sau minerale cu electroni neparticipanţi.
Cel mai simplu exemplu de legătură coordinativă este formarea ionului amoniu, prin coordinarea
protonului de către electronii neparticipanţi ai azotului din amoniac.
Z = 7 1s2 2s2 2p3 N
Electronii de pe orbitalii 2p participă la formarea de legături covalente cu hidrogenul, cu formarea
amoniacului, iar cei de pe 2s devin disponibili pentru coordinare.

+ H+ →
H
+

Amoniac proton ion amoniu

Protonul provine de obicei din ruperea heterolitică (neechitabilă) a unei legături covalente polare, de
exemplu prin scindarea unui acid.
H – Cl → H+ + Cl-
Cele două procese au loc practic simultan, protonul nu este stabil. Cationul rezultat se numeşte
cation amoniu şi se leagă prin forţe electrostatice de atracţie de anionul clorură.
Importanţa legăturilor coordinative este foarte mare, mulţi compuşi de importanţă biologică şi
tehnică se bazează pe legături coordinative, de asemenea unele sinteze organice au la bază compuşi
coordinativi.
O substanţă cu abilitatea de a realiza legături coordinative este apa. Întrucât caracterul
electronegativ al oxigenului este mult mai accentuat decât al hidrogenului, legătura H – O este puternic
polară şi apare tendinţa de rupere a legăturii O – H cu plecarea hidrogenului ca proton şi formarea ionului
hidroxil HO-; ruperea se numeşte heterolitică, întrucât are loc prin „confiscarea” electronului pus în
comun de un element de către alt element. Protonul H+ format se leagă la o pereche de electroni
neparticitanţi ai oxigenului din altă moleculă de apă, formând ionul hidorniu H3O+:
- Cedarea protonului
H – O – H → HO- + H+
- Legarea protonului prin coordinare la oxigenul altei molecule de apă, cu formarea ionului
hidroniu:
..
H+ + H - O – H → H – O+ – H
H
Reacţia globală devine:
..
H–O–H + H-O–H H – O+ – H + HO-
H
Semnul de mai sus, din două săgeţi în sens diferit, semnifică faptul că reacţia are loc în
ambele sensuri, adică şi spre formarea ionilor, şi spre descopumnerea lor la apă. Nivelul la care are loc
reacţia se poate exprima prin valorile concentraţiilor celor două specii ionice, ionul hidroniu şi ionul
hidroxil, în apă. Măsurătorile au arătat că produsul concentraţiilor celor doi ioni în apa pură are valoarea
10-14 (concentraţia fiind cantitatea în moli de ioni dintr-un litru de apă).
[HO-] * [H3O+] = 10-14
Cum apa pură este neutră din punct de vedere acid sau bazic, rezultă că cei doi ioni au concentraţii
egale, şi anume, de 10-7 moli/L fiecare. Numărul cu semn schimbat, calculat prin logaritmarea
concentraţiei protonilor (ionilor hidroniu), poartă numele de pH.
pH = - lg [H3O+] = 7
pH-ul apei pure are deci valoarea 7.
Formule chimice
Formulele chimice sunt asocieri de simboluri ale elementelor chimice care arată natura elementelor
care se leagă precum şi rapoartele de combinare dintre ele. Cele mai simple formule sunt cele care
desemnează substanţe alcătuite din atomi identici (H2, F2, Cl2, Br2, I2, O2, N2 etc.) şi la care raportul de
combinare este foarte simplu şi uşor de dedus.
Formulele compuşilor ionici sunt de obicei foarte simple şi arată migrarea electronilor de la
elementul electropozitiv (A) spre cel electronegativ (B). Cum numărul de electroni cedaţi trebuie să fie
egal cu al celor primiţi, trebuie să apară egalitate între produsul dintre numărul de cationi (a) şi valenţa
acestora (n) şi produsul dintre numărul de anioni (b) şi valenţa acestora (m), adică a x n = b x m.
Observăm că transferul de electroni are loc de la „a” cationi, spre „b” anioni. Astfel, formula compusului
va fi: Aan+Bbm-, sau, simplificat după ce valorile valenţelor intră în rutină, AaBb.
Odată înţeles raţionamentul:
  Se scriu simbolurile elementelor, începând cu cationul
 Se scriu valenţele elementelor deasupra simbolurilor
 Se simplifică (aritmetic) dacă e cazul
 Se scriu valorile lui a şi b ca indici; indicele 1 nu se scrie.
Exemple: oxid de sodiu Na2O, clorură de aluminiu AlCl3, sulfură de zinc ZnS, sulfură de aluminiu
Al2S3.
Pentru scrierea formulelor compuşilor covalenţi, trebuie să se ţină seama de valenţele fiecărui
atom component, astfel încât toţi participanţii la formarea moleculei să ajungă la o configuraţie stabilă de
octet. În cazul legării unor atomi cu valenţe diferite, raportul de combinare între ei trebuie să permită
stabilizarea tuturor atomilor. Exemple:H2O, H2O2, H2S, CH4, PH3, NH3, CO2.
 Se scriu simbolurile elementelor
 Se scriu valenţele elementelor deasupra simbolurilor; ATENŢIE, unele elemente pot manifesta
valenţe multiple! Trebuie înţeleasă valoarea valenţei alese.
 Se simplifică (aritmetic) dacă e cazul
 Se scriu valorile lui a şi b ca indici, indicele 1 nu se scrie.
Sunt posibili de asemenea compuşi în care coexistă legături covalente şi legături ionice.
De exemplu, un compus de tipul: Na+ -OH este de asemenea ionic; grupa OH este rezultatul unei
legături covalente O – H, iar completarea octetului oxigenului se face prin acceptarea unui electron cedat
de sodiu.
Un compus de felul H2SO4 este complet covalent (acid sulfuric). Datorită caracterului puternic
electronegativ al oxigenului din grupele hidroxil, legătura O – H va fi puternic polarizată cu deplasarea
electronilor spre oxigen. Un compus de acest fel poate elimina hidrogenul ca ion pozitiv (proton) şi se
numeşte ACID. În compania unui metal dispus ca cedeze electroni, acizii conduc la formarea de săruri,
prin acceptarea de către oxigenul grupei hidroxil a electronilor cedaţi de metal şi eliminarea de hidrogen.
- 2H+ → + (2 Na+) →
O-H O- O- Na+

O S O O S O O S O

O-H O- O- Na+

Compus exclusiv covalent anion sare (compus ionic, cu legături

covalente în partea anionică)
2Na – 2e- → 2 Na+ + 2 e- ; - +
2 e + 2H → H2
Parametrul cantitativ principal pentru caracterizarea unei molecule este masa moleculară, notată în
mod curent cu M. Se calculează prin însumarea maselor atomice ale atomilor componenţi, înmulţite
corespunzător cu coeficienţii fiecăruia. Masa moleculară se exprimă în uma (Da). Pentru a avea o scală
rezonabilă în chimia preparativă, se foloseşte noţiunea de masă molară (sinonime: masă molară sau mol),
care reprezintă cantitatea în grame de substanţă egală numeric cu masa molară. Masa molară se poate
defini/calcula atât pentru atomi, cât şi pentru compuşi ionici sau pentru molecule covalente. Numărul de
particule elementare (atomi, ioni, molecule) se calculează împărţind 1 (g) la masa în grame
corespunzătoate unei u.m.a. (1,660538921(73)*10−24 g ), se numeşte NUMĂRUL LUI AVOGADRO şi
are valoarea de 6,023 * 1023 particule/mol.

ACIZI SI BAZE
Acizii sunt substanţe care au în moleculă cel puţin un atom de hidrogen legat de un atom sau grup
de atomi, numit radical acid, care exercită o atracţie puternică asupra electronului hidrogenului (atom
sau grup cu caracter electronegativ), determinând uşoara sa eliminare ca proton (ionul H +). Această
definiţie îi aparţine lui Bronsted, acizii fiind definiţi ca substanţe care pot ceda protoni.
Protonul nu poate exista singur şi se va lega în mediul de reacţie prin legături coordinative, cel mai
frecvent la o pereche de electroni neparticipanţi ai unei molecule de apă.
..
H-O–H
..
H – Cl → H + Cl-+
→ H – O+ – H + Cl-
H
Ion hidroniu
Cu cât eliminarea protonului are loc mai uşor, cu atât acidul este mai tare. Uşurinţa eliminării
protonului depinde de polaritatea legăturii hidrogenului eliminabil cu radicalul acid. Acizi cum sunt:
acidul clorhidric HCl, acidul azotic HNO3, acidul sulfuric H2SO4 etc. sunt acizi tari, în timp ce acizi ca
acidul iodhidric HI şi acizii organici sunt slabi.
Pe lângă teoria lui Bronsted, există o altă abordare a definirii acidităţii, datorată lui Lewis. Conforn
acesteia, acizii sunt substanţe care pot accepta pe orbitali vacanţi electroni. Exemplul tipic de acid Lewis
este sarea numită clorură de aluminiu. Pe orbitalii vacanţi (liberi de electroni) ai aluminiului se pot aranja
dublete de electroni neparticipanţi ai altor atomi.
AlCl3 + Cl2 → AlCl - + Cl+
Bazele, conform teoriei lui Bronsted, sunt substanţe capabile să accepte protoni (au caracter opus
acizilor). Cele mai simple exemple de baze sunt hidroxizii metalelor alcaline şi alcalino-pământoase, în
care există grupa hidroxil HO-, legată ionic de cationul corespunzător (NaOH, KOH, Ca(OH)2, Mg(OH)2),
dar tot baza este amoniacul, la care perechea de elctroni neparticipanti ai azotului poate lega coordinativ
protonul.
La contactul unei baze cu un acid, protonul cedat de acid se leagă la grupa hidroxil din bază, cu
formarea apei. Reacţia aceasta poartă numele de reacţie de neutralizare şi este cea mai importantă
reacţie a acizilor şi bazelor. Radicalul acid şi metalul din bază, care sunt ioni de semn opus, vor forma o
sare.
Na+ HO- + H+Cl- → H2O + Na+Cl-
LEGĂTURI FIZICE INTRE MOLECULE (INTERMOLECULARE)
 Aceste legaturi sunt importante prin prisma proprietatilor fizice ale substantelor (punct de
fierbere, solubilitate).
Legătura (puntea) de hidrogen se stabileşte între molecule cu caracter polar puternic, datorită
diferenţelor de electronegativitate dintre hidrogen şi elementul care îl însoţeşte. Hidrogenul capătă o
sarcină parţială pozitivă însemnată, prin pierderea parţială a electronului, şi se leagă prin atracţie
electrostatică de gruparea încărcată negativ, prin acelaşi mecanism, a altei molecule. În cazul moleculei
de apă, punţile de hidrogen se găsesc în număr foarte mare, se manifestă în toate cele trei direcţii în
spaţiu, sunt puternice şi aproape rigide, fiind responsabile de structurarea tridimensională a asociaţiilor de
moleculele care alcătuiesc gheaţa.
Legătura dipol-dipol este de asemenea de natură electrostatică şi se stabileşte între dipolii unei
substanţe alcătuite din molecule polare. Se poate considera că o moleculă în care există legături polare
poate fi schiţată/considerată ca o baghetă ale cărei capete au încărcări electrice parţiale de semn opus,
astfel că apar legături de atracţie electrostatică între capătul pozitiv al unei molecule şi cel negativ al
celeilalte. Cele două feluri de legături sunt similare, deosebirea fiind polarizarea mai accentuată în cazul
legăturii de hidrogen, care în consecinţă este mai puternică.
Legătura Van der Waals este cea mai slabă legătură de natură fizică şi se manifestă sub forma
unor atracţii minime ale moleculelor unele faţă de altele.
Solubilitatea este proprietatea substanţelor de a se dizolva. Dizolvarea este procesul prin care un
solid sau gaz se amestecă intim, la nivel molecular, cu un lichid, amestecul final fiind lichid. Dacă în
cazul gazelor dispersia moleculelor gazoase în lichid este evidentă, în cazul solidelor, dizolvarea este
precedată de desfacerea legăturilor din solid, astfel încât din compuşii ionici se desfac legăturile dintre
anioni şi cationi, iar în compuşii covalenţi, legăturile fizice care există între molecule.
Dizolvarea compuşilor ionici – cel mai comun, sărurile – are loc prin desprinderea progresivă a
ionilor, unul câte unul, din reţeaua ionică, sub acţiunea solventului. Sărurile vor fi solubile în solvenţi cu
caracter polar, în care există punţi de hidrogen sau legături dipol-dipol. Deplasarea ionilor din reţeaua
ionică este posibilă doar dacă fiecare ion în parte e înconjurat de un număr suficient de mare de molecule
de solvent, aranjaţi cu partea de semn opus a dipolului spre el, încât suma tăriilor legăturilor cu acesta să
fie mai mare decât tăria legăturii ionice iniţiale. Când această condiţie este îndeplinită, ionul se desface
din reţea şi difuzează în masa lichidului, înconjurat fiind de dipoli de solvent.
Dizolvarea compuşilor covalenţi are loc prin ruperea legăturilor de tip Van der Waals dintre
moleculele din solid, concomitent cu stabilirea aceluiaşi fel de legături între compusul dizolvat şi solvent.
Moleculele nepolare vor fi dizolvate deci de solvenţi nepolari, iar cele polare şi compuşii ionici,
de solvenţi polari. Soluţii propriu-zise, în care particulele sunt molecule individuale, singulare, sau
perechi de ioni. Soluţiile conţin particule mai mici de 1 nm în diametru şi se comportă ca sisteme perfect
omogene compoziţional, nefiind posibilă separarea fazei disperse prin procedee cum ar fi filtrarea sau
centrifugarea, sedimentarea. Sunt transparente şi difuzează uşor, nu dau efect Tyndall. Faza majoritară se
numeşte solvent sau dizolvant, iar cea minoritară, solut sau dizolvat. Omogenitatea perfectă a soluţiilor
este posibil de atins atunci când mediul de dispersie permite / stimulează desfacerea legăturilor ionice,
prin stabilizarea de către dipolii solventului a ionilor individuali desprinşi de contraionii vecini. O
condiţie a dizolvării sărurilor este deci folosirea de solvenţi polari. Dimpotrivă, substanţele covalente cu
legături nepolare se vor dizolva în solvenţi cu carater similar, adică în solvenţi cu molecule nepolare. De
exemplu, sarea de bucătărie se dizolvă în apă, dar nu şi în benzină, grăsimile se dizolvă în benzină, dar nu
şi în apă.

REGULĂ: solvenţii dizolvă substanţe cu caracter asemănător propriilor molecule. Apa este cel mai
comun şi cel mai banal solvent polar. De aceea, substanţele care se pot dizolva în apă sunt numite
hidrofile, iar cele care nu se pot dizolva în apă se numesc hidrofobe. Pot fi hidrofile sau hidrofobe atât
solidele, cât şi lichidele. Exemple de substanţe hidrofile: acetona, alcool etilic, glicerina; hidrofobe:
grăsimile, benzenul, benzina, motorina (componentele din petrol, în general). Lichidele care se dizolvă
unele în altele se numesc miscibile, iar cele care nu se dizolvă se numesc nemiscibile.