Sunteți pe pagina 1din 66

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

MASTER ȘTIINȚE PENALE

LUCRARE DE DISERTAȚIE
la disciplina
CRIMINALISTICĂ: METODE MODERNE DE INVESTIGARE PENALĂ
cu titlul
METODOLOGIA DE INVESTIGARE A UNOR INFRACȚIUNI
CARE ADUC ATINGERE PATRIMONIULUI

Coordonator:
Conf. univ. dr. Petruț Ciobanu

Absolvent:
Leancă Elena-Bety

BUCUREȘTI
2020
CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................................ 4

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE ȘI DE ORDIN ISTORIC PRIVIND


INFRACȚIUNEA DE FURT ȘI INFRACȚIUNEA DE TÂLHĂRIE .......................................... 5
Secțiunea I. Poziționarea furtului și a tâlhăriei în structura infracțiunilor contra patrimoniului
.......................................................................................................................................................... 5
§1. Cadrul juridic al infracțiunilor contra patrimoniului ...................................................... 5
§2. Patrimoniul sub egida legii penale ...................................................................................... 6
Secțiunea a II-a. Precedente legislative ale infracțiunilor de furt și de tâlhărie .......................... 7
§1. Furtul în Codul penal de la 1969 și în actualul Cod penal ................................................ 7
§2. Furtul calificat în Codul penal de la 1969 și în actualul Cod penal ................................. 8
§3. Furtul în scop de folosință în Codul penal de la 1969 și în actualul Cod penal .............. 9
§4. Tâlhăria în Codul penal de la 1969 și în actualul Cod penal .......................................... 10
§5. Tâlhăria calificată în Codul penal de la 1969 și în actualul Cod penal ......................... 10
Secțiunea a III-a. Investigația criminalistică – aspecte generale................................................ 11
§1. Principiile investigației criminalistice ............................................................................... 11
§2. Mijloacele tehnico-științifice aferente investigațiilor criminalistice .............................. 13
§3. Problema principală a investigațiilor criminalistice – procesul identificării
criminalistice ............................................................................................................................. 14

CAPITOLUL AL II-LEA. ANALIZA CONȚINUTULUI LEGAL AL FURTULUI ȘI A


TÂLHĂRIEI. REGIMUL SANCȚIONATOR.............................................................................. 15
Secțiunea I. Analiza conținutului legal al furtului ...................................................................... 15
§1. Noțiunea, caracterizarea și condițiile preexistente ale furtului ...................................... 16
§2. Conținutul constitutiv al furtului ...................................................................................... 17
§3. Forme, modalități, sancțiuni .............................................................................................. 18
Secțiunea a II-a. Distincția furtului de alte infracțiuni ............................................................... 18
Secțiunea a III-a. Analiza conținutului legal al tâlhăriei............................................................ 20
§1. Noțiunea, caracterizarea și condițiile preexistente ale tâlhăriei ..................................... 20
§2. Conținutul constitutiv al tâlhăriei ..................................................................................... 21
§3. Forme, modalități, sancțiuni .............................................................................................. 22
Secțiunea a IV-a. Distincția tâlhăriei de alte infracțiuni............................................................. 23

1
CAPITOLUL AL III-LEA. PARTICULARITĂȚI METODOLOGICE PRIVIND
INVESTIGAREA INFRACȚIUNILOR DE FURT ȘI DE TÂLHĂRIE .................................... 24
Secțiunea I. Principalele probleme, ca obiect al probațiunii, care trebuie clarificate prin
cercetarea infracțiunilor de furt și de tâlhărie ............................................................................. 25
§1. Determinarea bunurilor mobile ........................................................................................ 25
§2. Stabilirea locului și momentului săvârșirii faptei ............................................................ 26
§3. Identificarea mijloacelor și metodelor folosite la săvârșirea infracțiunii ...................... 27
§4. Identificarea făptuitorului și a eventualilor participanți la săvârșirea infracțiunii ..... 29
§5. Identificarea persoanei vătămate ...................................................................................... 30
§6. Determinarea condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii ............................... 30
Secțiunea a II-a. Primele măsuri luate în vederea investigării infracțiunilor de furt și de
tâlhărie ........................................................................................................................................... 31
§1. Constatarea infracțiunii flagrante..................................................................................... 31
§2. Efectuarea cercetării la fața locului .................................................................................. 32
§3. Ascultarea persoanei vătămate .......................................................................................... 33
§4. Audierea martorilor ........................................................................................................... 34
§5. Efectuarea de percheziții .................................................................................................... 35
§6. Identificarea și prinderea făptuitorului/făptuitorilor ..................................................... 35
Secțiunea a III-a. Alte activități de urmărire penală efectuate în cercetarea criminalistică a
furtului și a tâlhăriei ..................................................................................................................... 37
§1. Ascultarea suspecților sau a inculpaților.......................................................................... 37
§2. Efectuarea prezentărilor pentru recunoașterea de obiecte și de persoane. Efectuarea
de reconstituiri .......................................................................................................................... 38
§3. Dispunerea expertizelor judiciare ..................................................................................... 39
Secțiunea a IV-a. Particularități ale investigării furtului............................................................ 39
§1. Furtul din locuințe .............................................................................................................. 39
§2. Furtul din buzunare, genți sau poșete............................................................................... 41
§3. Furtul din și de autoturisme .............................................................................................. 43
§4. Furtul de bagaje .................................................................................................................. 44
§5. Furtul de la persoanele adormite ...................................................................................... 45
§6. Furtul din garderobe .......................................................................................................... 45
§7. Furtul din pensiuni, hoteluri sau moteluri ....................................................................... 45
§8. Furtul din lăcașurile de cult ............................................................................................... 46

2
Secțiunea a V-a. Particularități privind investigarea furtului și a tâlhăriei în paguba
proprietății publice......................................................................................................................... 47
§1. Probleme specifice de clarificat ......................................................................................... 48
§2. Existența unor moduri specifice de operare ..................................................................... 49

CONCLUZII..................................................................................................................................... 51

ANEXA NR. 1 – STATISTICI PRIVIND FENOMENUL INFRACȚIONAL .......................... 53

ANEXA NR. 2 – ACTIVITATEA DE PREVENIRE (MODELE PLIANTE) ........................... 61

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................. 64

3
INTRODUCERE

Infracțiunile de furt și de tâlhărie fac parte din categoria faptelor ilicite care aduc atingere
patrimoniului, fiind printre cele mai vechi infracțiuni pedepsite. În acest sens, furtul a fost pedepsit
atât prin norme juridice, cât și prin norme religioase/precepte morale, fiind a 8-a poruncă din
Decalog (cunoscut și sub numele de ,,Cele zece porunci’’ din Biblie).
Tema aleasă este una de actualitate, dat fiind faptul că infracțiunile menționate au un grad
sporit de periculozitate, fiind săvârșite în mod frecvent. Mai mult de atât, conform statisticilor1, în
anii 2004-2008 furtul a reprezentat cea mai des comisă infracțiune contra patrimoniului iar tâlhăria
a fost cea mai frecventă faptă ilicită comisă cu violență. În anul 2019 furtul a deținut ponderea în
cadrul infracțiunilor împotriva patrimoniului, fiind soluționate/declinate parchetului 95945 de
furturi, iar tâlhăria a reprezentat cea mai însemnată parte a infracțiunilor grave comise cu violență,
fiind soluționate/declinate parchetului 3470 de tâlhării.
Elementele determinante ale infracțiunilor de furt/tâlhărie pot consta în aspecte de ordin
economic sau fapta poate fi cauzată de existența unor sentimente de furie, ură, anxietate etc. Nevoia
de apartenență la un anumit grup sau nevoia de a se afirma, precum și lăcomia făptuitorului sau
modul în care acesta percepe nevoile umane, reprezintă factori care conturează fenomenul
infracțional.
Cele mai frecvent întâlnite motive pentru care oamenii aleg să comită o infracțiune de
furt/tâlhărie sunt următoarele: apartenența la o grupare care se ocupă cu săvârșirea unor astfel de
fapte ilicite, existența unor nevoi/necesități pe care făptuitorii consideră că nu le pot satisface altfel,
existența unor împrejurări/circumstanțe pe care infractorii le-au considerat oportune pentru
comiterea faptei, infractorii suferă de o tulburare obsesiv-compulsivă sau, cum am enunțat și
anterior, motive de ordin economic sau sentimental.
Consider că metodologia de cercetare a infracțiunilor este fundamentală pentru identificarea
și prinderea făptuitorilor, înfăptuirea justiției penale și implicit respectarea principiului legalității si
al aflării adevărului.
Lucrarea de disertație este structurată în trei capitole, astfel: în primul capitol este evidențiat
cadrul juridic al infracțiunilor de furt și de tâlhărie, alături de prezentarea faptelor din perspectivă
istorică, iar ulterior sunt enunțate aspectele generale ale investigației criminalistice; al doilea capitol
cuprinde informații specifice disciplinei drept penal – partea specială, fiind analizat în mod sintetic
conținutul legal al infracțiunilor alături de regimul sancționator al acestora; ultimul capitol
reprezintă partea cea mai voluminoasă a lucrării de disertație și privește particularitățile
metodologice privind investigarea furtului și a tâlhăriei.

1
A se vedea Anexa nr. 1 – Statistici privind fenomenul infracțional.

4
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE ȘI DE ORDIN ISTORIC PRIVIND
INFRACȚIUNEA DE FURT ȘI INFRACȚIUNEA DE TÂLHĂRIE

Primul capitol este structurat în trei secțiuni, respectiv: poziționarea furtului și a tâlhăriei în
structura infracțiunilor contra patrimoniului (Secțiunea I), precedente legislative ale infracțiunilor
de furt și tâlhărie (Secțiunea a II-a) și aspecte generale ale investigației criminalistice (Secțiunea a
III-a).

Secțiunea I. Poziționarea furtului și a tâlhăriei în structura infracțiunilor contra patrimoniului

În cadrul primei secțiuni vor fi enunțate următoarele aspecte: cadrul juridic al infracțiunilor
contra patrimoniului (§1), unde va fi precizată structura reglementării actuale în care se regăsesc
infracțiunile de furt și de tâlhărie, alături de mențiuni privind obiectul juridic generic și special al
acestora; precum și patrimoniul sub egida legii penale (§2), unde vor fi detaliate formele
patrimoniului alături de definiția acestuia.

§1. Cadrul juridic al infracțiunilor contra patrimoniului

Infracțiunea de furt și cea de tâlhărie sunt cuprinse în categoria infracțiunilor care aduc
atingere patrimoniului, fiind reglementate în Titlul II al părții speciale din Codul penal, intitulat
,,Infracțiuni contra patrimoniului’’. Capitolul I denumit ,,Furtul’’ cuprinde furtul în varianta simplă
(articolul 228 din Codul penal) și în cea calificată (articolul 229 din Codul penal), furtul în scop de
folosință (articolul 230 din Codul penal), plângerea prealabilă și împăcarea aferente faptelor
prevăzute în Capitolul I (articolul 231 din Codul penal), alături de sancționarea tentativei (articolul
232 din Codul penal). Din cadrul capitolului II intitulat ,,Tâlhăria și pirateria’’ constituie principal
obiect al cercetării noastre primele două articole, respectiv: tâlhăria (articolul 233 din Codul penal)
și tâlhăria calificată (articolul 234 din Codul penal).
Obiectul juridic generic infracțiunilor din Titlul II este reprezentat, așa cum sugerează și
denumirea titlului, de relațiile sociale patrimoniale. Desigur că inițial trebuie făcută o distincție între
obiectul juridic generic și cel special, deoarece obiectul juridic special este o componentă a celui
dintâi, existând un raport de parte-întreg (obiectul juridic generic este ,,întregul’’, cel care
înglobează obiectul juridic special).
În doctrina penală s-a arătat că ,,în cazul infracțiunilor de furt, obiectul juridic special este
dat de relațiile privind posesia sau detenția bunului mobil (menținerea situației de fapt a

5
bunului)’’2, în timp ce în cazul infracțiunilor de tâlhărie există atât un obiect juridic special principal
(care se identifică cu obiectul juridic special al furtului), cât și unul secundar (dat de integritatea
fizică, psihică sau sănătatea, implicit viața persoanei). Astfel, distincția dintre obiectul juridic al
furtului și cel al tâlhăriei este dată tocmai de caracterul complex al infracțiunii de tâlhărie.
Legea penală ocrotește relațiile patrimoniale deoarece prin infracțiunile enunțate anterior
sunt incriminate faptele prin care este schimbată situația de fapt a bunurilor și prin care este astfel
stânjenită/tulburată exercitarea drepturilor aferente bunurilor sustrase. Mai mult, în cazul
infracțiunilor complexe precum tâlhăria în varianta simplă și în cea calificată, legea penală
incriminează atât atingerile aduse relațiilor sociale patrimoniale, cât și relațiilor sociale care implică
respectul integrității corporale, sănătății și vieții persoanei.

§2. Patrimoniul sub egida legii penale

Noțiunea de patrimoniu vizată de reglementarea penală este cea din dreptul civil, anume, așa
cum s-a arătat în doctrină, patrimoniul cuprinde ,,totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale
care aparțin unei persoane fizice ori juridice’’3. În ciuda faptului că patrimoniul înglobează
drepturile și obligațiile care pot fi cuantificabile economic, Titlul II al părții speciale din Codul
penal se referă în principal la bunuri în materialitatea lor, iar în mod subsidiar vizează creanțele,
pentru că și acestea sunt apreciate ca fiind bunuri.
De asemenea, legea penală nu incriminează doar atingerile aduse dreptului de proprietate,
fiind protejate și dreptul de posesie sau de detenție (implicit detenția precară). Cu titlu de exemplu,
în cazul furtului este protejată posesia, inclusiv în situația în care este exercitată de către posesor
împotriva proprietarului, dar numai în situația în care posesia este de bună-credință. Actuala
reglementare ocrotește starea de fapt specifică bunurilor anterior comiterii infracțiunii (de exemplu,
dacă vom considera starea în care bunul se găsea înaintea sustragerii ca stare inițială, iar starea în
care bunul se găsea ulterior sustragerii ca stare finală, legea penală ocrotește starea inițială a
bunurilor; cu alte cuvinte, se urmărește asigurarea continuității împrejurărilor de fapt existente
înainte de intervenția ilicită a subiectului activ).
În ceea ce privește formele patrimoniului, articolul 136 intitulat ,,Proprietatea’’ din
Constituția României4 face distincția între proprietatea publică și cea privată, fiind menționate la

2
A se vedea Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni
contra patrimoniului, ediția 2, Ed. C. H. Beck, București, 2017, p. 236.
3
A se vedea Gh. Beleiu, apud Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei
și infracțiuni contra patrimoniului, ediția 2, Ed. C. H. Beck, București, 2017, p. 236.
4
Potrivit art. 136 alin. (1) din Constituția României, proprietatea este publică sau privată.

6
alineatul 3 din cuprinsul aceluiași articol5 doar bunurile care fac în mod exclusiv obiectul
proprietății publice. Astfel, proprietatea privată reprezintă regula, iar cea publică excepția, cu
precizarea că bunurile aflate în proprietate publică pot fi concesionate, închiriate sau date în
administrare, cu respectarea condițiilor și limitărilor prevăzute de lege6.

Secțiunea a II-a. Precedente legislative ale infracțiunilor de furt și de tâlhărie

În cadrul secțiunii vor fi abordate aspecte privind reglementarea furtului din Codul penal de
la 1969 (cunoscut și sub denumirea de ,,vechiul Cod penal’’) și din actualul Cod penal, respectiv
Codul penal adoptat în 2009 și intrat în vigoare în 2014, cunoscut și sub denumirea de ,,noul Cod
penal’’ (§1), alături de aspecte privind furtul calificat în Codul penal de la 1969 și în actualul Cod
penal (§2), incriminarea furtului în scop de folosință în vechea și noua reglementare (§3),
reglementarea tâlhăriei în vechiul și noul Cod penal (§4) și reglementarea tâlhăriei calificate în
vechea și actuala incriminare (§5), cu evidențierea succintă a principalelor modificări intervenite.

§1. Furtul în Codul penal de la 1969 și în actualul Cod penal

În Codul penal de la 1969 infracțiunea de furt era prevăzută la articolul 208, iar în Codul
penal intrat în vigoare în 2014 este prevăzută la articolul 228. La o primă analiză, conținutul
infracțiunii este aproape identic cu cel din vechiul Cod penal7.
Varianta tip a infracțiunii, existentă în ambele cazuri la alineatul 1, prevede actualmente ca
sancțiune pedeapsa închisorii având limitele mai mici față de vechiul cod, iar în plus față de vechea
reglementare este prevăzută și pedeapsa amenzii (la varianta tip, în vechea reglementare era

5
Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituția României, bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian,
apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale
zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice.
6
Potrivit art. 136 alin. (2) din Constituția României, proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi
aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. În plus, conform aceluiași articol, alin. (4) prevede
faptul că bunurile proprietate publică sunt inalienabile iar în condiţiile legii organice, ele pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele
pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
7
Potrivit art. 208 alin. (1) din vechiul Cod penal, furtul reprezenta luarea unui bun mobil din posesia sau
detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept și se pedepsea cu
închisoare de la unu la 12 ani. Alin. (2) al aceluiași articol prevedea faptul că se consideră bunuri mobile și
orice energie care are o valoare economică, precum și înscrisurile. De asemenea, alin. (3) preciza că fapta
constituie furt chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii
acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane. În plus, alin. (4) care incrimina furtul de
folosință stabilea că: de asemenea, constituie furt luarea în condițiile alin. 1 a unui vehicul, cu scopul de a-l
folosi pe nedrept.

7
prevăzută doar pedeapsa închisorii, iar în actuala reglementare este prevăzută pedeapsa închisorii
alternativ cu pedeapsa amenzii).
Alineatul 2 al articolului 208 din vechiul Cod penal a fost preluat de alineatul 3 al articolului
228 din noul Cod penal, cu mențiunea că actuala reglementare prevede în plus faptul că și energia
electrică este asimilată noțiunii de bunuri mobile.
Alineatul 3 al articolului 208 din vechea incriminare își are corespondentul în alineatul 2 al
articolului 228 din prezenta reglementare.
Alineatul 4 al articolului 208 din Codul penal de la 1969, care reglementa furtul de folosință,
nu a mai fost preluat în actualul articolul 228, deoarece furtul în scop de folosință este incriminat
distinct în articolul 230 din noul Cod penal.

§2. Furtul calificat în Codul penal de la 1969 și în actualul Cod penal

În Codul penal de la 1969 infracțiunea de furt calificat era prevăzută la articolul 209, iar în
Codul penal intrat în vigoare în 2014 este prevăzută la articolul 229. La o primă analiză se poate
observa faptul că au intervenit modificări semnificative la primele două alineate, conținutul
infracțiunii din actualul Cod penal fiind aproape identic la alineatul 3 cu cel din vechiul Cod penal8.
Pentru o înțelegere mai facilă a schimbărilor apărute față de vechea reglementare, când ne vom
referi la articolul 209, implicit ne vom referi la vechiul Cod penal, iar când vom menționa articolul
229 ne vom referi la noul Cod penal.
Alineatul 1 al articolului 209 își găsește corespondentul în primul alineat al articolului 229,
cu precizarea că în actuala reglementare a alineatului 1 au fost preluate doar patru elemente

8
Potrivit art. 209 alin. (1) din vechiul Cod penal, infracțiunea de furt calificat reprezenta furtul săvârșit în
următoarele împrejurări: a) de două sau mai multe persoane împreună; b) de o persoană având asupra sa o
armă sau o substanță narcotică; c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită; d) asupra unei
persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra; e) într-un loc public; f) într-un
mijloc de transport în comun; g) în timpul nopții; h) în timpul unei calamități; i) prin efracție, escaladare sau
prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; și se pedepsea cu închisoare de la 3
la 15 ani. Alin. (2) al aceluiași articol sancționa cu aceeași pedeapsă și furtul privind: a) un bun care face
parte din patrimoniul cultural; b) un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau
identificare. De asemenea, alin. (3) incrimina furtul privind următoarele categorii de bunuri: a) țiței, gazolină,
condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite,
cisterne ori vagoane-cisternă; b) componente ale sistemelor de irigații; c) componente ale rețelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de
urgență publică; e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale
ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru; f) instalații de siguranță și dirijare a traficului
feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport
aferente; g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile
publice; h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și
componente de comunicații; și se pedepsea cu închisoare de la 4 la 18 ani. În plus, alin. (4) prevedea faptul
că furtul care a produs consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și
interzicerea unor drepturi.

8
circumstanțiale agravante din cele nouă aferente vechii reglementări și este menționat, în plus față
de vechea reglementare, un alt element circumstanțial agravant9.
Ne vom limita în a enunța faptul că în Codul penal de la 1969 furtul avea 20 de ipoteze a
căror îndeplinire ducea la reținerea infracțiunii de furt calificat, iar în actualul Cod penal există doar
16 ipoteze, unele dintre ele fiind preluate din vechiul Cod penal, iar altele fiind introduse ca
elemente de noutate în Codul penal adoptat în 2009. În actuala reglementare au fost suprimate unele
elementele circumstanțiale agravante specifice vechii incriminări, precum: comiterea faptei de două
sau mai multe persoane împreună, săvârșirea acesteia într-un loc public sau în timpul unei
calamități ori asupra unui subiect pasiv aflat într-o stare de vulnerabilitate prin imposibilitatea de a
se apăra sau de a-și exprima voința.
Elementele circumstanțiale agravante care reprezintă un element de noutate față de vechiul
Cod penal sunt următoarele: comiterea infracțiunii prin scoaterea din funcțiune a sistemului de
alarmă/supraveghere, precum și comiterea furtului prin violare de domiciliu/sediu profesional.
O altă diferență constă în regimul sancționator mai blând, întrucât limitele de pedeapsă ale
închisorii prevăzute în articolul 229 sunt mai mici față de cele din vechiul Cod penal. În plus,
comparativ cu vechea incriminare, pentru faptele prevăzute la articolul 229 alineatul 1 și alineatul 2
literele b) și c), împăcarea înlătură răspunderea penală10.

§3. Furtul în scop de folosință în Codul penal de la 1969 și în actualul Cod penal

Așa cum am indicat anterior la paragraful intitulat ,,Furtul în Codul penal de la 1969 și în
actualul Cod penal’’ (§1), principala diferență față de vechea reglementare constă în incriminarea
furtului în scop de folosință într-un articol distinct de cel în care este incriminată infracțiunea de furt
simplu.
În vechiul Cod penal furtul de folosință nu era o infracțiune reglementată distinct ci, așa cum
s-a arătat în doctrina de specialitate, ,,reprezenta o modalitate a variantei tip a furtului simplu’’11.
Astfel, în prezent, furtul în scop de folosință este prevăzut de articolul 230 din Codul penal, în timp
ce furtul în varianta sa simplă este prevăzut de articolul 228 din cadrul aceluiași act normativ.
O altă diferență este reprezentată de indicarea în noul Cod penal a unei noi ipoteze, alături
de cea prevăzută în vechea incriminare privind furtul unui vehicul12. Noua ipoteză este precizată la

9
Potrivit art. 229 alin. (1) lit. e) C. pen. este incriminat furtul săvârșit prin scoaterea din funcțiune a
sistemului de alarmă ori de supraveghere.
10
Potrivit art. 231 alin. (2) C. pen., în cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și
c) și art. 230, împăcarea înlătură răspunderea penală.
11
A se vedea Valerian Cioclei, op. cit., p. 271.
12
Potrivit art. 230 alin. (1) C. pen., furtul în scop de folosință este furtul care are ca obiect un vehicul,
săvârșit în scopul de a-l folosi pe nedrept.

9
alineatul 2 al articolului 23013 și privește folosirea unui terminal de comunicații în anumite condiții
prevăzute de textul de lege.

§4. Tâlhăria în Codul penal de la 1969 și în actualul Cod penal

În Codul penal de la 1969 infracțiunea de tâlhărie era prevăzută la articolul 211, iar în Codul
penal intrat în vigoare în 2014 este prevăzută la articolul 233. Conținutul articolului 233 din actualul
Cod penal este aproape identic cu fapta prevăzută la alineatul 1 al articolului 211 din vechiul Cod
penal.
O primă deosebire între vechea și actuala reglementare constă în faptul că vechiul Cod penal
prevedea într-un singur articol infracțiunea de tâlhărie, față de noua reglementare în care tâlhăria și
tâlhăria calificată sunt prevăzute în articole distincte (articolul 233, respectiv articolul 234 din
Codul penal actual).
O altă deosebire constă în regimul sancționator mai blând aferent noii reglementări în care
limitele pedepsei cu închisoarea sunt mai mici. În plus, în actualul Cod penal infracțiunea de
tâlhărie este sancționată cu pedeapsa închisorii și interzicerea exercitării unor drepturi, în timp ce în
vechea reglementare era prevăzută doar pedeapsa cu închisoarea.

§5. Tâlhăria calificată în Codul penal de la 1969 și în actualul Cod penal

Așa cum am menționat în paragraful anterior intitulat ,,Tâlhăria în Codul penal de la 1969 și
în actualul Cod penal’’ (§4), în vechiul Cod penal tâlhăria era incriminată doar în articolul 211,
acesta incluzând varianta tip alături de variantele agravate ale infracțiunii. În prezent, în noul Cod
penal tâlhăria calificată este prevăzută în articolul 234. Aceeași este și situația tâlhăriei urmată de
moartea victimei, deoarece, spre deosebire de vechiul Cod penal unde era sancționată ca o variantă
a tâlhăriei, în noul Cod penal este incriminată distinct, fiind prevăzută de articolul 236.
Actuala reglementare a tâlhăriei calificate a preluat unele din variantele agravate prevăzute
în vechea incriminare, altele au fost suprimate, iar unele reprezintă un element de noutate.
Variantele agravate care nu au mai fost preluate în noua reglementare sunt reprezentate de tâlhăria
comisă într-un loc public, în timpul unei calamități sau de două sau mai multe persoane împreună.
De asemenea, în două cazuri au fost preluate variantele agravate aferente vechii incriminări,
dar cu inserarea unor completări, prin folosirea sintagmelor ,,ori substanțe explozive’’14, respectiv

13
Potrivit art. 230 alin. (2) C. pen., reprezintă furt în scop de folosință și folosirea fără drept a unui terminal
de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a
produs o pagubă.

10
,,sau asupra unui mijloc de transport’’15. În plus, o variantă agravată specifică vechii reglementări a
fost înlocuită cu ipoteza în care infracțiunea este comisă prin violarea de domiciliu/sediu
profesional, deoarece corespunde mult mai bine realităților socio-economice16.
Un element de noutate față de vechiul Cod penal este reprezentat de ipoteza privind
,,simularea de calități oficiale’’17. Această nouă ipoteză își are justificarea în diversificarea
modurilor de operare întâlnite în practică, care au determinat nevoia de a incrimina și acest modus
operandi. Tot un element de noutate față de Codul penal de la 1969 este reprezentat de varianta
agravată a tâlhăriei calificate care face trimitere la furtul calificat18.

Secțiunea a III-a. Investigația criminalistică – aspecte generale

Secțiunea a III-a cuprinde informații privind principiile investigației criminalistice (§1),


mijloacele tehnico-științifice aferente acestora (§2) și date privind problema principală a
investigațiilor criminalistice, respectiv procesul identificării criminalistice (§3).

§1. Principiile investigației criminalistice

Criminalistica este definită în doctrina de specialitate ca fiind ,,o știință judiciară, cu


caracter autonom și unitar, care cuprinde metode, mijloace tehnice și procedeele tactice, destinate
descoperirii, investigării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și
prevenirii faptelor antisociale’’19.
Principiile investigației criminalistice sunt reprezentate de: principiul legalității, principiul
aflării adevărului, prezumția de nevinovăție, principiul existenței urmelor aferente faptelor penale,
principiul identității și principiul operativității în investigația criminalistică.

14
Potrivit art. 211 alin. (21) lit. b) din vechiul Cod penal, o variantă agravată a tâlhăriei era reprezentată de
fapta săvârșită de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică ori paralizantă; în timp ce art. 234
alin. (1) lit. a) din actualul Cod penal prevede ca tâlhărie calificată, tâlhăria săvârșită prin folosirea unei arme
ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante.
15
Potrivit art. 211 alin. (2) lit. c) teza finală din vechiul Cod penal, o variantă agravată a tâlhăriei era
reprezentată de fapta săvârșită într-un mijloc de transport; în timp ce art. 234 alin. (1) lit. e) din actualul Cod
penal prevede ca tâlhărie calificată, tâlhăria săvârșită într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de
transport.
16
Potrivit art. 211 alin. (21) lit. c) din vechiul Cod penal, o variantă agravată a tâlhăriei era reprezentată de
fapta săvârșită într-o locuință sau în dependințe ale acesteia; în timp ce art. 234 alin. (1) lit. f) din actualul
Cod penal prevede ca tâlhărie calificată, tâlhăria săvârșită prin violare de domiciliu sau sediu profesional.
17
Potrivit art. 234 alin. (1) lit. b) C. pen., tâlhăria calificată este tâlhăria săvârșită prin simularea de calități
oficiale.
18
Potrivit art. 234 alin. (2) C. pen., tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) se pedepsește cu
închisoarea de la 5 la 12 ani.
19
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Tehnica criminalistică, Ed. Universul Juridic,
București, 2017, p. 8.

11
Principiul legalității este fundamentat în Constituție, în Codul penal20 și în Codul de
procedură penală21, având rolul de a reliefa ideea conform căreia întreaga activitate procesual
penală, deci implicit și activitățile care compun investigarea criminalistică, se derulează cu
respectarea legii.
Principiul aflării adevărului este prevăzut în Codul de procedură penală22 și are, așa cum s-a
evidențiat în literatura de specialitate ,,o semnificație cu totul deosebită, pornind de la faptul că,
pentru înfăptuirea justiției penale, este imperios necesară aflarea adevărului […] aflarea
adevărului este consecința unei activități complexe de investigare a faptelor și împrejurărilor
concrete, obiective, privind o anumită cauză’’23.
Prezumția de nevinovăție este prevăzută în Codul de procedură penală 24, iar potrivit acestui
principiu, fiecare persoană va fi prezumată nevinovată până în momentul în care o hotărâre penală
definitivă statuează altfel. Nerespectarea acestui principiu poate avea ca efect încălcarea implicită a
altora, precum principiul legalității și principiul aflării adevărului (acest fapt se datorează legăturilor
existente din cadrul sistemului de principii criminalistice).
Principiul existenței urmelor aferente oricăror fapte penale se referă la faptul că orice
faptă/acțiune/activitate a omului (indiferent dacă vorbim despre o faptă licită sau ilicită), au ca
rezultat anumite schimbări în mediul exterior, care se concretizează în urme ale infracțiunii. În
doctrina penală s-a definit noțiunea de urmă a infracțiunii ca fiind ,,orice modificare materială
intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. Între fapta autorului și
modificarea intervenită este necesar să existe un raport cauzal […] prin urmă nu se înțelege numai
urma formată prin contactul direct a două corpuri […] ci și urmele de resturi materiale, urme
biologice, reziduuri ale tragerii cu arma de foc, microurme diverse’’25.
Principiul identității reprezintă epicentrul investigațiilor deoarece în cadrul unui proces
penal este crucială etapa de identificare a bunurilor, a persoanelor sau a altor elemente necesare
aflării adevărului judiciar. În doctrină s-a precizat faptul că ,,identificarea este definită ca o
20
Art. 1 C. pen. este intitulat ,,Legalitatea incriminării’’, iar art. 2 C. pen. este denumit ,,Legalitatea
sancțiunilor de drept penal’’, ambele făcând parte din Partea generală a Codului penal, Titlul I, Capitolul I,
capitol care este intitulat ,,Principii generale’’.
21
Art. 2 C. pr. pen. este intitulat ,,Legalitatea procesului penal’’, făcând parte din Partea generală a Codului
de procedură penală, Titlul I, titlu care este denumit ,,Principiile și limitele aplicării legii procesuale penale’’.
22
Art. 5 C. pr. pen. este intitulat ,,Aflarea adevărului’’ și prevede la alin. (1) faptul că organele judiciare au
obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei,
precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului; La alin. (2) teza I se prevede că organele de
urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea
suspectului ori inculpatului.
23
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, op. cit., p. 18-19.
24
Art. 4 C. pr. pen. este intitulat ,,Prezumția de nevinovăție’’ și are următorul cuprins: (1) Orice persoană
este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. (2) După
administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se
interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
25
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, op. cit., p. 21.

12
activitate prin care se stabilește identitatea persoanelor sau obiectelor pe baza trăsăturilor și
particularităților dinainte cunoscute’’26.
Principiul operativității se referă, așa cum s-a subliniat în doctrină, la faptul că ,,rapiditatea
are consecințe directe asupra administrării unor probe de calitate, în sensul că <<odată cu
trecerea timpului se șterg urmele din amintirea oamenilor și de pe obiect, dispar oamenii și
obiectele>> […] se desprinde cu claritate ideea că șansele de descoperire a infractorului scad pe
măsura scurgerii timpului’’27.

§2. Mijloacele tehnico-științifice aferente investigațiilor criminalistice

Cercetarea la fața locului implică o cunoaștere promptă și integrală, realizată în mod


nemijlocit la locul săvârșirii infracțiunii, ori la locul unde sunt găsite urmele sau repercusiunile
infracțiunii, chiar dacă nu coincide cu locul săvârșirii acesteia. Investigarea la fața locului reprezintă
o etapă incipientă a investigației criminalistice, deoarece de obicei locul comiterii faptei penale are
o cantitate considerabilă de urme calitative.
Acțiunile premergătoare reprezintă o parte esențială a investigațiilor, iar din punct de vedere
temporal acestea sunt întreprinse, așa cum reiese din denumirea lor, anterior cercetării propriu-zise.
În doctrina de specialitate s-au menționat ca acțiuni premergătoare următoarele măsuri: ,,acordarea
primului ajutor victimei și înlăturarea pericolelor iminente […]; stabilirea locului comiterii
infracțiunii și punerea lui sub pază, […] fixarea tuturor împrejurărilor care pe parcurs se pot
schimba sau modifica’’28.
Cercetarea propriu-zisă este compusă din două faze distincte, respectiv faza incipientă,
statică și faza ulteriorară, dinamică. Faza statică este desfășurată cu respectarea unei reguli conform
căreia lucrurile nu pot fi atinse sau mutate, dar pot fi fixate prin fotografiere sau filmare și pot fi
realizate măsurători. Faza dinamică este cea mai amplă etapă a investigării datorită multitudinii de
mijloace tehnico-științifice care sunt angrenate în realizarea acesteia.
Trusele criminalistice se împart în două mari categorii, respectiv cele universale și cele
specializate. Trusele criminalistice universale sunt compuse, așa cum reiese din doctrina penală, din
,,compartimentul traseologic, destinat descoperirii, fixării și ridicării urmelor de mâini, de
picioare, de dinți, ale instrumentelor de spargere […]; compartimentul pentru executarea
măsurătorilor și marcarea obiectelor principale […]; compartimentul necesar executării desenelor
și schiței locului faptei’’29. Trusele criminalistice specializate sunt de mai multe feluri, având funcții

26
Idem, p. 22.
27
Idem, p. 23.
28
Idem, p. 34.
29
Idem, p. 37.

13
limitative. Literatura juridică de specialitate menționează cu titlu de exemplu următoarele truse
specializate: ,,trusa pentru testarea stupefiantelor […] trusa pentru marcarea unor obiecte […]
trusa pentru revelarea urmelor papilare latente cu radiație de tip laser […] truse destinate
cercetării accidentelor de circulație, cercetării exploziilor și incendiilor, inclusiv truse pentru
examinarea cadavrelor neidentificate, truse pentru cercetarea falsurilor în înscrisuri’’30.
Laboratoarele criminalistice mobile își găsesc utilitatea în cazurile în care investigarea
vizează spații inaccesibile, precum fluviuri, râuri, perdelele forestiere aflate pe dealuri sau podișuri
etc. Laboratoarele dețin trusele criminalistice esențiale (atât cele universale, cât și cele specializate),
cu precizarea că acestea sunt dotate cu utilaje de detecție (detectoare de metale/cadavre/substanțe
radioactive) și echipamente necesare pentru acordarea primului ajutor sau pentru efectuarea
eficientă a intervențiilor (de exemplu, în doctrină au fost enumerate următoarele: ,,echipament
special de protecție, măști de gaze, costume de scafandru autonom’’31).

§3. Problema principală a investigațiilor criminalistice – procesul identificării criminalistice

Procesul identificării constituie aspectul fundamental al investigațiilor criminalistice și


presupune un amplu demers cognitiv prin intermediul căruia este precizată identitatea/neidentitatea
unor oameni/obiecte/fenomene aflate în raport cauzal cu infracțiunea, pe baza unor trăsături
distinctive ale acestora. În doctrina de specialitate s-a arătat că ,,persoana sau obiectul trebuie să
prezinte o serie de caracteristici fundamentale de individualizare, care să îndeplinească
următoarele condiții: a. pentru stabilirea identității sunt suficiente și necesare caracteristici
esențiale […]; b. trăsăturile particulare trebuie să prezinte o existență în timp, dublată de relativa
lor stabilitate […]; c. identificarea trebuie interpretată într-un mod dialectic’’32.
Cele patru principii aferente identificării criminalistice contribuie la conturarea aspectului
științific a demersului și sunt, așa cum s-a evidențiat în literatura juridică, următoarele: ,,a.
principiul identității […] b. principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte
scop al identificării și obiecte mijloc de identificare […] c. principiul stabilității relative a
caracteristicilor de identificare […] d. principiul dinamicității caracteristicilor de identificare’’33.
Procesul de identificare este compus din 2 etape, respectiv, etapa incipientă (privește
stabilirea grupului din care face parte elementul supus identificării) și cea secundă (privește
identificarea propriu-zisă). În doctrină s-a subliniat că ,,examinarea comparativă reprezintă metoda
principală utilizată în identificarea criminalistică […] examinarea se efectuează pe baza unor

30
Idem, p. 38-39.
31
Idem, p. 41.
32
Idem, p. 43-44.
33
Idem, p. 49-50.

14
modele de comparație create experimental […] Rezultatele obținute în procesul identificării
criminalistice sunt materializate sub forma unor concluzii care pot avea un caracter categoric de
certitudine […] sau de probabilitate, dar pot exista situații de imposibilitate a rezolvării
problemei’’34.

CAPITOLUL AL II-LEA. ANALIZA CONȚINUTULUI LEGAL AL FURTULUI ȘI A


TÂLHĂRIEI. REGIMUL SANCȚIONATOR

Capitolul al II-lea este structurat în patru secțiuni, respectiv: analiza conținutului legal al
furtului (Secțiunea I), distincția furtului de alte infracțiuni (Secțiunea a II-a), analiza conținutului
legal al tâlhăriei (Secțiunea a III-a) și distincția tâlhăriei de alte infracțiuni (Secțiunea a IV-a).
Dat fiind faptul că prima și a treia secțiune privesc conținuturile legale ale infracțiunilor,
remarcăm faptul că secțiunea I corespunde părții speciale a Codului penal, respectiv Titlul II,
Capitolul I, în timp ce secțiunea a III-a corespunde părții speciale a Codului penal, respectiv Titlul
II, Capitolul II.
Având în vedere faptul că tema lucrării de disertație este reprezentată de metodologia de
investigare a infracțiunilor de furt și de tâlhărie, privind astfel disciplina denumită ,,Criminalistică:
Metode moderne de investigare penală’’, se cuvin a fi menționate doar aspectele generale aferente
conținutului legal al infracțiunilor, pentru aprofundare urmând a fi consultate materiale adiționale
privind partea specială a dreptului penal35.

Secțiunea I. Analiza conținutului legal al furtului

În cadrul secțiunii I vor fi enunțate noțiunea, caracteristicile și condițiile preexistente ale


furtului (§1), alături de conținutul constitutiv al acestuia (§2), iar în cele din urmă vor fi precizate
formele, modalitățile și sancțiunile aferente infracțiunii (§3).
Conținutul constitutiv al infracțiunii privește latura obiectivă și pe cea subiectivă. Astfel, în
cadrul laturii obiective vom face precizări referitoare la elementul material, urmarea imediată și
legătura de cauzalitate, iar în ceea ce privește latura subiectivă vom indica forma de vinovăție
caracteristică faptei.
De asemenea, așa cum am menționat anterior, secțiunea I corespunde părții speciale a
Codului penal, respectiv Titlul II (denumit ,,Infracțiuni contra patrimoniului’’), Capitolul I (intitulat
,,Furtul’’).

34
Idem, p. 52-55.
35
A se vedea Valerian Cioclei, op. cit., p. 233-302.

15
§1. Noțiunea, caracterizarea și condițiile preexistente ale furtului

Noțiunea de ,,furt’’ se circumscrie noțiunilor aferente furtului propriu-zis (reglementat în


articolul 228 din Codul penal36), furtului calificat (incriminat în articolul 229 din Codul penal37) și
furtului în scop de folosință (prevăzut de articolul 230 din Codul penal38). Într-o definiție sintetică,
furtul reprezintă sustragerea ilicită a unui bun mobil din posesia/detenția unei alte persoane, fără a
avea încuviințarea/aprobarea acesteia.
Obiectul juridic al acestor infracțiuni este compus din cel generic/comun, reprezentând
relațiile sociale patrimoniale, și cel special, concretizat pe baza raporturilor decurgând din
posesia/detenția bunurilor mobile. Discuțiile referitoare la obiectul juridic general și cel special al
infracțiunilor contra patrimoniului enunțate în cadrul Capitolului I, Secțiunea I a prezentei lucrări,
rămân valabile.
În ceea ce privește obiectul material, în doctrina penală s-a arătat că ,,obiectul material este
reprezentat, de regulă, doar de bunuri mobile, însă, se consideră că pot constitui obiect material al
infracțiunii și bunurile care rămân sau devin imobile în sensul legii civile […] Reprezintă obiect
material și înscrisurile, energia electrică sau alt fel de energie cu valoare economică […] și părțile
corpului uman în măsura în care sunt desprinse de acesta (organe) și aparțin unui patrimoniu sau

36
Potrivit art. 228 alin. (1) C. pen., furtul reprezintă luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia,
fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, iar conform alin. (2) fapta constituie furt
și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în
posesia sau detenția legitimă a altei persoane. În plus, alin. (3) prevede faptul că se consideră bunuri mobile
și înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare economică.
37
Potrivit art. 229 alin. (1) C. pen., furtul calificat reprezintă furtul săvârșit în următoarele împrejurări: a)
într-un mijloc de transport în comun; b) în timpul nopții; c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; e)
prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere. La alin. (2) se incriminează furtul
săvârșit în următoarele împrejurări: a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural; b) prin
violare de domiciliu sau sediu profesional; c) de o persoană având asupra sa o armă. Alin. (3) incriminează
furtul privind următoarele categorii de bunuri: a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină,
alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă; b)
componente ale sistemelor de irigații; c) componente ale rețelelor electrice; d) un dispozitiv ori un sistem de
semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică; e) un mijloc de
transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene
ori în caz de dezastru; f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și
componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente; g) bunuri prin
însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice; h) cabluri, linii,
echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații.
38
Potrivit art. 230 alin. (1) C. pen., furtul în scop de folosință reprezintă furtul care are ca obiect un vehicul,
săvârșit în scopul de a-l folosi pe nedrept. Alin. (2) incriminează folosirea fără drept a unui terminal de
comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs
o pagubă.

16
părțile artificiale, chiar dacă sunt sau nu desprinse de corp (proteze). În cazul furtului de folosință,
obiectul material constă într-un vehicul sau un terminal de comunicații’’39.
Subiecții infracțiunii, fie că vorbim despre cei activi (făptuitorii) sau despre cei pasivi
(persoanele vătămate), sunt necircumstanțiați, cu excepția situației descrise la articolul 231 din
Codul penal40, pentru care subiecții trebuie să îndeplinească anumite condiții. Situația de excepție se
referă la cazul în care doar la existența unei plângeri prealabile se poate sancționa infracțiunea. De
asemenea, în ceea ce privește subiecții activi ai infracțiunii, în principal, participația penală este
posibilă în toate formele ei, anume: coautorat, instigare și complicitate.
Condițiile preexistente infracțiunii, sau altfel spus, situația premisă specifică furtului, rezidă,
astfel cum s-a subliniat în doctrina de specialitate, ,,în apartenența bunului la un patrimoniu și
existența bunului în posesia ori detenția unei persoane, alta decât cea care comite fapta’’41.

§2. Conținutul constitutiv al furtului

Elementul material al furtului se poate realiza atât printr-o acțiune (luarea), cât și printr-o
inacțiune (nepredarea bunului, atunci când exista o obligație în acest sens în sarcina subiectului
activ). În mod indubitabil, în cele mai multe cazuri elementul material se realizează printr-o acțiune.
În literatura juridică s-a evidențiat faptul că ,,pentru existența infracțiunii, elementului material îi
este atașată o cerință esențială, și anume, luarea bunului să se facă fără consimțământul celui
deposedat’’42.
Urmarea imediată constă în modificarea frauduloasă a situației de fapt în care se afla bunul,
deoarece în urma infracțiunii bunul sustras trece dintr-o stare de stăpânire în alta. În acest sens, în
doctrina penală s-a arătat că ,,acțiunea de luare a bunului presupune două componente:
deposedarea, adică scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului, și
împosedarea, respectiv trecerea bunului în sfera de stăpânire a făptuitorului’’43. De asemenea,
trebuie acordată o atenție sporită faptei incriminate în articolul 230, alineatul 2 din Codul penal,
întrucât aceasta este sancționată numai dacă a produs o pagubă.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, cu excepția situației descrise de
articolul 230, alineatul 2 din Codul penal, unde aceasta trebuie dovedită. Prin urmare, în ipoteza

39
A se vedea Valerian Cioclei, op. cit., p. 236-237.
40
Potrivit art. 231 alin. (1) C. pen., faptele prevăzute în prezentul capitol, săvârșite între membrii de familie,
de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este
găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Alin. (2) are următorul
conținut: în cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) și art.230, împăcarea
înlătură răspunderea penală.
41
A se vedea Valerian Cioclei, op. cit., p. 244.
42
Idem, p. 237.
43
Idem, p. 245.

17
furtului de folosință incriminată de textul legal anterior menționat, trebuie demonstrată existența
legăturii de cauzalitate între utilizarea terminalului și provocarea pagubei.
Latura subiectivă constă în forma de vinovăție a intenției directe calificate prin scop, fapt
evidențiat în textul legal prin sintagma ,,în scopul de a și-l însuși pe nedrept’’.

§3. Forme, modalități, sancțiuni

În privința formelor infracțiunilor, articolul 232 din Codul penal44 precizează că tentativa
(acțiunea întreruptă/rămasă fără rezultat) este posibilă și aceasta se pedepsește. Consumarea
infracțiunii coincide cu momentul în care bunul trece dintr-o stare de stăpânire în alta, iar dacă
infracțiunea este continuă/continuată, pe lângă momentul consumării aceasta poate avea și un
moment al epuizării.
Articolul 228 din Codul penal, denumit ,,Furtul’’, incriminează infracțiunea în varianta sa
simplă, în timp ce articolul 229 din Codul penal, intitulat ,,Furtul calificat’’, cuprinde toate
variantele agravate ale furtului simplu. Articolul 230 din Codul penal, implicit furtul de folosință,
are două alineate, ambele reprezentând variantele tip ale infracțiunii.
Furtul în varianta sa simplă este sancționat, așa cum este prevăzut în articolul 228, alineatul
1 din Codul penal, cu pedeapsa închisorii alternativ cu cea a amenzii, în timp ce furtul calificat este
pedepsit doar cu pedeapsa închisorii. Furtul în scop de folosință este sancționat prin raportare la
regimul sancționator prevăzut în cazul furtului sau furtului calificat, limitele speciale ale pedepselor
indicate de cele două texte legale reducându-se cu o treime. În plus, conform articolului 231 din
Codul penal, în unele cazuri faptele sunt investigate doar la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar pentru anumite fapte împăcarea înlătură răspunderea penală.

Secțiunea a II-a. Distincția furtului de alte infracțiuni

Secțiunea a II-a are rolul de a evidenția principalele deosebiri între infracțiunea de furt și alte
infracțiuni precum: tâlhăria, abuzul de încredere, însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la
făptuitor și înșelăciunea.
Diferența dintre infracțiunea de furt și cea de tâlhărie rezidă în faptul că tâlhăria reprezintă
furtul comis prin utilizarea de violențe/amenințări/punerea subiectului pasiv într-o stare de
vulnerabilitate sau furtul urmat de utilizarea acestor modalități, cu precizarea că modalitățile
enumerate anterior trebuie să fie realizate în scopul comiterii tâlhăriei/păstrării bunului

44
Potrivit art. 232 C. pen., tentativa la infracțiunile prevăzute în prezentul capitol, respectiv Capitolul I,
Titlul II din partea specială a Codului penal, se pedepsește.

18
sustras/eliminării urmelor infracțiunii/garantării scăpării. În cazul în care subiectul activ nu comite
acte menite să înfrângă rezistența subiectului pasiv, pentru că lipsește opoziția acestuia, se va reține
infracțiunea de furt, iar nu tâlhăria. În acest sens, în doctrina penală s-a apreciat că ,,pentru a fi în
prezența unor violențe, fie ele și doar de natură psihică, este necesar ca victima să perceapă
agresiunea. Altfel […] fapta va putea fi încadrată doar ca infracțiune de furt’’45. De asemenea,
absența scopului duce la imposibilitatea de reținere a infracțiunii de tâlhărie, caz în care poate exista
un concurs între infracțiunea de furt și o altă infracțiune.
Distincția dintre infracțiunea de furt și abuzul de încredere constă în raportul juridic specific
abuzului de încredere. Pentru reținerea abuzului de încredere trebuie ca bunul să fie posedat/deținut
de către subiectul activ în baza unui titlu (de exemplu: un contract de depozit, de transport, de
locațiune etc.), în caz contrar putându-se reține infracțiunea de furt. În plus, în doctrină s-a arătat că
,,în cazul furtului urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt a bunului, prin scoaterea
acestuia din sfera de stăpânire a posesorului, iar la abuzul de încredere urmarea constă în
îngrădirea exercitării în fapt a drepturilor patrimoniale ale unei persoane, cu privire la un bun
mobil’’46. În practica judiciară s-a reținut infracțiunea de furt în cazul în care, de exemplu, Y îi oferă
telefonul său mobil lui X, la solicitarea acestuia din urmă, pentru a efectua un apel, iar ulterior X
fuge cu telefonul lui Y; în jurisprudență s-a evidențiat faptul că ,,partea vătămată a încredinţat
telefonul mobil inculpatului pentru un timp foarte scurt, nu a renunţat la posesie sau detenţie […]
Faptul că partea vătămată i-a dat de bună voie telefonul mobil, este lipsit de relevanţă cu privire la
încadrarea juridică a faptei ca infracţiune de furt’’47.
În ceea ce privește infracțiunea denumită însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la
făptuitor, în literatura juridică au fost precizate următoarele: ,,nu reprezintă furt însușirea unor
bunuri extra-patrimoniale, cum ar fi bunurile abandonate (res derelictae) sau bunurile care nu
aparțin nimănui (res nullius) […] nici însușirea unor bunuri pierdute […] Trebuie spus însă că
pierderea vremelnică a contactului cu bunul nu înseamnă și pierderea posesiei, […] iar însușirea
pe nedrept a unui astfel de bun reprezintă o infracțiune de furt’’48.
Referitor la infracțiunea de înșelăciune, în literatura de specialitate au fost identificate două
cazuri problematice privind încadrarea juridică a faptei ca furt sau ca înșelăciune, în primul caz
stabilindu-se că ,,nu constituie înșelăciune, ci furt, <<fapta persoanei care cere de la deținător un
lucru spre a-l vedea și, după ce-l privește, fuge cu el sau fapta celui care, după ce a primit prețul
unui bun vândut, pe care urma să-l remită pe loc cumpărătorului, fuge cu bunul>>’’49. Al doilea

45
A se vedea Valerian Cioclei, op. cit., p. 285.
46
Idem, p. 341.
47
A se vedea Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 691 din 3 noiembrie 2009.
48
A se vedea Valerian Cioclei, op. cit., p. 244.
49
Idem, p. 354.

19
caz a fost reprezentat de ipoteza în care subiectul activ nu plătește prețul unor produse care se oferă
clienților doar pe baza solicitărilor, în urma cântăririi lor de către angajații magazinului. În literatura
juridică s-a arătat că ,,în speță se comite infracțiunea de furt, iar aceasta se consumă în momentul în
care făptuitorul ascunde produsele […] făptuitorul nu intră în posesia bunurilor prin inducere în
eroare, ci, în mod firesc, prin simpla lor solicitare’’50.

Secțiunea a III-a. Analiza conținutului legal al tâlhăriei

În cadrul secțiunii a III-a vor fi enunțate noțiunea, caracteristicile și condițiile preexistente


ale tâlhăriei (§1), alături de conținutul constitutiv al acesteia (§2), iar în cele din urmă vor fi
precizate formele, modalitățile și sancțiunile aferente infracțiunii (§3).
În ceea ce privește conținutul constitutiv al infracțiunii, în cadrul laturii obiective vom face
precizări referitoare la elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate, iar cu ocazia
abordării laturii subiective vom indica forma de vinovăție caracteristică faptei.
De asemenea, așa cum am menționat anterior, secțiunea a III-a corespunde părții speciale a
Codului penal, respectiv Titlul II (denumit ,,Infracțiuni contra patrimoniului’’), Capitolul II
(intitulat ,,Tâlhăria și pirateria’’).

§1. Noțiunea, caracterizarea și condițiile preexistente ale tâlhăriei

Noțiunea de ,,tâlhărie’’ se circumscrie noțiunilor aferente tâlhăriei în forma sa tip/simplă


(reglementată în articolul 233 din Codul penal51), tâlhăriei calificate (incriminată în articolul 234
din Codul penal52) și tâlhăriei sau pirateriei urmată de moartea victimei (prevăzută de articolul 236
din Codul penal53). Într-o definiție sintetică, tâlhăria reprezintă un furt realizat prin utilizarea
violenței.

50
Ibidem.
51
Potrivit art. 233 C. pen., tâlhăria reprezintă furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori
prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de
întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor
infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
52
Potrivit art. 234 alin. (1) C. pen., tâlhăria calificată reprezintă tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante; b) prin simularea de calități
oficiale; c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; d) în timpul nopții; e) într-un mijloc de transport
sau asupra unui mijloc de transport; f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional. În plus, alin. (2) al art.
234 C. pen. se referă la tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3), iar alin. (3) al art. 234 C. pen. se
referă la ipoteza în care tâlhăria a avut ca urmare vătămarea corporală.
53
Potrivit art. 236 C. pen., tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei reprezintă situația în care faptele
prevăzute în art. 233-235 C. pen. au avut ca urmare moartea victimei.

20
Obiectul juridic al acestor infracțiuni este compus din cel generic/comun și cel special.
Obiectul juridic comun este identic cu cel al infracțiunii de furt, fiind dat de relațiile sociale
patrimoniale. În schimb, spre deosebire de furt, tâlhăria are un obiect juridic special complex, fapt
care reiese implicit din caracterul complex al infracțiunii de tâlhărie. Obiectul juridic special se
împarte la rândul lui în două categorii, anume: cel principal (identic cu obiectul juridic special al
infracțiunii de furt, dat de raporturile care decurg din posesia/detenția bunurilor mobile) și cel
secundar (caracteristic doar infracțiunii de tâlhărie, nu și furtului). Obiectul juridic secundar ține de
apanajul ființei umane, respectiv libertatea, viața, integritatea corporală și sănătatea acesteia.
Discuțiile referitoare la obiectul juridic general și cel special al infracțiunilor contra patrimoniului
enunțate în cadrul Capitolului I, Secțiunea I a prezentei lucrări, rămân valabile.
Infracțiunile de tâlhărie au un caracter complex, dat fiind faptul că prin intermediul acestora
legiuitorul ocrotește în principal relațiile patrimoniale, iar în subsidiar asigură respectarea acelor
însușiri fundamentale ale omului (demnitatea, onoarea, libertatea, sănătatea etc.).
Obiectul material comportă discuții similare ca în cazul obiectului juridic, întrucât caracterul
complex al infracțiunilor de tâlhărie are repercusiuni și asupra acestui aspect. Astfel, obiectul
material poate fi principal (identic cu obiectul material al infracțiunii de furt, fiind reprezentat de
bunurile mobile) și secundar (propriu infracțiunilor de tâlhărie, acesta existând doar în cazul în care
se exercită violențe fizice asupra corpului ființei umane).
Subiecții infracțiunii sunt necircumstanțiați, fapt valabil atât pentru subiecții activi
(făptuitorii/infractorii), cât și pentru subiecții pasivi (victima infracțiunii, cu precizarea că poate fi
subiect pasiv și persoana vătămată direct prin fapta ilicită). De asemenea, participația penală poate
exista sub toate formele ei, respectiv: coautorat, instigare și complicitate.
Ținând cont de faptul că tâlhăria este un furt pentru a cărui realizare este întrebuințată
violența, condițiile preexistente infracțiunii coincid cu situația premisă specifică furtului,
nemaiavând rost să reluam elementele deja relatate în cadrul primei secțiuni a prezentului capitol.

§2. Conținutul constitutiv al tâlhăriei

Elementul material, la fel ca în cazul obiectului juridic și obiectului material, are un caracter
complex, având în structură două componente distincte, dar între care există o puternică conexiune.
Așadar, elementul material al infracțiunii de tâlhărie este compus din luarea bunului, caracteristică
furtului, și acțiunea de exercitare a violențelor (noțiunea fiind percepută în sensul ei larg, deoarece
cuprinde atât manifestările îndreptate împotriva fizicului persoanei, cât și asupra psihicului
acesteia). În practica judiciară s-a precizat faptul că ,,cele două acţiuni trebuie să se afle într-un
raport de intercondiţionare, deoarece, în absenţa acestui raport, activitatea subiectului activ nu

21
mai poate fi considerată infracţiunea unică de tâlhărie, ci trebuie disociate şi examinate distinct
actele de furt şi cele de violenţă’’54.
Urmarea imediată a infracțiunii este complexă, existând una principală și alta secundară.
Urmarea principală este identică cu cea precizată în cazul infracțiunii de furt, fiind reprezentată de
modificarea frauduloasă a stării de fapt a bunului. Urmarea secundară este consecința încălcării
valorilor sociale protejate în mod subsidiar de către legiuitor prin normele de incriminare, de
exemplu: rănirea, lovirea sau chiar moartea unei persoane.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, cu excepția situației în care tâlhăria
a fost urmată de moartea victimei, caz în care trebuie dovedită legătura dintre elementul material și
urmarea imediată.
Latura subiectivă constă în forma de vinovăție a intenției directe calificate prin scop. În acest
sens, în doctrina penală s-a arătat că ,,pentru existența acestor infracțiuni trebuie să existe un dublu
scop – cel specific furtului (însușirea pe nedrept a bunului) și cel specific acțiunii secundare
(amenințarea sau violența) care trebuie realizată fie în scopul însușirii bunului, fie pentru
păstrarea bunului sau înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure
scăparea’’55. Cu toate acestea, în cazul faptelor incriminate în articolul 236 din Codul penal, adică
tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei, latura subiectivă constă în forma de vinovăție a
intenției depășite, iar nu aceea a intenției directe, întrucât rezultatul mai grav (moartea persoanei) se
realizează din culpa făptuitorului.

§3. Forme, modalități, sancțiuni

În ceea ce privește formele infracțiunilor, în literatura de specialitate s-au enunțat


următoarele: ,,consumarea infracțiunilor […] are loc în momentul consumării acțiunii principale,
specifică furtului. În cazul acestor infracțiuni tentativa se sancționează și coincide, de fapt, cu
tentativa de la infracțiunea de furt’’56. Astfel, existența tentativei este posibilă și se sancționează
pentru infracțiunile de tâlhărie și tâlhărie calificată, incriminarea tentativei fiind prevăzută în
articolul 237 din Codul penal57.
Articolul 233 din Codul penal intitulat ,,Tâlhăria’’ incriminează infracțiunea în varianta
tip/simplă, în timp ce articolul 234 din Codul penal denumit ,,Tâlhăria calificată’’ și articolul 236
din Codul penal care sancționează tâlhăria urmată de moartea victimei reprezintă variante agravate

54
A se vedea Curtea de Apel Târgu Mureș, decizia 95A din 4 martie 2010.
55
A se vedea Valerian Cioclei, op. cit., p. 279.
56
Ibidem.
57
Potrivit art. 237 C. pen., tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 233-235 se pedepsește.

22
ale tâlhăriei simple. Prin urmare, infracțiunea de tâlhărie are două variante agravate reglementate în
două articole distincte de incriminarea variantei tip.
Infracțiunile menționate anterior au ca sancțiune pedeapsa închisorii, la care se aplică și
interzicerea exercitării unor drepturi. În doctrină s-a precizat faptul că infracțiunea de tâlhărie și
infracțiunea de tâlhărie calificată ,,se urmărește din oficiu potrivit procedurii obișnuite, în sensul că
urmărirea penală se efectuează de către organele de cercetare ale poliției judiciare, sub
supravegherea procurorului, iar judecata în primă instanță este de competența judecătoriei’’58.
Apar unele diferențieri sub aspect procesual în situația în care cu ocazia comiterii tâlhăriei a avut
loc moartea victimei, pentru că urmărirea penală se va realiza de către procuror, iar cauza va fi
judecată în primă instanță de tribunal.

Secțiunea a IV-a. Distincția tâlhăriei de alte infracțiuni

Asemănător secțiunii a II-a, secțiunea a IV-a are rolul de a evidenția principalele deosebiri
între infracțiunea de tâlhărie și alte infracțiuni precum: omorul din interes material, șantajul,
pirateria și înșelăciunea.
Diferența fundamentală dintre infracțiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei și cea de
omor calificat, comis din interes material, constă în forma de vinovăție distinctă deoarece prima
infracțiune este realizată cu intenție depășită/praeterintenție, iar a doua este comisă cu intenție
directă sau indirectă. În doctrină s-au făcut mențiuni suplimentare evidențiindu-se următoarele: ,,s-a
subliniat necesitatea de a se face în mod corect distincția între omorul comis din interes material și
omorul comis pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării […] diferența dintre cele
două infracțiuni constă în aceea că în cazul omorului calificat din interes material se intră ulterior,
după mai mult timp, în posesia avantajului material, iar în cazul omorului comis pentru a săvârși
sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării […], concomitent cu uciderea persoanei sau imediat după
comiterea uciderii (în aceeași împrejurare), făptuitorul intră în posesia anumitor bunuri sau valori
aflate în sfera de stăpânire a victimei’’59.
Deosebirea dintre tâlhărie și șantaj rezidă în momentul în care subiectul activ intră în posesia
bunului, raportat la momentul în care au fost întrebuințate violențele. Astfel, în doctrina penală de
specialitate s-a concluzionat ideea conform căreia: ,,în timp ce la tâlhărie există simultaneitate între
violențele exercitate și actul victimei de a preda bunul său, în cazul șantajului <<infractorul
întrebuințează violența sau amenințarea în scopul obținerii ulterioare a unei sume de bani ori a

58
A se vedea Valerian Cioclei, op. cit., p. 287-296.
59
Idem, p. 23.

23
altor valori>>’’60. Cu alte cuvinte, pentru încadrarea faptei în conținutul constitutiv al infracțiunii
de șantaj este necesar să treacă o perioada de timp semnificativă între momentul întrebuințării
violențelor și momentul remiterii bunului.
Infracțiunea de piraterie are elemente distincte în comparație cu tâlhăria, printre care le
amintim pe următoarele: situația premisă, dat fiind faptul că locul comiterii faptei reprezintă o
condiție de existență a infracțiunii; obiectul material constă în bunurile aflate pe o navă sau chiar
nava propriu-zisă; subiecții sunt circumstanțiați etc.
În practică s-au remarcat cazuri în care a existat o incertitudine în privința reținerii tâlhăriei
calificate comise prin simularea de calități oficiale sau optarea pentru reținerea infracțiunii de
înșelăciune. În acest sens, pentru a depăși acest impediment, în doctrină s-a statuat faptul că ,,dacă
prin simularea unor calități oficiale, făptuitorul reușește să inducă în eroare victima, iar aceasta îi
predă un bun, fără să se exercite violențe, fapta ar putea fi încadrată ca înșelăciune în varianta
agravată […], dar nu ca tâlhărie […] În același timp trebuie precizat că pentru existența tâlhăriei
în această variantă […] nu este necesar ca victima să fie efectiv indusă în eroare’’61.

CAPITOLUL AL III-LEA. PARTICULARITĂȚI METODOLOGICE PRIVIND


INVESTIGAREA INFRACȚIUNILOR DE FURT ȘI DE TÂLHĂRIE

Capitolul al III-lea este structurat în cinci secțiuni, respectiv: principalele probleme, ca


obiect al probațiunii, care trebuie clarificate prin cercetarea infracțiunilor de furt și de tâlhărie
(Secțiunea I), primele măsuri luate în vederea investigării infracțiunilor (Secțiunea a II-a), alte
activități de urmărire penală efectuate în cercetarea criminalistică a furtului și a tâlhăriei (Secțiunea
a III-a), particularități ale investigării furtului (Secțiunea a IV-a) și în final, particularități privind
investigarea furtului și a tâlhăriei în paguba proprietății publice (Secțiunea a V-a).
Infracțiunea de furt și de tâlhărie fac parte din categoria infracțiunilor care aduc atingere
patrimoniului, iar acestea sunt reglementate în Titlul II intitulat ,,Infracțiuni contra patrimoniului’’,
din partea specială a Codului penal. Cadrul penal prezent protejează patrimoniul fără a face
diferențierea între proprietatea publică și cea privată. Furtul, în varianta sa simplă este incriminat în
articolul 228 din Codul penal, iar varianta calificată este incriminată în articolul 229. Tâlhăria,
asemănător furtului, cunoaște două forme, anume: una simplă reglementată în articolul 233 din
Codul penal și una calificată reglementată în articolul 234.

60
Idem, p. 282.
61
Idem, p. 291.

24
Secțiunea I. Principalele probleme, ca obiect al probațiunii, care trebuie clarificate prin
cercetarea infracțiunilor de furt și de tâlhărie

Infracțiunile de furt au în epoca modernă o importanță deosebită, mai ales ținând cont de
faptul că în secolul 20 acestea au fost săvârșite cu o frecvență sporită în modalități diverse și având
ca obiect material bunuri cu o valoare mare.
Tâlhăria reprezintă una dintre infracțiunile cele mai grave, deoarece prin săvârșirea acesteia
sunt lezate patrimoniul și viața, implicit sănătatea persoanei. În secolul 20, spre deosebire de secolul
19, infracțiunile de tâlhărie au fost săvârșite cu o frecvență sporită iar prin urmările grave aferente
acestora au avut ca rezultat un efect negativ asupra populației.
Activitatea de cercetare are ca principal scop clarificarea problemelor esențiale referitoare la
participanți, conținutul infracțiunii și împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea. În urma
sesizării, plângerilor și denunțurilor se va realiza cercetarea la fața locului pentru descoperirea
urmelor infracțiunii.
Alte activități care pot fi efectuate și contribuie la aflarea adevărului sunt următoarele:
audierea victimelor, martorilor, autorilor; examinarea medico-legală a autorilor și a victimelor;
efectuarea expertizelor tehnico-științifice; darea în urmărire a bunurilor sustrase și a autorilor
infracțiunii; realizarea investigațiilor și verificărilor.

§1. Determinarea bunurilor mobile

Așa cum am enunțaț anterior, în mod frecvent furturile au ca obiect material bunuri cu o
valoare considerabilă, motiv pentru care sunt comise asupra persoanelor cu o situație materială
bună, de regulă fiind vorba despre oameni de afaceri, patroni sau investitori străini.
În ceea ce privește determinarea bunurilor mobile, în doctrina penală s-a evidențiat faptul că
,,bunul mobil poate fi animat sau neanimat (animale, păsări domestice […]; cele neanimate pot fi
în stare lichidă, gazoasă, solidă). Banii, titlurile de credit şi orice alte valori […], părţi detaşate
dintr-un bun imobil (uşi, ferestre etc.); arborii, recoltele […], fructele […], adaosuri detaşabile
dintr-un cadavru uman (proteză, perucă, picior, mână etc.); acele energii care sunt susceptibile de
a fi sustrase şi care au o valoare economică (electrică, termică, hidraulică etc.); înscrisurile de
orice fel, precum şi vehiculele’’62.
Determinarea bunurilor mobile este un aspect esențial de care se ține cont, acesta fiind
necesar pentru evaluarea prejudiciului și încadrarea juridică a faptei (de exemplu, fapta poate fi

62
A se vedea Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Ediția a II-a, Ed. Fundației România de Mâine,
București, 2004, p. 333.

25
asimilată infracțiunii de furt sau furt calificat, în funcție de natura bunurilor sustrase, iar în acest
sens, dacă bunurile se încadrează în categoriile prevăzute în art. 229 alin. (3) C. pen.63 fapta
constituie infracțiunea de furt calificat). În plus, dacă bunul furat este unul cultural și ne încadrăm
pe ipoteza enunțată de art. 229 alin. (2) lit. a) C. pen.64, fapta va constitui furt calificat, iar nu
infracțiunea de furt în varianta simplă.
După ce bunurile mobile sustrase au fost determinate, aceastea vor fi date în urmărire,
putând fi identificate mai ușor pe baza caracteristicilor aparte (elemente deosebite/speciale care le
personalizează și le diferențiază de bunurile standard).

§2. Stabilirea locului și momentului săvârșirii faptei

Locul și momentul comiterii sunt elemente care ajută la individualizarea faptei iar
determinarea precisă a acestora contribuie la realizarea corectă a încadrării juridice. Dacă ne
încadrăm pe ipoteza enunțată de art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen.65, de exemplu, dacă locul comiterii
faptei este reprezentat de vagonul unui metrou ori un autobuz aflat în serviciu, se va reține
infracțiunea de furt calificat. În situația în care fapta a fost comisă în timpul nopții (de exemplu la
ora 23:00 în luna decembrie) este incident art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen.66 iar fapta constituie
infracțiunea de furt calificat.
În doctrina de specialitate s-a arătat că stabilirea precisă a momentului comiterii este
necesară ,,pentru încadrarea faptei în categoria furtului , atunci când este luat un bun ce aparține
în întregime sau în parte făptuitorului, dar care se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei
persoane (art. 228 C. pen.)’’67. De asemenea, stabilirea rapidă a locului și momentului săvârșirii
infracțiunii sunt hotărâtoare pentru cantitatea și calitatea urmelor care pot fi găsite la locul faptei.
Dintr-o analiză succintă a infracțiunilor de furt și tâlhărie pot fi trasate o serie de
caracteristici: acestea se comit frecvent în centrele urbane aglomerate, făptuitorii acționează adesea,
63
Potrivit art. 229 alin. (3) C. pen., furtul calificat este furtul privind următoarele categorii de bunuri: a) țiței,
gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte,
depozite, cisterne ori vagoane-cisternă; b) componente ale sistemelor de irigații; c) componente ale rețelelor
electrice; d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte
situații de urgență publică; e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la
accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru; f) instalații de siguranță și dirijare a
traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de
transport aferente; g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe
drumurile publice; h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și
componente de comunicații.
64
Potrivit art. 229 alin. (2) lit. a) C. pen., furtul calificat este furtul săvârșit asupra unui bun care face parte
din patrimoniul cultural.
65
Potrivit art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen., furtul calificat este furtul săvârșit într-un mijloc de transport în
comun.
66
Potrivit art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., furtul calificat este furtul săvârșit în timpul nopții.
67
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 75.

26
așa cum s-a subliniat și în doctrină, ,,la adăpostul întunericului’’68, pe străzi cu circulație redusă sau
în locuri izolate care aparțin, de regulă, unor persoane vârstnice care trăiesc singure și în multe
cazuri tâlhăriile sunt rezultatul unor furturi care s-au transformat în tâlhării (de exemplu când autorii
infracțiunii de furt nu au renunțat la intențiile infracționale în momentul în care au fost surprinși de
proprietarul locuinței/paznicul societății comerciale).

§3. Identificarea mijloacelor și metodelor folosite la săvârșirea infracțiunii

La fel ca în cazul clarificării bunurilor sustrase, locului și timpului eferente faptei,


determinarea instrumentelor folosite și modalitatății de acțiune a făptuitorului ajută la încadrarea
juridică a faptei. Astfel, dacă se reține cel puțin una din ipotezele prevăzute la art. 229 alin. (1) lit.
c), d), e), și/sau alin. (2) lit. b), c) C. pen.69, fapta constituie infracțiunea de furt calificat. În plus, în
cazul în care făptuitorul alege să amenințe victima la comiterea furtului, ne vom afla în situația
indicată de art. 233 C. pen.70, reținându-se infracțiunea de tâlhărie, iar nu infracțiunea de furt.
Deducem astfel faptul că stabilirea precisă a mijloacelor și metodelor folosite contribuie la
încadrarea faptei, putând fi elementul de a cărui determinare depinde reținerea furtului sau a
tâlhăriei, ori poate fi cauza determinantă în reținerea formei simple sau a celei calificate a
furtului/tâlhăriei.
Metodele de operare frecvent întâlnite în cazul furturilor sunt reprezentate de: tăierea
balamalelor și a zăvoarelor cu ajutorul pânzei de bomfaier, a cleștelui tip gură de lup sau chiar
distrugerea lor cu ajutorul diverselor instrumente, printre care dispozitivul de sudură sau o
bormașină cu acumulator; forțarea sistemelor de închidere prin folosirea cricurilor reglabile, a
barelor metalice sau a sistemului tip buldozer; folosirea unor chei originale sau a unor chei
falsificate; forțarea ferestrelor, spargerea acestora sau smulgerea din perete; săvârșirea furturilor în
mijloacele de transport în comun; săvârșirea furturilor în medii aglomerate precum piețe,
festivale/târguri; tendința de a acționa ziua atunci când furtul vizează apartamentul unei persoane și
tendința de a acționa noaptea atunci când furtul vizează sediul unei societăți comerciale etc.

68
A se vedea Bujor Florescu, Curs de investigații criminale, Ed. Bren, București, 2007, p. 156.
69
Potrivit art. 229 alin. (1) lit. c), d), e) C. pen., furtul calificat este furtul săvârșit în următoarele împrejurări:
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a
unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de
supraveghere. În același sens, potrivit art. 229 alin. (2) lit. b), c) C. pen., furtul calificat este furtul săvârșit în
următoarele împrejurări: b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional; c) de o persoană având asupra sa
o armă.
70
Potrivit art. 233 C. pen., tâlhăria reprezintă furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori
prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de
întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor
infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

27
O problematică destul de interesantă a fost remarcată în practică, privind încadrarea faptei
celui care, pentru a fura haine dintr-un magazin, acesta le rupe etichetele, ieșind ulterior din incinta
magazinului fără ca sistemele de alarmă să îl repereze. Unele instanțe au reținut furtul în varianta
simplă, iar altele au considerat că fapta se încadrează în dispozițiile articolului 229, alineatul 1,
litera e) din Codul penal71.
În literatura de specialitate s-a evidențiat punctul de vedere conform căruia ,,avȃnd ȋn vedere
[…] faptul cǎ gradul de periculozitate al infractorului nu este unul ridicat din acest punct de vedere
și ideea cǎ sistemul de alarmǎ nu a fost scos din funcțiune ȋn materialitatea lui, considerăm cǎ
fapta constȃnd ȋn sustragerea unor obiecte vestimentare prin ruperea etichetelor reprezintǎ ȋn mod
corect infracțiunea de furt, prevǎzutǎ la art. 228 C.pen.’’72.
Marea majoritate a tâlhăriilor se săvârșesc prin utilizarea următoarelor metode de operare:
atacarea și jefuirea oamenilor de afaceri/autovehiculelor folosite la transportarea valorilor monetare
sau a persoanelor care operează ori dirijează aceste valori (de exemplu, vânzători, poștași, casieri,
curieri etc.); tâlhăriile realizate în locuințele unor persoane despre care se cunoaște faptul că dețin
bunuri cu o valoare mare; tâlhăriile săvârșite în scara blocurilor ori lifturi ale blocurilor; realizarea
infracțiunii prin smulgerea cerceilor/lănțișoarelor/brățărilor/ceasurilor purtate sau a
genților/poșetelor ținute de subiectul pasiv în mână/pe umăr; tâlhării având ca subiect pasiv un
taximetrist, paznic, copil, elev, bătrân, persoanele de gen feminin, persoanele sub influența
alcoolului sau a substanțelor psihoactive etc.
În doctrina penală au fost enunțate și următoarele moduri de operare, care se impun a fi
menționate, anume: ,,atacarea victimelor care dorm în corturi, în autovehicule staționate în timpul
nopții în parcări situate în localități ori în afara acestora; […] acostarea viitoarelor victime în
gări, aerogări, etc. și, sub pretextul găzduirii ori conducerii acestora la adresele căutate, agresarea
și jefuirea lor în locurile favorabile; simularea viciului homosexualității și acostarea perverșilor în
WC-uri publice ori în alte locuri’’73.
O parte considerabilă din tâlhăriile înregistrate s-au săvârșit de făptuitori organizați în
grupuri de 3-4 persoane, aceștia fiind adeseori mascați și folosind autoturisme puternice, având o
capacitate mare a motorului. De asemenea, se remarcă o agresivitate sporită a autorilor deoarece
sunt folosite des arme de foc, cuțite, bâte, uniforme de polițiști etc.

71
Potrivit art. 229 alin. (1) lit. e) C. pen., furtul calificat este furtul săvârșit prin scoaterea din funcțiune a
sistemului de alarmă ori de supraveghere.
72
A se vedea Ana Maria Ștețco Mihali, Andreea Stoicescu, Scurte considerații privind reținerea unor
agravante în cazul infracțiunii de furt calificat, în Revista Themis nr. 1/2018, p. 19.
73
A se vedea Bujor Florescu, op. cit., p. 157.

28
§4. Identificarea făptuitorului și a eventualilor participanți la săvârșirea infracțiunii

În ceea ce privește autorii infracțiunilor de furt, în practica judiciară s-au conturat cazurile
cele mai frecvent întâlnite privind categoriile de persoane care compun sfera autorilor infracțiunii,
respectiv: persoane cu antecedente penale; persoanele fără ocupație; persoanele care au fost recent
eliberate din penitenciare; și persoane care s-au sustras de la urmărirea penală, arestarea preventivă
sau executarea unei pedepse pentru săvârșirea infracțiunii de furt.
Din practica judiciară reiese faptul că cel mai frecvent, autorii infracțiunilor de tâlhărie fac
parte din următoarele categorii: persoane fără ocupație (de exemplu, minori cu o educație deficitară
și o conduită inadaptată ori asocială); persoane cu antecedente penale sau care au fost urmărite
pentru sustragerea de la procedurile judiciare; consumatori de substanțe psihoactive; persoane
bolnave psihic; persoane despre care autoritățile dețin date certe că se pregătesc pentru comiterea
unei tâlhării; ,,cămătari, recuperatori, șantajiști’’74 etc.
Identificarea autorilor se efectuează prin valorificarea datelor rezultate din: plângerile
victimelor, sesizări ale martorilor, cercetarea infractorilor descoperiți, interceptări, verificări, filaje,
investigații și evidențele Poliției Române.
Cu toate acestea, unul dintre cele mai eficiente moduri de culegere a informațiilor este
realizat de către rețeaua informativă proprie, prin personal calificat, capabil să pătrundă în mediile
infractorilor pentru a preîntâmpina răspândirea unor informații false și deconspirarea. Munca
informativă presupune inițial o recrutare a informatorilor în funcție de credibilitatea, sinceritatea,
abilitățile și capacitățile intelectuale ale acestora. Ulterior acestei etape trebuie asigurată o instruire
permanentă a informatorilor și supravegherea elementelor îndoielnice.
Pe baza acestor informații obținute și valorificate, făptuitorii sunt depistați prin intermediul
unor acțiuni organizate, precum: razii, controale, prinderi în flagrant, filaje și percheziții
domiciliare.
Dacă autorii infracțiunii nu au putut fi identificați cu succes, dar le sunt cunoscute
semnalmentele (de exemplu, pe baza declarațiilor martorilor, ascultarea victimei sau informațiilor
culese de la cercetarea la fața locului), se va proceda la darea în urmărire a acestora și încurajarea
persoanelor care dețin informații despre făptuitori să le comunice autorităților.
Din păcate, tot practica judiciară a dovedit că neidentificarea făptuitorilor și lipsa
promptitudinii în prinderea lor au condus la săvârșirea altor infracțiuni, de natura celor comise
inițial. Din acest motiv este necesară examinarea faptelor cu același modus operandi, care au fost
realizate de făptuitori având semnalmente similare, chiar dacă se regăsesc pe raza de competență a

74
A se vedea Bujor Florescu, op. cit., p. 156.

29
celorlalte unități de poliție. Dacă se regăsesc astfel de similitudini, informațiile trebuie să fie
corelate pentru identificarea și în cele din urmă prinderea făptuitorilor.
Totuși, în situația în care autorii infracțiunii cercetate sunt recunoscuți în alte cauze,
investigarea lor va fi una riguroasă, pentru a putea determina întreaga activitate infracțională
desfășurată.

§5. Identificarea persoanei vătămate

Procesul trebuie abordat într-o manieră largă, vizând atât identificarea posesorului, în cazul
furtului (este necesară stabilirea identității persoanelor care dețineau bunurile anterior comiterii
infracțiunii), cât și identificarea persoanei vătămate, în cazul tâlhăriei (este o etapă importantă,
victima deținând informații esențiale pentru prinderea făptuitorului). De asemenea, dacă în cazul
tâlhăriei bunurile sustrase se aflau asupra victimei, însă acestea aparțineau unei alte persoane, este
necesară atât identificarea victimei, asupra căreia au fost exercitate violențele, cât și identificarea
proprietarului bunului furat.
De exemplu, așa cum s-a menționat și în doctrină, trebuie identificat posesorul în cazurile în
care ,,se săvârșesc furturi din apartamente, din autoturisme, […] bunurile sustrase fiind ori ascunse
ori folosite de făptuitor, […] inclusiv puse în vânzare. În asemenea împrejurări, este nevoie să se
procedeze la stabilirea persoanelor cărora le-au aparținut aceste bunuri’’75.

§6. Determinarea condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii

Factorii care favorizează comiterea furturilor sunt următorii: sistemele de închidere,


încuietorile, ușile, tocurile metalice, grilajele de la ferestre, sistemele de pază/de alarmare
deteriorate, disfuncționale, necorespunzătoare sau efectiv lipsă; păstrarea unor bunuri valoroase sau
sume de bani în sertare sau locuri necorespunzătoare cu o pază asigurată de un personal neglijent
sau fără să fie asigurată o pază; un factor important este reprezentat de ușurința prin care bunurile
care provin din furturi pot fi valorificate prin intermediul târgurilor, piețelor, talciocurilor76 și
multitudinea caselor de amanet; un factor demografic este reprezentat de un mare procent al
populației care trăiește în condiții precare, cu mijloace de existență limitate și de o calitate redusă,
elemente care determină tendința acestei populații de a-și însuși diverse bunuri și valori prin
mijloace infracționale; un factor favorizant poate fi reprezentat de instalarea nopții.

A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 76.
75
76
,,piață de vechituri’’ conform DEX. Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Academia
Română, Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan’’, Ed. Univers Enciclopedic, București 1996, p. 1067.

30
Așa cum am menționat anterior, un factor esențial în acțiunea infracțională este determinat
de maniera în care bunurile pot fi ulterior valorificate, iar în acest sens, în doctrină s-a arătat că
,,infractorii depozitează pe perioade îndelungate bunurile furate, pe care apoi le valorifică în alte
localități, prin intermediul tăinuitorilor ori comercianților de ocazie, ce motivează că le-au
procurat din depozite en – gross’’77.
În doctrina de specialitate s-a arătat că un factor favorizant al fenomenului infracțional poate
fi ,,obișnuința unor persoane, în special femei, de a umbla cu poșetele deschise, mai ales în
aglomerări, lăsarea în autoturisme, la vedere a unor obiecte de valoare sau tentante,
nesupravegherea bagajelor în stații’’78.

Secțiunea a II-a. Primele măsuri luate în vederea investigării infracțiunilor de furt și de tâlhărie

În ceea ce privește primele măsuri luate în vederea investigării infracțiunilor, organul de


urmărire penală trebuie să realizeze cu celeritate anumite acte procedurale, respectiv: constatarea
infracțiunii flagrante (§1), efectuarea cercetării la fața locului (§2), ascultarea persoanei vătămate
(§3), audierea martorilor (§4), efectuarea de percheziții (§5) și în cele din urmă identificarea și
prinderea făptuitorului sau făptuitorilor, după caz (§6).

§1. Constatarea infracțiunii flagrante

Constatarea infracțiunilor flagrante este o operațiune complexă, care pentru reușită trebuie să
țină cont de natura infracțiunii care urmează să fie săvârșită, gradul de repetabilitate al acesteia într-
un anumit loc/într-o anumită perioadă de timp, mijloacele și metodele folosite de către subiectul
activ, în funcție de care vor fi stabilite modalitățile și momentul în care vor interveni organele
abilitate, conform legii.
Membrii echipei sunt specializați în realizarea flagrantului și acționează de regulă în zonele
în care sunt săvârșite în mod periodic infracțiuni, în zonele frecventate de infractori sau pot pune
sub filaj făptuitorul de când acesta părăsește domiciliul (dacă există informații certe care justifică
această măsură).
În cazul constatării unei infracțiuni flagrante făptuitorul este reținut, percheziționat, i se
stabilește identitatea și este chestionat cu privire la infracțiunea săvârșită. Informațiile obținute de la
persoana vătămată, martorii oculari, investigarea locului faptei și alte mențiuni importante sunt
cuprinse în procesul-verbal întocmit la fața locului.
77
A se vedea Bujor Florescu, op. cit., p. 169.
78
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 76-
77.

31
În doctrină s-a indicat faptul că ,,frecvent, asemenea situații se întâlnesc în cazul
infracțiunilor săvârșite în piețe, în magazine, mijloace de transport în comun, când autorul este
prins sau urmărit, chiar de persoana vătămată, de martorii oculari, de strigătul public’’79.

§2. Efectuarea cercetării la fața locului

Activitatea de cercetare presupune strângerea datelor și informațiilor care au fost obținute


prin utilizarea mijloacelor de probă, cu scopul identificării și prinderii făptuitorului. Activitatea de
cercetare este precedată de primirea, la unitățile de poliție, a plângerii victimei sau a unui denunț
formulat de către o altă persoană. De asemenea, plângerile pot fi făcute oral la unitățile de poliție
sau printr-un apel telefonic, caz în care vor fi consemnate într-un proces-verbal.
Pentru a putea fi găsite și ridicate fiecare specie/fel de urmă, cercetarea la fața locului trebuie
să fie promptă (fiind realizată imediat după sesizarea faptei), efectuată cu profesionalism,
minuțiozitate (atenție și răbdare), responsabilitate și în mod organizat. În ceea ce privește
importanța cercetării la fața locului, în doctrina penală s-a subliniat faptul că ,,organele de urmărire
penală și instanțele de judecată au astfel posibilitatea să investigheze direct locul săvârșirii faptei
și să evalueze consecințele infracțiunii, să stabilească împrejurările în care aceasta a fost comisă,
să-l identifice pe autor prin descoperirea, fixarea, ridicarea și cercetarea criminalistică a urmelor,
a mijloacelor materiale de probă’’80.
Cercetarea la fața locului are ca scop final stabilirea momentului și locul săvârșirii faptei,
identificarea mijloacelor și metodelor folosite la săvârșirea faptei, determinarea bunurilor care au
fost furate, găsirea și ridicarea urmelor, identificarea martorilor oculari și determinarea factorilor
care au favorizat comiterea faptei.
Atunci când este vorba despre furturi sau tâlhării care sunt săvârșite în mod frecvent în
anumite zone sau locații, pentru prinderea făptuitorilor se poate recurge la efectuarea de
supravegheri operative sau apelarea la informatori.
Cercetarea la fața locului se finalizează atât cu investigațiile din zona în care a fost săvârșită
infracțiunea, cât și cele aferente traseului semnalat de martorii oculari sau de victimă/victime ori
traseul urmat de câinele de urmărire. În doctrina penală s-a arătat că ,,prin <<locul săvârșirii
faptei>> trebuie să se înțeleagă nu numai locul propriu-zis de unde au fost sustrase bunurile, ci și
căile de acces, itinerarul parcurs de făptuitor la venirea sau la plecarea din câmpul infracțional,

79
Ibidem.
80
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Tactica criminalistică, cit. supra, p. 9.

32
locul în care s-au exercitat violențele sau amenințările asupra persoanei vătămate, precum și locul
în care au fost ascunse bunurile’’81.
Va fi acordată o mare atenție împrejurărilor negative, care de cele mai multe ori sunt create
în mod intenționat de făptuitor pentru a induce în eroare organele judiciare (de exemplu, în cazul în
care urmele descoperite în cadrul investigației nu se potrivesc cu instrumentul care se bănuiește că a
fost folosit pentru crearea acesteia). În plus, vor fi examinate cu o atenție sporită urmele create din
neatenția, graba sau neglijența făptuitorului, precum obiectele pierdute ale acestuia (de exemplu o
pălărie sau o pereche de mănusi uitate la locul faptei).
Conchidem prin enunțarea unei idei evidențiate în doctrina de specialitate conform căreia
,,cercetarea la fața locului este o activitate de maximă importanță cu caracter imediat și de
neînlocuit, în multe situații fiind aproape imposibil de repetat, în aceleași condiții și cu aceleași
rezultate’’82.

§3. Ascultarea persoanei vătămate

Ascultarea persoanei vătămate se realizează cu respectarea liniilor directoare trasate de


tactica criminalistică. O primă interacțiune între organele judiciare și victima infracțiunii are loc în
faza cercetării la fața locului, deoarece aceasta deține informații importante privind momentul,
locul, și modalitățile în care a fost săvârșită fapta, alături de date privind semnalmentele
făptuitorului și interacțiunea cu acesta, mai ales în cazul tâlhăriilor, unde victima este agresată. În
plus, victima poate descrie în detaliu bunurile care au fost furate și poate oferi informații privind
valoarea lor pecuniară.
Acest ultim aspect este important la cercetarea tâlhăriilor pentru că o caracteristică a acestor
infracțiuni constă în rezistența fizică a victimei și înfrângerea acesteia de către infractor. Astfel, cu
cât opoziția din partea victimei este mai puternică, cresc șansele de creare a unor urme ulterior
valorificabile (de exemplu, în încercarea de a se opune făptuitorului, victima este foarte agitată,
rupe o bucată din geaca acestuia, iar subiectul activ, statornicind în ideea de săvârșire a infracțiunii
lovește puternic sau mușcă victima, lăsând urme pe corpul acesteia). În încercarea de a se apăra
victima poate rupe o bucată din îmbrăcămintea făptuitorului sau poate riposta, fiind agresivă,
lovind, trăgând de păr sau căutând în câmpul infracțional obiecte de care s-ar putea folosi, nefiind
exclusă situația în care victima folosește un instrument al autorului, destinat inițial săvârșirii
furtului/tâlhăriei (de exemplu, un ciocan, o daltă, un levier etc.). Trecerea victimei de la o atitudine

81
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 78.
82
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Tactica criminalistică, cit. supra, p. 10.

33
defensivă la una ofensivă creează urme a căror fixare, ridicare și valorificare poate avea un impact
semnificativ asupra investigării infracțiunii.
Audierea victimei se face ținând cont de starea emoțională a acesteia, în majoritatea
cazurilor subiectul pasiv interacționând cu organele judiciare la scurt timp după săvârșirea
infracțiunii. Victimele se pot afla sub o stare de tulburare, agitație, teamă, groază, oroare, din cauza
cărora nu-și pot aminti aspecte relevante pentru investigarea faptei, sau din contră, redau anumite
elemente printr-o descriere exagerată (de exemplu, făptuitorul cu o înălțime de 160 centimetri este
descris de victimă ca fiind o persoană cu o înălțime de 185 centimetri, sau infracțiunea care a fost
comisă de 3 persoane este descrisă de victimă ca fiind săvârșită de 5 făptuitori).
Din acest motiv este necesară audierea victimei cu tenacitate, îngăduință și răbdare, numai
după ce aceasta s-a calmat și poate relata cele întâmplate înaintea, în timpul și după săvârșirea
faptei. În doctrină s-a subliniat ideea conform căreia ,,în cazul tâlhăriei […] este important ca
ascultarea să se facă imediat, mai ales dacă există și pericolul morții victimei, în urma violențelor
la care a fost supusă’’83.

§4. Audierea martorilor

Audierea martorilor și consemnarea declarațiilor aferente se realizează cu menționarea cât


mai precisă a elementelor pe care le-au perceput în mod direct, precum: semnalmentele
făptuitorilor, descrierea bunurilor furate cu sublinierea elementelor particulare ale acestora, relatarea
modului în care a fost comisă infracțiunea (cu indicarea instrumentelor sau vehiculelor folosite,
dacă este cazul). În plus, în literatura juridică s-au menționat următoarele: ,,pentru a stabili dacă
fapta constituie furt sau tâlhărie, martorii trebuie să descrie atitudinea victimei în momentul faptei,
adică, dacă aceasta s-a opus în mod real ori a simulat’’84.
Pentru a facilita identificarea și prinderea făptuitorilor, martorilor li se vor prezenta cu
ajutorul albumelor foto și a materialelor audio-video infractorii înregistrați în evidențele poliției
care prezintă moduri de operare identice sau cel puțin similare celor utilizate în infracțiunea
cercetată.
În doctrina de specialitate s-a arătat că ,,audierea martorilor poate fi diferențiată în funcție
de faptul că unii dintre aceștia au perceput direct o serie de acte sau episoade infracționale
săvârșite de autor, pe care l-au surprins asupra faptului, în timp ce alții au văzut bunurile sustrase
de infractor, la alte persoane ori le-au cumpărat ei înșiși’’85.

83
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 79.
84
A se vedea Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță, Criminalistică, Ed. Junimea, Iași, 2001, p. 374.
85
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 80.

34
Premergător ascultării martorilor trebuie să fie determinată amplasarea acestora față de
infracțiune și eventual relațiile de prietenie/amiciție sau de familie pe care le au față de victimă ori
făptuitor, pentru că nu este exclusă ipoteza în care martorii sunt de fapt tăinuitori, instigatori sau
complici.

§5. Efectuarea de percheziții

În situația în care făptuitorii sunt identificați și prinși vor fi efectuate percheziții (corporale și
domiciliare) pentru a găsi bunurile furate, instrumentele care au fost utilizate la săvârșirea
infracțiunii și vehiculele folosite (dacă este cazul). În acest sens, în contextul infracțiunii flagrante
este necesară realizarea percheziției corporale a făptuitorului.
Așa cum am menționat anterior, prin percheziții se urmărește găsirea bunurilor sustrase, însă
acesta nu este singurul obiectiv al unei percheziții domiciliare deoarece poate contribui la
identificarea bunurilor aparținând făptuitorului, care prezintă urme ale infracțiunii sau alte elemente
necesare investigării (un număr de serie, un număr de telefon, o schiță, un plan etc.). De asemenea,
în doctrina penală s-a subliniat faptul că ,,percheziția domiciliară poate avea drept scop și
determinarea acelor bunuri aparținând autorului faptei, care să servească la acoperirea
prejudiciului cauzat prin furt sau tâlhărie, bunuri sau valori ce vor fi indisponibilizate prin
instituirea unui sechestru asigurător’’86.
La final trebuie întocmit un proces-verbal în care se vor menționa bunurile ridicate și
locurile în care au fost găsite, lucru atestat prin fotografiile realizate anterior ridicării. De asemenea,
fotografiile efectuate cu acest prilej pot fi folosite la elaborarea planșelor fotografice și la
prezentările pentru recunoașterea de obiecte făcute de victime și/sau martori.

§6. Identificarea și prinderea făptuitorului/făptuitorilor

În cazul autorilor neidentificați, formularea ipotezelor alături de constituirea cercurilor de


bănuiți reprezintă cei mai importanți pași în funcție de care vor fi stabilite măsurile care se impun a
fi implementate.
Cercurile de bănuiți pot fi constituite din: persoane cu antecedente penale, care au un modus
operandi asemănător celui întâlnit în infracțiunea cercetată; persoane care au fost condamnate
pentru furt sau tâlhărie; persoane cu semnalmentele autorilor confirmate de către martori și/sau
victime; persoane care nu își pot justifica perioada aferentă săvârșirii faptei, sau din contră,
persoane care justifică respectiva perioadă de timp cu informații nefiresc de exacte; persoane care,

86
Idem, p. 81.

35
după săvârșirea infracțiunii, au plecat de la domiciliu și nu au mai revenit, fără a avea un motiv
întemeiat care să le justifice conduita; persoanele al căror domiciliu a fost identificat ca rezultat al
folosirii câinilor de urme; persoane care poartă obiectele furate (de exemplu, ceasul, lanțul sau
cerceii de aur care i-au fost sustrași victimei); persoanele care au fost anterior, concomitent sau
ulterior în zona locului comiterii faptei; persoane care sunt în mod vădit preocupate de modul în
care decurg cercetările, cu toate că nu-și pot justifica acest interes; persoane care au o conduită
suspectă anterior sau concomitent desfășurării cercetării la fața locului.
În cazul tâlhăriilor, cercurile de bănuiți pot fi completate, așa cum s-a afirmat în doctrina
penală, de persoane ,,indicate ca suspecți de faptul că sunt <<purtătorii unor reacții specifice de
apărare>> (excoriații, haine rupte) sau poartă obiecte ce puteau produce urmele relevate cu
ocazia cercetării la fața locului ori pe parcursul altor verificări’’87.
În situația în care autorii au fost identificați dar ulterior acestui moment nu au mai putut fi
găsiți în localitatea în care își au domiciliul/reședința, aceștia vor fi dați în urmărire locală, iar în
cazul în care există informații că făptuitorii vor să plece din țară, vor fi dați în urmărire generală. În
această ultimă ipoteză prezentată se va menționa în mod expres dacă autorii se deplasează cu
ajutorul unui autoturism.
În cazul furturilor se va acorda o atenție sporită minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18
ani care au un comportament asocial și persoanelor care fac parte din categoria unei minorități
etnice și care nu au o ocupație. Majoritatea infracțiunilor sunt comise de către aceștia, prezenta
observație rezultând dintr-o examinare succintă a furturilor.
Persoanele care au fost incluse în sfera celor bănuiți de săvârșirea infracțiunii vor fi
verificate și supuse unor investigații pentru stabilirea exactă a implicării, faptelor comise și a
vinovăției acestora.
Se poate observa faptul că în activitatea de identificare a făptuitorului, investigațiile
desfășurate de autorități sunt axate pe informații care au ca fundament declarațiile martorilor și ale
victimei. Dacă este incidentă circumstanța în care informațiile furnizate autorităților nu sunt
suficiente, investigațiile vor fi focalizate asupra locurilor frecventate de persoane care ar fi putut
săvârși infracțiunea (de exemplu dacă au mai fost condamnate pentru astfel de infracțiuni sau dacă
în zona respectivă sunt cunoscute pentru frecvența și îndemânarea pe care le au în săvârșirea
furturilor/tâlhăriilor).
În doctrină s-a arătat că în privința furturilor este convenabilă identificarea făptuitorului în
funcție de modul de operare, iar ,,utilizarea acestui gen de identificare a impus organizarea unui

87
A se vedea Bujor Florescu, op. cit., p. 165.

36
sistem […] în care, printre altele, sunt înregistrate și diverse moduri sau procedee specifice de
săvârșire a furturilor și tâlhăriilor ce reprezintă adevărate <<amprente>> ale autorilor lor’’88.
Totuși, dacă făptuitorii nu au fost identificați dar sunt le sunt cunoscute semnalmentele, pot
fi utilizați informatorii infiltrați în mediile infractorilor, care pe baza semnalmentelor persoanelor
căutate pot să contribuie la identificarea și prinderea lor. Informatorii pot oferi detalii suplimentare
privind temperamentul și caracterul făptuitorului, date utile cu o puternică influență asupra
investigațiilor.
În ceea ce privește munca informatorilor, în doctrină s-a enunțat faptul că ,,utilizarea
informatorilor se va face în direcția creării unor momente de confesiune cu privire la faptele
comise […] se pot realiza și unele combinații informativ – operative sau, în funcție de caz, se va
trece la cercetarea directă, după ce suspecților li s-a insuflat teama și necesitatea de a se sfătui cu
<<o persoană de încredere>>, care trebuie să fie o sursă a poliției sau eventual să comită greșeli
ce pot fi speculate’’89.

Secțiunea a III-a. Alte activități de urmărire penală efectuate în cercetarea criminalistică a


furtului și a tâlhăriei

În cercetarea criminalistică a furtului și a infracțiunii de tâlhărie, adițional măsurilor


analizate în secțiunea anterioră, în urmărirea penală sunt frecvent derulate activități precum:
ascultarea suspecților/inculpaților (§1), efectuarea prezentărilor pentru recunoașterea de obiecte și
de persoane sau efectuarea de reconstituiri (§2) și dispunerea expertizelor judiciare (§3). În cele ce
urmează vom examina activitățile enumerate cu menționarea aspectelor importante.

§1. Ascultarea suspecților sau a inculpaților

În doctrina de specialitate s-a arătat că: ,,ascultarea învinuitului sau inculpatului se face cu
asigurarea dreptului la apărare şi cu aplicarea metodelor de tactică adecvate. Când nu există
suficiente dovezi pentru dovedirea vinovăţiei, cercetările vor începe cu audierea martorilor şi
numai după aceea va fi ascultat învinuitul sau inculpatul […] Dacă probele sunt indubitabile, se
recomandă să fie audiat mai întâi învinuitul şi apoi să fie ascultaţi martorii’’90.
Ascultarea suspecților sau a inculpaților se va efectua punându-se accentul pe detaliile
infracțiunii, anume: modul de operare, mijloacele folosite, persoanele care au fost implicate în
săvârșirea faptei sau care au ajutat în vreun fel făptuitorii și indicarea bunurilor furate.
88
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 81.
89
A se vedea Bujor Florescu, op. cit., p. 165-166.
90
A se vedea Lazăr Cârjan, op. cit., p. 342.

37
În doctrină s-au menționat următoarele: ,,cum, deseori, suspecții sau inculpații neagă
săvârșirea furtului sau tâlhăriei, folosindu-se și de alibiuri, organul judiciar trebuie să insiste
asupra modului în care pretind că și-au petrecut timpul, în momentul săvârșirii faptei, asupra
provenienței bunurilor sau valorilor, descoperite cu prilejul perchezițiilor, ca și asupra modului în
care își justifică felul de viață superior posibilităților materiale’’91.
Dacă fapta este negată pot fi realizate recunoașteri ale autorilor din cadrul unor grupuri, cu
respectarea prevederilor legale și confruntări cu declarațiile date de victime și martori.

§2. Efectuarea prezentărilor pentru recunoașterea de obiecte și de persoane. Efectuarea de


reconstituiri

Prezentările pentru recunoașterea de obiecte au ca scop determinarea bunurilor care au fost


sustrase, a instrumentelor care au fost utilizate de autori, precum și autovehiculele întrebuințate la
comiterea infracțiunii sau alte asemenea mijloace.
Prezentările pentru recunoașterea de persoane este utilă pentru situațiile în care victimele
sau martorii au ținut minte semnalmentele făptuitorilor, iar aceștia nu au fost încă identificați. În
acest demers li se pot arăta fotografii sau materiale audio-video pe baza cărora victimele/martorii
pot recunoaște, sau nu, făptuitorul. Dacă aceste activități se finalizează cu nerecunoașterea
făptuitorului, se poate recurge la realizarea portretelor (prin utilizarea metodelor tehnice precum:
portretul schiță, fotorobotului, Identi-kit-ul, Mimicompozitorul, sintetizatorul fotografic sau
portretul robot computerizat).
Efectuarea de reconstituiri vine în completarea informațiilor obținute în urma prezentărilor
pentru recunoașterea de obiecte și de persoane ori pentru controlarea declarațiilor sub aspectul
veridicității lor. Reconstituirile sunt importante pentru probarea modalității de comiterii a
infracțiunii în anumite circumstanțe de loc, timp și mod. În acest sens, în doctrina de specialitate s-a
menționat că prin intermediul reconstituirilor ,,se verifică posibilitatea escaladării unui gard înalt,
intrarea pe o fereastră situată la o înălțime mare, transportarea unor obiecte grele fără ajutorul
altor persoane, spargerea unei case de bani, forțarea unui grilaj metalic etc.’’92.
În plus, în literatura de specialitate s-au enunțaț următoarele: ,,în ipoteza verificării modului
în care a acţionat autorul unui furt săvârşit prin efracţie, la reconstituire va fi invitată şi partea
vătămată pentru a da indicaţii referitoare la starea iniţială a locului faptei, la modul în care se
prezintă mobilierul înaintea furtului, a amplasării sale’’93.

91
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 82.
92
Idem, p. 83.
93
A se vedea Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2004, p. 502.

38
§3. Dispunerea expertizelor judiciare

În cazul tălhăriilor se va acorda o atenție deosebită urmelor de violență, fie că este vorba
despre cele găsite pe corpul victimei/victimelor sau cele identificate pe corpul autorului/autorilor.
Aceste categorii de urme sunt importante deoarece printr-o expertiză medico-legală se face proba
atacului/lovirilor sau vătămărilor suferite, anumite urme pot conduce la identificarea obiectelor cu
ajutorul cărora au fost realizate urmele de pe corpul victimei, sau din contră, pot fi analizate urmele
de pe corpul autorului, care au fost create de către victimă în încercarea de a se apăra.
În sfera expertizelor judiciare un loc important îl ocupă constatările și expertizele
criminalistice având ca obiect analiza urmelor de pe obiectele găsite în câmpul infracțional (de
exemplu, covorul pe care a fost găsită victima decedată, revolverul din camera respectivă sau orice
alte instrumente folosite precum cuțite, săbii, topor sau un înscris aparținând făptuitorului și uitat de
acesta la locul faptei). De asemenea, în doctrină s-a evidențiat ideea conform căreia ,,un rol
însemnat în stabilirea adevărului îl au constatările și expertizele criminalistice, în special cele
traseologice, fiind absolut necesare identificării infractorilor și instrumentelor folosite la
săvârșirea faptei, pe baza urmelor descoperite în câmpul infracțiunii’’94.

Secțiunea a IV-a. Particularități ale investigării furtului

La investigarea infracțiunilor organul judiciar ține cont în activitatea desfășurată de


circumstanțele specifice faptei cercetate, respectiv: momentul în care a fost săvârșită, locul comiterii
și modul de operare reținut. În ceea ce privește subiectul de analiză al prezentei secțiuni,
particularitățile investigării furtului își au sorgintea, cu predilecție, în modul în care a acționat
făptuitorul și locul săvârșirii infracțiunii.
Secțiunea a IV-a abordează mai multe forme ale infracțiunii de furt, respectiv: furtul din
locuințe (§1), furtul din buzunare, genți sau poșete (§2), furtul din și de autoturisme (§3), furtul de
bagaje (§4), furtul de la persoanele adormite (§5), furtul din garderobe (§6), furtul din hoteluri (§7)
și furtul din lăcașurile de cult (§8).

§1. Furtul din locuințe

Factorii care favorizează comiterea furtului din locuințe sunt reprezentați de existența unor
încuietori/sisteme de închidere necorespunzătoare a ușilor și ferestrelor, lipsa de interes a

94
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 83.

39
proprietarilor/chiriașilor de asigurare a locuinței cu sisteme de alarmare/pază și gradul insuficient de
pregătire antiinfracțională a proprietarilor/chiriașilor/locatarilor.
În cazul furtului din locuințe, pentru a nu fi remarcați sau descoperiți, infractorii acordă o
atenție deosebită creării circumstanțelor favorabile săvârșirii infracțiunii. În susținerea acestui
demers hoții vor urmări obținerea de informații privind locatarii, programul lor de muncă și
amplasarea bunurilor valoroase în cadrul imobilului. Numărul de locatari dintr-un apartament se
poate regăsi în avizierul de la intrarea blocului, în tabelul aferent întreținerii de plată. De asemenea,
informații precum profesia sau veniturile viitoarelor victime pot fi împărtășite făptuitorilor, de
exemplu, de către personalul care se ocupă cu îngrijirea blocului, de către copii sau inclusiv de către
posibilele victime. În doctrină s-a arătat că ,,informații despre situația materială […] sunt obținute
de infractori […] profitându-se de o anumită naivitate a celor vizați care primesc în locuință
persoane aparent inofensive, trimise special să <<studieze terenul>>’’95.
În ceea ce privește modul de operare, în practică au fost identificate câteva modalități
frecvente, printre care amintim: furtul precedat de filarea locatarilor până la eliberarea imobilului,
făptuitorii având ca scop săvârșirea infracțiunii în absența victimelor; sau, pentru a verifica dacă
este o persoană în locuință hoții pot suna la ușă sau sparge un geam, iar în cazul în care nu există un
răspuns/o reacție, vor proceda la comiterea furtului.
În doctrina penală s-a precizat că ,,furturile săvârșite prin pătrunderea în locuințe, de
regulă, fără violență, sunt denumite convențional <<furturi de bună ziua>>, între care se numără
<<furtul prin descoperire>> în care autorul sună la ușă și, nerăspunzându-i nimeni, pătrunde în
locuință, furând ce este la îndemână […] furtul prin <<falsă calitate>> […] de exemplu, aceea de
telefonist sau poștaș, cititor de contor de gaze sau electricitate, agent comercial’’96.
De asemenea, în literatura juridică s-a arătat că ,,atunci când infractorul săvârşeşte o faptă
creează la faţa locului o multitudine de modificări numite urme criminalistice, […] de exemplu,
urmele de încălţăminte pe pământ, urme digitale pe obiectele atinse cu mâna […] Pe rama şi talpa
încălţămintei aderă particule de sol, iar pe obiectele de îmbrăcăminte se depun particule şi
microparticule de la geamul spart, de la vopsea etc., de la mâna infractorului cad mai multe
picături de sânge atunci când s-a tăiat în geamul spart’’97.
La cercetarea la fața locului vor fi examinate în mod imperios urmele escaladării, urmele
cauzate de forțarea ușilor sau ferestrelor, precum și cele tipice instrumentelor de spargere. În
literatura de specialitate s-au evidențiat ,,furtul cu <<pontoarca>>, instrument cu care se deschid

95
Idem, p. 84.
96
Idem, p. 85.
97
A se vedea Mircea Tutunaru, Romulus Morega, Considerații generale privind cercetarea criminalistică a
furturilor din locuințe, în Revista de criminologie, criminalistică și penologie nr. 1-2/2016, p. 131.

40
broaștele de tip yalle sau cel cu <<buldozerul>>, un instrument asemănător unui cric cu care sunt
forțate canaturile ușilor’’98.

§2. Furtul din buzunare, genți sau poșete

Acest fenomen infracțional ocupă locurile fruntașe în rândul infracțiunilor de furt, fiind
marcantă periculozitatea infractorilor, față de victimele, care adeseori aparțin categoriei medii a
societății (persoane cu venituri medii care folosesc mijloacele de transport în comun precum
metroul, autobuzul, tramvaiul, troleibuzul, trenul sau se duc în mod regulat în spații aglomerate
precum talciocurile, piețele ori târgurile).
În ceea ce privește practica judiciară, s-au conturat mai multe aspecte privind această specie
a furturilor, respectiv: există persoane care sunt cunoscute ca fiind hoți de buzunare/poșete, iar în
cazul lor comiterea acestor furturi este o activitate recurentă/un obicei pe care nu îl pot stăpâni (mai
ales dacă fac acest lucru de la o vârstă fragedă); caracteristic furtului din buzunare, genți sau poșete
este faptul că se poate săvârși facil, într-o perioadă scurtă de timp, fapt ce face extrem de dificilă
observarea momentului consumării infracțiunii/flagrantului; în prezent infracțiunea este săvârșită în
grupuri organizate și se practică delimitarea teritoriului astfel încât fiecărui grup îi este repartizată o
zonă în care poate acționa, cu aplicarea unor sancțiuni pentru abaterile de la regulă; fenomenul este
răspândit și în afara granițelor, mulți români alegând să se deplaseze în Germania, Franța, Spania,
sau alte țări în care regimul sancționator este mai puțin sever decât cel din România; pe lângă bani
și telefoane, de cele mai multe ori sunt sustrase și actele de identitate, care pot fi ulterior folosite la
săvârșirea altor infracțiuni precum falsul privind identitatea sau înșelăciunea; în situația în care
infracțiunea nu poate fi probată, aceasta poate fi confundată cu situația în care bunurile au fost
pierdute, iar nu furate.
Furturile din buzunare, genți sau poșete sunt comise de obicei în locuri aglomerate
(talciocuri, piețe, târguri, festivaluri, gări, stadioane, cinematografe, teatre, opere, centre comerciale,
litoralul românesc în lunile de vară) sau în mijloacele de transport în comun (cu predilecție cele care
au ca destinație un centru comercial/mall deoarece se presupune că vor avea pasageri cu mulți bani
asupra lor).
Subiecții pasivi sunt persoane care dau de înțeles că au mulți bani asupra lor pentru că, de
exemplu, sunt îmbrăcate cu haine realizate de designeri recunoscuți, au bijuterii valoroase asupra
lor sau telefoane/laptopuri/tablete performante. Victimele infracțiunii sunt de cele mai multe ori
bătrânii, persoanele de gen feminin, străinii sau în județe precum București, Cluj, Iași și Timișoara,

98
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 86.

41
studenții veniți din provincie. De asemenea, sunt preferate persoanele adormite, distrase, extenuate,
îngândurate sau preocupate pentru că un subiect pasiv neatent facilitează săvârșirea furtului.
Infractorii pot fura portofelele și banii prin mai multe metode, una dintre ele fiind
reprezentată de inserarea degetului arătător și mijlociu într-un compartiment deschis al genții sau în
buzunarul subiectului pasiv. Avantajul acestei metode constă în subtilitatea acesteia și adeseori lipsa
martorilor. O altă metodă constă în tăierea secțiunii inferioare a buzunarului sau tăierea bazei
poșetei și extragerea conținutului aferent ori tăierea bretelelor poșetei și sustragerea acesteia.
Portofelul, banii sau alte valori sustrase pot fi plasate de autorul infracțiunii către alte persoane,
complici ai autorului, bunurile trecând din mână în mână. În acest caz este foarte dificilă reperarea
bunurilor sustrase deoarece complicii sunt bine amestecați în mulțime, fiind îmbrăcați în funcție de
zona de acțiune și părăsesc destul de rapid locul faptei.
Așa cum s-a arătat în doctrină, în cazul furturilor în mijloacele de transport în comun
,,infractorii […] se folosesc de regulă de unele obiecte ca ziare, serviete, pardesie, fâșuri
etc.,obiecte cunoscute sub numele de <<tiră>>, pe care le țin în mână pentru a-și masca
activitatea’’99.
O altă modalitate denumită ,,metoda sacou’’, frecventă la începutul anilor 2000, era folosită
în restaurante, pub-uri, cafenele sau alte asemenea localuri și se putea realiza doar dacă victima își
așeza haina pe spătarul scaunului. Metoda implica poziționarea infractorului pe un scaun astfel încât
să fie spate în spate cu subiectul pasiv, lucru care îi oferea libertatea de a căuta în buzunarele sau în
poșeta/geanta victimei.
Descoperirea și probarea infracțiunii, implicit probarea vinovăției infractorului este simplă
dacă acesta a fost prins în flagrant, din acest motiv tendința organelor abilitate ale statului este aceea
de a lua măsurile necesare surprinderii în flagrant a furturilor din buzunare, genți sau poșete.
Prinderea infractorului se poate realiza de lucrătorii specializați, apți să îl repezere dintr-o mulțime
(după comportament, gesturile și poziția corpului specifice modului de realizare a infracțiunii
ș.a.m.d.), ca apoi să acționeze la momentul potrivit pentru surprinderea flagrantului.
Hoții din buzunare, genți sau poșete pot fi identificați după mâinile fine și lungi sau după
argoul folosit (cu titlu exemplificativ, ,,coajă’’ înseamnă portofel, ,,pleavă’’ este folosit pentru a
desemna furtul finalizat cu bani mărunți iar ,,lămâi’’ pentru multe bancnote, sintagma
,,servit’’/,,cântat’’ denumește un furt reușit, ,,moară’’ face referire la un ceas de mână, sintagma
,,loc curat’’ este întrebuințată când au fost sustrași doar bani, fără acte, iar ,,icsive’’ când au fost
furate acte etc.).

99
A se vedea Bujor Florescu, op. cit., p. 243.

42
§3. Furtul din și de autoturisme

Furtul din autoturisme poate viza radio-casetofonul, subwooferul, roțile de rezervă, trusa de
prim-ajutor sau cea de scule, precum și alte obiecte care pot fi ulterior valorificate. Furtul de
autoturisme poate fi o infracțiune de sine stătătoare sau poate fi realizată pentru a înlesni comiterea
altei infracțiuni (de exemplu, făptuitorul a furat un autoturism pentru a răpi o persoană) ori pentru a
facilita infractorului părăsirea locului faptei (de exemplu, făptuitorul omoară o persoană, iar pentru
a pleca rapid de la locul faptei fură o mașină parcată în apropiere).
În literatura de specialitate s-a arătat că modurile de acțiune des întâlnite, folosite de hoți
pentru a intra în mașină sunt reprezentate de ,,deschiderea ușilor cu chei potrivite, sau prin forțarea
încuietorilor, utilizarea de lame, șurubelnițe sau sârme de oțel pe care le introduc printre geam și
garnitura de cauciuc, în funcție de tipul de tipul de autoturism, prinzând butonul de deblocare a
ușii. […] Infractorii mai puțin versați, […] se rezumă pur și simplu la spargerea geamurilor’’100.
Dacă scopul făptuitorului/făptuitorilor este de a fura autoturismul, ulterior pătrunderii în
mașină aceasta trebuie pusă în funcțiune, lucru care se poate realiza ușor cu ajutorul unei chei
potrivite. Însă, de cele mai multe ori făptuitorul nu deține o astfel de cheie și recurge la metoda
clasică, constând în conexarea firelor de contact.
Ca regulă, sesizarea și înregistrarea furturilor de autovehicule și a furturilor privind plăcile
de înmatriculare se realizează pe raza polițiilor județene și orășenești, de către polițiștii care se află
în acea zi în exercitarea atribuțiilor de serviciu, sau direct la posturile de poliție unde orice cadru al
unității poate primi sesizările/plângerile aferente. Ulterior înregistrării la unitatea sesizată, tot
materialul va fi trimis inspectoratului județean, la serviciul de investigații criminale.
Prin excepție, atunci când furturile au fost săvârșite pe raza Municipiului București,
înregistrarea acestora se va realiza la Serviciul Furturi de Autovehicule. Dar, dacă furturile au ca
obiect material plăcile de înmatriculare, înregistrarea și soluționarea lor se va face la secțiile de
poliție.
Întotdeauna plângerile și sesizările furturilor vor cuprinde mențiuni privind datele de
identificare ale proprietarului autovehiculului și ale reclamantului (dacă reclamantul nu este
proprietarul, situație în care se va indica titlul sub care acesta deține autovehiculul), datele de
identificare ale bunului furat (marca, tipul, culoarea, numărul și data la care autovehiculul a fost
înmatriculat, anul de fabricație, informații tehnice despre motor, dacă este cazul indicarea
modificărilor care au fost aduse bunului față de forma standard de fabricație, precum și orice alte
particularități care pot ușura procesul de identificare al bunului sustras), menționarea prejudiciului,
momentului, locului și modalităților în care a fost sustras bunul (dacă sunt cunoscute).

100
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 88.

43
Polițistul care înregistrează plângerea va face un duplicat al documentelor autovehiculului și
al actelor de identitate ale victimei, alături de fotografierea cheilor. Dacă aceste trei elemente nu
prezintă suficientă încredere din punctul de vedere al autenticității/legalității, organul judiciar aflat
în dubiu poate să le rețină și să le supună unei expertizări criminalistice.
Cercetarea la fața locului va fi efectuată prompt de către specialistul criminalist, ulterior
înregistrării plângerii sau sesizării faptei, iar rezultatele și constatările vor fi menționate în procesul-
verbal. Prin cercetarea la fața locului pot fi obținute date privind modalitatea în care a acționat
făptuitorul sau urme biologice necesare identificării acestuia.
Dacă autovehiculul furat este găsit, acesta poate fi ridicat în vederea cercetărilor, urmând să
fie restituit părții vătămate sau indisponibilizat (când partea vătămată nu poate intra în posesia
bunului din motive obiective), cu respectarea prevederilor legale.
În ceea ce privește acțiunile de prevenire ale furtului de autoturisme, se pune accentul pe
strângerea datelor cu ajutorul informatorilor pentru împiedicarea furtului și traficului de
autoturisme, în special în ateliere auto, garaje sau depozite ale societăților care comercializează
autoturisme uzate, piese auto ori se ocupă cu dezmembrarea acestora.
În plus, așa cum s-a menționat în doctrină, sunt puncte de interes și ,,sediul reprezentanțelor
Registrul Auto Român – pentru depistarea autoturismelor ce prezintă modificări ale seriilor de
individualizare și a persoanelor care dețin acte de proprietate ce ridică suspiciuni; societățile […]
care au ca obiect de activitate taximetria ori servicii rent-a-car; […] târgurile de mașini sau
locurile unde se oferă de regulă spre vânzare autovehicule sau subansamble rezultate din
dezmembrarea acestora’’101.

§4. Furtul de bagaje

Futul de bagaje este adeseori însoțit de furtul piesele vestimentare (de exemplu un hanorac,
un palton sau o geacă) și este săvârșit preponderent în cadrul gărilor, metroului, aeroporturilor,
stațiilor de tramvai/autobuz etc.
Modurile de operare variază, infractorul putând oferi ajutorul victimei pentru transportul
bagajului sau, de exemplu, pentru așezarea unui bagaj greu în compartimentele aferente depozitării
din cadrul trenului, iar cu această ocazie ia bagajele victimei și fuge cu ele. De asemenea, hoții pot
înlocui bunul sustras cu altul asemănător, având mai mult timp pentru părăsirea locului faptei fără a
atrage atenția asupra lor.

101
A se vedea Bujor Florescu, op. cit., p. 221.

44
§5. Furtul de la persoanele adormite

Această formă a furtului este analizată în literatura de specialitate alături de furtul de la


persoanele care se află sub influența alcoolului sau a substanțelor psiho-active, deoarece furturile
comise asupra unor victime care se află într-o poziție vulnerabilă (pentru că sunt adormite, în stare
de ebrietate sau sub infleunța drogurilor) au în principiu același modus operandi.
Furturile având ca subiecți pasivi persoane vulnerabile, ca cele enumerate anterior, sunt
comise frecvent în mijloace de transport în comun precum trenuri, autobuze, tramvaie, troleibuze,
metrouri, sau în locuri precum gările, parcurile sau stațiile de autobuz/metrou etc.
În doctrina penală s-a menționat faptul că ,,se întâlnesc cazuri de persoane care se culcă cu
capul pe servietă, pe aparatul de radio, special ca să nu fie furat și se trezesc având o cărămidă sub
cap’’102.

§6. Furtul din garderobe

Furtul din garderobe vizează, așa cum din denumire se subînțelege, existența unei garderobe
pe care o putem întâlni în cadrul operelor, teatrelor, sălile de spectacol (de exemplu Sala Palatului
din București) sau furtul din astfel de amplasamente de pe litoral.
Bunurile sustrase prin furtul din garderobe pot consta în paltoane, trenciuri, geci, haine din
blănuri prețioase, ghiozdane, serviete, genți, poșete, fulare, mănuși din piele naturală, portofele sau
alte asemenea bunuri care pot fi ulterior valorificate. De asemenea, autorul furtului se poate limita
la sustragerea banilor găsiți în articolele vestimentare sau în poșete/genți.

§7. Furtul din pensiuni, hoteluri sau moteluri

Furtul din hoteluri este comis cu o repetabilitate sporită în sezonul estival sau în perioada
sărbătorilor de iarnă, caracterizate de o aglomerare a hotelurilor. În perioadele specifice vacanțelor,
concediilor sau escapadelor, pensiunile, hotelurile, motelurile sau alte asemenea complexe sunt
pline de turiști și adeseori complet rezervate.
Locurile în care sunt săvârșite frecvent astfel de furturi sunt reprezentate de localitățile cu
potențial turistic și stațiunile turistice mari, în literatura de specialitate arătându-se că furturile din
hoteluri sunt comise ,,în perioadele de aglomerație și câteodată cu complicitatea personalului de
deservire’’103.

102
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 89.
103
Ibidem.

45
§8. Furtul din lăcașurile de cult

În urma analizei cazuisticii relevante se poate constata faptul că cele mai multe furturi din
lăcașurile de cult s-au săvârșit prin forțarea sau tăierea grilajelor aferente geamurilor sau ușilor de
acces, operațiune urmată de forțarea ferestrelor sau ușilor. Această ultimă operațiune este deseori
ușurată de neatenția personalului bisericesc atunci când nu închid corespunzător ușile sau
geamurile, ori le lasă deschise.
În plus, în mediile rurale săvârșirea furturilor este facilitată prin existența multor lăcașuri de
cult părăsite, care au fost lăsate în grija unor persoane vârstnice, iar atât în mediile rurale cât și în
cele urbane bisericile și mănăstirile nu se bucură de o pază conformă, realizată de un personal
specializat. La nivel național, un număr foarte mic din totalul lăcașurilor de cult sunt păzite cu
personal specializat sau au sisteme de alarmă/supraveghere, rămânând astfel o pondere
semnificativă de lăcașuri de cult care nu sunt asigurate (bunurile nu sunt protejate deoarece accesul
vizitatorilor este neîngrădit, iar aceștia nu sunt supravegheați).
Principalele bunuri care sunt sustrase din lăcașurile de cult sunt icoanele (cele originale,
pictate, precum și cele reproduse prin fotografiere), Bibliile, statuetele (din bronz, ipsos, lemn),
potirele, sfeșnicele, cristelnițele, candelabrele, alte decorațiuni din materiale valoroase/aurite în
filigran, precum și aparatura necesară desfășurării slujbelor precum microfoanele, boxele și
amplificatoarele.
În doctrină s-a reținut că ,,bunurile de patrimoniu aparținând cultului evanghelic au un grad
sporit de vulnerabilitate față de activitățile infracționale, principala cauză a acestei stări de fapt
fiind creată de migrația masivă a etnicilor germani după anul 1989, motiv pentru care lăcașurile
de cult nu sunt folosite (sau sunt utilizate foarte rar) iar măsurile de pază și securitate sunt
scăzute’’104.
O categorie distinctă a furturilor o reprezintă furturile din lăcașurile de cult săvârșite la
comanda unei persoane, care sunt caracterizate prin următoarele moduri de operare: într-un prim
pas sunt identificate bunurile care urmează a fi furate; ulterior, pasul al doilea constă în
fotografierea bunurilor vizate pentru găsirea unor cumpărători și asigurarea unui transfer rapid
(cumpărătorii pot fi găsiți prin intermediul magazinelor de anticariat sau on-line, pe diverse pagini
web care se ocupă cu organizarea vânzărilor sau licitațiilor); iar un ultim pas opțional, anterior
săvârșirii furtului propriu-zis, este reprezentat de obținerea unui acord prealabil între infractor și
cumpărător (poate să fie un colecționar, sau efectiv o persoană interesată de bunul respectiv) sau
efectuarea unei plăți intermediare între aceștia.

104
A se vedea Bujor Florescu, op. cit., p. 186.

46
Secțiunea a V-a. Particularități privind investigarea furtului și a tâlhăriei în paguba proprietății
publice

În cazul acestei forme a infracțiunii de furt/tâlhărie pot fi sustrase bunuri cu o valoare


istorică, științifică, beletristică, cartografică sau alte astfel de bunuri reprezentând dovezi ale
progresului umanității. De obicei bunurile mobile sunt expuse în cadrul muzeelor, iar bunurile
imobile, precum monumentele istorice, se află în spații publice, la care populația are acces ușor.
Furtul sau tâlhăria în paguba proprietății publice pot viza atât bunuri aflate în proprietatea
publică sau privată a statului/unităților administrativ – teritoriale ori aflate în proprietatea privată a
persoanelor fizice/juridice.
Autorii infracțiunilor pot fi reprezentați de persoane care în mod curent se ocupă cu vânzarea
bunurilor culturale sau care colecționează astfel de bunuri; persoane care gestioneză sau păzesc
bunurile (de exemplu în cadrul muzeelor); pictori care au contribuit la contrafacerea unor opere de
artă ori, așa cum s-a evidențiat în doctrină, ,,arheologi despre care sunt date că nu predau muzeelor
obiectele pe care le descoperă în timpul cercetărilor arheologice; persoane care dețin detectoare
de metale sau nemetale ori au în preocupare împrumutul unor astfel de aparate, în scopul
desfășurării <<braconajului arheologic>>’’105.
Modurile de operare uzuale pot consta în forțarea ușilor, ferestrelor sau sistemelor de
închidere; distrugerea sau operarea astfel încât făptuitorii să ocolească sistemele de supraveghere;
sustragerea bunului original și înlocuirea sa cu unul contrafăcut; escaladarea zidurilor sau apelarea
la o metodă mai distructivă, precum perforarea lor etc.
Unul dintre factorii care încurajează săvârșirea infracțiunilor în paguba proprietății publice
este lipsa de informație privind bunurile culturale, lipsă care este specifică majorității populației.
Acest fapt justifică neputința unei persoane de a face o evaluare autentică a bunurilor deținute și
favorizează probabilitatea de a fi victimă a vânzătorilor specializați. În acest sens, persoana care
deține astfel de bunuri poate fi contactată de un comerciant care aduce pentru convingerea victimei
un expert, care în fapt nu este autorizat/atestat.
În cazul sustragerii bunurilor culturale, investigarea infracțiunii va implica interacțiunea
organelor judiciare cu experți, cărora li se vor arăta fotografii ale bunurilor furate alături de
caracterizarea făcută de partea vătămată. Caracterizarea cuprinde menționarea categoriei căreia îi
aparține opera (tablouri, manuscrise, cărți etc.), dimensiunile bunurilor, denumirea operelor și
materialele care au fost folosite la producerea lor (de exemplu, o pictură realizată pe sticlă/țesătură,
un vas din porțelan/argint etc.). De cele mai multe ori se oferă informații adiționale privind numele

105
Idem, p. 183.

47
artistului (dacă este cunoscut), anul în care a fost creată opera, valoarea actuală a prejudiciului și
alte elemente care ajută la individualizarea bunului.
La cercetarea la fața locului, alături de urmele găsite în mod obișnuit se va pune accentul pe
depistarea bucăților de lemn, ceramică, sticlă etc. care pot rezulta din ciocnirea, izbirea ori
manevrarea necorespunzătoare a bunurilor sustrase, fapt ce contribuie la existența unor semne
distinctive.
În doctrina penală s-a menționat importanța activităților de prevenire ale furtului/tâlhăriei
săvârșite în paguba patrimoniului național, iar printre aceste activități se numără ,,identificarea
locurilor și mediilor favorabile comiterii de infracțiuni […]; executarea de acțiuni, controale, razii,
în locurile de interes operativ (case de licitații, anticariate, consignații, târguri, ateliere de
restaurare etc.); […] fișarea și fotografierea tuturor bunurilor care fac parte sau sunt susceptibile
de a aparține patrimoniului cultural – național, aflate în proprietatea sau custodia unităților de cult
religios; […] societățile comerciale care desfășoară activități de comerț cu bunuri culturale mobile
[…] prin controale organizate periodic la aceste societăți comerciale se va urmări respectarea
tuturor obligațiilor ce le revin’’106.

§1. Probleme specifice de clarificat

Organul judiciar cercetează, în principal, aspectele aferente furturilor și tâlhăriilor pe care le-
am analizat anterior. Cu toate acestea, ceea ce diferențiază investigarea infracțiunilor în paguba
proprietății publice este, așa cum s-a subliniat în doctrina de specialitate: ,,stabilirea faptului dacă
furtul nu reprezintă o înscenare, o disimulare, respectiv o încercare de ascundere a unor lipsuri în
gestiune, rezultate dintr-o delapidare ori neglijență în serviciu […] este important să se determine
dacă cel care deținea a încercat să profite de pe urma unui furt ori a unei tâlhării reale pentru
acoperirea lipsurilor, a sustrageii de bunuri, de bani sau a altor valori’’107.
Problemele specifice care trebuie clarificate în investigarea furtului și a tâlhăriei săvârșite în
paguba proprietății publice și asupra cărora ne vom focaliza atenția sunt determinarea, dacă este
cazul, a unor împrejurări negative și stabilirea situației reale a patrimoniului.
Determinarea împrejurărilor negative care pot fi rezultatul unor încercări de disimulare, de
exemplu: ținând cont de modul de realizare al faptei trebuiau să existe urme, care nu se regăsesc în
câmpul infracțional la momentul cercetării la fața locului ori dacă există informații conform cărora
multe bunuri având o greutate considerabilă au fost sustrase într-un timp scurt, fără folosirea unui
autovehicul corespunzător. În plus, dacă făptuitorii încearcă să simuleze comiterea unei tâlhării, de

106
Idem, p. 194-199.
107
A se vedea Emilian Stancu, Petruț Ciobanu, Criminalistică. Metodologia criminalistică, cit. supra, p. 90.

48
cele mai multe ori acest lucru este vizibil din examinarea modului în care pretinsa victimă este
găsită (de exemplu, aceasta este imobilizată într-o manieră neobișnuită, adeseori excesivă, sau,
pentru a dovedi existența unei împotriviri în fața făptuitorului pretinsa victimă poate prezenta
leziuni superficiale la nivelul capului sau la nivelul membrelor superioare/inferioare).
Stabilirea situației reale a patrimoniului afectat reprezintă un aspect esențial în funcție de
care se va determina dacă bunurile sustrase au existat efectiv/realmente, care era calitatea bunurilor
în momentul sustragerii și stabilirea cât mai precisă a cantității de bunuri furate. Se va acorda o
atenție sporită verificării întregii gestiuni din care făceau parte bunurile furate.
În doctrina de specialitate s-a arătat că în desfășurarea anchetei ,,organul judiciar trebuie, de
regulă, să obțină date cu privire la activitatea desfășurată de gestionar și la modul său de viață,
dacă a avut abateri etc. Uneori, poate fi semnificativ faptul că un furt sau tâlhărie se săvârșește
după ce se află de venirea unui control. În vederea stabilirii acestor aspecte, printre primele măsuri
inițiate operativ de către organul de urmărire penală se vor afla inventarierea bunurilor din
gestiune, sigilarea documentelor de evidență, în vederea efectuării de revizii contabile, necesare
pentru stabilirea cuantumului exact al prejudiciului’’108.
De asemenea, aceste măsuri sunt necesare pentru preîntâmpinarea unor posibile intervenții
care ar avea ca scop beneficierea/câștigarea de pe urma infracțiunii (de exemplu, prin mascarea
altor lipsuri existente, sau din contră, sustragerea unor bunuri).

§2. Existența unor moduri specifice de operare

Modurile specifice de operare în cazul infracțiunilor de furt și de tâlhărie care se comit în


paguba proprietății publice/private se diferențiază în funcție de forma infracțiunii. În cele ce
urmează vom analiza modurile specifice de operare aferente furtului de genți sau de bagaje, precum
și cele specifice furturilor din trenurile de marfă.
Furtul din genți sau de bagaje l-am analizat în paragrafele intitulate ,,Furtul din buzunare,
genți sau poșete’’ și ,,Furtul de bagaje’’ din cadrul secțiunii anterioare (Secțiunea a IV-a.
Particularități ale investigării furtului).
Față de mențiunile cuprinse în respectivele paragrafe se cuvin a fi precizate următoarele
aspecte evidențiate în doctrina penală, anume: ,,Furtul de bagaje sau de genți care ia, frecvent,
forma tâlhăriei, are drept victime poștașii, gestionarii sau casierii unor unități comerciale, alte
persoane ce transportă diverse bunuri, valori, dar mai ales bani. De pildă, factorii poștali sunt
atacați în perioadele în care plătesc pensiile, iar casierii sunt urmăriți atunci când, după
închiderea magazinului, se duc să predea banii la bancă. Situații similare se întâlnesc și în cazul

108
Idem, p. 91.

49
casierelor, angajatelor sau patronilor unor firme private, <<identificați>> de infractori după
gențile pe care le poartă, sau, pur și simplu, <<filați>> din momentul părăsirii localului’’109.
Furtul din trenurile de marfă este caracterizat prin elemente distincte față de celelalte forme
ale furtului analizate anterior. O particularitate a furtului din trenurile de marfă constă în dificultatea
realizării cercetării la fața locului pentru că, spre deosebire de celelalte forme ale furtului, cercetarea
la fața locului capătă o semnificație mult mai extinsă.
Astfel, în doctrina penală s-a arătat că ,,prin specificul transportului feroviar, locul în care s-
a descoperit furtul corespunde destul de rar cu locul în care s-a comis, acesta putându-se situa în
oricare din stațiile ori pe traseul de sute de kilometri parcurs de tren […] pentru stabilirea
traseului parcurs de vagon, a trenurilor din componența cărora a făcut parte și a personalului care
l-a deservit, vor fi verificate documentele de evidență, foile de încărcare de la magaziile SNCFR,
condicile de aplicare a plumbilor, condicile de expediere a trenurilor, registrele de la birourile de
mișcare etc.’’110.
O altă particularitate a furtului din trenurile de marfă constă în modurile de operare
frecvente, în literatura de specialitate fiind menționate ,,violarea plumbilor, spargerea pereților
vagoanelor, furtul din containere, din vagoanele descoperite […] astfel de infracțiuni se săvârșesc,
în majoritatea cazurilor, de grupuri de infractori, mulți având calitatea de feroviari și fiind în
legătură cu aceștia’’111.
Prin urmare, în investigarea infracțiunii trebuie să se stabilească cât mai precis vagonul în
care a operat făptuitorul/au operat făptuitorii, prejudiciul rezultat (care poate atinge valori atât de
ridicate încât repercusiunile asupra economiei naționale pot fi semnificative) și alte aspecte necesare
identificării subiectului activ (de exemplu, dacă există o persoană care a remarcat și urmărit
făptuitorii în momentul săvârșirii furtului).
Conchidem prin a sublinia faptul că, ținând cont de cele două moduri specifice de operare
ale furtului/tâlhăriei care se pot comita în paguba proprietății publice sau a celei private, și ținând
cont de faptul că în cazul acestora este destul de dificilă identificarea și prinderea
făptuitorului/făptuitorilor, un rol important îl joacă activitatea de prevenire a faptelor ilicite.
Prevenția este cu atât mai importantă, întrucât infracțiunile sunt de natură a afecta economia
națională în ansamblul ei. Activitatea de prevenire este în principal realizată de organele judiciare,
dar conform ultimelor tendințe ale acesteia, activitatea s-a accentuat în sensul creării sau
consolidării unui comportament antiinfracțional în rândul populației.

109
Ibidem.
110
Idem, p. 92.
111
Ibidem.

50
CONCLUZII

În societatea actuală periculozitatea și preponderența infracțiunilor de furt și de tâlhărie este


crescută, mai ales în contextul în care în România în perioada 2014-2017 rata sărăciei a înregistrat
valori cuprinse între 23,6%-25,4%112, iar la o analiză a acesteia pe perioada 2007-2018113 s-a
constatat o decădere a bunăstării populației române. Astfel, consider că, fără a fi periclitată
importanța metodologiei de investigare a furtului și a tâlhăriei, activitatea de prevenire a acestor
infracțiuni are o semnificație deosebită în spațiul socio-economic prezent.
Pentru preîntâmpinarea și combaterea fenomenului infracțional este utilă determinarea
zonelor și mediilor în care sunt comise cu predilecție infracțiunile de furt și tâlhărie, și se impune
supravegherea lor. În plus, autoritățile pot lua legătura cu reprezentanții societăților comerciale care
se află și își desfășoară activitatea în respectivele zone/medii pentru a îi îndruma în sensul asigurării
unei paze corespunzătoare și montarea unor sisteme de supraveghere (desigur, cu informarea asupra
riscurilor la care se expun prin neluarea acestor măsuri).
De asemenea, în mod constant se încearcă educarea populației cu privire la acest subiect prin
mass-media (articole, reviste de specialitate, pliante împărțite în mod gratuit populației114, știri și
emisiuni transmise prin canalele de televiziune sau posturile de radio ș.a.m.d.). În acest sens, este
evidențiată necesitatea sesizării prompte a infracțiunilor, modalitatea prin care pot să recunoască
posibilii infractori, modurile cele mai des întâlnite în care aceștia operează și cum se pot autoproteja
în fața fenomenului infracțional.
De exemplu, prin mediatizarea frecventă a infracțiunilor soluționate și evidențierea factorilor
care au înlesnit săvârșirea lor, alături de informarea asupra repercusiunilor pe care le vor suporta
infractorii, are atât un efect preventiv (populația își poate da seama de cauzele care pot favoriza
fenomenul infracțional), cât și unul descurajant pentru persoanele care ar decide să săvârșească o
faptă incriminată.
Ținând cont de faptul că activitatea de prevenire a infracțiunilor reprezintă o sarcină destul
de complexă și dificilă pentru organele judiciare, fiecare persoană poate să depună un minim de
efort astfel încât să își aducă aportul în activitatea de prevenție. Cu alte cuvinte, fiecare persoană are
la îndemână mijloace prin care poate să ajute la reducerea criminalității.
De exemplu, pentru prevenirea furtului din locuințe este indicat să închidem ușa, chiar dacă
urmează să fim plecați doar pentru o perioadă scurtă de timp; cheile imobilului sau o copie a

112
A se vedea Institutul Național de Statistică, Dimensiuni ale incluziunii sociale în România în anul 2017,
Ed. Institutului Național de Statistică, București, 2018, p. 13.
113
A se vedea Institutul Național de Statistică, Tendințe sociale, Ed. Institutului Național de Statistică,
București, 2019, p. 134.
114
A se vedea Anexa nr. 2 – Activitatea de prevenire (modele de pliante).

51
acestora nu ar trebui lăsată sub preș sau în cutia poștală; simpla percepție a făptuitorului asupra
faptului că imobilul este supravegheat video/audio-video sau că este echipat cu sisteme de alarmă,
reprezintă factori de natură a descuraja comiterea furtului din locuință.
Tot cu titlu de exemplu, pentru prevenirea furtului din și de autoturisme este indicat să nu
lăsăm obiecte de valoare în mașină, chiar dacă plecăm pentru un interval scurt de timp și închidem
corespunzător vehiculul, sau în cazul în care există obiecte cu o valoare considerabilă în mașină,
acestea nu trebuie să fie vizibile; atunci când ieșim din autoturism este recomandat să închidem
ușile, geamurile și portbagajul; cheile de rezervă ale autoturismului nu trebuie depozitate în
interiorul acestuia.
În ceea ce privește activitatea judiciară, în doctrină au fost evidențiate mai multe procedee
cu rol preventiv, printre care le amintim pe următoarele: ,,organizarea și executarea de acțiuni,
razii și controale polițienești în locurile favorabile comiterii tâlhăriilor […], furturilor, precum și
în cele unde se valorifică bunurile sustrase; cooperarea cu instituțiile abilitate ale statului în
vederea desfășurării – în principal – a activităților de pregătire antiinfracțională; […] efectuarea
de verificări, investigații și filaj în zonele și mediile cu potențial criminogen’’115.
Se acordă o atenție deosebită cercetării cauzelor cu autori a căror identitate nu a putut fi
stabilită, iar prin gruparea după diverse criterii, precum scopul și motivul infracțiunii, modurile de
operare, instrumentele folosite sau după alte elemente asemănătoare, poate fi conturată o imagine de
ansamblu a fenomenului infracțional, ca ulterior să fie implementate măsurile necesare.
Se observă astfel o preocupare în studierea și realizarea unor rapoarte sau documente
aferente stării infracționale, informațiile fiind ulterior centralizate în programe informatice și puse la
dispoziția organelor judiciare. Acțiunea este justificată din moment ce furturile și tâlhăriile dețin o
pondere semnificativă în cadrul infracțiunilor săvârșite anual la nivelul României.
În plus, în urma activității de cercetare și stocare a informațiilor obținute pot fi realizate
clasificări ale infracțiunilor după mai multe criterii, prin identificarea anumitor tipare (poate fi
aplicat un criteriu, în mod individual, sau mai multe criterii, cumulativ). Beneficiul utilizării acestei
metode constă în evidențierea unor asemănări/legături explicite, într-o manieră facilă și rapidă.
Datele astfel identificate reprezintă informații valoroase pentru prevenirea fenomenului infracțional.
Cu toate acestea, consider că activitatea de prevenire bazată strict pe supravegherea
infracțiunilor și sistematizarea informatică a rezultatelor este de natură a limita eficiența acesteia.
Alături de folosirea acestor mijloace care s-au dovedit a fi utile, prevenirea criminalității trebuie
însoțită de o abordare socio-culturală pentru maximizarea impactului acesteia asupra întregii
populații.

115
A se vedea Bujor Florescu, op. cit., p. 160-172.

52
ANEXA NR. 1 – STATISTICI PRIVIND FENOMENUL INFRACȚIONAL

În cele ce urmează vor fi inserate statistici relevante temei de disertație, implicit graficele
principalilor indicatori statistici privind activitatea poliției (I.), statisticile principalelor activități
desfășurate de Poliția Română în ultimii trei ani (II.), iar la final, pentru o imagine de ansamblu cât
mai fidelă a fenomenului infracțional, statistici realizate la nivelul Uniunii Europene (III.).

I. Graficele principalilor indicatori statistici privind activitatea poliției116:


1. Infracţiuni săvârşite cu violenţă în intervalul de timp 2004 – 2008;
2. Infracţiuni contra patrimoniului în intervalul de timp 2004 – 2008;
3. Furtul în avutul privat în intervalul de timp 2004 – 2008;
4. Furtul din și de autoturisme în intervalul de timp 2004 – 2008.

1. Infracţiuni săvârşite cu violenţă în intervalul de timp 2004 – 2008

116
A se vedea https://www.politiaromana.ro/ro/utile/statistici-evaluari/statistici/graficele-principalilor-indicatori-
statistici-privind-activitatea-politiei, vizitat la 11 iunie 2020.

53
2004 2005 2006 2007 2008

Omor 516 453 438 416 470

Tentativă de omor 524 457 479 445 410

Loviri cauzatoare de moarte 122 109 120 101 97

Vătămare corporală gravă 700 724 662 684 560

Viol 953 1.013 1.116 1.048 1.016

Tâlhărie 3.087 3.326 4.078 2.496 2.464

Ultraj 461 355 327 369 453

Pruncucidere 25 32 20 21 23

2. Infracţiuni contra patrimoniului în intervalul de timp 2004 – 2008

2004 2005 2006 2007 2008

Furt 48.065 43.191 41.624 44.370 39.519

Înşelăciune 8.749 8.316 8.652 10.490 10.364

Distrugere 16.447 16.909 20.987 25.620 26.123

54
3. Furtul în avutul privat în intervalul de timp 2004 – 2008

2004 2005 2006 2007 2008

Furtul 48.065 43.191 41.624 44.370 39.519

din locuinţe 10.002 9.135 9.165 10.829 10.285

din auto 5.984 4.514 4.087 5.060 4.256

4. Furtul din și de autoturisme în intervalul de timp 2004 – 2008

55
2004 2005 2006 2007 2008

Furturi din auto 5.984 4.514 4.087 5.060 4.256

Furturi de auto 1.120 1.082 1.266 1.817 2.355

II. Statisticile principalelor activități desfășurate de Poliția Română în ultimii trei ani, implicit
2017, 2018 și 2019117:

1. Statistica principalelor activități desfășurate de Poliția Română în anul 2017


INDICATORI 2017
I. INFRACȚIUNI SOLUŢIONATE / DECLINATE PARCHETULUI - TOTAL 335182
- volumul criminalităţii – infracţiuni la 100.000 locuitori 1510
I.a. INFRACŢIUNI GRAVE SAVÂRŞITE CU VIOLENŢĂ
1. Omor (art. 188 - 189 NCP) 246
2. Tentativa de omor (art. 188 - 189 NCP) 384
3. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195 NCP) 42
4. Violul (art. 218 NCP) 862
5. Tâlhăria (art. 233, 234, 236 NCP) 3163
6. Ultrajul (art. 257 NCP) 334
I.b. ALTE INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE CU VIOLENŢĂ
1. Loviri sau alte violențe (art. 193 NCP) 68618
2. Uciderea din culpă (art. 192 NCP) 1030
I.c. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
1. Furtul (art. 228, 229, 230 NCP) 96154
2. Înşelăciunea (art. 244 NCP) 8668
3. Distrugerea (art. 253-255 NCP) 26336
4. Delapidarea (art. 295 NCP) 899
5. Gestiunea frauduloasă (art. 242 NCP) 223
6. Abuzul în serviciu (art. 297 NCP) 1758
7. Neglijența în serviciu (art. 298 NCP) 249

117
A se vedea https://www.politiaromana.ro/ro/utile/statistici-evaluari/statistici, vizitat la 11 iunie 2020.

56
2. Statistica principalelor activități desfășurate de Poliția Română în anul 2018
INDICATORI 2018
I. INFRACȚIUNI SOLUŢIONATE / DECLINATE PARCHETULUI - TOTAL 344934
- volumul criminalităţii – infracţiuni la 100.000 locuitori 1555
I.a. INFRACŢIUNI GRAVE SAVÂRŞITE CU VIOLENŢĂ
1. Omor (art. 188 - 189 NCP) 262
2. Tentativa de omor (art. 188 - 189 NCP) 445
3. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195 NCP) 47
4. Violul (art. 218 NCP) 887
5. Tâlhăria (art. 233, 234, 236 NCP) 3281
6. Ultrajul (art. 257 NCP) 284
I.b. ALTE INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE CU VIOLENŢĂ
1. Loviri sau alte violențe (art. 193 NCP) 70341
2. Uciderea din culpă (art. 192 NCP) 1320
I.c. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
1. Furtul (art. 228, 229, 230 NCP) 100407
2. Înşelăciunea (art. 244 NCP) 8709
3. Distrugerea (art. 253-255 NCP) 26609
4. Delapidarea (art. 295 NCP) 851
5. Gestiunea frauduloasă (art. 242 NCP) 293
6. Abuzul în serviciu (art. 297 NCP) 1577
7. Neglijența în serviciu (art. 298 NCP) 210

3. Statistica principalelor activități desfășurate de Poliția Română în anul 2019


INDICATORI 2019
I. INFRACȚIUNI SOLUŢIONATE / DECLINATE PARCHETULUI - TOTAL 352810
- volumul criminalităţii – infracţiuni la 100.000 locuitori 1592
I.a. INFRACŢIUNI GRAVE SAVÂRŞITE CU VIOLENŢĂ
1. Omor (art. 188 - 189 NCP) 244
2. Tentativa de omor (art. 188 - 189 NCP) 361
3. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195 NCP) 44
4. Violul (art. 218 NCP) 918

57
5. Tâlhăria (art. 233, 234, 236 NCP) 3470
6. Ultrajul (art. 257 NCP) 271
I.b. ALTE INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE CU VIOLENŢĂ
1. Loviri sau alte violențe (art. 193 NCP) 75809
2. Uciderea din culpă (art. 192 NCP) 1158
I.c. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
1. Furtul (art. 228, 229, 230 NCP) 95945
2. Înşelăciunea (art. 244 NCP) 8914
3. Distrugerea (art. 253-255 NCP) 28331
4. Delapidarea (art. 295 NCP) 990
5. Gestiunea frauduloasă (art. 242 NCP) 240
6. Abuzul în serviciu (art. 297 NCP) 1324
7. Neglijența în serviciu (art. 298 NCP) 202

III. Statistici realizate la nivelul Uniunii Europene118

1. Tâlhăriile la nivelul Uniunii Europene în perioada 2009-2017

118
A se vedea https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-
explained/index.php?title=Crime_statistics/ro#Num.C4.83rul_jafurilor_a_sc.C4.83zut_cu_24_.25_.C3.AEntre_2011_.C
8.99i_2017, vizitat la 11 iunie 2020.

58
2. Tâlhăriile la nivelul Uniunii Europene în anul 2017

3. Furturile de mașini la nivelul Uniunii Europene în perioada 2008-2017

59
4. Furtul de mașini la nivelul Uniunii Europene, în medie, în perioada 2015-2017

5. Tâlhăriile înregistrate de poliție la 100.000 de locuitori, la nivelul statelor membre în


anul 2017119

119
A se vedea https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Crime_statistics, vizitat la 11
iunie 2020.

60
ANEXA NR. 2 – ACTIVITATEA DE PREVENIRE (MODELE PLIANTE)

Așa cum am subliniat în concluzii, activitatea de prevenire ocupă un loc important pentru
combaterea fenomenului infracțional. În cadrul acestei anexe puteți regăsi câteva dintre materialele
împărțite populației în mod gratuit, cu scopul de a răspândi și implementa în rândul românilor
informații esențiale privind comportamentul preventiv. În acest sens, un exemplu de campanie
derulată de Poliția Română este cea intitulată „Hoţii sunt creativi – fii preventiv!”120, pliantul
aferent campaniei fiind disponibil și în format electronic.

120
A se vedea https://www.politiaromana.ro/ro/prevenire/campanii-proiecte/campania-hotii-sunt-creativi-fii-
preventiv, vizitat 11 iunie 2020.

61
62
63
BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII


1. Cârjan, L., Compendiu de criminalistică, Ediția a II-a, Ed. Fundației România de Mâine,
București, 2004.
2. Ciobanu, P. (coord.), Criminalistică. Tehnica criminalistică, Ed. Universul Juridic,
București, 2017.
3. Ciobanu, P. (coord.), Criminalistică. Tactica criminalistică, Ed. Universul Juridic,
București, 2017.
4. Cioclei, V., Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra
patrimoniului, Ediția a 2-a, Ed. C. H. Beck, București, 2017.
5. Ciopraga, A. (coord.), Criminalistică, Ed. Junimea, Iași, 2001.
6. Florescu, B., Curs de investigații criminale, Ed. Bren, București, 2007.
7. Stancu, E., Tratat de Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2004.
8. Stancu, E. (coord.), Criminalistică. Metodologia criminalistică, Ed. Universul Juridic,
București, 2018.

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ


1. Institutul Național de Statistică, Dimensiuni ale incluziunii sociale în România în anul 2017,
Ed. Institutului Național de Statistică, București, 2018.
2. Institutul Național de Statistică, Tendințe sociale, Ed. Institutului Național de Statistică,
București, 2019.
3. Ștețco Mihali, A. M. (coord.), Scurte considerații privind reținerea unor agravante în cazul
infracțiunii de furt calificat, în Revista Themis nr. 1/2018.
4. Tutunaru, M. (coord.), Considerații generale privind cercetarea criminalistică a furturilor
din locuințe, în Revista de criminologie, criminalistică și penologie nr. 1-2/2016.

III. JURISPRUDENȚĂ
1. Curtea de Apel Târgu Mureș, decizia 95A din 4 martie 2010.
2. Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 691 din 3 noiembrie 2009.

IV. SITE-URI INTERNET


1. Eurostat Statistics Explained - www.ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained
2. Poliția Română - www.politiaromana.ro

64
V. ALTE SURSE
Academia Română, Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan’’, DEX. Dicționarul explicativ al
limbii române, Ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București 1996.

65