Împaduriri Damian

CUPRINSUL
PREFAŢA............................................................................ 3
CONSIDERAŢII GENERALE................ ........................... 5
1. Definirea, scopul şi importanţa împăduririlor........ 5
2. Categoriile lucrărilor de împădurire....................... 8
3. Evoluţia concepţiilor asupra împăduririlor . ..........10
4. Realizări şi perspective în domeniul împăduririlor .....14
5. Metode de cercetare şi legătura împăduririlor cu alte discipline . 16
Partea întîi SEMINŢE FORESTIERE '''
Cap. 1. Organizarea producţiei de seminţe............................ 19
1.1. Importanţa seminţelor forestiere . ................................. 19
1.2. Cartarea seminologică şi alegerea arboretelor-surse de seminţe . 20
1.3. Constituirea rezervaţiilor de seminţe.........................22
1.4. Plantaje pentru producerea de seminţe forestiere.......23
1.5. Conducerea şi îngrijirea bazelor seminologice..........26
Cap. 2. Particularităţile procesului de fructificare Ia speciile lemnoase . . 28
2.1. Maturitatea plantelor lemnoase şi vîrsta de fructificare ... 28
2.2. Factorii determinanţi ai procesului de fructificare .....30
2.3. Fenofazele de reproducere şi periodicitatea fructificaţiei ... 32
2.4. Variabilitatea producţiei şi calităţii seminţelor forestiere ... 34
Cap. 3. Prognoza şi evaluarea fructificaţiei.............................. 38
3.1. Necesitatea prevederii şi evaluării fructificaţiei ..... 38
3.2. Prognoza fructificaţiei . . . . ,J . "*..............' ,'• '• • 39
3.3. Evaluarea producţiei de seminţe '.......... 41
•
Cap. 4. Recoltarea fructelor şi conurilor...............................43

1
4.1. Epoca de recoltare.......................................... 43
4.2. Metode de recoltare .................................44
4.3. Tehnica de recoltare şi utilaje folosite.......................45
4.4. Măsuri organizatorice şi de protecţia muncii.............51
Cap. 5. Prelucrarea fructelor, conurilor şi seminţelor ....... 52
5.1. Prelucrarea fructelor uscate................... 52
5.2. Prelucrarea fructelor cărnoase şi suculente ....... 53
2« — ÎMPĂDURIRI 359
5.3. Extragerea seminţelor din conuri...............................54
5.4. Dezariparea seminţelor...............................................57
5.5. Curăţirea şi sortarea seminţelor..................................58
Cap, 6. Controlul calităţii seminţelor........................................60
6.1. Calitatea seminţelor....................................................60
6.2. Formarea probelor pentru controlul calităţii seminţelor ... 62
6.3. însuşirile fizice ale seminţelor....................................63
6.4. Determinarea capacităţii de germinare prin metoda fiziologică . 65
6.5. Determinarea potenţei germinative............................68
6.6. Organizarea controlului calităţii seminţelor şi standardizarea lor .. 70
Cap. 7. Păstrarea seminţelor......................................................72
7.1. Necesitatea păstrării seminţelor......................... . 72
7.2. Fenomene ce pot avea loc în masa de seminţe ...... 73
7.3. Condiţii de păstrare a seminţelor...............................74
7.4. Depozitarea seminţelor...............................................77
7.5. Ambalarea şi transportul seminţelor.................. . 79
Cap. 8. Pregătirea seminţelor pentru semănat...........................79
8.1. Particularităţile procesului de germinare la seminţele forestiere . 79
8.2. Stratificarea seminţelor................................................8-
8.3. Forţarea seminţelor...................................................... 84

2
8.4. Tratamente pentru stimularea germinaţiei şi activarea creşterii 86
Partea a doua PEPINIERE FORESTIERE
Cap. 1. Organizarea pepinierelor...........................................89
1.1. Generalităţi.............................................................89
1.2. Alegerea terenului pentru pepinieră........................91
1.3. Suprafaţa şi forma pepinierei..................................93
1.4. împărţirea terenului din pepinieră..............................95
Cap. 2. Ecologia culturilor din pepinieră...............................97
2.1. Consideraţii generale..................................................97
2.2. Lumina ca factor de viaţă...........................................97
2.3. Căldura ca factor de viaţă...........................................98
2.4. Apa ca factor de viaţă.................................................99
2.5. Substanţele nutritive ca factor de viaţă....................100
2.6. Aerul ca factor de viaţă............................................102
Cap. 3. Lucrarea solului.................................................... . 102
3.1. Scopul şi importanţa lucrării solului........................102
3.2. Operaţiile tehnice de lucrare a solului......................103
3.3. Sisteme de lucrare a solului în pepiniere..................108
Cap. 4. Administrarea îngrăşămintelor................................... 110
4.1. Necesitatea îngrăşămintelor....................................110
4.2. Clasificarea îngrăşămintelor....................................111
4.3. Stabilirea nevoilor de aplicare a îngrăşămintelor.....112
370
4.4. Îngrăşăminte organice..............................................113
4.5. îngrăşăminte chimice................................................116
4.6. Inocularea solului cu microorganisme....................121
Cap. 5. Amendamente.............................................................123
5.1. Necesitatea ameliorării reacrţiei solului.................123

3
5.2. Amendamente cu calciu pentru soluri acide...........124
5.3. Amendamente pentru structurarea solului................126
Cnp. 6. Asolamente.................................................................127
6.1. Scopul şi importanţa asolamentului..........................127
6.2. Necesitatea asolamentului în pepinieră....................128
6.3. Aplicarea asolamentului.............................................................. 129
Cep. 7. Spaţii adăpostite şi medii de cultură 131
7.1. Consideraţii generale................................................131
7.2. Adăposturi folosite în pepiniere forestiere.............132
7.3. Medii de cultură în spaţii adăpostite.........................134
Cap. S. înmulţirea generativă a plantelor lemnoase................136
8.1. Particularităţile înmulţirii generative......................136
8.2. Metode de semănat.................................................137
*
8.3. Epoca de semănat .............................................. . 141
8.4. Adîncimea de semănat............................................143
8.5. Desimea culturilor şi norma de semănat................144
8.6. Repicajul................................................................147
8.7. Producerea puieţilor în recipiente...........................151
Cap. 9. înmulţirea vegetativă ....................................................... 154
9.1. Particularităţile înmulţirii vegetative......................154
9.2. Butăşirea.................................................................156
9.3. Altoirea...................................................................lffl
9.4. Marcotajul...............................................................166
Cop. 10. îngrijirea tulturilor.................................................... 168
10.1. Dăunătorii culturilor din pepiniere..........................168
10.2. Mulcirea...................................................................170
10.3. Umbrirea..................................................................172

4
10.4. Combaterea mecanică a buruienilor şi afînarea solului .... 174
10.5. Combaterea chimică a buruienilor..........................178
10.6. Irigarea culturilor.....................................................182
10.7. Tăieri de formare a puieţikw- ....................................... 185
Cap. 11. Rccoltarca materialului de plantat..........................188
11.1. Consideraţii generale...............................................188
11.2. Scosul puieţilor........................................................189
11.3. Sortarea puieţilor.....................................................192
11.4. Păstrarea puieţilor....................................................195
11.5. Ambalarea şi transportul puieţilor...........................196

Partea a treia
TEHNOLOGIA ÎMPĂDURIRILOR
Cap. 1. Alegerea spcciilor pentru culturi forestiere
1.1. Principii privind alegerea speciilor
1.2. Criteriile folosite în alegerea speciilor
Cap. 2. Asocierea speciilor forestiere..........
2.1. Principii generale privind asocierea speciilor
2.2. Formule de împădurire
2.3. Scheme de împădurire...................
Cap. 3. Pregătirea terenului pentru culturi forestiere
3.1. Importanţa şi necesitatea pregătirii terenului
3.2. Lucrarea solului pe toată suprafaţa .
3.3. Lucrarea parţială a solului.............
Cap.
4. Instalarea culturilor forestiere prin semănături dircctc
4.1. Consideraţii generale privind semănăturile directe
4.2. Semănături directe prin împrăştiere .

5
4.3. Semănături directe în rînduri ....
4.4. Semănături directe în cuiburi ....
Cap. 5. Instalarea culturilor forestiere prin plantaţii
5.1. Importanţa plantaţiilor şi condiţii de aplicare
5.2. Plantarea în despicătură.................
5.3. Plantarea în gropi . .... . . .
5.4. Procedee speciale de plantare ....
5.5. Plantarea puieţilor cu rădăcini protejate
5.6. Epoca de plantare . . . v. . . . .

Cap.
6. îngrijirea culturilor forestiere
6.1. Urmărirea şi controlul culturilor ....
6.2. Receparea puieţilor........................
6.3. Reglarea desimii........................... .
6.4. Tăieri de formare şi stimulare . .
6.5. întreţinerea solului . .....................
6.6. Combaterea chimică a vegetaţiei dăunătoare
6.7. Fertilizarea solurilor forestiere ....
6.8. Irigarea culturilor ...-;
6.!).Măsuri de securitate în lucrări de împădurire
Partea a patra CULTURA SPECIILOR LEMNOASE
Cap. 1. Cultura speciilor răşinoase autohtone........................ 265
1.1. Cultura molidului....................................................265
1.2. Cultura bradului......................................................269
1.3. Cultura laricelui................................ ....... . . . 272
1.4. Cultura pinului silvestru ......................................... 275
Cap. 2. Cultura speciilor răşinoase exotice - . 277

6
2.1. Cultura bradului caucazian . ... ............................277
2.2. Cultura bradului uriaş . . .iu . . . . ... 277
2.3. Cultura duglasului . . , . ......................... . , , 278
2.4. Cultura tuiei gigantice....................... . 280
2.5. Cultura chiparosului de California. . 281
2.6. Cultura chiparosului de baltă...................................282
2.7. Cultura pinului strob......................... . .282
2.8. Cultura pinului negru , .................................. 283
2.9. Cultura laricelui japonez . ..................................... 284
Cap. 3. Cultura spcciilor foioase autohtone . . . . . : 284
3.1. Cultura plopilor . ....;..............................................284
3.2. Cultura sălciei albe selecţionate . . . . , . . . . . 287
3.3. Cultura gorunului şi a stejarului pedunculat............287
3.4. Cultura fagului . . . . . . . ..............289
3.5. Cultura frasinului comun.................. - ... . 290
3.6. Cultura cireşului pădureţ . .. . . . . . 291
3.7. Cultura teilor............................................................291
f;- 3.8. Cultura paltinilor. . . . . .292
3.9. Cultura ulmilor . . . . ... .......................293
• 3.10. Cultura aninilor . . . .. ...............................................294
3.11. Cultura mesteacănului » . . . 296
Cap. 4. Cultura speciilor foioase cxoticc............. 297
4.1. Cultura salcîmului....................................................297
4.2. Cultura nucului negru...............................................298
4.3. Cultura stejarului roşu..............................................299
Cap. 5. Culturi forestiere specializate......................................300
5.1. Consideraţii generale................................................300
5.2. Culturi forestiere pentru lemnul de celuloză............301

7
5.3. Cultura răchitelor..............................................................303
5.4. Cultura nucului comun.............................................306
5.5. Cultura dudului...........................................................307
5.6. Cultura pomilor dc iarnă..........................................308
Partea a cincea REFACEREA PĂDURILOR DE PRODUCTIVITATE
REDUSA
Cap. 1. Consideraţii generale privind pădurile dc productivitate redusă 310
1.1. Starea actuală a pădurilor din ţara noastră.............. 310
1.2. Cauzele degradării pădurilor....................................314
1.3. Măsuri generale pentru prevenirea degradării pădurilor . . . 316
Cap. 2. Mărirea productivităţii pădurilor.................................318
2.1. Măsuri privind ameliorarea structurii pădurilor.......318
2.2. Extinderea răşinoaselor...........................................320
2.3. Metode şi procedee de intervenţie în arborete degradate ... 321
2.4. Oportunitatea şi urgenţa intervenţiilor în arborete degradate . . 324
373
•Сор. 3. Refacerea pădurilor de cvercinee.................................... 327
3.1. Starea actuală a pădurilor de stejar şi necesitatea refacerii lor 327
3.2. Refacerea pădurilor de stejar din silvostepă.............329
3.3. Refacerea gîrniţetelor şi a ceretelor........................333
3.4. Refacerea pădurilor de stejar pedunculat................335
3.5. Refacerea pădurilor de gorun..................................338
Cap. 4. Refacerea pădurilor cu fenomene de uscare intensă. 340
4.1. Amploarea şi cauzele fenomenului de uscare intensă .... 340
4.2. Refacerea arboretelor de stejar cu uscare intensă...343
Cap. 5. Substituirea arboretelor derivate............................... 345
5.1. Substituirea arboretelor derivate alcătuite din specii de amestec 345
5.2. Substituirea arboretelor derivate cu specii pioniere348

8
Cap. 6. Refaccrea pădurilor de fag şi molid............................349
6.1. Refacerea făgetelor ... i..........................................349
6.2. Refacerea pădurilor de molid ................................. 352
Cap. 7. Împăduriri în lunca inundabilă a Dunării şi In luncilc riurHor interioare
354
7.1. Consideraţii generale asupra luncii Dunării............354
7.2. Caracteristicile staţionale ale terenurilor fores-tiere din lunca Dunării
357
7.3. Instalarea culturilor forestiere în lunca inundabilă a Dunării . 360
7.4. împăduriri în luncile rîurilor interioare....................363
BIBLIOGRAFIE .............................................................. . 355
Tiraj: 4200 + 80 ex. s.p. legate l/l Coli de tipar: 23,5 Hîrtie scris I A tratată
70X100/49,1 grad alb 83°/, Format 16170X100 Bun de tipar: 2S.X.1978 Edifia
197S Nr. plan. 5731
întreprinderea poligrafică Braşov Str. Zizinului nr. 110 Comanda nr. 1163
Republica Socialistă România

9
CONSIDERAŢII GENERALE
1. DEFINIREA, SCOPUL Şl IMPORTANŢA ÎMPĂDURIRILOR
In terenuri descoperite din zona forestieră, vegetaţia lemnoasă se poate
instala şi extinde natural generative din sămînţă sau vegetativ din drajoni, fără
nici o intervenţie din partea omului. In astfel de situaţii, sub influenţa exclusivă
a factorilor naturali, terenul este cucerit din aproape în aproape de vegetaţia
lemnoasă sau chiar de pădure, mai devreme sau mai tîrziu, în funcţie de
capacitatea de migrare a seminţelor şi de extindere a drajonilor de la arborii
izolaţi sau din arborete învecinate. Seminţele forestiere, purtate şi împrăştiate
pe sol de vînt, apă sau animale, germinează şi dau naştere unei generaţii tinere
de plante lemnoase, dacă condiţiile de mediu sînt favorabile şi acţiunea omului
nu se opune.
Experienţa practică demonstrează însă că procesul natural de instalare a
vegetaţiei lemnoase se desfăşoară, de regulă, arbitrar. Natura lăsată în voie
acţionează lent şi, de cele mai multe ori, contrar intereselor noastre. într-adevăr,
ea poate înlesni instalarea şi extinderea vegetaţiei forestiere, dar cu întîrziere şi
adeseori cu o structură necorespunzătoare din punct de vedere al compoziţiei şi
consistenţei. De aceea, în asemenea situaţii, se recomandă mai degrabă
instalarea artificială a vegetaţiei lemnoase.
In pădurea îmbătrînită, exploatată sau distrusă dintr-o cauză oarecare,
arborii componenţi sînt înlocuiţi, de regulă, cu o nouă generaţie. Procesul de

10
înlocuire a vechii generaţii de arbori printr-una nouă, tînără, poartă denumirea
de regenerare.
Pădurile parcurse cu operaţii de exploatare pentru recoltarea lemnului pot fi
regenerate pe cale naturală sau artificială. în cazul regenerării naturale, noua
generaţie a pădurii se obţine din sămînţa diseminată în urma aplicării tăierilor
de exploatare. Cînd regenerarea naturală nu este posibilă sau avantajoasă din
punct de vedere economic, se recurge la regenerarea artificială a pădurii, care
presupune aducerea de către om a materialului de reproducere (seminţe, puieţi)
şi instalarea lui pe suprafaţa de regenerat.
Principiile de gospodărire raţională a pădurilor susţin în mod justificat ideea
aplicării tratamentelor bazate pe regenerarea naturală în toate cazurile în care
aceasta este posibilă şi asigură arborete valoroase, de înaltă productivitate. In
fondul forestier există însă numeroase situaţii care impun regenerarea artificială
a pădurii. Astfel, din consideraţii de ordin economic sau silvicultural, îndeosebi
din nevoia executării unor exploatări concentrate, pentru a nu expune arboretele
la doborîturi de vînt, în anumite păduri, cum ar fi cele de molid, se aplică
tratamente bazate pe regenerarea artificială. Sint, de asemenea, necesare
intervenţiile artificiale în păduri degradate sau brăcuite, de productivitate
redusă, în cele derivate, alcătuite din specii necorespunzătoare economic, ca şi
în arboretele calamitate prin doborîturi de vînt, incendii, uscare în masă etc., în
care regenerarea naturală nu este indicată şi nici practic posibilă într-un timp
scurt. Alteori, cu toate măsurile luate, regenerarea naturală rămîne incompletă.
In toate aceste situaţii, reinstalarea pădurii la timp şi în compoziţia dictată de
condiţiile bioecologice şi de cerinţele economice nu poate fi asigurată decît pe
cale artificială.
In afară de cazurile amintite mai sus, tot pe cale artificială, pădurea poate fi
instalată şi acolo unde ea lipseşte, în poieni, enclave, terenuri degradate etc. sau
în afara zonei forestiere, în stepa caldă şi rece. Se înţelege că, în asemenea

11
situaţii, neexistînd pădure, nu poate fi vorba de regenerare. Aici, pădurea
trebuie să fie creată pe cale artificială.
Modalitatea de a crea sau de a regenera pădurea pe cale artificială
presupune, în esenţă, pregătirea şi aducerea de către om a materialului de
reproducere (seminţe, puieţi) şi instalarea lui după o tehnologie specifică, pe
suprafaţa destinată vegetaţiei forestiere. Evident, omul foloseşte în acest caz
materialul seminologic şi de plantat ameliorat, de cea mai bună calitate şi-1
instalează în condiţii artificial îmbunătăţite. Fără îndoială că rolul determinant
şi multilateral al omului, în procesul de înfiinţare sau regenerare a pădurii,
conferă ecosistemelor forestiere obţinute un caracter pronunţat artificial. De
aceea, pădurile instalate integral sau în cea mai mare parte cu material de
reproducere pregătit şi adus de către om poartă denumirea de culturi forestiere,
păduri sau ecosisteme forestiere artificiale. Acestea se deosebesc fundamental
de pădurile spontane (naturale), deoarece sint rezultatul unor activităţi de
cultură efectiv umane.
In sens larg, noţiunea de împăduriri îmbrăţişează ansamblul problemelor
legate de instalarea vegetaţiei forestiere pe cale artificială. Alegerea si asocierea
speciilor forestiere capabile să valorifice la maximum potenţialul productiv al
staţiunilor, organizarea şi aplicarea tehnologiilor adecvate pentru producerea
materialului de bază ameliorat (seminţe, butaşi, puieţi), îmbunătăţirea
condiţiilor de vegetaţie prin aplicarea unor agrotehnici superioare, instalarea
vegetaţiei forestiere prin plantaţii sau semănături directe şi îngrijirea culturilor
pînă la realizarea stării de masiv, cultura speciilor repede crescătoare şi de
valoare economică ridicată, refacerea arboretelor slab productive etc.,
reprezintă problematica principală a intervenţiilor artificiale cu lucrări de
împăduriri.
Obiectul împăduririlor este pădurea artificială sau cultura forestieră.

12
 Disciplina de împăduriri tratează într-un tot unitar cunoştinţele necesare
pentru instalarea artificială a vegetaţiei forestiere. Prin conţinutul său de factură
teoretică mai amplă, ca şi prin implicaţiile de mare însemnătate practică a
problemelor tratate, disciplina de împăduriri se conturează şi se impune tot mai
mult ca o ştiinţă aplicată, care studiază metodele de acţionare asupra unităţii
dialectice plantă-mediu şi stabileşte principiile fundamentale de intervenţie,
vizînd creşterea neîncetată a fertilităţii solului şi perfecţionarea capacităţii de
producţie a speciilor şi asociaţiilor forestiere.
Important de reţinut este faptul că intervenţia artificială cu lucrări de
împădurire reprezintă metoda de cultură intensivă a speciilor forestiere şi de
folosire optimă a factorilor de vegetaţie. Prin împăduriri se urmăreşte obţinerea
unor culturi forestiere de cea mai înaltă valoare şi utilitate practică.
6
2. CATEGORIILE LUCRĂRILOR DE ÎMPĂDURIRE
Prin lucrări de împădurire, pădurea poate fi creată acolo unde ea lipseşte, în
cuprinsul sau în afara zonei forestiere, iar pădurea existentă poate fi artificial
regenerată şi substanţial ameliorată structural.
Regenerarea artificială a pădurii apare, de regulă, necesară pe suprafeţele
rezultate în urma exploatărilor executate concentrat, prin tăieri rase sau ca efect
al unor calamităţi (doborîturi de vînt, incendii, atacuri de insecte etc.).
Regenerarea artificială cu caracter parţial poate să apară necesară şi în alte
situaţii, determinate de anumite consideraţii de ordin economic şi silvicultural.
Aşa, bunăoară, se intervine pe cale artificială fie prin semănături directe sub
masiv, pentru introducerea artificială a unor specii valoroase, fie sub formă de
completări prin plantaţii, cu scopul de a desăvîrşi regenerarea naturală sau
artificială a pădurii.

13
 In ultima vreme, o importanţă din ce în ce mai mare se acordă intervenţiilor
artificiale pentru restaurarea arboretelor degradate, necorespunzătoare din
punct de vedere al cantităţii şi calităţii producţiei de biomasă.
Există, de asemenea, foarte multe cazuri în care pădurea se creează pur şi
simplu, acolo unde lipseşte şi deci nu poate fi vorba de regenerarea ei. Aşa, de
exemplu, pădurea se creează artificial, în afara sau în cuprinsul zonei forestiere,
pentru punerea în valoare, cu ajutorul vegetaţiei lemnoase, a terenurilor inapte
pentru alte folosinţe, cum ar fi cele degradate prin eroziune sau alunecări, cele
sărăturoase sau cu exces de apă, nisipurile mobile etc. Intervenţiile artificiale
sînt, de asemenea, necesare pentru împădurirea mai degrabă a enclavelor,
poienilor etc., aflate în cuprinsul fondului forestier, care, căpătînd de multă
vreme alte destinaţii (păşuni, fîneţe etc.), fac dificilă instalarea pădurii pe cale
naturală.
Culturile forestiere cu rol principal de producţie reprezintă obiectivul de
bază al lucrărilor de împădurire din ţara noastră. Produsul principal al acestor
culturi este lemnul. In ultima vreme, nevoile de lemn ale economiei naţionale
în plină dezvoltare determină instalarea unor noi categorii de culturi forestiere
de producţie, cunoscute sub denumirea de culturi specializate şi intensive, de
tip industrial. Asemenea culturi, de mare randament, se instalează artificial, mai
ales pentru asigurarea într-un timp scurt a unor resurse suplimentare de materie
primă lemnoasă.
Totodată pentru nevoile actuale şi de perspectivă ale societăţii, se creează
tot mai multe culturi forestiere cu rol principal de protecţie. In cazul acestora,
producţia de biomasă vegetală şi mai ales producţia de lemn rămîne pe un plan
secundar. Importanţa lor principală rezidă în capacitatea de a exercita o serie de
funcţiuni deosebit de utile pentru societate, cum ar fi funcţiile hidrologice,
antierozionale, climatice şi estetico-sanitar e.

14
 După scopul şi condiţiile în care sînt aplicate, lucrările de împădurire pot fi
concepute şi executate în moduri foarte diferite. Ţinînd seama de
particularităţile pe care le prezintă diferitele lucrări de împădurire, s-a căutat să
se evidenţieze specificul lor prin noţiuni corespunzătoare, consacrate deja în
activitatea practică. Luînd în considerare scopul urmărit, condiţiile staţionale şi
îndeosebi cele edafice în care se aplică, precum şi tehnologiile adoptate,
lucrările de împădurire pot fi grupate în mai multe categorii şi anume:
împăduriri propriu-zise şi reîmpăduriri, substituiri, refaceri şi ameliorări de
arborete.
8
împădurirea propriu-zisă reprezintă acţiunea de instalare a pădurii pe
terenuri care nu au sau prezintă prea puţine din însuşirile staţiunilor forestiere.
Acesta poate fi cazul terenurilor de împădurit, situate în afara zonei forestiere,
unde nu au existat păduri nici în trecutul mai îndepărtat, sau al terenurilor din
cuprinsul zonei forestiere, care, datorită despăduririlor executate de mai multă
vreme, şi-au pierdut în mare măsură însuşirile favorabile dezvoltării vegetaţiei
forestiere. Terenurile supuse împăduririlor propriu-zise sînt de regulă
descoperite şi cu solul înţelenit. Instalarea vegetaţiei forestiere, în asemenea
situaţii, este posibilă numai după ce se execută pregătirea solului şi se asigură
protejarea speciilor forestiere mai delicate prin culturi intermediare sau arborete
provizorii.
Reîmpădurirea reprezintă acţiunea de reinstalare artificială a pădurii pe
terenuri de curînd despădurite, ale căror soluri şi-au păstrat, în general,
însuşirile favorabile vegetaţiei forestiere. Astfel, se reîmpăduresc, obişnuit,
suprafeţele rezultate în urma exploatărilor curente, executate concentrat prin
tăieri rase sau ca efect al unor calamităţi (doborîturi de vînt, incendii etc.). In
cazul reîmpăduririlor, terenul nefiind de regulă înţelenit, nu apare necesară
lucrarea prealabilă a solului.

15
 Substituirea presupune înlocuirea integrală sau în cea mai mare '•- parte a
speciei, respectiv a speciilor, din componenţa arboretelor existente, cu alte
specii corespunzătoare staţiunilor, mai productive şi de valoare economică mai
ridicată. Substituirile apar frecvent necesare în cazul arboretelor ce aparţin
tipurilor de pădure derivate, cu o stare de vegetaţie, în general normală, dar
care sînt necorespunzătoare din punct de vedere economic. De asemenea, ele
sînt necesare şi în cazul tipurilor de pădure fundamentale, din clase inferioare
de producţie, situate în staţiuni cu potenţial productiv scăzut pentru speciile ce
le pooulează, însă apte pentru alte specii mai productive si mai valoroase.
Acţiunea de substituire parţială, în proporţie de maximum 40—50 o/o. a
speciilor existente, cu alte specii autohtone sau exotice deosebit de valoroase,
cultivate în afara arealului lor natural, poartă denumirea de ^ înnobilare.
Refacerep. presupune înlocuirea unui arboret degradat cu un nou ^ arboret,
folosind specia sau speciile din vechiul arboret, după ce, în prealabil, s-au luat
măsuri eficiente de lucrare şi ameliorare a solului. Refacerile vizează de regulă
arboretele degradate din punct de vedere al consistenţei sau vitalităţii, situate în
staţiuni de productivitate cel puţin mijlocie pentru speciile ce le populează.
Ameliorarea presupune păstrarea arboretului existent, luîndu-se în - schimb
măsuri de mobilizarea solului, instalarea subarboretului şi, eventual,
completarea golurilor cu specii arborescente, pentru a realiza consistenţa
normală. Ameliorarea arboretelor apare necesară cînd vigoarea acestora
slăbeşte, fără posibilitatea de a fi redresată pe cale naturală, datorită reducerii
consistenţei, a înţelenirii şi uscării solului. Lucrările de ameliorare se
recomandă în toate arboretele necorespunzătoare silvobiologic, cu consistenţa
subnormală şi cu solul pe cale de înţelenire, dar mai cu seamă în arboretele
brăcuite, de vîrstă mijlocie. Intervenţiile în arborete tinere pentru plantarea
puieţilor în golurile rămase în urma regenerărilor naturale incomplete sau în
culturi forestiere parţial reuşite, poartă denu- t mirea de completări.

16
3. EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR ASUPRA ÎMPĂDURIRILOR
Spaţiul geografic al ţării noastre a fost din timpuri străvechi ocupat de
întinse masive păduroase, presărate cu poieni largi şi văi fertile, în care
strămoşii noştri practicau păstoritul şi agricultura. Prin suprafaţa ei mare,
pădurea — depăşind cu mult nevoile modeste ale populaţiei — a fost folosită
timp îndelungat ca sursă inepuizabilă de bunuri materiale şi loc de refugiu în
vremuri de restrişte. Populaţia fiind puţin numeroasă, tăierile în păduri erau
reduse, iar regenerarea'lor se producea uşor pe cale naturală. Daunele provocate
pădurilor proveneau mai ales din cauza păşunatului si a tăierilor dezordonat
practicate pentru nevoile gospodăreşti. Despăduririle pentru extinderea
agriculturii, impuse de înmulţirea şi expansiunea populaţiei, s-au desfăşurat
totuşi lent, de-a lungul celor aproape două milenii. La începutul secolului
trecut, pădurile deţineau încă aproape 4(X>/0 din teritoriul ţării.
In jurul anului 1800, în urma îngrădirii monopolului turcesc asupra
comerţului românesc, după pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi odată cu
ridicarea restricţiilor pentru navigaţia pe Dunăre, după pacea de Ia Adrinnopol
(1829), a început o perioadă de avînt pentru agricultura Principatelor Române,
însă cu urmări dezastruoase pentru păduri. In anii 1831—1832, de exemolu,
prin aplicarea dispoziţiilor Regulamentului Organic, în Moldova şi Muntenia,
suprafaţa cultivată cu cereale s-a dublat, în principal pe seama pădurilor
defrişate, mai ales în regiunile de cîmpie şi coline.
Perioada la care ne referim coincide cu începutul dezvoltării burgheziei în
ţara noastră, care, comercializînd lemnul, vedea în păduri o sursă imDortantă
de cîştiguri sigure şi uşoare. Are loc, prin urmare, pătrunderea intensă a
capitalului autohton şi străin în exploatările forestiere şi în întreprinderile de
prelucrare a lemnului, ceea ce a condus curînd la o largă şi haotică defrişare a
pădurilor fi la degradarea gravă a patrimoniului forestier, în forme ale căror
consecinţe se pot vedea şi astăzi.

17
 In economia capitalistă apare figura antreprenorului exploatator de păduri,
capabil să acapareze, la preţuri derizorii, suprafeţe forestiere întinse pe care le
epuiza numai în cîţiva ani, „fără să rămînă — aşa cum scria G. Stătescu în 1896
— nici subarboret, nici seminţiş, nici nimic altceva decît un pămînt nud şi
prăjit, în mare parte, de multele incendii care au avut loc". Această cruntă
exploatare a pădurilor era uşor sesizată şi de persoane din afara cercului de
silvicultori. Iată cum descrie prof, univ. I. S i m i o n e s с u, în 1922, abuzul
societăţilor forestiere capitaliste: ,,Rostul societăţilor forestiere e să pleşuvească
munţii, să deie drumul butucilor pe apa canalizată, să adune la gura văii stive
cît casele de înalte, să schimbe butucii în scînduri şi. . . să le trimeată peste
graniţă cu preţ cît mai mare. încolo, nu se interesează de nimic. Varsă la stat
partea ce i se cere pentru împădurire, care nu se face, iar cînd munţii vor rămîne
numai stînci arse, ca în Vrancea ori în Dorna, societatea va părăsi instalaţiile
amortizate poate în primul an de funcţionare şi se va muta în alt colţ
neexploatat din ţară, lăsînd şi acolo pete de pecingine pe munţii odată perie
deasă de brazi".
In asemenea condiţii, era de aşteptat să fie devastate, într-o perioadă relativ
scurtă, întinse suprafeţe de păduri. La sfîrşitul secolului trecut, pe baza unor
studii, A. M. Delagorj (1893) constată că „după anul 1800, au dispărut la munte
25%, la deal 65% şi la cîmpie 75% din pădurile ţării noastre" (46).
10
In legătură cu aceleaşi consecinţe ale despăduririlor, N. R. Danie- iescu
scria în Revista Pădurilor din 1893 următoarele: „Regiunea de cîmpie a
României era un vast masiv păduros întrerupt de poieni mari în care se făcea
agricultură, iar acum, după nu mai mult de 40 ani, fraza s-a întors şi trebuie să
recunoaştem că azi regiunea de cîmpie a ţării este un imens lan agricol stropit
ici-colo cu păduri".

18
 Dezechilibrarea peisajului natural, prin despăduriri tot mai intense,
înrăutăţirea climei unor regiuni, apariţia formaţiunilor torenţiale şi a terenurilor
degradate etc. a continuat şi în intervalul dintre cele două războaie mondiale. In
legătură cu acest act nesăbuit, iată ce spunea în 1933 eminentul geograf S.
Mehedinţi: „In Ţara Moţilor, munţii îşi arată coastele goale. In Banat, în
Carpaţii Olteniei, Munteniei, în Vrancea şi în alte regiuni, Ţara pare atinsă de
lepră"... „de cînd există Carpaţii şi dealurile pericarpatice, e întîia oară că omul
batjocoreşte atît de nesocotit pămîntul acestei ţări".
Exploatarea abuzivă a pădurilor, diminuarea şi degradarea patrimoniului
forestier specifice orînduirilor sociale bazate pe proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie, a fost înlesnită şi de lipsa unei administraţii silvice şi
a unui corp silvic de specialitate. Primele servicii silvice pentru administrarea şi
paza pădurilor s-au înfiinţat în 1739 în Banat, în 1785 în Transilvania, în 1847
şi respectiv 1855 în Moldova şi Muntenia.
După cum era şi firesc, consecinţele grave ale despăduririlor au trezit, în
primul rind, îngrijorarea celor care slujeau pădurea. Silvicultorii s-au străduit
de la început să creeze o tehnică, ştiinţă şi administraţie silvică, dar mai ales să
acrediteze principiile de gospodărire raţională a pădurilor în aparatul de stat şi
în opinia publică. Pe măsură ce efectul despăduririlor se făcea tot mai mult
simţit, apar în toate provinciile româneşti, difuzate de administraţia silvică,
dispoziţii oficiale menite să reglementeze exploatarea pădurilor şi să asigure
regenerarea acestora. Dar necesitatea stringentă a lucrărilor de împăduriri a
apărut abia în secolul trecut, odată cu intensificarea exploatărilor din nevoia de
a contrabalansa acţiunea de devastare a pădurilor şi, în acelaşi timp, de a pune
în valoare terenuri neproductive (ez-odate, înmlăştinate sau cu nisipuri
zburătoare etc.), rezultate de regulă în urma defrişărilor.
Demn de reţinut este faptul că vegetaţia forestieră a fost instalată pe cale
artificială, prin semănături directe sau plantaţii, cu secole în urmă, cînd

19
despăduririle erau încă cu totul neînsemnate. Dacă se face abstracţie de cele
mai vechi culturi forestiere instalate cu scop strategic sub domnia lui Ştefan cel
Mare, care au dus la realizarea vestitelor „dumbrăvi roşii" menţionate în
cronici, începutul lucrărilor de împădurire trebuie situat în secolul al XVIII-lea.
Astfel, în 1743, inspectorul şef silvic al Banatului este însărcinat să creeze
culturi forestiere de protecţie pentru apărarea graniţelor din regiunile de şes,
lipsite de păduri, din sudul şi vestul Banatului, precum şi în lunca Dunării şi
Tisei. Aceste plantaţii au fost executate pe baza unor instrucţiuni de împădurire
care pot fi socotite superlativul ştiinţei silvice din acea vreme.
In anul 1781, se elaborează pentru Transilvania „Orînduiala pădurilor
Prinţipatului Ardealului", în care, printre altele, se dădeau instrucţiuni detaliate
privind instalarea speciilor lemnoase. Astfel, se prevedea ca în regiunile lipsite
de păduri, terenurile părăginite, improprii culturii agricole sau viţei de vie, să
fie împădurite prin semănatul cu ghindă şi jir, iar suprafeţele mlăştinoase să fie
canalizate şi apoi plantate cu plop şi anin.
11
In Principatele Române, primele legiuiri cu privire la lucrările de împădurire
sînt legate de numele domnitorului Alexandru Moruz. Cunoscut este
„Aşezământul lui Alexandru C. Moruz pentru păduri, ră- diuri şi dumbrăvi",
întocmit în 1792 în Moldova şi 1793 în Muntenia, act prin care se dispune ca
locuitorii de pe moşiile lipsite de păduri „să iasă într-o zi sau cite se va socoti,
cu plugurile să are şi să semene ghindă. . (71).
Deosebit de interesantă este lucrarea profesorului К. M i h a 1 i к de la Iaşi,
apărută în 1840, care cuprinde un studiu asupra stării pădurilor din Moldova şi
în care sînt date îndrumări foarte detaliate, valabile multă vreme în tehnica
împăduririlor, cu privire la recoltarea şi prelucrarea conurilor de răşinoase,
pregătirea seminţelor pentru semănat, instalarea şi îngrijirea culturilor în
pepinieră, plantarea diferitelor specii în raport cu condiţiile staţionale (74).

20
 Documentele amintite mai sus prezintă importanţă nu prin faptul că ele ar fi
fost urmate de executarea unor împăduriri de amploare, ci pentru că ele
marchează perioada în care începe să se facă simţită necesitatea instalării
vegetaţiei forestiere pe cale artificială.
In cursul secolului al XIX-lea, intervenţiile cu lucrări de împădurire devin
tot mai presante, mai ales din necesitatea punerii în valoare a terenurilor
neproductive. Primele împăduriri pe nisipuri mobile se fac în sudul Olteniei,
începînd cu anul 1852, folosindu-se ca specie principală salcîmul. Mai tîrziu, se
fac plantaţii cu salcîm în Cîmpia Română şi Do- brogea.
La începutul secolului XX, după ce s-a constatat că tratamentele bazate pe
regenerarea naturală la molid nu dau rezultate bune, s-au adoptat şi aplicat, pînă
în zilele noastre, tăierile rase în molidişuri, urmate de regenerarea lor artificială
prin reîmpăduriri.
Numeroase articole de specialitate, cu privire la necesitatea împăduririlor şi
modul lor de executare, au fost publicate după 1886 în Revista Pădurilor. Din
aceste articole, ca şi din instrucţiunile anterioare, se desprinde preocuparea
specialiştilor de tehnicizare şi fundamentare natura- listică a lucrărilor de
împădurire chiar de la începutul aplicării lor.
Silvicultorii acelor vremuri s-au străduit şi, în mare măsură, au reuşit să
adapteze ştiinţa şi practica culturilor forestiere la realităţile spaţiului geografic
al ţării noastre.
Problemele de împăduriri au fost tratate, de asemenea, într-o serie de lucrări
de sinteză, dintre care mai importante cităm: „Cestiunea împăduririlor în
România", de D. R. Ruse seu (1906), „Cursul de silvicultură" al eminentului
profesor dr. M. D r ă e e a (1922) şi „Tehnica împăduririlor" de Z.
Prezemetschi şi Gr. Vasilescu (1937).
Concluziile teoretice şi practice ale multor silvicultori eminenţi din trecut
sînt puse astăzi în valoare şi îmbogăţite. Multe din lucrările de împădurire

21
executate sub îndrumarea lor, cum ar fi plantaţiile din sudul Olteniei, unele
împăduriri din regiunea de munte şi lunca Dunării, ameliorarea unor terenuri
degradate, introducerea prin cultură a unor specii exotice etc. sînt opere cu care
silvicultura noastră se mîndreşte. Dar, în cumpăna bilanţului, consecinţele
dezastruoase ale modului capitalist de gospodărire a fondului forestier atîrnă
mult mai greu decît progresele înregistrate în domeniul culturii pădurilor.
Volumul împăduririlor executate în trecut n-a putut nici pe departe să
contrabalanseze acţiunea de devastare şi degradare nestăvilită a pădurilor. Aşa
se explică de ce, în 1948, la naţionalizarea pădurilor şi trecerea lor în
patrimoniul întregului popor,
12
suprafaţa din fondul forestier despădurită şi neregenerată la timp depăşea 700
000 ha şi tot cam atît reprezenta suprafaţa arboretelor degradate de slabă
productivitate.
Dacă în trecut, intervenţiile cu lucrări de împădurire erau limitate şi
urmăreau cel mult instalarea vegetaţiei forestiere pe suprafeţe despădurite sau
degradate, ele alcătuiesc astăzi o modalitate eficientă de cultură intensivă a
speciilor lemnoase şi de majorare substanţială a productivităţii pădurilor. In
ultimele decenii, pe plan mondial, acţiunea de instalare artificială a vegetaţiei
forestiere a căpătat un conţinut nou şi un cîmp mult mai larg de aplicabilitate
practică. Pădurile artificiale — rezultate prin împăduriri — sînt de mare
actualitate, deoarece în ele se vede tot mai mult posibilitatea de a face faţă
cerinţelor viitoare de lemn industrial.
Urmărind tendinţele consumului de lemn în perspectivă, tendinţe influenţate
de dezvoltarea tehnologiilor de prelucrare şi de utilizare a lemnului, se constată
că cerinţele pentru lemnul de lucru industrial cresc considerabil. Se estimează
că, la sfîrşitul secolului XX, deficitul de lemn va ajunge în Europa (fără
U.R.S.S.), la 130—160 milioane de m3, faţă de numai 36 milioane m3 cît era în

22
anul 1964 (după datele F.A.O. — 1967). In faţa acestor cerinţe mereu crescînde
pentru lemnul industrial, silvicultorul este şi va fi tot mai mult constrîns să
găsească mijloacele cele mai eficiente pentru sporirea productivităţii pădurilor
existente. Prin urmare, este de aşteptat ca evoluţia consumului de lemn să
orienteze gospodăria silvică tot mai mult pe calea creării de păduri artificiale cît
mai productive. De altfel, în multe ţări, deficitare în lemn, metoda instalării
vegetaţiei forestiere pe cale artificială este tot mai larg folosită. In ultima
vreme, se preconizează chiar o „revoluţie industrială a producţiei de lemn", în
sensul că „în loc de a acţiona asupra pădurii naturale, se tinde mai degrabă spre
adoptarea de metode intensive de cultură, în scopul obţinerii unei producţii de
lemn cantitativ şi calitativ conform cerinţelor" (51).
Pentru a satisface nevoile viitoare în lemn, se vor lua în considerare, fără
îndoială, în primul rînd pădurile naturale. Nu trebuie uitat însă că acestea, în
unele ţări, ca şi în ţara noastră, se lovesc de limite fizice şi tehnice şi, ca
urmare, nu vor putea suporta multă vreme efortul de a satisface, cantitativ şi
mai ales calitativ, nevoile mereu crescînde ale economiei. Datorită
sortimentelor destul de eterogene ce se obţin la exploatare (mai cu seamă în
pădurile de foioase) şi adeseori în cantitate redusă şi de calitate slabă, cînd
provin din arborete degradate şi brăcuite, pădurile naturale greu vor putea
satisface nevoile sporite ale industriei forestiere moderne. Iată de ce, înlocuirea
pădurii naturale de producţie cu culturi forestiere devine inevitabilă, ori de cîte
ori acestea din urmă vor putea folosi mai complet potenţialul productiv al
staţiunilor şi vor asigura cantităţi mai mari de biomasă, într-un timp mai scurt şi
cu utilizări industriale dorite.
Avantajul economic al pădurii artificiale rezidă în posibilităţile mai mari pe
care le oferă de a interveni mai eficient în biocenoză prin reglarea compoziţiei
şi prin introducerea în culturi a speciilor forestiere repede crescătoare, de înaltă
productivitate şi de valoare economică ridicată. Aceste intervenţii, avînd ca

23
efect sporirea sensibilă a producţiei şi productivităţii pădurilor artificiale, se
înţelege că şi rentabilitatea acestora este şi trebuie să fie mai mare decît a
pădurilor naturale, altfel nu se justifică.
Totodată, pădurea artificială oferă mai multă supleţe de adaptare la cerinţele
economiei, ceea ce nu se poate aştepta totdeauna de la pădurea
13
naturală, care, din cauza particularităţilor sale biologice „urmăreşte" în
creşterea ei natura. Chiar dacă este greu să se prevadă cu precizie şi cu mult
timp înainte modificările cererii pentru diverse produse derivate din lemn sau
consecinţele progreselor rapide ale tehnologiilor de prelucrare, recurgînd la
pădurea artificială se poate preconiza cultura unor specii care să peimită
producerea cantităţilor mari de lemn apt pentru o gamă cit mai largă de utilizări
finale.
Pentru toate aceste motive, instalarea vegetaţiei forestiere pe cale artificială
va fi şi în viitor o preocupare de bază a silviculturii.
4. REALIZÂRI Şl PERSPECTIVE ÎN DOMENIUL ÎMPĂDURIRILOR
Din anul 1948, după actul naţionalizării pădurilor, în sistemul economiei
socialiste, fondul forestier şi-a schimbat radical ţelurile de gospodărire. Din
surse de profituri maxime, pădurile ţării au devenit o bază .solidă de materii
prime necesare dezvoltării a numeroase ramuri de producţie ale economiei
naţionale.
Planurile economice de stat, elaborate începind din anul 1948, au cuprins
măsuri importante şi eficiente privind dezvoltarea economiei fo- lestiere. Dată
fiind existenţa în cuprinsul fondului forestier a unor importante suprafeţe
despădurite anterior, lucrările de împăduriri s-au impus ca o problemă centrală
a gospodăriei noastre silvice. Volumul anual al împăduririlor executate după
1948 a atins cifra de 70—80 mii hectare, însemnînd o creştere de 3—4 ori l'aţă
de perioada care a precedat eliberarea ţării.

24
 Prin investiţii substanţiale asigurate şi prin ritmul lucrărilor de împădurire,
s-a reuşit ca pînă în anul 1964 să fie readuse în circuitul economic toate
suprafeţele restante. După această dată, împăduririle anuale s-au executat pe
suprafeţele rezultate în urma exploatărilor curente prin tăieri rase, în
completările necesare suprafeţelor regenerate pe cale naturală, în terenurile
degradate şi mai ales cu scopul refacerii, substituirii şi ameliorării arboretelor
degradate, slab productive. Ca urmare, în perioada de la naţionalizarea
pădurilor şi pînă în prezent s-au executat împăduriri pe aproximativ două
milioane hectare, din care circa 105 mii hectare în terenuri degradate şi
neproductive.
In lucrările de împăduriri s-a pus accent pe aplicarea judicioasă a formulelor
şi schemelor de împădurire, pe pregătirea diferenţiată a solului şi s-au executat
cu regularitate lucrările de îngrijire a culturilor pînă la realizarea stării de
masiv. Au fost extinse prin cultură o serie de specii repede crescătoare şi de
valoare economică ridicată, cu prioritate răşinoa- sele. O serie de specii exotice,
de mare randament, au fost aclimatizate şi introduse în producţie. încă din anul
1951, utilizarea materialului de împădurire (seminţe, puieţi, butaşi) este
condiţionată de îndeplinirea unor indici calitativi standardizaţi. Unele lucrări de
împădurire (în terenuri degradate şi arborete slab productive) s-au executat pe
bază de studii şi proiecte fundamentate pe cartări staţionale. Tehnologiile de
refacere a pădurilor slab productive au fost perfecţionate.
în scopul asigurării seminţelor selecţionate necesare în lucrări de împăduriri,
s-au executat studii şi cartări seminologice, s-au constituit rezervaţii de seminţe
şi s-au creat plantaţii semincere pentru producţia seminţelor ameliorate. Au fost
extinse suprafeţele de cultură în pepinieră, înfiinţîndu-se pepiniere mari,
centrale, cu caracter permanent, care să permită folosirea mijloacelor
mecanizate, aplicarea îngrăşămintelor, a irigaţiei etc., în scopul obţinerii
materialului de plantat de calitate bună la un preţ de cost scăzut.

25
 Succesele remarcabile dobîndite în sfera lucrărilor de împădurire, de-a
lungul anilor de edificare a societăţii socialiste, nu trebuie privite numai sub
raport cantitativ. Cercetările şi experimentările ştiinţifice efectuate, în ultimele
trei decenii, au contribuit în măsură din ce în ce mai mare la fundamentarea şi
ridicarea calitativă a lucrărilor de împădurire. Succesele de pînă acum sînt
garanţia realizărilor viitoare.
In viitor, împăduririle vor continua cu aceeaşi intensitate pentru regenerarea
suprafeţelor exploatate concentrat prin tăieri rase, pentru refacerea, substituirea
şi ameliorarea arboretelor slab productive, pentru crearea culturilor specializate
cu cicluri scurte de producţie şi, în general, pentru instalarea artificială a
vegetaţiei forestiere pe orice suprafaţă destinată pădurii. Intervenţiile artificiale
cu lucrări de împădurire se impun ca o necesitate stringentă pentru folosirea
raţională şi economică a întregii suprafeţe forestiere.
La prima Consfătuire a cadrelor de conducere din silvicultură, din octombrie
1974, stabilind cu claritate şi rigoare ştiinţifică principalele orientări în
silvicultură, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului,
spunea: „Să punem în .centrul activităţii organelor silvice, a Lucrătorilor din
acest sector, sarcina de a lua toate măsurile ce se impun pentru conservarea,
apărarea şi dezvoltarea fondului forestier, pentru împădurirea întregii suprafeţe
forestiere, a ultimului metru pătrat, pentru folosirea raţională, economică a
acestei suprafeţe" (1).
Pentru viitor, principalele obiective urmărite în domeniul împăduririlor sînt
precis conturate în prevederile Directivelor celui de al XI-lea Congres al P.C.R.
şi pe larg prezentate în Programul naţional pentru conservarea şi dezvoltarea
fondului forestier în perioada 1976—2010.
Directivele celui de al XI-lea Congres al P.C.R. cu privire la actualul plan
cincinal şi liniile directoare ale dezvoltării economico-sociale a României
pentru perioada 1981—1990, prevăd în domeniul silviculturii creşterea

26
productivităţii pădurilor prin intensificarea ritmului de înlocuire a arboretelor
slab productive, degradate şi necorespunzătoare, cu arborete de înalt
randament, precum şi prin accelerarea ritmului de dezvoltare a culturilor
intensive". De asemenea, în Directive se precizează că „se vor stabili zonele în
care se pot extinde răşinoasele, astfel încît acestea să deţină o pondere de 65—
70o/0 din totalul reîmpăduririlor şi împăduririlor ce se vor realiza în perioada
1976—1980" şi „se va accentua ritmul de extindere a culturilor unor specii cu
creştere rapidă, în vederea producerii unor cantităţi cît mai mari de lemn pentru
celuloză, plăci aglomerate şi fibro- lemnoase şi alte produse din lemn".
Directivele prevăd sporirea producţiei de masă lemnoasă şi „prin împădurirea
terenurilor degradate şi a altor suprafeţe din afara fondului forestier, care nu pot
fi folosite pentru cultura plantelor, pomicultură, viticultură".
In cincinalul 1976—1980 se vor executa împăduriri pe terenuri în suprafaţă
de 325 mii hectare, din care 278 mii hectare împăduriri integrale, restul sub
formă de completări. în cincinalele următoare se vor împăduri integral cîte 220
mii hectare. Se vor continua lucrările de refacere a celor 700 mii hectare păduri
slab productive, astfel încît această acţiune să fie încheiată pînă în 2005—2010,
revenind un ritm anual de circa 22 mii hectare. Pînă în anul 2000 se vor înfiinţa
450 mii hectare plantaţii speciale
15
pentru producerea lemnului de celuloză, din care 390 mii hectare cu răşi- noase
şi 60 mii hectare cu foioase moi.
La lucrările de împădurire se vor folosi cu precădere specii autohtone
ameliorate, valoroase şi de mare randament. Din totalul anual al împăduririlor
prevăzute în pădurile administrate de MEFMC, 70—77% se vor executa cu
răşinoase (molid, brad, duglas, pin etc.), astfel încît proporţia acestora în fondul
forestier să crească de la 28% în prezent, la 40% pînă în anul 2010. Dintre
foioase se vor promova în culturi specii autohtone valoroase: stejar pedunculat,

27
gorun, fag, paltin, frasin, cireş, tei, nuc etc., ca şi cele repede crescătoare de
plopi şi salcie selecţionată.
Prin plantaţii de salcîm şi tei, prevăzute a se realiza pe 120 mii hectare, se va
extinde baza meliferă în fondul forestier, iar prin plantaţiile de dud în
aliniamente, de-a lungul şoselelor din apropierea satelor, în perdele forestiere
de protecţie, pe liziera pădurilor şi în jurul cantoanelor silvice, se va dezvolta
baza de materie primă pentru sericicultură.
In scopul protecţiei mediului înconjurător, se prevăd, de asemenea,
împăduriri în terenuri degradate din afara fondului forestier şi a celor din albia
rîurilor supuse inundaţiilor — inapte pentru cultură.
Pentru executarea în bune condiţii a volumului anual de împăduriri,
programul de perspectivă prevede şi o serie de lucrări aferente, deosebit de
importante. Astfel, întreaga cantitate de seminţe forestiere necesare vor fi
procurate în exclusivitate din rezervaţii deja constituite pe 110 mii hectare, în
cele mai valoroase păduri şi din plantaje a căror suprafaţă va creşte de la 375
hectare, la 560 hectare pînă în anul 1980. De asemenea, pentru executarea
împăduririlor, în majoritatea lor prin plantaţii, se vor produce anual în pepiniere
circa 250 milioane puieţi, aplicînd cele mai noi tehnologii.
în viitor va creşte suprafaţa culturilor irigate de plop şi salcie şi se va
extinde aplicarea fertilizanţilor în culturi forestiere. De asemenea, în intervalul
1976—2010, va creşte gradul de mecanizare la recoltarea şi prelucrarea
seminţelor de la 45 la 80%, la lucrări din pepiniere de la 60 la 90% şi la
împăduriri de la 15 la 50%.
Realizarea obiectivelor din domeniul împăduririlor, prevăzute în Programul
naţional, va contribui la ameliorarea de ansamblu a fondului forestier şi la
majorarea sensibilă a productivităţii pădurilor.

28
5. METODE DE CERCETARE Şl LEGĂTURĂ ÎMPĂDURIRILOR CU
ALTE DISCIPLINE
Prin obiectul şi scopul urmărit, prin metodologia de studiu şi de acţionare,
disciplina de împăduriri s-a desprins din silvicultura generală şi s-a impus ca
ştiinţă aplicată în rîndul celorlalte discipline şi ştiinţe silvice. Pentru rezolvarea
problemelor sale dispune de metodele generale de lucru aplicate în ştiinţele
naturii: observaţia şi experimentaţia, dar foloseşte
11
şi metode proprii de cercetare în laborator, spaţii adăpostite (solarii, sere,
răsadniţe) şi în cîmp deschis. Utilizează îndeosebi metoda cercetărilor
comparative executate după o anumită tehnică experimentală. Pe baza acestor
cercetări, se scot în evidenţă măsurile tehnice de cultură, se studiază
comportarea plantelor lemnoase în diferite condiţii ecologice şi felul cum
reacţionează ele la tratamentele aplicate.
Problemele de bază care fac obiectul disciplinei de împăduriri sînt:
producerea materialului seminologic şi de plantat, instalarea culturilor fo-
restiere prin semănături directe şi plantaţii, cultura şi extinderea speciilor
lemnoase repede crescătoare şi de valoare economică ridicată, refacerea
arboretelor slab productive etc. Toate aceste probleme sînt strîns legate între
ele, astfel încît numai cunoaşterea lor în ansamblu poate să conducă la
adoptarea celor mai judicioase soluţii tehnice menite să asigure scopul urmărit
prin împăduriri — majorarea productivităţii pădurilor. Reuşita culturilor
forestiere depinde de fiecare latură a procesului de împădurire şi de
fundamentarea ştiinţifică a tuturor componentelor sale.
Este uşor de înţeles că împăduririle, pentru a-şi atinge obiectivele urmărite,
trebuie să se sprijine în primul rînd pe cunoaşterea amănunţită atît a

29
particularităţilor biologice ale plantelor cultivate, cît şi a caracteristicilor
staţiunilor forestiere. De aceea, între ştiinţele teoretice ce stau ]a baza
împăduririlor, cele ce se ocupă cu biologia plantelor lemnoase şi cu studiul
condiţiilor de viaţă, au cea mai mare însemnătate.
împăduririle se sprijină în bună parte pe cunoştinţele de fiziologia plantelor
lemnoase. Instalarea artificială a vegetaţiei forestiere nu este posibilă fără o
cunoaştere temeinică a substratului fiziologic, al însuşirilor care condiţionează
productivitatea şi stabilitatea în producţie a culturilor forestiere. Trebuie
cunoscute atît bazele fiziologice ale creşterii şi dezvoltării plantelor lemnoase,
cît şi procesele care condiţionează rezistenţa lor la acţiunea factorilor de mediu
nefavorabili.
O importanţă deosebită pentru lucrările de împădurire prezintă ecologia —
ştiinţa care studiază relaţiile dintre plantă şi mediul său de viaţă. Prin cultura
forestieră, speciile lemnoase sînt adeseori extinse în afara arealului lor natural
şi deci este necesar să se cunoască capacitatea lor de adaptare şi eventualele
modificări pe care le suferă atunci cînd sînt cultivate în alte condiţii de mediu.
Pe linia obiectivului principal, de sporire a capacităţii de producţie a
culturilor forestiere, în cadrul împăduririlor se aplică efectiv recomandările
făcute de genetica şi ameliorarea arborilor. In timp ce ameliorarea contribuie la
perfecţionarea durabilă, ereditară, a plantelor lemnoase de cultură, tehnica
împăduririlor intervine activ asupra mediului, făcînd ca acesta să dea
posibilitate exteriorizării în măsura cea mai mare a însuşirilor productive ale
speciilor cultivate.
Studiul solului — care revine pedologiei şi al climei — care revine
climatologiei — pune la dispoziţia disciplinei de împăduriri date impor-
1 — UPAODDV
17

30
tante, pe care ea se sprijină în interpretarea rezultatelor obţinute şi arată în ce
sens trebuie acţionat prin lucrările întreprinse pentru a se putea realiza condiţii
de mediu cit mai favorabile plantelor lemnoase cultivate.
Bazîndu-se pe cunoştinţele oferite de tipologia pădurilor şi a staţiunilor
forestiere, împăduririle stabilesc principiile şi criteriile de alegere şi asociere a
speciilor în vederea obţinerii unor culturi forestiere viabile şi cît mai
productive.
împăduririle preiau cunoştinţele furnizate de dendrologie şi le duc mai
departe pînă la cele mai mici detalii de cunoaştere. Tehnologiile aplicate in
cultura plantelor lemnoase, cum ar fi: pregătirea şi fertilizarea solului, plantarea
şi îngrijirea culturilor etc., creează ele înşile condiţii de viaţă noi, care
influenţează categoric însuşirile plantelor, dar nu în măsură atît de mare încît să
fie prinse în sistematica şi descrierea dendrologică. Specia, atunci cînd are un
areal vast de răspîndire naturală, nu mai reprezintă o entitate din punct de
vedere cultural şi, ca urmare, în domeniul împăduririlor se operează cu o
sistematică proprie, care ajunge la unităţi inferioare speciei (varietăţi, forme,
tipuri, provenienţe).
împăduririle ţin contact strîns cu mecanizarea lucrărilor silvice. Diferitele
măsuri şi tehnici pe care le preconizează sînt în aşa fel aplicate, încît să facă
posibilă mecanizarea maximă a lucrărilor, după cum caracteristicile
constructive şi funcţionale ale diferitelor maşini trebuie să ţină seamă de
specificul fiecărei culturi forestiere.

PARTEA TNTÎ1 SEMINŢE FORESTIERE

CAPITOLUL 1 ORGANIZAREA PRODUCŢIEI DE SEMINŢE
1.1. IMPORTANTA SEMINJELOR FORESTIERE
In silvicultură, seminţele forestiere se recoltează şi se folosesc, în primul
rînd, ca material de reproducere, pentru înmulţirea generativă, caracteristică

31
celor mai multe specii lemnoase. In vederea instalării vegetaţiei forestiere pe
cale artificială, prin semănături directe sau plantaţii, sînt necesare cantităţi
însemnate de seminţe de calitate cît mai bună. Reuşita culturilor forestiere,
vigoarea de creştere şi rezistenţa lor faţă de boli şi dăunători, depind nu numai
de condiţiile mediului de viaţă în care ele cresc şi se dezvoltă, ci în foarte mare
măsură şi de calitatea seminţelor. Calitatea seminţelor se exprimă prin
totalitatea însuşirilor esenţiale pe care le au şi care le fac mai mult sau mai
puţin apte scopului urmărit prin semănături.
Multă vreme, valoarea seminţelor forestiere a fost apreciată numai pe baza
unor indicatori fizici de calitate (puritate, mărime, greutate) şi biologici
(capacitate de germinaţie), neglijîndu-se caracterul determinant al însuşirilor
ereditare. De mult însă, experienţa practică a demonstrat că seminţele sînt
purtătorul cel mai fidel al însuşirilor ereditare dobîndite de plante sub influenţa
formativă a mediului înconjurător. Se cunoaşte astăzi foarte bine că prin
intermediul seminţelor se transmit descendenţilor caracterele exemplarelor de
la care provin. Ca urmare, cercetarea trăsăturilor specifice, stabilirea celor mai
pregnante caractere ale diferitelor specii, varietăţi, forme, tipuri, provenienţe
etc., trebuie să constituie mijlocul principal, deosebit de important pentru
aprecierea însuşirilor ereditare ale seminţelor. în general,1 seminţele recoltate
de la arbori cu cele mai bune caractere fenotipice îndeplinesc condiţiile de
calitate atît din punct de vedere genetic, cît şi sub aspectul însuşirilor fizice şi
germinative. De aceea, alegerea şi selecţia fenotipurilor superioare, ca surse de
seminţe, reprezintă, pentru început, premisele generale în ridicarea calităţii de
ansamblu a materialului de reproducere.
Seminţele ameliorate genetic, avînd calităţi superioare, sînt capabile să
valorifice mai bine potenţialul productiv al staţiunilor forestiere, să asigure o
majorare substanţială a producţiei de lemn, să formeze arborete mai bune şi mai
rezistente la acţiunea factorilor biotici şi abiotici vătămători.

32
 După datele publicate de F.A.O. (1963), rezultă că numai prin simpla
folosire a seminţelor ameliorate genetic se poate obţine un spor mediu al
producţiei de lemn de cel puţin 25"/o, faţă de tipurile considerate azi ca bune
producătoare (43). Dacă folosirea materialului de reproducere genetic ameliorat
se asociază însă cu măsuri silvotehnice de lucrare şi fertilizare a solului,
sporurile de masă lemnoasă pot fi mult mai mari.
In terenuri accidentate, cu pericol de eroziune, acolo unde lucrarea solului
nu este totdeauna posibilă, majorarea producţiei de lemn poate fi asigurată, fără
excepţie, prin folosirea seminţelor genetic ameliorate.
Considerînd procurarea şi folosirea seminţelor de calitate superioară ca o
problemă majoră a silviculturii noastre actuale, se impune o atenţie deosebită în
executarea tuturor lucrărilor aferente, începînd de la alegerea semincerilor şi
trecînd succesiv prin toate operaţiile tehnice de recoltare, manipulare,
prelucrare şi păstrare a seminţelor, operaţii care pot influenţa calitatea lor
iniţială.
1.2. CARTAREA SEMINOLOGICA Şl ALEGEREA ARBORETELOR —
SURSE DE SEMINŢE
în vederea realizării unor culturi forestiere sănătoase, de înaltă pro-
ductivitate, silvicultorul este nevoit să abordeze problema vieţii unui arbore sau
arboret în toată complexitatea ei, începînd de la germen cu forma sa imediat
vizibilă — sămînţa. El este obligat să manifeste, în toate cazurile, pretenţii
maxime faţă de calitatea seminţelor şi îndeosebi faţă de însuşirilor lor ereditare
silvoproductive. în prezent, nu mai este îngăduită folosirea seminţelor de
provenienţă incertă, recoltate la întîmplare.
Provenienţa seminţelor este redată prin caracteristicile locului şi ale
arboretului din care provin, dar ea exprimă de fapt componentele genetice şi
ecologice ale variaţiei fenotipice la populaţii, de origini geografice diferite.
Dată fiind diversitatea uneori destul de mare a însuşirilor ereditare la una şi

33
aceeaşi specie în cuprinsul arealului său natural, studiul va- riabilităţii
intraspecifice şi selecţia populaţiilor valoroase se impun, deoarece sînt în
măsură să stabilească, pentru fiecare regiune de cultură, omogenă din punct de
vedere al condiţiilor staţionale, provenienţa sau provenienţele cele mai
productive şi mai adaptate condiţiilor de mediu.
Analiza variaţiei intraspecifice şi testarea provenienţelor valoroase, pentru o
anumită specie şi regiune de cultură, se realizează, cu rezultate clin cele mai
bune, experimental, prin culturi comparative. Această cale presupune însă
cercetări complexe, îndelungate şi destul de dificile. De aceea, la început, se
folosesc metode mai expeditive, bazate pe observaţia şi măsurarea comparativă
a caracterelor fenotipice care permit identificarea arboretelor valoroase şi
alegerea lor ca surse de seminţe.
La noi, raionarea teritoriului ţării în vederea utilizării în cultură a
materialului de reproducere de o anumită provenienţă nu se bazează încă pe
rezultatele unor culturi comparative de provenienţe. Instrucţiunile elaborate în
1956 au în vedere condiţiile climatice şi zonarea fitogeografică şi, ca urmare,
recomandă folosirea seminţelor limitat numai în teritorii cu condiţii climato-
edafice asemănătoare celor din care provin, deşi experimental s-a demonstrat
că, pentru unele specii şi pentru anumite regiuni,
20
provenienţe străine, nelocale, pot oferi rezultate mult mai bune. Totuşi, lipsind
deocamdată rezultatele unor culturi comparative, se poate susţine că cea mai
bună şi indicată, pentru cultură, este provenienţa locală.
Indiferent de provenienţă, pentru obţinerea seminţelor ameliorate, de bună
calitate, într-o primă etapă se procedează la cartarea seminologică a
principalelor specii forestiere de interes economic deosebit. Ca lucrare cu
caracter de selecţie în masă, cartarea seminologică a fost făcută la noi în
perioada 1962—1965, urmărindu-se în principal identificarea arboretelor apte

34
pentru producţia seminţelor de bună calitate şi excluderea de la reproducere a
arboretelor necorespunzătoare din punct de vedere al productivităţii şi calităţii
(43). Cartarea seminologică a înlesnit selecţia populaţiilor şi alegerea celor mai
valoroase arborete-surse de seminţe.
Arboretele-surse de seminţe sînt alcătuite din cele mai bune arborete
naturale sau artificiale, din care arborii nedoriţi sînt eliminaţi, iar cei mai bine
crescuţi şi conformaţi sînt îngrijiţi în scopul producerii cu regularitate de
seminţe cu indici calitativi superiori. Alegerea arboretelor-surse de seminţe se
face ţinînd seama de principalele lor însuşiri, cum ar fi: clasa de producţie şi
calitatea arboretului, originea şi vîrsta, compoziţia specifică şi consistenţa etc.
Clasa de producţie constituie un criteriu esenţial de alegere, deoarece
exprimă potenţialul productiv al speciilor în raport cu condiţiile staţionale. Se
consideră apte pentru producţia seminţelor de calitate bună, în primul rînd,
arboretele din clase superioare de producţie. De aceea, numai excepţional şi
pentru anumite specii mai rare se acceptă şi arborete din clase mijlocii de
producţie.
Calitatea arboretului apt ca sursă de seminţe este redată prin proporţia de cel
puţin 80% la foioase şi 90% la răşinoase, a exemplarelor din categorii
superioare de calitate, la care mai mult de jumătate din volumul brut al fusului
îl reprezintă lemnul de lucru. Calitatea arboretului se apreciază şi după elagajul
natural, care trebuie să fie realizat pe cel puţin 0,3 din înălţimea totală.
Originea naturală a arboretelor-surse de seminţe este totdeauna preferată.
Totuşi, pentru unele specii, pot fi luate în considerare şi arboretele artificiale,
dacă fac dovada unor producţii remarcabile cantitativ şi calitativ, dar în acest
caz, seminţele se folosesc numai local.
Compoziţia specifică prezintă importanţă deoarece poate influenţa procesul
de polenizare şi uneori complică operaţia de recoltare. Pentru uncie specii
(larice, duglas, pini, stejar pedunculat, gorun, frasin etc.), arboretele-surse de

35
seminţe se aleg indiferent de proporţia lor de participare. Pentru altele (fag,
salcîm, anin, molid etc.), arboretele pot fi pure.
Vîrsta se stabileşte pentru fiecare specie în raport cu cantitatea şi calitatea
producţiei de seminţe. In general, arborii produc seminţe în cantitate mare şi, în
acelaşi timp, de calitate bună la vîrsta mijlocie a perioadei de maturitate (după
60 ani la molid, brad, fag; 50 ani la gorun, stejar pedunculat; 40 ani la duglas,
larice, pini; 15 ani la salcîm, anin).
Arboretele-surse de seminţe a căror valoare genetică superioară a fost
verificată şi atestată prin culturi comparative de descendenţe, devin arborete de
elită. Dar, pînă la stabilirea caracterului de elită, se folosesc în cultură seminţe
provenite de la arborete-surse de seminţe netestate, alcătuite însă preponderent
din arbori cît mai sănătoşi şi bine conformaţi.
Arboretele naturale deosebit de valoroase, a căror bază ereditară n-a fost
alterată de intervenţia omului, ca şi unele arborete artificiale excep
21
ţionale din punct de vedere calitativ şi al productivităţii, se definesc ca
arborete-surse de seminţe de categoria A, care capătă caracter permanent,
urmînd să fie excluse de la tăiere. Restul arboretelor apte pentru producţia de
seminţe, avînd un caracter provizoriu, se încadrează în categoria В şi se
exploatează normal la vîrsta exploatabilităţii.
1.3 CONSTITUIREA REZERVAŢIILOR DE SEMINŢE
O rezervaţie de seminţe reprezintă suprafaţa din arboretul-sursă de seminţe
în care se intervine cu o serie de lucrări speciale, menite să sporească cantitativ
şi calitativ producţia de seminţe.
In mod obişnuit, un arboret-sursă de seminţe, oricît de atent ar fi ales.
cuprinde totuşi în componenţa sa arbori din toate categoriile de calitate. Fără
îndoială, că, într-o asemenea situaţie, arborii de slabă calitate, participînd la
polenizarea încrucişată, reduc valoarea genetică globală a seminţelor produse.

36
Totodată, reducerea calităţii seminţelor poate fi determinată şi de polenul
străin, genetic inferior, provenit de la arborete inapte, situate în vecinătate. De
aceea, un arboret-sursă de seminţe devine rezervaţie pentru producerea de
seminţe ameliorate numai atunci cînd este izolat de polen străin genetic
inferior, cînd toţi arborii rău conformaţi au fost îndepărtaţi şi în arboret au mai
rămas numai exemplarele de cea mai bună calitate, într-un grad de desime care
să permită polenizarea încrucişată şi să stimuleze fructificaţia.
Pentru exploatarea ei raţională, rezervaţia de seminţe trebuie să aibă o
suprafaţă minimă de 5 ha. Ca urmare, ea poate include în întregime sau numai
parţial arboretul-sursă de seminţe. Constituirea rezervaţiei de seminţe
presupune, în primul rînd, alegerea prin selecţie fenotipică a arborilor
seminceri, destinaţi efectiv recoltării de seminţe şi, în al doilea rînd, eliminarea
din interiorul ei şi din zona limitrofă de izolare, a tuturor arborilor
necorespunzători, care alcătuiesc surse de polen genetic inferior.
Alegerea semincerilor se face după însusiri exterioare, considerînd că un
bun fenotip prezintă mai puţine riscuri de a da descendenţe rele. In- tr-un
arboret echien, arborii seminceri trebuie să aibă întotdeauna dia- metre şi, mai
ales, înălţimi mai mari decît diametrul şi înălţimea medie a arboretului
constituit ca rezervaţie. De aceea, semincerii se aleg din rîndul arborilor
sănătoşi, cu dimensiuni din cele mai mari. situaţi în etajul dominant, care au
tulpina dreaptă, verticală şi elagată pe mare înălţime. Coroana trebuie să fie
îngustă, simetrică, cu ramuri subţiri, înserate orizontal sau uşor fastigiat,
abundent garnisite cu frunziş sănătos, iar lujerul terminal să fie alungit,
dominant şi neînfurcit. Prin lipsa vătămărilor de orice fel, semincerii trebuie să
facă dovada rezistenţei lor faţă de diverşi dăunători biotici si abiotici.
în categoria semincerilor se aleg în primul rînd arborii plus, care se
deosebesc de vecinii lor de aceeaşi vîrstă prin creşteri excepţionale, con-
formaţie foarte bună şi lemn de calitate superioară (fig. 1). Numărul şi

37
superioritatea relativă a semincerilor se reflectă pregnant în cantitatea şi
calitatea seminţelor produse. De dorit ar fi ca o rezervaţie de seminţe să fie
alcătuită numai din arbori seminceri. Evident că un arboret-sursă de seminţe
deosebit de valoros (din categoria A) oferă posibilităţi sporite de selecţie a unui
număr mare de arbori seminceri.
22
Constituirea rezervaţiei de seminţe presupune, de asemenea, rărirea
arboretului, operaţie prin care se elimină arborii fenotipic inferiori şi se
realizează desimea optimă, favorabilă înfloririi şi fructificaţiei, care este de 0,6
pentru cele mai multe din specii şi situaţii şi de 0,8 pentru arboretele expuse
doborîturilor de vînt. Prin rărire se extrag, într-una sau mai multe reprize,
arborii din rîndul celor nealeşi ca seminceri, în aşa fel, încît exemplarele
rămase să aibă o distribuţie cît mai uniformă. In toate cazurile, se vor extrage în
primul rînd arborii din clasele IV şi V după Kraft, ca şi cei care formează
obiectul tăierilor de igienă. Apoi se extrag arborii situaţi în etajul dominant
nealeşi ca seminceri, cu coroane foarte voluminoase, ca şi cei din clasele II şi
III Kraft, pînă la atingerea indicelui optim de desime. In arboretele amestecate
este de preferat ca, din specia pentru care se constituie rezervaţia, să se extragă
toate exemplarele nealese ca seminceri.
Dacă în imediata vecinătate a rezervaţiei de seminţe se găsesc arborete
mediocre sau de valoare redusă, se creează o bandă de izolare lată de 300—1
000 m (în funcţie de specie) din cuprinsul căreia se înlătură toţi arborii
necorespunzători din punct de vedere fenotipic, pentru a evita contaminarea
semince- rilor cu polen străin genetic inferior.
Pentru principalele specii forestiere, au fost delimitate şi constituite, în ţara
noastră, rezervaţii care însumează peste 110 mii hectare. Ca urmare, se pot
recolta şi folosi pentru nevoile producţiei seminţe de calitate bună şi

38
provenienţă cunoscută. Dar, nu trebuie jpjg uitat că, la seminţele provenite din
rezervaţii, cîştigul genetic rămîne încă redus. Adeseori,
superioritatea aparentă a arborilor aleşi ca seminceri poate fi rezultatul unor
condiţii microstaţionale mai favorabile, cel puţin pentru anumite exemplare.
Aceste neajunsuri pot fi înlăturate prin instalarea plantajelor.

1 — Aspectul unui arbore plus de pin silvestru.

1.4. PLANTAJE PENTRU PRODUCEREA DE SEMINŢE FORESTIERE
Plantajele sau plantaţiile semincere, instalate sub forma unor „livezi" de
arbori, sînt culturi forestiere speciale, destinate în exclusivitate producerii de
seminţe ameliorate genetic. In plantaje, ameliorarea genetică este complexă şi
ea se asigură prin selecţia fenotipică şi înmulţirea arborilor plus, prin
încrucişarea acestora şi controlul descendenţilor (fig. 2). Ca urmare, seminţele
obţinute în plantaje sînt rezultatul încrucişării realizate

39
S3

Fig. 2 — Schema lucrărilor de ameliorare prin selecţie şi Încrucişare a arborilor

superiori (după V. E ne seu).
numai între arbori excepţionali. Valoarea lor genetică este întotdeauna
superioară celei rezultate din rezervaţii, deoarece ecartul selecţiei este • mai
ridicat, alegerea individuală a arborilor plus se face după mai multe caractere
principale, iar interfecundarea se produce în condiţii de izolare totală faţă de
polen străin.
încrucişarea arborilor plus se realizează obişnuit în plantaje de clone sau în
plantaje din familii. In primul caz, arborii plus se multiplică pe cale vegetativă
prin altoire, exemplarele obţinute fiind copii vegetative ale arborilor din care
provin, iar în al doilea caz, arborii plus se înmulţesc din sămînţa rezultată în
urma polenizării libere sau controlate. In practică se urmăreşte, în general, să se
obţină maximum de cîştig genetic într-un timp cît mai scurt. Din acest punct de
vedere, plantajele de clone se dovedesc cele mai avantajoase, motiv pentru care
au şi cea mai largă răspîn- dire.

40
 La început, se instalează plantaje din arbori plus netestaţi, considerînd că
însuşirile fenotipice superioare pe care le au sînt expresia calităţilor genotipice
ce pot fi transmise descendenţilor. Dar, ca regulă generală, se procedează la
selecţia arborilor plus pe baza rezultatelor obţinute în culturi comparative de
descendenţe pentru a putea instala, în ultimă instanţă, plantaje numai din arbori
elită testaţi.
24
In ultimul timp, înfiinţarea plantajelor a luat o amploare considerabilă,
datorită numeroaselor avantaje pe care le prezintă. înainte de toate, ele
reprezintă surse importante de seminţe cu însuşiri genetice superioare, ca
rezultat al selecţiei şi încrucişării arborilor plus. In plantaje, fructificaţia începe
mai devreme (1—15 ani de la instalare, în funcţie de specie), iar producţia de
seminţe este mai frecventă şi mai abundentă decît în rezervaţii. Instalate în
condiţii sta- ţionale convenabile din toate punctele de vedere, plantajele permit
aplicarea eficientă a ansamblului de măsuri şi tratamente menite să sporească
cantitativ şi calitativ producţia de seminţe. Printr-o conducere şi îngrijire
corespunzătoare, exemplarele din plantaje pot fi menţinute cu înălţimi reduse (6
—8 m), ceea ce uşurează considerabil recoltarea (fig. 3) şi folosirea mijloacelor
mecanizate în acest scop.
In ţara noastră au fost deja înfiinţate, pentru principalele specii autohtone şi
exotice, plantaje pe o suprafaţă totală de 357 hectare, urmînd ca pînă în anul
1980, această suprafaţă să crească la 560 hectare.
In plantaje, printr-o cultură intensivă, se urmăreşte nu numai producerea
seminţelor ameliorate, ci şi obţinerea unor recolte bogate şi la intervale cit mai
scurte. In acest scop, alegerea locului şi instalarea culturilor trebuie să se facă
cu multă grijă. In principiu, plantajele se instalează in condiţii climato-edafice
cît mai corespunzătoare cerinţelor ecologice ale speciilor cultivate. Climatul
trebuie să fie în general mai blind decît al regiunii în care vegetează arborii plus

41
aleşi, iar solul să aibă potenţial productiv ridicat, să fie deci profund, de textură
mijlocie şi cu regim aero- hidric normal. Terenul pentru plantaje este bine să
fie, pe cît posibil, neted şi uşor înclinat, situat în apropierea căilor de
comunicaţie şi a unui centru populat. De asemenea, el trebuie să fie complet
izolat de polenul străin, asigurîndu-se în acest scop o zonă de siguranţă lată de
600—1 000 m, în care să nu se găsească arbori de aceeaşi specie sau specii
susceptibile de hibridare (44).
Pe un teren, cu condiţii de vegetaţie deosebit de favorabile mai multor
specii, se pot crea blocuri complexe, grupînd la un loc plantaje alcătuite din
diferite specii care nu se interfecundează liber. Mărimea unui plantaj depinde
de nevoile anuale de seminţe şi de producţia ce poate fi obţinută la unitatea de
suprafaţă. In general, suprafaţa minimă se ia de 5 hectare.
Terenul ales şi destinat pentru plantaj se curăţă de vegetaţie şi alte obstacole,
apoi se desfundă la 30—40 cm şi se pregăteşte timp de un an

Fig. 3 — Recoltarea conurilor dintr-un plantaj de pin strob.

25
sub formă de ogor negru sau ogor cutivat. In plantaje de clone, exemplarele
altoite se plantează cu pămînt la rădăcină, în gropi la distanţe ce variază de la

42
4X4 m pînă la 8x8 m, în funcţie de specie (fig. 4). în plan- tajele de seminţe,
care să răresc ulterior, distanţa de plantare poate fi la început mai mică, şi
anume de 2—3 m.
1.5. CONDUCEREA Şl ÎNGRIJIREA BAZELOR SEMINOLOGICE
In bazele seminologice constituite se aplică, de regulă, un complex de
lucrări menite să stimuleze procesul de fructifica- ţie. Intervenţiile cu scop de
stimulare urmăresc în esenţă scurtarea vîrstei de fructificare (în rezervaţii),
reducerea periodicităţii fructificaţiei şi obţinerea unor cantităţi cît mai mari de
seminţe, cu calităţi superioare.
Principiile şi metodele care stau la baza stimulării fructificaţiei sînt
următoarele:
— Asigurarea unor condiţii optime de vegetaţie în rezervaţii şi plantaje,
prin aplicarea unui sistem raţional de lucrare şi întreţinere a solului, îmbinat cu
îngrăsarea si, eventual, cu irigarea acestuia.
— Dozarea luminii pentru stimularea procesului de fotosinteză, prin
operaţii de rărire în rezervaţii şi prin respectarea schemelor corespunzătoare de
plantare în plantaje, ca şi prin operaţii de tăiere în coroană.
— Activarea creşterii vegetative în perioada tinereţii şi atenuarea acesteia
în preajma şi în cursul fenofazei de diferenţiere a mugurilor, la arborii ajunşi în
etapa maturităţii. Acest obiectiv se realizează prin aplicarea diferenţiată a
îngrăşămintelor, prin asigurarea umidităţii optime în fiecare perioadă de vîrstă
şi fenofază de creştere sau reproducere, prin tăieri în coroană şi prin prevenirea
daunelor provocate de factori biotici şi abiotici.
— Asigurarea condiţiilor favorabile de înflorire, formare şi creştere a
fructelor, pe baza unei abundenţe de hrană care să înlesnească procesele
biochimice de sinteză specifice şi eventual prin stropiri cu stimulenţi de
creştere.

43
 In practică, dozarea luminii apare necesară frecvent în rezervaţii, unde
consistenţa este sau devine prea mare. In plantaje, desimea optimă se rea-
lizează, de regulă, prin schema de cultură adoptată odată cu instalarea acestora.
In rezervaţii, revenirile cu tăieri de rărire, pentru menţinerea desimii optime,
sînt deosebit de importante şi necesare. Luminarea mai puter
26

Fig. 4 — Aspect dintr-un plantaj de duglas (Ocolul silvic Anina).

nică a coroanelor la arborii seminceri are ca efect majorarea conţinutului in
substanţe nutritive de rezervă şi diferenţierea mai activă a mugurilor floriferi.
De regulă, într-o repriză, prin rărituri se va reduce indicele de desime cu cel
mult 0,2, în arboretele din clasele I şi II de producţie şi cu cel mult 0,1, în cele
din clasa a IlI-a de producţie (43).
Tăierea ramurilor joase şi a cioturilor de pe tulpinile arborilor seminceri se
execută în toate rezervaţiile din categoria A, constituite din specii la care
recoltarea conurilor sau fructelor se face din coroană.
Extragerea subarboretului din rezervaţii se dovedeşte o măsură care
influenţează favorabil procesul de fructificare, dar în acest caz trebuie prevenită
înţelenirea solului. Dacă solul este deja înţelenit şi tasat, se recomandă

44
mobilizarea şi afînarea lui, pentru acumularea şi menţinerea apei, ca şi pentru
îmbunătăţirea aerării şi intensificării proceselor microbiologice. Din
experimentările efectuate de А. А. К r a s n i u c, citat de E n e s с u (43),
rezultă că, în arboretele cu solul lucrat şi bine afinat, producţia de ghindă a fost
de peste două ori mai mare decît în suprafeţele de control. In arboretele de
stejar rărite, pînă la consistenţa de 0,5—-0,6, producţia de ghindă a crescut cu
25 %, iar atunci cînd reducerea consistenţei a fost dublată de lucrarea solului,
producţia a sporit cu 250 o/0 (43).
Lucrarea şi întreţinerea solului capătă importanţă deosebită în plantaje. Aici
se recomandă lucrarea solului pe toată suprafaţa înainte de instalarea culturilor,
iar după aceea întreţinerea se asigură prin aplicarea sistemului de ogor negru,
supus cultivaţiilor sistematice. Periodic, la intervale de 2—3 ani, se trece de la
ogorul negru, la ogorul cultivat cu îngrăşăminte verzi, care se îngroapă prin
desfundare, pentru a îmbogăţi solul în humus. Uneori, pînă la intrarea pe rod, în
plantaje se practică culturi intercalate, pentru a obţine venituri suplimentare.
Administrarea de îngrăşăminte pentru stimularea fructificaţiei este indicată
atît în rezervaţii, cît mai cu seamă în plantaje. Natura şi dozele de îngrăşăminte
se stabilesc în raport cu condiţiile staţionale, specia, vîrsta şi fenofazele de
creştere şi reproducere.
După datele citate de V. E n e s с u (43), în rezervaţii de seminţe, aplicarea
îngrăşămintelor cu azot a stimulat fructificaţia la pinul silvestru, stejar
pedunculat etc., a celor cu fosfor la pin silvestru şi larice japonez, iar a celor cu
potasiu la duglas. Cele mai bune rezultate s-au înregistrat prin folosirea
îngrăşămintelor combinate cu azot. fosfor şi potasiu, în diferite formule de
aplicare. Sporul de seminţe ce poate fi obţinut prin aplicarea îngrăşămintelor
variază în limite largi cu specia, vîrsta şi condiţiile climato-edafice. Astfel,
fructificaţia unui arbore de duglas în vîrstă de 20 de ani a fost mărită de 5 ori
faţă de martor, în urma aplicării de îngrăşăminte cu azot şi fosfor. Momentul

45
optim de aplicare a îngrăşămintelor variază cu felul îngrăşămîntului, condiţiile
staţionale etc. După autorii citaţi de V. E n e s с u (43), îngrăşămintele cu azot
trebuie aplicate primăvara, dar nu mai tîrziu de luna mai, cele cu potasiu
primăvara, iar cele cu fosfor mai bine toamna.
Pentru a obţine stimularea fructificaţiei, îngrăşămintele organice complexe
sau minerale cu azot, fosfor şi potasiu, trebuie introduse în zona de maximă
înrădăcinare, acolo unde se găsesc cele mai multe rădăcini active din punct de
vedere fiziologic.
In ultimul timp, o modalitate de mare perspectivă pentru stimularea
fructificaţiei o constituie folosirea substanţelor stimulatoare de creştere, a
microelementelor şi a îngrăşămintelor aplicate extraradicular, prin stropiri fine.
Dintre substanţele de stimulare folosite, cele mai bune rezultate
37
s-au obţinut cu gibereline şi produse din grupa auxinelor. In ţara noastră, un
efect pozitiv asupra fructificaţiei s-a obţinut prin aplicarea extra- radiculară a
microelementelor sub formă de soluţie apoasă. La Padus serotina, cantitatea de
fructe a sporit cu 33,3 % în primul an şi 61,4% în al doilea an, prin stropiri fine
cu soluţie apoasă (0,5 °/o) de acid boric. La fel, s-a putut stimula fructificaţia la
pinul silvestru prin tratarea simultană cu soluţii de bor şi mangan (43).
De asemenea, rezultatele cercetărilor din ultimul timp au demonstrat că în
regiunile deficitare în umiditate, cu precipitaţii insuficiente, udatul artificial
aplicat raţional şi la timp este un mijloc eficient de stimulare a fructificaţiei.
Tăierile în coroană pot conduce la obţinerea unor forme proporţionate şi cît
mai uniform luminate, stimulînd indirect fructificaţia. Pentru a menţine
potenţialul de creştere ridicat în perioada tinereţii, tăierile urmăresc în principal
realizarea unui echilibru vertical şi orizontal al coroanei. In perioada
maturităţii, tăierile în coroană urmăresc rărirea ramurilor prin eliminarea celor

46
uscate şi de prisos, realizîndu-se totodată unghiuri de ramificare mai mari,
pentru a spori suprafaţa foliară şi intensitatea de luminare.
In plantaje şi rezervaţii este necesar să se ia toate măsurile de prevenire şi de
combatere a dăunătorilor. Cele mai însemnate daune pot fi provocate de
îngheţurile tîrzii. Efectul lor negativ poate fi prevenit prin fumegare, arzînd în
rezervaţii sau plantaje, diferite materiale fumigene (paie umede, talaş, frunze,
buruieni cu adaus de ţipirig şi uleiuri minerale). De asemenea, se poate recurge
la întîrzierea intrării în vegetaţie a arborilor prin acumularea zăpezii în jurul
trunchiului, menţinînd în acest fel mai mult timp o temperatură scăzută în sol.
CAPITOLUL 2
PARTICULARITAŢILE PROCESULUI DE FRUCTIFICARE LA SPECIILE
LEMNOASE
2.1. MATURITATEA PLANTELOR LEMNOASE Şl VIRSTA DE
FRUCTIFICARE
In dezvoltarea lor ontogenetică. plantele lemnoase ajung la un moment dat
în etapa maturităţii, cînd devin capabile de a fructifica. In legătură cu condiţiile
necesare ca o plantă să ajungă în starea de fructificare au apărut numeroase
teorii. Dintre toate, teoria dezvoltării stadiale pare să fie cea mai cuprinzătoare
şi în măsură să explice o serie de fenomene întîlnite în natură. Potrivit acestei
teorii, speciile lemnoase, ca plante perene, parcurg succesiv, în dezvoltarea lor
ontogenetică mai multe etape principale, calitativ diferite: etapa tinereţii de
creştere activă, etapa maturităţii sau de fructificare şi etapa bătrîneţii, de declin
sau de reducere continuă a potenţialului vital.
Trecerea de la o etapă de dezvoltare la alta se caracterizează prin modificări
esenţiale ale cerinţelor pe care plantele le manifestă faţă de condiţiile mediului
extern. Schimbarea cerinţelor arată că dezvoltarea onto-
28

47
genetică a plantei nu este unică, nu este de aceeaşi calitate. Trecerea fiecărei
etape se caracterizează prin schimbări calitative bine determinate şi ireversibile.
Plantele lemnoase ajung la maturitate in momentul în care sînt capabile de a
forma organe de reproducere (flori, fructe, seminţe). Formarea florilor este
legată de procese fiziologice şi biochimice specifice, deosebit de complicate şi
calitativ diferite de cele anterioare.
Trecerea plantelor lemnoase de la etapa tinereţii, de creştere vegetativă
intensă, la etapa maturităţii, de reproducere, este rezultatul interacţiunii
factorilor interni, condiţionaţi genetic şi a factorilor externi de mediu, care
exercită influenţe directe sau indirecte asupra procesului de fructificare.
Vîrsta la care plantele lemnoase ajung la maturitate, diferă de la o specie la
alta, iar la una şi aceeaşi specie variază în funcţie de particularităţile ereditare
ale arborilor şi de condiţiile de viaţă în care aceştia cresc şi se dezvoltă.
Speciile repede crescătoare, cu temperament robust, în general mai puţin
longevive, parcurg etapa tinereţii într-un timp mai scurt şi ajung să fructifice la
vîrste mai mici decît speciile mai încet crescătoare, cu temperament delicat.
Aşa de exemplu, salcia, plopul, salcîmul, mesteacănul etc., indiferent de
staţiune, fructifică mult mai devreme decît fagul, bradul sau stejarul (tabel 1).

48
Tabelul 1
Vîrsta şl periodicitatea fructllicatiel la unele specii forestiere
Specia Fructifică la vîrsta de ... ani Periodicitatea
Izolat In masiv
In ani
Molid 30-40 50-60 3-5
Brad 30-40 50-60 2-3
Duglas 20-25 30-50 2-3
Pin strob 20-25 30-50 4-5
Pin silvestru 10-15 30-40 2-3
Larice 15-20 25-35 3-5
Fag 40-50 60-80 4-6
Gorun 45-55 60-70 4-6
Stejar 25-35 50-60 3-8
Frasin 20-25 35-40 2-3
Paltin 15-25 30-50 2-3
Tei 15-20 20-30 2-3
Anin 10-15 20-30 1-3
Salclm 5-7 10-20 1-2
Ulm 10-15 20-30 anuală
Mesteacăn 10-15 20-30 anuală
Plop 10-15 — anuală
Salcie 5-15 — anuală
Arborii intîlniţi în optimul climatic al arealului de răspîndire a speciei de
care aparţin, ajung mai devreme la maturitate. Cei izolaţi, avînd la dispoziţie un
spaţiu de nutriţie sporit, coroana larg dezvoltată şi intens luminată, fructifică cu
5—30 ani mai devreme decît arborii din masiv. Chiar în interiorul masivului
există o pronunţată diferenţiere în ce priveşte trecerea la fructificare a arborilor,
determinată de poziţia lor în structura verticală a arboretului.

49
29
In plantaje, vîrsta de fructificare poate fi mult scurtată. Acest fapt constituie,
de altfel, unul din avantajele importante pe care le prezintă crearea plantajelor.
Exemplarele din plantajele de clone păstrează potenţialul de fructificare al
arborilor maturi din care s-au recoltat altoaiele, de aceea fructifică mult mai
devreme (tabelul 2). Unele specii (pin silvestru,
Tabelul 2
Cifre estimative privind producţia de seminţe la'( plantaje de clone (dupfi
Bnuvarell, P. 1963, şi alţi autori)
Specia Vîrsta la care Vtrsta primei Producţia la
începe recolte cu hectar Kg
fructificaţia ani caracter de
producţie — ani
Molid 5-8 10-12 15-20
Brad 5-8 15 100-250
Duglas 5-8 10 10-15
Larice 3-6 10 20-35
Pin silvestru 1-3 8 15-20
Pin negru — 10 25-40
Anin 1-2 — 40-50
Frasin 3-4 _ 50-100
Stejar 2-3 — 100 - 300
anin etc.) pot fructifica în plantaje cniar din primul sau al doilea an de la altoire.
Producţia maximă de seminţe se obţine însă după 8—15 ani, în funcţie de
specie, dar această vîrstă este totuşi mult mai mică decît a arborilor din
rezervaţii.
2.2. FACTORII DETERMINANŢI Al PROCESULUI DE FRUCTIFICARE
Trecerea unei plante de la creşterea vegetativă la reproducere nu poate avea
loc decît în prezenţa unui complex de factori interni şi externi intercondiţionaţi.
In lipsa acestor factori, planta nu fructifică timp nelimitat.
Fiziologul german G. Klebs (1903) a emis ipoteza potrivit căreia condiţia
esenţială pentru apariţia mugurilor floriferi este raportul dintre glucide şi

50
substanţele minerale aflate la un moment dat în plantă. Autorul citat susţine că,
atîta timp cît absorbţia substanţelor minerale din sol este mai intensă, iar
asimilaţia clorofiliană mai redusă şi deci raportul C/N se menţine în favoarea
azotului, planta creşte vegetativ. Dimpotrivă, atunci cînd asimilaţia clorofiliană
sporeşte mult şi glucidele ajung preponderente, plantele formează muguri
floriferi.
Cercetătorul sovietic P. R. Ursulenko (12), completînd teoria lui Klebs,
susţine că factorul biochimic determinant în formarea mugurilor floriferi este,
de fapt, bilanţul azotic din organismul vegetal, adică raportai ce se realizează la
un moment dat între azotul proteic, pe de o parte, şi azotul total, pe de altă
parte. Ursulenko precizează chiar că, atunci cînd la pomii fructiferi azotul
proteic ajunge în proporţie de 70—80 »/o din totalul substanţelor azotoase, 40
% din mugurii vegetativi se transformă în muguri floriferi. Se ştie însă că
sinteza substanţelor azotoase, pînă la
30
proteine, nu poate avea loc decît în prezenţa unor rezerve suficiente de glucide,
care sînt asimilate în procesul de fotosinteză.
Aceste teorii explică o serie de fenomene întîlnite în natură şi efectul unor
practici de stimulare a fructificaţiei. Astfel, se cunoaşte foarte bine că un arbore
izolat, cu coroana larg dezvoltată şi scăldată în lumină, cu un sistem foliar
bogat şi deci cu o mare suprafaţă de asimilaţie fotosinte- tică, fructifică mai
devreme, mai des şi mai abundent decît un arbore din masiv. O vară secetoasă
sau solul umed şi aerul uscat, mărind concentraţia hidraţilor de carbon şi
metabolismul azotic, favorizează fructificarea. Rezi- najul, practicat pentru
recoltarea răşinei prin rănirea scoarţei arborelui, reduce curentul descendent al
substanţelor plastice şi creează astfel un surplus de glucide la nivelul coroanei,
care favorizează procesele biochimice determinante în diferenţierea mugurilor.
S-a constatat, de asemenea, că atît pomii cît şi arborii rodesc relativ mai

51
devreme şi mai des, atunci cînd se procedează la tăierea unor rădăcini, la
inelarea sau strangularea tulpinii etc., întrucît prin aceste operaţii se reduce
accesul de sevă brută şi se măreşte în coroană conţinutul de glucide. Acelaşi
efect se obţine şi atunci cînd ramurile se curbează pentru a primi mai multă
lumină şi a spori fotosinteză..
Ca toate plantele, cele lemnoase pretind pentru viaţa lor prezenţa simultană
a tuturor factorilor de vegetaţie: lumină, căldură, hrană, apă şi aer. Potrivit legii
egalei importanţe a factorilor de viaţă ai plantelor nici unul dintre aceşti factori
nu poate fi substituit de către ceilalţi, însă insuficienţa unuia poate fi
compensată pînă la o anumită limită de alţi factori în excedent. Aşa de
exemplu, în zonele nordice, căldura mai redusă este compensată frecvent prin
durata mai mare a luminii diurne.
Cerinţele plantelor lemnoase faţă de condiţiile mediului exterior variază
foarte mult, în raport cu specia, vîrsta şi stadiul de dezvoltare. Factorii externi
joacă un rol important atît în fazele premergătoare formării organelor de
reproducere, cît şi după aceea, de-a lungul întregii perioade de fructificare. Ei
pot exercita influenţe favorabile asupra creşterii şi reproducerii plantelor, dar
pot avea şi influenţe negative, cînd valorile lor depăşesc anumite limite.
Lumina este cel mai important factor care influenţează diferenţierea
mugurilor floriferi. Numai în prezenţa luminii au loc şi pot spori procesele de
fotosinteză şi de asimilare a carbonului atmosferic. Lumina condiţionează atît
intensitatea de creştere vegetativă, cît şi aceea de formare a organelor de
reproducere. In condiţii de lumină insuficientă, plantele lemnoase fructifică
slab sau nu fructifică deloc. Dintre factorii externi, lumina poate fi cel mai mult
dozată în rezervaţii de seminţe prin intervenţii cu lucrări de rărire.
Temperatura influenţează puternic întregul proces de fructificare. In general,
pentru apariţia mugurilor floriferi se cere, în perioada de diferenţiere a lor, o
temperatură relativ mai mare decît cea necesară formării mugurilor foliari. La

52
fel, temperaturile scăzute din timpul iernii pot influenţa favorabil sexualizarea
mugurilor floriferi la unele specii unisexuate (stejar). Dar, temperaturile scăzute
sau prea ridicate pot avea şi efecte negative asupra fructificaţiei. Aşa, de
exemplu, îngheţurile tîrzii, cînd apar în timpul înfloririi, distrug florile. In verile
secetoase, cînd temperaturile depăşesc 35°C şi mai ales cînd arşiţele sînt
însoţite de vînturi uscate, fructele pot să cadă parţial sau total, înainte de
dezvoltarea lor normală.
31
Umiditatea din sol şi atmosferă, asociată cu căldura şi alţi factori, contribuie
la diferenţierea mugurilor floriferi. Verile călduroase şi secetoase, dacă nu se
repetă consecutiv, sînt adeseori urmate de un an cu fructificaţie abundentă.
Timpul ploios şi rece în perioada de vegetaţie întîrzie sau reduce intensitatea de
diferenţiere a mugurilor. Ploile abundente în timpul înfloririi împiedică
fecundarea florilor, iar precipitaţiile sub formă de grindină vatămă florile şi
fructele.
Solul are o influenţă hotărîtoare atît asupra creşterii vegetative, cît şi asupra
proceselor de reproducere. Plantele lemnoase de pe soluri fertile cresc mai
viguros şi fructifică totdeauna mai des şi mai abundent, decît cele care
vegetează pe soluri sărace. Excesul sărurilor de azot, sulf, calciu, magneziu,
fier, întîrzie, de regulă, formarea mugurilor floriferi. In schimb, sărurile de
potasiu şi fosfor grăbesc procesul de fructificare (43).
Factorii biotici (insecte şi ciuperci), prin efectele lor negative asupra
creşterilor vegetative, pot influenţa sensibil şi procesul de fructificare,
îndeosebi, defolierile masive, întîlnite la stejar şi, uneori, la molid, întîrzie sau
împiedică diferenţierea mugurilor floriferi.
2.3. FENOFAZELE DE REPRODUCERE Şl PERIODICITATEA
FRUCTIFICATEI

53
 La plantele lemnoase ajunse în faza de maturitate au loc concomitent
procese de creştere vegetativă şi de formare a organelor de reproducere, care se
desfăşoară în fenofaze distincte, dar intercondiţionate.
în ciclul anual de creştere, încadrat strict în perioada de vegetaţie, se pot
deosebi la nivelul coroanei patru fenofaze consecutive: desfacerea mugurilor şi
începutul creşterii lujerilor; creşterea intensă a lujerilor; încetinirea şi încetarea
creşterii lujerilor; coacerea lujerilor şi pregătirea ţesuturilor pentru iernat.
Prima fenofază începe odată cu umflarea mugurilor foliari şi se încheie în
momentul apariţiei primei frunze. Creşterea în această fenofază are loc exclusiv
pe seama substanţelor de rezervă acumulate în anul precedent, care, prin
hidroliză, sînt solubilizate şi transportate spre punctele de creştere.
A doua fenofază se continuă şi durează pînă cînd lujerii ating un maxim de
creştere. Această fenofază este susţinută mai mult de substanţele nutritive noi,
asimilate de către plantă. Pentru formarea ţesuturilor se consumă cantităţi
însemnate de substanţe hidrocarbonate şi azotoase.
A treia fenofază durează pînă la formarea mugurelui terminal şi se
caracterizează prin sinteza substanţelor azotoase şi hidrocarbonate, însoţită de
accentuarea depunerii lor în ţesuturile plantei, sub formă de rezerve.
A patra fenofază începe de la formarea mugurelui terminal şi se încheie
odată cu căderea frunzelor, cînd planta intră de fapt în repaus vegetativ.
Formarea definitivă a ţesuturilor este însoţită de îngroşarea pereţilor celulelor
vii şi majorarea cantităţilor de substanţe depozitate ca rezerve.
In ciclul de formare a organelor de reproducere se pot distinge, de
asemenea, patru fenofaze principale şi anume: diferenţierea mugurilor floriferi;
înfloritul şi fecundarea; creşterea fructelor; coacerea fructelor şi maturaţia
seminţelor. Spre deosebire de fenofazele de creştere vegetativă, încadrate strict
în perioada de vegetaţie, cele de reproducere se extind pe un interval mai mare
de timp, la unele specii de 2 sau chiar 3 ani (cer, pin etc.).

54
32
Prima fenofază, de diferenţiere a mugurilor, are loc în anul anterior
înfloririi, aproximativ spre sfîrşitul sau după încheierea celei de a treia fenofaze
de creştere vegetativă. în general, la speciile cu înfrunzire şi înflorire timpurie,
mugurii floriferi se diferenţiază relativ mai devreme. La cele cu înflorire mai
tîrzie, mugurii floriferi se formează toamna sau chiar în timpul repausului
vegetativ. în toate cazurile însă, pentru formarea lor, în plantă trebuie să existe
substanţe nutritive în cantităţi suficiente şi mai ales în forme superioare de
sinteză.
A doua fenofază a procesului de reproducere — înfloritul şi fecundarea —
are loc la epoci diferite, în funcţie de specie şi condiţii staţionale. La cele mai
multe specii forestiere, înfloritul se produce primăvara, la începutul sezonului
de vegetaţie, cînd în atmosferă se realizează temperaturi mai mari de 10°C.
Alte specii înfloresc mai tîrziu, la sfîrşitul primăverii, începutul verii (salcîm,
tei). Din punct de vedere biochimic, fenofaza înfloririi şi fecundării florilor este
însoţită de intense procese de hidroliză a substanţelor de rezervă pe seama
cărora are loc. Insuficienţa substanţelor de rezervă sau lipsa apei poate duce
frecvent la avortarea florilor şi mai tîrziu a fructelor în formare.
In a treia fenofază, de creştere a fructelor, se consumă intens substanţele
asimilate curent de plante, din care cele mai multe sînt sintetizate, de data
aceasta, în fructe şi seminţe.
în fenofaza ultimă, de coacere a fructelor şi de maturaţie a seminţelor,
procesele de sinteză şi depozitare a substanţelor de rezervă continuă.
Este, prin urmare, de aşteptat ca în timpul formării şi coacerii fructelor,
procesul de sinteză a substanţelor azotoase şi hidrocarbonate în organele
vegetative să fie foarte redus. Acest proces ar putea înregistra o creştere
sensibilă abia după pierderea parţială, pe parcurs, a fructelor şi mai ales după

55
coacerea lor, dacă acest ultim fenomen nu coincide cu sfîrşitul perioadei de
vegetaţie.
în anii de sămînţă, cu fructificaţie abundentă, cantitatea cea mai mare a
substanţelor acumulate de plante este folosită pentru înflorire, formarea şi
coacerea fructelor. In asemenea ani, procesele biochimice de sinteză a
substanţelor azotoase şi hidrocarbonate, în organele vegetative, nu duc într-o
măsură suficientă la forme superioare, complexe, ci se opresc, în general, la
formele intermediare, corespunzătoare pentru formarea fructelor, dar
insuficiente pentru diferenţierea mugurilor floriferi, care să asigure fructificaţia
în anul următor. Acest fapt reprezintă una din cauzele principale ale
periodicităţii şi ale variaţiilor în intensitatea fructificaţiei.
Speciile de salcie, plop, ulm, de exemplu, fructifică anual şi destul de
abundent, deoarece produc seminţe mici, pentru formarea cărora sînt necesare
cantităţi mai reduse de substanţe nutritive. Pe de altă parte, feno- fazele de
formare şi coacere a fructelor la aceste specii se desfăşoară şi se încheie într-un
timp relativ scurt (11/г—2 luni), în general, pe socoteala substanţelor de rezervă
acumulate de arbori în anul precedent. După coacerea şi diseminarea
seminţelor, arborii acestor specii pot folosi substanţele nutritive acumulate în
continuare, atît pentru creşterea curentă, cît şi pentru diferenţierea mugurilor
floriferi, în urma proceselor biochimice de sinteză ce pot avea loc, asigurînd
astfel fructificaţia pentru anul următor. La stejar, fag etc., dimpotrivă,
periodicitatea este mult mai mare şi intensitatea fructificaţiei diferită, deoarece
seminţele acestor specii sînt mai voluminoase, necesitînd un consum însemnat
de substanţe nutritive de înmagazinat, iar formarea lor durează pînă la sfîrşitul
perioadei
I - ÎMPĂDURIRI
33

56
de vegetaţie, cînd nu mai rămîne răgaz pentru procesele biochimice de sinteză
şi deci pentru realizarea condiţiilor necesare diferenţierii mugurilor.
Periodicitatea fructificaţiei nu se datoreşte numai unor însuşiri biologice ale
speciilor, ci ea este determinată în mare măsură şi de factorii mediului
înconjurător, care condiţionează asimilarea şi sinteza substanţelor nutritive.
Factorii externi, cu influenţele lor complexe şi variabile, determină, pentru una
şi aceeaşi specie, valori diferite ale periodicităţii (tabelul 1). La toate speciile
forestiere există ani cu fructificaţie bogată, deosebit de abundentă, numiţi ani
de sămînţă. Intre aceştia se intercalează frecvent ani cu fructificaţie mai redusă,
numiţi ani de stropeală, precum şi ani complet lipsiţi de fructificaţie.
ZA. VARIABILITATEA PRODUCŢIEI Şl CALITATII SEMINŢELOR
FORESTIERE
Cantitatea de seminţe ce poate fi recoltată de pe un hectar de pădure variază
în limite foarte largi, fiind determinată de intensitatea fructificaţiei, vîrsta şi
structura arboretului, condiţiile staţionale ale locului de creştere etc.
După V. V. O g h i e v s с h i (62), într-un arboret de pin, producţia de
seminţe variază de la 0,2 kg/ha, în anii cu fructificaţie slabă, pînă la 19 kg/ha,
în anii cu fructificaţie abundentă. La molid, după C. L ă z ă - r e s с u (1961), în
anii de sămînţă, cantitatea medie de seminţe pure ce poate fi obţinută de la un
arbore, este de 0,173—0,886 kg, în funcţie de vîrstă. In anii cu fructificaţie
abundentă, în păduri de stejar se pot recolta 1,0—1,2 tone de ghindă la hectar şi
chiar mai mult.
In tabelul 3, sînt prezentate cantităţile de seminţe pure ce pot fi obţinute de
pe suprafaţa unui hectar de pădure (43), iar în tabelul 2 sînt prezentate date cu
privire la producţia de seminţe în plantaje.
Este important de reţinut faptul că, în anii cu fructificaţie abundentă, se pot
recolta şi seminţe de cea mai bună calitate. De asemenea, nu trebuie uitat că
intensitatea fructificaţiei este totdeauna dependentă de factorii sta- ţionali, de

57
vîrsta şi structura arboretelor. In natură există o corelaţie pozitivă între
condiţiile de viaţă ale arborilor, pe de o parte, şi producţia de seminţe,
exprimată cantitativ şi calitativ, pe de altă parte. Cu cît condiţiile de vegetaţie
sînt mai favorabile, cu atît arborii fructifică mai des şi abundent, iar în anii de
sămînţă, cu fructificaţie bogată, calitatea seminţelor sub raport tehnic şi genetic
este întotdeauna mai bună.
Cercetările efectuate asupra speciilor forestiere, cu un areal mai larg de
răspîndire naturală, au demonstrat că, în optimul climatic, orice specie
fructifică mai des, mai abundent şi produce seminţe mai bune. Spre limita
altitudinală sau latitudinală a arealului natural, periodicitatea fructificaţiei
creşte, iar cantitatea şi calitatea producţiei de seminţe scade. Din datele
prezentate în tabelele 4 şi 5, se poate vedea clar modul cum variază greutatea
seminţelor, ca indicator de calitate, în raport cu latitudinea şi altitudinea.
В u s s e (72), cultivînd experimental pinul silvestru în vase vegetative,
foloseşte diferenţiat seminţe mari (M1000 = 5,7 g) şi seminţe mici (Мшо = 4,4 g)
şi astfel ajunge la concluzia că, în cazul seminţelor mari, răsărirea este mai
bogată şi calitatea plantulelor obţinute mai bună, decît în cazul seminţelor mici
(tabelul 6).
Natura şi îndeosebi fertilitatea solului influenţează, de asemenea, puternic
calitatea seminţelor. Aşa, de exemplu, К a p p e r (83) găseşte pe cernoziomuri
nisipo-lutoase, profunde şi fertile, 70 o/0 ghinde mari de
34
Tabelul 3
Producţia de seminţe pure la hectar ((după V. E n e s с u)

58
Specia Producţia de seminţe kg/ha

medie Amplitudinea de
variaţie*)

Molid 13 0,2-90

Pin 10 0,02-80

Brad 25 3-100

59
Larice 15 2-80

Fag 150 5-300

Gorun 300 10-1000

Stejar pedun 400 20-1500

culat

Frasin comun 30 15-100

Tei 50 10-200

Paltin de cimp 100 20-225

Salctm 10 1-20

60
Anin negru 20 1-40

Tabelul *
Variaţia greutăţii seminţelor In raport cu latitudinea (după V. V. Oghlevskl)]
Specia Regiunea din U.R.S.S. Greutatea a
1000 seminţe (g)
Pin nordică-Arhanghelsk 3,8 5,8 6,3
silvestru centrală-Moscova
sudică-Kiev-Harcov
Molid nordică—insula Kola centrală—Leningrad 1,8-2,7 5,0 0,8 şi mai
sudică —Europa centrală mult
♦) Amplitudinea maximă nu reprezintă cilra record
Tabelul 5
Valorile unor indicatori de calitate a conurilor şi seminţelor de molid lu raport
cu altitudinea locului de provenienţă (după E n g 1 e r)
Altitudi- Lungimea medie a Greutatea medie a Greutatea a 1000
nea m conului cm conului В seminţe g
500 11,5 24,1 6,9
1 000 11,3 24,2 6,0
1 400 9,6 20,6 5,3
1 800 8,1 12,4 4,8
Tabelul в
Rezultate obţinute prin semănarea seminţelor de mărimi diferite la pin silvestru
(după Buss)
Rezultatele obţinute Din seminţe de pin
mari Mici
Procentul de răsărire 82 73

61
Lungimea medie a plantulelor In cm 5,2 4,4
Greutatea medie a plantulelor In mg 32,2 25,8
stejar pedunculat din totalul celor recoltate, în schimb, pe soluri nisipo- lutoase,
superficiale, găseşte numai 37 o/o, iar pe soluri uşoare, sărace şi mai uscate
abia 18 %. Tot la stejar pedunculat, variabilitatea mărimii ghindei, determinată
de intensitatea fructificaţiei, se poate vedea din
j»
35
tabelul 7, iar influenţa acestui indicator de calitate asupra culturilor obţinute
după semănare rezultă din datele prezentate în tabelul 8.
Corelaţia pozitivă strînsă dintre calitatea producţiei de seminţe şi bonitatea
staţiunii, reflectată în clasa de producţie a arboretelor, reţine în egală măsură
atenţia. Fructificaţia este totdeauna mai abundentă şi calitatea seminţelor mai
bună în arborete din clase superioare de producţie.
Tabelul 1
Calitatea ghindei tn raport cu gradul de fructificare
Gradul de fructificare Greutatea tn kg a 1000 de seminţe
mari mijlocii Mici
Fructificaţie abundentă Fructificaţie slabă 8,0 7,4 5,2 4,7 2,9 2,6

Tabelul S
Kexultatcle obţinute prin seminarea ghindei de mărimi diferite (după В a u r)

Caracteristici Ghindă
mare | mijlocie Mici
Procent de răsărire Greutatea a 100 puieţi, In g 80 1190 76 994 19,4 73 832 17,2
înălţimea medie, In cm 21,1
Din cercetările lui J u n a s (62) rezultă, de exemplu, că, în anii cu acelaşi grad
de fructificaţie, cantitatea de ghindă în stejeretele încadrate în clasele I şi a Il-a
de producţie este de 7—8 ori mai mare decît în stejeretele din clasele a IV-a şi
a V-a de producţie.

62
 Cantitatea şi calitatea producţiei de seminţe variază în limite largi şi în
raport cu vîrsta arborilor. Din datele prezentate în tabelele 9 şi 10, se constată
că arborii la vîrste mici produc cantităţi mai reduse de seminţe, dar acestea sînt
totdeauna de calitate mai bună. Chiar dacă, pe parcurs, producţia de seminţe
sporeşte cantitativ, calitatea acestora se reduce treptat, odată cu înaintarea
arborilor în vîrstă.
Tabelul S
Varla{la calităţii conurilor şi a seminţelor de pin silvestru tn raport cu vîrsta
arborilor
(după Tolski)
Vîrsta arborilor (ani) Greutatea a 100 Nr. seminţe tn Greutatea a 1000
conuri <*) 100 conuri (buc.) de seminţe (S)
Plnă la 50 700-1 000 1 500-2 000 8,0
Plnă la 80 500-700 2 500-3 000 7,0
Plnă la 120 400-500 2 000-2 500 6,5
Plnă la 160 100-300 1000-1 500 5,5
36
Tabelul ТО
Influenţa vlrstel asupra calităţi) seminţelor de pin (după V. V. O o h 1 e v s с h
i)
Caracteristicile calitative vîrsta arborilor
20 ani | 75 ani
Lungimea conurilor, In cm Greutatea a 1 000 de seminţe, 9,30 8,60 5,15 91
In g Germinaţia absolută, In % 5,80 . 97
Dacă într-un arboret se urmăreşte producţia individuală a arborilor
diferenţiaţi după dimensiuni şi poziţia lor în structura verticală — luînd in
considerare clasificaţia Kraft — se constată că exemplarele predominante
produc cea mai mare cantitate de seminţe şi de cea mai bună calitate. Sobolev
şi Fomicev (62), egalînd cu 100 cantitatea de seminţe produsă de un arbore din
clasa I Kraft, aparţinînd unui arboret de molid în vîrstă de 90 ani, constată că

63
producţia exemplarelor din clasele III—V este practic nulă (tabelul 11). După
cercetările lui Rovski (62), din totalul seminţelor de pin germinabile, 51%
aparţineau arborilor din
Tabelul 11
Raportul procentual al producţiei dc seminţe Ia arbori de diferite clase Kraft
(după'V. V. Oghtevschl)
Clas» după Kraft I 11 XII IV v

Cantitatea de seminţe, In % 100 88 5 0,5 0

clasa I Kraft, 36 % celor din clasa a Il-a si numai 13 o/0 celor din clasele III şi
IV Kraft.
La acelaşi arbore, cantitatea şi calitatea seminţelor poate varia în limite
demne de luat în considerare, în funcţie de locul din coroană unde s-au format.
Din cercetările noastre (18) rezultă că, la pinul silvestru şi negru, cea mai mare
cantitate de conuri se găseşte în sectorul vestic mijlociu şi superior al coroanei,
iar cea mai mică în sectorul nordic inferior. Calitatea conurilor şi a seminţelor
se află totdeauna în corelaţie pozitivă cu cantitatea acestora (tabelele 12 şi 13).
Deşi mai accesibilă, recoltarea
Tabelul 12
Distribuţia conurilor In coroana arborelui de pin (după I. D a m 1 a n)
Expoziţia Est \ Sud Vest Nord Valori medii
coroanei
secţiunea pe Сonu r
număr % număr % număr % număr % Număr %
verticală a
coroanei
Inferioară 33 42 95 4 36 76 4 45 5 12 37 1 5 126 255 14
Mijlocie 170 5 106 218 10 100 140 12 101 150 12 442 823 32
Superioară Valori 11 12 285 19 18 54
medii 20 26 36 100
37

64
Tabelul 13
Calitatea conurilor şi a seminţelor de pin silvestru, In funcţie de poziţie lor In
coroană
(după 1. D a m 1 a n)
Expoziţia coroanei Est Sud Vest Nord
Secţiunea pe Greut. Greut. a Greut. Greut. a Greut. Greut. I Greut. л
verticală a medie a 1000 de medie 1000 de medie a a 1000 l medie a Greut. a
coroanei : unui con seminţe a unui seminţe unui de se- J unul 1000 de
9 8 con g g con S minţe. g con g seminţe
; g
Inferioară 8,9 9,8 5.6 8,6 9,0 5,9 6,3 8,9 12,1 6,2 6,8 8.7 9,5 5.4
Mijlocie 10,6 5.7 6,0 11,0 6,5 12,2 6,6 9.8 5.5 6,0
Superioară
conurilor de la baza coroanelor duce la obţinerea unor seminţe ai căror
indicatori de calitate adeseori nu se încadrează în prevederile standardului.
O variabilitate evidentă a cantităţii şi calităţii seminţelor se constată chiar în
raport cu poziţia lor în conuri. Din cercetările noastre (18), rezultă că seminţele
cele mai multe şi mai bune se găsesc în sectorul de mijloc şi vîrf al conurilor de
pin silvestru şi negru. In general, seminţele localizate spre baza conului sînt
calitativ necorespunzătoare şi, de aceea, ele trebuie îndepărtate prin limitarea
duratei de uscare a conurilor, ţinînd seama că deschiderea solzilor şi eliberarea
seminţelor are loc de la vîrf spre bază.
CAPITOLUL 3
PROGNOZA Şl EVALUAREA FRUCTIFICAŢIEI
3.1. NECESITATEA PREVEDERII Şl EVALUĂRII FRUCTIFICATEI
In natură există o accentuată variabilitate a procesului de fructificare. Se ştie
că cele mai multe specii forestiere nu fructifică în fiecare an, ci peste unul sau
mai mulţi ani. Anii de sămînţă nu se succed riguros la acelaşi interval de timp
şi nici intensitatea fructificaţiei nu este aceeaşi în anii consideraţi cu recoltă

65
bogată. Chiar speciile lemnoase care obişnuit fructifică anual nu produc
cantităţi egale de sămînţă în fiecare an.
Dacă periodicitatea fructificaţiei ar fi un fenomen biologic cu caracter de
lege, ne-am putea aştepta ca într-un arboret plurien, în fiecare an să existe
arbori care să fructifice. In realitate, se constată un sincronism al anilor cu sau
fără sămînţă, cel puţin pentru o anumită regiune omogenă din punct de vedere
climatic. Acest sincronism este consecinţa unor factori externi, care exercită
influenţe directe sau indirecte asupra procesului de fructificare. Fără îndoială
că, atunci cînd se vor cunoaşte foarte bine toate cauzele care determină
periodicitatea şi intensitatea diferită a fructificaţiei, este posibil ca, prin
aplicarea unor măsuri silvotehnice adecvate, să se ajungă la scurtarea sau chiar
la lichidarea periodicităţii şi la obţinerea cu
38
regularitate a unor cantităţi mari de sămînţă, de cea mai bună calitate. Dar, pînă
atunci pentru recoltarea seminţelor, necesare producerii materialului de
împădurire, ca şi pentru executarea tăierilor de regenerare, sînt necesare măsuri
de prognoză pe baza cărora să se cunoască cu anticipaţie desfăşurarea
procesului de fructificare. De asemenea, în anii cu fructifi- caţie bogată, este
necesar să se cunoască, prin metode de evaluare, cantitatea seminţelor ce poate
fi recoltată şi eventual, calitatea acestora.
3.2. PROGNOZA FRUCTIFICAŢIEI
^Prognoza sau prevederea fructificaţiei reprezintă operaţia prin care se poate
stabili cu anticipaţie desfăşurarea procesului de fructificare pentru o anumită
specie şi provenienţă. In acest scop, în bazele seminologice, se fac observaţii şi
măsurători sistematice, ale căror rezultate, singure sau corelate cu evoluţia
factorilor meteorologici, permit prognozarea anilor cu fructificaţie şi amploarea
aproximativă a recoltei de sămînţă.

66
 Metodele de prognozare sînt multiple, dar ele nu pot fi comune pentru toate
speciile, întrucît acestea din urmă diferă sub raportul procesului biologic al
fructificării. Se poate pune cel mult problema utilizării aceleiaşi metode la
grupe de specii asemănătoare din punct de vedere al înfloririi şi formării
fructelor.
Anii cu fructificaţie abundentă se pot deduce, de exemplu, cu ocazia
analizelor de arbori, din examinarea inelelor anuale, cunoscînd că, în anii cu
recolte bogate, acumularea de biomasă este mai redusă. De asemenea, prin
cercetarea gradului de reprezentare, în seminţişul natural, a puieţilor de diferite
vîrste, se pot face aprecieri aproximative asupra periodicităţii şi intensităţii
fructificaţiei.
Alte metode de investigaţie pentru prognoza fructificaţiei au în vedere
evoluţia factorilor meteorologici în diferite fenofaze de reproducere. Astfel, D.
I. G h e r g h i d o v, citat de Val. Enescu (43), a făcut observaţii asupra pinului
silvestru din regiunea Leningrad şi a constatat că deficitul mai mult sau mai
puţin accentuat de umiditate, faţă de normală. în lunile iulie—august (sau
numai în una din aceste două luni), creează condiţii favorabile de apariţie în
masă a mugurilor florali şi îndeosebi a celor cu flori femele.
Prevederea şi calificarea intensităţii fructificaţiei sînt, de asemenea, posibile
prin observaţii fenologice sistematice, în tot cursul ciclului de reproducere, de
la formarea mugurilor floriferi, pînă la coacerea fructelor. Observarea directă,
cu ochiul liber sau cu ajutorul binoclului şi aprecierea comparativă a gradului
de încărcare cu flori-fructe sau conuri a arborilor din masiv şi a celor izolaţi sau
de la liziera pădurii, permite să se exprime intensitatea fructificaţiei prin
următoarele calificative:
— foarte bună (excepţională), cînd toţi arborii izolaţi şi din masiv sînt bogat
încărcaţi cu flori sau fructe;

67
 — bună, cînd organele fructifere sînt abundente pe arborii izolaţi sau de la
lizieră şi în cantitate moderată pe arborii din masiv;
— mijlocie, cînd arborii izolaţi sau de la lizieră au o încărcare încă bogată,
iar în masiv numai cei din clasele I şi II Kraft poartă pe vîrf flori sau fructe;
39
— slabă, cînd florile sau fructele sînt în cantitate satisfăcătoare la arborii
izolaţi şi de la lizieră, iar în masiv se găsesc sporadic numai pe vîrf urile celor
mai înalţi arbori;
— foarte slabă, cînd florile sau fructele se găsesc în cantitate redusă numai
pe arborii izolaţi şi pe cei de la marginea pădurii.
De la scara de calificative se poate ajunge uşor la pronosticarea cantitativă a
producţiei de seminţe, dacă se cunoaşte, pentru o anumită specie şi provenienţă,
cantitatea de seminţe corespunzătoare unui anumit grad de fructificare. Aşa, de
exemplu, pentru condiţiile din Europa Centrală, D a r r (87) stabileşte că, într-
un an cu fructificaţie abundentă, calificată ca foarte bună, la un arbore de pin
din clasa I de producţie se pot recolta 2000 de conuri, cu o greutate totală de
12,5 kg, iar la molid 750 conuri, respectiv 25 kg. Wagenknecht (87), notînd cu
100«/o fructificaţia foarte bună, ajunge la concluzia că fructificaţia bună
reprezintă numai 70—80 o/0j cea mijlocie 40—60 %; slabă 10—30 °/o Şi cea
foarte slabă 0—10 o/o- Pe baza acestor date s-a întocmit tabelul 14, în care se
stabilesc
Tabelul 14
Cantitatea de conuri Ia un arbore In raport cu intensitatea fructificaţiei (după E.
W a fl e n к n e с li t)
Intensitatea 1 Pin Molid
fructificaţiei
conuri buc

conurilor kg

conurilor kg
conuri buc.

In calificative %
număr de

număr de
greutatea

greutatea

68
 .
Foarte slabă 10 200 1,25 75 2,5
Slabă 20 400 2,50 150 5,0
20 600 3,75 225 7,5
40 800 5,00 300 10,2
Mijlocie 50 60 1 000 1 200 6,25 7,50 375 45012.5 15,0
Bună 70 1 400 8,75 525 17,5
80 1 600 10,00 600 20,0
Foarte bună 90 100 1800 11,25 12,50 675 75022,5 25,0
2 000
corespondenţele între intensitatea fructificaţiei apreciată prin calificative si
cantitatea de conuri produse de un arbore.
Pentru prognoza fructificaţiei se poate folosi, de asemenea, metoda lujerilor
de probă, care presupune stabilirea cu precizie a numărului de muguri floriferi,
flori mascule şi femele sau fructe, la metru liniar de ramură. In acest scop, se
taie, de pe 15—20 arbori seminceri, 60—80 ramuri, lungi de 40—70 cm,
situate în părţile superioare, mai luminate, ale coroanei. După ce se măsoară
lungimea totală cumulată a ramurilor şi se numără fructele pe care acestea le
poartă, se deduce uşor numărul mediu de fructe la metrul de lujer. în raport cu
acest număr mediu de seminţe, fructe sau conuri, se apreciază prin calificative
intensitatea fructificaţiei, iar în volum sau greutate se exprimă cantitatea
producţiei de seminţe (tabelul 15).
40
Tabelul I U

69
Rezultatele obţinute prin aplicarea metodelor de prognoză şi aprcciere
cantitativă a fructificaţiel (din V. E n e s с u după T o m e s с u)
Metoda vizuală Gradul Metoda ramurilor Aprecierea
de recoltă de probă (nr. de cantitativă (kg
ghinde/l m de ghindă la 1 ha)
ramură)
Lipsă de fructificaţie 6 100
Fructificaţie slabă 7-10 200-400
Fructificaţie bună 11-14 500-700
Fructificaţie abundentă 15 800
3.3. EVALUAREA PRODUCŢIEI DE SEMINŢE
Instalarea vegetaţiei forestiere pe cale artificială presupune folosirea cu
prioritate a seminţelor de arbori şi arbuşti. Pentru procurarea materialului
seminologic destinat culturilor forestiere este necesar să se cunoască din timp
cantitatea de seminţe ce poate fi recoltată dintr-un arbore sau de pe unitatea de
suprafaţă a arboretului-sursă de seminţe. în raport cu intensitatea fructificaţiei.
La aorecierea cantitativă şi. eventual, calitativă a producţiei de seminţe se poate
ajunge prin aplicarea unor metode de evaluare.
Metoda arborilor de probă presupune determinarea producţiei de seminţe,
pornind de la cantitătile de conuri sau fructe produse de anumiţi arbori cu
caracteristici dimensionale medii (arbori de nrobă). în acest SCOD, se
delimitează, într-un loc reprezentativ centru arboretul-sursă de seminţe, o
suprafaţă de 0.25—0.50 ha. în cuprinsul căreia se inventariază toti arborii care
fructifică şi aparţin primelor clase Kraft. Pe baza măsurătorilor den-
drometrice. se stabilesc arborii medii (de probă) pentru fiecare din cele două
sau trei clase Kraft luate în considerare. în continuare, din suprafaţa de probă
sau din afara acesteia, se aleg arbori de probă în număr echivalent cu î 0 o/n din
totalul arborilor inventariaţi în fiecare clasă Kraft. Din coroana arborilor de
probă se culeg toate conurile sau fructele, iar seminţele extrase se cîntăresc.
Cantitatea totală de seminţe obţinută de la arborii de probă dintr-o anumită

70
clasă Kraft se îmoarte la numărul acestora şi astfel se află uşor producţia medie
de seminţe a unui arbore de nrobă. Această cantitate, multiplicată cu numărul
total de arbori inventariaţi în clasa respectivă si însumată cu cea obţinută în
mod analog pentru celelalte clase Kraft, conduce în final la evaluarea cantităţii
de seminţe ce se poate obţine pe suprafaţa de probă, apoi la un hectar şi la
întregul arboret.
Metoda arborilor de probă Drezintă avantajul că este destul de precisă şi, în
acelaşi timp, oferă posibilitatea cunoaşterii variabilităţii individuale a arborilor
în ceea ce priveşte fructificaţia. De asemenea, aplicată repetat, metoda poate
conduce la stabilirea unor corelaţii matematice între cantitatea de seminţe şi
indicatorii dendrometrici ai arborilor. Aşa, de exemplu, P r a v d i n, citat de V.
V. O g h i e v s с h i (62), ajunge la concluzia că, între grosimea trunchiului şi
producţia de seminţe există o regresie liniară, de forma:
41
у = ax — b
în care:
у este cantitatea de seminţe x — diametrul arborelui a, b — constante
Metoda seminometrelor presupune evaluarea recoltei după cantitatea de
fructe sau seminţe căzute în urma diseminării naturale. Metoda se aplică
obişnuit la speciile cu seminţe mărunte şi, în general, aripate, care se aştern mai
mult sau mai puţin uniform pe suprafaţa solului.
Seminometrele, confecţionate din lemn sau tablă, au obişnuit forma unor
cutii cu dimensiuni 1X1X 0,25 m şi deci cu suprafaţa receptoare de un m2. Ele
se aşază sub masiv, grupate cîte 3—4 la un loc (fig. 5) sau se dispun uniform şi
funcţionează pe principiul pluviometrelor. Cantitatea totală de fructe-seminţe
adunate în seminometre se împarte la numărul acestora şi astfel se stabileşte
cantitatea medie de seminţe diseminate la un m2, din care se deduce producţia
la un hectar şi apoi la întregul arboret. Metoda seminometrelor este uşor de

71
aplicat şi destul de precisă, dar ea nu mai oferă posibilitatea diferenţierii
seminţelor după arborii care le-au produs.
Metoda suprafeţelor de probă foloseşte, de asemenea, în evaluare, cantitatea
medie de seminţe căzută pe suprafaţa de un m 2. Se aplică speciilor cu seminţe
mai mari şi grele, care nu se aştern uniform în urma diseminării. In aplicarea
metodei, se delimitează pe teren, sub masiv, suprafaţa de probă cu dimensiuni
de 2x2 pînă la 5X5 m, de pe care se adună toate seminţele căzute şi se
calculează cantitatea medie de seminţe la m2 şi apoi la hectar.

Fig. 5 — Seminometre şi modul grupat de dispunere sub masiv.

42
CAPITOLUL 4
RECOLTAREA FRUCTELOR Şl CONURILOR
4.1. EPOCA DE RECOLTARE
Seminţele forestiere se găsesc, de regulă, încorporate în fructe la speciile
foioase şi în conuri la răşinoase. Ca urmare, pentru obţinerea seminţelor
destinate instalării artificiale a vegetaţiei forestiere, în practică se procedează la
recoltarea fructelor şi conurilor. Dar acestea din urmă se culeg numai după ce
seminţele, pe care le conţin, au ajuns la maturaţie şi devin apte de semănat.

72
 Din punct de vedere morfologic, o sămînţă ajunsă la maturaţie are
embrionul complet format şi în cotiledoane sau endosperm sînt acumulate
substanţele de rezervă în cantităţi suficiente. Din punct de vedere fiziologic, o
sămînţă se poate considera matură atunci cînd Aste capabilă să germineze în
condiţii favorabile de umiditate, căldură şi « oxigen.
Maturaţia seminţelor forestiere are loc la epoci diferite, în funcţie de specie
şi condiţii staţionale. Ajung la maturaţie. după cîteva săptămîni de la înflorire,
seminţele de plop, salcie, ulm; la aproximativ 6 luni de la înflorire, seminţele
de molid, brad, stejar, fag etc. şi toamna, în al doilea an de la înflorire,
seminţele de cer. stejar roşu. pin etc. Nu rareori, pentru aceeaşi specie si
regiune climatică, maturaţia seminţelor poate avea loc mai devreme sau mai
tîrziu, în funcţie de mersul vremii în anul respectiv. Aşa, de exemplu,
temperatura mai ridicată si umiditatea atmosferică mai scăzută, grăbeşte
procesul de maturaţie şi invers.
La stabilirea epocii de recoltare este neapărat necesar să se cunoască M. să
se ţină seama de momentul în care seminţele devin mature, capabile să
germineze. Dar, pentru că. obişnuit, se recurge dp fant la recoltarea •fructelor si
conurilor, în pracHcă interesează în egală măsură cunoaşterea momentului în
care are loc coacerea acestora Coacerea fructelor se nune în evidentă orin
anumite dimensiuni, formp si asppcte cromatice si nrin întreruperea legăturilor
fiziologice cu planta mamă. Coacerea fructelor este dependentă dp maturatia
seminţelor.
La cele mai multe specii forestiere, maturatia seminţelor si coacerea
fructelor se Drodur simultan. Există însă SPPCÎÎ la care maturatia seminţelor ar°
loc înainte sau dună a nari ti a aspectelor exterioare dp coacere a fructelor. Ase,
de exemplu, la tpi. frasin, acerinee etc.. maturatia seminţelor precede coacerea
fructelor. Recoltate în stare de vîraă, înainte de coacerea completă a fructului,
fdar după desăvîrsirea procesului de maturaţie) si semănate imediat, seminţele

73
acestor specii germinează si răsar normal, fără perioadă de aşteptare. Dacă se
recoltează însă dimă coacerea completă a fructelor şi se seamănă, fără o
pregătire prealabilă prin stratificare, seminţele răsar abia după un an sau chiar
mai mult.
Fenomenul de postmaturaţie, remarcat la seminţe de pini, fag etc., se pune
în evidenţă prin înregistrarea unor valori maxime ale capacităţii de germinaţie,
după coacerea completă a fructelor. In acest caz, maturaţia se desăvîrşeşte la
scurt timp, prin păstrare sau semănare, fără ca seminţele să necesite o pregătire
specială.
43
In linii generale, coacerea fructelor şi maturaţia seminţelor au loc în mai—
iunie la plop, salcie, ulm; în iunie—iulie la cireş, vişin etc.; în august—
septembrie la tei, duglas, pin strob etc.; în septembrie—octombrie la brad,
frasin, stejar, salcîm, paltin; în octombrie—noiembrie la molid, pin silvestru şi
negru, larice, glădiţă etc. #
Un alt moment important de care trebuie să se ţină seama la stabilirea epocii
de recoltare este diseminarea naturală, prin care fructele se desprind şi cad sau
seminţele eliberate din fructe sînt împrăştiate.
La unele specii, cum ar fi: sălciile, plopii, caragana, bradul etc., diseminarea
are loc imediat după coacere (numai la cîteva zile), iar seminţele fiind în
general mărunte, nu pot fi adunate de pe suprafaţa solului. La asemenea specii,
este necesar să se urmărească cu atenţie procesul de ma- turaţie, pentru a
surprinde momentul optim de recoltare a fructelor sau a conurilor direct din
coroana arborilor. înainte de diseminare. La alte specii (stejar, fag, castan etc.),
dimpotrivă, se aşteaptă diseminarea în masă, pentru a putea recolta seminţele
de pe suprafaţa solului. La molid, pin, larice, salcîm, glădiţă etc., conurile sau
fructele cu seminţe se menţin în coroană mai multă vreme după coacere. Pentru

74
asemenea specii, perioadele de recoltare sînt mai lungi, ajungînd la unele pînă
la cîteva luni.
4.2. METODE DE RECOLTARE
In activitatea practică se aplică metode diferite de recoltare, în funcţie de
înălţimea arborilor seminceri, mărimea şi forma fructelor sau seminţelor, epoca
şi modul de diseminare etc. Frecvent, recoltarea se face de pe suprafaţa solului,
de pe arbori doborîţi sau nedoborîţi, iar uneori de pe suprafaţa apei.
Recoltarea de pe suprafaţa solului se aplică la speciile cu fructe sau seminţe
mari, cum ar fi cele de stejar, fag, nuc, castan etc., care cad curînd după coacere
sub coroana arborilor, fără să fie împrăştiate de vînt. La măr. păr, corcoduş şi la
unele specii arbustive, căderea fructelor poate fi provocată prin scuturare, iar
conurile unor răsinoase si fructele de tei, frasin, acerinee etc. pot fi desprinse de
de ramurile purtătoare prin tăierea pedun- culilor, pentru a fi apoi recoltate de
pe sunrafaţa solului.
Recoltarea de pe arborii doborîţi se aplică la speciile ale căror fructe sau
conuri rămîn încă multă vreme dimă coacere pe ramuri (molid, pin, larice,
frasin, acerinee, tei etc.). Această metodă este aplicată numai în rezervaţii de
categoria B, ajunse la vîrsta exploatabilităţii, în care se execută tăieri de
regenerare. In acest caz, exploatarea parchetelor trebuie să coincidă cu anul de
sămînţă, iar doborîrea arborilor cu epoca optimă de recoltare a fructelor sau
conurilor. Este interzisă doborîrea arborilor numai pentru recoltarea seminţelor.
Recoltarea de pe arborii nedoborîţi devine obligatorie în plantaje şi
rezervaţii din categoria A, exceptate de la tăiere, ca şi în rezervaţii de tip В în
perioada care precede vîrsta exploatabilităţii, cînd acestea sînt alcătuite din
specii ale căror fructe sînt mici şi aripate, ce pot fi uşor împrăştiate prin
diseminare, la distanţe mari. După diseminarea unor asemenea seminţe,
adunarea lor de pe suprafaţa solului este extrem de dificilă, de multe ori practic
imposibilă şi mai ales incertă din punct de vedere

75
44
al provenienţei. Cînd arborii seminceri au înălţimi mari şi trunchiuri ela- gate,
dificultatea constă în urcarea culegătorului în coroană sau ridicarea lui la
nivelul acesteia.
Recoltarea de pe suprafaţa apei se aplică uneori la anin, plop şi salcie.
Seminţele care plutesc la suprafaţa apei pot fi adunate cu ajutorul sitelor, după
care se zvîntă şi apoi se seamănă imediat; altfel, îşi pierd capacitatea de
germinare.
4.3. TEHNICA DE RECOLTARE Şl UTILAJE FOLOSITE
In rezervaţii, alcătuite din specii ale căror fructe sau seminţe pot fi recoltate
de pe suprafaţa solului, subarboretul se inlătură cel puţin în jurul arborilor
seminceri, iar terenul se curăţă de vreascuri, litieră şi ierburi. După diseminare,
seminţele se string cu mîna sau se adună cu lopeţi de lemn cînd se aştern în
straturi mai groase.
In cazul speciilor la care nu se aşteaptă diseminarea, ci căderea fructelor este
provocată prin scuturare sau tăiere, sub coroana arborilor seminceri se pot
întinde diferite aşternuturi (prelate, rogojini etc.) sau se recurge la folosirea
unor cărucioare receptoare (fig. 6), cu scopul de a uşura recoltarea. Pentru
scuturarea fructelor din arbori cu talie mai redusă sau din arbuşti, s-ar putea
folosi cu succes agregatul pneumatic vibrator (fig. 7), a cărui parte activă (fig. 7
a) funcţionează pe principiul ciocanelor pneumatice cu aer comprimat.
Dispozitivul vibrator, prevăzut la capăt cu o brăţară, se prinde de tulpină sau de
ramură şi, în stare de funcţionare, scutură fructele, care cad pe platforma
agregatului.

76
Fig. 6 — Cărucior receptor folosit la Fig. 7 — Agregat pneumatic vibrator
pentru recoltarea seminţelor. scuturarea seminţelor:
a — dispozitiv pneumatic; b — platlorma de captare a seminţelor.
45
Din coroana arborilor doborîţi şi de la o serie de arbuşti, frucţele se culeg,
de muncitorul aflat la sol, direct cu mîna, folosind, la nevoie, mănuşa Sonin
(fig. 8).
In rezervaţii, pentru recoltarea fructelor din arborii înalţi şi nedoborîţi,
culegătorul trebuie să urce în coroană. In acest scop, tehnica modernă oferă
numeroase mijloace, dar acestea trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Este
necesar ca utilajele folosite să poată fi uşor transportate şi manipulate printre
arbori, pe terenuri cu înclinări variate. Ele trebuie să permită pătrunderea
uşoară a muncitorului în coroană, să-i ofere o poziţie convenabilă de lucru şi
să-i asigure deplina securitate. De asemenea, utilajul nu trebuie să producă
vătămări arborilor seminceri.
Pentru urcarea directă pe trunchiul arborilor se pot folosi ghearele, inelele
de jrînghie şi „bicicleta" pentru arbori. Aceste mijloace prezintă avantajul că
sînt uşor de manipulat şi pot fi folosite în arborete dese, pe terenuri înclinate şi
în locuri lipsite de drumuri. La urcarea în arbori, utilizarea centurii de siguranţă
este obligatorie pentru prevenirea accidentelor.

77
 Ghearele, fixate pe încălţăminte, reprezintă cel mai uzual echipament de
urcat în arbori. Fiind uşoare (2—3 kg), purtarea lor este comodă, dar prezintă
inconvenientul că vatămă mai ales arborii cu coaja subţire.
Inelele de jrînghie evită acest inconvenient. Ele reprezintă bucăţi de
fringhie, prevăzute la un capăt cu o verigă, iar la celălalt cu un cîrlig, cu care se
formează un inel în jurul trunchiului. De aceste inele se fixează vertical cîrlige
prevăzute la capătul opus cu pedale, pe care lucrătorul stă cu picioarele (fig. 9).
Legat de trunchi cu centura de siguranţă şi urcat pe piimul inel, lucrătorul
fixează, la distanţă convenabilă, al doilea inel şi astfel, repetînd operaţia, ajunge
din aproape în aproape pînă la coroană.
Dispozitivul elveţian de urcare tip „bicicletă" este alcătuit din doi suporţi de
duraluminiu, fiecare avînd la partea inferioară o pedală cu care se prinde
piciorul muncitorului, iar la partea superioară, o lamă de oţel de formă arcuită.
Lamele celor doi suporţi îmbrăţişează trunchiul arborelui la înălţimi diferite
(fig. 10). Pentru a compensa diferenţa de nivel a lamelor, suporţii au lungimi
inegale şi sînt prevăzuţi, în scop de stabilitate, cu pinteni de sprijin pe trunchi.
Folosind centura de siguranţă, muncitorul ridică un picior apoi pe celălalt cu
întregul mecanism şi, păşind astfel, realizează urcarea pe trunchiul arborelui.
La urcare şi la coborîre, muncitorul are posibilitatea de a regla diametrul
lamelor de oţel în funcţie de grosimea trunchiului.
Scările, de diferite tipuri şi construcţii, se folosesc, de asemenea, pentru
urcarea în coroana arborilor. In rezervaţii, situate pe terenuri plane, cu o reţea
deasă de drumuri, pot fi utilizate scările extensibile de forma celor folosite de
pompieri. în plantaje, unde talia arborilor este în general mai redusă, se
recomandă întrebuinţarea scărilor pliante. In condiţii mai grele de teren şi de
arboret, cele mai corespunzătoare şi mai larg folosite sînt scările de jrînghie şi
cele metalice, alcătuite din segmente (tronsoane) de 2—4 m lungime, care se
transportă mai uşor şi pot fi repede asamblate.

78
46
Fig. 8 — Mănuşa Sonin de recoltat fructe.
Fig. 9 — Urcarea pe trunchiul arborelui cu ajutorul inelelor de frîn- ghie.
Fig. 10 — Dispozitivul elveţian tip „bicicletă" folosit la urcarea pe trunchiul
arborelui (după D. T. Seal).
Scara de jrînghie, confecţionată din cinepă sau iută, cu o lungime de cel
puţin 20 m, are avantajul că poate fi rulată şi astfel uşor transportată prin
pădure. Pentru ridicarea şi fixarea ei în lungul trunchiului se foloseşte, la
început, un fir de nylon dintr-un mulinet, al cărui capăt se trece prin coroană,
peste o ramură suficient de rezistentă, cu ajutorul unei săgeţi lansate dintr-un
arc sau cu ajutorul unui proiectil dintr-un cartuş de vinătoare cu încărcătura
mică (0,25 g pulbere, pentru înălţimea de 20 m). Direct de firul de nylon sau
prin intermediul unui şnur mai rezistent, se trage peste ramura de susţinere o
frînghie de ancorare, pînă cînd capătul acesteia ajunge din nou la operator.
Ridicarea scării şi poziţionarea ei în stare de folosinţă (fig. 11) se realizează cu
frînghia de ancorare, care se leagă la baza trunchiului.
Scara suedeză, tip WI-BE cu două braţe, este alcătuită din tronsoane de
duraluminiu, avînd fiecare o lungime de circa 3 m şi o greutate de 1,3 kg pe
metru liniar. Ambele braţe ale tronsonului au la partea superioară cîte o bucşă,
în care se introduc capetele inferioare ale tronsonului următor. Fiecare tronson
are cîte două perechi de pinteni, prin intermediul cărora, scara metalică se
menţine la distanţa de 15 cm de trunchiul arborelui. După ce se aşază primul
tronson şi se leagă strîns de arbore cu
47
Fig. 11 — Scara de frînghie.
Fig. 12 — Scara de duraluminiu cu doi montanţi fixată pe trunchiul arborelui.
curele sau frînghii rezistente, muncitorul se urcă şi fixează în prelungire al
doilea şi apoi următorul, pînă ce ajunge în coroană (fig. 12). Asamblată din

79
tronsoane, acest tip de scară poate fi utilizată pentru urcare în arbori pînă la 38
m înălţime.
Scara daneză cu un singur braţ este alcătuită tot din mai multe segmente
care se îmbină cap la cap pentru utilizare. Segmentele acestei scări sînt
confecţionate din oţel tubular, cu o greutate de 2,14 kg/m. In loc de trepte,
scara are bucle laterale, aşezate alternativ, la distanţe convenabile de circa 50
cm.
Indiferent de mijlocul folosit şi modul de urcare, culegătorul poartă un
echipament special şi legături, cu ajutorul cărora se ancorează în coroană de
tulpină, pentru a avea mai multă mobilitate şi deplină securitate (fig. 13). în
acest mod, adeseori suspendat (fig. 14), poate ajunge pînă spre periferia
coroanei unde se găsesc, de fapt, cele mai multe şi mai bune fructe sau conuri.
Odată urcat în coroană, culegătorul apropie ramurile folosind prăjini
prevăzute la vîrf cu cîrlige (fig. 15 a) şi adună fructele cu mîna în saci
48

80
Fig. 16 — Agregat telescopic pentru urcarea la nivelul coroanei în vederea
recoltării fructelor:
a — vedere generală; b — plinii receptoare (după V. V. Oghievski).
Fig. 17 — Platformă hidraulică Simon.
Recoltarea fructelor de la vîrful ramurilor (periferia coroanei) se poate face
uşor cu ajutorul unei plase de formă triunghiulară, cu ochiuri de 20 x 20 cm,
confecţionată din împletituri de material plastic suficient de rezistent (fig. 18).
Un vîrf al plasei se ancorează de tulpina arborelui, cît mai sus în coroană, iar
celelalte două vîrfuri se fixează la sol. Ridicarea şi fixarea plasei se face
folosind procedeul descris la scara de frînghie. Legături suplimentare de
ancorare, la sol şi de arbore, pot fi asigurate pe toate laturile plasei pentru a
îmbrăca cît mai mult din coroană. Culegătorul, urcat pe plasă, are posibilitatea
de deplasare în toate direcţiile pentru a recolta fructele.
Pentru recoltarea fructelor din vîrful arborilor seminceri, în străinătate au
fost experimentate aerostatele şi elicopterele.
50
Tabelul IS
Influenţa temperaturii asupra calităţii seminţelor de molid (după Zaborovshl şl
Stratonovici)
Temperaturile de в conurilor
uscare in...
Indicatori ai calităţii
1
seminţelor 35 45 55 65 75 85 Iot
Germinaţia absolută % 96 95 95 87 51 0 0
Energia germinativă % 92 91 58 0,8 0,8 0 0
ţelor. Experimental, s-a demonstrat că, într-o atmosferă saturată în vapori de
apă, seminţele de pin îşi pierd capacitatea de germinare după o oră la
temperatura de 60°C şi după 8 ore la 46°C. Dimpotrivă, atunci cînd atmosfera
este uscată, capacitatea de germinaţie a seminţelor de pin ţinute 23 ore la o
temperatură de 80°C se reduce numai cu 15%, de la 95% la 80% (72). Sînt, de

81
asemenea, elocvente datele din tabelul 16, obţinute în urma expunerii conurilor
de molid cu o umiditate de numai 25%, la diferite trepte de temperatură. După
cum se poate vedea, la temperatura de 55°C, energia germinativă a seminţelor
de molid se reduce aproape la jumătate. iar la temperaturi mai mari de 65°C,
practic se anulează.
Aerul absoarbe o cantitate de apă cu atît mai mare, cu cît temperatura lui
este mai ridicată (tabelul 17). Ori, în uscătorii cu încălzire artificială, există
permanent pericolul de a expune seminţele la temperaturi ridicate si într-o
atmosferă saturată în vapori de apă. De aceea, pentru a preveni deprecierea
seminţelor, la uscarea conurilor trebuie să fie resoectate următoarele reguli mai
importante:
Tabelul 11
Cantităţile maxime de apă sub formă de vapori re pot fi absorbite intr-im m* de
aer, la
diferite temperaturi (dnpă E.Rnlime Jfr)
Temperatura 20 30 I 40 I 50 60 | 70 | 80 1 90 100
Apa 9,2 17,0 30,0 I 50,9 I 83,0 130,7 199,5 296,0 I 428,4 602,2
— înainte de exnunerea lor la temoeraturi ridicate, conurile se supun la o
preuscare, prin zvîntare în aer liber sau în spaţii uşor încălzite (20— 25°C),
pentru a pierde cît mai mult din apa pe care o conţin.
— După introducerea conurilor în camerele de uscare, temperatura se ridică
trentat, fără să depăsească anumite valori limită, variabile cu specia (50—55°C
pentru pin, 45°C pentru molid, larice, 20—25°C pentru pin strob etc.) şi care se
păstrează în continuare constantă.
— în camerele de uscare, atmosfera să fie cît mai uscată, eliminînd vaporii
degajaţi de conurile în uscare, printr-un curent puternic de aer proaspăt şi cald.
— Seminţele ce se desprind din conuri, după desfacerea solzilor, se scot
imediat din atmosfera caldă şi inevitabil mai umedă a spaţiilor de uscare.

82
 Aceste reguli se pot respecta în măsură mai mare sau mai mică în raport cu
tipul de uscătorie folosit. In practica silvică au fost concepute
55

Fig. 23 — Secţiune în uscă- toria Messer-Schilde (după E. Rohmeder):

a, b — etajere pentru preuscarea conurilor; с — toba; d — ventilator; e —
deschidere pentru evacuarea conurilor: f — sac pentru seminţe.
Fig. 24 — Vedere în secţiune orizontală şi verticală la o uscătorie fixă (după E.
Rohmeder):
A — camera de uscare; В — camera de depozitare şi preuscare a conurilor; С
— camera de lucru din care se rotesc tobele; К — coşul; a — pîlnii de
Încărcare a tobelor; b — tobele din camera de uscare; m — culoar de
conducere a aerului cald; o — sobă.
5.4. DEZARIPAREA SEMINŢELOR

83
 Speciile răşinoase, în marea lor majoritate, au seminţele aripate. In această
stare se seamănă şi se păstrează greu. De aceea, dezariparea devine obligatorie
şi se execută îndată după extragerea seminţelor din conuri.
Dezariparea se execută mai greu sau mai uşor, în funcţie de caracteristicile
aripioarelor şi ale seminţelor. La unele specii (brad, larice, duglas, etc.),
aripioarele sînt concrescute cu tegumentul seminţelor, iar la altele (molid, pin
etc.), ele sînt numai ataşate la seminţe. Indiferent de legătura lor cu sămînţă,
aripioarele sînt în general destul de fragile şi, ca urmare, se pot sfărîma sau
detaşa uşor prin frecare atentă, fără să se ajungă la vătămarea seminţelor.
Manual, dezariparea se poate asigura prin frecarea uşoară a seminţelor între
palme înmănuşate, pe o ţesătură mai aspră sau pe site cu împle-
57
Operaţia de curăţire, prin care se urmăreşte îndepărtarea componentelor
străine din masa de seminţe, este importantă şi necesară, deoarece impurităţile
incomodează semănarea, iar în timpul păstrării absorb uşor umezeala din
atmosferă, favorizînd declanşarea fenomenului de încingere şi dezvoltarea unor
boli criptogamice.
Sortarea presupune gruparea seminţelor după formă, mărime şi greutate. La
ea se recurge pentru a obţine şi folosi în practica semănăturilor seminţe de cea
mai bună calitate, mari şi grele, cu un conţinut bogat de substanţe nutritive de
rezervă, din care rezultă puieţi viguroşi.
Curăţirea si sortarea, deşi sînt operaţii distincte, cu scopuri diferite,
presupun totuşi aceeaşi tehnică de lucru, din care cauză, adeseori se execută
concomitent cu maşini speciale de vînturat-sortat.
Vînturătoarele, bazate pe un curent de aer orizontal sau vertical, produs de
un ventilator, separă seminţele de impurităţi mai uşoare şi le sortează după
greutate. Din schema vînturătoarei cu curent de aer orizontal (fig. 27), se poate
vedea că seminţele mari şi mai grele, antrenate mai puţi n. sînt captate în

84
compartimentele 1 şi 2, iar cele mici şi seci, împreună cu imourităţile uşoare,
aiung în compartimentul 3. Un asemenea tip de vînturătoare poate fi folosit cu
succes la specii ale căror seminţe seci diferă sensibil în Greutate de cele
sănătoase. Asa. de exemplu, la molid si pin, greutatea seminţelor seci reorezintă
numai 35% din greutatea celor pline.
La larice. sămînţă seacă — din cauza tegumentului pros si greu — ajunge la
o greutate aoropiată (70—80%) de a celei pline. Există, de asemenea. specii cu
seminţe în general mărunte, a căror greutate diferă puţin de aceea a
impurităţilor uşoare. Toate aceste seminţe se curăţă şi se sortează cu ajutorul
unei vînturători cu curent de aer vertical (fig. 28V Reglînd intensitatea
curentului de aer, seminţele pline, relativ mai grele, sînt antrenate la niveluri
diferite, fiind captate în compartimentele laterale ale tubului, iar impurităţile şi
seminţele seci sînt eliminate afară din corpul vinturătoarei.

I4g. 27 — Schema de funcţionare a vînturătoarei cu curent de aer orizontal:

a — coş de alimentare; Ь — ventilator; 1-3 — compartimente de sortare.
a — coş de alimentare; b — ventilator; с — compartimente de sortare.
Fig. 28 — Schema de funcţionare a vînturătoarei cu curent de aer vertical:
59

85
А
Fig. 29 — Vtnturătoare-sorta- toare, tip Surovţev: vedere generală.
Fig. 30 — Părţile componente şi modul de funcţionare a vînturătoarei-
sortatoare.
Seminţele multor specii răşinoase şi chiar foioase pot fi curăţite şi sortate cu
ajutorul unor maşini perfecţionate, bazate pe un curent de aer orizontal şi un
sistem schimbabil de site cu ochiuri de forme şi mărimi diferite. Un asemenea
tip de maşină este vînturătoarea-sortatoare Surovţev (fig. 29, 30).
Din coşul de alimentare (1), seminţele ajung în spaţiul de acţiune a
curentului de aer produs de ventilator (2). Sub acţiunea curentului orizontal,
impurităţile uşoare sînt eliminate din corpul vînturătoarei. Masa principală de
seminţe şi impurităţi grele este reţinută de pragul de distribuţie (3) şi astfel
ajunge pe prima sită (4), care reţine şi elimină în afară impurităţile mari şi
grele. Seminţele şi impurităţile mai mici, care au străbătut prima sită, cad pe
planul înclinat (5), iar de aici pe a doua sită (6), care reţine seminţele incomplet
dezaripate, ca şi o parte din impurităţi. Ultima sită (7), reţine seminţe curate,
omogene sub raport dimensional şi lasă să treacă prin ea seminţele mici şi
impurităţile mărunte şi grele, care n-au fost eliminate de curentul de aer.
Seminţele forestiere alcătuiesc materialul de bază cu cea mai largă utilizare
în acţiunea de înmulţire a plantelor lemnoase. Este, prin urmare, de aşteptat ca
reuşita culturilor şi intensitatea creşterilor să fie în mare măsură condiţionate de
calitatea seminţelor. Experimental s-a demonstrat că, în aceleaşi condiţii
staţionale, seminţele bune, de calitate superioară, produc întotdeauna puieţi
sănătoşi, cu creşterea viguroasă şi susţinută, în timp ce seminţele de calitate
inferioară răsar mai greu, în proporţie redusă şi duc la obţinerea unor, puieţi
firavi, incapabili de a folosi suficient cele mai favorabile condiţii de viaţă.
CAPITOLUL 6 CONTROLUL CALITĂŢII SEMINŢELOR
6.1. CALITATEA SEMINŢELOR

86
60
Destinate înmulţirii plantelor lemnoase, seminţele forestiere trebuie să fie
apreciate calitativ, după însuşirile lor esenţiale, care pot fi diferenţiate în
însuşiri genetice, fizice şi germinative. Numărul şi natura acestor însuşiri,
modul lor de asociere şi intercondiţionare, ca şi intensitatea cu care se
manifestă, se însumează şi împreună dau nota de calitate a seminţelor.
Calitatea genetică a seminţelor forestiere depinde de atenţia acordată
alegerii surselor de seminţe şi aplicării metodelor de ameliorare. Se ştie că
seminţele de bună calitate, cu însuşiri ereditare superioare, se pot obţine numai
din baze seminologice judicios constituite. Pentru rezervaţii, se aleg cele mai
convenabile forme climatice şi ecotipuri, definite drept provenienţe. In
rezervaţii se procedează, mai departe, la selecţia pozitivă a fenotipurilor
superioare şi marcarea lor ca arbori seminceri. In plantaje se recurge la selecţia
şi încrucişarea indivizilor superiori, iar prin culturi comparative de descendenţe
se verifică şi se stabileşte valoarea genetică a seminţelor pentru fiecare bază
seminologică. Prin urmare, calitatea genetică dorită a seminţelor forestiere se
asigură cu anticipaţie. Toate eforturile de ameliorare genetică a seminţelor
rămîn însă fără efect, dacă nu se procedează la controlul producerii şi utilizării
lor în cultură. Demn de reţinut este faptul că Programul naţional de dezvoltare a
silviculturii în perspectivă prevede „ ... luarea unor măsuri pentru asigurarea,
începînd cu anul 1978, a certificării şi controlului genetic a întregului material
de reproducere" (3). Devine astfel obligatorie procurarea seminţelor forestiere
în exclusivitate din baze seminologice cunoscute sub raportul valorii lor
genetitce.
Pentru a păstra identitatea şi omogenitatea lor de ansamblu, seminţele de
aceeaşi provenienţă, recoltate dintr-o anumită bază seminologică, se separă încă
de la recoltare şi formează un lot de seminţe, pentru care se întocmeşte un
certificat de provenienţă. In acest document, care însoţeşte lotul de seminţe, se

87
înregistrează principalele caracteristici climato- edafice ale locului de origine şi
unele date esenţiale cu privire la vegetaţia forestieră.
Controlul însuşirilor ereditare se face prin autentificare, adoptînd un sistem
de verificare pe teren, în toate fazele de lucru, începînd de la recoltare, iar
calitatea seminţelor se apreciază în raport cu provenienţa lor. Autentificarea
seminţelor urmăreşte stabilirea certă a apartenenţei lor la o anumită
provenienţă. Odată cunoscută provenienţa, identitatea genetică şi calitatea de
ansamblu a seminţelor se apreciază în funcţie de caracteristicile locului de
origine şi valoarea fenotipică a arboretelor de la care provin.
Cunoaşterea calităţii genetice a seminţelor oferă posibilitatea rezolvării unor
probleme importante de producţie. Puritatea genetică şi calitatea superioară a
seminţelor se răsfrîng pozitiv asupra culturilor instalate, omul asigurînd
transmiterea, prin intermediul seminţelor, a caracterelor dorite, cît mai
corespunzătoare scopului urmărit.
însuşirile fizice ale lotului de seminţe sînt redate de caracteristicile
individuale pe care le au seminţele şi componentele străine (impurităţile), ce se
pot găsi dispersate în masa de seminţe. Chiar la seminţe de aceeaşi provenienţă,
există unele deosebiri individuale în ce priveşte forma, mărimea, greutatea,
conţinutul în apă etc. Prin intensitatea cu care se manifestă, într-un sens sau
altul, aceste caracteristici fizice individuale dau nota de calitate a lotului de
seminţe în ansamblul său. Caracterul, mai mult sau mai puţin eterogen al
lotului, depinde de atenţia cu care s-a
61
executat curăţirea şi sortarea seminţelor. De regulă, în masa de seminţe rămîn şi
corpuri străine, care, la rîndul lor, pot fi, într-o proporţie mai mare sau mai
mică, şi foarte variate ca formă, mărime şi greutate, influen- ţînd calitatea
lotului de seminţe.

88
 însuşirile fizice ale seminţelor pot fi determinate prin analize de laborator şi
exprimate-în indici calitativi.
însuşirile germinative sînt cele mai importante însuşiri biologice ale
seminţelor folosite ca material de reproducere. O sămînţă se consideră
germinabilă dacă în ea pot avea loc transformări biochimice şi procese
fiziologice care să trezească embrionul la viaţă activă şi să determine creşterea
acestuia în condiţii prielnice de germinare. De asemenea, o sămînţă poate fi
socotită germinabilă după aspectul sănătos, evident viabil al embrionului şi
după felul cum acesta reacţionează la anumite tratamente chimice sau fizice.
Cu cît proporţia seminţelor capabile să germineze este mai mare din cantitatea
totală, cu atît lotul de seminţe este de calitate mai bună. Capacitatea de
germinaţie a seminţelor se poate determina în condiţii de laborator şi se
exprimă, de asemenea, printr-o serie de indicatori de calitate.
Pentru nevoile producţiei, valoarea seminţelor forestiere trebuie să fie
stabilită pe baza cunoaşterii tuturor însuşirilor care se găsesc într-o legătură
strînsă de interdependenţă şi care, în ultimă analiză, definesc calitatea lor de
ansamblu.
6.2. FORMAREA PROBELOR PENTRU CONTROLUL CALITAŢII
SEMINŢELOR
Indicii calitativi ai seminţelor, care exprimă însuşirile lor fizice şi
germinative, se determină prin analize de laborator, pentru fiecare lot în parte.
în final, valoarea lotului se apreciază pe baza rezultatelor obţinute prin analiza
unei părţi (probe) foarte mici în comparaţie cu cantitatea totală de seminţe din
lotul respectiv. Aşa, de exemplu, pentru determinarea calităţii seminţelor de
molid, se recoltează, dintr-un lot, cu o greutate pină la 500 kg, o probă de 100
g, din care se folosesc pentru determinarea purităţii numai 10 g (adică 1 :5xl04),
iar pentru stabilirea capacităţii de germinaţie 400 seminţe (adică, aproximativ 1
:2xl05). Exemplul este concludent şi lasă să se înţeleagă atenţia cu care trebuie

89
procedat la recoltarea şi formarea probelor pentru ca acestea să fie cît mai
reprezentative şi deci să reflecte cît mai fidel caracteristicile principale ale
întregului lot de seminţe.
Pentru alcătuirea corespunzătoare a probelor a fost elaborată o metodologie
specială de lucru. Deţinătorul lotului de seminţe trimite la laboratorul de
controlul calităţii o cantitate de seminţe, care constituie proba medie şi a cărei
mărime este precizată în STAS 1808/71, pentru fiecare specie. Pentru a se
ajunge la proba medie, se formează la început o probă generală, de cel puţin opt
ori mai mare, alcătuită din cît mai multe probe elementare (mostre parţiale),
luate cu mîna sau cu anumite sonde (fig. 31), din diferite părţi ale lotului de
seminţe.
Reunite în proba generală, mostrele parţiale se amestecă bine pentru
omogenizare şi apoi se aştern într-un strat subţire de formă pătrată. Cu ajutorul
unei rigle, pătratul se împarte, prin sistemul diagonalelor (metoda sferturilor),
în patru triunghiuri aproximativ egale (fig. 32). Seminţele din două triunghiuri
opuse se înlătură, iar restul se omogenizează şi se împarte din nou pe linia
diagonalelor. Operaţia se repetă pînă cînd semin
62

90
a b
Fig. 31 — Sonde Fig. 32 — Formarea probelor de ana-
pentru luarea pro- liză prin metoda sferturilor,
belor:
a — sondă conică; b — sondă cilindrică ; с — sondă de sac.
ţele dintr-un singur triunghi ajung la cantitatea prevăzută pentru proba medie.
Din ultimele triunghiuri opuse se formează două probe medii, din care una se
expediază la laborator ,iar cealaltă, ambalată şi sigilată, se păstrează în
continuare pentru o eventuală confruntare în caz de litigiu.
Proba care urmează să fie analizată se introduce într-o pungă de pînză
rezistentă şi apoi se ambalează într-o cutie de placaj. Etichetată şi însoţită de
copii întocmite după procesul-verbal de luarea probei şi certificatul de
provenienţă, se expediază pe adresa laboratorului de controlul seminţelor.
6.3. ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE SEMINŢELOR
Operaţia tehnică de curăţire-sortare urmăreşte îndepărtarea impurităţilor şi
omogenizarea seminţelor. Cu toate acestea, rămîn mai departe, în masa de
seminţe, resturi de impurităţi şi seminţe diferenţiate după însuşirile lor fizice
individuale (mărime, greutate etc.). Aceste particularităţi imprimă lotului de
seminţe anumite trăsături distinctive, care pot fi analizate şi exprimate printr-o
serie de indici calitativi. Dintre aceştia, puritatea, porozitatea, capacitatea de
curgere şi autosortare, higroscopici-
63
tatea şi conductibilitatea termică se referă la masa de seminţe, în timp ее masa
şi umiditatea se raportează numai la seminţele pure.
Puritatea, ca indicator de calitate, exprimă procentual proporţia seminţelor
pure din masa lotului. Se consideră seminţe pure totalitatea seminţelor normal
dezvoltate şi întregi, aparţinînd speciei analizate, chiar dacă, din punct de
vedere botanic, sînt fructe. In categoria impurităţilor se încadrează seminţele

91
evident vătămate mecanic, seminţele altor specii, materiile inerte (resturi de
aripioare, frunze, pedunculi, pămînt, nisip etc.), insectele (larvele) vii sau
moarte etc.
Pentru determinarea purităţii se iau, din proba medie primită de laborator,
două probe de lucru (de analiză). în acest scop, seminţele din proba medie, bine
omogenizate, se aştern într-un strat subţire de formă pătrată, iar prin metoda
sferturilor se reduce cantitatea pînă la obţinerea celor două probe de lucru în
mărimea prevăzută de STAS 1908-72. Acestea se cîntăresc cu o balanţă de
precizie şi apoi din ele se separă seminţele pure de impurităţi. Uneori,
interesează natura impurităţilor şi, în acest caz, componentele acestora se
grupează separat.
In continuare, se cîntăresc, cu mare precizie, seminţele pure şi separat
impurităţile. Puritatea (P) se calculează pentru fiecare probă în parte, cu
formula:
. 100
b
in care: a este greutatea seminţelor pure, exprimată în grame şi b greutatea
totală a probei (seminţe plus impurităţi). Dacă diferenţa dintre rezultatele
obţinute la cele două probe analizate în paralel se încadrează în anumite
toleranţe prevăzute în STAS 1908-72, se calculează media aritmetică şi astfel
se obţine valoarea procentuală a purităţii pentru lotul de seminţe supus analizei.
Capacitatea de curgere şi autosortare a masei de seminţe este redată de
forma, mărimea şi greutatea seminţelor, ca şi de proporţia şi natura
impurităţilor. Influenţa acestor factori se manifestă cu atît mai puternic în
sensul micşorării capacităţii de curgere, cu cît forma seminţelor este mai
depărtată de cea sferică, suprafaţa lor mai puţin netedă, umiditatea mai ridicată
şi proporţia impurităţilor mai mare. Capacitatea de curgere se apreciază prin
unghiul taluzului natural, format de o grămadă de seminţe, care se obţine

92
lăsîndu-le să cadă printr-o pîlnie pe o suprafaţă plană. în timpul cît curg,
datorită lipsei de omogenitate, are loc autosortarea seminţelor, adică separarea
lor spontană, după mărime, formă şi greutate.
Porozitatea exprimă totalitatea spaţiilor dintre componentele solide
(seminţe, impurităţi), ocupate cu aer şi se determină prin raportul dintre
volumul golurilor intergranulare (v) şi volumul total al masei de seminţe (w),
cu formula:
P= —■ 100
w
Pentru tehnica păstrării seminţelor, este deosebit de importantă cunoaşterea
mărimii spaţiilor intergranulare, adică a gradului de afînare de care depinde
posibilitatea de primenire a aerului din masa de seminţe.
Conductibilitatea termică reprezintă fenomenul de propagare a căldurii, din
aproape în aproape, prin masa de seminţe. Se exprimă prin coeficientul de
conductibilitate termică, redat prin cantitatea de căldură
64
care trece, în regim permanent, printr-un cub de seminţe cu latura de un metru,
în timp de o oră, la diferenţa de temperatură între început şi sfîr- şit de 1°C
(Kcal/m.h.grd.).
Masa de seminţe forestiere are în general un coeficient de conducti- bilitate
termică redus, deoarece proporţia golurilor intergranulare este de 38—81 "/o,
iar conductibilitatea termică a aerului este de 0,02. La seminţele forestiere,
coeficientul de conductibilitate termică variază între 0,12 şi 0,20, fiind în
corelaţie negativă cu porozitatea şi pozitivă cu gradul de umiditate (apa avînd
acest coeficient de 25 ori mai mare decît aerul).
Higroscopicitatea seminţelor forestiere este redată de capacitatea acestora de
absorbţie şi desorbţie a umidităţii din atmosfera înconjurătoare. Sensul în care
se produce schimbul de umiditate depinde de conţinutul de apă al seminţelor,

93
de temperatura şi umiditatea relativă a aerului. Prin procese de absorbţie sau
desorbţie în aer liber se ajunge, după un timp, la starea corespunzătoare
echilibrului dinamic, în care umiditatea seminţelor este echivalentă cu cca din
atmosferă. Umiditatea pe care seminţele o au la atingerea acestei stări se
numeşte umiditatea de echilibru. Ea poate fi favorabilă sau nefavorabilă pentru
conservarea seminţelor.
Masa a 1000 seminţe (Mm0) constituie un indicator de calitate standardizat,
deosebit de important, de care se ţine seama în activitatea practică. Cu cît masa
a 1000 de seminţe este mai mare, cu atît calitatea lotului este mai bună. Se ştie
că seminţele mari, pline şi grele, avînd un conţinut bogat de substanţe nutritive
de rezervă, dau naştere unor puieţi viguroşi, capabili să suporte cu mai mult
succes vicisitudinile mediului.
Pentru determinarea masei a 1000 seminţe, se iau la rînd, din categoria
seminţelor pure, patru repetiţii a cîte 100 seminţe care se cîntăresc separat, iar
pentru obţinerea indicatorului de calitate se calculează media aritmetică a celor
patru determinări şi se înmulţesc cu 10.
Numărul de seminţe la kg (N *„) este un alt indicator de calitate, care se
deduce din masa a 1000 seminţe cu formula:
ю 1.000.000 Ml 000
Cu cît numărul de seminţe la kg este mai mare, cu atît proporţia seminţelor
mici şi seci este mai ridicată şi invers.
Umiditatea sau conţinutul în apă al seminţelor se determină mai ales pentru
a se asigura condiţii corespunzătoare de conservare. In acest scop, seminţele
mici întregi, iar cele mari mărunţite, se supun uscării în etuve la temperatura de
105°C, pînă cînd greutatea nu se mai modifică. Procentul de umiditate (U) se
calculează cu formula:
U = G~Gi -100,
G

94
in care: G este greutatea probei de seminţe înainte de uscare şi G1 după uscare.
Mărimea probelor de analiză şi metoda de lucru sînt stabilite în STAS 1908-
72.
6.4. DETERMINAREA CAPACITAŢII DE GERMINARE PRIN METODA
FIZIOLOGICA
Scopul determinării capacităţii de germinaţie este de a obţine date
informative asupra valorii seminţelor din punct de vedere al însuşirii de a
încolţi şi de a da plantule viabile în condiţii favorabile de vegetaţie.
5 - ÎMPĂDURIRI
65
In condiţii de laborator, însuşirile germinative ale seminţelor dintr-un lot
sînt stabilite pe baza rezultatelor obţinute prin analiza capacităţii de germinaţie
a patru probe (repetiţii) de cîte 100 seminţe, luate, fără alegere, din rîndul celor
pure, după determinarea purităţii.
Metoda fiziologică, prin tehnica folosită, presupune aşezarea seminţelor din
probele de analiză în condiţii de umiditate, căldură şi aerisire favorabile
declanşării proceselor biochimice şi fiziologice specifice germinării. Cu alte
cuvinte, se provoacă germinarea, iar valorile indicilor calitativi se stabilesc în
raport cu numărul seminţelor efectiv germinate la intervale diferite de timp.
Pentru verificarea capacităţii de germinaţie prin metoda fiziologică, se
folosesc aparate speciale numite germinatoare (fig. 33), termostate sau vase de
vegetaţie. Indiferent de tipul şi construcţia acestora, toate trebuie să asigure
condiţii de umiditate, temperatură şi aerisire cît mai favorabile desfăşurării
procesului de germinare.
Pe patul de germinaţie, alcătuit din rondele de hîrtie-sugativă, ţesătură de
bumbac etc. (în cazul germinatoarelor) sau din nisip (în cazul vaselor de
vegetaţie şi al vaselor Petri din termostate), seminţele celor patru repetiţii se
aşază într-o anumită ordine cu penseta sau cu aparate speciale (fig. 34).

95
 Deşi condiţiile de germinare sînt din cele mai favorabile, seminţele din
probele de analiză nu germinează toate deodată. In masa de seminţe există,
inevitabil, seminţe seci, lipsite de embrion şi seminţe pline, aparent sănătoase,
care nu încolţesc, oricît de mult s-ar ţine în germinator. Chiar seminţele
germinabile, încolţesc eşalonat, la interavle diferite de timp, în funcţie de
specie, iar în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de provenienţă, mod de recoltare
şi prelucrare, de durata şi condiţiile de păstrare. Aceste

Fig. 33 — Germinator electric, tip Fig. 34 — Aparat aspirator de aşezat

Polikeit-Halle. seminţe pe patul de germinaţie.
66
particularităţi biologice individuale ale seminţelor, care dau o anumită notă de
calitate masei de seminţe, pot fi surprinse prin analize de laborator şi exprimate
prin anumiţi indici calitativi. In acest scop, germinarea seminţelor din cele
patru repetiţii se verifică zilnic sau la intrevale de 4, 7, 10, 14, iar in continuare,
din 7 în 7 zile, pînă la expirarea perioadei de germinaţie. Se consideră seminţe
germinate acelea a căror radicelă a străpuns învelişul şi are o lungime egală cu
dimensiunea cea mai mare a seminţelor.

96
 Cu ocazia veriticărilor, numărul seminţelor germinate se înregistrează într-o
fişă de observaţie, separat pentru fiecare repetiţie. La sfîrşitul perioadei de
germinaţie, se stabilesc, pe repetiţii, categoriile de seminţe germinate, stricate,
seci sau aparent sănătoase dar încă negerminate. Rezultatele finale : ervesc la
calculul celor mai importanţi indici calitativi şi anume: perioada de germinaţie,
germinaţia tehnică şi absolută, energia germinativă, puterea de răsărire şi
valoarea culturală.
Perioada de germinaţie se stabileşte pentru fiecare specie şi se exprimă în
zile, reprezentînd intervalul de timp necesar pentru încolţirea seminţelor
germinabile. Îrregistrînd timpul de germinare al fiecărei seminţe, perioada de
germinaţie se poate exprima prin indicele de germinare Ko- towski (I„ ),
calculat cu formula:
/„=——---------------------------------100
în care: n reprezintă numărul de seminţe germinate după N, zile şi N, este
numărul de zile scurse de la aşezarea seminţelor la germinat (prima zi fiind
luată ca timp 0).
Dacă înregistrarea seminţelor germinate se face la anumite intervale de
timp, perioada de germinaţie (P, ) se calculează cu formula:
N^+N^ + N,^..............................................N„T„
T»+rt + T, .........+Г.
în care: Ni este numărul de seminţe germinate în timpul Ti, N 2 — numărul
de seminţe care au germinat între timpul Ti şi T2 etc. Această formulă stabileşte
timpul mediu necesar germinării seminţelor prin media ponderată a numărului
de zile, iar rezultatul reprezintă inversul X 100 al indicelui de germinare
Kotowski.
Perioada de germinare este un indicator de calitate cu valori precizate, pe
specii, în STAS 1908-72 care serveşte în plus la determinarea germinaţiei
tehnice şi absolute, ca şi a energiei germinative.

97
 Germinaţia tehnică (G<) reprezintă capacitatea seminţelor de a încolţi în
decursul perioadei de germinaţie şi se calculează pentru o repetiţie, prin
raportul dintre numărul seminţelor germinate a şi numărul total de seminţe puse
la germinat b, cu formula:
G(=~ • 100 ь
Valoarea germinaţiei tehnice a lotului de seminţe se obţine din media aritmetică
a procentelor parţiale rezultate din analiza celor patru repetiţii de seminţe.
Germinaţia absolută (G„ ) se determină în mod analog, numai că se
raportează la totalul seminţelor pline. Se calculează cu formula:
Ga=—-100
b—s
i*
67
în care: a şi b au semnificaţia de mai sus, iar s reprezintă numărul seminţelor
seci.
Energia germinativă (E„ ), denumită şi iuţeală sau viteză de germinaţie, redă
capacitatea seminţelor de a germina în prima treime a perioadei de germinare.
Valoarea energiei germinative se stabileşte ca la germinaţia tehnică, numai că a
reprezintă numărul seminţelor germinate în prima treime a perioadei de
germinaţie. Energia de germinaţie se corelează cel mai mult cu capacitatea de
răsărire a seminţelor în sol.
Puterea de răsărire exprimă proporţia seminţelor germinate şi răsărite în sol
din totalul celor semănate. Valorile puterii de răsărire sînt întotdeauna mai mici
(uneori mult mai mici) decît ale capacităţii de germinaţie determinate în
condiţii de laborator (tabelul 18). Această diferenţă
Tabelul 18
Raportul dintre germinaţia seminţelor de pin determinată tn laborator şl puterea
lor de răsărire In teren (după Wagenknecht)

98
 Procentul seminţelor răsărite
In sol faţă de
Condiţii de germinaţia In laborator de ...
sol %
95 90 «5 (0 75 70 65 60 15 50
Foarte bune 61 54 47 41 35 30 25 20 15 11
Mijlocii 44 37 31 25 22 18 14 11 7 5
Slabe 27 20 16 12 12 7 4 2 0 0
se explică prin faptul că în teren nu se pot menţine uşor regimurile optime ale
factorilor de germinaţie, iar solul, prin caracteristicile lui (textură, structură,
grad de afînare etc.), opune rezistenţă ieşirii plantulelor la suprafaţă. De
asemenea, o serie de dăunători biotici şi abiotici pot vătăma o parte din
seminţele semănate.
Valoarea culturală (V) este un indice calitativ de sinteză, cu importanţă
practică deosebită. De acest indice se ţine seama la stabilirea raţională, a
normelor de semănat. Se calculează pe baza valorilor obţinute în laborator
pentru puritate (P), germinaţia tehnică (G,) şi energie germinativă {Ef) cu
formula:
1
100
sau
V PG'-£» * 100'
6.5. DETERMINAREA POTENŢEI GERMINATIVE
Sămînţă sănătoasă este un organism viu, aflat într-o stare de viaţă latentă.
însuşirea germinativă a seminţei sănătoase este capabilă să se manifeste îndată
ce întîlneşte condiţii prielnice de germinare. Dar, puterea
sub influenţa acestor radiaţii. Aşa, de exemplu, sub acţiunea razelor ultra-
violete, embrionii viabili de pin şi molid capătă o coloraţie albastră-vio- letă,
iar cei neviabiil o culoare albă- cenuşie.
Metoda organoleptică se bazează pe examinarea aspectului exterior şi
interior al seminţelor. Culoarea şi starea tegumentului, mirosul şi gustul

99
miezului pot servi ca indicaţii preţioase asupra calităţii seminţelor. Prin
secţionare se examinează atent starea embrionului şi a cotiledoanelor. Se
consideră seminţe viabile şi deci ger- minabile, cele cu aspect general sănătos,
cu embrionii întregi, fără urme de atacuri provocate de larve, ciuperci etc.
Metoda organoleptică sau a secţionării este expeditivă şi aplicabilă atît în
laborator, cît şi pe teren, fără să necesite o aparatură specială.
Metoda transparentizării este apli-
cabilă la
Fig. 35 - Seminţe radiografiate seminţele mărunte, cu înve- (după E.
Rohmeder). liş subţire şi embrioni foarte mici
(mesteacăn, anin, tuia etc). In acest caz, seminţele transparentizate, prin
tratarea lor cu un amestec de alcool şi glicerină, se pun pe un geam puternic
luminat dedesubt şi se examinează prezenţa şi starea embrionului, în vederea
determinării potenţei germinative.
Metoda roentghenograjiei permite examinarea structurii interioare a
seminţelor, fără să se recurgă la secţionare. Prin radiografiere, se pun în
evidenţă toate părţile componente ale seminţelor din probele de analiză,
înlesnind să se constate lipsa sau prezenţa embrionilor, mărimea şi starea lor
pentru aprecierea vitalităţii seminţelor (fig. 35). Această metodă de perspectivă,
simplă şi eficientă, introdusă deja într-o serie de ţări europene, se poate folosi
atît la determinarea potenţei germinative, cît şi la studiul fiziologic al
germinării seminţelor aparţinînd unui mare număr de specii forestiere.
6.6. ORGANIZAREA CONTROLULUI CALITAŢII SEMINŢELOR Şl
STANDARDIZAREA LOR
In ţara noastră, controlul calităţii seminţelor este oficializat şi se face în
laboratoare de specialitate autorizate, care sînt dotate cu aparatură necesară şi
încadrate cu personal tehnic calificat. Importanţa pe care o prezintă controlul
calităţii seminţelor forestiere este confirmată de existenţa Asociaţiei

100
Internaţionale de Controlul Seminţelor (ISTA), la care e afiliată şi ţara noastră.
Acest organism internaţional se preocupă de

70
îmbunătăţirea şi uniformizarea metodelor de analiză, asigură prin reglementări
proprii emiterea unor buletine de analiză cerute de comerţul internaţional de
seminţe.
In anul 1951, la noi au fost elaborate şi oficializate primele standarde pentru
seminţe forestiere, iar controlul ^calităţii lor s-a generalizat, devenind
obligatoriu pfentru toate unităţile silvice. în acest scop, în cadrul Institutului de
cercetări şi amenajări silvice (ICAS), s-a înfiinţat o reţea de laboratoare, în care
se execută controlul calităţii seminţelor pentru întregul teritoriu al ţării.

Tabelul 19
Indici calitativi al seminţelor unor specii forestiere (Extras din STAS - 1808-
71)
indici calitativi

101
 * Ger- Potenţa
mina- germinativă
Specia — Calitatea Puri- Metoda Me- Masa a
ţia
tatea biochimică 1000 se
teh-
cu cu secţio minţe In-
fizică
nică
indig tetra- - nârii formativ g
%
%
o car- zoliu % min.
min
min.
min % min.
% min.
min.
Răşiiioase Brad I 98 94 40 30 50 35 50 30 4 — 65,00 55,00
II III 90 20 25 20 45,00
Larice I 95 " 40 - --- - 6,00 5,50
II III 90 " 30 25 5,00
85
Molid I 95 90 80 65 7,50 6,50
II III 85 * 50 5,50
<
Pin negru I 98 94 85 70 22,00 19,00
II III 90 60 17,00
Pin strob I 96 92 90 75 23,00 22,00
\ II III 90 60 20,00
Pin silvestru I 96 92 88 78 7,00 6,50
II 88 68 6,00
III
Duglas verde I 95 90 65 45 11,00 10,00
II III 85 25 8,40
Foioase I 96 94 — - 80 — 140,00
Paltin de munte II III 90 65 50 110,00
85,00
Frasin I 98 95 85 70 82 62 E 90,00 78,00
II III 92 55 42 60,00

102
Stejar I 95 90 - - ___ 90 75 5 000,00 4
II III 85 60 000,00 3
000,00
71
După efectuarea analizelor obligatorii prevăzute în standarde şi ale celor
solicitate eventual în plus de deţinătorii loturilor de seminţe, laboratoarele
eliberează buletine de analiză, în care se înscriu valorile indicilor calitativi
analizaţi. Pe baza datelor din buletinele de analiză şi a prevederilor din
standardele în vigoare, se asigură folosirea în practica semănăturilor a
seminţelor de calitate corespunzătoare şi se stabilesc norme raţionale de
semănat.
Metodele de analiză a seminţelor forestiere, în condiţii de laborator, sînt
redate în STAS 1908-72, iar valorile indicilor calitativi, pe care trebuie să le
aibă un lot de seminţe pentru a fi apt şi admis în cultură, sînt prezentate pe
specii în STAS 1808-71. Standardul 1808-71, clasifică seminţele speciilor
forestiere în trei categorii de calitate (tabelul 19), după anumite valori pe care
trebuie să le aibă — puritatea, germinaţia tehnică sau potenţa germinativă şi
masa a 1000 de seminţe. Pentru a fi admis în cultură, un lot de seminţe trebuie
să aibă, pentru puritate, germinaţie tehnică sau potenţă germinativă valori mai
mari sau cel puţin egale cu cele prevăzute în STAS 1808-71, pentru calitatea a
IlI-a.
CAPITOLUL 7 PASTRAREA SEMINŢELOR
7.1. NECESITATEA PĂSTRĂRII SEMINŢELOR
Seminţele forestiere, servind ca material de reproducere, ar trebui să fie
folosite în semănături curînd după recoltare, cînd au cele mai bune însuşiri
biologice. Cu toate acestea, ele reprezintă, prin însăşi natura lor, un produs
care, în general, nu este destinat unei utilizări imediate. După recoltare,
seminţele trebuie să fie păstrate cel puţin pînă la epoca optimă de semănat. Dar
în activitatea practică apar inevitabil numeroase situaţii care impun păstrarea

103
seminţelor un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Aşa bunăoară, seminţele
unor specii recoltate vara sau toamna tîrziu nu pot fi semănate imediat. Altele
se păstrează un timp cu scopul de a fi supuse, înainte de semănat, unor
tratamente speciale. Pentru semănături de primăvară, care, în general, sînt mai
avantajoase, se recurge obligatoriu la păstrarea seminţelor peste iarnă.
Păstrarea şi utilizarea eşalonată a seminţelor forestiere, pentru o perioadă de
mai mulţi ani, este determinată, în principal, de periodicitatea fructificaţiei.
Obişnuit, în anii cu fructificaţie abundentă se recoltează cantităţi mari de
seminţe şi se recurge la păstrarea lor, pentru a avea rezerve în anii fără
fructificaţie. Pentru nevoile de transfer, de import-export de seminţe, apare, de
asemenea, necesitatea conservării lor. Ca urmare, păstrarea seminţelor
forestiere constituie o preocupare curentă şi importantă a unităţilor silvice de
producţie.
72
7.2. FENOMENE CE POT AVEA LOC IN MASA DE SEMINŢE
După recoltare şi prelucrare, seminţele forestiere se găsesc, de cele mai
multe ori, într-o stare în care pot suferi în scurt timp degradări ce le micşorează
sau chiar le compromit total valoarea de întrebuinţare, dacă nu se iau din vreme
cele mai corespunzătoare măsuri de conservare. Cauza principală a degradării
lor rezidă în faptul că masa de seminţe nu este un material omogen şi inert, ci
un complex de organisme vii aflat într-un neîncetat schimb de substanţe cu
mediul înconjurător. Atît intensitatea cu care se desfăşoară procesele complexe
ale vieţii în cuprinsul masei de seminţe, cît şi influenţa acestor procese asupra
calităţii seminţelor depind, pe de o parte, de însuşirile iniţiale ale lotului, iar pe
de altă parte, de condiţiile de mediu în care acesta din urmă este păstrat.
Respiraţia este procesul fiziologic prin care seminţele obţin energia necesară
întreţinerii vieţii lor şi constă în esenţă din oxidarea intracelulară ч
monoglucidelor, cu formarea unor produse finale a căror natură depinde de

104
condiţiile mediului de păstrare. In cazul respiraţiei aerobe are loc des-
compunerea oxidativă a combinaţiilor organice, cu degajare de bioxid de
carbon, apă şi căldură, după formula:
C6H1206 + 6 02 - 6 C02 + 6 H20 + 673 Kcal.
In timpul păstrării, seminţele sînt în stare să respire şi fără un consum de
oxigen atmosferic. In acest caz, oxidarea are loc pe seama unei părţi din
oxigenul conţinut în molecula monoglucidelor. Este respiraţia anaerobă,
caracterizată prin formarea de alcool etilic, bioxid de carbon, cu dezvoltarea
unei cantităţi de energie cu mult mai mică decît în respiraţia aerobă:
С6Н12Ой - 2 C2H5OH + 2 C02 + 28 Kcal.
Pentru buna păstrare a seminţelor, important nu este felul respiraţiei (aerobe
sau anaerobe), ci intensitatea cu care se manifestă acest proces. Cu cît respiraţia
este mai intensă, cu atît consumul substanţelor de rezervă este mai activ şi, ca
urmare, seminţele îşi pierd vitalitatea într-un timp mai scurt.
Intensificarea respiraţiei duce nu numai la creşterea temperaturii seminţelor,
ci şi a umidităţii lor prin apa formată ca produs final al respiraţiei aerobe. Masa
seminţelor forestiere avînd în general o termo-conduc- tibilitate redusă, căldura
de respiraţie se acumulează treptat şi se manifestă prin creşterea temperaturii
seminţelor. Căldura şi apa provenite prin respiraţie acţionează, la rîndul lor,
împreună în sensul intensificării şi mai mult a acestui proces. La acelaşi grad de
umiditate, seminţele neajunse la maturaţie, ca şi cele vătămate mecanic cu
ocazia prelucrării fructelor, respiră totdeauna mai intens decît seminţele mature,
intacte şi sănătoase.
Pentru a preveni degradarea seminţelor în timpul păstrării, respiraţia, fără să
fie suprimată, trebuie totuşi redusă şi menţinută la intensitatea minimă necesară
pentru viaţa latentă a seminţelor. Altfel, factorii de care depinde respiraţia
(umiditatea, temperatura şi aerul), ca şi produsele acestui proces, pot provoca
declanşarea unor fenomene cu influenţe negative asupra calităţii seminţelor. In

105
masa de seminţe pot să apară fenomene de uscare excesivă sau de germinare
nedorită a seminţelor, de încingere sau degerare a acestora etc.
Uscarea seminţelor se produce uşor într-o atmosferă lipsită de umiditate şi
cu temperatură ridicată. In asemenea condiţii, prin desorbţie,
73
seminţele pierd treptat din umiditatea normală necesară întreţinerii vitalităţii,
uneori pînă la apa de constituţie, la care respiraţia practic nu mai poate avea
loc. Ghinda, de exemplu, îşi pierde capacitatea de germinare cînd umiditatea
scade, prin uscare, sub 40 %•
Germinarea, proces nedorit pe durata păstrării, se declanşează cînd factorii
de care depinde întreţinerea vitalităţii seminţelor sînt necorespunzător dozaţi şi
ajung la valori favorabile acestui proces.
încingerea reprezintă forma cea mai periculoasă de degradare a seminţelor
depozitate, fiind cu atît mai de temut, cu cît masa de seminţe este mai mare.
Pentru declanşarea acestui proces este suficient ca în masa de seminţe să ia
naştere undeva o zonă cu umiditate mai ridicată, care să ducă la intensificarea
respiraţiei şi la degajarea de apă şi căldură. Căldura localizată nu se răspîndeşte
uşor în zonele învecinate şi nici nu se elimină în exterior, ci se acumulează,
determinînd o creştere a temperaturii şi o intensificare continuă a respiraţiei.
Creşterea căldurii şi a umidităţii favorizează înmulţirea şi activarea
microorganismelor în masa de seminţe, care, la rîndul lor, prin respiraţia
proprie contribuie la sporirea căldurii şi umidităţii.
La început, pînă cînd temperatura nu depăşeşte 24—30°C, însuşirile
seminţelor nu suferă nici o schimbare observabilă. In continuare însă, tem-
peratura creşte în ritm accelerat şi la 34—38°C încep să apară semne evidente
de depreciere a seminţelor. Se simte un puternic miros de mucegai sau de
fermentaţie-putrefacţie, indicînd descompunerea substanţelor de rezervă.

106
Seminţele se brunifică la început şi apoi se înnegresc. In această fază, ele ajung
să-şi piardă complet vitalitatea.
Extinzîndu-se din focarul său iniţial, încingerea cuprinde porţiuni din ce în
ce mai mari din masa de seminţe, ducînd într-un timp scurt, care poate fi de
cîteva zile, la degradarea totală a seminţelor. Pentru a evita acest neajuns, este
necesar să se intervină îndată ce se constată simptomele incipiente ale
fenomenului de încingere (creşterea temperaturii) şi să se izoleze focarele, iar
seminţele recondiţionate să fie aşezate din nou în condiţiile cele mai
corespunzătoare de păstrare.
Degerarea este un alt fenomen care poate deprecia sau compromite total
calitatea seminţelor. Este însă de temut numai în cazul cînd seminţele cu un
conţinut ridicat de umiditate sînt expuse la temperaturi negative.
Cunoaşterea fenomenelor ce pot avea loc în masa de seminţe, ca şi a
factorilor care le determină, permite alegerea judicioasă a măsurilor cu ajutorul
cărora, frînînd sau chiar oprind procesele ce duc la degradarea seminţelor, se
asigură păstrarea acestora în bună stare.
7.3. CONDIŢII DE PASTRARE A SEMINŢELOR
Capacitatea seminţelor forestiere de a-şi păstra un timp însuşirile lor
biologice variază în limite largi, în funcţie de specie, de calitatea iniţială a
lotului şi de condiţiile asigurate în perioada depozitării. Nu trebuie uitat însă că,
la seminţele păstrate peste anumite limite, funcţiunile vitale slăbesc şi pînă la
urmă încetează cu totul. Acest proces se manifestă mai întîi prin scăderea
energiei germinative şi apoi prin pierderea completă a capacităţii de germinare.
Seminţele unui lot nu „îmbătrînesc" însă în acelaşi ritm şi nici nu mor deodată.
La seminţele fiecărei specii se poate distinge o longevitate biologică şi una
economică (tabelul 20). Cea dintîi
74
Tabelul 20

107
Durata de păstrare a însuşirilor biologice la seminţele unor specii forestiere
(după E. В o Ii m e d e r)
Seminţele speciilor de ...
însuşiri biologice nemodif'cate ani
Longevitate economici ani
Longevitate biologică
Brad, stejar, fag Acerinee, tei, frasini Mesteacăn, anin, ulmi Pini, molid, larice
Salcim, glădiţă, şofran

30-40
21/,
1-2 7-8
1
3
10-12 60
2-3
3Va
leprezintă timpul, măsurat în luni sau ani, după care, în lotul respectiv, se mai
găsesc încă resturi de seminţe germinabile, iar cea din urmă reprezintă
intervalul de timp în cursul căruia procentul de seminţe germinabile, deşi aflat
în scădere, nu ajunge totuşi sub valoarea minimă prevăzută de normele în
vigoare (STAS) pentru seminţele destinate însămînţării. Este uşor de înţeles că
durata de păstrare nu trebuie să depăşească niciodată longevitatea economică a
seminţelor.
Durata vieţii seminţelor depinde de însuşirile lor ereditare, de condiţiile de
mediu în care ele s-au format şi dezvoltat, ca şi de cele care le-au influenţat în
decursul recoltării şi prelucrării. Longevitatea seminţelor în general şi cea

108
economică în special poate varia considerabil în raport cu condiţiile din
perioada de păstrare.
Pentru a menţine calitatea seminţelor nemodificată timp cît mai îndelungat,
este necesar ca procesele vitale şi, în primul rînd respiraţia, să fie frînate, cu
scopul de a reduce, pe de o parte, consumul peste normal al substanţelor de
rezervă şi de a preveni, pe de altă parte, declanşarea unor fenomene de natură
să degradeze seminţele. Se impune deci reglarea factorilor determinanţi ai
respiraţiei şi în primul rînd a umidităţii şi temperaturii.
Umiditatea optimă de păstrare a seminţelor este diferită de la specie la
specie. In raport cu această umiditate, seminţele forestiere se împart, pentru
nevoi practice, în trei grupe principale:
Prima grupă cuprinde seminţe a căror umiditate optimă de păstrare este mult
mai mică decît umiditatea de echilibru, realizată prin zvîntarea lor în aer liber.
Din această categorie fac parte seminţele celor mai multe răşinoase al căror
conţinut de umiditate, pe durata păstrării, trebuie să fie sub 6—7 % şi
nemodificat. In acest scop, se usucă suplimentar pînă la nivelul de umiditate
necesar păstrării, după care sînt depozitate în vase ermetic închise, pentru a fi
ferite de contactul cu umiditatea din atmosferă. Uneori, aerul din vasele de
păstrare se înlocuieşte cu gaze inerte, pentru a contribui şi pe această cale la
reducerea intensităţii respiraţiei.
Păstrate în vase ermetic închise, cu un conţinut foarte redus de umiditate,
seminţele din această categorie suportă în general variaţiile de temperatură. Cu
toate acestea, ele se păstrează la temperaturi coborîte, cuprinse între —4 şi —
10°C, pentru a reduce cît mai mult procesele vitale (tabelul 21). Pentru păstrare
pînă la 4—5 ani, temperatura poate fi coborîtă şi menţinută cu puţin sub 0°C.
A doua grupă de seminţe reclamă pentru păstrare un grad de umiditate mai
mic sau cel mult egal cu cel realizat prin uscare în aer liber. Fac
75

109
Tabelul 21
Condiţii de păstrare pentru seminţele unor specii forestiere (după V.
Schonborn)
Specia Umiditatea Temperatura de păstrare Observaţii
(%)
de păstrare
Pini 5-6% -4 plnă la -10°C în vase ermetic închise
Molid 5-6% -4 pînă Ia -10'C idem
Liarce 5-6% -4 plnă la -10X idem
Duglas 5-6% —4 pînă la — 10°C idem
Brad 7-9% -10 pînă la — 15°C să nu se usuce sub 7% La
perioade scurte de păstrare
conţinutul de umiditate să fie 12-
13% şi temperatura de -15"C
Acerinee sub 25% -4 pînă la -10°C după păstrare se stratifică
Frasin 6-8% -4 pînă la -10°C idem
Tei uscate — 4 pînă la — 10°C idein
Ulm sub 10% 1! -4 piuă la —ICC în vase ermetic Închise
Mesteacăn sub 4% -4 pînă la -IOT idem
Anin sub 7% -4 plnă la -10°C idem
Salcîm uscate nu necesită condiţii speciale de păstrare din cauza longe-
vităţii naturale
Fag sub 11% -10 pînă la — 15°C La perioade scurte de păstrare
umiditatea de 20 — 25% şi tem-
peratura de —4 plnă la — 5°C
Stejari peste 40 % în jurul punctului de de Trebuie Înlesnit accesul aerului
Îngheţ
parte din această categorie seminţele unor specii de arbori şi arbuşti a căror
umiditate optimă de păstrare este cuprinsă între 7—15 %• In acest caz, fără să
fie luate măsuri speciale de ambalare, seminţele se depozitează in încăperi
ferite de umiditate şi la temperaturi scăzute, uneori chiar negative. Pentru
prelungirea perioadei de păstrare se recurge la conservarea lor în vase ermetic
închise.

110
A treia grupă cuprinde ghinda, castanele şi alte seminţe asemănătoare, care au
în mod normal un conţinut ridicat de apă (50—60 в/о)- Acestea nu pot fi
păstrate decît în condiţii de umiditate care să depăşească umiditatea lor
normală. In acest caz, pentru a frîna respiraţia şi a preveni apariţia fenomenelor
de degradare a seminţelor, temperatura trebuie să fie cobo- rîtă dar nu sub
anumite limite care să provoace degerarea. Seminţele din această categorie se
păstrează într-un mediu umed (nisip sau turbă umezită, zăpadă etc.), la
temperatura cuprinsă între —2 şi +2°C. Se asigură, de asemenea, accesul
aerului la seminţe. In asemenea condiţii de păstrare,
76
ghinda pierde obişnuit capacitatea de germinare după aproximativ şase luni.
Acest fapt se explică prin longevitatea lor în general mai scurtă, dar mai ales
prin dificultăţile întîm- pinate la menţinerea unor condiţii optime, pe parcursul
păstrării.
7.4. DEPOZITAREA SEMINŢELOR
Seminţele forestiere, a căror umiditate optimă de păstrare este mult sub nivelul
umidităţii de echilibru, se introduc, după o prealabilă uscare, în vase de sticlă
(butelii, damigene), care, după umplere, se astupă ermetic cu dopuri parafinate.
Pentru a permite controlul seminţelor pe durata păstrării, vasele trebuie să fie
transparente, iar pentru a fi uşor de manipulat, capacitatea lor nu trebuie să
depăşească 15 litri.
Seminţele a căror umiditate de păstrare este mai mică sau cel mult egală cu
cea de echilibru, se aşază în vase de lemn sau metal (cutii, lăzi), vopsite şi cu o
capacitate de 40—50 1. In saci pot fi ambalate seminţele cu tegumentul tare
(salcîm, glădiţă). La rîndul lor, vasele cu seminţe, indiferent dacă sînt sau nu
închise ermetic, se păstrează în depozite special destinate, construite din beton
sau zidărie, parţial îngropate, alcătuind la nevoie subsolurile sau demisolurile
unor clădiri mai mari. Indiferent de sistemul de construcţie, depozitele pentru

111
conservarea seminţelor trebuie să aibă încăperi uscate, bine aerisite şi cu o
temperatură reglabilă. In acest scop, depozitele moderne sînt prevăzute cu
ventilatoare pentru primenirea aerului şi cu instalaţii frigorigene. Un asemenea
depozit modern de conservarea seminţelor se află la Braşov (fig. 36).
Pentru majorarea capacităţii de depozitare, spaţiul încăperilor este prevăzut
cu un sistem de rafturi înalte, care sporesc considerabil suprafaţa utilă, fără să
stînjenească operaţiile de manipulare a vaselor cu seminţe.
In toate cazurile, seminţele se păstrează pe loturi, în vase etichetate vizibil şi
orînduite pe rafturi, iar evidenţa lor se ţine într-un registru special. Depozitul de
seminţe se dă în grija unui specialist care are obligaţia de a efectua un control
permanent şi de a lua măsurile corespunzătoare de prevenire şi de combatere a
dăunătorilor cînd aceştia apar în masa de seminţe.
Seminţele cu conţinut ridicat de umiditate, cum ar fi cele de cver- cinee, nu
pot fi păstrate decît într-un mediu în care se menţine o umiditate ridicată, o
temperatură în jurul punctului de îngheţ şi condiţii de primenire a aerului.
Ghinda se conservă bine la temperatura de —2 pînă la +2°C, în straturi alterne
sau în amestec intim cu nisip umezit sau cu alt material care reţine apa şi
permite accesul aerului. Chiar atunci cînd se asigură asemenea condiţii, ghinda
nu poate fi păstrată obişnuit decît peste iarnă, cel mult 6—7 luni.

112
Fig. 36 — Aspect din depozitul de conservare a seminţelor — Braşov.
77
In cantităţi reduse, ghinda poate fi păstrată foarte bine în lădiţe de lemn, cu
pereţii perforaţi, în straturi alterne cu nisip umectat în proporţie de 60—7Oo/o
din capacitatea de reţinere a apei. Lădiţele, cu o greutate încărcată de 40—50
kg, au avantajul că pot fi uşor manipulate şi, la nevoie, transferate în încăperi la
temperatura cerută. în lădiţele cu nisip, la o umiditate optimă şi constantă,
ghinda a putut fi păstrată în gheţării timp de 3 ani, reducîndu-şi capacitatea de
germniaţie de la 90 la 60% (62).
Dacă se dispune de cantităţi mari de ghindă, se pot adopta procedee
improvizate de păstrare peste iarnă, care sînt accesibile, ieftine şi în măsură să
asigure rezultate destul de bune. In toate cazurile, important este de a asigura
seminţelor pe durata păstrării condiţii de umiditate, temperatura şi aerisire cît
mai convenabile.
Ghinda, amestecată intim sau aşezată în straturi alterne cu nisip, poate fi
depozitată peste iarnă în silozuri cu înălţime de 50 cm, lăţimea de 2 m şi
lungimea după nevoie, aşezate pe un pat de frunze, muşchi sau paie, la
suprafaţa solului (fig. 37 a) sau parţial îngropate în pămînt (fig. 37 b). Peste

113
ghinda din siloz se aşterne un strat de frunze, paie sau muşchi, care se acoperă
apoi cu un strat de pămînt gros de 15 cm. Longitudinal, pe coamă, se introduc,
din loc în loc, fascine (mănunchiuri de nuiele) pentru a înlesni aerisirea, iar în
jurul silozului se sapă un şanţ pentru scurgerea apei.
Temperatura de păstrare poate fi reglată într-o oarecare măsură prin
primenire? aerului, prin alegerea judicioasă a înălţimii stratului de ghindă şi
prin adîncimea de îngropare a silozului în pămînt. Odată cu creşterea umidităţii
relative a aerului din spaţiile intergranulare ale silozului, scad pierderile de apă
prin transpiraţie. Aceste pierderi devin practic nule la o

a Siloz la suprafaţa solului

/< ////////////////A > V С Păstrare pe suprafaţa solul и

d Păstrare în cutii ingrooate

/

f Pas fro re in beriti»?

Fig. 37 — Procedee de păstrare a ghindei.
78

114
umiditate relativă de 85—90%. Parte din umiditatea degajată este absorbită de
stratul care înveleşte seminţele.
In regiuni cu climă mai blîndă, ghinda poate fi conservată sub masivul
pădurii, pe sol, în straturi subţiri (de 20 cm), acoperite cu litieră (fig. 37 с) sau
în lădiţe îngropate în pămînt (fig. 37 d).
Protecţia ghindei împotriva mistreţilor se asigură prin împrejmuirea
depozitelor cu garduri de nuiele, iar contra şoarecilor, prin învelirea grămezilor
de ghindă cu plasă de sîrmă.
Rezultate bune se obţin prin păstrarea ghindei în straturi alterne cu nisip,
aşezate în gropi de 1,5—2 m adîneime (fig. 37 e) sau în bordeie special
construite (fig. 37 /).
7.5. AMBALAREA Şl TRANSPORTUL SEMINŢELOR
Seminţele forestiere se ambalează şi transportă pe distanţe mai mari numai
atunci cînd se transferă de la o unitate silvică la alta sau în caz de export-
import. Ambalarea trebuie să se facă cu mare grijă cînd transportul durează mai
mult, altfel, în masa de seminţe pot să apară fenomene de uscare excesivă,
încingere etc., cu consecinţe negative pentru calitatea seminţelor.
Seminţele mici şi fragile se ambalează în pungi de hîrtie; material plastic
sau ţesătură deasă, cu o capacitate de aproximativ 5 1 şi se transportă în lădiţe
de placaj. Vasele de sticlă în care seminţele se păstrează ermetic închise, se
transportă cu conţinutul lor în coşuri de nuiele protejate cu talaş, paie sau alt
material ce poate amortiza şocurile mai puternice. Direct în coşuri de nuiele se
transportă fructele aripate (frasin, acerinee etc.) într-o stare bună de afînare.
Sîmburoasele, nucile şi seminţele de salcîm, glădiţă etc., cu învelişul
rezistent, se transportă în saci, fără măsuri speciale de precauţie.
Ghinda, în cantităţi mici, se transportă în coşuri de nuiele sau în lăzi cu
pereţi perforaţi. In cantităţi mari se transportă cu vagoane sau cu autocamioane
în straturi de 40-—50 cm, alternînd cu panouri din împletituri de nuiele. Dacă

115
se transportă în vrac, ghinda se lopătează pe parcurs, pentru a se preveni
încingerea. De asemenea, se umezeşte dacă există pericolul uscării.
Temperatura în timpul transportului nu trebuie să scadă sub 0°C. Iarna, se
transportă în vagoane încălzite.
CAPITOLUL 8
PREGATIREA SEMINŢELOR PENTRU SEMANAT
8.1. PARTICULARITAŢILE PROCESULUI DE GERMINARE
LA SEMINŢELE FORESTIERE
Sămînţă, organul principal de înmulţire a plantelor, reprezintă etapa finală în
evoluţia ovarului fecundat. Alcătuită dintr-un miez învelit în tegument, săminţa
propriil-zisă poartă germenul unei vieţi noi, care porneşte în momentul cînd se
creează condiţii prielnice de creştere. Elemen
79
tul esenţial al miezului din sămînţă, este embrionul, care prin creştere dă
naşteie la o nouă pi antă.
Cel mai mare volum din miezul seminţei este ocupat de substanţele nutritive
cie rezervă, din care se va hrăni şi pe seama cărora va creşte embrionul. La
unele specii, substanţele de rezervă sînt localizate în primele frunze ale
embrionului, în aşa numitele cotiledoane, iar la altele este destinată o parte
specială din sămînţă, numită endosperm. Prin învelişul semin -il trebuie înţeles
tot ceea ce îmbracă miezul seminţei şi-l apără de influenţele nefavorabile ale
unor factori externi.
Cele mai importante grupe de substanţe organice de rezervă acumulate în
cotiledoane sau endosperm sînt glucidele, lipidele şi protidele. Raportul
cantitativ dintre aceste grupe de substanţe variază în limite destul de largi la
seminţele diferitelor specii forestiere. In general, preponderente sînt glucidele şi
lipidele, între care, adeseori, există o compensare cantitativă reciprocă.

116
Protidele cu o compoziţie chimică mai complexă formează, de regulă, o parte
mai redusă din substanţele de rezervă.
In condiţii optime de conservare, la seminţele aflate în stare de viaţă latentă,
modificările cantitative şi calitative ale substanţelor de rezervă sînt cu totul
neînsemnate, iar embrionul rămîne neschimbat ca formă şi mărime. îndată ce
sămînţă ajunge în condiţii favorabile de umiditate, căldură şi aerisire, în ea
încep o serie de procese biochimice complexe, care transformă substanţele de
rezervă din compuşi greu accesibili în forme uşor asimilabile de către embrion.
Acesta din urmă, nutrit suplimentar, creşte şi astfel are loc germinarea seminţei.
Germinarea reprezintă, prin urmare, procesul fiziologic de trecere a seminţelor
din starea de repaus, de viaţă latentă, la stare de viaţă activă, care se pune în
evidenţă prin creşterea embrionului.
Germinarea seminţei însă, nu poate avea loc decît în prezenţa apei,
oxigenului şi căldurii, care sînt factori indispensabili procesului de germinare.
Apa pătrunde în ţesuturile seminţei şi serveşte ca dizolvant şi ca mijloc de
transport al substanţelor solubile spre zonele de creştere. Dar apa în exces,
poate fi pentru germinare tot atît de dăunătoare ca şi lipsa ei. Oxigenul din aer
este necesar respiraţiei şi oxidărilor care au loc în sămînţă. Procesul de
germinare cere, de asemenea, o temperatură convenabilă care se situează în
general între 20 şi 25°C, dar temperatura optimă variază de la o specie la alta.
în prezenţa factorilor de germinaţie, încep să activeze enzimele, care
transformă substanţele de rezervă în forme asimilabile. Substanţele proteice
sînt transformate pînă la aminoacizi, amidonul se transformă în bi- şi
monozaharide, maltoză şi glucoză, iar lipidele în acizi graşi şi gli- cerină.
In sol, activitatea enzimelor este influenţată în plus şi de concentraţia ionilor
de hidrogen. Diferitele grupe de fermenţi acţionează mai intens numai între
anumite valori de pH. Aşa, de exemplu, amilaza acţionează intens cînd valorile

117
pH sînt de 4,6—5,2, maltoza la un pH de 6,1—6,8, invertaza la un pH de 4,2
etc. (62).
In procesul de germinaţie, celulele care învelesc embrionul se alungesc şi
pătrund adînc în masa lichidă a substanţelor de rezervă de unde extrag hrana
pentru embrionul care creşte. In creşterea embrionului, ra- dicela străpunge
tegumentul şi iese cea dintîi, fixîndu-se de sol şi astfel sămînţă încolţeşte. Chiar
din momentul în care radicela străpunge învelişul, embrionul devine practic o
tînără plantulă. Intre momentul în care sămînţă se îmbibă cu apă şi cel în care
radicela străpunge tegumentul, în
80
sămînţă se produc schimbări radicale ireversibile. Pînă la apariţia radi- celei, în
general sămînţă îmbibată poate pierde din apă fără pagube. Dar, atunci cînd
deshidratarea survine după începutul creşterii radicelei are loc moartea
seminţei.
In faza germinării, embrionul se nutreşte şi creşte exclusiv pe seama
substanţelor de rezervă din sămînţă. Creşterea lui în această fază nu este legată
de acumularea substanţelor organice din mediul extern, ci de o nouă repartiţie a
celor de rezervă aflate în cotiledoane sau endosperm. După ce s-au consumat
rezervele nutritive din sămînţă, iar embrionul a crescut atît de mult, încît a
devenit o adevărată plantulă cu rădăcină, tul- piniţă şi frunze verzi, începe faza
clorofiliană, cînd tînăra plantulă este capabilă să se hrănească, în continuare,
din mediul înconjurător, folosind pentru sintetizare energia solară. Germinarea
durează, prin urmare, atît timp cît embrionul creşte pe seama substanţelor de
rezervă, fără a avea loc procesul de fotosinteză.
In cazul seminţelor semănate, intervalul de timp în care se desfăşoară
germinarea şi plantulele apar la suprafaţa solului pentru a trece la faza de
nutriţie clorofiliană, poartă denumirea de perioadă de răsărire.

118
 In procesul de germinare-răsărire, seminţele speciilor forestiere nu se
comportă la fel; ele reacţionează diferit la acţiunea factorilor de germinare.
Unele germinează şi răsar curînd după ce au fost semănate, altele apar la
suprafaţă după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. A- ceastă
particularitate se datoreşte, în primul rînd, unor însuşiri biologice ereditare,
materializate în structura chimică şi anatomică a seminţelor, iar în al doilea rînd
unor condiţii de mediu specifice pe care trebuie să le în- tîlnească seminţele în
perioada de germinare.
După modul cum se comportă în perioada de germinare şi după pregătirea
specifică pe care o reclamă în vederea semănării, seminţele forestiere pot fi
grupate în trei categorii principale:
Seminţe cu perioadă scurtă de germinare, care încolţesc şi răsar curînd după
semănare, fără să necesite o pregătire prealabilă obligatorie în acest scop. Din
această categorie fac parte seminţele unor specii lemnoase, cum ar fi cele de
salcie, plop, molid, pin, cvercinee etc., în care transformările biochimice şi
procesele de metabolism în embrion încep să se desfăşoare intens, îndată ce sînt
puse în condiţii prielnice de umiditate, căldură şi aerisire. La aceste seminţe,
embrionul creşte, iar plantula rezultată răsare, după cîteva zile sau săptămîni de
la semănare.
Seminţe cu perioadă lungă de germinare, care, chiar şi atunci cînd sînt puse
în condiţii favorabile de umiditate, temperatură şi aerisire, încolţesc şi răsar
după mai multă vreme. Astfel, seminţele de frasin, tei, paltin, cireş, carpen,
măr, păr etc., nepregătite înainte de semănare, răsar abia după un an, rezultînd
în cîmp aşa-numitele „culturi moarte". Particularitatea acestor seminţe de a
germina cu întîrziere trebuie considerată o însuşire biologică ereditară care s-a
format în urma unor adaptări filo- genetice ale speciilor respective.
Cauzele perioadei lungi de germinare, la seminţele unor plante, nu sînt încă
pe deplin elucidate. Unii autori (11), consideră că acest fenomen este

119
determinat de aşa-zisa dormanţă sau stare dormindă a seminţelor, noţiune prin
care definesc starea fiziologică de incapacitate a unor seminţe de a încolţi în
condiţii favorabile de germinare. In general, dormanţa este atribuită
elementului activ al seminţei, adică embrionului.
Dormanţa embrionului poate fi primară sau secundară. Dormanţa primară se
întîlneşte la unele seminţe chiar de la eliberarea lor de către
E — ÎMPĂDURIRI
81
Imitînd natura, unde seminţele nu sînt expuse multă vreme la o temperatură
constantă, s-a demonstrat experimental că alternanţa temperaturii în timpul
stratificării are, pentru seminţele unor specii, un efect mai favorabil decît
temperatura scăzută continuă. Astfel, pentru seminţele de cireş, cele mai
favorabile condiţii termice de stratificare sînt alternanţele de temperatură de la
5 la 25°C. In seminţele coapte de frasin comun, embrionii sînt la început
morfologic diferenţiaţi, dar incomplet dezvoltaţi. In condiţii de stratificare la
temperatura de 20°C, embrionii ajung la dimensiunile normale într-un timp
mult mai scurt (4—6 săptă- mîni), decît la temperaturi coborîte, dar rămîn mai
departe în stare de dormanţă, incapabili de a creşte. Pentru a determina
creşterea embrionilor şi încolţirea seminţelor, este necesar ca stratificarea să
continue o perioadă de timp la temperaturi scăzute de 3—5°C.
In alte variante de pregătire, S. I. Nazarenko (62) expune, la început,
seminţele umectate de frasin, jugastru, arţar tătărăsc, paltin de cîmp şi tei la
temperatura de —5°C, timp de 20—24 ore, pentru a provoca îngheţarea lor. în
continuare, temperaturile scăzute au fost alternate repetat cu temperaturi
pozitive de 10—18°C, de 3—4 ori la paltin, 6—9 ori la jugastru şi arţar tătărăsc
şi de 10—13 ori la frasin şi tei. In acest mod, stratificarea a fost scurtată la 35
—45 zile pentru paltin, 60—75 zile pentru jugastru şi arţar şi 70—90 zile
pentru frasin şi tei, iar din seminţe au fost obţinuţi puieţi deosebit de viguroşi.

120
La salbe, seminţele stratificate timp de două luni la 20°C şi 3 luni la 0°C, au
germinat în proporţie de 90%.
Seminţele forestiere se stratifică în nisip sau turbă mărunţită, timp diferit în
funcţie de specie, vechime şi condiţii realizate în perioada stratificării (tabelul
22).
Nisipul este bine să fie omogen din punct de vedere textural, alcătuit din
grăunciori de 0,75—1,00 mm şi cît mai curat, lipsit de impurităţi şi agenţi
patogeni. în acest scop, se spală de argilă şi substanţe organice, se sortează prin
cernere succesivă pe site cu ochiuri corespunzătoare, şi apoi se calcinează la
150—200°C, timp de 2—3 ore.
Acolo unde este posibil, se recomandă folosirea turbei în locul nisipului.
Aceasta, mărunţită şi cernută prin site cu ochiuri de 5—6 mm în diametru,
menţine mai bine umiditatea şi, datorită reacţiei acide, împiedică apariţia
bolilor criptogamice.
La stratificare, pentru o parte de seminţe se iau, de regulă, 2—3 părţi nisip sau
turbă, care se umec- tează în proporţie de 60—70 % din capacitatea maximă de
reţinere a apei. Cu aceste materiale, seminţele — ţinute uneori anticipat în apă
timp de 1—3 zile pentru umectare — se stratifică în lăzi sau şanţuri special
executate. Seminţele pot fi aşezate
6*
Tabelul 22
Perioada de stratificare la unele specii forestiere
Specia Durata de Temperatura de stratificare
stratificare zile •C

Paltin de
Munte 30 3-5
Nuc comun 40-60 3-5
Singer 90 3-5
Cireş păsă
Resc 120 3-5

121
Tei 150-180 3-5
Nuc negru, 150-180 3-5
carpen,juga 270 3-5
Stru 270-300 3-5
Corn 120 sau 12-15
Păducel 60-75 12-15
Frasin co +
Mun 60-75 3-5
83
Fig. 38 — Stratificarea seminţelor în lăzi.
Fig. 39 •— Stratificarea seminţelor în şanţ.
în straturi alterne (de unde şi denumirea operaţiei de stratificare) sau se
amestecă intim cu nisip sau turbă.
Lăzile, confecţionate din scînduri, sînt astfel dimensionate încît greutatea
lor, împreună cu conţinutul să nu depăşească 40—50 kg, pentru a fi uşor de
manipulat (fig. 38). Lăzile cu seminţe puse la stratificat se cîntă- resc şi se
aşază în încăperi la temperatură convenabilă. Periodic, la intervale de 10—15
zile, se recîntăresc, pentru a stabili diferenţa de greutate, respectiv deficitul de
umiditate, care se completează printr-o nouă udare. De asemenea, se
controlează accesul aerului, deoarece prezenţa oxigenului la nivelul seminţelor
este indispensabilă. Avantajul stratificării în lăzi constă tocmai în posibilitatea
pe care o oferă de a menţine seminţele strict la nivelul dorit de umiditate,
temperatură şi aerisire.
Stratificarea în şanţuri se foloseşte uneori cînd se operează cu cantităţi mari
de seminţe sau cînd nu se dispune de încăperi corespunzătoare pentru
depozitarea lăzilor. Şanţurile se sapă în pămînt, pe terenuri cu soluri bine
drenate, avînd lăţimea de 1 m şi lungimea după nevoie (fig. 39). Adîncimea se
stabileşte în funcţie de perioada de stratificare. Astfel, în cazul seminţelor care
se stratifică timp scurt, de vara pînă toamna, la temperaturi mai ridicate de 16—
18°C, şanţul se sapă la adîncimea de 30—40 cm (şanţ pentru stratificare de
vară). Şanţul se sapă mai adine, la 80 cm, cînd seminţele se stratifică peste

122
iarnă (de toamna pînă primăvara), la temperatura de 3—5°C (şanţ pentru
stratificarea de iarnă).
In şanţuri, seminţele se aşază, de regulă, în straturi alterne cu nisip. In cazul
stratificării la şanţ, controlul şi reglarea factorilor hotărîtori se face mai greu şi
acest fapt constituie dezavantajul principal al metodei.

8.3. FORŢAREA SEMINŢELOR

Seminţe cu tegument impermeabil pentru apă şi aer se întîlnesc frecvent la
plante din familia leguminoaselor (salcîm, glădiţă, sofora etc.), dar nu lipsesc
nici la alte specii. Impermeabilitatea se datoreşte învelişului seminal alcătuit
din ţesuturi cornoase, adeseori impregnate cu substanţe
ceroase.
84
în condiţii naturale, per- meabilizarea tegumentului, la această categorie de
seminţe, se produce prin vieţuirea lor prelungită in pămînt umed, unde sînt
expuse inevitabil diferitelor substanţe şi reacţii chimice, alternanţelor dintre
amplitudini mari de temperatură etc. Trecerea seminţelor prin tubul digestiv al
animalelor care le ingeră poate avea acelaşi efect. Incendiile de suprafaţă, sînt,
de asemenea, în măsură să contribuie la permeabilizarea acestor seminţe.
Artificial, permeabilizarea tegumentului se realizează prin diferite
procedee de forţare.
\
Forţarea mecanică reprezintă procedeul prin care permeabilizarea se obţine
în urma unor leziuni provocate sau a unor incizii practicate în tegument. In
condiţii de laborator se execută o incizie cu un bisturiu sau o simplă înţepătură
cu un ac în partea opusă embrionului. Pentru cantităţi mai mari de seminţe se

123
folosesc aşa-numitele scarificatoare, cu ajutorul cărora se provoacă zgîrierea
tegumentului. Un scarificator de construcţie simplă este alcătuit dintr-o tobă de
formă hexagonală, căptuşită în interior cu glaspapir sau cu alt material abraziv
(fig. 40). Prin învîrtirea scarificato- rului, seminţele, care ocupă aproximativ
jumătate din volum, se freacă de asperităţile pereţilor şi sînt astfel vătămate
mecanic. Seminţele pregătite prin scarificare pot fi păstrate în continuare, fără
a-şi pierde capacitatea de germinare.
Forţarea hidrotermică presupune tratarea seminţelor cu apă caldă sau
fierbinte. In cantităţi mari, seminţele se aşază într-o albie şi peste ele se toarnă
apă la temperatura de 50—60°C, care se agită şi apoi se lasă pînă se răceşte.
Sub influenţa apei calde, seminţele se umflă, mărindu-şi volumul, iar
tegumentul se înmoaie. 'In această stare se consideră pregătite pentru semănat.
Cantităţile mai mici de seminţe pot fi introduse într-un săculeţ de tifon şi apoi
se cufundă, timp de cîteva minute, în apă clocotită, pentru a obţine acelaşi
efect. Seminţele forţate hidrotermic se zvîntă şi apoi se seamănă imediat, altfel
îşi pierd capacitatea de germinare.
Forţarea chimică a seminţelor cu tegumentul greu permeabil se bazează pe
acţiunea corosivă sau solventă a unor substanţe chimice. Astfel, acţiunea
corosivă a acidului sulfuric diluat are ca efect subţierea şi deci permeabilizarea
tegumentului. Eterul, xilenul sau acetona solubilizează stratul subţire de ceară
ce acoperă tegumentul seminţelor.

124
 Fig. 40 — Scarificator: a — vedere generală; b — secţiune.
85
8.4. TRATAMENTE PENTRU STIMULAREA GERMINAŢIEI Şl
ACTIVAREA CREŞTERII
In cultura plantelor, se cunosc astăzi numeroase metode de acţiune asupra
seminţelor, dintre care, unele au ca efect stimularea capacităţii de germinaţie,
răsărirea mai rapidă şi uniformă, iar altele determină, în plus, sporirea vitalităţii
şi a vigorii de creştere a plantulelor rezultate. In consecinţă, seminţele tuturor
speciilor forestiere pot fi supuse, facultativ, înainte de semănare, unor
tratamente speciale, care, depăşind cadrul experienţelor de laborator, s-au
dovedit eficiente pentru obţinerea unei cît mai bune reuşite a culturilor. Un loc
important în cercetările moderne îl ccupă tratamentele cu ajutorul unor factori
fizici sau chimici care, acce- lerind o serie de procese biochimice şi fiziologice,
grăbesc germinaţia şi activează creşterea.
Umectarea seminţelor înainte de semănare, realizată prin ţinerea lor în apă
sau prin stropirea lor repetată, constituie procedeul accesibil, care uşurează şi
grăbeşte îmbibiţia, prima fază a procesului de germinare. Aşa, de exemplu,
seminţele de molid ţinute timp de numai 24 ore, la temperatura camerei, în apă
împrospătată, răsar cu 5—6 zile mai devreme şi mai uniform. Durata necesară
pentru umectarea corespunzătoare a seminţelor este diferită, în funcţie de
grosimea şi permeabilitatea tegumentului, de temperatura apei şi de compoziţia
chimică a seminţelor. După umectare, seminţele se zvîntă uşor şi apoi se
seamănă imediat într-un sol reavăn, cu suficientă umiditate, care să permită
desfăşurarea în continuare a procesului de germinare.

125
 Prerefrigerarea are, pentru multe specii, un efect favorabil asupra
germinaţiei. Aşa, spre exemplu, seminţele de pin strob, umezite suplimentar şi
ţinute 2—3 săptămîni la temperaturi negative, germinează mai repede. De
asemenea, pentru stimularea germinaţiei, seminţele de duglas se umectează şi
apoi se ţin 7—10 zile, înainte de semănare, la temperaturi mai scăzute, de 5—
10°C. în acelaşi scop, seminţele de ienupăr se pun în apă expusă la îngheţ.
Stratificarea -- obligatorie la o anumită categorie de seminţe — poate fi
extinsă şi aplicată, pentru accelerarea şi uniformizarea încolţirii, la multe specii,
mai ales cînd seminţele acestora germinează eşalonat. Stratificarea timp de 10
—14 zile a seminţelor de duglas determină sporirea sensibilă a capacităţii de
germinaţie.
Tratarea seminţelor cu soluţii de microelemente (B, Co, Mn, Cu, Zn etc.) are
influenţă favorabilă asupra capacităţii de germinaţie, asupra creşterii şi
procentului de prindere a puieţilor plantaţi. Astfel, seminţele de pin înmuiate,
timp de 24 ore, în soluţii de Cu şi Co, cu concentraţia de 10—100 mg/l apă
germinează mai repede şi puieţii au o greutate sporită. Tratarea seminţelor de
molid cu soluţii de Mn, Zn, Cu, B, în concentraţie de 300 mg/l apă are, de
asemenea, o influenţă pozitivă asupra germinaţiei, creşterii şi rezistenţei
puieţilor la factorii nefavorabili ai mediului.
86
Tratarea seminţelor cu stimulenţi fizici oferă largi posibilităţi de sporire a
capacităţii de germinare şi de activare a proceselor de creştere. Experienţele de
laborator şi de teren au demonstrat că tratarea seminţelor cu doze mici de
radiaţii ionizante (gama, beta, Roentgen şi neutroni termici) accelerează
germinaţia şi sporesc proporţia substanţei uscate în plantele iradiate. După unii
autori, la baza acţiunii stimulatoare se află accelerarea diviziunii celulare.
Expunerea seminţelor la radiaţii electromagnetice sau tratarea lor cu curent
electric de 8—15 volţi grăbeşte, de asemenea, germinaţia şi sporeşte ritmul de

126
creştere a plantulelor. Undele ultrasonore pot fi şi ele folosite ca stimulator al
germinaţiei seminţelor şi creşterii plantelor. Aşa, spre exemplu, s-a demonstrat
experimental că ultrasonarea seminţelor de fistic, pecan şi nuc, cu intensitate de
0,7 W/cm2, la o frecvenţă de 18 kilo- cicli, timp de 4—15 minute, contribuie la
o răsărire mai devreme, în procent mai ridicat şi la creşterea mai viguroasă a
puieţilor.
Tratamentele cu stimulenţi de creştere (substanţe de creştere, fito- hormoni
sau biostimulatori naturali şi sintetici) au căpătat, în ultima vreme, o largă
aplicabilitate practică în cultura plantelor, pentru obţinerea unor sporuri
importante de creştere. Modul de acţiune şi efectele produse în organismul
vegetal de numeroasele substanţe de creştere obţinute prin sinteze chimice, sînt
asemănătoare cu cele produse de hormoni sau auxine care se găsesc în mod
natural în plante.
In prezent, numărul substanţelor sintetice stimulatoare cu acţiune auxinică
ajunge la ordinul sutelor, cele mai multe fiind însă derivaţi ai iodului, fenolului,
benzenului şi naftalenului. Tratarea seminţelor cu doze mici de substanţe
biostimulatoare conduce, în general, la intensificarea unor procese fiziologice,
asociată, de obicei, cu accelerarea diviziunii celulare şi sporirea creşterii.
Limitele de acţiune stimulatoare a substanţelor de creştere, sub raportul
concentraţiei, sînt foarte largi, variind între 1— 200 mg/l, în funcţie de natura
substanţei, specie şi condiţii de tratare. Cele mai active sînt substanţele din
grupa 2,4-D, care se folosesc în concentraţii de 1—10 mg/l. La temperaturi mai
ridicate, eficacitatea acestor substanţe creşte şi deci concentraţia trebuie redusă.
Indiferent de natura stimulenţilor de creştere, prin majorarea dozelor şi
prelungirea duratei de tratare, se produc fenomene de inhibare a funcţiilor
fiziologice, ajungîndu-se la reducerea proceselor de creştere şi uneori la
dezorganizarea ţesuturilor vegetale. în concentraţii mai mari, multe substanţe
chimice, din grupa biostimulatorilor, pot fi folosite ca ierbicide.

127
 Giberelinele alcătuiesc o grupă aparte de biostimulatori, care, prin structura
lor chimică şi efectele biologice produse la plante, se deosebesc de grupa
auxinelor. Aceste substanţe sînt produse metabolice ale ciupercii Giberella
fujikuroi. In prezent, se cunosc mai multe gibereline naturale, dar activitatea lor
biologică este calitativ similară.
87
Din analiza stadiului actual al cercetărilor şi a rezultatelor obţinute în
diferite ţări, se poate susţine că giberelinele au mari perspective de aplicare
practică în multe ramuri ale culturii plantelor. în concentraţii extrem de reduse,
giberelinele au influenţe favorabile asupra activităţii diferitelor enzime şi
asupra unor procese fiziologice, cum ar fi respiraţia, transpiraţia şi fotosinteză.
Rezultate bune se obţin şi la accelerarea germinaţiei, întreruperea repausului
seminal, grăbirea răsăririi şi stimularea creşterii. Astfel, prin preumectarea
seminţelor în soluţii de giberelină, în concentraţii cuprinse între 10—250 ppm,
germinaţia a fost accelerată la unele plante agricole cerealiere şi leguminoase.
Concentraţii de 300—500 ppm s-au folosit la tratarea timp de 24 ore a
seminţelor de Tsuga de Tai- van şi a celor de pin de Armând. La noi, s-a
experimentat cu bune rezultate, tratamente cu soluţii de acid giberelic la gorun,
stejar şi tei în concentraţii de 0,01—0,03% şi de 0,003—0,005% la molid.
Prin stropirea repetată cu soluţie de giberelină în concentraţie de 100 mg/l
apă, a puieţilor de stejar, tei, paltin aflaţi în primul an de vegetaţie s-a ajuns la
înălţimi de 3—6 ori mai mari faţă de martor şi la un spor de 40—80% al
substanţei uscate. Cel mai caracteristic efect al gibereline- lor asupra plantelor
constă în stimularea creşterii în înălţime şi în conţinutul sporit de substanţă
uscată.
Vitaminele formează un grup important de substanţe cu structuri chimice
foarte mult diversificate, dar apropiate prin activitatea lor biologică. Ele
îndeplinesc în plante o serie variată de funcţiuni în metabolism. Numeroase

128
cercetări au demonstrat că pretratarea seminţelor cu anumite vitanime (Вь С,
PP) are un efect stimulator deosebit asupra germinaţiei şi creşterii la o serie de
plante agricole.

PARTEA A DOUA PEPINIERE FORESTIERE

CAPITOLUL 1
ORGANIZAREA PEPINIERELOR
s
zultatelor obţinute îari perspective de or. în concentraţii э asupra activităţii im
ar fi respiraţia la accelerarea ger- ăririi şi stimularea ii de giberelină, in i fost
accelerată IE îtraţii de 300—50C r de Tsuga de Tai- îtat cu bune rezul- tejar şi
tei în con-
în concentraţie de primul an de vege- nartor şi la un spor efect al gibereline-
îălţime şi în conţi-
itanţe cu structuri activitatea lor bio- uni în metabolism, inţelor cu anumite
asupra germinaţiei
1.1. GENERALITĂŢI
La instalarea vegetaţiei forestiere pe cale artificială se dă preferinţă
plantaţiilor, datorită avantajelor multiple pe care le prezintă. Executate cu
puieţi, care au un sistem de rădăcini format şi bine dezvoltat, plantaţiile sint
totdeauna şi de la început mai rezistente în cele mai variate şi dificile condiţii
de vegetaţie. Pentru reuşita deplină a plantaţiilor este însă necesar ca puieţii
utilizaţi să fie produşi în pepinieră.
Pepiniera reprezintă suprafaţa de teren aleasă şi amenajată în mod special în
scopul producerii materialului de plantat. In pepinieră se recurge obişnuit la o
cultură intensivă, în scopul obţinerii unui mare număr de puieţi, la unitatea de
suprafaţă, de calitate cît mai bună şi în sortimen- laţia corespunzătoare
cerinţelor.

129
 Orice pepinieră se înfiinţează şi produce materialul de plantat necesar în
cuprinsul unui anumit teritoriu cu condiţii climatice mai mult sau mai puţin
omogene. în raport cu volumul, natura şi durata plantaţiilor care se fac în
teritoriul deservit, pepiniera poate avea o suprafaţă mai mare sau mai mică, un
caracter permanent sau provizoriu.
După mărime, o pepinieră poate fi mică, cînd suprafaţa ei nu depăşeşte 3 ha,
mijlocie, cînd are o suprafaţă de la 3 la 20 ha şi mare cînd depăşeşte 20 ha.
După durata de folosire, pepinierele pot fi permanente sau temporare. Cele
permanente au o durată de funcţionare nedeterminată şi sînt, de regulă,
centrale, de mărime cel puţin mijlocie, deservind teritorii mai întinse.
Pepinierele temporare (provizorii sau volante) sînt, în general, mici si durează
timp limitat, obişnuit pînă la încheierea plantaţiilor în cuprinsul teritoriului
pentru care s-au creat.
Pepinierele, servind ca bază pentru producerea materialului de plantat, au o
largă aplicabilitate practică într-o serie de compartimente ale culturii plantelor.
In ele se cultivă şi se formează, pînă la plantarea pe locul definitiv, puieţi de
arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali, de pomi şi arbuşti fructiferi, viţă de
vie, plante floricole etc. După destinaţia şi natura materialului de plantat
produs, pepinierele pot fi forestiere sau silvice, de srwrii nrn.nm.pnt.nlp
nnmimlp irit.imlp pf.p. P.PIP fnrpst.iprp sînt snpHalfoato
PARTEA A DOUA PEPINIERE FORESTIERE
CAPITOLUL 1 ORGANIZAREA PEPINIERELOR
1.1. GENERALITĂŢI
La instalarea vegetaţiei forestiere pe cale artificială se dă preferinţă
plantaţiilor, datorită avantajelor multiple pe care le prezintă. Executate cu
puieţi, care au un sistem de rădăcini format şi bine dezvoltat, plantaţiile sint
totdeauna şi de la început mai rezistente în cele mai variate şi dificile condiţii

130
de vegetaţie. Pentru reuşita deplină a plantaţiilor este însă necesar ca puieţii
utilizaţi să fie produşi în pepinieră.
Pepiniera reprezintă suprafaţa de teren aleasă şi amenajată în mod special în
scopul producerii materialului de plantat. In pepinieră se recurge obişnuit la o
cultură intensivă, în scopul obţinerii unui mare număr de puieţi, la unitatea de
suprafaţă, de calitate cît mai bună şi în sortimen- taţia corespunzătoare
cerinţelor.
Orice pepinieră se înfiinţează şi produce materialul de plantat necesar în
cuprinsul unui anumit teritoriu cu condiţii climatice mai mult sau mai puţin
omogene. în raport cu volumul, natura şi durata plantaţiilor care se fac în
teritoriul deservit, pepiniera poate avea o suprafaţă mai mare sau mai mică, un
caracter permanent sau provizoriu.
După mărime, o pepinieră poate fi mică, cînd suprafaţa ei nu depăşeşte 3 ha,
mijlocie, cînd are o suprafaţă de la 3 la 20 ha şi mare cînd depăşeşte 20 ha.
După durata de folosire, pepinierele pot fi permanente sau temporare. Cele
permanente au o durată de funcţionare nedeterminată şi sint, de regulă,
centrale, de mărime cel puţin mijlocie, deservind teritorii mai întinse.
Pepinierele temporare (provizorii sau volante) sînt, în general, mici şi durează
timp limitat, obişnuit pînă la încheierea plantaţiilor în cuprinsul teritoriului
pentru care s-au creat.
Pepinierele, servind ca bază pentru producerea materialului de plantat, au o
largă aplicabilitate practică într-o serie de compartimente ale culturii plantelor.
In ele se cultivă şi se formează, pînă la plantarea pe locul definitiv, puieţi de
arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali, de pomi şi arbuşti fructiferi, viţă de
vie, plante floricole etc. După destinaţia şi natura materialului de plantat
produs, pepinierele pot fi forestiere sau silvice, de specii ornamentale,
pomicole, viticole etc. Cele forestiere sînt specializate

131
In producerea puieţilor de arbori şi arbuşti. In unele din ele se produc, din
seminţe sau butaşi, puieţi de vîrstă mică (1—3 ani), destinaţi cu prioritate
lucrărilor curente de împădurire. Există pepiniere în care se cultivă cîte o
singură specie (molid sau brad). Cele mai multe sînt însă pepiniere forestiere
complexe, cu caracter permanent, în care se produc sortimente variate de puieţi,
aparţinînd unui număr mare de specii. Din asemenea pepiniere se obţin puieţi
necesari, atît pentru lucrări obişnuite de împădurire, in fondul forestier sau în
terenuri degradate, cît şi pentru plantaţii în diferite culturi forestiere de
protecţie, aliniamente, spaţii verzi etc. Aproape toate pepinierele forestiere
existente oferă posibilitatea efectuării culturilor atît în cîmp, cît şi în spaţii
adăpostite, dotate cu mijloace care permit reglarea factorilor ecologici.
Pepinierele silvice reprezintă verigi importante şi de neînlocuit în cadrul
acţiunilor complexe şi de anvergură privind instalarea vegetaţiei forestiere pe
cale artificială. în trecut, puţine la număr şi restrînse ca suprafaţă, aveau un rol
secundar şi funcţii limitate. Astăzi au devenit însă parte integrantă a oricărui
program de cultură forestieră. Aşa, de exemplu, pentru realizarea volumului de
împăduriri, prevăzut în Programul naţional de dezvoltare a silviculturii în
perspectivă, sînt necesari anual 250 milioane puieţi, care urmează să fie produşi
în pepiniere silvice.
In prezent, fondul forestier al ţării noastre este deservit de peste 1 100
pepiniere permanente, dintre care o bună parte sînt pepiniere mari, centrale, cu
tehnologii modernizate, aproape în întregime mecanizate şi în care producţia de
puieţi capătă tot mai mult un caracter industrial. Pentru nevoile viitoare,
pepinierele existente urmează să fie extinse, iar producţia de puieţi
perfecţionată şi diversificată.
După natura materialului de reproducere folosit, se deosebesc puieţi din
sămînţă, obţinuţi prin înmulţire generativă şi puieţi din butaşi, mar- cote etc.,
obţinuţi prin regenerarea vegetativă sau restituţie. Indiferent de provenienţa lor,

132
puieţii pot fi nerepicaţi, cu sistemul de rădăcini nederanjat pînă la recoltare şi
repicaţi, adică transplantaţi o dată sau de mai multe ori în timpul creşterii lor în
pepinieră, pentru fortificare şi mai ales pentru realizarea unor dimensiuni mai
mari.
După modul cum se prezintă sistemul de rădăcini în urma recoltării, se
deosebesc puieţi cu rădăcini nude, neprotejate de pămîntul în care au crescut şi
puieţi cu rădăcini acoperite (cu bal sau balot de pămînt), care se scot şi se
plantează cu volumul total sau parţial de sol străbătut de rădăcini (fig. 41 a).
Pentru anumite nevoi, se produc uneori puieţi containeri- zaţi (fig. 41 Ъ, c, d),
crescuţi de la început în diferite tipuri de recipiente sau substrate nutritive
artificiale împreună cu care se manipulează şi plantează.
După dimensiuni, puieţii pot fi socotiţi de talie mică, atunci cînd înălţimea
tulpinii realizează cel mult 50 cm la răşinoase şi 100 cm la foioase şi de talie
mare, cînd tulpina depăşeşte aceste înălţimi. Puieţii de talie mare se obţin
obişnuit după mai mulţi ani, prin repicaj, uneori repetat. Dar, se pot obţine şi
după 1—2 ani, fără repicaj, în cazul speciilor repede crescătoare (plopi, sălcii).
Este necesar să se reţină că rolul pepinierelor în silvicultura modernă nu se
rezumă numai la înmulţirea speciilor lemnoase, ci reprezintă un cîmp vast de
perfecţionare continuă a capacităţii de producţie a plantelor cultivate. Orice
pepinieră silvică de producţie poate servi ca bază experi-
90

Fig. 41 — Puieţi cu rădăcini protejate: a — cu bal de pămînt; b — In pungă

„godet"; с — In pungă de hîrtle Kralt; d — In coşuleţ de

133
polietilenă.
mentală şi didactică. O cultură forestieră de producţie instalată în pepinieră
reprezintă totodată o testare a calităţii seminţelor folosite, iar sortarea puieţilor
o continuare a acţiunii de selecţie şi de promovare a exemplarelor cu cel mai
ridicat potenţial de creştere.

1.2. ALEGEREA TERENULUI PENTRU PEPINIERA

La înfiinţarea unei pepiniere, alegerea amplasamentului constituie o
problemă fundamentală, de cea mai mare importanţă. Pentru a obţine producţii
ridicate în pipinieră este necesar ca exigenţele diversităţii (uneori mari) de
specii care se cultivă să fie cît mai complet satisfăcute. In acest scop, se
urmăreşte să se asigure de la început realizarea unei corespondenţe armonioase
între particularităţile biologice ale speciilor cultivate — îndeosebi între
cerinţele lor faţă de factorii ecologici — şi caracteristicile ecologice ale
mediului staţionai.
Un studiu anticipat şi amănunţit asupra factorilor staţionali — climatici,
edafici şi geomorfologici — este indispensabil în vederea alegerii terenului şi
proiectării pepinierei.
Complexul ecologic al staţiunii din cuprinsul pepinierei are un rol
determinant şi condiţionează în mare măsură atît numărul speciilor care pot fi
cultivate, cît mai ales cantitatea şi calitatea producţiei de puieţi. Reglarea unor
factori ecologici este practic posibilă, dar în acest scop se angajează adeseori
cheltuieli mai puţin justificate, care ar putea fi de la început evitate, printr-o
alegere judicioasă a terenului.
Pentru a obţine rezultate cît mai bune în producţia de puieţi, este necesar ca
terenul destinat pepinierei să întrunească anumite valori ale factorilor ecologici
care să ofere condiţii optime de vegetaţie tuturor speciilor cultivate. In acest

134
sens, este indicat ca pepiniera să fie situată în condiţii climato-edafice
reprezentative pentru teritoriul deservit.
In locul de amplasare a pepinierei, terenul neted şi uşor înclinat (de 1—3°)
este preferat, deoarece asigură drenajul natural în regiuni muntoase mai umede
şi scurgerea apelor în exces din precipitaţii sau irigaţii. Pe de altă parte, terenul
aşezat înlesneşte mecanizarea maximă a proceselor tehnologice de producţie.
Dacă nu pot fi evitate terenurile cu înclinare mai mare se terasează pentru a
uşura execuţia lucrărilor şi mai ales pentru prevenirea fenomenului de eroziune
a solului de cultură.

La înfiinţarea pepinierelor în regiuni montane, se dă preferinţă expoziţiilor

însorite, care se încălzesc mai uşor, evitîndu-se cele nordice mai reci, unde
zăpada se menţine mai multă vreme. Se evită, de asemenea, fundul văilor şi
locurile depresionate, lipsite de un drenaj aerian normal, unde se înregistrează
frecvent acumulări de aer rece şi apar brume şi îngheţuri.
Pentru a beneficia de întreaga energie solară, necesară culturilor, pepinierele
se amplasează, de regulă, în terenuri descoperite, lipsite de vegetaţie forestieră.
în puţine cazuri, pentru protejarea puieţilor unor specii delicate (brad, fag)
împotriva insolaţiei şi a îngheţului, se recomandă înfiinţarea de pepiniere mici
sub masiv, de preferinţă la adăpostul unei păduri rărite de fag.
In regiuni bîntuite de vînturi dominante şi periculoase, care spulberă zăpada
în timpul iernii şi sporesc seceta de vară, se aleg pentru pepinieră terenuri
protejate de o culme sau pădure, iar în lipsa acestora se recomandă instalarea
unei perdele de protecţie. Indiferent de situaţie, pepiniera nu trebuie aşezată în
imediata vecinătate a pădurii, deoarece poate fi uşor invadată de numeroşi
dăunători ai plantelor lemnoase. Totodată, peretele pădurii din marginea sudică
a pepinierei umbreşte culturile, iar cel din vecinătatea nordică sporeşte

135
insolaţia, prin reflecţia razelor solare. Pentru a evita aceste neajunsuri, se lasă,
între pepinieră şi pădure, o distanţă de 30—40 m.
De la început, odată cu înfiinţarea pepinierei, este bine să se conteze pe un
sol cu componenţi, însuşiri şi procese ale căror acţiuni şi interacţiuni să
determine o fertilitate naturală cel puţin mijlocie. Recomandarea făcută de unii
autori citaţi de V. V. Oghievschi (62), de a creşte puieţi forestieri pe soluri
sărace, atunci cînd se plantează în condiţii grele de vegetaţie, nu are nici un
suport ştiinţific. Experienţa practică a dovedit că puieţii produşi în pepiniere cu
soluri sărace sînt slab dezvoltaţi, cresc încet şi asigură un procent redus de
prindere la plantare, chiar în staţiuni mai bune. Dimpotrivă, pe soluri cu
fertilitate ridicată, se obţin puieţi vigu- roşi, cu însemnate cantităţi de rezerve
acumulate în ţesuturi, capabili să se prindă şi să crească mai bine în cele mai
grele condiţii de vegetaţie.
în toate cazurile în care se recurge la alegerea solului pentru pepinieră, se
impune un studiu detaliat, cu scopul de a defini cantitativ întregul complex de
factori care condiţionează calitatea culturilor. In vederea satisfacerii cît mai
depline a cerniţelor, adeseori foarte diferite, ale speciilor cultivate, se alege
pentru pepinieră un sol zonal din cuprinsul teritoriului deservit, un sol cu
textură mijlocie, profund, reavăn şi bogat în substanţe minerale nutritive.
Solurile grele, argiloase, deşi bogate, trebuie evitate chiar mai mult decît
cele uşoare. Ele sînt reci, compacte şi mai greu permeabile pentru apă şi aer,
îngheaţă uşor şi provoacă frecvent deşosarea puieţilor. Conţinutul ridicat de
argilă face dificilă lucrarea şi întreţinerea solului, dar mai ales scosul puieţilor,
deoarece pămîntul se desprinde greu de pe suprafaţa rădăcinilor.
Solurile cu textură uşoară prezintă dezavantajul că sînt mai sărace în
substanţe minerale nutritive şi în apă.

136
 Solurile lutoase şi luto-nisipoase, profunde, cu umiditate suficientă sînt cele
mai indicate pentru pepinieră, deoarece asigură un regim aero- hidro-termic
mai bun şi se lucrează mai uşor.
Solurile mlăştinoase sau cu tendinţă de gleizare, podzolurile cu reacţie
puternic acidă, ca şi solurile sărăturate sau cu stratul de prundiş aproape
92
de suprafaţă sînt improprii pentru pepinieră. Pentru a înlesni folosirea de către
plante a apei din stratul freatic, acesta ar trebui să fie la o adîn- oime de 1,5—
2,0 m, în solurile cu textură mijlocie. înfiinţarea pepinierelor în luncile rîurilor
poate fi avantajoasă dacă se îndeplinesc condiţiile necesare şi terenul nu este
inundabil.
Pepinierele se amplasează obişnuit în apropierea unor surse de apă, pentru a
uşura irigarea culturilor la nevoie. De asemenea, se cere ca o pepinieră mare, cu
caracter permanent, să fie situată cît mai central în cuprinsul teritoriului
deservit, să fie accesibilă prin drumuri de comunicaţie practicabile şi cît mai
aproape de centre populate cu disponibilităţi în forţă de muncă.
1.3. SUPRAFAŢA Şl FORMA PEPINIEREI
O pepinieră se înfiinţează pentru a satisface cu material de plantat nevoile
unui anumit teritoriu, cu condiţii climatice mai mult sau mai puţin omogene. Ca
urmare, mărimea pepinierei se stabileşte în funcţie de natura şi volumul
plantaţiilor necesare anual în cuprinsul teritoriului deservit. O apreciere
aproximativă a mărimii pepinierei se poate face chiar înainte de alegerea
locului de amplasare, considerînd că puieţii necesari pentru plantarea efectivă a
unui teren de 100 ha, se pot obţine pe un hectar de pepinieră. Un calcul precis
al suprafeţei pepinierei este posibil numai dacă se cunosc următoarele elemente
de bază: numărul puieţilor pe specii şi sortimente ce trebuie produşi anual în
pepinieră, indicele de producţie, vîrsta puieţilor şi sistemul de asolament
adoptat.

137
 Numărul de puieţi (N), necesari anual pe specii şi sortimente, se stabileşte
plecînd de la sarcinile planului de perspectivă în domeniul împăduririlor, din
care rezultă natura şi volumul plantaţiilor care se impun în execuţia diferitelor
categorii ale lucrărilor obişnuite de împădurire. Pe lîngă materialul de plantat
destinat lucrărilor obişnuite de împădurire în multe pepiniere permanente se
produc suplimentar puieţi folosiţi adeseori în afara fondului forestier pentru
plantaţii în aliniamente, perdele de protecţie, spaţii verzi şi pentru o serie de
alte nevoi neprevăzute.
Indicele de producţie (n) exprimă numărul minim de puieţi apţi de plantat,
care se poate obţine în pepinieră pe unitatea de suprafaţă (ha) efectiv cultivată.
Pentru condiţiile din ţara noastră, indicii de producţie pe specii au valorile
indicate în tabelul 23. Aceste valori au un caracter orientativ deoarece indicele
de producţie variază în limite destul de mari în funcţie de condiţiile de
vegetaţie, vîrsta puieţilor, desimea optimă şi schema de cultură adoptată. Avînd
în vedere acest fapt, indicele de producţie se calculează mai exact plecînd de la
numărul de puieţi ce se obţine la metrul de rînd în cazul desimii optime şi de la
distanţa dintre rînduri, respectiv de la lungimea totală a rîndurilor de pe
suprafaţa de un hectar. în cazul puieţilor repicaţi sau a celor obţinuţi prin
butăşire, indicele de producţie nici nu poate fi altfel stabilit, decît luînd în
considerare distanţele dintre rînduri şi dintre puieţii pe rînd.
Vîrsta puieţilor (V) reprezintă intervalul de timp, exprimat în ani, în care
puieţii cresc şi devin apţi de plantat. Vîrsta depinde de dimensiunile pe care
trebuie să le realizeze puieţii, de rapiditatea lor de creştere şi de condiţiile de
vegetaţie asigurate în pepinieră.
93
Tabelul 23 Sistemul de asolament sporeşte
mărimea pepinierei cu o suprafaţă echivalentă celei care, periodic, este supusă
unor lucrări de ameliorare a solului. Numărul de ani în care, pe aceeaşi

138
suprafaţă, culturile forestiere alternează cu lucrări de ameliorare reprezintă
ciclul de producţie-amelio- rare. Pentru a include în sistemul de ameliorare
întreaga suprafaţă de cultură, terenul se împarte în unităţi de mărime egală,
numite sole, în număr echivalent cu numărul anilor din ciclul de producţie-
ameliorare. Ca urmare, în fiecare an, un număr de sole (c) va fi ocupat de
culturi forestiere şi alt număr de sole (a) se va afla în ameliorare.
Cunoscînd valorile elementelor prezentate mai sus, suprafaţa pepinierei se
poate calcula cu formula:
Dacă indicele de producţie se exprimă prin produsul dintre numărul mediu
de puieţi la metrul de rînd («') şi numărul metrilor de rînd la un hectar [m'),
formula de calcul se prezintă astfel:
n'm' \ с j
Avînd în vedere că numărul de puieţi planificaţi anual, indicele de producţie
şi vîrsta puieţilor, variază de la specie la specie, formula de calcul se aplică
pentru fiecare specie în parte. Se însumează apoi suprafeţele rezultate pentru
toate speciile luate în considerare şi, astfel, rezultă suprafaţa efectiv cultivabilă
a pepinierei. Pentru a obţine suprafaţa totală, la cea efectiv cultivabilă se
adaugă suprafaţa auxiliară, reprezentată prin reţeaua de drumuri şi
amplasamentul diferitelor construcţii anexe. Suprafaţa auxiliară se deduce
grafic, pe planul de situaţie, ţinînd seama de forma pepinierei, numărul şi
lăţimea drumurilor, mărimea terenurilor destinate diferitelor construcţii etc.
Forma pepinierei depinde în mare măsură de configuraţia terenului ales. In
orice caz, se adoptă, pe cît posibil, o formă care să permită împărţirea şi
folosirea raţională a întregii suprafeţe şi să înlesnească mecanizarea maximă a
proceselor tehnologice de producţie. Se recomandă ca pepiniera, în ansamblul
ei, să aibă o formă regulată, dreptunghiulară sau pătrată, respectînd principiul
de a cuprinde într-un perimetru minim o suprafaţă cît mai mare.
Indici de producţie In pepinieră

139
Specia Nr. puieţi la ha

Molid 1 600 000

Pin negru, pin
silvestru 1 200 000
Duglas 1 000 000
Brad 1 000 000
Larice 800 000
Gorun, stejar pe
dunculat 400 000
Paltin, frasin cireş
etc. 300 000
Carpen jugastru
etc. 250 000
Salcîm 200 000
Tei, nuc negru 200 000
Plopii euramericani
1,0x0,3 m 28 000
Plopii euramericani
1,5x0,6 m 10 000
94
1.4. IMPARŢIREA TERENULUI DIN PEPINIERE
Terenul pepinierei, delimitat şi împrejmuit, cuprinde în cea mai mare parte
cîmpul de cultură, în care materialul de plantat, pentru cele mai multe specii, se
produce în condiţii naturale de mediu. Este uşor de înţeles că producţia de
puieţi obţinută în cîmp este în mare măsură dependentă de fertilitatea solului,
favorabilitatea climatului şi de ansamblul lucrărilor silvotehnice aplicate la
instalarea şi îngrijirea culturilor. Cu toate intervenţiile omului şi mijloacele
folosite, în cîmpul de cultură, o serie de factori, îndeosebi climatici, nu pot fi
suficient stăpîniţi şi dirijaţi. Din această cauză, în ultima vreme se recurge,
pentru unele specii mai delicate (sau pentru mai multe, în prima perioadă de
viaţă a puieţilor), la culturi forestiere în spaţii adăpostite (răsadniţe, solarii,
sere), în care factorii de vegetaţie pot fi reglaţi mult mai uşor. Dar, şi în acest
ultim caz, puieţii crescuţi la început în spaţii adăpostite se transferă în cîmp,
pentru a realiza dimensiunile dorite şi mai ales pentru a se fortifica.

140
 Aşadar, cîmpul de cultură rămîne în continuare pentru pepinieră partea
principală din care se obţin, în ultimă analiză, puieţii apţi de plantat pentru toate
speciile cultivate.
O exploatare raţională a pepinierei este posibilă numai dacă terenul este
judicios împărţit şi foarte bine organizat. In primul rînd, culturile rezultate din
acelaşi material de reproducere (seminţe, butaşi, altoaie etc.), prin aplicarea
unui proces tehnologic specific, se grupează pe sectoare denumite secţii de
cultură. Ca urmare, într-o pepinieră mare, cu profil complex, pot fi constituite
după nevoie secţii de semănături, butăşiri, mar- cotaje, altoiri etc. (fig. 42). în
cuprinsul secţiilor, culturile se grupează pe

Fig. 42 — Vedere generală şi schema unei pepiniere forestiere: CA —

complex de construcţii administrative; GD — grădina dendrologlcă; IS—IIIS
— secţia semănături; IR—IIIR — secţia repicaje; IB—IIIB — secţia butăşiri;
PM — secţia plante-mamă; S — seră; CR — cîmpul cu răsadniţe; M —
magazia de unelte; R — remiza pentru maşini.
95
specii şi provenienţe, alcătuind aşa-numitele loturi de cultură, care păstrează
continuitatea şi entitatea necesară a loturilor de seminţe, butaşi, altoaie etc.

141
 O secţie de cultură, necesitînd adoptarea unui anumit sistem de aso- lament,
se împarte în sole sau cîmpuri de asolament, iar acestea, la rîndul lor, se divid
în unităţi de cultură, alcătuite numai din tarlale sau din tarlale, tăblii şi straturi.
Pentru tarlale se adoptă forma dreptunghiulară cu lungimea de ]00—200 m
şi cu lăţimea egală cu jumătate din lungime. Uneori, dimensiunile tarlalelor pot
fi egale cu ale solelor cînd acestea din urmă nu au o suprafaţă prea mare.
Tăbliile, ca subunităţi ale tarlalelor, se delimitează numai atunci cînd se
ajunge la o împărţire a pepinierei sau secţiei de cultură în straturi.
Straturile, ca unităţi de cultură elementare, au lăţimea de 1,10—1,20 m si
lungimea de 15—20 m, egală cu lăţimea tăbliilor.
Secţiile, solele şi unităţile de cultură din pepinieră se separă între ele prin
reţeaua de drumuri principale, secundare şi perimetrale sau de hotar.
Drumurile principale, cu o lăţime de 4—6 m, trebuie să facă posibilă
trecerea concomitentă a două vehicule încărcate. Ele separă sectoarele mari ale
pepinierei (secţiile şi solele).
Drumurile secundare, cu o lăţime de 2—4 m, despart între ele tarlalele şi
tăbliile, iar cele de hotar, late de 2—5 m, situate în zona perime- trală a
pepinierei, fac legătura cu întreaga reţea de drumuri.
în cazul împărţirii terenului de cultură în straturi, acestea se separă prin
poteci cu o lăţime de 30—40 cm, incluse în suprafaţa cultivabilă.
Reţeaua de drumuri din pepinieră se amenajează şi se întreţine pentru a fi
practicabilă în orice sezon al anului. In pepinierele mari, drumurile, îndeosebi
cele principale, se pietruiesc şi uneori se pavează.
Pentru protecţia culturilor împotriva dăunătorilor animali, pepinierele se
împrejmuiesc. O împrejmuire eficientă şi preferată pentru pepinierele
permanente este cea din plasă de sîrmă cu ochiuri de 5 X 5 cm, întinsă pe stîlpi
de metal sau beton, plantaţi la distanţe de 2,5 m. Asemenea împrejmuiri au

142
avantajul că apără pepiniera de animale mari şi mici, fără să umbrească
culturile sau să împiedice circulaţia aerului.
In cuprinsul pepinierelor se rezervă suprafeţe necesare amplasării unor
instalaţii şi construcţii gospodăreşti. Numărul şi destinaţia acestora depinde de
mărimea şi importanţa pepinierei. Intr-o pepinieră mare centrală şi cu caracter
permanent, sînt deseori necesare clădiri pentru administraţie şi locuit.
Capacitatea acestora se stabileşte în funcţie de numărul personalului tehnic şi al
muncitorilor permanenţi. Sînt, de asemenea, necesare suprafeţe pentru
instalarea unor remize de maşini, utilaje şi vehicule, ateliere de reparat,
depozite de seminţe şi puieţi, solarii, răsadniţe şi sere, magazii sau adăposturi
pentru sortarea şi ambalarea puieţilor, compostiere, bazin de apă şi instalaţii de
irigat etc.
In sistematizarea pepinierelor, proiectantul are obligaţia să îmbine utilul cu
frumosul. Acest lucru este cu atît mai necesar, cu cît pepiniera este mai
importantă şi dispune de o diversitate mare de culturi şi de o serie de construcţii
auxiliare. O soluţie ar fi aceea de a plasa la intrarea principală, într-un sistem
arhitectonic adecvat, clădirile mai importante, destinate administraţiei şi
locuinţelor, în jurul cărora să se amenajeze un parc cu specii decorative.
în acţiunea de parcelare a cîmpului de cultură este, de asemenea, necesar să
se armonizeze latura productivă cu cea decorativă. Astfel, de la
96
complexul de clădiri spre interiorul pepinierei, se recomandă instalarea secţiilor
de butăşiri şi repicaje cu puieţi de talie mare, iar în spatele lor restul sectoarelor
cu diferite secţii de înmulţire. Solariile şi serele vor fi amplasate în locurile cele
mai bine luminate. Depozitele, remizele, magaziile etc., pot fi aşezate într-o
parte mai dosnică a pepinierei, mascate de culturi înalte sau garduri vii.
CAPITOLUL 2 ECOLOGIA CULTURILOR DIN PEPINIERA
2.1. CONSIDERAŢII GENERALE

143
 Culturile din pepinieră, ca toate organismele vii, sînt rezultatul interacţiunii
dintre ele şi mediul înconjurător. Creşterea lor normală este în strînsă
dependenţă de o serie de factori ecologici care acţionează asupra proceselor
vitale. Lumina şi căldura, bioxidul de carbon şi oxigenul, apa şi substanţele
minerale nutritive sînt factorii principali ai mediului, asimilaţi direct de către
plante şi deci pot fi consideraţi factori de viaţă ai plantelor.
Cunoaşterea relaţiilor generale dintre plantă şi complexul factorilor de viaţă
precum şi a relaţiilor specifice cu fiecare factor în parte, este de însemnătate
primordială în cultura forestieră din pepiniere. Asigurarea unor condiţii
corespunzătoare specificului ereditar al culturilor care ne preocupă reprezintă o
cale practică importantă pentru valorificarea întregului potenţial de creştere a
puieţilor.
După cum se ştie, condiţiile de mediu nu sînt aceleaşi pe toată durata unui
an şi nici cerinţele plantelor cultivate nu rămîn aceleaşi de-a lungul unei
perioade de vegetaţie. De aceea, este necesar să se ştie pentru fiecare etapă şi
fenofază de creştere în ce măsură diferiţi factori de viaţă sînt favorabili
culturilor instalate, şi, în acelaşi timp, să se cunoască factorii care prin
insuficienţă sau exces frînează creşterile. In final, interesează favorabilitatea
mediului de viaţă, ca rezultat vital al interacţiunii factorilor ecologici.
In culturile din pepinieră se pune cu tot mai multă tărie problema cunoaşterii
relaţiilor dintre plantă şi mediu, deoarece în ultima vreme se recurge din ce în
ce mai mult la culturi în spaţii adăpostite, cu condiţii artificiale, în care factorii
de viaţă pot fi dirijaţi cu cea mai mare atenţie. Rezolvarea acestei probleme
esenţiale de cunoaştere este de actualitate şi va trebui să formeze în continuare
obiectul unor studii şi cercetări experimentale.
2.2. LUMINA CA FACTOR DE VIAŢA

144
 Lumina este factorul determinant în procesul de fotosinteză. In natură, sursa
de lumină este soarele, care, după cum se ştie, emite energie radiantă ce se
descompune în lumină şi căldură. Intensitatea luminii prezintă am-
7 — ÎMPĂDURIRI
97
plitudini mari în timpul zilei şi de la un anotimp la altul, datorită unghiului de
incidenţă a razelor solare şi a gradului de nebulozitate. Este important şi
necesar să se cunoască, pentru fiecare cultură din pepinieră, nivelul de
intensitate a luminii la care are loc desfăşurarea normală a procesului ae
fotosinteză.
în condiţiile ţării noastre, intensitatea luminii de 4—5 mii de lucşi, în timpul
iernii, ajunge pînă la 30—40 mii şi chiar 100 mii lucşi în lunile de vară, cu zile
senine. La o intensitate a luminii cu valori pînă la 50 mii lucşi, procesul de
fotosinteză creşte şi se desfăşoară normal pentru cele mai multe specii de
plante.
In raport cu cerinţele faţă de lumină, speciile lemnoase se împart în specii de
lumină (larice, pin, gorun etc.) şi specii de umbră (brad, fag etc.), iar
comportamentul lor faţă de acest factor ecologic se exprimă prin aşa- numitul
temperament al speciei. In culturi de pepinieră, speciile de lumină, mai robuste,
pot creşte de la început în plină lumină. Cele de umbră, dimpotrivă, necesită un
adăpost care să le protejeze împotriva luminii prea puternice. La brad, de
exemplu, intensitatea maximă a fotosintezei se realizează la circa 30 o/o din
lumina totală, iar peste această valoare asimilarea bioxidului de carbon scade
(61). In pepiniere, pentru speciile de umbră, diminuarea intensităţii luminii se
obţine prin umbrire, care se aplică, mai ales în perioada de vară, cu lumină
puternică. O umbrire de scurtă durată, după răsărirea culturilor, este necesară
pentru aproape toate speciile forestiere, atunci cînd lumina intensă este însoţită
de căldură puternică.

145
 In cazul culturilor din spaţii adăpostite, este necesar să se ţină seama că la
trecerea prin materialul folosit la construcţia acestor adăposturi (sere, solarii),
deşi transparent, se pierde aproape jumătate din energia luminoasă.
Mărirea intensităţii şi duratei luminii se poate asigura, în spaţii adăpostite,
prin iluminare artificială. In cultura de cîmp, mărirea intensităţii luminii se
realizează prin orientarea rîndurilor, reglarea desimii şi combaterea buruienilor
sau folosind material plastic de culoare albă, aşezat între rînduri de puieţi.
2.3. CĂLDURĂ CA FACTOR DE VIAŢA
Căldura este forma de energie indispensabilă vieţii şi creşterii plantelor. Ea
este factorul ecologic care influenţează întreaga gamă de procese vitale. Aşa, de
exemplu, fotosinteză, proces fiziologic complex, sporeşte de 1,5—1,6 ori, iar
respiraţia de 2,0-—2,5 ori, la o creştere a temperaturii cu 10°C (63). Dar
această dinamică rămîne valabilă numai între anumite valori ale temperaturii (5
—35°C).
Căldura influenţează, alături de ceilalţi factori ecologici, capacitatea de
absorbţie a apei de către seminţe, durata încolţirii şi răsăririi, durata tuturor
fazelor de creştere şi, în general, durata perioadei de vegetaţie.
Căldura intervine şi indirect în viaţa plantelor, în sensul că modifică
capacitatea de dizolvare a apei, determină formarea de rouă internă, modifică
circulaţia apei şi aerului în sol, condiţionează activitatea microorganismelor etc.
Exigenţele şi toleranţele plantelor lemnoase faţă de temperatură diferă în
funcţie de specie şi vîrstă. Aceste deosebiri se constată încă din faza de
germinare a seminţelor, care, la anumite specii, arată optime şi limite termice
senbili deosebite. Totuşi, pentru majoritatea speciilor forestiere,
98
temperatura în sol necesară germinării seminţelor, creşterii rădăcinilor şi
procesului de absorbţie, este în jur de 20°C şi cu valori mai mari în cazul
speciilor termofile. Ridicarea temperaturii aerului pînă la 25—30°C, în timpul

146
perioadei de vegetaţie, contribuie la intensificarea proceselor vitale. Cînd
temperatura ajunge la 35—40°C, aceste procese scad brusc, iar la 50°C
încetează (63).
Pagubele provocate de temperaturile ridicate sînt cu atît mai mari, cu cît
puieţii dispun de mai puţină apă care să permită producerea unei transpiraţii
intense şi deci răcirea organelor active. In pepiniere, plantu- lele sînt cele care
suferă mai mult de pe urma încălzirii excesive a ţesuturilor şi a pierderilor de
apă care însoţesc acest fenomen. încălzirea excesivă a solului cauzează arsuri
ale scoarţei puieţilor în regiunea coletului.
Temperaturile scăzute, sub formă de îngheţuri şi geruri, provoacă, de
asemenea, pagube însemnate. Îngheţurile timpurii, de toamnă, degeră vîr- furile
crude ale puieţilor care n-au avut timp să se lignifice suficient, îngheţurile tîrzii,
de primăvară, vatămă plantulele rezultate din semănături executate toamna sau
primăvara timpuriu. Vătămări pot fi provocate şi puieţilor mai vîrstinici, dacă
îngheţurile apar după intrarea lor în vegetaţie. In iernile lipsite de zăpadă, din
cauza gerurilor excesive, degeră seminţele semănate toamna, dacă nu sînt
protejate. De asemenea, peste iarnă, alternanţele dintre îngheţ şi dezgheţ duc la
deşosarea puieţilor.
Regimul favorabil de căldură, necesar culturilor forestiere, este uşor
controlat şi dirijat în adăposturi (sere, solarii etc.), dar printr-o serie de măsuri
silvotehnice, poate fi influenţat şi în cazul culturilor de cîmp. înlăturarea
excesului de căldură şi a efectelor sale negative se obţine prin irigare (pentru
răcorirea puieţilor şi aprovizionarea solului cu apă), prin umbrirea culturilor sau
mulcirea solului cu materiale reflectizante, prin aerisirea puternică a culturilor
din spaţii adăpostite etc.
Efectele negative ale temperaturilor scăzute sînt evitate prin cultivarea unor
specii sensibile, cel puţin în anumite perioade mai reci, în spaţii adăpostite
(solarii, sere).

147
 în cîmpul de cultură din pepinieră, degerarea seminţelor peste iarnă poate fi
prevenită prin execuţia mai adîncă a semănăturilor de toamnă şi prin mulcirea
solului cu un strat mai gros de material organic sau prin acumularea şi păstrarea
zăpezii. Fenomenul de deşosare este evitat prin aplicarea unui strat de muşchi
(înmuşchiere) sau alt material organic plasat intre rîndurile de puieţi.
La încălzirea solului se poate contribui prin lucrarea Iui raţională şi
administrarea de îngrăşăminte organice, care, în timpul descompunerii, degajă
căldură. Combaterea buruienilor este, de asemenea, utilă deoarece, prin
umbrire, ele reduc temperatura solului cu 2—4°C.
2.4. APA CA FACTOR DE VIAJA
Rolul apei în viaţa plantelor este deosebit de mare. Procesele fiziologice şi
biochimice, în esenţă creşterea plantelor, se desfăşoară în mod normal numai în
prezenţa unei anumite cantităţi de apă. Caracterul indispensabil al apei reiese
nu numai din măsura participării ei la alcătuirea plantelor, ci şi din faptul că,
pentru formarea fiecărui kilogram de materie vegetală, se consumă sute de litri
de apă, care, în cea mai mare parte, după ce şi-au îndeplinit rolul fiziologic, se
pierd în atmosferă prin transpiraţie.
Plantele au nevoie de apă din momentul semănării seminţelor. Pentru
germinare, conţinutul în apă al seminţelor trebuie să se ridice la cel puţin 20—
25 %. Proporţia apei din corpul plantulelor şi puieţilor este totdeauna mai mare
decît la arborii maturi. Puieţii cultivaţi în medii mai umede (spaţii adăpostite)
au un conţinut mai bogat de apă, decît cei crescuţi în cîmp. In general, culturile
din pepinieră sînt mari consumatoare de apă.
La majoritatea speciilor forestiere, seminţele se încorporează şi rădăcinile
cresc în partea de la suprafaţa solului, acolo unde activitatea microorganismelor
şi schimbul de substanţe nutritive sînt mai active. De aceea, este necesar ca
stratul superficial al solului să aibă permanent un anumit grad de umiditate care
să nu scadă sub anumite valori limită. Aşa, de exemplu, scăderea umidităţii

148
solului sub 30 %> din capacitatea totală pentru apă, este dăunătoare pentru cele
mai multe culturi din pepinieră.
Deficitul de apă apare atunci cînd transpiraţia este mai mare decît absorbţia,
cînd plantele pierd turgescenţa şi apare fenomenul de ofilire, care poate fi
temporar sau de lungă durată. Ofilirea temporară se poate repeta zilnic, între
orele cu temperaturi excesive. Ea determină încetinirea sau chiar stagnarea
creşterilor, de aceea trebuie urmărită cu atenţie, mai ales în spaţii adăpostite.
Fenomenul de ofilire poate să apară şi în anumite cazuri speciale. Aşa,
bunăoară, cînd temperatura solului este mai redusă decît a aerului, sistemul de
rădăcini absoarbe mai puţină apă, în comparaţie cu cea care se pierde prin
transpiraţie. De asemenea, prin încorporarea unor cantităţi prea mari de
îngrăşăminte chimice, se ajunge la o supraconcentrare a soluţiei solului, care
cedează mai greu apa.
Deficitul de apă, care determină ofilirea temporară sau de lungă durată a
puieţilor, poate fi prevenit prin mai multe căi. In primul rînd, lucrarea solului şi
îndeosebi arăturile de toamnă ca şi reţinerea zăpezii peste iarnă, contribuie la
înmagazinarea şi păstrarea unor cantităţi importante de apă în sol. Solul
structurat şi păstrat în stare afinată la suprafaţă formează roua subterană şi
împiedică pierderea apei prin evaporare directă. Mulcirea solului peste vară
contribuie, de asemenea, la păstrarea apei înmagazinate. Combaterea
buruienilor este necesară pentru că, altfel, se consumă neproductiv mari
cantităţi de apă din sol. Prin irigaţie se dau dirijat solului cantităţile de apă
necesare compensării deficitului, în scopul asigurării regimului optim de
umiditate.

2.5. SUBSTANŢELE NUTRITIVE CA FACTOR DE VIATA

149
 Plantele au însuşirea specifică de a sintetiza biomasă vegetală din energie şi
substanţe minerale, prin procesele de fotosinteză şi nutriţie şi de a acumula
această biomasă prin procesele de creştere. Analizele au arătat că în corpul
plantelor se află majoritatea elementelor cunoscute în natură, dar rolul
fiziologic în viaţa lor este cunoscut numai pentru unele din ele, în special
acelea considerate ca esenţiale. In fiziologia plantelor, unele dintre acestea au
rol nutritiv, altele regulator şi nutritiv, iar altele (microelemente) rol regulator şi
stimulator de creştere (8).
Plantele absorb elementele necesare nutriţiei lor minerale din sol prin
rădăcini (nutriţie radiculară). Unele plante pot absorbi anumite elemente
minerale şi prin frunze, tulpină etc. (nutriţie extraradiculară). Pe această ultimă
însuşire se bazează aplicarea unor îngrăşăminte stadiale ev N, Fe, Zn, Cu, Mo,
prin stropiri, în cursul perioadei de vegetaţie. Solu este însă rezervorul şi sursa
principală de elemente nutritive pentru plante
Fertilitatea solului şi capacitatea lui de producţie depind esenţial de gradul în
care poate aproviziona simultan plantele cu elemente nutritive şi apă.
Măsura în care plantele găsesc în sol substanţele nutritive necesare
influenţează ritmul de creştere şi felul cum se formează diferitele organe
componente. Prezenţa în sol, la semănat, a unor cantităţi suficiente de substanţe
nutritive înlesneşte pornirea viguroasă în creştere a tulpinii şi rădăcinii
puieţilor, cu urmări favorabile pentru tot cursul perioadei de vegetaţie. In
sezonul de vegetaţie, substanţele nutritive sînt necesare în cantităţi reduse la
început, cînd plantulele abia au răsărit şi în cantităţi mari, în fazele de creştere
intensă. Nu trebuie să se uite că, în faza de plantulă, speciile lemnoase prezintă
o sensibilitate accentuată faţă de concentraţia ridicată a substanţelor minerale.
Soluţiile din mediul nutritiv trebuie să aibă o concentraţie de 0,02—0,05 %■
De aceea, se evită aplicarea deodată a unor cantităţi prea mari de îngrăşăminte
chimice. Adeseori se recurge la aplicarea lor eşalonată, fazială.

150
 Extragerea elementelor minerale din sol se desfăşoară într-un ritm diferit, în
funcţie de specie şi stadiu de creştere. In marea lor majoritate, culturile
forestiere din pepinieră sînt cunoscute ca fiind foarte pretenţioase la condiţiile
de nutriţie şi mari consumatoare de elemente minerale. Potrivit datelor din
literatură, consumul anual mediu de substanţe nutritive la un hectar este
prezentat în tabelul 24. De aceea, se recomandă să
Tabelul Si
Consumul de substanţe nutritive In culturile forestiere de pepinieră
Specia şi vîrsta puieţilor Azot Fosfor Pi05 Potasiu Calciu CaO
N kg/h» kg/ha к,o kg/ha
kg/ha
După Becker-Dillingen* - pentru Germania
(1939)
Molid de 1 an Molid de 2 ani 10,0 41.5 3,6 13,0 4,7 6,9 37,0
Brad de 4 ani Pin de 1 an Stejar 139,0 87.0 56.0 24,5 23,5 92,0 "5 158,411
de 1 an Stejar de 2 ani 39.0 222.5 18,0 59,5 35,5 6,0 24,5 11,0
137.5 218,0
După M. I o n e s с u * * — pentru ţara noastră (1959)
Salcîm de 1 an Plop hibrid de 1 249.0 185,7 42,0 47,6 119,0 103,3 263,0 187,0
an Molid de 3 ani 109,0 26,0 56,7 126,0
•Becker, I. Die Eniăhrung des Waldes. Berlin 1939.
** Ion eseu, M. Ameliorarea solurilor din pepiniere prin îngrăşăminte,
(manuscris. I.N.C.E.F., 1959).
fie alese pentru pepinieră soluri bogate, cu fertilitate cît mai ridicată.
Cînd solul sărăceşte şi nutriţia culturilor este insuficientă sau perturbată,
apare necesară utilizarea îngrăşămintelor (organice şi chimice). In acest scop,
este necesar să se cunoască anticipat carenţele de nutriţie.
La îmbogăţirea solului se poate contribui, de asemenea, prin lucrarea lui
raţională şi deci prin ameliorarea regimului de aer, apă şi a activităţii
microorganismelor, care, acţionînd împreună, eliberează cantităţi sporite de

151
substanţe nutritive uşor solubile din rezervele solului. La fel, prin combaterea
buruienilor se înlătură consumul inutil al substanţelor minerale din sol.

2.6. AERUL CA FACTOR DE VIAŢA

Aerul este important pentru viata plantelor prin componentele sale: oxigen,
bioxid de carbon, azot, vapori de apă etc. Este cunoscut faptul că o serie
întreagă de procese vitale se desfăşoară numai în prezenţa unei cantităţi
suficiente de oxigen necesar respiraţiei. De asemenea, bioxidul de carbon are
un rol important în procesul de fotosinteză. Azotul, chiar dacă nu este luat
direct, din aer de către plante, este adus sub formă de combinaţii solubile, în
sol, de către microorganisme.
In faza germinării şi de plantulă sau de înrădăcinare a butaşilor, sînt
necesare cantităţi mai mari de oxigen, pentru ca procesele metabolice, deosebit
de intense în această fază, să decurgă normal. Procesul de respiraţie se
desfăşoară cu o intensitate cu atît mai mare, cu cît temperatura şi umiditatea
sînt mai satisfăcătoare. Lucrarea şi afînarea solului urmăresc, printre altele,
schimbul de gaze, pătrunderea aerului proaspăt cu oxigenul necesar rădăcinilor
şi numeroaselor microorganisme aerobe. Adîncimea de semănare şi butăşire se
stabileşte în raport cu condiţiile de aeraţie şi încălzire a solului.
Pentru desfăşurarea normală a procesului de fotosinteză, conţinutul
bioxidului de carbon din preajma frunzelor nu trebuie să scadă cu mai mult de
10—20 %, dar pentru aceasta este necesară o mişcare continuă a aerului cu cel
puţin 20 m/oră. In spaţii adăpostite, este necesar să se acorde o atenţie
deosebită aerisirii, ca măsură de evitare a diminuării concentraţiei în bioxid de
carbon. In sere, se poate recurge uneori la sporirea artificială a bioxidului de
carbon pentru intensificarea procesului de fotosinteză. Dar, chiar în condiţii
foarte bune de iluminare, concentraţia acestui gaz nu trebuie să depăşească

152
anumite valori (1 o/o), deoarece devine nociv. La concentraţii mari, gazul
carbonic acţionează mai întîi ca un narcotic, apoi determină dereglarea
proceselor vitale.
CAPITOLUL 3
LUCRAREA SOLULUI
31. SCOPUL Şl IMPORTANŢA LUCRĂRII SOLULUI
Lucrarea solului constă dintr-un complex de operaţii tehnice prin care se
asigură ameliorarea condiţiilor de structură şi afînare în stratul de pămînt
cultivat. Prin lucrarea mecanică cu diferite unelte şi maşini specializate. solul
este dislocat, mobilizat (adeseori inversat), amestecat şi afînat pe adîncimea
dorită. In stratul de sol lucrat se modifică în sens pozitiv o serie de însuşiri
fizice, chimice şi biologice ale solului.
Prin lucrarea solului, stratul superior de pămînt se amestecă cu cel inferior,
materia organică şi microorganismele se repartizează uniform, pe toată
adîncimea lucrată, iar îngrăşămintele administrate pot fi mai uşor încorporate în
masa solului. Cînd se recurge la inversarea stratului de sol lucrat se îngroapă în
adîncime vegetaţia nedorită (buruienile) şi stratul
102
superficial cu sol destructurat şi, în schimb, se aduce la suprafaţă solul mai
structurat, împreună cu substanţele minerale levigate.
In acţiunea de mobilizare a solului, micro şi macroagregatele de pămînt se
desprind unele de altele, lăsind între ele spaţii lacunare ocupate cu aer. Ca ur-
mare, solul lucrat se mărunţeşte şi se afinează, mărindu-şi volumul cu circa 25
%.
Afînarea solului şi deci ameliorarea condiţiilor de porozitate, constituie efectul
principal al lucrării solului. Afînarea condiţionează valorile şi regimurile
factorilor ecologici din sol (apă, aer şi căldură) şi influenţează pozitiv

153
numeroase însuşiri şi procese, care, la rîndul lor, creează condiţii favorabie de
germinare-răsărire şi de creştere a plantelor.
Solul afinat se încălzeşte mai uşor, favorizează pătrunderea şi acumularea
apei şi asigură primenirea aerului. In mediul aerob al stratului de sol afinat,
activitatea bacteriilor heterotrofe, ca şi a celor fixatoare de azot atmosferic, este
totdeauna mai intensă.
Din punct de vedere chimic, lucrarea şi afînarea solului determină
dezagregarea şi alterarea mineralelor pe care solul le conţine. Bioxidul de
carbon, degajat în urma activităţii microorganismelor şi dizolvat în apă, ajută la
solubilizarea unor compuşi insolubili cu fosfor, calciu, potasiu etc.
In solul lucrat, cu o stare de afînarc corespunzătoare, seminţele pot fi
introduse la adîncimea dorită, unde găsesc condiţii favorabile pentru încolţire şi
răsărire, iar rădăcinile puieţilor se dezvoltă normal.
Afînarea solului este necesară, în primul rînd, pentru îmbunătăţirea
raportului dintre spaţiul lacunar ocupat cu aer şi cel capilar ocupat cu apă. Prin
lucrarea solului trebuie să se realizeze condiţii în care aerul şi apa să se
găsească în proporţii optime (fig. 43). O stare bună de afînare presupune ca, din
totalul spaţiilor intergranulare, aproximativ 30 o/o să fie ocupate cu aer şi 20
«/o cu apă. Afînarea exagerată este nefavorabilă culturilor. In acest ultim caz,
apare necesară îndesarea moderată a stratului de sol lucrat prin tăvălugire,
pentru a asigura porozitatea optimă.
Din cele arătate mai sus, rezultă că lucrarea solului are efecte multiple şi
imediate, de durată temporară, însă foarte necesare pentru ameliorarea
condiţiilor de vegetaţie.
3.2. OPERAJIILE TEHNICE DE LUCRARE A SOLULUI
Operaţiile tehnice principale şi obligatorii, la care este supus solul înainte de
instalarea culturilor, sînt desfundarea şi grăparea sau frezarea. Acestea pot fi

154
precedate sau urmate, în anumite situaţii, de alte operaţii auxiliare, cum ar fi
mărunţirea ţelinei, cultivaţia şi tăvălugirea.
Desfundarea este operaţia de bază, nelipsită în lucrarea oricărui sol. Prin
desfundare, stratul de sol este dislocat, răsturnat, mărunţit şi afinat
W 20 JC W 50 60 70 80 90 Ю0 \о1%

Fig. 43 — Raportul dintre pămînt- aer-apă în stratul de sol lucrat şi nelucrat

(după C. Ionescu-Siseşti).
103
pe toată adîncimea supusă procesului de lucrare. Ca urmare, pe toată această
adîncime creşte porozitatea solului şi se măreşte permeabilitatea pentru apă, aer
şi căldură.
In pepiniere forestiere, adîncimea de desfundare se stabileşte în funcţie de
zona climatică, starea solului şi natura culturilor care se instalează. Important
este ca rădăcinile puieţilor să crească normal, într-un sol mobilizat şi afînat.
Avînd în vedere faptul că lungimea obişnuită a rădăcinii la puieţi de talie mică
este de 20—25 cm şi la cei de talie mare de 40—50 cm, adîncimea de lucrare a
solului trebuie să depăşească aceste dimensiuni. Date fiind aceste consideraţii,
în silvicultură, desfundarea poate fi considerată superficială cînd se execută pe
adîncimea de pînă la 20—25 cm, normală de 25—40 (50) cm şi adîncă sau
profundă peste 50 cm.
Desfundarea adîncă apare frecvent necesară în regiunile deficitare în
umiditate (stepă şi silvostepă) şi peste tot în secţiile de butăşiri şi repicaje, ca şi
în celelalte secţii la anumite intervale de timp, cînd se constată înrău tăţirea
solului, îndeosebi prin formarea artificială a unui strat puternic tasat (hardpan).

155
 Desfundarea solului se execută, de regulă, toamna sau primăvara.
Desfundarea de toamnă se aplică, în primul rînd, atunci cînd este urmată în
acelaşi anotimp de instalarea culturilor. In acest caz, se face ceva mai devreme
şi se grăpează imediat.
Datorită efectelor pozitive multiple, desfundarea de toamnă este preferată şi
pentru semănături de primăvară. Solul rămas nedesfundat, peste iarnă,
acumulează foarte puţină apă. Permeabilizarea lui prin desfundarea de toamnă,
permite pătrunderea apei şi înmagazinarea ei, în cantitate mare. In timpul iernii,
din cauza îngheţului şi dezgheţului, bulgării se mărunţesc şi uşurează astfel
lucrările ulterioare de primăvară. Primăvara, i'dată cu încălzirea solului, încep
intense procese biologice, care sînt însoţite de mineralizarea resturilor organice
şi acumularea de substanţe uşor solubile. In solurile desfundate toamna,
conţinutul în nitraţi este de 2—3 ori mai mare decît în cele desfundate
primăvara. Solul desfundat toamna se grăpează numai primăvara şi poate fi
considerat astfel pregătit pentru i.emănat. Dacă s-a tasat însă prea mult peste
iarnă, o desfundare superficială este adeseori necesară.
Indiferent de anotimp, solul se desfundă cînd este reavăn şi deci conţinutul
de apă reprezintă 15—20 o/o din greutatea solului uscat. Desfundarea,
executată în afara limitelor umidităţii optime, este de calitate inferioară şi.
pentru corectarea ei, sînt necesare o serie de alte lucrări buplimentare. Cu cît un
sol este mai bogat în substanţe organice şi are o >tructură mai bună, cu atît are
un interval de umiditate mai mare, la care -olul se poate lucra în bune condiţii.
Desfundarea solului se poate face manual cu cazmaua sau prin arătură cu
plugul. Arătura, prezentînd numeroase avantaje tehnice şi economice, este
preferată.
Desfundarea solului prin arătură se execută cu pluguri monobrăzdare
acţionate de animale sau polibrăzdare acţionate de tractor.

156
 Organele active principale ale plugului sînt cuţitul lung sau discul tăietor,
brăzdarul şi cormana, care, asamblate, formează trupiţa (fig. 44).
Prin înaintarea plugului, în stare de lucru, cuţitul sau discul taie solul într-un
plan vertical, iar brăzdarul în plan orizontal, rezultînd astfel o fîşie de pămînt de
formă paralelipipedică, denumită brazdă. Prinsă deasupra fierului lat şi împinsă
pe suprafaţa curbată a cormanei, brazda este răsucită, intoarsă, ruptă şi
sfărimată, mai mult sau mai puţin, potrivit cu
104
Plantele au nevoie de apă din momentul semănării seminţelor. Pentru
germinare, conţinutul în apă al seminţelor trebuie să se ridice la cel puţin 20—
25 %■ Proporţia apei din corpul plantulelor şi puieţilor este totdeauna mai
mare decît la arborii maturi. Puieţii cultivaţi în medii mai umede (spaţii
adăpostite) au un conţinut mai bogat de apă, decît cei crescuţi în cîmp. In
general, culturile din pepinieră sînt mari consumatoare de apă.
La majoritatea speciilor forestiere, seminţele se încorporează şi rădăcinile
cresc în partea de la suprafaţa solului, acolo unde activitatea microorganismelor
şi schimbul de substanţe nutritive sînt mai active. De aceea, este necesar ca
stratul superficial al solului să aibă permanent un anumit grad de umiditate care
să nu scadă sub anumite valori limită. Aşa, de exemplu, scăderea umidităţii
solului sub 30 o/0, din capacitatea totală pentru apă, este dăunătoare pentru cele
mai multe culturi din pepinieră.
Deficitul de apă apare atunci cînd transpiraţia este mai mare decît absorbţia,
cînd plantele pierd turgescenţa şi apare fenomenul de ofilire, care poate fi
temporar sau de lungă durată. Ofilirea temporară se poate repeta zilnic, între
orele cu temperaturi excesive. Ea determină încetinirea sau chiar stagnarea
creşterilor, de aceea trebuie urmărită cu atenţie, mai ales în spaţii adăpostite.
Fenomenul de ofilire poate să apară şi în anumite cazuri speciale. Aşa,
bunăoară, cînd temperatura solului este mai redusă decît a aerului, sistemul de

157
rădăcini absoarbe mai puţină apă, în comparaţie cu cea care se pierde prin
transpiraţie. De asemenea, prin încorporarea unor cantităţi prea mari de
îngrăşăminte chimice, se ajunge la o supraconcentrare a soluţiei solului, care
cedează mai greu apa.
Deficitul de apă, care determină ofilirea temporară sau de lungă durată a
puieţilor, poate fi prevenit prin mai multe căi. In primul rînd, lucrarea solului şi
îndeosebi arăturile de toamnă ca şi reţinerea zăpezii peste iarnă, contribuie la
înmagazinarea şi păstrarea unor cantităţi importante de apă în sol. Solul
structurat şi păstrat în stare afinată la suprafaţă formează roua subterană şi
împiedică pierderea apei prin evaporare directă. Mulcirea solului peste vară
contribuie, de asemenea, la păstrarea apei înmagazinate. Combaterea
buruienilor este necesară pentru că, altfel, se consumă neproductiv mari
cantităţi de apă din sol. Prin irigaţie se dau dirijat solului cantităţile de apă
necesare compensării deficitului, în scopul asigurării regimului optim de
umiditate.

2.5. SUBSTANŢELE NUTRITIVE CA FACTOR DE VIAŢA

Plantele au însuşirea specifică de a sintetiza biomasa vegetală din energie şi
substanţe minerale, prin procesele de fotosinteză şi nutriţie şi de a acumula
această biomasă prin procesele de creştere. Analizele au arătat că în corpul
plantelor se află majoritatea elementelor cunoscute în natură, dar rolul
fiziologic în viaţa lor este cunoscut numai pentru unele din ele, în special
acelea considerate ca esenţiale. In fiziologia plantelor, unele dintre acestea au
rol nutritiv, altele regulator şi nutritiv, iar altele (microelemente) rol regulator şi
stimulator de creştere (8).
Plantele absorb elementele necesare nutriţiei lor minerale din sol prin
rădăcini (nutriţie radiculară). Unele plante pot absorbi anumite elemente
minerale şi prin frunze, tulpină etc. (nutriţie extraradiculară). Pe această ultimă

158
însuşire se bazează aplicarea unor îngrăşăminte stadiale cu N, Fe, Zn, Cu, Mo,
prin stropiri, în cursul perioadei de vegetaţie. Solul este însă rezervorul şi sursa
principală de elemente nutritive pentru plante.
100
Fertilitatea solului şi capacitatea lui de producţie depind esenţial de gradul în
care poate aproviziona simultan plantele cu elemente nutritive şi apă.
Măsura în care plantele găsesc în sol substanţele nutritive necesare
influenţează ritmul de creştere şi felul cum se formează diferitele organe
componente. Prezenţa în sol, la semănat, a unor cantităţi suficiente de substanţe
nutritive înlesneşte pornirea viguroasă în creştere a tulpinii şi rădăcinii
puieţilor, cu urmări favorabile pentru tot cursul perioadei de vegetaţie. In
sezonul de vegetaţie, substanţele nutritive sînt necesare în cantităţi reduse la
început, cînd plantulele abia au răsărit şi în cantităţi mari, în fazele de creştere
intensă. Nu trebuie să se uite că, în faza de plantulă, speciile lemnoase prezintă
o sensibilitate accentuată faţă de concentraţia ridicată a substanţelor minerale.
Soluţiile din mediul nutritiv trebuie să aibă o concentraţie de 0,02—0,05 %• De
aceea, se evită aplicarea deodată a unor cantităţi prea mari de îngrăşăminte
chimice. Adeseori se recurge la aplicarea lor eşalonată, fazială.
Extragerea elementelor minerale din sol se desfăşoară într-un ritm diferit, în
funcţie de specie şi stadiu de creştere. In marea lor majoritate, culturile
forestiere din pepinieră sînt cunoscute ca fiind foarte pretenţioase la condiţiile
de nutriţie şi mari consumatoare de elemente minerale. Potrivit datelor din
literatură, consumul anual mediu de substanţe nutritive la un hectar este
prezentat în tabelul 24. De aceea, se recomandă să

159
Tabelul 24
Consumul de substanţe nutritive In culturile forestiere de pepinieră
Specia şi vîrsta Azot Fosfor Potasiu Calciu
N PjOs KjO CaO
kg/ha kg/ha kg/ha kg/ha
După Becker-Dillingen* - pentru Germania
(1939)
Molid de 1 an 10,0 3,6 4,7 6,9
Molid de 2 ani 41,5 13,0 23,5 37,0 «
Brad de 4 ani 139,0 56.0 92,0 158,41!
Pin de 1 an 87,0 24,5 35,5 24,5
Stejar de 1 an 39.0 18,0 6,0 11,0
Stejar de 2 ani 222.5 59,5 137.5 218,0
După M. Ion eseu** — pentru ţara noastră (1959)
Salcim de 1 an 249.0 42,0 119,0 263,0
Plop hibrid dc 1 an 185,7 47,6 103,3 187,0
Molid de 3 ani 109,0 26,0 56,7 126,0
♦Becker, I, Die Emăhrung des Waldes. Berlin 1939.
** Ion eseu, M. Ameliorarea solurilor din pepiniere prin îngrăşăminte,
(manuscris. I.N.C.E.F., 1959).
fie alese pentru pepinieră soluri bogate, cu fertilitate cît mai ridicată.
Cînd solul sărăceşte şi nutriţia culturilor este insuficientă sau perturbată,
apare necesară utilizarea îngrăşămintelor (organice şi chimice). In acest scop,
este necesar să se cunoască anticipat carenţele de nutriţie.
La îmbogăţirea solului se poate contribui, de asemenea, prin lucrarea Iui
raţională şi deci prin ameliorarea regimului de aer, apă şi a activităţii
microorganismelor, care, acţionînd împreună, eliberează cantităţi sporite de
substanţe nutritive uşor solubile din rezervele solului. La fel, prin combaterea
buruienilor se înlătură consumul inutil al substanţelor minerale
2.6. AERUL CA FACTOR DE VIAŢA
Aerul este important pentru viaţa plantelor prin componentele sale: oxigen,
bioxid de carbon, azot, vapori de apă etc. Este cunoscut faptul că o serie
întreagă de procese vitale se desfăşoară numai în prezenţa unei cantităţi

160
suficiente de oxigen necesar respiraţiei. De asemenea, bioxidul de carbon are
un rol important în procesul de fotosinteză. Azotul, chiar dacă nu este luat
direct, din aer de către plante, este adus sub formă de combinaţii solubile, în
sol, de către microorganisme.
In faza germinării şi de plantulă sau de înrădăcinare a butaşilor, sînt
necesare cantităţi mai mari de oxigen, pentru ca procesele metabolice, deosebit
de intense în această fază, să decurgă normal. Procesul de respiraţie se
desfăşoară cu o intensitate cu atît mai mare, cu cît temperatura şi umiditatea
sînt mai satisfăcătoare. Lucrarea şi afînarea solului urmăresc, printre altele,
schimbul de gaze, pătrunderea aerului proaspăt cu oxigenul necesar rădăcinilor
şi numeroaselor microorganisme aerobe. Adîncimea de semănare şi butăşire se
stabileşte în raport cu condiţiile de aeraţie şi încălzire a solului.
Pentru desfăşurarea normală a procesului de fotosinteză, conţinutul
bioxidului de carbon din preajma frunzelor nu trebuie să scadă cu mai mult de
10—20 %, dar pentru aceasta este necesară o mişcare continuă a aerului cu cel
puţin 20 m/oră. In spaţii adăpostite, este necesar să se acorde o atenţie
deosebită aerisirii, ca măsură de evitare a diminuării concentraţiei în bioxid de
carbon. In sere, se poate recurge uneori la sporirea artificială a bioxidului de
carbon pentru intensificarea procesului de fotosinteză. Dar, chiar în condiţii
foarte bune de iluminare, concentraţia acestui gaz nu trebuie să depăşească
anumite valori (1 %), deoarece devine nociv. La concentraţii mari, gazul
carbonic acţionează mai întîi ca un narcotic, apoi determină dereglarea
proceselor vitale.
CAPITOLUL 3
LUCRAREA SOLULUI
3.1. SCOPUL Şl IMPORTANŢA LUCRĂRII SOLULUI
Lucrarea solului constă dintr-un complex de operaţii tehnice prin care se
asigură ameliorarea condiţiilor de structură şi afînare în stratul de pămînt

161
cultivat. Prin lucrarea mecanică cu diferite unelte şi maşini specializate. solul
este dislocat, mobilizat (adeseori inversat), amestecat şi afînat pe adîncimea
dorită. In stratul de sol lucrat se modifică în sens pozitiv o serie de însuşiri
fizice, chimice şi biologice ale solului.
Prin lucrarea solului, stratul superior de pămînt se amestecă cu cel inferior,
materia organică şi microorganismele se repartizează uniform, pe toată
adîncimea lucrată, iar îngrăşămintele administrate pot fi mai uşor încorporate în
masa solului. Cînd se recurge la inversarea stratului de sol lucrat se îngroapă în
adîncime vegetaţia nedorită (buruienile) şi stratul
102
superficial cu sol destructurat şi, in schimb, se aduce la suprafaţă solul mai
structurat, împreună cu substanţele minerale levigate.
In acţiunea de mobilizare a solului, micro şi macroagregatele de pămînt se
desprind unele de altele, lăsînd între ele spaţii lacunare ocupate cu aer. Ca ur-
mare, solul lucrat se mărunţeşte şi se afinează, mărindu-şi volumul cu circa 25
%•
Afînarea solului şi deci ameliorarea condiţiilor de porozitate, constituie
efectul principal al lucrării solului. Afînarea condiţionează valorile şi
regimurile factorilor ecologici din sol (apă, aer şi căldură) şi influenţează
pozitiv numeroase însuşiri şi procese, care, la rîndul lor, creează condiţii
favorabie de germinare-răsărire şi de creştere a plantelor.
Solul afinat se încălzeşte mai uşor, favorizează pătrunderea şi acumularea
apei şi asigură primenirea aerului. In mediul aerob al stratului de sol afinat,
activitatea bacteriilor heterotrofe, ca şi a celor fixatoare de azot atmosferic, este
totdeauna mai intensă.
Din punct de vedere chimic, lucrarea şi afînarea solului determină
dezagregarea şi alterarea mineralelor pe care solul le conţine. Bioxidul de

162
carbon, degajat în urma activităţii microorganismelor şi dizolvat în apă, ajută la
solubilizarea unor compuşi insolubili cu fosfor, calciu, potasiu etc.
In solul lucrat, cu o stare de afînare corespunzătoare, seminţele pot Ci
introduse la adîncimea dorită, unde găsesc condiţii favorabile pentru încolţire şi
răsărire, iar rădăcinile puieţilor se dezvoltă normal.
Afînarea solului este necesară, în primul rînd, pentru îmbunătăţirea
raportului dintre spaţiul lacunar ocupat cu aer şi cel capilar ocupat cu apă. Prin
lucrarea solului trebuie să se realizeze condiţii în care aerul şi apa să se
găsească in proporţii optime (fig. 43). O stare bună de afînare presupune ca, din
totalul spaţiilor intergranulare, aproximativ 30 o/o să fie ocupate cu aer şi 20 %
cu apă. Afînarea exagerată este nefavorabilă culturilor. In acest ultim caz, apare
necesară îndesarea moderată a stratului de sol lucrat prin tăvălugire, pentru a
asigura porozitatea optimă.
Din cele arătate mai sus, rezultă că lucrarea solului are efecte multiple şi
imediate, de durată temporară, însă foarte necesare pentru ameliorarea
condiţiilor de vegetaţie.
3.2. OPERAJIILE TEHNICE DE LUCRARE A SOLULUI
Operaţiile tehnice principale şi obligatorii, la care este supus solul înainte de
instalarea culturilor, sînt desfundarea şi grăparea sau frezarea. Acestea pot fi
precedate sau urmate, în anumite situaţii, de alte operaţii auxiliare, cum ar fi
mărunţirea ţelinei, cultivaţia şi tăvălugirea.
Desfundarea este operaţia de bază, nelipsită în lucrarea oricărui sol. Prin
desfundare, stratul de sol este dislocat, răsturnat, mărunţit şi afinat

163
Fig. 43 — Raportul dintre pămînt- aer-apă în stratul de sol lucrat şi nelucrat
(după C. Ionescu-Siseşti).
103
pe toată adîncimea supusă procesului de lucrare. Ca urmare, pe toată această
adîncime creşte porozitatea solului şi se măreşte permeabilitatea pentru apă, aer
şi căldură.
In pepiniere forestiere, adîncimea de desfundare se stabileşte în funcţie de
zona climatică, starea solului şi natura culturilor care se instalează. Important
este ca rădăcinile puieţilor să crească normal, într-un sol mobilizat şi afinat.
Avînd în vedere faptul că lungimea obişnuită a rădăcinii la puieţi de talie mică
este de 20—25 cm şi la cei de talie mare de 40—50 cm, adîncimea de lucrare a
solului trebuie să depăşească aceste dimensiuni. Date fiind aceste consideraţii,
în silvicultură, desfundarea poate fi considerată superficială cînd se execută pe
adîncimea de pînă la 20—25 cm, normală de 25—40 (50) cm şi adîncă sau
profundă peste 50 cm.
Desfundarea adîncă apare frecvent necesară în regiunile deficitare în
umiditate (stepă şi silvostepă) şi peste tot în secţiile de butăşiri şi repicaje, ca şi
in celelalte secţii la anumite intervale de timp, cînd se constată înrău lăţirea
solului, îndeosebi prin formarea artificială a unui strat puternic tasat (hardpan).
Desfundarea solului se execută, de regulă, toamna sau primăvara.
Desfundarea de toamnă se aplică, în primul rînd, atunci cînd este urmată în
acelaşi anotimp de instalarea culturilor. In acest caz, se face ceva mai devreme
şi se grăpează imediat.
Datorită efectelor pozitive multiple, desfundarea de toamnă este preferată şi
pentru semănături de primăvară. Solul rămas nedesfundat, peste iarnă,
acumulează foarte puţină apă. Permeabilizarea lui prin desfundarea de toamnă,
permite pătrunderea apei şi înmagazinarea ei, în cantitate mare. In timpul iernii,
din cauza îngheţului şi dezgheţului, bulgării se mărunţesc şi uşurează astfel

164
lucrările ulterioare de primăvară. Primăvara, rdată cu încălzirea solului, încep
intense procese biologice, care sînt însoţite de mineralizarea resturilor organice
şi acumularea de substanţe uşor solubile. In solurile desfundate toamna,
conţinutul în nitraţi este de 2—3 ori mai mare decit în cele desfundate
primăvara. Solul desfundat toamna se grăpează numai primăvara şi poate fi
considerat astfel pregătit pentru :>emănat. Dacă s-a tasat însă prea mult peste
iarnă, o desfundare superficială este adeseori necesară.
Indiferent de anotimp, solul se desfundă cînd este reavăn şi deci conţinutul
de apă reprezintă 15—20 o/0 din greutatea solului uscat. Desfundarea, executată
în afara limitelor umidităţii optime, este de calitate inferioară şi. pentru
corectarea ei, sînt necesare o serie de alte lucrări suplimentare. Cu cît un sol
este mai bogat în substanţe organice şi are o structură mai bună, cu atît are un
interval de umiditate mai mare, la care -olul se poate lucra în bune condiţii.
Desfundarea solului se poate face manual cu cazmaua sau prin arătură cu
plugul. Arătura, prezentînd numeroase avantaje tehnice şi economice, este
preferată.
Desfundarea solului prin arătură se execută cu pluguri monobrăzdare
acţionate de animale sau polibrăzdare acţionate de tractor.
Organele active principale ale plugului sînt cuţitul lung sau discul tăietor,
brăzdarul şi cormana, care, asamblate, formează trupiţa (fig. 44).
Prin înaintarea plugului, în stare de lucru, cuţitul sau discul taie solul într-un
plan vertical, iar brăzdarul în plan orizontal, rezultînd astfel o fîşie de pămînt de
formă paralelipipedică, denumită brazdă. Prinsă deasupra fierului lat şi împinsă
pe suprafaţa curbată a cormanei, brazda este răsucită, întoarsă, ruptă şi
sfărîmată, mai mult sau mai puţin, potrivit cu
104

165
 Fig. 44 — Principalele organe active ale plugului: 1 — discul tăietor; 2 —
brazdarul; 3 — cormana; < — antetrupita.
starea de umiditate, textură şi structură a solului. Calitatea arăturii depinde în
egală măsură de forma cormanelor. Cele de formă elicoidală răsucesc brazda cu
180°, de aceea sînt recomandate la desfundarea solurilor înţelenite şi a celor
argiloase. Cormanele semicilindrice nu răsucesc brazda, dar o fărîmiţează mai
bine, fiind indicate pentru soluri revene şi de textură mai uşoară.
Arătura se execută fără greşeli, dacă se respectă un anumit raport între
lăţimea şi adîncimea brazdei. La desfundarea superficială acest raport poate fi
de 2:1, adică lăţimea brazdei de două ori mai mare decît adîncimea. La arătura
normală, raportul trebuie să fie 1:1 şi la arătura adîncă de 1:2.
Uneori, se recomandă la desfundarea solului plugul cu antetrupiţă. Acesta
este un plug obişnuit, la care se fixează de grindei, în faţa trupiţei principale, un
al doilea corp de plug analog, dar de dimensiuni mai mici, denumit antetrupiţă.
Antetrupiţă desprinde stratul de sol destructurat sau înţelenit de la suprafaţă sub
forma unei fîşii de 10 cm grosime şi de lăţime egală cu 2/3 din lăţimea brazdei
principale pe care o răstoarnă pe fundul şanţului rămas după arătură. Peste fîşia
de pămînt desprinsă de antetrupiţă se răstoarnă brazda desprinsă şi răsturnată de
trupiţa principală a plugului (fig. 45). Plugul cu antetrupiţă mărunţeşte şi
nivelează mai bine solul la suprafaţă şi îngroapă mai bine buruienile.
Grăparea este operaţia tehnică care completează lucrarea executată cu
plugul, fără să întoarcă stratul lucrat. Grapa sfarmă şi mărunţeşte bulgării de
pămînt rămaşi după desfundare, afinează şi nivelează solul la suprafaţă,
realizînd un strat de mici agregate, care uşurează instalarea culturilor şi reduce

166
pierderea apei prin evaporare. Calitatea lucrării cu grapa depinde de adîncimea
de acţiune a dinţilor, de forma acestora şi de unghiul sub care sînt fixaţi pe
cadru.
In timpul grăpării, solul trebuie să aibă o umiditate de 40—50 »/o din
capacitatea capilară. Grăparea excesivă duce la destructurarea solului.
Grăparea se execută cu grape de diferite tipuri, care pot avea cadrul rigid
sau flexibil. Cele din urmă sînt mai indicate, deoarece permit organelor active
să urmărească neregularităţile terenului (fig. 46).
Arăturile de toamnă, executate în terenuri cu solul neînierbat, se pot pregăti,
adeseori, primăvara printr-o simplă nivelare sau netezire, execu-

Fig. 45 — Schema de lucru a plugului cu antetrupiţă.

105

Fig. 46 — Grapă flexibilă.

167
tată cu ajutorul tîrşitoarei, unealtă asemănătoare grapei, dar lipsită de dinţi (fig.
47).
Frezarea, executată cu freza de sol (fig. 48), este lucrarea care, în anumite
situaţii, suplineşte cu succes grăparea. Ea mărunţeşte şi afinează stratul
superficial de sol pe adîncimea de 10—12 cm, pregătindu-1 în condiţii bune
pentru semănat. Lucrarea cu freza poate asigura un regim aerohidric şi termic
mai bun în patul germinativ, grăbind astfel procesul de germi- nare-rlsărire. In
anumite soluri mai uşoare distruge însă structura mai repede decît alte unelte.
Cojirea şi mărunţirea ţelinei se execută pentru a uşura desfundarea ulterioară
a solului prin arătură şi deci lucrarea apare necesară numai în terenuri puternic
înţelenite. Stratul de ţelină se cojeşte pe adîncimea de 7—10 cm, cu ajutorul
cultivatoarelor, apoi se mărunţeşte cu grapa poli- discuri (fig. 49), iar după 2—
3 săptămîni se îngroapă prin desfundare cu plugul. O lucrare asemănătoare
apare adeseori necesară şi în pepiniere. Ingrăşămintele verzi, din solele în
ameliorare, se tăvălugesc şi apoi se mărunţesc cu grapa polidiscuri, pentru a
uşura încorporarea lor în sol prin arătură.
Cultivaţia este operaţia de lucrare a solului cu efect intermediar între arat şi
grăpat. Prin ea se urmăreşte afînarea solului pe adîncimea de 10—12 cm,
combaterea buruienilor, amestecarea şi îngroparea îngrăşămintelor în sol.
Cultivaţia apare necesară înainte şi după instalarea culturilor.
106

Fig. 49 — Vedere de ansamblu a unei grape cu discuri (GD-4).

Prezintă avantajul că permite pregătirea rapidă a terenului pentru culturi şi
păstrează solul afinat şi lipsit de buruieni. Prin cultivaţii, aplicate primăvara, se

168
pot pregăti pentru semănat arăturile de toamnă, iar peste vară se întreţine solul
în sistemul de ogor negru.
Cultivaţia se execută cu ajutorul cultivatoarelor, ale căror organe active sînt
cuţitele de mărimi şi forme diferite fixate pe suporţi rigizi sau flexibili (fig. 50,
51).
Tăvălugirea sau tasarea uşoară a solului apare adeseori necesară pentru
corijarea excesului de afînare, dar se aplică uneori şi pentru mărunţi- rea
bulgărilor de pămînt şi nivelarea solului. De asemenea, aplicată după semănare,
asigură un contact strîns între pămînt şi seminţe. Tăvălugirea se execută cu
ajutorul tăvălugului (fig. 52). Efectul ei se resimte pe adîncimea de 5—10 cm,
în funcţie de natura solului, greutatea tăvălugului şi viteza de înaintare.

107
Fig. 51 — Cultivator cu suporţi flexibili.

Fig. 52 — Tăvălug inelar pentru tasarea solului.

3.3. SISTEME DE LUCRARE A SOLULUI IN PEPINIERE

169
 Odată ce terenul din cuprinsul cîmpului de cultură al pepinierei este eliberat,
prin recoltarea materialului de plantat, solul se supune unor operaţii tehnice de
lucrare în vederea pregătirii lui pentru o nouă cultură. Ca număr, succesiune şi
mod de execuţie, operaţiile tehnice de lucrare a solului se aleg şi aplică
diferenţiat, în funcţie de zona fitoclimatică, starea solului şi natura culturilor
care se instalează. Ansamblul şi ordinea acestor operaţii alcătuiesc sistemul de
pregătire a solului.
In practica culturilor agricole şi silvice, se cunosc sisteme de pregătire a
solului cu şi fără ogor. Ogorul reprezintă suprafaţa de teren care, timp de cel
puţin un an, este scoasă din circuitul productiv, pentru a fi supusă unor lucrări
sistematice de ameliorare.
In pepinierele forestiere temporare se renunţă, de regulă, la adoptarea
ogorului şi, în acest caz, instalarea culturilor este precedată numai de sistemul
obişnuit de pregătire a solului prin desfundare şi grăpare. In pepiniere cu
caracter permanent se recomandă ca, la anumite intervale de timp, lucrarea
solului să fie integrată într-un sistem de pregătire cu ogor, pentru ameliorarea
complexă şi necesară a solului.
Sistemul de pregătire a solului cu ogor stă la baza elaborării planului de
asolament din pepiniere, prin care se stabileşte alternarea periodică a culturilor
forestiere, de pe aceeaşi suprafaţă, cu lucrări de ameliorare.
108
Ogorul poate fi de două feluri: ogor negru, lipsit complet de orice cultură
timp de un an şi ogor ocupat sau cultivat cu diferite plante amelio- iatoare de
sol. Indiferent de caracterul lui, ogorul prezintă avantajul că oferă un interval
mai mare de timp (un an) în care se pot lua măsurile cele mai eficiente de
combatere a buruienilor, înmagazinarea apei în sol şi îmbogăţirea acestuia în
substanţe minerale uşor asimilabile de către plante.

170
 In cazul ogorului negru, solul se desfundă toamna printr-o arătură adîncă şi
se lasă negrăpat peste iarnă, pentru reţinerea zăpezii. Primăvara se nivelează,
iar în continuare, prin cultivaţii sistematice, se întreţine într-o stare bună de
afînare la suprafaţă şi lipsit de buruieni. Ca urmare, frecvenţa şi oportunitatea
cultivaţiilor sînt determinate de apariţia buruienilor şi de formarea crustei. Intr-
o perioadă de vegetaţie se execută, de regulă, minimum 5—6 cultivaţii, în
terenurile puternic invadate de buruieni periculoase, îndeosebi pir. De fiecare
dată, se distruge crusta solului şi se combat radical buruienile.
Adîncimea de lucru a cultivatoarelor creşte treptat, de primăvara pînă
toamna, de la 5—6 cm la 12—15 cm. Cu fiecare intervenţie, seminţele de
buruieni se aduc la suprafaţă, în condiţii favorabile de germinare-răsărire,
pentru a fi apoi distruse. De asemenea, buruienile fragmentate repetat prin
cultivaţii, se regenerează vegetativ pe seama substanţelor nutritive de rezervă,
care, treptat, sînt epuizate, deoarece partea supraterană — distrusă curînd după
apariţia ei — nu le mai poate sintetiza. Această ultimă modalitate este
cunoscută sub denumirea de combatere prin epuizare a buruienilor.
Prin cultivaţii repetate, în solul ogorului negru se înmagazinează rezerve
importante de apă şi se realizează un mediu aerat, umed şi cald, care
favorizează reacţiile chimice şi procesele microbiologice. Ca urmare, sînt
mobilizate resursele interne şi solul se îmbogăţeşte în elemente minerale
asimilabile de către plante.
Deşi ogorul negru oferă aceste multiple avantaje, nu trebuie să se uite că un
an se pierde orice fel de recoltă. De aceea, este indicat, cel mult în anumite
regiuni deficitare în umiditate, unde terenul este puternic năpădit de pir.
In condiţiile ţării noastre, ogorul ocupat poate înlocui cu succes ogorul
negru. Chiar dacă nu contribuie în aceeaşi măsură la combaterea buruienilor,
are în schimb o serie de alte avantaje. Cultivat cu plante leguminoase
(îngrăşăminte verzi), restructurează solul şi-1 îmbogăţeşte cu numeroase

171
substanţe, în primul rînd cu humus şi azot atmosferic. Aşa se explică de ce, în
prezent, planurile de asolament aplicate în pepinierele forestiere, prevăd
adoptarea ogorului ocupat ca mijloc de ameliorare şi pregătire a solului pentru
culturi (vezi asolamente).
In alegerea şi aplicarea sistemului de pregătire a solului din pepiniere
forestiere, este necesar să se ţină seama de zona geografică, de folosinţa
anterioară a terenului şi de gradul de înierbare. Un sol deficitar în anumiţi
factori ecologici va fi supus unui sistem adecvat de pregătire, care să contribuie
la ameliorarea acestor factori. Aşa, de exemplu, în regiunea de cîmpie, pentru
acumularea apei în sol şi combaterea buruienilor, desfundarea solului se face
totdeauna pe adîncime mai mare. In regiunea de deal şi munte, desfundarea
adîncă nu apare necesară după fiecare recoltă de puieţi, ci numai la intervale de
3—5 ani, de regulă, cu ocazia încorporării îngrăşămîntului verde din sola în
ameliorare. Indiferent de regiune, pentru instalarea culturilor în secţiile de
butăşiri, altoiri, repicaje etc., desfundarea solului se face totdeauna pe adîncime
mai mare.
109
CAPITOLUL 4
ADMINISTRAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR
4.1. NECESITATEA ÎNGRĂŞĂMINTELOR
Pentru reuşita deplină a culturilor forestiere, instalate prin plantaţii, calitatea
puieţilor trebuie să fie cît mai bună. După criteriile actuale de sortare a
materialului de plantat, se consideră de calitate bună, apţi de plantat, toţi puieţii
sănătoşi, care îndeplinesc anumite caracteristici dimensionale impuse de
standard. Aceste condiţii tehnice sînt, fără îndoială, necesare dar nu suficiente.
In aprecierea calităţii materialului de plantat, interesează deopotrivă natura şi
cantitatea rezervelor nutritive acumulate în puieţi, de care depinde, în mare
măsură, capacitatea lor de prindere şi de creştere, după plantare.

172
 La recoltare, puieţii de calitate bună trebuie să fie cît mai viguroşi, suficient
de mari şi deci să aibă acumulate în ţesuturile lor importante rezerve nutritive,
disponibile să întreţină şi să grăbească regenerarea sistemului de rădăcini după
plantare şi, în acelaşi timp, să le confere un plus de rezistenţă faţă de boli şi
diverşi dăunători biotici şi abiotici.
Un puiet viguros, cu conţinut bogat în substanţe nutritive, crescut timp cît
mai scurt în condiţii optime de nutriţie, va avea totdeauna un potenţial de
creştere mult sporit faţă de puietul cu dimensiuni normale (după standard), dar
anemic şi îmbătrînit în pepinieră.
Asimilarea substanţelor nutritive şi trasformarea lor în compuşi organici,
care intră în alcătuirea ţesuturilor şi a substanţelor de rezervă, necesită însă o
bună şi permanentă aprovizionare a puieţilor cu elemente minerale din sol sau
din substratul artificial pe care se cultivă uneori. Elementele minerale
principale, consumate în cea mai mare cantitate de către puieţi, sînt azotul,
fosforul şi potasiul. In cantităţi mai mici, dar indispensabile proceselor
biochimice şi de sinteză sînt calciul, magneziul, sulful, borul, zincul, fierul,
cuprul, manganul, molibdenul şi clorul. Cele mai multe elemente minerale luate
de puieţi din mediul de nutriţie participă direct la sinteza unor substanţe
organice, mai mult sau mai puţin complexe, iar altele pot avea numai un rol de
activatori ai proceselor fiziologice. Dacă unul sau mai multe elemente nutritive
lipsesc sau se găsesc în cantităţi insuficiente, eventual în forme greu accesibile,
creşterea puieţilor este încetinită sau chiar împiedicată.
Pentru creşterea susţinută şi viguroasă a puieţilor, sînt necesare cantităţi
importante de substanţe minerale, care depăşesc adeseori pe cele consumate
anual de arborii maturi şi de multe culturi agricole. Datorită consumului ridicat
de substanţe minerale, culturile din pepiniere sînt socotite, pe bună dreptate,
culturi extenuante de sol (tabelul 24).

173
 In afară de consumul productiv al puieţilor, la sărăcirea solurilor din
pepinieră contribuie, pe de o parte, oxidările accelerate ale humusului, înlesnite
de numeroasele praşile necesare pentru combaterea buruienilor şi a crustei, iar
pe de altă parte, pierderile de substanţe nutritive prin procesul de levigare,
provocat de apele din precipitaţii sau udat artificial. Se mai poate adăuga faptul
că la recoltarea puieţilor nu rămîn resturi organice, pe seama cărora solul să
recupereze, cel puţin în parte, substanţele minerale consumate. Este, prin
urmare, de aşteptat ca, în pepiniere, solurile cele mai bogate la început, să
sărăcească treptat, putînd ajunge
110
cu timpul complet epuizate, dacă nu se intervine cu măsuri pentru dirijarea
proceselor de nutriţie, printr-un sistem raţional de aplicare a îngrăşămintelor.
Rolul îngrăşămintelor nu se rezumă numai la îmbogăţirea solului în substanţe
nutritive deficitare, ci contribuie în plus la mobilizarea resurselor interne şi la
îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului.
In sol pot exista importante rezerve de substanţe nutritive, dar în majoritatea
lor sînt greu accesibile. Producţia de puieţi nu depinde de rezervele totale din
sol, ci numai de acea parte din ele care pot fi asimilate. Fracţiunea asimilabilă a
substanţelor nutritive se reface treptat pe seama rezervelor totale, dar mult mai
încet decît absorbţia lor de către plantele cultivate. Pe de altă parte, trebuie
reţinut faptul că plantele nu iau din sol elementele nutritive în aceleaşi raporturi
în care se găsesc în soluţia solului, ci în alte raporturi, potrivite cerinţelor
biologice specifice. Iată de ce, pentru sporirea cantitativă şi calitativă a
producţiei de puieţi, apare frecvent necesară administrarea îngrăşămintelor în
solul pepinierelor. în medii de cultură artificiale, dirijarea proceselor de nutriţie
se bazează exclusiv pe utilizarea îngrăşămintelor.
4.2. CLASIFICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR

174
 îngrăşămintele sînt produse sau substanţe de natură organică, minerală sau
biologică, ce conţin elemente nutritive necesare plantelor sau care contribuie
indirect la îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie. Ele pot fi clasificate din multe
puncte de vedere. In această lucrare, vom căuta să dăm o clasificare care să
răspundă mai bine unor scopuri practice.
După natura lor, îngrăşămintele pot fi: organice, chimice şi bacteriene.
îngrăşămintele organice se obţin din diferite produse de natură organică,
dintre care multe se incorporează direct în sol, în starea în care se găsesc, iar
altele se folosesc numai după ce au fost supuse în prealabil unor procese de
pregătire prin fermentare.
îngrăşămintele chimice sau minerale se obţin, în majoritatea lor, în urma
prelucrării industriale a unor produse de natură anorganică. Unele dintre ele se
găsesc în natură sub formă de zăcăminte.
Îngrăşămintele bacteriene, microbiene sau microbiologice sînt culturi
artificiale de bacterii folositoare, care, prin activitatea desfăşurată, după
introducerea lor în sol, favorizează asimilarea azotului atmosferic sau con-
tribuie la descompunerea substanţelor nutritive aflate în forme greu accesibile
plantelor.
După numărul elementelor minerale pe care le conţin, îngrăşămintele pot fi:
simple, binare, ternare, complexe şi mixte.
îngrăşămintele simple conţin un singur element mineral nutritiv, cele binare
şi ternare conţin două şi respectiv trei din principalele elemente: azot, fosfor,
potasiu, iar cele complexe sau complete conţin mai multe (dacă nu toate) macro
sau microelementele necesare nutriţiei. îngrăşămintele mixte se obţin prin
amestecul mai multor îngrăşăminte simple, fără ca prin această asociere să
rezulte compuşi noi, din punct de vedere chimic.
După modul cum reacţionează în urma încorporării lor în sol, îngrăşămintele
pot fi cu acţiune lentă şi cu acţiune imediată. Primele, ca îngrăşăminte de fond,

175
se încorporează în sol, mai devreme, de regulă odată cu desfundarea solului şi
au o acţiune de durată. Celelalte se administrează
111
odată cu executarea semănăturilor sau în perioada de vegetaţie sub formă de
îngrăşăminte stadiale, îndeosebi, pentru nutriţie extraradiculară.
Indiferent de natura lor, îngrăşămintele pot fi utilizate în starea lor brută sau
sub formă granulată, care prelungeşte mult eficacitatea lor în sol.
4.3. STABILIREA NEVOILOR DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR
Caracterizarea stării de aprovizionare cu elemente minerale nutritive a
solurilor de cultură se poate face pe mai multe căi. O metodă frecvent aplicată
în pepinierele forestiere — la înfiinţarea şi pe parcursul exploatării lor — este
analiza chimică a solului, care oferă indicaţii preţioase cu privire la conţinutul
în elemente nutritive şi deci la necesitatea administrării celor deficitare, sub
formă de îngrăşăminte. In acest caz, rezultatele analizelor de laborator se
interpretează comparîndu-le cu nivelurile optime de aprovizionare a solurilor,
cu macro şi microelemente necesare speciilor cultivate. Pentru cele mai multe
culturi forestiere de pepinieră, solul se consideră bine aprovizionat cu
macroelemente, cînd azotul sub forma de humus este de peste 6o/ 0 P2O5
depăşeşte 8 mg, K20 — 12 mg şi Mg. — 4 mg, la 100 g sol (6).
Nu trebuie să se uite însă că nivelul de aprovizionare a solului cu elemente
minerale prezintă o oarecare relativitate, deoarece prin analize de laborator nu
se pot reproduce condiţiile de teren privitoare la asimilarea substanţelor
nutritive. în sol, se pot găsi, la un moment dat, elemente minerale în cantităţi
suficiente, dar nu în forme uşor accesibile plantelor. D'j aceea, printr-o singură
analiză chimică a solului este greu să se stabilească în mod precis dozele de
îngrăşăminte pentru o anumită cultură.
Calea mai precisă de diagnosticare a carenţelor o prezintă analiza chimică
repetată a solului, pentru determinarea cantitativă şi calitativă a substanţelor

176
nutritive extrase din sol de către recolta de puieţi. Recurgînd la două
determinări succesive ale conţinutului de elemente minerale din sol (una înainte
de instalarea culturii şi alta după recoltarea puieţilor), se poate stabili uşor, prin
diferenţă, cantitatea şi natura substanţelor consumate de puieţi. In acelaşi scop,
se poate recurge la analiza chimică a puieţilor cultivaţi.
De asemenea, pot fi obţinute rezultate asupra consumului de substanţe
nutritive de către plantele lemnoase din analiza frunzelor şi a seminţelor.
Analiza chimică a frunzelor, respectiv diagnoza foliară, este o metodă de
investigare şi apreciere a necesităţii aplicării îngrăşămintelor tot mai larg
folosită în ultima vreme. Prin analiza foliară se pune însă în evidenţă carenţa
unor elemente nutritive numai în măsura în care se dispune de suficiente date
de referinţă (tabelul 25).
Analiza chimică a seminţelor permite să se tragă concluzii precise cu privire
la cerinţele plantelor faţă de elementele nutritive, cel puţin în primul an de
creştere. Cercetările noastre (25) au scos în evidenţă că seminţele de molid,
spre exemplu, indiferent de provenienţa lor, au aceeaşi compoziţie chimică. De
aici, s-a desprins concluzia că, în sămînţă, substanţele nutritive se acumulează
în anumite raporturi cantitative şi calitative, indiferent de condiţiile în care s-au
format. Raportul în care se găsesc elementele nutritive din seminţe oferă
indicaţii preţioase asupra caracterului nutriţiei în faza de germinaţie-răsărire,
cînd embrionul şi, respectiv, plantula cresc pe seama substanţelor de rezervă.
Este uşor de presupus că
112
Tabelul tS
Conţinuturile in elemente minerale a a<elor de molid şi pin silvestru In (ondiţii
< ptime de ireştere şi In situaţii de carenţă uşoară (In % din masa uscată)
Eleme Molid Pin silvestru
n
tul mi

177
neral Carenţă Conţinut Carenţă Conţinut
uşoară optim uşoară optim
N 0,90-1,80 1,80-2,40 2,10-2,40 2,40-3,00
P8O5 0,18-0,23 0,23-0,70 0,18-0,34 0,34-0,90
K20 0,04-0,90 0,90-1,30 0,53-1,10 1,10-1,90
CaO 0,03-0,13 0,13-0,80 0,04-0,00 0,06-0,40
MgO 0,03-0,15 0,15-0,27 0,08-0,20 0,20-0,30
şi după epuizarea acestor rezerve, planta va avea nevoie aproximativ de
aceleaşi substanţe nutritive, cel puţin în prima etapă de creştere.
Metoda culturilor comparative, care se aplică în mod obişnuit la studiul
fenomenelor biologice complexe, poate servi, de asemenea, la stabilirea
nevoilor de îngrăşăminte în pepiniere forestiere. In acest scop, după o anumită
tehnică experimentală, se delimitează suprafeţe de probă în cuprinsul unor
culturi care interesează şi în care se aplică îngrăşăminte de natură variată şi în
doze diferite. Parcela cu dezvoltarea cea mai viguroasă a puieţilor şi cu formula
de îngrăşămînt cea mai simplă şi ieftină, va indica natura şi cantitatea
îngrăşămintelor ее trebuie administrate.
Pentru unele elemente ca azotul, fosforul, potasiul, borul, manganul etc. se
pot face aprecieri calitative valabile asupra necesităţilor în elemente minerale
după simptomele carenţelor nutritive. Lipsa sau insuficienţa unui element
mineral duce la deranjarea metabolismului normal şi la apariţia unor schimbări
sesizabile în părţile exterioare ale plantelor. Astfel, se cunoaşte din literatură
(62) că insuficienţa azotului provoacă la puieţii de pin culoarea galbenă a
acelor, a fosforului culoarea albastră-roşiatică, a potasiului culoarea verde
deschisă, a magneziului culoarea galbenă-roşia- tică, iar insuficienţa calciului
duce la reducerea creşterii în lungime a acelor. Metoda stabilirii nevoilor de
îngrăşăminte după semnele exterioare ale puieţilor, deşi comodă în aparenţă,
prezintă totuşi o serie de greutăţi şi imperfecţiuni. Nu toate plantele se
comportă asemănător la insuficienţa unui element nutritiv şi nici semnele
exterioare nu se datoresc totdeauna unor carenţe de nutriţie.

178
4.4. ÎNGRĂŞĂMINTE ORGANICE
Solurile din pepinierele forestiere trebuie să fie, înainte de toate, suficient de
bogate în materie organică. Humusul este un component esenţial şi specific al
solului. El rezultă din materia organică transformată şi fin dispersată, care, în
stare saturată, exercită un complex de influenţe extrem de favorabile asupra
solului.
Humusul saturat sau slab acid constituie un important rezervor de substanţe
minerale nutritive uşor asimilabile de către plante şi un mediu prielnic pentru
dezvoltarea şi activitatea intensă a microorganismelor din sol.
Humusul sporeşte complexul absorbtiv, măreşte permeabilitatea pentru apă
şi aer, favorizează înmagazinarea apei şi încălzirea solului, fiind, în acelaşi
timp, un factor de bază în formarea structurii glomerulare. Dato-
8 — ÎMPĂDURIRI
113
rită funcţiilor sale multiple şi extrem de favorabile, humusul are o importanţă
deosebită pentru solurile din pepinieră, intens cultivate. Dar, ca orice materie
organică, humusul suferă procese continue de descompunere şi epuizare sub
acţiunea microorganismelor. Dacă această descompunere are loc fără procesul
invers de formare a humusului — aşa cum se întîm- plă, de regulă, în solul
intens cultivat al pepinierelor — conţinutul lui se reduce şi fertilitatea solului
scade treptat. Pentru a menţine ridicată fertilitatea solurilor din pepiniere,
prezenţa permanentă a humusului este indispensabilă.
Conţinutul în materie organică al solului în pepinieră trebuie să fie cuprins
între 6 şi 8 o/0) ceea ce corespunde, în cazul unui humus de tipul mull, la un
raport C/N de 10—15 şi la o proporţie a azotului total de 0,14—0,35 "/o (6).
Conţinutul în humus trebuie să fie cu atît mai ridicat, cu cît solul este textural
mai greu, iar climatul mai rece şi umed.

179
 Datorită faptului că prin recoltarea materialului de plantat nu se lasă resturi
organice, în toate pepinierele silvice sînt strict necesare adausuri de
îngrăşăminte organice care să menţină şi, la nevoie, să îmbogăţească conţinutul
solului în humus şi în alte substanţe minerale nutritive.
Ingrăşămintele organice sînt îngrăşăminte complexe, care conţin, pe lingă
materia organică, mai mult sau mai puţin humificată, aproape toată gama de
macro şi microelemente necesare în nutriţia plantelor. Chiar dacă
accesibilitatea şi costul tot mai redus al îngrăşămintelor chimice lărgesc
posibilitatea folosirii lor, nu trebuie să se ajungă la înlocuirea completă a
îngrăşămintelor organice, care, prin conţinutul şi efectul lor favorabil, rămîn în
continuare indispensabile.
Dintre ingrăşămintele organice, cele mai indicate pentru culturile din
pepiniere forestiere sînt: gunoiul de fermă, compostul, humusul de pădure,
turba, mraniţa, mustul de bălegar, gunoiul de tirlă şi îngrăşămîntul verde.
Gunoiul de fermă, ca îngrăşămînt complex, oferă plantelor substanţe
nutritive în forme uşor asimilabile şi, în acelaşi timp, îmbogăţeşte solul în
humus şi alţi compuşi organici cu efecte stimulatoare asupra creşterii puieţilor.
El conţine 64—79 o/0 apă, 14—32 % materie organică şi 2,2—6,5 o/0 elemente
minerale nutritive, din care 0,6 o/0 N, 0,6 o/0 K20, 0,4 o/0P205, 0.6 o/0 CaO etc.
Printr-o gunoire cu 20 tone la ha — cît se recomandă obişnuit în pepiniere —
se aduc în sol în jur de 70 kg N, 28 kg P2O5, 76 kg KzO şi aproximativ 4 500
kg materii organice.
Transportat în pepinieră, gunoiul de fermă se împrăştie şi se îngroapă
imediat, la adîncimea de 10—20 cm; altfel, o serie de elemente minerale pot fi
spălate de apă din precipitaţii, iar azotul amoniacal se pierde în atmosferă prin
volatilizare. Gunoiul de fermă are în sol o acţiune lentă, de lungă durată.
Eficienţa lui se resimte 4—5 ani pe solurile mai grele şi 3—4 ani pe cele
uşoare.

180
 Compostul este îngrăşămîntul organic gospodăresc, care poate şi trebuie să
fie preparat, în pepiniere forestiere, din diverse materiale organice, ca: buruieni,
litieră, recoltă de leguminoase (din sola în ameliorare), humus brut, turbă etc.
Dacă la aceste materii organice se adaugă gunoi de fermă sau cel puţin must de
bălegar, descompunerea este mult accelerată şi calitatea compostului mai bună.
Materialul de compostat trebuie să conţină 70—75 o/0 apă, o cantitate
minimă de azot (1,2 %) şi bacterii de fermentare aerobă, apoi să fie mă- runţit
şi omogen amestecat.
114
Pentru grăbirea şi mai ales pentru îmbogăţirea compostului în substanţe
minerale nutritive (îndeosebi cînd materia primă folosită este săracă in
asemenea substanţe), se recomandă adausuri de îngrăşăminte chimice. In acest
caz, la un m3 de compost se folosesc 3—5 kg P2O5 (sub formă de îngrăşămînt
fosfatic bogat în calciu), 5—10 kg N (de preferinţă cianamida de calciu), 4—5
kg K20 (sub formă de sulfat de potasiu) şi în jur de 4 kg C'aO, dacă este posibil
sub formă de var nestins (6).
Compostarea durează timp diferit, de la 5—6 luni pînă la 2—3 ani, în
funcţie de natura materiilor organice folosite şi condiţiile de fermentare
asigurate. După preparare, compostul se cerne şi se foloseşte ca îngrăşămînt
organic complex, deosebit de bun, cu acţiune îndelungată. Dacă se dispune de
cantităţi suficiente, se administrează în doze de aproximativ 20 tone la ha. In
caz contrar, se foloseşte prin împrăştiere numai pe spaţiul rigolelor obişnuit, în
amestec cu nisip, pentru a putea fi mai uşor şi uniform dispersat.
Ingrăşămîntul verde este, de asemenea, deosebit de preţios prin efectul său
complex. Pentru a îmbogăţi solul în materie organică şi azot, se recurge
obişnuit la cultivarea solei în ameliorare, timp de cel puţin un an, cu plante
leguminoase. Pe soluri mai uşoare textural, se recomandă lupinul galben,

181
seradela, mazărea furajeră, măzărichea sau trifoiul, iar pe soluri mai grele
trifoiul, lupinul albastru, bobul şi lucerna.
Reuşita şi recolta bogată a culturilor de leguminoase sînt condiţionate de
reacţia solului (pH egal sau mai mare de 5) şi de aprovizionarea cu fosfor şi
potasiu.
Prima (uneori şi a doua) cositură a îngrăşămîntului verde se foloseşte la
compostare, iar ultima recoltă se încorporează în sol, odată cu arătura de
toamnă.
Turba este un amestec de resturi vegetale semidescompuse. Se extrage din
turbăriile care se formează în regiunile cu umiditate mare din zonele înalte
(turbării înalte) sau joase (turbării joase, de mlaştină). Turba provenită din
turbării înalte şi reci este de regulă acidă — pH egal cu 3,5—4, iar cea de
mlaştini joase este mai puţin acidă sau chiar neutră şi mai bogată în substanţe
fertilizante.
Turba de mlaştină, cu grad mai mare de descompunere, în stare mă- runţită,
poate fi încorporată direct în sol ca îngrăşămînt organic, înlocuind la nevoie cu
succes gunoiul de fermă. De regulă, turba se prepară înainte de folosire, prin
compostare. Turba este foarte mult întrebuinţată, în ultimul timp, la pregătirea
substratului nutritiv din spaţii adăpostite.
Humusul de pădure sub formă de mull sau moder constituie un foarte bun
îngrăşămînt organic, indicat atît pentru culturi de cîmp, cît mai ales pentru
pregătirea amestecurilor folosite în spaţii adăpostite. Pentru a nu lipsi solul
pădurilor de acest îngrăşămînt, la nevoie se colectează cantităţile necesare
numai din locuri depresionate, unde este acumulat prin colu- vionare.
Mraniţa provine din descompunerea avansată a gunoiului de fermă, faţă de
care este mai bogată în substanţe minerale nutritive. în amestecuri cu nisip se
foloseşte de obicei ca îngrăşămînt localizat, aplicat cel mult pe spaţiul rigolelor

182
semănate. Mraniţa se utilizează pe scară largă la pregătirea diferitelor
amestecuri de pămînturi pentru sere şi răsadniţe.
Mustul de bălegar este lichidul care se scurge din gunoiul de fermă şi din
urina animalelor. Acest îngrăşămînt este foarte bogat în elemente nutritive,
îndeosebi azot şi potasiu, în forme uşor solubile şi deci accesibile
115
plantelor. In amestec cu 2—3 părţi de apă se foloseşte ca îngrăşămînt stadial,
aplicat prin stropiri în perioada de vegetaţie, cînd se constată deficienţe în
nutriţia culturilor.
Gunoiul de tîrlă este indicat mai cu seamă în pepinierele de munte, greu
accesibile. In acest scop, tîrla se aşază în apropierea pepinierei şi gunoiul
rezultat se foloseşte ca îngrăşămînt, asemenea gunoiului de fermă. Instalarea
tîrlei în cuprinsul pepinierei, deşi comodă, prezintă dezavantajul că solul se
tasează puternic şi îngrăşămîntul poate ajunge în exces.

4.5. ÎNGRĂŞĂMINTE CHiMICE

In raport cu natura elementelor nutritive de bază pe care le conţin,
ingrăşămintele chimice se împart în îngrăşăminte cu azot, fosfor sau potasiu.
Există, de asemenea, îngrăşăminte chimice cu alte macroelemente sau
microelemente. După modul de asociere a elementelor componente, ingră-
şămintele chimice pot fi complexe sau mixte.
îngrăşăminte cu azot. Multă vreme, singurele îngrăşăminte cu azot folosite
în practica fertilizării solurilor de cultură erau cele de origine naturală (salpetru
de Chile) sau provenite din distilarea huilei (sulfatul de amoniu). Astăzi,
datorită posibilităţilor de sinteză industrială a amoniacului, această categorie de
îngrăşăminte este foarte larg răspîndită.

183
 După forma chimică sub care se găseşte azotul pe care-1 conţin, ingră-
şămintele cu azot pot fi amoniacale (săruri de amoniu), nitrice (azotaţi) şi
amidice (de tip uree).
Azotul sub formă de amoniu (NH4), reţinut mai uşor de complexul
absorbant, are mai multă stabilitate în sol. Transformarea lui în azot nitric, are
loc numai în sezonul cald. De aceea, ingrăşămintele amoniacale pot fi folosite
primăvara, chiar la finele iernii.
Ingrăşămintele cu azot nitric (NO3), sînt foarte solubile, din care cauză se
pierd uşor prin levigare, cînd solul este mai umed. Ca urmare, se recomandă
administrarea lor în lunile mai—iunie, în doze mai reduse şi reprize 1 epetate.
Dintre numeroasele îngrăşăminte cu azot cele mai importante şi mai mult
folosite în culturile din pepiniere sînt următoarele:
Sulfatul de amoniu — (NH4)2S04 — se prezintă ca o sare cristalizată sau sub
formă granulată. Conţine 20—21 % N şi 24 % S. Deşi uşor solubil in apă, acest
îngrăşămînt are o higroscopicitate redusă, se aglomerează puţin, ceea ce
înlesneşte păstrarea şi apoi încorporarea lui în sol. Are reacţie fiziologic acidă.
Dacă la utilizarea lui în sol nu există suficiente substanţe bazice, se acumulează
treptat acid sulfuric, pentru neutralizarea căruia sînt necesare amendamente de
calciu. Datorită mobilităţii mici a amoniacului, acest îngrăşămînt este mai puţin
indicat în timpul vegetaţiei sau la semănare, cînd sistemul radicular este puţin
dezvoltat. Sulfatul de amoniu poate fi încorporat primăvara devreme sau chiar
toamna, cînd în sol nu au loc procese de nitrificare (sub 10°C).
Clorura de amoniu — NH4C1 — este o sare stabilă, cristalizată, puţin
higroscopică. Conţine 24—25 % N şi are reacţie fiziologic acidă. Datorită
clorului, care inhibă activitatea microorganismelor, procesul de nitrificare se
produce lent. Clorura de amoniu se încorporează cu mult înainte de semănare şi
numai în soluri saturate în baze. Pentru a-i micşora aciditatea fiziologică, se

184
amestecă cu 30% CaC03, în care caz conţine 15% N şi 18% CaO şi poartă
denumirea de kalcamon.
116
Azotatul de amoniu — NH4NO3 — este o sare de culoare albă, diferit
cristalizată. Ca îngrăşămînt conţine 32—33 % N, din care jumătate sub formă
amoniacală şi jumătate sub formă nitrică. Este solubil în apă şi foarte
higroscopic. Are reacţie fiziologic acidă, dar poate fi utilizat cu succes in cele
mai diferite soluri şi pentru cele mai variate culturi. Este unul din cele mai bune
îngrăşăminte cu azot. Azotul nitric acţionează mii uşor în perioade secetoase,
iar cel amoniacal în perioade umede. Se administrează, de regulă, după
desfacerea mugurilor, în cursul primăverii sau începutul verii, în doze
fractionate. Ultimele doze de îngrăşămînt nu trebuie aplicate după mijlocul
lunii iunie, pentru a permite lignificarea la timp a lujerilor.
Azotatul de sodiu — NaN03 — în stare naturală este cunoscut sub
denumirea de salpetru de Chile. Obţinut prin sinteză, ingrăşămîntul conţine 15
—16 °/o N nitric şi se prezintă sub formă de cristale puţin higro- scopice.
Datorită ionului de sodiu, puternic hidratat, îngrăşămîntul are, în general, o
influenţă negativă asupra structurii solului. Pentru a evita pierderea azotului
prin spălare, pe soluri din regiuni umede sau irigate, azotatul de sodiu se aplică
în timpul perioadei de vegetaţie, ca îngrăşămînt stadial.
Azotatul de potasiu — KNO3 — se prezintă ca o sare albă cu cristale de
forme şi mărimi diferite. Conţine 13 o/Q N şi 46 0/0 K20, fiind din acest punct
de vedere mai mult un îngrăşămînt potasic. Este indicat în pepiniere cu soluri
sărace în potasiu şi azot. încorporat în sol este în întregime consumat de plante.
Azotatul de calciu — Са(Ж)з)2 — este o sare foarte higroscopică şi solubilă
chiar în rouă sau umiditate atmosferică. De aceea, se amestecă obişnuit cu var
(azotat bazic), cu azotat de amoniu sau cu uree (kalcureea). Conţinutul în azot
nitric variază deci de la 9 0/0 în azotatul bazic pînă la 34 «/o în kalcuree.

185
Azotatul de calciu conţine, de asemenea, aproximativ 28 % CaO şi are deci
reacţie fiziologic alcalină. Este un îngrăşămînt universal, indicat pe toate
solurile şi la toate culturile.
Cianamida de calciu — CaCN2 — are o culoare neagră-cenuşie şi conţine
18—23 % N. Este un îngrăşămînt higroscopic, solubil în apă şi cu reacţie
alcalină, indicat pentru soluri acide. Cianamida de calciu este toxică pentru
plante, datorită hidroxidului de calciu, cianamidei libere, acidului n'anhidric
etc., care rezultă după încorporarea ei în sol. De aceea, se administrează odată
cu arătura de toamnă sau primăvara cu cel puţin 3—4 săptămîni mai devreme
de momentul semănării. In cantităţi mai mari poate fi folosită şi ca ierbieid în
ogorul negru.
Ureea — CO(NH2)2 — se prezintă sub formă cristalizată sau granulată de
culoare albă. Conţine 46,6 % azot amidic. Introdusă în sol, ureea suferă o serie
de transformări provocate de urobacterii. Se formează produşi amoniacali, care,
mai departe, sînt supuşi nitrificării. Din punct de vedere fiziologic, ureea se
comportă la început ca o sare cu reacţie bazică, iar cînd amoniacul se nitrifică,
reacţia devine acidă. In soluţie de 0.5ureea poate fi folosită ca îngrăşămînt
stadial, inclusiv pentru nutriţie extraradi- culară, atunci cînd se urmăreşte
înlăturarea unei carenţe acute în azot.
îngrăşăminte cu fosfor. Cele mai multe îngrăşăminte din această categorie
sînt săruri de calciu ale acidului fosforic. Solubilitatea lor este diferită şi
serveşte drept criteriu de clasificare. In natură există numeroase şi importante
zăcăminte de fosfaţi. în cea mai mare parte de origine marină, care servesc ca
materie primă la fabricarea tuturor îngrăşămintelor
117
fosfatice cu excepţia zgurelor. S-a crezut multă vreme că fosfaţii naturali,
insolubili în apă, nu pot fi folosiţi ca îngrăşăminte. Astăzi, sînt însă trans-
îormaţi prin procese industriale de tratare chimică şi termică, cu scopul

186
obţinerii unor produse din care fosforul poate fi luat cu uşurinţă de către plante.
Ionii de fosfor din îngrăşăminte sînt foarte puţin solubili. De aceea,
ingrăşămintele cu fosfor pot fi aplicate aproape în orice perioadă a anului. De
regulă, se administrează la sfîrşitul toamnei sau iernii.
Făina de fosfaţi formează o grupă de îngrăşăminte obţinute prin simpla
măcinare fină a unor fosfaţi naturali din roci sedimentare, de precipitaţie, mai
moi. Au un conţinut bogat în elemnte fertilizante (28—35 % P205 şi 24—34
o/oCaO) cu acţiune progresivă şi de durată, fiind indicate în climate mai umede
şi pe soluri acide.
Superfosfatul, obţinut prin tratarea fosfaţilor naturali cu acid sulfuric, este
un amestec de fosfat monocalcic şi sulfat de calciu. Conţine 16—18 % P205,
28<>/o CaO şi 11—l^/j S. Are reacţie fiziologic acidă. Efectul său este rapid cu
condiţia ca reacţia solului să nu fie prea acidă. Prin tratarea fosfaţilor naturali
cu acid fosforic se obţine superfosfatul concentrat, cu un conţinut de 38—50 o/0
P2O5 Şi aproximativ 20 % CaO.
Fosfatul bicalcic sau fosfatul precipitat se obţine prin tratarea în mediu apos
a fosfatului nai ural, fin mărunţit, cu acid clorhidric şi neutralizarea soluţiei de
fosfat monocalcic cu lapte de var. Este un îngrăşămînt cu conţinut bogat în
anhidridă fosforică (38—42»/0 P205 şi 35—40% CaO) şi cu o solubilitate mai
mare decît superfosfatul. Poate fi aplicat cu succes pe orice sol, indiferent de
valoarea pH-ului, singur sau în amestec cu sulfatul de potasiu.
Zgura lui Thomas se obţine ca produs secundar în industria metalurgică, la
prelucrarea fontei în oţel. Acest îngrăşămînt conţine, pe lîngă fosfor (14—
17o/o P205) şi calciu (45—50 o/0 CaO), o serie de alte elemente ca fier,
mangan, bor, cupru, cobalt, molibden. Acţiunea zgurelor, ca şi a fosfaţilor
naturali (făină de fosforiţi) este progresivă şi prelungită. Conţinutul ridicat de
calciu face zgura lui Thomas deosebit de importantă pentru solurile cele mai
acide.

187
 îngrăşăminte cu potasiu. Aceste îngrăşăminte se obţin folosind ca sursă de
materii prime zăcămintele naturale de săruri potasice întîlnite sub forma unor
amestecuri de cloruri (de potasiu, sodiu, magneziu), sulfaţi (de potasiu,
magneziu, calciu) sau de cloruri şi sulfaţi. Cele mai răspîndite săruri potasice
sînt silvinitul şi kainitul, care se găsesc în zăcămintele din ţara noastră de la
Gălean-Taslău şi Gîrcina-Bălţăteşti. Silvinitul este un amestec de silvin (KC1)
şi halit (NaCl), cu un. conţinut de 12—20 o/0 K20. Kainitul (KCl-MgS04-3H20)
conţine 12—18o/0 K20.
Sărurile potasice, în stare brută, se folosesc mai puţin ca îngrăşămînt.
Frecvent, ele sînt supuse unor operaţii de prelucrare pentru concentrarea
conţinutului de K20 şi eliminarea diferitelor componente însoţitoare (clor, sulf
etc.), care pot fi dăunătoare plantelor.
Clorura de potasiu se obţine, de regulă, prin prelucrarea silvinitului. Este o
sare cristalizată de culoare albă, higroscopică şi cu reacţie fiziologic acidă.
Conţine 60—62 % K20.
Sarea potasică rezultă din amestecarea clorurii de potasiu cu săruri naturale
(silvinit, kainit ei.c.). Conţine peste 50 o/0 K20.
Sulfatul de potasiu se prezintă ca o sare de culoare albă, nehigro- scopică.
Conţine 48—50 ®/0 K20 şi are reacţie fiziologic acidă.
118
Patenkali — sulfat dublu de potasiu şi magneziu — este ingrăşămîntul
potasic cel mai răspîndit în ţările central europene. Conţine 26—30 o/0 K20 şi 8
—12 o/o MgO.
Carbonatul de potasiu conţine 68 o/0 KzO şi are reacţie fiziologic bazică.
îngrăşămintele potasice se administrează, de regulă, împreună cu cele
fosfatice, toamna, la finele iernii sau primăvara. Ionii de potasiu sînt uşor
reţinuţi de complexul absorbant al solului.

188
 îngrăşăminte cu alte macroelemente. Pentru înlăturarea unei carenţe în
magneziu, se poate folosi dolomitul (8—13 o/0 Mg), serpentinitul (13—18 o/o
Mg), sulfatul de magneziu (10o/0Mg) etc. Dolomitul — carbonat dublu de
calciu şi magneziu — este în acelaşi timp un foarte bun amendament pentru
soluri acide.
Pe soluri alcaline, completarea necesarului de sidf este posibilă prin
administrarea gipsului, care conţine 18 % S, şi 31 % CaO. Insuficienţa fierului
poate fi înlăturată prin aplicarea unor compuşi organo-minerali, cunoscuţi sub
denumirea de chelaţi cu fier.
îngrăşăminte cu microelemente. Bond se administrează, la nevoie, sub
formă de acid boric sau borax în soluţii apoase. Pentru cupru se foloseşte
sulfatul sau azotatul de cupru, cenuşa de pirită etc. Ca îngrăşămînt cu zinc se
recomandă sulfatul de zinc, cu molibden — molibdatul de sodiu sau de amoniu,
cu cobalt — sulfatul de cobalt etc.
îngrăşăminte complexe şi mixte. îngrăşămintele chimice complexe sint
alcătuite din două, trei sau mai multe elemente nutritive. La fabricarea lor se
folosesc de obicei îngrăşăminte simple, materii prime cu azot, fosfor sau
potasiu şi o serie de alte substanţe, care împreună conduc la formarea de noi
compuşi chimici. Dacă prin amestecul între diferite îngrăşăminte simple nu iau
naştere compuşi noi din punct de vedere chimic, produsul poartă denumirea de
îngrăşămînt mixt.
In cazul îngrăşămintelor complexe se urmăreşte să se producă astfel de
substanţe, care să nu lase reziduuri în sol după consumarea elementelor
nutritive. Pentru obţinerea îngrăşămintelor mixte este necesar să se cunoască
reacţiile ce pot avea loc prin amestec, evitîndu-se astfel realizarea de noi
combinaţii chimice (fig. 53).
îngrăşămintele complexe şi mixte, de regulă granulate, cu însuşiri fizice mai
bune, sînt mai puţin higroscopice, au neutralizată aciditatea fiziologică şi

189
asigură un coeficient mai ridicat de folosire a elementelor nutritive. Utilizînd
îngrăşăminte complexe sau mixte se simplifică mult operaţiile de păstrare,
transport şi împrăştiere, se asigură o distribuire uniformă pe teren a elementelor
ferlilizante pe care le conţin.
Folosirea îngrăşămintelor complexe şi mixte nu exclude utilizarea celor
simple, cu cite un singur element fertilizant. In practică, administrarea
îngrăşămintelor complexe şi mixte trebuie să se facă în cadrul sistemului de
fertilizare, prin completare, la nevoie, cu îngrăşăminte simple, astfel încît
raportul N.P:K să corespundă cu cerinţele speciilor cultivate şi cu condiţiile de
sol.
îngrăşămintele complexe cu două elemente nutritive pot fi de tipul azot şi
fosfor (N, P), azot şi potasiu (N, K), fosfor şi potasiu (P, K), azot şi magneziu
(N, Mg) etc. Cele complexe cu trei elemente sînt de tipul azot, fosfor şi potasiu
(N, К, P).
Industria îngrăşămintelor complexe şi mixte livrează în reţeaua comercială
— sub denumiri variate — un sortiment bogat de îngrăşăminte pen-
119
□ Se pot cmesteca oncind, -
В Se amestecă numai 'înainte de răspînd/re ■ Mu se amestecă
Fig. 53 — Schema amestecului de îngrăşăminte chimice (după D. D a v i d e s
с u).
tru diferite culturi şi condiţii de sol. La noi in ţară s-au experimentat cu bune
rezultate numeroase îngrăşăminte complexe, dar mai ales diamonfo- sul,
ammofosul şi nitrojoska (37).
Diamonfosul, fosfatul diamoniacal sau ortofosfatul de amoniu —
(NH4)2HP04 — conţine 20—21 % N şi 51—53 «/о P2O5. Raportul N:P este de
1:2,5. Ammofosul conţine 10o/0 N şi 19% P2O5. Sub denumirea de nitrofoska
sînt cuprinse numeroase produse care provin din amestecul ureei sau azotatului

190
de amoniu cu diamonfos, clorură de potasiu sau sulfat de potasiu. Compoziţia
diferă după raportul cantitativ în care au intrat sărurile componente. Cînd
pentru potasiu se folosesc 1—2 părţi sulfat de potasiu şi pentru azot 1—1,5
uree, produsul obţinut are un raport N:P:K de 10:20:15.
Sub denumirea de Fritt se înţelege un îngrăşămînt complex care conţine în
diferite proporţii microelemente (bor, mangan, cupru, fier, zinc, molibden).
Folosirea îngrăşămintelor chimice. Această categorie de îngrăşăminte,
devenind tot mai accesibilă, cîştigă din ce în ce mai multă importanţă în
acţiunea de fertilizare a solurilor din pepiniere. Trebuie reţinut însă că, a
fertilizare unilaterală anorganică, poate duce, cu timpul, la o scădere sensibilă a
capacităţii de producţie a solului, în ciuda cantităţilor de îngră-şăminte folosite.
Experimental s-a demonstrat că cele mai bune rezultate se obţin atunci cînd
ingrăşămintele organice se completează, în măsura necesară, cu cele chimice.
Dar, şi în acest caz, utilizarea echilibrată a elementelor nutritive de bază (azot,
fosfor, potasiu) rămîne condiţia esenţială a fertilizării raţionale a solului.
In adoptarea unor măsuri de fertilizare, îndeosebi cu îngrăşăminte chimice,
este neapărat necesar să se cunoască, pe de o parte, natura şi fertilitatea solului,
iar pe de altă parte, cerinţele speciilor cultivate. In acest sens, analizele de sol şi
cele foliare pot oferi indicaţii preţioase.
In solurile cu calităţi productive normale, pentru completarea pierderilor
prin consum şi levigare şi deci pentru întreţinerea nivelului ridicat al fertilităţii,
se recomandă administrarea eşalonată a îngrăşămintelor chimice. Aşa, de
exemplu, fosforul şi potasiul sub formă de îngrăşăminte simple sau binare, se
încorporează odată cu lucrarea de bază a solului, în doze de aproximativ 1—2
kg/a P2Os şi 1—2 kg/a K20 *. In acest scop se pot folosi, în soluri acide, 5—10
kg/a zgură sau 2,5—5 kg/a fosfat bicalcic şi 2—4 kg/a sulfat de potasiu. In
soluri neutre sau slab acide se recomandă 5—10 kg/a superfosfat sau 2,5—5

191
kg/a fosfat bicalcic, completat cu 2—4 kg/a de sulfat de potasiu. Dozele mai
mari sînt indicate, în general, pentru culturile de foioase.
Tot înainte de instalarea culturilor, odată cu lucrarea de bază a solului, se
recomandă uneori şi doze reduse de azot (0,2—0,3 kg/a N), sub formă de uree
sau cianamidă de calciu.
Azotul este suficient dacă se foloseşte ca îngrăşămînt stadial, administrat în
doze mici, de 0,15—0,25 kg/a N şi în mai multe reprize. Sub formă de azotat
de amoniu sau calciu, poate fi administrat primăvara, curînd după intrarea
puieţilor în vegetaţie şi apoi în prima jumătate a lunii iulie. Cantitatea totală de
azot, astfel administrată, nu trebuie să depăşească în general 0,6—0,8 kg/a N pe
an sau 2—3 kg/a azotat de amoniu.
In al doilea an de cultură a puieţilor se recomandă 0,2—0,3 kg/a N,
administrat în 2—3 reprize, după ce la sfîrşitul iernii s-a mai încorporat
0,4—0,6 kg/a P205 şi 0,6—1,0 kg/a KzO.

4.6. INOCULAREA SOLULUI CU MICROORGANISME

Aşa cum se ştie, solul este populat cu numeroase şi variate microorganisme
a căror activitate este de natură să determine fertilitatea lui. In sol se produc
permanent o serie de procese de natură pur biologică, care au o influenţă
deosebit de favorabilă asupra creşterii plantelor.
Practica inoculării solului cu anumite microorganisme, în vederea majorării
capacităţii lui de producţie, se bazează tocmai pe această legătură care există
între intensitatea vieţii din sol şi fertilitatea acestuia.
* Aşa cum se ştie, plantele nu asimilează elementele nutritive principale sub
formă de N, P2Os sau K20, în care este redat conţinutul lor din îngrăşăminte,
ci sub formă de ioni: NO*~HN 4+* HP04s-şi K+. Pentru a stabili conţinutul
de substanţă activă a îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, se pot folosi
următoarele ecuaţii: P = 0,437 P205 şi К = 0,83 K20 (37).

192
121
Solurile pepinierelor silvice, frecvent epuizate de cultura intensivă a
puieţilor, trebuie să fie îmbogăţite artificial prin administrarea de preparate
(culturi), care conţin populaţii de bacterii fixatoare de azot atmosferic
(aparţinînd genurilor Rhizobium şi Azotobacter) şi cu ciuperci care formează
micorize.
Preparatele de Rhizobium, cunoscute sub denumirea generală de „Nitragin",
conţin bacterii de nodozităţi care trăiesc ca parteneri simbiotici cu
leguminoasele. Ele se folosesc la tratarea seminţelor înainte de semănat, în
conformitate cu indicaţiile date de furnizor. La folosirea lor în sola cu
îngrăşămînt verde sau cu culturi de Robinia, Gleditschia, Amor~ pha, Sophora
etc., nu trebuie să se uite că speciile de leguminoase posedă bacterii de
nodozităţi specifice.
Preparatele de Azotobacter (Azotobacterinul) conţin fixatori de azot care
trăiesc liber în sol. Ele pot fi folosite în orice cultură din pepinieră, inoculînd
fie seminţele, fie direct solul. Azotul fixat de bacterii poate fi asimilat imediat
şi uşor de către rădăcinile puieţilor.
îngrăşămîntul M.A.B. este un îngrăşămînt bacterian complex, care conţine
bacterii ce descompun humusul, bacterii amonificatoare, nitrifica- toare,
fixatoare de azot atmosferic etc. Acest îngrăşămînt se aplică direct în sol prin
împrăştiere pe suprafaţa de cultură.
Micoriza este forma de simbioză dintre unele ciuperci şi rădăcinile plantelor
gazdă. La micoriza ectotrofă — cea mai răspîndită la arbori şi pomi fructiferi
— suprafaţa rădăcinilor este învăluită de hifele unor ciuperci din ordinele
Agaricales (Hymenomycetes) sau Lycoperdales (Gastro- mycetes), aparţinînd
clasei Вasidiomycetes.
Din literatură (34) rezultă că aproape toate speciile genurilor Pinus, Picea,
Abies, Larix, Fagus, Quercus. Carpinus, Corylus şi Castanea trăiesc în

193
simbioză cu ciuperci, fiind considerate obligat micotrofe. Micotrofe facultative
sînt şi unele specii de Betula, Salix, Populus, Alnus şi Tilia.
Multe cercetări dovedesc acţiunea deosebit de favorabilă a micorizei asupra
nutriţiei minerale a plantei gazde, bazată pe o asimilare îmbunătăţită a
substanţelor nutritive din sol. Efectul pozitiv al micorizei se manifestă
multilateral. Sub influenţa micorizei. plantele cresc mai viguros si îşi măresc
rezistenţa faţă de adversităţi, îndeosebi faţă de uscăciune şi frig. Acţiunea
favorabilă a micorizei este cu atît mai intensă, cu cît condiţiile de mediu sînt
mai grele. Formarea şi răspîndirea micorizei este stimulată de conţinutul în
humus, reacţia slab acidă şi de aerisirea (afînarea) bună a solului. Solurile
forestiere de sub masivul păduros sînt medii tipice, deosebit de prielnice, pentru
micoriză, in timp ce solurile din afara pădurii (solurile pajiştilor) sînt in general
sărace sau lipsite de ciuperci care formează micoriza. Dată fiind amplasarea
pepinierelor silvice, de regulă, pe terenuri din afara pădurii, este de aşteptat ca
ele să fie sărace sau chiar lipsite de micoriză. Iată de ce apare necesară
inocularea solului din pepiniere cu ciuperci simbiotice, mai ales în cazul unor
culturi de specii forestiere micotrofe obligate. Micorizarea poate fi realizată fie
prin încorporarea în sol a humusului de pădure populat cu ciuperci, fie prin
infestarea Eeminţelor înainte de semănare.
CAPITOLUL 5
AMENDAMENTE
5.1. NECESITATEA AMELIORĂRII REACŢIEI SOLULUI
In funcţie de întregul complex de factori pedogenetici, solurile apar divers
îmbogăţite în ioni şi substanţe generatoare de ioni (acizi, baze, săruri), care în
rezultantă le conferă un caracter neutru sau acid, ori alcalin, mai slab sau mai
accentuat. Speciile lemnoase sînt, în general, plante de soluri divers acide, mai
rar neutre şi cu o mare intoleranţă faţă de reacţia alcalină. De altfel,
alcalinitatea afectează puternic specificul ecologic şi scade, deseori pînă la

194
anulare, potenţialul productiv al unor categorii de soluri cu răspîndire largă în
regiuni aride pînă la semiumede. Reacţia alcalină a solurilor poate fi corectată
mult mai greu decît cea acidă. De aceea, la alegerea terenului pentru pepinieră
se evită cu desăvîrşire solurile cu reacţie alcalină.
In regiuni cu climate mai umede, reacţia solului este mai mult sau mai puţin
acidă, în general, suportată de cele mai multe specii lemnoase forestiere. Dar nu
trebuie uitat că reacţia prea acidă are o serie de consecinţe nefavorabile asupra
însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, manifestate prin scăderea
treptată a potenţialului său productiv. Cu cît gradul de aciditate a solului este
mai ridicat şi deci pH-ul mai coborît, cu atît pierderea cationilor coagulanţi de
Ca şi Mg este mai intensă. Solul formează mai greu agregate structurale şi,
atunci cînd le are, acestea sînt repede distruse din cauza instabilităţii lor.
Totodată, solurile acide sînt în general sărace în substanţe nutritive, întrucît
acestea din urmă se pierd prin levigare. In funcţie de natura solului şi de
condiţiile meteorologice, cantităţile de elemente minerale antrenate de apa de
infiltraţie pot fi, în unii ani, deosebit de mari. După G. Miiller (1968), în soluri
uşoare din regiuni cu precipitaţii de numai 550—660 mm, se pierd la hectar
prin levigare 150—250 kg CaO, 15—18 kg MgO, 20—60 kg K20, 15—20 kg
Na20, 0—3 kg Рг05 şi 20—30 kg N.
Cînd reacţia solului este puternic acidă, compuşii fierului, aluminiului şi
manganul devin foarte mobili şi solubili, iar în cantităţi mari au influenţe
vătămătoare asupra plantelor. In acelaşi timp, aciditatea prea accentuată
influenţează negativ biocenoza internă a solului, în special componenţa
populaţiilor de microorganisme, ca şi procesele biochimice datorate acestora.
Procesele de mineralizare a azotului organic şi de nitrificare a amoniacului,
fixarea azotului atmosferic, prin intermediul bacteriilor din genurile
Azotobacter şi Rhizobium, sînt puternic afectate de creşterea acidităţii, la valori
pH sub 6,0, pentru azotobacter şi sub 5,0 pentru bacteriile azotului (8).

195
 Reacţia acidă a solului influenţează sensibil şi creşterea plantelor. Fără să fie
strîns legate de o anumită valoare a acidităţii solului, speciile forestiere cresc
totuşi normal în anumite intervale de pH, unele mai înguste, altele mai largi
(tabel 26). După cercetările lui F. Hoffmann (1968), reacţia optimă pentru
aproape toate speciile răşinoase se situează la pH = 5,0—5,5. Foioasele şi unele
răşinoase calcicole (pinul negru), reclamă valori de pH mai ridicate.
Atunci cînd solurile din pepiniere au un pH şi alte caractere fizico- chimice
şi biologice determinate de o aciditate situată mai mult sau mai
123

Tabelul 26
Domenii de pH optime pentru unele specii forestiere (Wilde, 1Я58)
Specia PH Specia PH
Molidul 4,5-6,5 Ulmul 5,0-6,5
Pinul 4,7-6,0 Plopii 5,5-7,0
Stejarul 5,0-7,0 Acerineele 5,5-7,5
puţin sub optimul necesar speciilor cultivate, se impun intervenţii pentru
corectarea acidităţii. Dacă într-o pepinieră, destinată culturilor de răşinoase,
pH-ul nu este mai mic de 4,5, ameliorarea reacţiei poate fi realizată numai prin
administrarea unor îngrăşăminte chimice bogate în calciu (zgura lui Thomas,
fosfatul bicalcic, azotatul de calciu, cianamida de calciu etc.). Cînd pH-ul este
mai coborît sau trebuie să fie mai mult ridicat, pentru culturi de foioase, este
necesar să se recurgă la aplicarea de amendamente cu calciu.

5.2. AMENDAMENTE CU CALCIU PENTRU SOLURI ACIDE

Aplicarea amendamentelor calcaroase reprezintă metoda principală de
ameliorare a solurilor acide. Această metodă are efecte imediate asupra
acidităţii solului, contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor lui fizice şi de nutriţie

196
(chimice şi biologice) şi se menţine un timp destul de îndelungat, ceea ce
contribuie, de fapt. la ameliorarea radicală a solurilor.
Ca amendamente se folosesc cele mai diferite roci calcaroase sau dolo-
mitice, cum ar fi calcarele compacte, tufurile calcaroase, creta, calcarele
lacustre, marnele, dolomitele etc. Amendamentele cu bază de calcar se folosesc
fie sub formă de piatră de var măcinată, fie ca var ars sau var stins. Pe solurile
acide, sărace în baze şi mai ales pe cele sărace în magneziu, dolomitul
(carbonatul dublu de calciu şi magneziu) are un efect ame- liorativ superior
aceluia obţinut cu piatra de var. In acest caz, cu amendamente se obţine un
raport optim între ionii de Ca şi Mg adsorbiţi, raport care, în funcţie de sol,
trebuie să fie de la 100:40 pînă la 100:80.
Capacitatea de neutralizare a substanţelor folosite pentru corectarea reacţiei
acide a solurilor este diferită. Ea se compară cu cea a carbonatului de calciu,
socotită egală cu 100.
Calcarul sau piatra de var se obţine din rocile calcaroase naturale formate
prin sedimentare. Conţinutul rocii în CaC0 3 este de 75—100 % sau 42—56 в/о
CaO. Ca amendament se foloseşte sub formă fin măcinată, în particule de 0,15
—0.3 mm. incorporată în sol la adîncimea de circa 20 cm. Din cauza
solubilităţii reduse, carbonatul de calciu are o acţiune lentă asupra neutralizării
acidităţii.
Varul ars (CaO) se obţine prin calcinarea pietrei de var. Are un conţinut de
pînă la 100 % CaO şi o capacitate de neutralizare de 178 Vo, comparativ cu a
carbonatului de calciu socotită egală cu 100. De aceea, varul ars se foloseşte,
faţă de piatra de var, cu 40 % mai puţin. Este indicat pe soluri grele textural şi
mai puţin pe cele uşoare şi sărace în humus. Transformat, sub acţiunea apei din
sol, în hidrat de calciu, poate avea la început o acţiune toxică asupra seminţelor
şi plantulelor. Ca urmare, se recomandă încorporarea în sol cu cel puţin 4—6
săptămîni înainte de semănat.

197
124
Varul stins — Ca(OH)2 — conţine 75 o/o CaO şi are o capacitate de
neutralizare de 135 %. Faţă de piatra de var măcinată, se foloseşte cu 25—35
o/0 mai puţin. La administrarea lui se au în vedere precauţiile menţionate la
varul ars.
Marnele conţin în general 25—75 o/o CaC03, uneori şi MgC03. Datorită
conţinutului însemnat de argilă, marnele sînt indicate pe solurile uşoare,
nisipoase, deoarece pot contribui totodată şi la ameliorarea texturii. Au o
capacitate de neutralizare de 50—60 o/0.
Dolomitul este un amestec de CaC03 (54 o/0) şi MgC03 (45 o/0). Pentru a fi
întrebuinţat ca amendament trebuie măcinat în particule sub 1 mm.
Spuma de dejeeaţie este un deseu obţinut în industria zahărului cu un
conţinut de 30—40 o/„ CaO, 0,3—0,5 »/o N, 0,8—2 »/0 P205, 0,4—0,15 •/, K20
ş.a.
Cantitatea de amendament necesară de aplicat este diferită, depin- zînd de
mărimea acidităţii solului, de textură, de nivelul pH de atins în funcţie de
exigenţele speciilor cultivate etc. In tabelul 27, se prezintă cantităţile de CaC03
* ce trebuie să fie încorporate în soluri variate textural şi cu valori pH diferite.
Tabelul 21
Cantitatea de CaC03 necesară pentru а ridica valoarea pil pini ia 6,5 in soiurile
cu textură diferită
(după G. Ioneseu-Sişeşti)
0—18 cm strat arat valoare pH 18- -38 cm substrat arat
valoare pH
Natura solului 4,5 S.O 5,5 6,0 1 4,5 5.0 5,5 6.0
Kg/ha Kg/ha
Sol nisipos Sol 950 2 730 1 500 280 2 400 2 1 740 1 1 110 560
nisipo-lutos Sol 240 4 380 3 890 2 500 1 350 4 510 1 340 560 1
lutos 420 300 300 230 310 3 470 2 350 100

198
 Calculul dozei de amendament calcic se poate efectua şi pornind de la
gradul de saturaţie în baze, folosind relaţia dată de D. Davidescu (1969) :
CaC03t/ha = p^-SB().^-
în care:
Vd este gradul de saturaţie dorit a fi realizat;
V, şi SBi— gradul de saturaţie iniţial şi respectiv suma bazelor schim- babile
iniţială;
Cn — capacitatea de neutralizare a amendamentului.
Se consideră că au nevoie de amendamentare mare, solurile cu V < 50 в/о,
moderată, solurile cu V de 50—70 % si slab sau deloc, acelea cu V >, 70 o/o
(8).
Pentru condiţiile din ţara noastră, D. Davidescu (37) a alcătuit o diagramă
sintetică cu factorii care concură la stabilirea dozei de calciu (fig. 54). Plecînd
de la textura solului, notată pe ordonată, cu o paralelă la
* Pentru a exprima conţinutul unui amendament In CaCOj, procentul CaO se
înmulţeşte cu 1,79, iar procentul de Ca(OH)2l cu 1,35.
125

# о----2—^---5 8 IO_____12 J,___ISj^Aciditateahidrolihcâ

~~ I 1Л / /<; / '-> " echivalentă WDaknl
I
ь_______bl ha Ca С0} ,_. in asolamente cu plante
3 9 15 21 sensibile la aciditate
^- -în asolamente cu plante

199
]0__mai puţin sensibile la aciditate
Fig. 54 -- /)iagrama stabilirii dozei de calciu în raport cu principalii factori care
o condiţionează (după D. D a v i d e s с u).
abscisă, se întîlneşte curba care reprezintă aciditatea hidrolitică în mili-
echivalenţi. De la punctul de întîlnire se coboară o perpendiculară pe abscisă,
unde sînt notate dozele de CaC03 în t/ha.
După acelaşi autor se consideră că, în general, pentru a schimba reacţia
solului cu o unitate pH, sînt suficiente în medie 2—2,5 t/ha CaC03 pentru
solurile uşoare şi 3—3,5 t/ha CaC03, pentru solurile grele.
Structura solului, înţelegîndu-se prin aceasta structura glomerulară şi cea
grăunţoasă, are o influenţă deosebit de favorabilă asupra valorilor şi regimurilor
unor factori ecologici de importanţă fundamentală pentru potenţialul de
fertilitate a solului şi pentru viaţa plantelor cultivate.
Măsurile ce pot fi aplicate în practică pentru ameliorarea structurii solului
sînt multiple. Prin aplicarea amendamentelor calcice, solul se îmbogăţeşte în
cationi coagulanţi. In urma aplicării îngrăşămintelor organice, prin activitatea
microorganismelor, se formează substanţe organice aglu- tinante — de felul
polizaharidelor — care stabilizează agregatele existente şi înlesnesc formarea
de noi agregate. Structura solului poate fi refăcută pe cale biologică prin
practicarea asolamentelor cu plante perene. Cu toate acestea, lumea
specialiştilor este preocupată de găsirea unor mijloace mai rapide de
restructurare a solului.
încercările făcute de F a d e e v, citat de D. Davidescu (37), cu substanţe
humice, extrase din cernoziomuri, au constituit punctul de plecare în acţiunea
de structurare a solului pe care artificială. In continuare au fost folosite în acest
scop o serie de substanţe cum ar fi xantogenatul de celuloză, xilanul, lignina,
substanţele bituminoase, extractul de turbă, răşinile naturale etc.

200
 In ultima vreme, pentru formarea structurii solului sînt experimentate o serie
de noi substanţe sintetice numite „stabilizatori de structură" sau „condiţionatori
de sol". Aceste substanţe, cunoscute sub denumirea de criliumuri, sînt coloizi
organici sintetici macromoleculari, derivaţi ai acizilor poliacrilic, polivinilic
etc., rezistenţi la acţiunea de descompunere a

5.3. AMENDAMENTE PENTRU STRUCTURAREA SOLULUI

126
microorganismelor şi cu proprietate de a aglutina particulele de sol şi de a
forma la suprafaţa agregatelor un strat reticulat, care le măreşte coeziunea şi
scade înmuierea lor prin apă (8).
Dintre substanţele sintetice folosite pentru formarea structurii solului pot fi
amintite CRD-186, care este un copolimer al acetatului de vinii şi al acidului
maleic; CRD-189, care este sarea de sodiu a poliacrilnitrilului; eterul etilic al
acidului poliacrilic; IMBA, care este un copolimer al sării de amoniu
izobutilmaleic etc. Este de menţionat şi produsul românesc „Aracet
CAPITOLUL б ASOLAMENTE
6.1. SCOPUL Şl IMPORTANTA ASOLAMENTULUI
Folosirea raţională a terenului de cultură, în condiţiile unei fertilităţi
permanent ridicate a solului, poate fi asigurată printr-o organizare foarte bună a
procesului de producţie. Fiecare plantă cultivată trebuie să găsească pe
suprafaţa de cultură cele mai bune condiţii de creştere şi să producă mult, fără
să influenţeze negativ fertilitatea solului. In acest scop, este necesar ca plantele
cultivate să fie într-un anumit fel orinduite în timp şi spaţiu şi strîns îmbinate cu
ansamblul măsurilor de lucrare şi ameliorare a solului.
Asolamentul redă tocmai această repartiţie a culturilor în spaţiu, în tot
cuprinsul terenului de cultură şi succesiunea lor în timp, într-un anumit ciclu

201
determinat, numit ciclu de producţie-ameliorare. Asolamentul presupune, pe de
o parte, rotaţia speciilor cultivate pe una şi aceeaşi suprafaţă (solă) şi, pe de altă
parte, alternarea periodică a culturilor cu lucrări speciale de ameliorare a
solului.
Efectele favorabile ale asolamentului sînt multilaterale şi deosebit de
importante. Prin adoptarea lui se ajunge în esenţă la sporirea şi folosirea
raţională a fertilităţii solului.
Oricît de ridicată ar fi fertilitatea iniţială a solului, cultivînd aceeaşi specie
repetat mai mulţi ani la rînd, solul pierde unilateral şi aproximativ de la acelaşi
nivel o serie de substanţe nutritive. De asemenea, se admite astăzi ipoteza că în
solul ocupat prelungit cu aceeaşi cultură se acumulează unele substanţe toxice
secretate de plante sau de bacteriile şi ciupercile rizosferice înmulţite în exces,
care stînjenesc creşterea plantelor chiar în condiţiile administrării de
îngrăşăminte. Pentru a preveni aceste fenomene, se adoptă rotirea speciilor pe
aceeaşi suprafaţă, în sistemul general de cultură a plantelor. Această alternare
între ele a speciilor prezintă o serie de avantaje care fac ca fertilitatea solului să
fie mai bine folosită, iar producţia plantelor cultivate să rămînă mare şi
susţinută.
Pe de altă parte, într-o cultură intensivă de plante prăşitoare, indiferent de
specie şi vîrstă, solul întreţinut repetat prin praşile se prăfuieşte şi deci pierde
structura. De aceea, se recomandă alternarea, la anumite intervale de timp, a
culturilor de plante, cu lucrări speciale de ameliorare care să asigure în primul
rînd restructurarea solului şi ameliorarea în general a însuşirilor fizico-chimice
şi biologice ale solului.
In accepţiunea actuală, noţiunea de asolament a căpătat un sens mult mai
larg. Astăzi, asolamentul nu redă numai rotaţia şi succesiunea culturilor, ci
reprezintă el însuşi un sistem de orînduire a culturilor, de lucrare, întreţinere şi
ameliorare a solului prin aplicarea de îngrăşăminte, amendamente etc. De altfel,

202
măsurile de lucrare şi ameliorare a solului nu pot fi întreprinse raţional fără a
cunoaşte succesiunea în timp şi spaţiu a culturilor. Ca urmare, asolamentul redă
succesiunea în timp şi spaţiu a culturilor, însoţită de ansamblul corespunzător al
operaţiilor de lucrare şi îngră- şare a solului, care asigură creşterea fertilităţii lui
şi sporirea cantitativă şi calitativă a recoltei, în conformitate cu cerinţele
planului de producţie.

6.2. NECESITATEA ASOLAMENTULUI IN PEPINIERE

Degradarea pînă la distrugerea structurii glomerulare a solului este
consecinţa cea mai gravă a culturilor din pepiniere. Structura bună a solului
poate suferi o scădere a calităţii ei prin cauze mecanice care duc la tasarea,
sfărîmarea şi prăfuirea agregatelor şi prin cauze fizico-chimice care înrăutăţesc
condiţiile de formare şi menţinere a agregatelor structurale (scăderea sub o
anumită limită a cationilor bazici coagulanţi, cantitatea insuficientă a
humusului şi, ca urmare, accentuarea tendinţei de dispersare şi migraţie a
argilei).
Factorul principal de distrugere a structurii glomerulare a solului din
pepiniere este acţiunea mecanică a uneltelor de lucrare şi de întreţinere a
solului. Culturile din pepinieră sînt culturi de plante prăşitoare care reclamă în
fiecare an 5—7 lucrări de întreţinere, în scopul combaterii buruienilor şi
afînării solului. Dacă puieţii devin apţi de plantat şi se recoltează după 2—3
ani. rezultă că în acest interval de timp se execută consecutiv 14—20 praşile, cu
consecinţe din cele mai nefavorabile pentru structura solului. Sub acţiunea
uneltelor şi maşinilor folosite, agregatele glomerulare se distrug prin efecte
mecanice de zdrobire, turtire, tăiere, rupere etc. şi, în consecinţă, solul se
prăfuieşte, pierzînd structura. Lucrarea şi întreţinerea solului la un grad de
umiditate prea depărtat de optim cauzează, de asemenea, stricarea structurii.

203
 La distrugerea structurii solului contribuie în egală măsură acţiunea ploilor
şi a udatului artificial neraţional făcut, ca urmare a loviturilor picăturilor de
apă, a umezirii bruşte a agregatelor şi a levigării cationilor coagulanţi din
stratul superficial. Sub acţiunea picăturilor de apă şi a praşilelor dese, din
materialul agregat rezultă un procent tot mai mare de material prăfos, care se
înnămoleşte în amestec cu apa, se întăreşte şi crapă prin uscare, formînd stratul
de crustă.
Pe de altă parte, cultura forestieră din pepinieră lasă solului puţine resturi
vegetale. Puieţii, la recoltare, se scot în întregime, cu tulpină şi rădăcină. Ca
urmare, formarea de humus din resturile organice ale culturilor recoltate este
practic imposibilă. De asemenea, întrebuinţarea excesivă a îngrăşămintelor
chimice potasice care conţin sodiu, a sulfatului de amoniu etc., provoacă
dispersarea argilei şi astfel scăderea numărului de agregate stabile (8).
Circumstanţele prezentate mai sus arată că solurile din pepiniere sînt dintre
cele mai expuse la distrugerea agregatelor structurale şi deci la pierderea
fertilităţii.
128
Dată fiind importanţa deosebită a structurii pentru viaţa şi creşterea
plantelor, este firesc ca în pepiniere degradarea sau distrugerea acesteia să fie
considerată ca o scădere a potenţialului de fertilitate a solului. De aceea, se
impun măsuri pentru frînarea acestui proces şi refacerea în cît mai mare măsură
a stării de agregare a stratului arabil. Fireşte că, în pepiniere, primele măsuri se
referă la protecţia structurii solului, înlăturîndu-se sau reducîndu-se la
minimum posibil cauzele de degradare. Dar, pentru refacerea şi ameliorarea
structurii solului din pepiniere, apare frecvent necesară aplicarea unui sistem
raţional de asolament, care să prevadă alternarea periodică şi planificată a
culturilor forestiere cu lucrări sistematice de ameliorare. In perioada de
ameliorare se aplică de regulă un complex de măsuri, urmărindu-se realizarea

204
unei bune alcătuiri granulometrice şi structurale a solului pe grosimea stratului
activ, asigurarea unui conţinut normal de humus, constituenţi bazici şi
substanţe nutritive în forme uşor asimilabile, activarea vieţii microorganismelor
din sol, crearea şi menţinerea neîntreruptă a unor însuşiri fizice şi chimice cît
mai bune ale solului etc. Rezultă, prin urmare, că ameliorarea solului realizată
prin aplicarea asola- mentului nu se mărgineşte numai la creşterea conţinutului
de agregate structurale stabile, ci afectează favorabil întregul complex de
factori ecologici din sol. Asolamentul oferă, în acelaşi timp, şi posibilitatea de a
lupta eficient împotriva buruienilor, unul din factorii cei mai dăunători ai cul-
turilor.

6.3. APLICAREA ASOLAMENTULUI

în pepiniere forestiere, asolamentul se aplică diferenţiat, în funcţie de
condiţiile climato-edafice, mărimea şi importanţa pepinierei, natura culturilor
etc. De regulă, pentru fiecare pepinieră sau secţie de cultură se adoptă un
anumit sistem de asolament, care redă succesiunea în timp şi in spaţiu a
culturilor şi a lucrărilor de ameliorare.
Asolamentul precizează atît durata, respectiv ciclul de producţie, în care, pe
o anumită suprafaţă de cultură, se pot produce succesiv puieţi, în condiţii de
fertilitate ridicată a solului, cît şi durata imediat următoare (ciclul de
ameliorare) în care sînt necesare şi se aplică lucrări sistematice de ameliorare.
Intervalul de timp în care, pe aceeaşi suprafaţă (solă), se asigură producţia de
puieţi şi lucrările de ameliorare, reprezintă ciclul de producţie-ameliorare. După
adoptarea sistemului de asolament, pepiniera sau secţia de cultură se împarte în
atîtea părţi, de mărime egală, numite sole sau cîmpuri de asolament, cîţi ani
cuprinde ciclul de producţie-ameliorare.

205
 In pepiniere forestiere, sola cultivată cu puieţi trece obişnuit în ameliorare
după 2—4 ani, respectiv după 2—4 recolte de puieţi. In ameliorare, sola rămîne
în continuare unul sau mai mulţi ani. Timp de un an se poate adopta sistemul de
pregătire a solului cu ogor negru sau ogor cultivat cu îngrăşămînt verde. Cînd
durata de ameliorare se prelungeşte, se recurge la ogorul cultivat doi sau chiar
trei ani cu un amestec de plante perene, leguminoase şi graminee.
Asolamentul cu ogor negru se adoptă în mod cu totul excepţional numai în
regiuni secetoase şi atunci cînd solul este puternic năpădit de pir. El oferă
posibilitatea combaterii buruienilor pe cale mecanică prin epuizare sau cu
ajutorul ierbicidelor. Asolamentul cu ogor cultivat sub formă de pajişte cu
plante perene este, de asemenea, mai puţin indicat şi foarte rar aplicat.
Cel mai răspindit şi des aplicat în pepiniere forestiere este asolamentul cu
ogor cultivat, timp de 1 an, cu plante leguminoase. In acest caz, ciclul de
producţie-ameliorare este obişnuit de 3 ani, iar suprafaţa de cultură se împarte
în trei sole de mărime egală. In funcţie de aceşti parametri, se stabileşte planul
de desfăşurare în timp, (în tot ciclul de producţie-ameliorare) şi în spaţiu (pe
toată „. „ „ , , , , suprafaţa pepinierei sau secţiei) a lucrărilor
Fig. 55 — Schema planului de HP rnltiiră si unplinnrp asolament cu 3 sole: ae
CU1WI a
ameliorare.
Graficul planului de asolament, rapor-
1
S,, S, — semănături de 1 şl 2 ani; , , , , , , .
io — îngrăşămînt verde. tat la doua axe rectangulare, se prezintă aşa
cum se redă în figura 55. In cadrul unui asemenea sistem de asolament, se
pot cultiva puieţi de unul sau doi ani. Se obţin astfel într-un ciclu de producţie-
ameliorare, una sau două recolte de puieţi, după care fiecare solă trece succesiv
în ameliorare.

206
 Sistemul de asolament prevăzut cu ogor cultivat timp de un an cu plante
leguminoase prezintă multiple avantaje. Culturile de leguminoase, folosite şi ca
îngrăşăminte verzi, au un efect ameliorativ complex asupra solului şi anume:
— solul este perforat şi permeabilizat pe mare adîncime de rădăcinile
pivotante ale leguminoaselor;
— rădăcinile separă solul în fragmente şi, prin presare, contribuie la
formarea agregatelor structurale;
— rădăcinile leguminoaselor aduc la suprafaţă, din straturile profunde ale
solului, calciul şi o serie de alte elemente nutritive levigate;
— leguminoasele îmbogăţesc solul în azot atmosferic acumulat prin
intermediul bacteriilor simbiotice de nodozităţi;
— masa vegetală produsă de leguminoase, încorporată în sol ca îngră-
şămînt verde, îmbogăţeşte solul în substanţă organică şi humus, sporeşte
capacitatea de reţinere a elementelor nutritive şi înlesneşte formarea agregatelor
stabile;
— culturile de leguminoase măresc sensibil eficienţa îngrăşămintelor
chimice.
Această complexă ameliorare de natură biologică este greu de realizat prin
alte mijloace. In acelaşi timp, asolamentul cu îngrăşămînt verde este accesibil,
ieftin şi oferă deci posibilitatea aplicării lui pe scară largă, mai ales în
pepinierele din regiunile de deal şi munte, acolo unde ingrăşămintele organice
sînt mai necesare.
Leguminoasele folosite în lucrările de ameliorare trebuie să fie puţin
pretenţioase faţă de sol şi să asigure totuşi o cantitate mare de masă verde,
bogată în elemente nutritive şi mai ales în azot. Pentru pepinierele forestiere,
cele mai indicate specii de leguminoase sînt lucerna galbenă (Medi- cago
falcata), sparceta (Onobrychis viciaefolia), lucerna obişnuită (Medi- cago
saliva), trifoiul roşu (Trifolium pratense), trifoiul mărunt (Medicago Lupulina),

207
seradela (Ornithopus sativus), lupinul peren (Lupinus poly- phyllus),
măzărichea păroasă (Vicia villosa) etc.
înainte de semănare, seminţele de leguminoase se tratează cu nitragin pentru
inocularea lor cu bacterii de nodozităţi. Odată cu instalarea culturilor

Am Sole
1 11 Ш
1 s, К T
2 & o jy
3 К 4 S,
k s, и Si
5 Si s, и
6 ly Sr

de leguminoase, se administrează îngrăşăminte chimice şi, la nevoie,

amendamente.
Vara, înainte de înflorire, culturile de leguminoase se tăvălugesc şi se
mărunţesc prin discuire, apoi se îngroapă în sol prin arătură, iar sola se tratează
în continuare ca ogor negru. De cele mai multe ori însă, prima recoltă se
coseşte şi se împrăştie uniform pe suprafaţa terenului, spre a contribui la
îngrăşarea solului sau se foloseşte ca materie primă la prepararea compostului.
Ceea ce mai creşte între timp se încorporează în sol odată cu aiătura de toamnă.
CAPITOLUL 7
SPATII ADAPOSI1TE Şl MEDII DE CULTURA
7.1. CONSIDERAŢII GENERALE

208
 Cu toate eforturile care se fac în alegerea terenului pentru pepinieră,
pregătirea şi ameliorarea solului, îmbunătăţirea complexă a materialului de
reproducere, a tehnicii de instalare şi îngrijire a culturilor, cîmpul de cultură al
pepinierei nu oferă permanent cele mai favorabile condiţii de viaţă plantelor
cultivate şi posibilităţi de manifestare maximă a potenţialului lor productiv.
Culturile din cîmp sînt expuse caracterului fluctuant al factorilor de mediu şi în
primul rînd celor meteorologici. Metodele obişnuite de protejare a culturilor din
cîmp, împotriva factorilor nefavorabili, nu sînt totdeauna uşor de aplicat şi nici
destul de eficiente. Ca urmare, în toate culturile de cîmp se înregistrează
inevitabl pierderi mai mari sau mai mici, ce nu mai pot fi recuperate.
Seminţele semănate, oricît de bune ar fi, germinează şi răsar în proporţie
redusă (25- 50o/„ la răşinoase), iar dintre puieţi, o parte dispar pînă la recoltare.
In multe regiuni ale ţării noastre, primăvara începe foarte timpuriu, iar
trecerea de la frig la căldură este, de cele mai multe ori, rapidă. Ca urmare, la
începutul primăverii, căldura şi lumina (alături de alţi factori ecologici) sînt
practic favorabile pentru semănatul timpuriu, la multe specii forestiere. Cu
toate acestea, semănatul întîrzie în mod deliberat pentru a obţine răsărirea după
trecerea îngheţurilor tîrzii. In acest caz, culturile beneficiază de o perioadă de
creştere relativ mai redusă şi deci puieţii rămaşi mai mici sau mai puţin
lignificaţi, sînt surprinşi şi vătămaţi de îngheţurile timpurii.
Aceste multiple neajunsuri, incomplet prezentate mai sus, obligă silvi-
cultorul să recurgă la cultivarea unor specii, în anumite perioade, mai ales de
început, în spaţii adăpostite. Metoda culturilor de plante în spaţii adăpostite nu
este de dată recentă. In horticultură, legumicultura etc. se aplică de foarte multă
vreme, ajungîndu-se astăzi la tehnologii din cele mai perfecţionate şi la
producţii cu caracter industrial.
După cum era de aşteptat, practica culturilor în spaţii adăpostite a fost
introdusă şi în producţia de puieţi forestieri. In ultimele 2—3 decenii, spaţiile

209
adăpostite, din pepiniere forestiere, au înregistrat o evoluţie rapidă, de la
răsadniţe şi solarii (un gen de sere neîncălzite artificial), pînă
9*
131

înalte, în interiorul cărora se poate lucra cu maşini acţionate de tractor. In

ultimul timp au apărut sere turn, în care culturile se fac pe suporturi mobile.
în sere, culturile se pot instala direct în solul adăpostit, dar mai ales în cutii
şi vase de vegetaţie, adeseori în medii artificiale, aşezate pe suporturi etajate,
care sporesc suprafaţa utilă. Serele sînt în general dotate cu echipamente spe-
ciale pentru reglarea factorilor ecologici. Astfel, sînt prevăzute cu instalaţii
perfecţionate de încălzire, aerisire, udare, iluminare suplimentară sau umbrire,
de îmbogăţire a atmosferei cu bioxid de carbon etc.
Din cauza cheltuielilor uneori foarte mari, determinate de con- Fig. 59 —
Vedere generală şi interioară la strucţia, amenajarea şi exploatarea o seră cu
încălzire artificială. ior> jn silvicultură, serele se jus
tifică numai în cazul unor activităţi speciale (de ameliorare, culturi peste
iarnă, cercetare etc.).

210
 Fitotronul, utilizat numai în scopuri de cercetare, permite expunerea
culturilor la valori şi combinaţii extrem de variate ale factorilor ecologici, iar
reglarea lor se face în întregime automat.
7.3. MEDII DE CULTURA IN SPAŢII ADAPOSTITE
Culturile din spaţii adăpostite, concentrate pe suprafeţe relativ mai mici,
situate într-un microclimat reglabil şi pe substrate nutritive, ce pot fi sensibil
ameliorate, permit intervenţii rapide şi oportune pentru dirijarea lor spre
producţii cît mai mari. De altfel, tocmai aceste posibilităţi sporite pe care le
oferă, de a interveni în favoarea unui mediu optim, pentru speciile cultivate,
reprezintă avantajul principal al spaţiilor adăpostite.
In primul rînd. toate spaţiile adăpostite feresc culturile de intemperii si, în al
doilea rînd, oferă posibilităţi mari de intervenţie şi reglare a factorilor ecologici.
în acest sens. serele sînt cele mai perfecţionate adăposturi cu caracter de
producţie. în sere, de exemplu, durata luminii naturale poate fi prelungită prin
iluminare suplimentară, la care se poate recurge din momentul cînd intensitatea
luminii naturale scade sub nivelul celei emisă de becurile electrice.
Căldura artificială pe durata perioadelor reci, poate fi reglată în sere
automat, cu ajutorul termoregulatoarelor. în răsadniţe, un spor însemnat de
căldură, se obţine primăvara sau chiar la sfîrşitul iernii, cu biocombus- tibili
(bălegar de cabaline, bovine, ovine în amestec cu paie, pleavă etc.). Bălegarul
de cabaline se dovedeşte cel mai bun în acest scop. După ce se aşază pe fundul
răsadniţei, într-un strat gros de 30—50 cm, temperatura, datorită fermentaţiei,
se ridică pînă la 70—80°C, timp de 5—7 zile, după care se stabilizează la 25—
30°C şi se menţine încă 7—8 săptămîni.
134
In general, temperatura din spaţiile adăpostite nu trebuie să depăşească
30°C. De aceea, în timpul zilelor călduroase de peste vară, ele se răcoresc

211
printr-o aerisire sistematică şi puternică. La răsadniţe se ridică capacul-
acoperiş, iar în solarii se deschid parţial sau total pereţii laterali.
Aerisirea spaţiilor adăpostite este necesară, în egală măsură, pentru
împrospătarea aerului şi deci pentru îmbogăţirea lui cu oxigen şi bioxid de
carbon. Uneori, în sere, concentraţia bioxidului de carbon se obţine prin arderea
petrolului, propanului etc., sau prin evaporarea fazei lichide a gazului carbonic.
Umiditatea necesară în spaţiul adăpostit se asigură prin irigare. Se
recomandă ca udarea culturilor să se facă mai des, cu cantităţi mai mici de apă
şi prin stropiri cit mai fine. în solarii, de exemplu, semănăturile se udă zilnic cu
cîte 0,8—1,0 1 de apă pe m2. După răsărire, culturile se irigă la 2—3 zile odată,
cu cîte 2—5 l/m2, astfel încît substratul să fie umezit pînă la nivelul de
răspîndire a rădăcinilor. Pentru lignificarea puieţilor, udatul se răreşte mult,
începînd din luna august şi se aplică numai pentru prevenirea ofilirii. In spaţii
adăpostite, umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de 75—90 в/о. cu atît mai
mare, cu cît temperatura este mai ridicată.
In toate spaţiile adăpostite, alături de microclimatul mai mult sau mai puţin
ameliorat, substratul nutritiv reprezintă o componentă principală, de cea mai
mare importanţă pentru mediul de cultură. Substratul nutritiv (suportul sau
pămîntul nutritiv) reprezintă volumul variabil al mediului de cultură, din spaţiul
adăpostit, cu grosimea de 10—50 cm, stabilită în raport cu tehnica de înmulţire
şi de cultură a diferitelor sortimente de plante cultivate.
In realizarea substraturilor nutritive, din spaţiile adăpostite, se manifestă tot
mai mult tendinţa de renunţare la folosirea solului sau a amestecurilor de sol,
din cauza însuşirilor limitate şi deci a imperfecţiunii acestuia. în ultima vreme,
există preocupări insistente pentru depistarea şi folosirea unor componente cu
însuşiri superioare, care, diferenţiate în funcţie de cerinţele speciilor cultivate,
să ofere siguranţă şi optimizarea substratului nutritiv.

212
 In practica curentă, la alcătuirea substratului nutritiv se folosesc, singure sau
asociate, cu rol de suport, component sau îngrăşămînt. următoarele materiale:
pămînt de pădure sau de ţelină, humus de pădure, frunze (ace), turbă, muşchi de
Spharmum, gunoi de grajd, mraniţă, compost, nisip, pietriş, rocă concasată,
mase plastice expandate, îngrăşăminte chimice, bacteriene, soluţii nutritive etc.
Pentru culturi forestiere. încă din anul 1939, A. Dunemann a folosit, într-un
gen de răsadniţă, un substrat nutritiv alcătuit din ace proaspete de răşinoase,
gros de 30—50 cm, peste care a aşternut un strat de sol mineral, gros de 1 cm,
destinat ca pat de germinaţie. Seminţele, împrăştiate uniform şi acoperite cu
nisip de rîu, au germinat în proporţie aproape egală cu cea din laborator,
obţinîndu-se peste 1 300 exemplare la m2. Această metodă a fost preluată, mai
tîrziu, de o serie de ţări europene şi aplicată în diferite variante. La noi. în
experimentarea metodei Dunemann, s-au obţinut sporuri de 157o/ 0 la pin şi
812o/0 la molid, faţă de producţia din cîmp. Experienţele efectuate în
Cehoslovacia au condus la concluzia că litiera proaspătă de ace de răşinoase,
fertilizată cu humus obţinut din descompunerea acelor de molid, constituie cel
mai bun substrat nutritiv în paturile Dunemann.
135
In solarii, substratul nutritiv se formează dintr-un amestec omogen de
humus de molid (50 o/o), ace de molid (30 o/0) şi humus de fag (20 o/0),
aşternut într-un strat de 18—30 cm grosime.
In multe ţări central-europene şi nordice, se foloseşte foarte mult, ca substrat
în spaţii adăpostite, turba şi îndeosebi cea „blondă", puţin descompusă. Turba
are o porozitate bună şi o capacitate mare de reţinere a apei, un pH convenabil
culturilor de răşinoase şi mai ales nu conţine seminţe de buruieni şi nici
germenii dăunătorilor criptogamici. La nevoie, turba este fertilizată cu
îngrăşăminte chimice, adăugind, pentru cultura de răşinoase, 0,5—1,5 kg de

213
îngrăşămînt complex la m3 de turbă, sau cîte 60—120 g/m3 de N şi P2Os şi 30—
160 g/m3 K20 (substanţă activă).
Datorită progreselor mari, înregistrate în domeniul climatizării unor spaţii
adăpostite (sere), s-a ajuns la elaborarea unei noi tehnologii de cultură, fără sol,
numită hidrocultură sau cultura hidroponică. Metoda presupune folosirea în
exclusivitate pentru hrănirea plantelor a soluţiilor nutritive de felul soluţiei
Knopp, care conţine, potrivit cerinţelor, toate macro şi microelementele
necesare, biostimulatori, oxigen etc. şi în care se dezvoltă rădăcinile. Ca suport,
se folosesc o serie de materiale inerte, care nu se degradează sub acţiunea apei
şi nici nu formează reacţii cu elementele nutritive. Corespunzătoare acestui
scop poate fi cărămida arsă sau granitul con casat, pietrişul mărunţit sau nisipul
de cuarţ grosier, ver- miculitul etc., într-o granulaţie de 2—15 mm. Indicate
sînt, de asemenea, o serie de mase plastice (spuma de poliuretan, fibre de
policlorură de vinii etc.).
CAPITOLUL 8
ÎNMULŢIREA GENERATIVA A PLANTELOR LEMNOASE
8.1. PARTICULARITAŢILE ÎNMULŢIRI! GENERATIVE
In cîmpurile de cultură şi în spaţiile adăpostite din pepiniere, plan tele
lemnoase forestiere pot fi înmulţite pe care generativă sau reproducere sexuată
din seminţe şi pe cale vegetativă, asexuată sau regenerare din Iragmente de
organe vegetative (butaşi, marcote, altoaie).
La baza înmulţirii generative stă totdeauna sămînţă, în care se afla
embrionul — germenul unui organism nou. Reproducerea sexuată estt legată de
o anumită etapă de dezvoltare a plantelor şi se caracterizează prin succesiunea
generaţiilor. Plantele rezultate din seminţe reiau de la început ciclul vieţii şi trec
succesiv prin toate fazele de dezvoltare parcurse de părinţii lor. Bazată pe
contopirea a două celule sexuale diferenţiate intr-o celulă-ou cu natură dublă,

214
reproducerea sexuată prezintă avantajul că îmbogăţeşte continuu zestrea
ereditară în procesul evoluţiei şi asigură creşterea vitalităţii plantelor rezultate.
Plantele lemnoase fructifică repetat şi produc, în general, cantităţi însemnate
de seminţe. Ca urmare, reproducerea sexuată constituie, pentru majoritatea
speciilor forestiere, calea cea mai avantajoasă sau unica modalitate de
înmulţire. în pepiniere forestiere, numai cîteva specii lemnoase se înmulţesc
mai uşor pe cale vegetativă (plopii, sălciile etc.).
136
In cazul înmulţirii generative, seminţele sînt încorporate, prin semănare, în
solul cîmpului de cultură sau în mediul nutritiv al spaţiilor adăpostite. Prin
semănare, seminţele trebuie să ajungă în condiţii favorabile de umiditate,
temperatură şi aerisire. In acest scop, semănatul se execută la anumite epoci, iar
seminţele se încorporează la adîncimea unde găsesc condiţii prielnice de
germinare-răsărire. De asemenea, prin adoptarea şi aplicarea unor metode
diferenţiate de semănat, se urmăreşte distribuirea cit mai uniformă a cantităţilor
de seminţe necesare pentru realizarea desimii optime a culturilor.
8.2. METODE DE SEMÂNAT
In pepiniere forestiere, semănătura poate fi executată la strat sau la tarla,
prin împrăştiere sau în rînduri.
Semănatul la strat se aplică în cîmpul de cultură numai atunci cînd se cultivă
specii forestiere mai delicate, ai căror puieţi reclamă o protecţie prin umbrire si
o execuţie a lucrărilor de îngrijire fără tasarea solului. Metoda este. de
asemenea, indicată în regiuni cu climate mai umede şi reci, unde straturile
înălţate, asigurînd drenajul natural al excesului de apă, înlesnesc aerisirea şi
încălzirea mai bună a solului în profunzime. Nu trebuie uitat însă că stratul, ca
unitate elementară de cultură, cu lăţimea de cel mult 1.20 m. limitează
mecanizarea procesului tehnologic de producţie.

215
 Semănatul la tarla, dimpotrivă, înlesneşte mecanizarea maximă a lucrărilor
de instalare şi îngrijire a culturilor. De aceea, metoda este preferată şi larg
aplicată în pepinierele mijlocii şi mari, mai ales cînd se produc puieţi de
foioase.
Semănatul prin împrăştiere reprezintă metoda prin care seminţele sînt
distribuite, mai mult sau mai puţin uniform, pe toată simrafata unităţii de
cultură. In acest caz, se foloseşte complet spaţiul de nutriţie şi producţia de
puieţi la unitatea de suprafaţă este maximă. In solarii, de exemplu, pot fi
obţinuţi la 1 m2 1000—2000 puieţi apţi de repicat.
Prin împrăştiere, seminţele sînt dispersate pe suprafaţa de cultură cu mîna
sau cu ajutorul unor semănători speciale, acţionate manual. Seminţele forestiere
care sînt semănate la suprafaţă sau pînă la 0,5 cm adîncime, se amestecă în
prealabil cu nisip sau humus de litieră, pentru a putea fi cît mai uniform
distribuite. După împrăştiere, pe stratul uşor afinat şi la nevoie umezit,
suprafaţa de cultură se tasează uşor pentru a. crea contactul necesar între
sămînţă şi pămînt. Cînd seminţele se îngroapă la o adîncime mai mare de 0,5
cm, împrăştierea se face pe suprafaţa de cultură uşor tăvălugită în prealabil, iar
pentru acoperire se cerne un strat de pămînt, humus de litieră sau compost.
Pentru acoperirea seminţelor semănate în cîmp se preferă uneori nisipul, care
nu permite formarea crustei.
Semănăturile prin împrăştiere sînt mai puţin indicate în cîmpul de cultură al
pepinierei, deoarece prezintă numeroase dezavantaje. Ele nu permit întreţinerea
raţională a solului şi nici folosirea mijloacelor mecanizate de lucru. Buruienile
pot fi înlăturate cel mult prin plivit manual, iar smulgerea lor deranjează puieţii,
cînd solul este uscat. In urma semănatului prin împrăştiere, la desimea mare a
culturilor rezultate, afînarea solului este practic imposibilă. Ca urmare,
însusirile solului se înrăutăţesc şi se răsfrîng negativ în creşterea puieţilor.
Numărul mare de puieţi ce

216
137
poate fi obţinut la unitatea de suprafaţă nu este totdeauna dublat de o calitate
superioară a materialului de plantat.
In cîmpul de cultură, metoda semănatului prin împrăştiere ar putea fi
adoptată cel mult pentru speciile mai puţin pretenţioase, cu creştere rapidă, ai
căror puieţi devin apţi de plantat după un singur sezon de vegetaţie şi pot fi
recoltaţi, prin urmare, înainte de înrăutăţirea accentuată a condiţiilor edafice.
Această metodă poate fi aplicată însă cu succes în spaţii adăpostite (solarii,
răsadniţe), unde mediul nutritiv artificial îşi păstrează însuşirile bune mai multă
vreme decît solul.
Semănatul în rînduri presupune încorporarea seminţelor în şănţuleţe numite
rigole, practicate pe suprafaţa de cultură. în acest caz, puieţii răsar în rînduri, în
aşa fel orînduite şi distanţate, încît fac posibilă mecanizarea largă a lucrărilor de
îngrijire a culturilor.
Modul de dispunere spaţială a rîndurilor sub raportul distanţelor dintre ele
este redat prin schema de cultură. Distanţarea rîndurilor este condiţionată de
rapiditatea de creştere a speciilor cultivate, durata de cultură in pepinieră (vîrsta
puieţilor), fertilitatea solului şi mai ales de gradul de mecanizare a procesului
tehnologic de producţie. La distanţe dintre rînduri mai mici de 10 cm, desimea
culturii se apropie de cea realizată în urma semănatului prin împrăştiere şi deci
face dificilă întreţinerea solului. Pe intervale de 10—15 cm, combaterea
buruienilor şi afînarea solului se poate asigura cu săpăligi sau prăşitoare
manuale. Cînd distanţa dintre rînduri depăşeşte 15—20 cm, la întreţinerea
solului pot acţiona organele active ale unor prăşitoare mecanice. In acest caz,
pentru a face posibilă folosirea tractorului ca mijloc de tracţiune, este necesar
să se rezerve între rînduri sau grupe de rînduri intervale suficient de late, care
să permită trecerea roţilor sau şenilelor.

217
 In vederea obţinerii unui număr cît mai mare de puieţi la unitatea de
suprafaţă, în pepiniere se adoptă scheme de cultură diferenţiate, în raport cu
exigenţele speciilor, condiţiile de vegetaţie şi mijloacele de lucru folosite.
In solarii, de exemplu, pentru a obţine un indice maxim de producţie şi o
distribuţie cît mai uniformă a puieţilor, se recurge la semănatul în rînduri dese,
distanţate la 3—5 cm.
In cîmpul de cultură al pepinierei, în cazul semănăturilor la strat, cînd
întreţinerea solului se execută manual, se aplică schema rîndurilor echidistante,
dispuse la intervale egale de 15—20 cm (fig. 60). La tarla, rîndu- rile se aşază
la distanţe egale, de 30—40 cm, sau grupate în benzi, pentru a înlesni folosirea
mijloacelor mecanizate la executarea lucrărilor (fig. 61). In acest ultim caz,
distanţa dintre rîndurile grupate poate fi de 14—25 cm, iar intervalul dintre
benzi de 40—60 cm.
Lungimea totală a rîndurilor pe unitatea de suprafaţă (hectar) poate fi
calculată cu următoarele formule :
N = 10,000 , pentru schema rîndurilor echidistante ; d
N =—, pentru schema rîndurilor grupate ; a 4- (n— 1)Ъ
în care :
N este lungimea totală în metri a rîndurilor la ha ; d — intervalul în metri, între
rîndurile echidistante ; n — numărul rîndurilor grupate ; a — distanţa mare,
dintre benzi, în metri ; b — distanţa mică, dintre rîndurile unei benzi, în metri.

Fig. 61 — Schema de cultură în rînduri grupate (benzi):

а, с — foioase; b — răşinoase.
Schema de cultură determină lungimea rindurilor la unitatea de suprafaţă
(tabelul 28) şi indirect indicele de producţie. Cu cît schema de cultură este mai
largă şi permite un grad mai ridicat de mecanizare, cu atît lungimea totală a
rîndurilor la hectar este mai mică. Cu alte cuvinte, există un raport invers între

218
lungimea totală a rîndurilor la hectar şi gradul de mecanizare a lucărilor din
pepinieră (tabelul 29).
Tabelul 28
Lungimea rindurilor la ha (m) In funcţie de schema de cultură
Schema de cultură Distanţa Intre Lungimea rindurilor
rînduri (cm) la ha (m)
Rînduri echidistante 16-16-16 33-33-33 62 500 30 303

Rînduri grupate cite 40-14-40 60-14-60 37 037 27 027

2
Rînduri grupate cite 40-14-14-40 60-14- 41 118 34 090
3 14-60
Tabelul 29
Gradul maxim de mecanizare a lucrărilor de Întreţinere la cîteva scheme de
cultură
Schema de cultură Număr de metri- Executarea lucrărilor
mecanizat % manual %
rigolă/ha
60-15-45-15-60 29 630 58,5 41,5
60-15-60-15-60 26 660 61,8 38,7
70-15-45-15-70 27 580 61,0 40,0
139

Fig. 62 — Dispunerea pe suprafaţa de cultură a rîndurilor grupate cîte două.

Fig. 63 — Dispunerea pe suprafaţa de cultură a rîndurilor grupate cîte patru.
In cazul culturilor la tarla, semănăturile în rînduri grupate sînt cele mai
indicate, deoarece permit mecanizarea largă a procesului de producţie, în
condiţiile folosirii raţionale a suprafeţelor de cultură. La gruparea rîndurilor
este însă necesar să se ţină seama şi de exigenţele speciilor cultivate. Aşa, de

219
exemplu, la foioase, care sînt relativ mai pretenţioase faţă de spaţiul de nutriţie,
se grupează în general două rînduri într-n bandă (fig. 62), în timp ce la
răşinoase pot fi adoptate scheme de cultură cu 3—4 rînduri grupate (fig. 63).
Datorită avantajelor multiple pe care le prezintă, metoda semănatului în
rînduri este aproape în exclusivitate folosită, mai ales în cîmpul de cultură al
pepinierei. Semănatul în rînduri poate fi executat manual sau cu ajutorul
semănătorilor.
Semănatul manual în rînduri presupune marcarea şi săparea rigolelor,
semănarea propriu-zisă, acoperirea seminţelor şi tasarea solului, operaţii
distincte care se execută în faze succesive de lucru. Marcarea rigolelor este
necesară pentru poziţionarea distanţată, rectilinie şi paralelă a rîndurilor. Prin
săpare, rigolele trebuie să capete aceeaşi adîncime pe toată lungimea lor şi
acelaşi profil, oare poate avea în secţiune forma triunghiulară sau
dreptunghiulară, cu o deschidere la suprafaţă de 3—5 cm. Pe spaţiul deschis al
rigolelor, seminţele, în cantitatea prescrisă prin norma de semănat, sînt
distribuite cît mai uniform şi apoi acoperite cu pămînt, care se tasează uşor.
Datorită randamentului scăzut şi al imperfecţiunilor tehnice de execuţie,
semănatul manual se acceptă cel mult pentru culturi instalate pe suprafeţe
restrînse, la strat (în cîmp sau solarii) şi pentru seminţe aripate, umede sau
preîncolţite, care nu pot fi distribuite cu semănători mecanice.
Semănatul cu maşina în rînduri prezintă avantajul că toate operaţiile
specifice de încorporare a seminţelor în sol se execută concomitent. Folosirea
maşinilor de semănat (fig. 64), oferă posibilitatea de a regla cantitatea de
seminţe care se seamănă şi asigură o economie de seminţe de 15—20%.
Asigură, de asemenea, o distribuire uniformă a seminţelor şi încorporarea în sol
la o anumită adîncime reglabilă.
Indiferent de particularităţile lor constructive, toate maşinile de semănat
(semănătorile) au următoarele părţi componente principale : coşul de

220
alimentare (1), aparatul distribuitor (2), tuburile de conducere a seminţelor (3)
şi brăzdarele (4), care sapă rigolele (fig. 65). Din coşul de alimentare, seminţele
sînt dirijate de către distribuitor, într-un flux re-
140

glabil, prin tuburile de conducere în şănţuleţul săpat de brăzdare, unde sînt

acoperite cu pămînt.
Metoda de semănare cu maşini prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:
operativitatea, încorporarea uniformă a seminţelor şi la adîncimi constante,
mecanizarea lucrărilor de îngrijire etc. Pot fi semănate mecanic fără dificultate
seminţele care au forma mai mult sau mai puţin regulate (sferice, ovale). Cele
cu forma neregulată sau aripate (acerinee, frasin etc.), pot fi supuse în prealabil
unui procedeu de „drajare" (acoperire cu un strat de clei de bentonită) pentru a
înlesni semănatul cu maşina.
8.3. EPOCA DE SEMANAT
Epoca de semănat reprezintă perioada de timp în care se pot executa
semănăturile cu rezultate bune. Pentru culturile din cîmpul pepinierelor se
deosebesc două epoci principale de semănat, toamna şi primăvara şi una
secundară, vara.
Semănatul de toamnă prezintă avantajul că puieţii răsar primăvara
următoare mai devreme şi uniform, beneficiază de un sezon de vegetaţie relativ

221
mai lung şi, ca urmare, cresc mai viguros, realizînd dimensiuni mai mari
(tabelul 30, 31). Semănatul de toamnă exclude păstrarea seminţelor peste iarnă,
care, la unele specii (stejar, fag, castan, brad etc.), este anevoioasă şi
costisitoare.
Cu toate acestea, semănăturile de toamnă sînt foarte puţin indicate. Ele
prezintă mai multe dezavantaje decît avantaje. Peste iarnă, seminţele pot fi
consumate de rozătoare sau distruse de gerurile excesive. Puieţii răsăriţi
primăvara devreme sînt frecvent surprinşi şi vătămaţi de

Fig. 65 — Organele active ale unei maşini de semănat (părţi componente):

1 — coşul de alimentare; 2 — distribuitorul; 3 — tubul de conducere; 4 —
brăzdarul.
141
Tabelul 30
Diferenţa (le creştere a puieţilor de pin de un an rezultaţi din semănături de
(овпшй ţi de
primăvară (după E. P. Zaborovski)
Lungimea medie Greutatea a 1000 buc.
Semănături tulpină | coroană tulpină coroană
cm dif. % | cm dif. % g dif. % g dif. •/„
De toamnă 2,34 15 4.06 35 7,15 15 20,16 66
De 2,05 'j- 2,98 — 1,16 — 12,33 —
primăvară
Tabelul 31

222
Creşterea III primul an a puieţilor de stejar rezultaţi din semănături de toamnă şl
d« primăvară
(după E. P. Zaborovski)
înălţimea puieţilor
Semănaturi minimă medie maximă
(cm) (cm) (cm)
De toamnă 11,0 17,0 31,5
De primăvară 4,5 11,7 24,7
îngheţurile tîrzii. Seminţele cu perioadă scurtă de germinare, semăna le
devreme în toamnele lungi şi călduroase ajung să încolţească şi chiar să răsară,
sporind pex-icolul de vătămare prin îngheţ şi degerare. La semănăturile de
toamnă se recurge totuşi uneori în cazul speciilor ale căror seminţe necesită
stratificare pentru semănatul de primăvară sau atunci cînd seminţele se
recoltează în pîrgă.
Semănatul de primăvară este preferat întotdeauna şi pentru aproape toate
speciile forestiere, datorită avantajelor multiple pe care le prezintă. Executate
curînd după topirea zăpezilor, în momentul cînd în sol se realizează mediul
favorabil germinării, semănăturile de primăvară răsar într-un timp mai scurt,
uniform, şi în procent mai mare. Puieţii beneficiază de umiditatea şi
temperatura de primăvară şi din prima jumătate a verii, avînd la dispoziţie un
sezon suficient de lung pentru creşterea lor normală şi lignificarea completă
pînă la apariţia îngheţurilor timpurii.
Primăvara, semănatul „la timp" sau „la momentul optim" se asigură atunci
cînd solul este suficient de zvîntat şi temperatura, la adîncimea de încorporare a
seminţelor, este de 5—7° C. Acolo unde îngheţurile tîrzii sînt însă frecvente şi
periculoase, semănatul de primăvară se amînă, pentru ca răsărirea să aibă loc
după trecerea acestora. In asemenea situaţii, seminţele forestiere se seamănă în
cîmp, cu 10—15 zile mai devreme faţă de ultimul îngheţ de primăvară care se
produce în jurul datei de 20 mai.

223
 In solarii şi răsadniţe, datorită spaţiului adăpostit şi căldurii degajate de
biocombustibili, temperatura favorabilă semănatului se realizează mult mai
devreme decît în cîmpul de cultură. Ca urmare, în spaţii adăpostite, seminţele
forestiere pot fi semănate primăvara timpuriu sau uneori chiar la sfîrşitul iernii,
prelungind astfel sensibil perioada de creştere a puieţilor.
142
Semănatul de vară este foarte rar aplicat şi pentru un număr restrîns de
specii forestiere. Astfel, se pot semăna la începutul verii seminţele de ulm,
plop, salcie etc., care ajung la maturaţie şi se recoltează în această perioadă.
Există, de asemenea, posibilitatea semănării, în iulie-august, a unor seminţe cu
perioadă lungă de germinare, pentru a evita stratificarea.
In sere climatizate, semănatul poate fi efectuat în orice anotimp.

8.4. ADÎNCIMEA DE SEMANAT

Reuşita culturilor este în mare măsură condiţionată de adîncimea la care se
încorporează seminţele în sol prin semănat. După cum se ştie, procesul de
germinare-răsărire are loc pe seama substanţelor de rezervă din seminţe, în
prezenţa unor condiţii favorabile de umiditate, temperatură şi aerisire. Ca atare,
la stabilirea adîncimii de semănat trebuie să se ţină seama, în primul rînd. de
mărimea seminţei, respectiv de cantitatea substanţelor nutritive acumulate, de
care depinde puterea de străbatere a germenului în creştere.
Seminţele mari, cu un conţinut bogat de substanţe nutritive şi deci cu o
putere de străbatere ridicată, se seamănă întotdeauna mai adine, la nivelul din
sol la care factorii ecopedologici (umiditate, temperatură, aer) se menţin mai
multă vreme la valori favorabile procesului de germinare-răsărire. In cazul
seminţelor mici, semănate prea adine, germenii nu pot străbate stratul de
pămînt care îi acoperă şi, ca urmare, nu răsar sau răsar în proporţie redusă şi cu

224
multă întîrziere. Aşa, de exemplu, la pin, răsărirea capătă valori maxime cînd
semănatul se face la adîncimea de 1,0 cm şi devine nulă cînd seminţele se
îngroapă la peste 3 cm adîncime (tabelul 32).
Tabelul 32
Capacitatea de răsărire a puieţilor de pin tu raport cu adluclniea^de^semăuare
Adîncimea de semănare (cm) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 4,5 5,0
Număr de puieţi răsăriţi 130 173 148 145 124 13 0 0
In raport cu mărimea seminţelor, există pentru fiecare specie o anumită
adîncime de semănat, care asigură plantelor cele mai bune condiţii de
parcurgere a fazelor de creştere de la încolţire, pînă la răsărire. Seminţele foarte
mici (de plop, salcie, anin, tuia etc.) se seamănă practic neîngropate sau, cel
mult, acoperite cu un strat subţire (0,3—0,5 cm) de pămînt sau nisip. La
adîncime mică, de 1,0—1,5 cm, se seamănă seminţele de molid, pin, larice şi
altele cu o mărime aproximattiv egală. Seminţele mari, ca cele de stejar, castan,
nuc etc., se seamănă mai adine, la 6—8 cm.
In tabelul 33 se dau orientativ adîncimile medii la care se seamănă seminţele
unor specii forestiere. La una şi aceeaşi specie, adîncimea optimă de semănat se
stabileşte ţinînd seama în plus de condiţiile climatice, natura şi starea de
pregătire a solului, epoca de semănat etc. Astfel, în climate umede şi reci, se
seamănă, de regulă, la o adîncime mai mică decît zonele uscate şi calde. De
asemenea, pe soluri grele, se seamănă
143
mai la suprafaţă decît pe cele uşoare, expuse uscăciunii. Posibilitatea menţinerii
solului intr-o stare de umiditate favorabilă, prin udatul artificial sau mulcire,
reduce sensibil adîncimea de semănat. In spaţii adăpostite, încorporarea
seminţelor în mediul nutritiv se face totdeauna mai aproape de suprafaţă.
Pentru a feri seminţele de îngheţ, semănăturile de toamnă, în cîmpul de cultură,
se fac obişnuit la adîncime mai mare decît cele de primăvară.

225
 La stabilirea adîncimii de semănat trebuie să se aibă în vedere că factorii
ecopedologici, care determină procesul de germinare-răsărire, întrunesc valori
diferite pe profilul de sol. La suprafaţă, solul se încălzeşte şi se aeriseşte uşor,
în schimb, este mai sărac în umiditate sau mai expus uscăciunii. Ca urmare,
semănăturile executate la suprafaţă sau la mică adîncime reclamă întotdeauna
îngrijiri mai atente, altfel, seminţele pot fi lipsite de apa necesară încolţirii, iar
plantele, pe cale de răsărire, se usucă la apariţia perioadelor de secetă. De
asemenea, plantulele provenite din seminţe mici semănate la suprafaţă, au la
început o înrădăcinare slabă, oare se consolidează greu, fără măsuri de
protejare.
In profunzime, solul este mai umed dar mai puţin încălzit şi aerisit. De
aceea, chiar seminţele mari, semănate prea adînc, peste limitele adîncimii
optime, mucegăiesc uşor, datorită umidităţii ridicate, aeraţiei mai slabe şi
temperaturii mai scăzute.
Adîncimea optimă de semănat trebuie să fie stabilită pentru fiecare specie,
pe bază de experimentări şi observaţii, în condiţii concrete de cultură.

8.5. DESIMEA CULTURILOR Şl NORMA DE SEMANAT

In pepiniere se urmăreşte obţinerea unui număr cît mai mare de puieţi pe
unitatea de suprafaţă, printr-o utilizare efectivă a terenului de cultură. Totuşi,
producţia de puieţi nu poate depăşi anumite limite fără să aibă consecinţe
negative asupra calităţii ei. Ca să crească normal, fiecare puiet are nevoie de un
anumit volum de sol şi aer, care să-i asigure spaţiul minim de nutriţie. Cu alte
cuvinte, ca să devină apţi de plantat în timpul prestabilit, puieţii trebuie să
crească la o anumită desime, apreciată prin gradul de apropiere dintre
exemplarele învecinate.
Determinată de volumul spaţiului de nutriţie, desimea culturilor depinde de
vîrsta şi mărimea puieţilor, de exigenţele speciei şi condiţiile de vegetaţie. Cu

226
cît puieţii sînt mai tineri şi mai mici, cerinţele speciei mai reduse şi condiţiile
de viaţă mai favorabile, cu atît desimea culturilor poate fi mai mare.
Totuşi, nu trebuie să se uite că desimea culturilor influenţează in mare
măsură cantitatea şi calitatea producţiei de puieţi. în activitatea
Tabelul 33
Adincimea de semănat pentru elteva specii forestiere
Specia Adîncimea de semănat (cm)

Ulm 0,3-0,5
Larice 1,0
Molid 1,5
Pin silvestru 1,5
Duglas 1,5-2,0
Brad 2,5
Frasin 3-4
Stejar 5-7
Nuc 6-8
Castan 6-8
144
practică se manifestă adeseori tendinţa greşită de a produce pe unitatea de
suprafaţă un număr cît mai mare de puieţi, sporind desimea culturilor, fără să se
ţină seama că acest fapt se răsfrînge negativ asupra calităţii materialului de
plantat. într-o cultură prea deasă, sistemul de rădăcini se dezvoltă slab, iar
tulpina creşte înaltă şi subţire, cu tendinţe de etiolare şi astfel sporeşte proporţia
puieţilor inapţi de plantat.
In cazul speciilor forestiere, adaptate la o comunitate mai strînsă de viaţă,
nici distanţarea prea mare a puieţilor, în avantajul spaţiului de nutriţie, nu are
totdeauna consecinţe favorabile asupra producţiei de puieţi. Intr-o cultură prea
rară, fiecare puiet, obligat să suporte singur vicisitudinile mediului
înconjurător, înregistrează creşteri încetinite, iar producţia de ansamblu este
mai scăzută.

227
 Experimental s-a demonstrat că puieţii plantelor lemnoase cresc mai bine la
o desime optimă, care variază în funcţie de specie, fază de creştere şi condiţii
staţionale. în tabelul 34, se poate urmări influenţa desimii asu-
Tabelul 34
Efectul desimii asupra dezvoltării puieţilor de molid (după St. П u b ţ o v)
Va- Nr. Calitatea Dimensiuni puieţi Puieţi
ria puieţi puieţilor % cu
I II III 1 mm tnălţ. dlam.
nta verticil
cm mm
format
1 41 41 20 30 19,2 2,7 100
2 60 15 30 45 10 17,4 2,3 —
3 75 17 25 38 20 16,5 2,0 92
4 100 11 22 39 28 15,0 1,7 90
5 125 8 20 42 30 — — 87
6 150 1 18 51 30 — — 50
7 200 — 10 55 35 — — 42
8 280 — — 47 53 — — 12
9 365 — — 29 71 — — 8
pra cantităţii şi calităţii puieţilor de molid la vîrsta de 3 ani. Din datele
prezentate rezultă că puieţii cei mai mulţi şi mai buni se obţin la desimea de 75
exemplare la metrul de rînd (varianta 3). Peste această desime, proporţia
puieţilor inapţi de plantat, cu dimensiuni sub prevederile STAS- ului, creşte
mult, iar cei din primele variante (1 şi 2) prezintă dezavantajul că asigură o
producţie mică la unitatea de suprafaţă.
Pentru realizarea şi menţinerea desimii optime, care să asigure material de
plantat în cantitate mare şi de calitate superioară, trebuie să se pornească de la
cunoaşterea pe specii a spaţiului minim de nutriţie necesar fiecărui puiet, în
diferite faze de creştere şi în raport cu condiţiile staţionale.
în practică, nu există deocamdată criterii precise pentru determinarea
volumului din sol şi din atmosferă necesar unui puiet. De aceea, spaţiul de
nutriţie se asimilează convenţional cu suprafaţa de nutriţie (suprafaţa ce revine
unui puiet), iar desimea culturilor se apreciază şi exprimă prin numărul de

228
puieţi la metrul de rînd — în cazul semănăturilor în rigole — sau la metrul
pătrat, cînd semănatul s-a făcut prin împrăştiere.
10 — ÎMPĂDURIRI
145
Pentru condiţiile din ţara noastră, s-au executat cercetări experimentale
asupra unor specii forestiere care au condus la stabilirea desimii optime a
culturilor din pepiniere, cu indioarea suprafeţei de nutriţie necesară unui puiet.
Astfel, la stejar pedunculat, suprafaţa de nutriţie pentru un puiet este de 225
cm2 în stepă şi de 110—150 cm2 în zona forestieră, iar desimea optimă de 15—
20, respectiv 22—30 puieţi la metrul de rînd. Puietul de gorun în zona
forestieră creşte normal, pe o suprafaţă de nutriţie de aproximativ 110 cm2 şi la
o desime de 35 exemplare la metrul de rînd. Salcîmul, deşi considerat mai puţin
exigent, pretinde totuşi o suprafaţă de nutriţie de 145—225 cm2, la o desime de
15—23 puieţi la metrul de rînd. Speciile răşinoase sînt, în general, mai puţin
pretenţioase, ceea ce permite realizarea unor desimi mai mari. Molidul, de
exemplu, suportă o suprafaţă de nutriţie pentru un puiet de 20 cm2, iar pinul de
numai 11 cm2 ; ambele specii crescînd normal la o desime de 70—80
exemplare la metrul de rînd. Dealtfel, această desime este valabilă pentru cele
mai multe specii răşinoase, după cum desimea de 20—30 puieţi pe metrul de
rînd este comună celor mai multe specii foioase.
Faţă de cele arătate mai sus, este uşor de înţeles că indicele de producţie,
redat prin numărul de puieţi produşi la suprafaţa de un hectar efectiv cultivată,
nu poate fi stabilit cu exactitate decît luînd în considerare desimea puieţilor şi
schema de cultură, de care depinde lungimea totală a rîndurilor la hectar.
Desimea optimă trebuie să fie asigurată de la instalarea culturii, prin
stabilirea judicioasă a normei de semănat, care reprezintă cantitatea de seminţe,
exprimată în grame sau număr de boabe, ce se seamănă la metrul de rigolă sau

229
metrul pătrat, pentru a obţine la răsărire desimea optimă, corespunzătoare
acestei faze de creştere.
Norma de semănat se calculează plecînd de la valorile indicilor calitativi ai
seminţelor şi de la numărul optim de puieţi ce trebuie obţinuţi la răsărire, cu
formula :
AWiV f1 , МО-У \ îooo \ v )
în care :
Q este norma de semănat, în g ; N — numărul optim de puieţi la răsărire ; M1000
— masa a 1000 seminţe, în g ; V — valoarea culturală a seminţelor, în
procente.
Valoarea culturală (V) este un indice calitativ sintetic, care se deduce din
valorile procentuale ale purităţii (P), germinaţiei tehnice (G,) şi energiei
germinative (E„ ), cu ajutorul formulelor :
100
sau
y PG.-E, 100»
In cazul cînd se cunoaşte procentul capacităţii de răsărire în sol (R), norma
de semănare se calculează şi mai precis cu formula :
io-MltM-N V P.R
în care notaţiile au semnificaţia de mai sus.
146
In condiţii prielnice de germinare şi răsărire, ce sînt realizate şi menţinute
obişnuit în spaţii adăpostite, este de aşteptat ca din fiecare sămînţă germinabilă
să se obţină un puiet. în acest caz, poate fi respectată strict norma de semănat
rezultată din calcul. In cîmpul de cultură al pepinierei, dat fiind caracterul
fluctuant al factorilor determinanţi în procesul de germinare-răsărire, apare
frecvent necesară folosirea unor cantităţi sporite de seminţe faţă de cele
rezultate din calcul. Dar şi aici, cantitatea folosită în plus nu trebuie să ducă la

230
risipă de seminţe şi nici la desimi prea mari care să influenţeze negativ
creşterea puieţilor.
Pentru nevoi praotice curente, sînt elaborate instrucţiuni cu caracter general,
prin care se stabilesc pe specii şi pentru toată ţara norme de semănat (tabelul
35). Aceste norme sînt valabile însă numai pentru seminţe de calitatea întîi
după STAS 1808-71. In cazul seminţelor de calitatea a doua, noi-mele de
semănat redate prin instrucţiuni se majorează cu 40% la răşinoase şi cu 30% la
foioase.
8.6. REPICAJUL
In scopul obţinerii unor rezultate cît mai bune la instalarea vegetaţiei
forestiere prin plantaţii, în cele mai variate condiţii staţionale, este necesar să se
folosească puieţi viguroşi, cu ramuri şi frunze dese şi mai ales cu un sistem de
rădăcini stufos şi concentrat. Asemenea puieţi nu pot fi totdeauna obţinuţi uşor
direct în secţia de semănături. Aici, desimea optimă este repede depăşită şi, ca
urmare, puieţii cresc firavi, cu tulpini şi rădăcini subţiri. De aceea, cînd este
nevoie, se recurge la repicaj, operaţie prin care puieţii dintr-o cultură devenită
prea deasă sînt transplantaţi în secţia de repicaj, la distanţe mai mari, sporindu-
le corespunzător spaţiul de nutriţie.
Repicajul prezintă incontestabil o serie de avantaje. Prin distanţare şi
sporirea spaţiului de nutriţie, puieţii cresc viguros, căpătînd forme şi
dimensiuni impuse de cerinţele locului de plantare (fig. 66). Totodată, cu
ocazia transplantării se procedează la o primă sortare a puieţilor, contribuind
astfel la ameliorarea materialului de plantat, prin eliminarea exemplarelor slab
dezvoltate.
Repicajul prezintă şi unele inconveniente din care cauză nu poate fi
generalizat în sistemul producerii materialului de plantat. Principalul
dezavantaj rezidă în preţul de cost, în general, mai ridicat al puieţilor repicaţi.

231
Pentru un număr egal de puieţi, suprafaţa de repicaj este totdeauna mai mare
(uneori mult mai mare) decît a secţiei de semănături.
Tabelul 35
Cantităţi metili de seminţe la metrul de rlyolâ pentru clteva specii forestiere*
Norme de semănat
Specia In g număr de
seminţe
Anin negru 0,5 450
Molid 1,3 180
Pin negru 2,G 120
Salcim 1,6 75
Tei cu frunză 10,0 130
mică
Duglas 2,6 240
Frasin 6,3 70
Paltin de munte 16,0 110
Stejar 150,0 30
pedunculat
* Pentru seminţe de calitatea 1
1»»
147

Repicarea puieţilor din secţia de semănături prelungeşte inevitabil perioada de

cultură în pepinieră. Repicajul, executat manual, este foarte laborios şi
costisitor. De accea, pentru lucrări obişnuite de împădurire, repicarea puieţilor
din secţia de semănături nu se justifică. Prin lucrarea şi ameliorarea solului,

232
prin executarea atentă şi la timp a lucrărilor de îngrijire a culturilor, este posibil
şi necesar de a obţine, în secţia de semănături, puieţi apţi de plantat, în timp
util, fără aplicarea repicajului.
Există totuşi numeroase situaţii în care repicajul este indispensabil. Aşa, de
exemplu, se recurge, fără excepţie, la repicarea în cîmp a puieţilor cultivaţi în
spaţii adăpostite, pentru a căpăta dimensiunile necesare şi mai ales pentru
fortificare. In ultima vreme, la noi, producerea puieţilor unor specii de
răşinoase, prin sistemul solar-repicaj, a devenit o practică obişnuită şi
obligatorie. De asemenea, puieţii de talie mare, aparţinînd speciilor
ornamentale, care se folosesc frecvent în spaţii verzi, nu pot fi obţinuţi altfel
decît prin repicaj, adeseori repetat. Sistemul de înmulţire a plantelor lemnoase
prin altoire face apel, în egală măsură, la repicaj.
La executarea repicajului, este necesară cunoaşterea şi respectarea unor
reguli tehnice de care depinde reuşita culturilor. Repicajul asigură rezultate eu
atît mai bune, cu cît puieţii transplantaţi sînt mai tineri. După Leibundgut, citat
de Wagenknecht (86), plantulele de tei, frasin etc., repicate curînd după
răsărire, se prind uşor şi cresc viguros, ajun- gînd să aibă, la doi ani şi chiar la
un an, mărimea puieţilor în vîrstă de 3 ani, repicaţi însă după un sezon de
vegetaţie.
In mod obişnuit, puieţii speciilor forestiere se repică la vîrsta de un an sau
doi ani. La un an se repică, de regulă, puieţii celor mai multe specii foioase, iar
dintre răşinoase puieţii de pin, larice, duglas şi, uneori, cei de molid, cu creşteri
excepţionale, obţinuţi din semănături executate în solarii primăvara timpuriu.
La doi ani se repică obişnuit puieţii de molid şi brad.
Repicajul poate fi executat toamna, primăvara şi, pentru unele specii, chiar
vara. Puieţii repicaţi toamna ar putea beneficia de un sezon de vegetaţie relativ
mai lung, pornind creşterea mai devreme în primăvara următoare. Dar, avînd o
înrădăcinare încă slabă la transplantare, sînt uşor

233
148
vătămaţi peste iarnă de deşosare. De aceea, se preferă repicajul de primăvară,
executat îndată ce brumele nu mai sînt de temut.
Pentru unele specii (molid, brad etc.), la care creşterea tulpinii încetează în
luna augus*, repicajul poate fi executat cu bune rezultate la finele acestei luni
sau la începutul lui septembrie (repicaj de vară sau „în verde"). In acest caz,
culturile se umbresc, după repicaj cîteva săptămîni, iar solul se menţine într-o
stare de umiditate favorabilă la nevoie, prin udat artificial. în asemenea
condiţii, puieţii se consolidează repede prin noi formaţii de rădăcini, care le
conferă un plus de rezistenţă peste iarnă şi o creştere rapidă în primăvara
următoare.
In vederea repicajului, puieţii se scot şi se manipulează cu multă grijă, fără
să sufere — în special rădăcinile — vătămări mecanice sau fiziologice. După
scos, se procedează la sortare, urmărindu-se eliminarea puieţilor cu defecte
evidente şi categorisirea celor apţi de repicat în 2—3 clase de calitate, pentru a
obţine culturi cît mai omogene în secţia de repicaj. Sortarea se execută
totdeauna la umbră şi la adăpost de vînt, pentru a evita uscarea rădăcinilor fine.
Pentru repicaj, solul se pregăteşte prin desfundare adîncă, mărunţire şi
nivelare. Repicajul se execută la strat sau la tarla, în funcţie de mărimea şi
exigenţele puieţilor cultivaţi. Pe suprafaţa unităţilor de cultură amenajate,
nuieţii se repică în rînduri rectilinii, paralele şi, de regulă, echidistante.
Distanţele de repicaj se stabilesc în raport cu mărimea şi cerinţele puieţilor,
cu timpul cît se ţin în secţia de repicaj, tehnica şi mijloacele folosite la
îngrijirea culturilor etc. Obişnuit, la primul repicaj, distanţa între rînduri de 30
—40 cm, poate ajunge pînă la 70 cm, cînd puieţii sînt mai mari şi întreţinerea
solului se execută mecanizat. Intre exemplare, pe rînd, distanţa se ia 5—30 cm,
în funcţie de mărimea puieţilor. La nevoie, pentru puieţi mai mari, lărgirea
spaţiului se realizează prin repicaj repetat.

234
 Repicajul poate fi executat manual cu plantatorul sau la şanţ, iar mecanizat
cu maşina de repicat.
Repicajul cu plantatorul este procedeul manual rapid, care dă rezultate bune
cînd se transplantează puieţi de dimensiuni mici, în soluri cu textură mai
uşoară.
In punctele marcate, potrivit schemei de cultură, se execută cu plantatorul
cavităţi în care se introduc rădăcinile puieţilor într-o poziţie cît mai normală.
Pămîntul se presează cu mîna sau cu plantatorul, pentru a realiza contactul
intim cu toată suprafaţa rădăcinilor (fig. 67). Lucrarea trebuie executată cu
grijă, pentru a nu lăsa goluri (pungi de aer) la partea inferioară a rădăcinilor,
care ar împiedica prinderea puieţilor.
Repicajul la şanţ este relativ mai laborios, dar asigură rezultate mult mai
bune, pentru sortimente variate de puieţi. Procedeul presupune săparea unui
şanţ cu un perete vertical, pe care se aşază puieţii la distanţele dorite, folosind
în acest scop scîndura de repicat prevăzută pe o latură cu zimţi (crestături) sau
clame din lame metalice (fig. 68). La puieţii prinşi în aceste crestături sau
clame, rădăcinile se îngroapă pînă deasupra coletului cu pămîntul rezultat din
săparea şanţului. Repicajul la şanţ prezintă avantajul că respectă strict

plantatorul.
149
Fig. 68 — Scîndura de repicat şi modul de folosire.

235
Fig. 69 — Maşina de repicat răşinoase MRR-2.
distanţa între puieţi, evită aşezarea îndoită sau răsucită a rădăcinilor şi asigură
contactul strîns şi necesar între pămînt şi întreaga suprafaţă a rădăcinilor.
Repicajul cu maşina constituie o variantă mecanizată a repicajului la şanţ.
Maşina de repicat, cu organele sale active, deschide şanţul în care se aşază,
automat sau cu mîna, puieţii şi apoi îl închide, acoperind rădăcinile cu pămînt
(fig. 69). Cu maşina se repică, în unitatea de timp, un număr de peste 10 ori mai
mare de puieţi decît cu mîna. Executarea mecanizată a repicajului este
indispensabilă în pepinierele de tip industrial.
150
8.7. PRODUCEREA PUIEJILOR IN RECIPIENTE
In scopul sporirii gradului de reuşită a plantaţiilor executate în condiţii grele
de vegetaţie (staţiuni extreme), se recurge tot mai mult, în ultima vreme, la
folosirea puieţilor forestieri cu rădăcini protejate. Asemenea puieţi se obţin din
seminţe semănate sau plantule repicate în materialul nutritiv plasat în diferite
tipuri de recipiente (containere), împreună cu care, în general, se şi plantează.
In cazul pieţilor crescuţi în recipiente, sistemul de rădăcini rămine complet
nederanjat în timpul procesului de transplantare. Ca urmare, se evită vătămările
mecanice şi fiziologice inevitabile, de care suferă obişnuit puieţii cu rădăcini

236
nude, cu ocazia aplicării operaţiilor succesive de scos, manipulare, păstrare şi
plantare.
Puieţii cu rădăcini protejate se prind uşor după plantare şi cresc de la început
în ritm susţinut, fără să necesite o perioadă de adaptare. Ei pot fi plantaţi mult
mai devreme, uneori după numai 2—3 luni sau cel mult două sezoane de
vegetaţie. De asemenea, plantarea lor este posibilă o perioadă mai lungă de
timp.
Metoda plantării puieţilor containerizaţi prezintă însemnate şi incontestabile
avantaje. Dar, nu trebuie să se uite că procesul tehnologic folosit pentru
producerea acestor puieţi este, în general, mai laborios şi costisitor, ceea ce
reduce adeseori sfera de aplicabilitate practică. Confecţionarea recipientelor şi
procurarea materialului corespunzător în acest scop, prepararea amestecurilor
de pămînturi pentru mediul nutritiv, creşterea obligatorie la început a puieţilor
în spaţii adăpostite, transportul şi depozitarea lor etc., angajează cheltuieli
suplimentare care ridică totdeauna preţul de cost al materialului de plantat
obţinut. Deşi s-au făcut progrese însemnate pe linia mecanizării diferitelor faze
de lucru ale procesului de producţie, creşterea şi folosirea puieţilor în recipiente
nu se justifică, deocamdată, din punct de vedere economic, decît pentru specii
delicate, cu prindere dificilă, instalate mai cu seamă în staţiuni extreme.
In climate aride şi semiaride de pe glob, plantarea puieţilor cu rădăcini
protejate este adeseori singura metodă de instalare cu şanse de reuşită a
vegetaţiei lemnoase. In ţara noastră există, după cum se ştie, staţiuni cu condiţii
grele de vegetaţie, unde, folosind puieţi cu rădăcini nude, plantaţiile
înregistrează uneori eşecuri totale. Astfel de situaţii se întîlnesc în terenurile
degradate din stepă şi silvostepă şi chiar în zona forestieră, pe versanţi însoriţi,
cu pante mari, în terenuri puternic degradate, cu substrate litologice alcătuite
din calcare, marne, argile etc., cu soluri superficiale sau bogate în schelet. In
asemenea situaţii, apare evident necesară folosirea puieţilor forestieri produşi în

237
recipiente. Dealtfel, în Vrancea, s-a experimentat deja cu succes plantarea
puieţilor cu pungi de plastic perforat, în terenuri degradate, lipsite de sol.
Pentru producerea puieţilor cu rădăcini protejate, se folosesc extrem de
multe procedee, diferenţiate după natura materialului din care se con-
fecţionează recipientele, dimensiunile acestora şi natura mediului nutritiv cu
care sînt umplute.
151
In cazul plantării puieţilor împreună cu recipientele in care au crescut,
acestea din urmă se confecţionează dintr-o gamă largă de materiale biode-
gradabile, rezistente în condiţii de umiditate pînă la plantare (5—7 luni), după
care se descompun. Materialele din această categorie sînt: hîrtia, cartonul,
celuloza, amestecul de turbă cu fibre de lemn, amestecul turbei de Sphagnum
cu celuloză, amestec de argilă cu pleavă sau paie tocate, lutul nears, frunzele şi
tulpinile unor plante etc. Materialul plastic serveşte în egală măsură la
confecţionarea unor recipiente, sub formă de pungi sau tuburi, care să fie
încorporate în sol odată cu plantarea puieţilor.
Puieţii cu rădăcini protejate pot fi crescuţi, de asemenea, într-o scrie de
recipiente, mai mult sau mai puţin rigide, la care se renunţă în momentul
plantării. In acest caz, se folosesc cutii sau tuburi metalice (cutii de conserve),
lădiţe de lemn sau material plastic compartimentate prin pereţi mobili care
delimitează cuburi, prisme sau cilindri de material nutritiv. Din aceste
recipiente, puieţii se scot şi se plantează cu rădăcinile protejate numai de
materialul nutritiv în care au crescut.
După natura materialului folosit la confecţionarea lor, recipientele pot
căpăta forme extrem de diferite. Astfel, se deosebesc recipiente-tuburi din hîrtie
sau carton, ghivece, pahare sau tuburi din lut ars şi nears sau din turbă în
amestec cu alte materiale, pungi, coşuleţe împletite sau tuburi din material
plastic, tuburi din materiale de natură vegetală (frunze de banan, tije de

238
bambus, tulpini de floarea soarelui etc.), lădiţe-cutii din material plastic sau
deşeuri de lemn, tuburi de lemn derulat, brichete comprimate din turbă, argile
sau pămînturi cu diferite formule de amestec etc. (fig. 70).

Fig. 70 — Tipuri de recipiente utilizate In silvicultură:

a — bloc de stiren (Styroblok); Ь — Paperpoturl japoneze; с — multipot
suedez; d
Ontario; e — cartuşe Walter.
tuburi
152
In ultima vreme, se manifestă tot mai mult tendinţa de a planta puieţi nu
numai împreună cu materialul nutritiv în care au crescut, ci şi cu recipientul
protector. Ca urmare, la confecţionarea recipientelor se dă preferinţă
materialelor biodegradabile şi, bineînţeles, celor care sînt accesibile şi mai
ieftine. Folosirea recipientelor din materiale rigide uşurează într-adevăr
manipularea şi transportul, dar din ele puieţii trebuie scoşi la plantare.
Dimensiunile recipientelor sînt determinate de specie şi mărimea puieţilor la
plantare. în general, diametrul variază de la 2 la 14 cm, iar înălţimea de la 5 la
30—40 cm.

239
 Ca material pentru umplerea recipientelor se folosesc amestecuri speciale de
pămînturi. care servesc ca suport şi mediu nutritiv necesar germinării
seminţelor fi creşterii puieţilor. Este preferat amestecul, în părţi egale, de turbă
de Sphagnum, fin măcinată şi nisip de mărime mijlocie. S<? folosesc însă
extrem de multe amestecuri, în combinaţii variate, dintre nisip, mraniţă,
compost, pămînt de ţelină, humus de pădure etc. Pentru a fi mai corespunzător,
amestecul folosit trebuie să fie bogat în substanţe minerale, suficient de umed,
cu un grad ridicat de afînare şi dezinfectat. La nevoie se fertilizează, prin
stropiri fine, cu îngrăşăminte chimice solubilizate.
In majoritatea cazurilor, recipientele individuale sau constituite în blocuri,
se aşază pe tăvi ori în cutii de diferite dimensiuni a căror greutate, atunci cînd
sînt încărcate, să nu depăşească 30—40 kg, pentru a fi uşor de manipulat. După
ce în fiecare recipient s-au semănat 1—2 seminţe germinabile, blocurile
constituite se pot păstra mai departe în camere frigorifice sau se trec direct în
sere, solarii etc., în condiţii favorabile desfăşurării procesului de germinare-
răsărire. îndată ce puieţii rezultaţi au crescut suficient, se scot din spaţiile
adăpostite şi se ţin pînă la plantare în cîmp pentru fortificare.
Pentru producerea puieţilor forestieri cu rădăcini protejate. în numeroase
ţări, se folosesc astăzi o serie de procedee originale sau preluate din alte
domenii de cultură a plantelor.
Procedeul Paperpot, integral mecanizat, a fost conceput în Japonia, în 1960,
pentru creşterea răsadurilor de sfeclă de zahăr. Preluat de Finlanda şi aplicat la
producţia puieţilor forestieri, procedeul este în prezent extins în silvicultura
celor mai multe ţări europene şi nord-americane. Există şi in ţara noastră o
instalaţie Paperpot. Recipientele Paperpot, confecţionate dintr-o hîrtie specială
(rezistă la degradare în mediu umed timp de 6—9 luni), au forma unor celule
hexagonale, cu dimensiuni de 2—15 cm în diametru şi 5—-13 cm înălţime (fig.
70 b). Aceste celule se lipesc între ele cu un clei solubil în apă şi — în funcţie

240
de mărime — se grupează în blocuri de cîte 40—1400 exemplare, asemenea
unor faguri. Fiecare celulă-recipi- ent este umplută cu turbă mărunţită şi
umectată, în care se încorporează cîte 1—2 seminţe germinabile. Aceste
operaţii se execută în întregime mecanizat. După o depozitare facultativă în
camere frigorifice, fagurii Paperpot, aşezaţi pe tăvi sau în cutii de carton, se
trec în sere încălzite pentru forţarea procesului de germinare-răsărire. In
asemenea condiţii, la pin, de exemplu, puieţii realizează înălţimi de 15 cm şi
pot fi plantaţi, după ce în prealabil au fost scoşi din seră şi căliţi în cîmpul de
cultură al pepinierei. Plantarea se execută împreună cu recipientul de hîrtie
care, ulterior, se dezagregă. Terenul de împădurit trebuie să fie lipsit de
buruieni şi păstrat în această stare, pînă cînd puieţii nu mai sînt concuraţi.
153
Prin aplicarea procedeului Paperpot s-au obţinut rezultate bune la pin,
duglas, larice, molid, ca şi la unele specii foioase. Deservită de 4—7 muncitori,
maşina de umplut şi semănat faguri Paperpot are o productivitate de 50—70
mii recipiente pe zi.
Procedeul Jijfy-pot presupune confecţionarea recipientelor din turbă (70—
75%), celuloză (20—25%) şi uree (2—3%), cu adăugarea unui liant. La
început, vasul serveşte la susţinerea materialului nutritiv în care cresc puieţii,
iar după plantare, străbătut de rădăcini, se destramă.
Procedeul Strip-pot este asemănător cu precedentul în ceea ce priveşte
compoziţia materialului folosit la confecţionarea recipientelor, dar prezintă
unele avantaje în plus. După fabricare, recipientele se află în stare uscată şi
presate sub forma unor pastile cu diametrul de 1—2 cm şi înălţimea de 5 cm.
Această prezentare înlesneşte depozitarea şi transportul lor. înainte de utilizare
se aşază în lădiţe şi se umectează. Prin îmbibare cu apă, recipientele îşi măresc
volumul, ajungînd la 5 cm în grosime şi 8— 9 cm în înălţime.

241
 Procedeul Brika, elaborat de institutul leton de cercetări silvice este larg
utilizat în U.R.S.S. în cazul puieţilor cu rădăcini protejate care se plantează în
condiţii extreme (dune de nisip, cariere, halde de steril, turbării drenate etc.). In
acest caz, rădăcinile puieţilor, deja crescuţi în solarii, se ambalează, sub formă
de rulou, între două plăci de turbă presată, care se protejează cu un manşon din
folie de polietilen sudate prin încălzire. Puieţii astfel pregătiţi se balotează cîte
25—50 bucăţi împreună şi se ţin mai departe în solarii sau în cîmp, unde sînt
umectaţi cu soluţii fertilizante, pentru continuarea creşterilor pînă la plantare.
întregul proces tehnologic de pregătire a puieţilor, după procedeul Brika este
mecanizat.
Procedeul Nisula, elaborat în Finlanda, constituie o adaptare de semănat şi
repicat în turbă de Sphagnum, măcinată şi fertilizată, aşezată în strat rulat între
foi de material plastic. Sulurile astfel obţinute formează baloturi de diferite
mărimi, care se ţin în solarii şi cîmp atît cît este necesar pînă la plantarea
puieţilor. Procedeul Nisula, complet mecanizat, permite producerea unui mare
număr de puieţi la unitatea de suprafaţă. Scosul, sortarea şi ambalarea puieţilor
nu mai sînt necesare. Transportul este mult uşurat. Fazele aferente de lucru pot
fi executate la adăpost, în orice anotimp, iar plantarea puieţilor, astfel obţinuţi,
poate fi prelungită în timp.
CAPITOLUL 9
ÎNMULŢIREA VEGETATIVA
9.1. PARTICULARITAŢILE ÎNMULŢIRII VEGETATIVE
La plante, fiecare porţiune de organ vegetativ, avînd un grad ridicat de
independenţă fiziologică, poate să refacă întregul organism şi să regenereze o
nouă plantă. înmulţirea vegetativă, asexuată, a plantelor se bazează tocmai pe
această capacitate de regenerare sau restituţie.
154

242
 In mod natural, plantele lemnoase se regenerează vegetativ din mu- »uri
adventivi, formaţi pe tulpini sau rădăcini, din care iau naştere lăsări şi, respectiv
drajoni. Artificial, speciile de arbori şi arbuşti pot fi nmulţite vegetativ prin
butaşi, marcote şi altoaie. Butaşul reprezintă e porţiune oarecare de tulpină,
rădăcină şi chiar frunză, care, separată de îlanta mamă şi pusă în condiţii
favorabile, se înrădăcinează şi dezvoltă m nou organism. Dacă, în primele faze
de înrădăcinare şi creştere, por- iunea de tulpină rămîne nedetaşată de planta
mamă. poartă denumirea ie marcotă. Cînd butaşul de tulpină se grefează pe o
altă plantă şi con- reşte cu ţesuturile gazdei se numeşte altoi.
Regenarerea vegetativă prezintă numeroase şi importante avantaje, :are
sporesc tot mai mult sfera ei de aplicabilitate practică în silvicul- ură. în primul
rînd, regenerarea vegetativă nu este legată, ca înmulţirea jenerativă, de
formarea unor organe speciale de reproducere. Ea poate 'i aplicată în orice
etapă de dezvoltare a plantei mamă. In al doilea rînd, a baza înmulţirii
vegetative stă şi capacitatea de transmitere a insuşiri- or morfologice şi a
caracterelor stadiale pe care le are planta mamă. Din junct de vedere
ontogenetic, prin restituţie nu se obţine o nouă genera- ie de plante, ci
exemplare care preiau şi continuă dezvoltarea organelor /egetative din care s-au
regenerat. Ca urmare, descendenţele regenerate /egetativ moştenesc mai fidel
înuşirile individuale ale arborilor de la :are provin. De aceea, în silvicultură,
metoda reproducerii vegetative îste frecvent aplicată pentru păstrarea unor
caractere valoroase ale arbo- "ilor sau pentru înmulţirea unor exemplare cu
însuşiri deosebite, obţinute эе cale naturală sau ca rezultat al unor mutaţii
provocate artificial. Se ftie, de altfel, că, la înfiinţarea plantajelor de clone,
pentru producţia de -eminţe ameliorate, se recurge la înmulţirea vegetativă prin
altoire.
De asemenea, majoritatea formelor decorative ale speciilor lemnoase iu pot
fi transmise descendenţilor decît prin restituţie. Culturile de răşi- loase din

243
sămînţă, destinate producerii puieţilor decorativi de talie mare. Drezintă multe
dezavantaje de ordin economic şi tehnic. Pe lîngă faptul :ă ele sînt deseori
compromise de factorii climatici nefavorabili, iar creş- ;erea puieţilor din
semănături înceată, reproducerea răsinoaselor din să- nînţă nu asigură
transmiterea fidelă a însuşirilor ornamentale ale plantelor mamă. Aşa, de
exemplu, unele varietăţi şi forme de Thuja (f. fasti- -jiata, piramidalis, gigantea,
warena, globosa), fructifică rar, iar altele au tendinţa de a se sălbătici în cazul
înmulţirii generative. Picea pungens var. glauca şi Abies concolor pierd
culoarea caracteristică a acelor prin înmulţirea din sămînţă. De aceea, se
multiplică numai pe cale vegetativă, prin altoire. La fel, caracterele
ornamentale ale speciilor de Biota se perpetuează uşor prin butăşire.
La înmulţirea vegetativă se recurge, de asemenea, în cazul unor specii :are
nu produc seminţe (plopi euramericani), sau fructifică rar, iar reproducerea
generativă este dificilă. Aşa, de exemplu, plopii autohtoni şi sălciile se
înmulţesc mult mai uşor din butaşi de tulpină, decît din seminţe. Un alt avantaj
al înmulţirii vegetative constă în faptul că se obţin, aproape fără excepţie,
culturi cu creşteri rapide şi puieţi viguroşi.
Cu toate aceste multiple avantaje, înmulţirea vegetativă nu poate Pi aplicată,
deocamdată, cu uşurinţă decît la puţine specii destinate lucrărilor obişnuite de
împădurire. La cele mai multe specii lemnoase, înrădăcinarea butaşilor nu este
posibilă decît în spaţii adăpostite, fapt care duce la scumpirea materialului de
plantat. Pe de altă parte, înmulţirea vegetativă aplicată pe scară de producţie
prezintă unele neajunsuri. Aşa, de
155
exemplu, clonele de plopi euramericani, regenerate repetat prin butăşire, pierd
vigoarea de creştere. De asemenea, prin folosirea materialului de plantat
multiplicat de la aceeaşi clonă, se ajunge la culturi forestiere care, datorită

244
uniformităţii excesive, sînt mult mai expuse la atacuri de dăunători decît
culturile obţinute din material heterozigot provenit din seminţe.
9.2, BUTĂŞIREA
Procedeul de înmulţire vegetativă din butaşi poartă denumirea de butăşire.
Butaşii reprezintă fragmente din organe vegetative detaşate de planta mamă,
care, în condiţii favorabile de umiditate, temperatură şi aerisire, formează
rădăcini şi tulpini proprii, regenerînd astfel plante noi, independente. Tulpina,
rădăcina şi la unele specii chiar frunzele, servesc ca material de bază, pentru
confecţionarea butaşilor. In raport cu organul vegetativ din care provin, butaşii
pot fi de tulpină, rădăcină sau frunză. în silvicultură, se folosesc mai mult
butaşi confecţionaţi din lujeri sau lăstari (butaşi de tulpină), care se recoltează
fie în perioada repausului vegetativ (butaşi de iarnă sau lignificaţi), fie în
sezonul de vegetaţie (butaşi de \rară sau nelignificaţi). Butaşii de rădăcină se
utilizează rar în silvicultură, iar cei de frunză, deocamdată, numai în
floricultură.
La butaşi, indiferent de organul vegetativ din care provin, activitatea de
restituţie începe totdeauna cu formarea rădăcinilor. Intensitatea cu care se
manifestă capacitatea de înrădăcinare a butaşilor depinde de natura lor, de
specie, vîrsta şi stadialitatea plantei mamă sau a organului vegetativ de la care
provin, condiţiile de vegetaţie si tehnica aplicată la butăşire.
La unele specii lemnoase forestiere, înrădăcinarea butaşilor de tulpină
lignificaţi este uşoară, la altele mai grea sau practic imposibilă. La noi, folosind
această categorie de butaşi, se multiplică uşor pe scară de producţie, direct în
cîmpul de cultură al pepinierei, plopii euramericani şi indigeni (cu excepţia
plopului tremurător), sălciile (cu excepţia celei că- preşti), platanul etc. In
rîndul plantelor lemnoase există specii arborescente şi mai ales arbustive, ai
căror butaşi de tulpină lignificaţi se înrădăcinează uşor numai în spaţii
adăpostite (sere, răsadniţe).

245
 Cu butaşi de tulpină nelignificaţi pot fi înmulţite, după o tehnologie
specifică, cele mai multe specii de Angiospermae şi Gymnospermae. înră-
dăcinarea acestei categorii de butaşi trebuie să fie asigurată însă, aproape
totdeauna, în spaţii adăpostite.
Butaşii de rădăcină se folosesc mai rar şi numai pentru speciile lemnoase
care drajonează uşor (plop alb, sălcioară, cununiţă, liliac, măceş etc.).
Procesul de restituţie la butaşii de tulpină sau de rădăcină este supus
fenomenului de polaritate, potrivit căruia planta, în totalitatea ei, ca şi
fragmente din ea, formează rădăcini la capătul inferior din punct de vedere
morfologic şi tulpini la capătul opus. Polaritatea este determinată de sensul
descendent al circulaţiei substanţelor plastice şi hormonale în organele plantei
şi de acumulare a lor în partea inferioară, unde se favorizează înrădăcinarea.
Atîta timp cît o ramură rămîne nedetaşată de planta mamă, nu formează
rădăcini, dar, dacă printr-o simplă incizie inelară se întrerupe curentul
descendent, substanţele se acumulează în dreptul secţiunii şi, în condiţii
favorabile, stimulează înrădăcinarea.
De asemenea, prin cercetări efectuate asupra procesului de butăşire, s-a
demonstrat că înrădăcinarea este puternic stimulată de auxină. hormonul de
creştere al plantei. Ca urmare, speciile care elaborează în mod natural suficientă
auxină, oferă butaşi cu capacitate ridicată de înrădăci
156
nare. Totodată, s-a dovedit că, în general, tratarea artificială a butaşilor cu
biostimulatori naturali sau sintetici înlesneşte înmulţirea prin butăşire a
plantelor lemnoase, aproape fără excepţie. Biostimulatorii cei mai activi în
procesul de înrădăcinare a butaşilor sînt acizii beta-indolil-acetic, beta- indolil-
butiric, beta-indolil-propionic, alfa-naftil-acetic, tri-iod-benzoic etc. Sub formă
de soluţie apoasă sau praf (în amestec cu talc) ori alifie (în amestec cu

246
lanolină), aceste substanţe, de creştere, se folosesc în concentraţii foarte mici
(0,005—0,01 %) la tratarea butaşilor, timp de 5—10 ore.
Creşterea şi formarea rădăcinilor la butaşi (cu excepţia celor neligni- ficaţi)
are loc pe seama substanţelor nutritive de rezervă pe care le conţin. Cu cît
conţinutul substanţelor de rezervă din butaşi este mai mare, cu atît rădăcinile
pornesc mai uşor şi cresc mai mult.
înrădăcinarea butaşilor este condiţionată în egală măsură de vîrsta şi
stabilitatea plantelor-mamă sau organelor vegetative de la care provin,
înrădăcinarea are loc cu atît mai repede şi mai uşor, cu cît exemplarul mamă
sau organul vegetativ, din care se recoltează butaşul, este mai tînăr calendaristic
şi stadial. Odată cu înaintarea în vîrstă a plantei-mamă, se reduce capacitatea de
înrădăcinare a butaşilor. De aceea, se recomandă ca butaşii să fie recoltaţi şi
confecţionaţi din lujeri sau rădăcini cît mai tinere din punct de vedere
calendaristic şi stadial. In acest scop, adeseori se înfiinţează în pepiniere, din
seminţe, culturi speciale de plante-mamă.
Pe de altă parte, înrădăcinarea butaşilor are loc numai în condiţii favorabile
de umiditate, temperatură şi aerisire. Pentru multe specii forestiere şi pentru
unele categorii de butaşi, condiţiile favorabile desfăşurării procesului de
înrădăcinare nu pot fi asigurate decît în spaţii adăpostite. In raport cu felul
butaşilor şi modul lor de înrădăcinare, în practică se adoptă tehnologii diferite
de butăşire.
Butăşirea cu butaşi de tulpină lignificaţi. La această categorie de butaşi,
rădăcinile pornesc şi se formează din calus, dar mai ales din rudimente
radicelare.
Căluşul reprezintă un ţesut nou ce se formează pe seama substanţelor de
rezervă pentru cicatrizarea secţiunilor. La început apare ca un ţesut
parenchimatic, nediferenţiat, din care se separă pe urmă, elemente de
conducere, un cambiu propriu şi muguri de creştere. Din aceşti muguri se

247
formează rădăcini adventive. Lăstarii se formează din muguri axilari şi, foarte
rar, din calus.
La speciile ai căror butaşi lignificaţi se înrădăcinează uşor, cele mai multe
rădăcini pornesc din aşa-numitele rudimente radicelare (începuturi sau
primordii de rădăcini), care se formează pe lujeri cu puţin timp înainte de
lignificarea lor.
Rudimentele radicelare sînt grupe de celule meristernatice, localizate în
punctele de contact dintre razele medulare şi cambiul generator. Ele se găsesc
neuniform distribuite pe lungimea lujerilor. Cele mai multe şi mai active sînt
concentrate spre baza lujerilor. Spre vîrf sînt mult rărite şi, adeseori, lipsesc.
Distribuţia lor inegală se remarcă şi pe lungimea internodurilor. Mai
aglomerate se găsesc în regiunea mugurilor axilari, în partea superioară a
internodului. Prin cercetări proprii (22), s-a constatat că, la butaşii de salcie,
rădăcinile se formează numai din rudimente radicelare, localizate constant la
baza punctului de inserţie a mugurilor axilari.
La multe specii foioase, capacitatea de înrădăcinare a butaşilor lignificaţi
fiind strîns legată de formarea anticipată a rudimentelor radicelare,
157
stimularea procesului de calusare nu este necesară, deoarece s-ar consuma
substanţe de rezervă în detrimentul creşterii rădăcinilor.
Butaşii de tulpină lignificaţi se confecţionează din lujeri sau lăstari, în vîrstă
de un an, recoltaţi de la plante-mamă tinere stadial şi cu însuşiri fenotipice
superioare.
Caracteristicile calitative principale ale butaşilor lignificaţi sînt lungimea şi
grosimea. Cu cît valorile acestor dimensiuni sînt mai mari, cu atît conţinutul în
substanţe nutritive de rezervă este mai bogat şi butaşii se înrădăcinează mai
viguros. Cu toate acestea, lungimea nu poate depăşi anumite limite, deoarece,
prin plantare, capătul inferior al butaşilor prea lungi ar ajunge în straturile de

248
sol mai reci şi mai puţin aerisite, neprielnice procesului de înrădăcinare. De
aceea, pentru butăşiri în cîmp, se folosesc butaşi lignificaţi cu lungimea de 20
—30 cm, în raport cu textura şi gradul de afînare a solului (v. STAS 2104-67).
Cînd butaşii se înrădăcinează în condiţii deosebit de favorabile, ce sînt
asigurate în sere sau răsadniţe, lungimea lor poate fi mult mai mică (de 5—12
cm). Grosimea butaşilor lignificaţi depinde de specie şi de diametrul care-1
realizează lujerii la vîrsta de un an. Se aleg totuşi butaşi cu grosimi de
minimum 5 mm pentru butăşiri în spaţii adăpostite şi de minimum 10 mm
pentru culturi în cîmp.
La speciile foioase, butaşii lignificaţi se confecţionează din părţile mijlocii
şi de bază ale lujerilor, care cuprind cele mai multe rudimente radicelare.
Secţionarea butaşilor lignificaţi se face, la ambele capete, perpendicular pe
ax, pentru a reduce cît mai mult suprafaţa de calusare. La capătul superior al
butaşului, secţiunea se execută cu 1—2 cm deasupra unui mugure axilar, din
care va porni lăstarul. Secţiunea de la baza butaşului se execută cu 2—3 cm sub
punctul de inserţie a mugurelui axilar, pentru a cuprinde în întregime zona de
aglomerare a rudimentelor radicelare (fig. 71, a).
La unele specii arbustive, butaşii lignificaţi se confecţionează cu călcîi sau
cîrlig. Cei cu călcîi păstrează la baza lor o bucată din lemnul lujerilor de 2 ani
(fig. 71, b). Butaşii cu cîrlig păstrează la bază un fragment din ramura
purtătoare (fig. 71, с).
In toate cazurile, la secţionarea butaşilor se folosesc unelte tăietoare foarte
bine ascuţite, care să evite zdrelirea sau strivirea ţesuturilor.
Lujerii folosiţi la confecţionarea butaşilor se recoltează toamna, după
căderea frunzelor, sau primăvara pînă la intrarea în vegetaţie, de preferinţă nu
mult înainte de butăşire. Pînă la plantare şi mai ales peste iarnă, butaşii, legaţi
în mănunchiuri, se păstrează în beciuri sau depozite speciale, la temperatura de
4—5°C, îngropaţi în nisip umed. Peste iarnă, cînd este cazul, se recomandă

249
păstrarea lujerilor, iar confecţionarea butaşilor din ei să se facă primăvara, cu
puţin timp înainte de plantare.
In cîmp, plantarea butaşilor se execută toamna sau primăvara, totdeauna
într-un sol bine mobilizat şi afinat pe adîncimea de cel puţin 40 cm. Prin
plantare, butaşii se îngroapă complet în pămînt cu 1—2 cm sub nivelul solului,
obişnuit, în poziţia verticală. Butaşii mai lungi pot fi aşezaţi oblic, pentru ca
baza lor să nu ajungă în straturile de sol mai reci şi mai slab aerisite. La
plantare este foarte important să se asigure contactul strîns între pămînt şi toată
suprafaţa butaşului (fig. 71, d).
Plantarea butaşilor se execută manual cu plantatorul (fig. 72) sau la şanţ, aşa
cum se procedează la repicaj. In soluri foarte bine afinate, se poate recurge la
plantarea butaşilor prin înfigerea lor directă în pămînt,
158
Fig. 71 — Butaşi de tulpină lignificaţi:
a — simplu; b — cu călcli; с — cu cîrlig; d — mod de butăşire.

Fig. 72
- Tipuri de plantatoare:
a — plantatorul Colesov; b — alte tipuri de plantatoare manuale.
dacă procedeul nu provoacă zdrelirea cojii şi ruperea mugurilor. In ultima
vreme, se folosesc, la butăşirea în cîmp, maşini speciale de plantat butaşi.
Distanţa de plantare a butaşilor în cîmp, depinde de mărimea puieţilor de
obţinut şi de mijloacele folosite la întreţinerea solului. In pepiniere
nemecanizate, distanţa între rînduri se ia de 25—40 cm şi între butaşi pe rînd de
10—20 cm. La specii repede crescătoare (plopi euramericani), distanţa dintre
rînduri ajunge la 1,0—1,4 m şi între butaşi pe rînd de 0,4—0,7 m. In pepiniere
mecanizate, se recurge frecvent la scheme de cultură în rînduri grupate.
In răsadniţe sau în cutii plasate în sere, pe un suport alcătuit din litieră de
foioase, se aşterne un strat de pămînt vegetal amestecat cu nisip în proporţii de

250
2:1, gros de circa 20 cm, în care se execută butăşirea. In acest caz, distanţa de
plantare este redusă, de numai 5—6 cm între butaşi.
Butăşirea cu butaşi de tulpină nelignificaţi. Procedeul de înmulţire
vegetativă din butaşi de vară nelignificaţi prezintă avantajul că poate fi extins şi
aplicat la aproape toate speciile foioase şi răşinoase, mai ales dacă se folosesc
substanţe stimulatoare de creştere, care intensifică şi grăbesc formarea
rădăcinilor. Deşi destul de costisitor şi greu de practicat, procedeul se aplică
totuşi pe scară largă, mai cu seamă la înmulţirea speciilor de arbori şi arbuşti
ornamentali. înmulţirea răşinoaselor pentru producerea formelor decorative se
practică numai pe cale vegetativă, prin butăşire sau altoire.
159
Butaşii de tulpină nelignificaţi se confecţionează în a doua jumătate a verii
din lujeri care n-au ajuns să parcurgă un întreg sezon de vegetaţie şi să formeze
rudimente radicelare. La aceşti butaşi, activitatea de restituţie începe prin
formarea căluşului în care se dezvoltă mugurii adven- tivi, singurii generatori
de rădăcini.
Pentru confecţionarea butaşilor de vară, lujerii pot fi recoltaţi numai după ce
ţesuturile lor sînt suficient de dezvoltate, fără să fi ajuns la ligni- ficare.
Perioada optimă de recoltare este, în general, scurtă. Ca urmare, este important
şi necesar să se cunoască, pentru fiecare specie şi regiune climatică, momentul
cînd starea lujerilor permite recoltarea lor. Practic, lujerii pot fi recoltaţi cînd ei
sînt încă destul de elastici şi la îndoire nu se rup. Butaşii rezultaţi din lujerii
recoltaţi prea devreme, putrezesc în condiţii de umiditate şi căldură, fără să
formeze rădăcini.
La speciile foioase, butaşii de vară trebuie să aibă 5—6 cm lungime şi 3—4
muguri axilari. La ambele capete, secţiunile se execută oblic, pentru a spori
suprafaţa de formare a căluşului. Ca şi la butaşii lignificaţi, secţiunea
superioară se aplică deasupra unui mugure axiliar, în schimb, cea inferioară, la

251
baza internodului, unde căluşul se dezvoltă viguros şi formează mai mulţi
muguri adventivi (fig. 73).
Frunzele din partea superioară a butaşului se păstrează pentru a completa,
prin asimilaţie clorofiliană, deficitul substanţelor nutritive, iar pentru a reduce
suprafaţa de transpiraţie, se taie jumătate din limbul lor (fig. 73 a).
La răşinoase, butaşii se confecţionează numai din vîrful lujerilor, cu scopul
de a păstra mugurele terminal, indispensabil pentru creşterea tulpinii (fig. 73 b).
Baza lujerilor se detaşează de ramura purtătoare cu o bucată de lemn, pentru a
obţine butaşi cu călcîi. Secţionarea butaşului la bază printr-o tăietură netedă
reduce capacitatea de formare a căluşului şi a rădăcinilor. La răşinoase, butaşul
cuprinde, de fapt, în întregime ramura (lujerul) de vîrf, aşa că lungimea lui
variază în limite largi, ajun- gînd pînă la 15—20 cm.
Pentru perioada de înrădăcinare, butaşii de vară, indiferent de specie, se
sădesc în sere sau răsadniţe, unde pretenţiile lor faţă de factorii ecologici pot fi
mai uşor asigurate. Baza butaşilor se introduce pe adîncimea de 2—3 cm la
foioase şi pînă la 5 cm la răşinoase, într-un mediu de înrădăcinare special
amenajat (fig. 73 с). Butaşii de foioase se sădesc obişnuit într-un strat gros de
10—15 cm, alcătuit din nisip curat sau amestecat, în proporţie egală cu turbă,
care se aşază pe un suport de pămînt nutritiv de 15—25 cm grosime. Pentru
butaşii de răşinoase, mediul de înrădăcinare se pregăteşte la bază dintr-un
amestec de turbă şi pămînt de ţelină în proporţie de 2:1, peste care se pune praf
din cărbune de lemn, în grosime de 3—4 cm. Deasupra se aşterne nisip de
textură mijlocie, în strat de 6—8 cm grosime, în care se sădesc butaşii.
Distanţa de sădire a butaşilor este de 4-—10 cm pe rînd şi între rînduri.
Cît timp durează înrădăcinarea butaşilor, în sere sau răsadniţe se păstrează
un spor de umiditate în atmosferă şi în mediul-suport, pentru a preveni
dezechilibrul lor fiziologic. Temperatura se menţine la 20—25°C, cît mai
constantă, iar la nevoie culturile se protejează împotriva insolaţiei.

252
 După înrădăcinarea butaşilor, puieţii rezultaţi se repică în cîmpul de cultură
al pepinierei, unde se ţin pînă cînd capătă dimensiunile necesare plantării.
Butăşirea cu butaşi de rădăcină. Această metodă în înmulţire vegetativă se
bazează pe capacitatea rădăcinilor, aparţinînd speciilor care dra-
160

Fig. 73 — Butaşi de tulpină nelignificaţi (verzi):

a — de foioase; b — de răşinoase; с — mod de butăşire în răsadniţe
Fig. 74 — Butaşi de rădăcină: a — butaşi; b — mod de butăşire.
jonează uşor, de a forma muguri adventivi şi de a dezvolta din ei rădăcini şi
tulpini. Butaşii au lungimi de 5—10 cm şi se confecţionează din rădăcini
secundare, cu grosimi de 1—2 cm, situate aproape de suprafaţa solului (fig.
74). In acest scop, se aleg plante-mamă cît mai tinere din punct de vedere

253
calendaristic şi stadial. Dezprogarea rădăcinilor începe de la colet, iar cu ocazia
detaşării lor de planta-mamă se vopsesc capetele dinspre tulpină, pentru a şti
care este partea lor morfologic superioară. Această cunoaştere este necesară,
deoarece la rădăcini se manifestă, de asemenea, fenomenul polarităţii, de care
trebuie să se ţină seama cînd butaşii se plantează în poziţie verticală sau oblică.
Butaşii se confecţionează toamna tîrziu, după încetarea creşterii (care la
rădăcină durează mai mult decît la tulpini) sau primăvara cît mai devreme
posibil. Pentru păstrare, cînd este cazul, butaşii se ţin la adăpost, în nisip
reavăn. Se plantează în poziţie verticală sau oblică, aplicînd tehnica folosită la
butaşii lignificaţi. Butaşii de rădăcină mai scurţi pot fi încorporaţi în sol la
adîncimea de 5—6 cm, în poziţie orizontală (fig. 74 b).
înrădăcinarea butaşilor de rădăcină se obţine totdeauna mai uşor în
răsadniţe, în care caz, se introduc vertical în stratul de nisip, lăsînd afară, cu
circa 1 cm, capătul superior.
9.3. ALTOIREA
Altoirea este modalitatea de înmulţire vegetativă prin care o plantă sub
formă de butaş sau mugure, se îmbină (grefează) şi concreşte cu altă plantă care
are rădăcini proprii. Planta care, după altoire, formează suportul cu rădăcini şi
asigură nutriţia minerală se numeşte portaltoi (hipobiot). Butaşul sau mugurele,
care se îmbină şi concreşte cu portaltoiul, formînd partea aeriană principală a
noului organism, cu rol de sinteză a substanţelor plastice se numeşte altoi
(epibiot).
И — ÎMPĂDURIRI
161
Prin altoire se creează între parteneri relaţii complexe de reciprocitate, cu
consecinţe mai mult sau mai puţin vizibile. Cînd altoiul şi port- altoiul sînt
stadial maturi, nu există urmări care să modifice ereditatea. Dimpotrivă, cînd
ambii parteneri sînt tineri din punct de vedere stadial, între ei apar influenţe

254
reciproce şi în acest caz, componentul mai puternic va căuta să imprime
caracterele sale celui mai slab, modificînd baza ereditară. La fel se întîmplă şi
atunci cînd portaltoiul este stadial bătrîn, iar altoiul stadial tînăr şi invers. Şi
într-un caz şi în altul, partenerul stadial bătrîn va influenţa baza ereditară a
partenerului tînăr.
Altoirea este, prin urmare, un mijloc de înmulţire şi, în acelaşi timp, o
metodă importantă de realizare a unor copii vegetative din exemplare
valoroase. în silvicultură, prin altoire se înfiinţează plantajele de clone pentru
producerea seminţelor forestiere ameliorate şi se pot crea forme noi, deosebit
de valoroase, cu creşteri rapide, calităţi tehnologice superioare şi rezistenţă la
adversităţi. Tot prin altoire, se pot conserva o serie de caractere decorative
specifice plantelor lemnoase ornamentale (culoarea argintie a acelor de Abies
concolor şi Picea pungens var. glauca, formele pletoase, globuloase sau
piramidale, la specii foioase etc.).
în toate sistemele de altoire, concreşterea partenerilor are loc cu atît mai
uşor, cu cît plantele folosite sînt mai apropiate din punct de vedere sistematic.
în silvicultură se obţin cele mai bune rezultate cînd altoiul şi portaltoiul aparţin
aceleiaşi specii. în cazul altoirilor între specii sau genuri diferite, apar cazuri
frecvente de incompatibilitate între parteneri. Unele rezultate satisfăcătoare s-
au obţinut şi în silvicultură prin altoirea unor specii înrudite, cum ar fi laricele
japonez cu laricele european, aninul negru cu cel alb etc. La noi în plantaje, s-
au executat altoiri reuşite cu Quercus macrocarpa sau O. alba pe Q. robur (44).
în silvicultură, pentru altoirea speciilor lemnoase se utilizează, de regulă,
portaltoaie tinere crescute din sămînţă. Vîrsta şi dimensiunile acestora depind
de locul unde cresc în continuare (în cîmp sau spaţiu adăpostit) şi de metoda de
altoire aplicată. Pentru altoiri în cîmp, portaltoaiele trebuie să aibă, de regulă,
dimensiuni mai mari. La foioase, de exemplu, grosimea portaltoiului în locul
unde se aplică altoiul trebuie să fie de 8—12 mm. La răşinoase cultivate în

255
sere, puieţii portaltoi trebuie să aibă o vîrstă de 2—3 ani şi o grosime a tulpinii
în punctul de altoire de 6—8 mm.
Altoaiele se recoltează în timpul repausului vegetativ, din octombrie-
noiembrie, pînă în martie-aprilie, pentru altoirile de primăvară şi cu 1—2 zile
mai înainte, pentru altoirile de vară, din luna august. La nevoie, altoaiele se
păstrează în condiţii de umiditate şi temperatură care să prevină creşterea lor,
uscarea, încingerea sau degerarea.
în cazul speciilor mai delicate şi în primul rînd al răşinoaselor, exemplarele
altoite sînt crescute, cel puţin o perioadă de început, în spaţii adăpostite (sere).
La cele mai multe foioase, altoirea se execută în cîmp pe portaltoaie, crescute
în secţia de repicaj.
în cîmp, altoirile se execută primăvara sau vara, în funcţie de specie şi
metoda folosită. în sere, cu regim ecologic dirijat, altoirile pot fi executate în
orice sezon.
Efectuarea operaţiilor de altoire într-un timp scurt, asigurarea unui contact
perfect între secţiunile celor doi parteneri componenţi altoiţi, împiedicarea
pătrunderii apei şi aerului între suprafeţele de contact, diferenţa de concentraţie
între sucul celular al altoiului (care trebuie să fie mai concentrat) şi acela al
portaltoiului (care trebuie să fie mai diluat)
162
sînt factori care conduc la sporirea procentului de prindere la altoire. In ultimă
analiză, prinderea altoiului înseamnă, de fapt, concreşterea acestuia cu
portaltoiul.
Sistemele de altoire folosite pentru specii forestiere sînt derivate din cele
aplicate obişnuit în pomicultură. Ele pot fi grupate în : altoiri prin apropiere
(alipire), altoiri cu ramură detaşată (în copulaţie, sub coajă, în triangulaţie,
despicătură şi laterală) şi altoiri in ochi (oculaţie).

256
 Altoirea prin apropiere presupune alipirea de portaltoi a unei ramuri- altoi,
care se detaşează de planta mamă numai după prindere. In sistemul de altoire
cu ramură detaşată, altoiul reprezintă un butaş, confecţionat dintr-un lujer, iar
oculaţia presupune desprinderea şi folosirea unui mugure (ochi), ca altoi.
In cadrul sistemelor de altoire amintite, procedeele cele mai utilizate sînt
următoarele :
Altoirea prin apropiere laterală presupune alipirea a două ramuri sau două
tulpini de puieţi, după ce, în prealabil, la ambii parteneri s-a înlăturat scoarţa şi
un strat de lemn pe porţiunea de sudură (fig. 75). Se are în vedere ca la altoi, pe
partea opusă tăieturii, să se afle un mugure axilar. După prindere, altoiul se
detaşează de planta mamă printr-o tăietură practicată sub punctul de sudură.
Acest procedeu de altoire poate fi aplicat primăvara, înainte sau după pornirea
vegetaţiei.
Altoirea în copulaţie poate fi executată la portaltoi tineri, cu diametrul de cel
mult 8—15 mm şi numai atunci cînd ambii parteneri au aceeaşi grosime.
Portaltoiul se scurtează printr-o tăietură oblică la nivelul şi în partea opusă unui
mugure. In mod analog se execută tăietura şi la baza butaşului altoi, după care,
cele două secţiuni egale se suprapun pentru sudură (fig. 76). Există o variantă
perfecţionată de altoire în copulaţie, care diferă de precedenta prin aceea că, pe
suprafaţa secţiunilor oblice se execută în plus o limbă (la altoi) şi un lăcaş (la
portaltoi), care, după îmbinare, permite nu numai o suprapunere perfectă a
zonelor generatoare, ci şi o stabilitate mai bună a butaşului (fig. 77).
Altoirea sub coajă se foloseşte în cazul unor portaltoi mai vîrstnici, înalţi şi
cu grosimea mult mai mare decît a altoiului. In vederea altoirii sub coajă,
portaltoiul se retează la înălţimea dorită, iar tăietura se netezeşte. Coaja
portaltoiului, de sub secţiune, se dezlipeşte cu o pană de lemn, formînd un lăcaş
în care să poată fi executată altoirea. Altoiul se confecţionează dintr^o ramură
de un an, sub formă de butaş cu 2—3 muguri. Pe partea opusă mugurelui de la

257
bază, cu ceva mai jos de nivelul acestuia, se face o tăietură piezişă de 4—5 ori
mai lungă decît grosimea altoiului. Se introduce apoi pana altoiului în lăcaşul
făcut sub coaja portaltoiului, se leagă şi se unge cu mastic (ceară de altoit).
Acest procedeu de altoire se execută primăvara, din momentul cînd seva circulă
şi permite dezlipirea cojii (fig. 78).
Altoirea în triangulaţie este procedeul potrivit pentru portaltoii mai groşi.
Are avantajul că suprafaţa rănilor deschise este mai mică, se cicatrizează uşor şi
altoiul se sudează mai bine.
La capătul portaltoiului retezat, se execută longitudinal o scobitură triedică
de 2—5 cm lungime. Baza butaşului-altoi, prin tăieturi, capătă forma
piramidal-triunghiulară de mărime potrivită, pentru a se încrusta perfect in
scobitura portaltoiului (fig. 79). După îmbinare, se leagă strîns cu rafie şi se
unge cu mastic atît locul altoirii, cît şi capetele altoiului şi portal-
11*
163
Fig. 75 — Altoirea prin apropiere simplă:
a — portaltoiul; b — altoiul; с — îmbinarea componenţilor şl modul de legare.
Fig. 76 — Altoirea în copulaţie simplă:
a — altoiul; b — portaltoiul; с — îmbinarea partenerilor.
Fig. 77 — Altoirea în copulaţie perfecţionată:
a — altoiul ; b — portaltoiul ; с — modul de îmbinare.

258
Fig. 78 — Altoirea sub coajă:
a — altoiul; b — secţiune în portaltoi; с — fixarea altoaielor.
Fig. 79 — Altoirea în triangu- laţie:
a _ altoiul; b — secţiune In portaltoi; с — modul de îmbinare.
164
toiului. Altoirea în triangulaţie se execută primăvara înainte de pornirea
vegetaţiei.
Altoirea în despicătură este un procedeu simplu, uşor de aplicat, dar şi cu
rezultate mai slabe. Nu se recomandă cînd portaltoiul depăşeşte în grosime 7—
8 cm. Capătul retezat al portaltoiului se despică în sens diametral pe o adîncime
de 4—5 cm. In această despicătură se introduc, de o parte şi de alta, două
altoaie-butaşi, fasonate la bază, sub formă de pană (fig. 80). Altoirea în
despicătură se execută cu puţin înainte de pornirea vegetaţiei.
Altoirea laterală în placaj, indicată la specii răşinoase, se execută pe lujerul
terminal al portaltoiului sau la 10—12 cm deasupra coletului. La locul ales

259
pentru altoire se practică o tăietură lungă de 4—5 cm, prin oare se desprinde
coaja de liber şi spre bază un strat de lemn, pentru a forma un pinten pe care se
va sprijini capătul inferior al altoiului. Altoiul, confecţionat la răşinoase din
vîrful ramurii, se fasonează la bază sub formă de pană simplă care se suprapune
peste tăietura făcută pe portaltoi (fig. 81). După îmbinare, se leagă ou bumbac
parafinat sau rafie şi se unge cu mastic.
Altoirea în fentă laterală este procedeul frecvent aplicat la răşinoase
culitvate în cîmp. în vederea altoirii, pe tulpina portaltoiului, la 8—10 cm
deasupra coletului, se execută o incizie longitudinală, uşor curbată la partea
superioară. Pe linia tăieturii, coaja, împreună cu liberul, se desprinde de lemn şi
sub ea se introduce baza altoiului fasonată în formă de pană (fig. 82).
Altoirea în ochi este procedeul care foloseşte drept altoi un mugure (ochi),
detaşat de ramura purtătoare cu o placă de coajă şi puţin lemn. în vederea
introducerii ochiului sub coaja portaltoiului, pe tulpina acestuia din urmă se
execută două incizii sub forma literei T (fig. 83), cea transversală de 5—10 mm
şi cea longitudinală de 3—4 cm. Este bine ca tăietura longitudinală să treacă
puţin deasupra celei transversale, pentru a uşura dezlipirea cojii şi introducerea
ochiului. La

Fig. 80 — Altoirea în despicătură:

260
a — portaltoiul văzut din faţă; a' — portaltoiul văzut lateral; b — altoiul; с —
secţiune transversală prin locul de îmbinare; d — îmbinarea partenerilor şi
legatul.
Fig. 81 — Altoirea laterală în placaj:
o — altoiul; b — portaltoiul; с — fixarea al- toaielor In despicătură.
165
Fig. 83 — Altoirea în oculaţie:
a — desprinderea ochiului cu lemn; b — altoiul (ochiul); с — incizia In formă
de T aplicată pe portaltoi; d — introducerea altoiului; e — modul de legare.
altoirea unor specii cu muguri mai mari, se recomandă tăietura în cruce pentru
a da posibilitatea aşezării ochiului la intersecţia inciziilor.
După epoca în care se execută, oculaţia poate fi de primăvară sau în ochi
crescînd şi de vară sau în ochi dormind.
Altoirea în ochi crescînd se execută după ce seva a început să circule, cînd
coaja portaltoiului se dezlipeşte uşor. Pentru altoire se folosesc muguri de pe
ramuri crescute în anul precedent. Uneori, lăstarii, porniţi din muguri altoiţi, nu
ajung pînă toamna să se lignifice suficient. Totuşi, procedeul de altoire în ochi
crescînd poate fi aplicat cu succes la specii forestiere repede crescătoare (plop,
salcie, salcîm etc.).
Altoirea în ochi dormind se execută frecvent în luna august, folo- sindu-se
muguri formaţi în cursul aceleiaşi veri, din care lăstarii pornesc abia în
primăvara anului următor. Pentru oculaţie, ramurile de pe care se desprind
mugurii, se recoltează în ziua altoirii.
In toate sistemele şi procedeele de altoire folosite, este deosebit de
important ca ţesuturile identice din altoi şi portaltoi să se apropie cît mai strîns
posibil. De aceea, zona de altoire se leagă cu rafie, fire de bumbac sau material
plastic, iar pentru a evita pătrunderea apei şi aerului la suprafeţele de contact,
tăieturile se ung cu mastic (ceară de altoit). După ce altoiul s-a prins şi creşte

261
activ, se reduc sau suprimă treptat lujerii şi frunzele portaltoiului, iar legăturile
se slăbesc.
9.4. MARCOTAJUL
Marcotajul, ca mijloc de înmulţire vegetativă, diferă de butăşire prin faptul
că lujerii sau lăstarii incorporaţi în sol nu se detaşează de planta mamă în
timpul înrădăcinării. Este o metodă puţin folosită în silvicultură, deoarece nu
asigură producţii mari de puieţi şi nu permite mecanizarea
Fig. 82 — Altoirea în fentă laterală:
a — portaltoiul; b—b' — altoiul; с — secţiune transversală prin locul de
altoire.
166
lucrărilor. Totuşi, pentru unele specii arbustive decorative (liliac, călin,
scumpie, lemn cîinesc, măceş etc.), marcotajul merită să fie aplicat pre- zentînd
avantajul că oferă, pînă în toamna primului an, puieţi bine dezvoltaţi cu
rădăcini bogate, care pot fi folosiţi adeseori direct în plantaţii.
Marcotajul presupune îngroparea parţială sau totală în sol la adîncimea de
15—18 cm a ramurilor (marcotelor) unei plante mamă, pentru a forma rădăcini
şi tulpini. Tulpinile date se individualizează cu fragmente din marcota
înrădăcinată şi alcătuiesc materialul de plantat. Cele mai bune rezultate se obţin
prin marcotarea unor lăstari tineri de 1—2 ani. Aceştia pot fi asiguraţi în număr
mare, provocînd lăstărirea plantei-mamă prin recepare. De asemenea,
înrădăcinarea marcotelor poate fi stimulată prin vătămarea mecanică a
ramurilor, înainte de îngropare, cu scopul formării căluşului şi a mugurilor
adventivi.
In practică se aplică frecvent marcotajul prin muşuroire şi prin aplecare.
Marcotajul prin muşuroire presupune cultivarea plantelor mamă în secţii
speciale ale pepinierelor (marcotiere) la distanţe convenabile şi receparea lor
cînd au dezvoltarea necesară. Cioatele se acoperă cu pămînt pentru a înlesni

262
lăstărirea. Peste vară, lăstarii, pe măsură ce cresc, se muşuroiesc treptat pînă la
înălţimea de 20—30 cm (fig. 84). Pînă toamna, la baza lăstarilor, pe porţiunea
acoperită cu pămînt, se formează rădăcini adventive. După căderea frunzelor,
muşuroiul se înlătură şi mar- cotele înrădăcinate se taie de la nivelul cioatei,
alcătuind materialul apt de plantat.
Marcotajul prin aplecare este folosit la speciile arbustive ornamentale care
au ramuri lungi şi flexibile. Acest sistem de înmulţire se deosebeşte de
marcotajul prin muşuroire prin aceea că ramurile în loc să rămînă în poziţia
iniţială, sînt aduse prin aplecare în poziţie orizontală. La marcotajul prin
aplecare, ramurile sînt forţate să formeze rădăcini şi tulpini pe toată lungimea
îngropată şi nu numai la bază ca în cazul mar- cotajului prin muşuroire.
Marcotajul prin aplecare se poate executa în trei variante : simplu, şerpuitor
şi chinezesc.
Marcotajul simplu presupune îngroparea ramurii pe treimea mijlocie din
lungimea ei. Vîrful rămas afară se palisează de un tutore (fig. 85). Pentru a
stimula emiterea rădăcinilor, pe porţiunea îngropată a ramurii se execută o
incizie longitudinală sau mai multe incizii inelare.

263
chinezesc.

Marcotajul şerpuitor, aplicabil la plantele cu ramuri foarte lungi, permite ca

prin îndoirea repetată să se obţină mai multe porţiuni îngropate şi neîngropate,
şi, ca urmare, mai mulţi puieţi înrădăcinaţi (fig. 86).
Marcotajul chinezesc este mult mai eficient decît celelalte procedee de
marcotaj prin aplecare, întrucît permite să se obţină, de pe fiecare ramură, un
număr mare de marcote (fig. 87).
CAPITOLUL 10 ÎNGRIJIREA CULTURILOR
l
10.1. DĂUNĂTORII CULTURILOR DIN PEPINIERE
«
Culturile forestiere din pepiniere sînt permanent expuse unor agenţi
dăunători, a căror acţiune provoacă adeseori pagube însemnate, dacă nu se iau
la timp o serie de măsuri preventive şi curative. Daunele pot fi cu atît mai mari,
cu cît culturile sînt mai tinere şi speciile cultivate mai sensibile. Se ştie că nu
toate speciile forestiere sînt dotate cu aceeaşi rezistenţă la acţiunea factorilor
dăunători. De aceea, pentru unele din ele, materialul de plantat este crescut, tot
timpul sau cel puţin o perioadă de început, în spaţii adăpostite.
In condiţiile climatice din ţara noastră, culturile forestiere din cîmpul
pepinierei pot suferi pagube provocate de factori biotici (reprezentaţi prin
agenţi entomologiei, criptogamici, bacteriologici şi de buruieni) şi factori
abiotici (temperatură scăzută, arşiţă, secetă, crusta solului etc.).
Buruienile alcătuiesc cel mai de temut factor dăunător din pepinierele
silvice. Prin acţiunea lor complexă, sînt în stare să producă pagube deosebit de

264
importante culturilor forestiere. Ele consumă neproductiv mari cantităţi de apă
şi substanţe nutritive uşor asimilabile. Concurează culturile în utilizarea luminii
solare, provocînd etiolarea sau împiedicînd total creşterea puieţilor. Instalate în
număr mare, buruienile împiedică încălzirea solului şi consumă o bună parte
din bioxidul de carbon, influ-
168
enţînd negativ desfăşurarea normală a proceselor de fotosinteză la plantele
cultivate. In acelaşi timp, buruienile sînt purtătorii şi propagatorii unor boli şi
dăunători entomologiei.
Buruienile sînt periculoase nu numai prin pagubele pe care le provoacă, ci şi
prin capacitatea lor mare de instalare pe cale generativă şi vegetativă. Ele
produc cantităţi mari de seminţe rezistente la vicisitudinile mediului mai mulţi
ani. Pălămida, de exemplu, răspîndeşte anual 90 milioane seminţe la hectar.
Multe buruieni se înmulţesc în acelaşi timp şi prin organe vegetative. Astfel,
pirul poate dezvolta peste 250 milioane lăstari la hectar, din mugurii aflaţi pe
rădăcini. Aşa se explică de ce buruienile reuşesc să se menţină multă vreme pe
terenul invadat, în ciuda măsurilor sistematice de combatere.
Distruse pe terenul de cultură, buruienile se răspîndesc şi se menţin pe
locurile învecinate necultivate, pe căile de comunicaţie sau în afara
pepinierelor, de unde revin şi se reinstalează cu uşurinţă.
Lupta eficientă împotriva buruienilor trebuie să fie bazată pe cunoaşterea
surselor de îmburuienire şi, mai ales, pe cunoaşterea particularităţilor biologice
pe care le are fiecare specie în parte.
Temperaturile negative, sub formă de geruri sau îngheţuri, provoacă
adeseori pagube importante prin degerare. In iernile lipsite de zăpadă, gerurile
excesive îngheaţă solul şi vatămă semănăturile de toamnă, dacă nu sînt
protejate. Efectul negativ al temperaturilor scăzute de peste iarnă şi mai ales
alternanţa dintre îngheţul şi dezgheţul solului se manifestă indirect prin apariţia

265
fenomenului de deşosare. îngheţurile timpurii, de toamnă, degeră vîrfurile
lujerilor care n-au ajuns să se lignifice suficient. Tot atît de periculoase sînt şi
îngheţurile tîrzii, cînd surprind plantulele din semănături de toamnă sau de
primăvară timpurie, abia răsărite.
Seceta, caracterizată prin lipsa sau insuficienţa apei în sol şi atmosferă, este
dăunătoare deoarece provoacă perturbări importante în desfăşurarea proceselor
fiziologice, care, prelungite în timp, determină moartea plantelor.
Seceta atmosferică se manifestă prin temperatură ridicată şi prin umiditatea
relativă a aerului scăzută (10—20 %). Ea determină o transpiraţie exagerată,
care duce inevitabil la ofilirea şi chiar la uscarea plantelor, cînd se depăşeşte
capacitatea de absorbţie a apei din sol. Pagube însenb nate sînt provocate de
vînturile fierbinţi şi uscate, care cauzează moartea frunzelor inferioare,
dezvoltate într-o atmosferă relativ mai umedă, fără mijloace de apărare
împotriva transpiraţiei.
Seceta solului este mai periculoasă pentru plantele cultivate. Ea apare în
momentul în care rezervele de apă de peste iarnă sînt epuizate, fără să fie
recuperate din precipitaţiile curente. Apa din sol se pierde prin evaporare
directă şi prin consumul ei de către plantele cultivate şi buruieni. Intensitatea
pierderilor de apă prin evaporare directă depinde de structura solului, gradul de
afînare în stratul superficial, de tăria vîntului, temperatură şi umiditate
atmosferică. Cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie variază în raport cu
specia, fenofaza de creştere şi mersul vremii.
Arşiţa din timpul zilelor senine de vară determină frecvent supraîncălzirea
solului în locurile puternic însorite. Temperatura în stratul superficial al solului
de culoare închisă, dogorit de soare, ajunge la 50 şi chiar la 60—70°C.
Pămîntul astfel înfierbîntat produce arsura cojii la colet sau opăreşte pur şi
simplu puieţii din primul an de vegetaţie. Pe de altă
169

266
parte, la temperaturi ce depăşesc 40°C, procesele fiziologice ale plantelor sînt
mult stînjenite sau chiar anulate.
Crusta, care se formează frecvent la suprafaţa solului, exercită o serie de
influenţe negative, directe sau indirecte, asupra culturilor din pepiniere. Ea se
formează, de regulă, după ploi abundente sau după irigări excesive, cînd apa
cade în cantităţi mai mari decît se poate infiltra. In această situaţie, stratul de
pămînt de la suprafaţa solului se înnămoleşte, devenind fluid, iar după uscare se
transformă într-o pojghiţă tare. Prin crusta formată, vîrful fragil al plantulelor
străbate mai greu, iar semănătura răsare cu întîrziere. Prin contractare, pojghiţa
de pămînt întărită exercită presiuni puternice asupra plantulelor abia răsărite,
provocînd leziuni sau chiar retezarea coletului.
Pe de altă parte, crusta întrerupe porozitatea necapilară a solului şi astfel
contribuie la pierderea apei prin evaporare directă. Ea limitează, de asemenea,
schimbul de gaze, activitatea microorganismelor şi desfăşurarea normală a
proceselor biochimice din sol.
La formarea crustei contribuie, în egală măsură, lipsa agregatelor structurale
rezistente la acţiunea apei şi prezenţa în procent ridicat a fracţiunilor argiloase
fine. Distrugerea agregatelor structurale şi prăfuirea pămîntului sînt cauzate, în
mare măsură, de aplicarea intensă şi des repetată a lucrărilor de întreţinere a
solului prin praşile.
îngrijirea culturilor din cîmpul pepinierei cuprinde ansamblul de lucrări
silvotehnice care urmăresc prevenirea şi înlăturarea influenţelor negative ale
diverşilor dăunători, cu scopul de a asigura puieţilor cele mai bune condiţii de
viaţă. Efectuarea la timp şi în bune condiţiuni a lucrărilor de îngrijire a
culturilor reprezintă garanţia obţinerii recoltelor bogate şi de bună calitate.
Este necesar ca lucrările de îngrijire să înceapă îndată după instalarea
culturilor, toamna sau primăvara si să fie aplicate sistematic pînă la recoltarea

267
puieţilor. O atenţie deosebită trebuie acordată culturilor din primul an de viaţă,
care manifestă maximum de sensibilitate la acţiunea factorilor dăunători.
In majoritatea cazurilor, lucrările de îngrijire vizează menţinerea solului
într-o stare lipsită de buruieni şi crustă, cu un regim aerohidric şi termic cît mai
favorabil speciilor cultivate. Este uşor de înţeles că, atunci cînd terenul pentru
pepinieră a fost judicios ales, semănăturile, bine şi la timp executate, într-un sol
curat, raţional pregătit şi ameliorat, lucrările de îngrijire a culturilor se
simplifică foarte mult.
Cele mai importante lucrări tehnice de îngrijire a culturilor din pepiniere
sînt: mulcirea, combaterea buruienilor şi a crustei, umbrirea puieţilor şi irigarea
solului.

10.2. MULCIREA
Solul din pepiniere ocupat cu culturi forestiere, poate fi protejat împotriva
acţiunii unor factori dăunători prin acoperirea lui cu un strat izolator, alcătuit
din materiale de natură diferită. In practica cultivatorilor de plante, materialele
folosite pentru stratul protector poartă denumirea generică de muici, iar
operaţia de acoperire a solului — mulcire.
După anotimpul în care se aplică şi scopul urmărit, mulcirea poate fi de
iarnă sau de vară.
170
Pentru mulcirea de iarnă se folosesc diferite materiale de natură organică,
aflate la îndemîna pepinieriştilor, cum ar fi muşchiul, litiera, turba, paiele de
cereale şi leguminoase, gunoiul de fermă semifermentat etc., care se aştern într-
un strat de 8—10 cm grosime, pe toată suprafaţa rezultată în urma semănatului
de toamnă sau numai între rînduri pe unităţile de cultură ocupate de puieţi. Un
asemenea strat protector, aplicat uniform pe semănăturile de toamnă,

268
preîntîmpină peste iarnă îngheţarea solului şi degerarea seminţelor, iar spre
primăvară întîrzie topirea zăpezii, păstrînd un mediu rece, care împiedică
răsărirea timpurie a puieţilor şi astfel îi fereşte de eventualele vătămări
provocate de îngheţurile tîrzii. Mulcirea de iarnă (înmuşchierea cînd se folosesc
muşchi), aplicată între rîndurile de puieţi, înlătură pericolul deşosării.
Datorită efectelor sale favorabile, mulcirea de iarnă este obligatorie în toate
pepinierele în care zăpada întîrzie să cadă sau este spulberată de vînt şi, ca
urmare, seminţele semănate toamna rămîn expuse degerării, iar puieţii
ameninţaţi de deşosare.
Pentru mulcirea de iarnă, acoperirea solului se face toamna, înainte de
apariţia temperaturilor scăzute, iar stratul de mulci se păstrează pe suprafaţa
protejată pînă primăvara tîrziu. cu scopul de a preveni evaporarea apei din sol
şi formarea crustei. îndată ce semănăturile încep să răsară, stratul de muici se
înlătură, la început de pe spaţiul rigolelor şi apoi, treptat, de pe toată suprafaţa,
dacă nu este cazul să fie lăsat în continuare ca strat protector de vară.
Mulcirea de vară este facultativă, deşi prezintă multiple şi variate avantaje.
Ea exercită influenţe favorabile asupra structurii, temperaturii şi umidităţii
solului, asupra schimbului de gaze şi activităţii microorganismelor. In acelaşi
timp, împiedică instalarea în masă a buruienilor.
Peste vară, solul se protejează numai între rîndurile de puieţi cu strat
izolator, gros de cel mult 2—3 cm, alcătuit dintr-o gamă largă de materiale. In
afară de materialele indicate pentru mulcirea de iarnă, peste vară mai pot fi
folosite buruieni verzi rezultate din pliviri, cetină de brad, rumeguş de lemn,
panouri speciale din împletituri de nuiele, carton gudronat. pelicule de material
plastic etc. Primăvara, pînă la răsărirea culturilor, pot fi utilizate uneori
panourile umbrare, fixate direct pe sol. Materialele folosite la mulcirea de vară
nu trebuie să împiedice pătrunderea apei şi aerului în sol. De aceea, cartonul
gudronat, folie de plastic şi alte materiale similare se perforează.

269
 Mulcirea de vară sporeşte stabilitatea agregatelor structurale ale solului,
protejîndu-le de acţiunea mecanică a picăturilor de apă. Apa din ploi şi cea
folosită la irigat, pătrunde mai lent prin stratul de muici şi umezeşte uniform
solul, evitînd înnămolirea pămîntului şi formarea crustei. Pe de altă parte,
stratul de muici reduce pierderea apei din sol prin evaporare directă, fapt
deosebit de important şi necesar pentru regiunile deficitare în umiditate şi
pentru perioadele de secetă. Mulciul împiedică încălzirea puternică a solului la
suprafaţă şi astfel înlătură efectele negative ale arşiţei. Materialele de natură
organică, folosite frecvent la mulcirea de vară, au avantajul că, în urma
descompunerilor treptate, îmbogăţesc solul în humus şi substanţe minerale
nutritive.
In solul acoperit cu muici, buruienile, avînd de străbătut un strat gros (de
pămînt şi muici), în lipsa luminii, cresc numai pe seama substanţelor de
rezervă, care adeseori se epuizează înainte ea plantula să ajungă la lumină. Sub
mulciul din carton gudronat, material plastic etc., nici buru ienile răsărite nu
rezistă multă vreme. în asemenea condiţii, chiar pirul, cu bogate rezerve
nutritive în rădăcini, dispare în decurs de 48—50 zile (50).
Trebuie reţinut, totuşi, că cele mai multe materiale, folosite pentru
protejarea solului peste vară, reduc în mică măsură instalarea buruienilor şi, în
schimb, împiedică întreţinerea solului. Acest fapt constituie inconvenientul
principal, care limitează, deocamdată, mulcirea de vară.
Posibilitatea utilizării în mai mare măsură a materialelor rulabile sau
confecţionate sub formă de panouri, care să fie uşor de înlăturat la nevoie, va
lărgi, fără îndoială, practica mulcirii de vară.
Există situaţii în care mulcirea de vară nu este necesară. Se ştie că, sub
stratul de muici, temperatura solului este vara cu cîteva grade mai coborîtă. Ca
urmare, în pepinierele de munte, unde căldura este frecvent un factor limitativ,
mulcirea poate fi chiar dăunătoare.

270
 Indiferent de regiunea climatică, multe din efectele favorabile ale mulcirii
de vară pot fi asigurate prin menţinerea stratului superficial de sol într-o stare
bună de afînare.
10.3. UMBRIREA
In condiţiile climatice din ţara noastră, există specii autohtone cu tem-
perament de umbră, cum ar fi tisa, bradul, fagul şi multe specii exotice delicate,
ai căror puieţi nu pot suporta intensitatea luminii din zilele senine de vară. De
aceea, în pepiniere, se recurge la umbrirea obligatorie a culturilor aparţinînd
acestor specii. După cum se ştie, pentru producerea puieţilor de brad se creează
chiar pepiniere speciale, la adăpostul unor masive de fag. De asemenea,
umbrirea este necesară, cel puţin în primul an de viaţă sau cîteva săptămîni
după răsărire, la numeroase specii, mai ales de semiumbră, cînd se dovedesc
sensibile, în această fază de creştere, la lumina puternică, însoţită obişnuit de
căldură ridicată.
Umbrirea are ca scop principal protejarea culturilor împotriva efectelor
dăunătoare ale radiaţiilor solare puternice, dar ea exercită, în acelaşi timp, o
serie de alte influenţe deosebit de favorabile şi utile. La adăpostul umbrarelor
sc înlătură transpiraţia exagerată a culturilor şi evaporarea intensă a apei din
sol. Stratul de la suprafaţa solului se înfierbîntă mai puţin şi se evită, astfel,
arsura la colet. Umbrarele dispuse orizontal, protejează totodată culturile de
acţiunea negativă a ploilor torenţiale, a grindinii şi a deflaţiei.
Efectul complex al umbririi depinde în mare măsură de natura umbrarelor şi
de modul de aşezare. Un sistem simplu şi ieftin de umbrire, pentru perioade
scurte de timp, poate fi realizat din cetină sau frunzare. Acestea se fixează în
poziţie verticală pe marginea sudică a stratului sau a rîndurilor de puieţi,
servind ca umbrare. Efectul lor este limitat şi inegal resimţit pe suprafaţa
protejată. La fel se întîmplă şi atunci cînd se creează umbrare vii, prin cultura
unor plante agricole repede crescătoare (cînepă), dispuse aliniat într-un singur

271
rînd în partea sudică a suprafeţelor de protejat. Rezultate mai bune se obţin
dacă cetina sau frunzarele se aşază orizontal la înălţimea de 30—40 cm
deasupra solului, pe cadre-suporţi din lemn.
Cele mai eficiente, durabile şi uşor de manipulat sînt umbralele con-
fecţionate sub formă de panouri-grătare din şipci, trestie, nuiele sau vergele de
material plastic. Elementele materialului folosit se fixează paralel, la anumite
distanţe, pe cadre de lemn (fig. 88) sau se împletesc cu sîrmă
172
lisă, pentru a fi uşor de rulat (fig. 89). Panourile-umbrare din şipci, fixate pe
cadre rigide, pot fi folosite, peste iarnă, ca parazăpezi, în cîmpul de cultură al
pepinierei. In acest caz, lăţimea lor este mai mare decît a straturilor, ajungînd
pînă la 1,5 m. Pentru umbrire, asemenea panouri se aşază în poziţie verticală
sau oblică (fig. 88 a, b). Au dezavantajul că umbresc intens stratul în
vecinătatea lor şi mai puţin sau deloc în partea opusă.
Asigurarea efectului complex al umbririi şi mai ales reglarea intensităţii
luminii la nivelul culturilor este posibilă prin mărirea sau micşorarea spaţiilor
(rosturilor) dintre elementele folosite la confecţionarea umbrarelor. Aşa, de
exemplu, pentru reducerea intensităţii luminii la jumătate, se lasă spaţii libere,
de lăţime egală cu a şipcilor sau vergelelor. De asemenea, pentru o umbrire
uniformă, umbrarele se aşază, de regulă, orizontal şi cu rosturile orientate pe
direcţia nord-sud (fig. 88 с).
Deşi umbrirea prezintă o serie de avantaje, oportunitatea şi mai ales
intensitatea ei trebuie să fie stabilită cu mult discernămînt. Cînd umbrirea este
prea intensă, puieţii au tendinţa de etiolare, iar cînd se prelun-

272
Fig. 88 — Umbrare din panouri de şipci şi modul lor de dispunere: o —
verticală; b — oblică; с — orizontală.

Fig. 89 — Umbrare care se pot aduna prin rulare.

173
geşte peste timpul necesar, procesul de lignificare întîrzie şi lujerii pot fi
surprinşi şi vătămaţi de îngheţurile timpurii. Ca urmare, umbrirea culturilor din
pepiniere se aplică atît cît este necesar, numai pentru specii şi în condiţii care
reclamă strict această operaţie.
La noi, se umbresc tot timpul cît se cultivă în pepinieră, specii cu
temperament de umbră (brad, fag etc.). Culturile de molid, duglas, tei, ulm,
anin etc. se umbresc, de regulă, numai în prima parte a sezonului de vegetaţie.
O protejare complexă prin umbrire, în primele 2—3 săptă- mîni după răsărire
— cînd plantulele sînt încă foarte fragile şi uneori slab ancorate — apare
necesară pentru cele mai multe specii forestiere. De asemenea, umbrirea se
recomandă pentru toate speciile răşinoase şi unele foioase în perioada de
secetă, cînd se cultivă în regiuni cu insolaţie puternică.

273
 La cîmpie şi coline, în subzona stejarului, perioada de umbrire nu trebuie să
depăşească începutul toamnei, iar în regiunile de dealuri — luna august. In
pepiniere situate în regiuni montane, la altitudini de peste 1000 m, unde
sezonul de vegetaţie este mai scurt, se recomandă creşterea puieţilor, pe cît
posibil fără umbrire, sau aceasta să fie de scurtă durată. Indiferent de regiune,
în perioadele cu nebulozitate persistentă şi timp rece, se procedează la slăbirea
intensităţii de umbrire sau chiar la înlăturarea umbrarelor.
La încheierea perioadei de umbrire, culturile se expun treptat la lumină şi
căldură puternică. In acest scop, se slăbeşte intensitatea de umbrire sau
umbrarele se menţin numai în intervalul din zi cînd insolaţia este mai puternică.
10.4. COMBATEREA MECANICA A BURUIENILOR Şl AFINAREA
SOLULUI
Complexul de măsuri preventive de combatere a buruienilor prin adoptarea
ogorului negru sau cultivat şi prin întreaga tehnologie de pregătire a terenului
înainte de semănat, este deosebit de important şi necesar, dar nu suficient ca să
păstreze multă vreme solul curat şi afinat.
Pe solul cultivat al pepinierei se instalează repede şi uşor buruienile şi se
formează crusta. Aşadar, lucrările de întreţinere a solului după instalarea
culturilor sînt tot atît de necesare ca şi cele de pregătire a lui în acest scop.
Peste vară, solul trebuie menţinut permanent într-o stare bună de afînare, fără
crustă şi lipsit de buruieni.
întreţinerea solului din pepiniere vizează, prin urmare, combaterea
sistematică a buruienilor şi afînarea solului. Combaterea mecanică a buruienilor
se asigură prin prăşit şi plivit.
Prăşitul sau praşila este operaţia de săpare, prin care stratul de la suprafaţa
solului este mobilizat şi afinat pe adîncimea de 5—10 cm, iar buruienile sînt
tăiate, fragmentate şi astfel distruse. Această lucrare se execută cu unelte

274
tăietoare (săpăligi, sape, prăşitoare de diferite tipuri) acţionate manual (fig. 90)
sau de forma unor motoprăşitoare (fig. 91).
Prăşitul este lucrarea de bază, pînă acum cea mai frecvent folosită în
sistemul de întreţinere a solului din culturi. La aplicarea lui se are în vedere nu
numai prezenţa sau absenţa buruienilor, ci şi nevoia de a menţine în
permanenţă un strat de sol afinat.
174

275
 Afînarea solului, obţinută prin spargerea şi mărunţirea crustei influenţează
favorabil regimul factorilor ecopedologici şi îndeosebi bilanţul apei din sol.
Prin stratul de sol afinat, apa, aerul şi căldura pătrund mai uşor şi activează
procesele microbiologice. Mărunţirea crustei înlătură sistemul capilar care
facilitează pierderea apei din sol prin evaporare directă.
In spaţiile lacunare din stratul afinat, se condensează peste noapte vaporii de
apă din atmosferă şi se formează aşa-numita rouă internă (subterană). Apa
rezultată din această condensare este absorbită de sol pe cale higroscopică şi
este apoi trecută Fig. 91 — întreţinerea culturilor cu
ca rezervă capilară. Cercetînd motoprăşitoarea.
acest fenomen, L. С h a p t a 1,
citat de Ionescu-Siseşti (50), constată că din roua internă formată în stratul de
sol afinat pe adîncimea de cîţiva centimetri, se acumulează în decurs de 3 luni,
598 m3 de apă la hectar, iar L e b e d e v, citat de acelaşi autor, stabileşte că
solul din regiunea Odesa, primeşte în 200 nopţi, prin condensare internă, o
cantitate de apă echivalentă cu 72 mm precipitaţii. Aşadar, roua internă poate
constitui, în anumite regiuni şi perioade, o importantă sursă de apă pentru
culturi. De aceea, praşila aplicată cu scopul afînării solului apare necesară
adeseori chiar în lipsa buruienilor.
175

276
Fig. 92 — Prăşitoare mecanică (PCV-2.25).
In solul întreţinut prin praşile, rezervele de apă sînt totdeauna mai mari
(tabelul 36), deoarece se înlesneşte formarea de rouă subterană şi mai ales se
reduce sensibil pierderea apei prin evaporarea directă şi prin consumul ei
neproductiv de către buruieni. Pe acest fapt se bazează zicala populară că „două
praşile fac cît un udat".
Tabelul Зв
Influenţa praşile! asupra rezervelor <Ie apă din sol (după E. 1\ Zaborovsclil)
Umiditatea medie a solului In timpul
verii,
So1 în procente, la adîncimea de :
5 cm JO cm 40 cm
Prăşit 15,5 14,1 12,3
Neprăşit 9,4 10,4 9,8
Buruienile se combat uşor prin praşile, aplicate curînd după răsărirea lor,
cînd sînt încă tinere şi lipsite de rădăcini profunde şi puternice. Pentru
combaterea buruienilor şi afînarea solului, prima praşilă apare adeseori
necesară înainte de răsărirea culturilor. Executată în această etapă, ea poartă
denumirea de „praşilă oarbă" şi se aplică pe toată suprafaţa, cînd semănatul s-a
făcut mai adînc (peste 4 cm) sau se limitează numai la spaţiile dintre rînduri,
cînd seminţele se găsesc la mică adîncime, încolţite şi pe cale de răsărire. In
acest ultim caz, se seamănă distanţat, în lungul rigolelor, seminţe de ovăz,
muştar etc., ale căror plantule răsar şi cresc repede, mareînd poziţia rîndurilor.
După răsărirea culturilor, prăşitul se execută între rînduri, ori de cîte ori apar
buruienile şi se formează crusta. Numărul şi frecvenţa intervenţiilor cu lucrări
de întreţinere a solului se stabilesc în funcţie de zona fitoclimatică, vîrsta
puieţilor şi gradul de îmburuienire. Cu cît climatul este mai uscat, puieţii mai
tineri şi abundenţa buruienilor mai mare, cu atît intervenţiile cu praşile trebuie
să fie mai multe şi mai dese. Ca regulă generală, în regiunile secetoase ale ţării
noastre, se execută într-o perioadă de vegetaţie 5—6 praşile la puieţii de 1 an şi

277
4—5 praşile la puieţii de 2 ani, iar în regiunile cu precipitaţii suficiente (de deal
şi munte), 3—4 praşile la puieţii de 1 an şi 2—3 praşile la cei de 2 ani. In prima
parte a sezonului de vegetaţie, în faza de creştere intensă a puieţilor, praşilele se
execută mai des decît spre sfîrşitul perioadei de vegetaţie, cînd se urmăreşte
grăbirea coacerii ţesuturilor. Prăşitul executat la timp şi cu unelte potrivite
contribuie la activarea creşterilor şi la sporirea calităţii puieţilor (tabelul 37).
Tabelul 37
Influenta praşile! asupra creşterii puieţilor de pin lit vlrstfi de 2 ani (după E. P.
Zaborovs с li I)
Greutatea medie a 100 puieţi In g
So1 rădăcini ramuri tulpiniţe
Prăşit Neprăşit 17,0 7,2 40,5 5,9 24,4 19,0

Surwană
Prăşitul, manual sau mecanizat, trebuie aplicat pe intervalul dintre rînduri cu
multă grijă, pentru a evita vătămarea mecanică a puieţilor. In acest scop, se lasă
de o parte şi de alta a rîndurilor de puieţi zone de protecţie, late de circa 5 cm,
în care nu se intervine cu organele active ale prăşitoarelor acţionate hipo sau de
tractor.
Plivitul, considerat un adaus la măsura de bază folosită în lupta cu
buruienile, se aplică acolo unde nu este posibil prăşitul şi anume, în culturi
dese, rezultate în urma semănăturilor prin împrăştiere, pe zonele de protecţie
din vecinătatea rîndurilor şi între puieţi pe rînd. Plivitul presupune înlăturarea
buruienilor prin smulgere cu mîna. Lucrarea se execută întotdeauna după ploaie
sau udat artificial, cînd pămîntul este suficient de umed, iar buruienile se smulg
uşor, fără a deranja puieţii. Cînd au rădăcini puternice şi solul este tasat, buru-
ienile se taie cît mai adînc posibil, cu unelte manuale ascuţite (fig. 93). Plivitul
se aplică în exclusivitate la combaterea buruienilor din culturile dese instalate
în spaţii adăpostite.

278
Fig. 93
a ~ guviu;
Unelte manuale pentru plivit:
b — scoabă: d — spatulă.
с — gheară;
12 - IMPAX) U HlRl
177
Cu toate progresele înregistrate în domeniul mecanizării lucrărilor din
pepinieră, combaterea buruienilor prin prăşit şi plivit implică încă multă forţă
de muncă şi cheltuieli însemnate, care grevează preţul de cost al puieţilor. De
aceea, în ultima vreme, sînt intensificate preocupările pentru perfecţionarea
metodelor de combatere chimică a buruienilor, urmînd ca praşila să se aplice
mai rar şi numai pentru afînarea solului.

10.5. COMBATEREA CHIMICA A BURUIENILOR

Combaterea chimică a vegetaţiei dăunătoare se bazează pe capacitatea unor
substanţe numite jitocide de a distruge toate sau anumite plante cînd ajung în
contact ori pătrund în ele. Aceste substanţe poartă denumirea de ierbicide, cînd

279
se folosesc pentru combaterea plantelor ierbacee (a buruienilor) şi arboricide,
cînd se folosesc împotriva unor plante lemnoase.
In ansamblul lor, fitocidele pot fi clasificate după modul de acţiune,
compoziţia chimică şi perioada de aplicare.
După modul de acţiune, acestea se împart în: jitocide sistemice (trans-
locante), care pătrund în interiorul plantelor, unde perturbă progresiv funcţiile
biologice şi astfel le distruge; jitocide selective, care atacă şi distrug numai
anumite specii de plante; jitocide de contact, care acţionează direct prin
distrugerea ţesuturilor atinse şi jitocide totale, care distrug, fără excepţie, toate
plantele întîlnite.
După compoziţia chimică, se împart în fitocide organice, cu sau fără azot,
hormonale şi nehormonale şi jitocide anorganice, reprezentate prin diferite
săruri minerale şi acizi.
După perioada de aplicare se deosebesc: jitocide preemergente, care se
aplică înainte de răsărirea plantelor şi fitocide emergente, aplicate după
răsărirea plantelor.
Fitocide sistemice organice hormonale. Acestea alcătuiesc o gamă largă de
compuşi ai fenoxiacizilor (acetici, butirici şi propionici). Acţiunea lor sistemică
constă într-o perturbare a funcţiei ţesuturilor generatoare. De aceea, eficacitatea
lor se reduce mult în perioadele de creştere înceată şi mai ales în timpul
repausului vegetativ. Aceste produse nu se comercializează în general sub
formă de acid pur, ci sub formă de ester sau sare. Esterii nefiind solubili în apă
la concentraţia cerută, se comercializează împreună cu alte produse lichide,
care permit obţinerea de emulsii. Dintre fitocidele hormonale mai importante
sînt:
— Diclordonul sodic, sarea de sodiu a acidului 2,4 diclorfenoxiacetic (2,4
D). Se fabrică la Combinatul chimic Borzeşti. Are un grad mediu de toxicitate.
Doza letală* (DL 50; este de 118—375 mg/kg. Acidul 2,4 D sub formă de

280
soluţie în concentraţie de 1,5 kg de substanţă activă (S.A.), la 1000 1 de apă,
pentru un hectar, poate fi utilizat la combaterea plantelor dicotiledonate anuale
şi perene, prin pulverizare mecanică, din aprilie pînă în august.
— Acidul 2,4,5 — triclorjenoxiacetic (2,4,5-T) este un fitocid mai mult
total decît selectiv, cu acţiune mai puternică decît 2,4 D. Este folosit, sub formă
de soluţie în combaterea buruienilor fără excepţie, dovedindu-se
* Gradul de toxicitate se măsoară prin cantitatea de substanţă necesară pentru a
ucide jumătate dintr-o populaţie animală, cantitate raportată la 1 kg din
greutatea vie. Această cantitate reprezintă doza letală 50 sau prescurtat DL
50.

totodată fitocidul cel mai eficace asupra vegetaţiei lemnoase. Se folosese, In

general, concentraţii de 1 kg S.A. pentru 1000 1 soluţie apoasă. Doza letală
(DL 50) este de 300 mg/kg.
— Acidul 2-metil-4-clorfenoxiacetic (MCPA), cunoscut în ţară sub
denumirea de dicotex, este foarte solubil în apă şi are o toxicitate redusă (DL
50 = 3200 mg/kg). Are acţiune similară cu a acidului 2,4 D.
Fitocide sistemice hormonale, din grupa fenoxiacizilor, mai pot fi amintite:
acidul 2,4 diclorfenoxibutiric (2,4-DB), acidul 2-metil-4-clorfenoxi- butiric
(MCPB), acidul 2,4-diclorfenoxipropionic sau diclorprop (2,4 DP), acidul 2,4,5
triclorfenoxipropionic, sinonim cu fenoprop sau silver (2,4,5-TP), acidul 2-
metil-4-clorfenoxipropionic sau mecoprop (MCPP) etc. Toate au proprietăţi
asemănătoare cu ale celorlalţi fenoxiacizi şi sînt folosiţi la combaterea unor
specii de buruieni.
Fitocide sistemice organice nehormonale. Acestea formează grupe de
compuşi, cu structuri chimice foarte diferite, cum ar fi: triazinele, triazolii,
acizii alifatici halogenaţi, carbamaţii şi derivaţii ureei.

281
 Grupa triazinelor cuprinde cele mai numeroase şi mai active substanţe
nehormonale, cu efect fitocid sistemic, total sau selectiv. Aceste substanţe sînt
absorbite în mai mare măsură prin rădăcini decît pe cale foliară. Fiind puţin
solubile în apă, rămîn mult timp imobilizate în stratul superior al solului. Au un
efect mai slab asupra seminţelor şi mai puternic asupra plantelor formate.
Dintre triazine se prezintă:
— Simazinul (2-clor-4,6-bis (etil-amino)-sim-triazină): se prezintă sub
formă de pulbere fină, care conţine 50 % substanţă activă (DL50 fiind de 5000
mg/kg). Are o sferă largă de acţiune, afectînd aproape toate speciile de
buruieni, mai ales curînd după răsărirea lor. Faptul că este puţin solubil în apă
şi pătrunde foarte greu în pămînt (după 100 mm ploaie, pătrunde abia 2 mm),
face ca cea mai mare parte a substanţei active să rămînă în stratul superficial al
solului, unde îşi conservă acţiunea fitocidă timp îndelungat. Se recomandă
utilizarea lui mai ales în perioadele cu precipitaţii abundente pentru combaterea
gramineelor şi a numeroaselor dicotiledonate.
— Atrazinul (2-clor-4-etil-amino-6-izopropil-amino-simtriazină) conţine 50
% S.A., este puţin toxic (DL50 = 3080 mg/kg). Produsul are proprietăţi
asemănătoare cu ale simazinului, dar este superior acestuia fiind absorbit atît de
rădăcinile, cît şi de frunzele buruienilor. Aplicarea atrazinului este deci mai
sigură, acţiunea lui fiind mai puţin legată de condiţiile climatice (umiditate).
Are acţiune fitotoxică asupra seminţelor şi distruge în egală măsură buruienile
cu înrădăcinare profundă.
Din grupa chimică a triazolilor, cel mai reprezentativ fitocid este
arninotriazolul (ATA), care pătrunde şi rămîne în frunze 12 ore, timp în care
produce intoxicarea şi uscarea lor. Este eficace asupra pirului şi în general
asupra plantelor cu rădăcini profunde.
Din grupa acizilor alifatici halogenaţi cu efecte fitocide sînt: dalaponul
(acidul 2,2-diclorpropionic), T.C.A. (acidul tricloracetic), DCIB (acidul 2,3-

282
diclorizubutiric) şi 2,2,3-TCP (acidul 2,2,3 triclorpropionic). Dalaponul şi TCA
sînt acizii, din această grupă, cei mai bine cunoscuţi şi mai utilizaţi.
— Dalaponul este un acid puternic, care se absoarbe prin rădăcini şi frunze.
Spre deosebire de aminotriazol, dalaponul persistă în plantă timp de mai multe
săptămîni, fără să sufere vreo schimbare chimică. Este utilizat sub forma sării
de sodiu şi are eficacitate mai mare în combaterea unor buruieni anuale şi
perene chiar din rîndul gramineelor. Este considerat un ierbicid specific în
combaterea pirului. In doze mari, devine un fitocid total (DL50 = 1 330
mg/kg).
— T.C.A. este mai puţin eficace decît dalaponul, dar, în schimb, are o
remanenţă mai mare în sol, acţionînd asupra regimului hidric intern al
plantelor, provocînd o transpiraţie puternică urmată de o veştejire şi apoi de
moartea plantei. Este folosit la combaterea buruienilor graminee şi a multor
dicotiledonate (DL50=3 200 mg/kg).
Derivaţii ureei formează un alt grup numeros de fitocide sistemice, cum ar
fi: monuronul, neburonul, metabentiazuronul, linuronul, diuronul, jenuronul
etc. Aceste fitocide, de mare perspectivă, sînt foarte stabile în straturile
superioare ale solului, rămînînd nedescompuse, în multe cazuri, pînă la 2 ani.
Carbamaţii formează o grupă de fitocide interesante prin efectele pe care le
produc. Aplicate în sol, acţionează mai cu seamă asupra seminţelor. Dereglează
procesul de diviziune celulară prin producerea unor aberaţii mitotice. Din grupa
carbamaţilor face parte: prophamul sau IPC (izopropil- N-fenil-carbamat),
folosit în combaterea buruienilor din culturi, butinolul sau BiPC (ester al
acidului clorfenilcarbamatic), care, aplicat împreună cu OMU (derivat al ureei)
şi cu pirazon, dă renumiţii compuşi alipur şi alicep, folosiţi pe scară largă în
combaterea buruienilor din culturile forestiere de pepinieră.
Benzonitrilii constituie o altă grupă a fitocidelor cu aplicabilitate practică în
culturi forestiere. Din această grupă fac parte clortiamida sau diclor-2,6-

283
tiobenzamida şi diclobenilul sau diclor-2,6-benzonitril. Ambele sînt selective în
privinţa răşinoaselor.
Fitocide de contact organice. Această categorie de fitocide este foarte
cuprinzătoare şi include substanţe cu structuri variate. Cele mai răspîndite şi
mai mult folosite sînt: dibutoxul, dinosebul, sinoxul (din grupa nitro- fenolilor)
diquatul, paraquatul (din grupa sărurilor de bipiridilium).
Diquatul şi paraquatul sau gramoxonul sînt cele mai noi preparate fitocide
de contact. Acţiunea lor se situează la limita medie dintre fitocidele de contact
şi cele sistemice. Sînt compuşi cu acţiune fitotoxică puternică şi rapidă, mai
ales asupra vîrfului de creştere al plantelor. Distrug cea mai mare parte a
dicotiledonatelor anuale şi perene. Părţile bine lignificate ale plantelor
lemnoase sînt, în general insensibile la acţiunea acestor fitocide. Totuşi,
tulpinile tinere ale puieţilor de plop şi de răşinoase pot fi vătămate. Aceste
fitocide se utilizează prin pulverizare, fie înainte de răsărirea culturilor sau de
executare a plantaţiilor, fie după aceste lucrări, dar în acest ultim caz este
necesar să se folosească scuturi care să protejeze plantele cultivate de contactul
cu aceste produse. Diquatul şi paraquatul au o largă aplicabilitate ca ierbicide
totale în sola cu ogor negru, ca şi pe reţeaua de drumuri.
Fitocide de contact anorganice. Dintre acestea, mai importante sînt:
suljamatul de amoniu (AMS), cloratul de sodiu, cianamida de calciu, acidul
arsenic cu sărurile sale.
— Suljamatul de amoniu prelungeşte starea de repaus a seminţelor pînă la
epuizarea rezervelor nutritive, producînd moartea plantei chiar în embrion. La
plante ierbacee şi lemnoase tinere pătrunde în ţesuturi prin frunze sau răni
existente pe tulpină. Nu prezintă nici o selectivitate, fiind eficace la combaterea
vegetaţiei erbacee şi lemnoase dăunătoare. Este solubil în apă (684 g/l). DL50
este de 4000 mg/kg.

284
 — Cloratul de sodiu este un fitocid total, lipsit de selectivitate. Este foarte
solubil în apă şi cu DL50 — 5 000 mg/kg.
— Cianamida de calciu, folosită în doze mari la distrugerea buruienilor,
determină coagularea bruscă a proteinelor şi, ca urmare, conţinutul celular
devine granular.
— Sărurile acidului arsenic sînt folosite, de asemenea, cu succes în practică,
avînd un efect puternic asupra mitozei celulare. Sînt foarte solubile în apă şi
foarte toxice (DL50 = 10—50 mg/kg.
Folosirea erbicidelor în pepiniere. La combaterea buruienilor din
pepiniere este necesar să se ţină seama de natura şi modul de acţiune a
erbicidelor, doza folosită, prezenţa sau lipsa culturilor forestiere pe suprafaţa
tratată.
Pe suprafeţe ocupate de culturi forestiere se recomandă folosirea unor
erbicide cu acţiune selectivă, care distrug buruienile fără să vatăme puieţii. Din
această categorie fac parte simazinul, atrazinul, alipuruî. gra- moxonul etc. Dar
şi aceste erbicide pot fi dăunătoare semănăturilor de foioase si răşinoase,
precum şi butaşilor de plop, dacă se aplică în doze mari în primul an de viaţă şi,
mai ales, curînd dună instalarea culturilor (tabelul 38). Puieţii din semănături
sau butăşiri, aflaţi în al doilea an de viaţă, ca şi cei repicaţi, avînd înrădăcinarea
mai profundă, dispun de o rezistenţă sporită şi, ca urmare, suportă mai uşor
tratamente făcute cu doze de erbicide chiar mai mari decît în primul an.
Tabelul ss
TerMrlde ?i dore ce se po( folosi fn miturile nnor specii forestier» din primul
nn
(dnpii S. В Я d n 1 e s с u)
Specie Erbicidul Doza ce se poate folosi
Molid atrazin 1,0-1.5 kg/ha (0.5-0,7 kg/ha S.A.)
simazin 1.5-2.0 kg/ha (0,7-1,0 kg/ha S.A.)
Pin silvestru atrazin 1.0 kg/ha(0,5 kgflia S.A )
simazin 1,5 kg/ha (0,75 kg/ha S.A.)

285
Stejar atrazin 2,5 kg/ha (1,25 kg/ha S.A )
Tei, paltin de ctmp atrazin 1,0-1.5 kg/ha (0,5-0.7 kg/ha S.A.)
Paltin de munte, atrazin 1,0 kg/ha (0,5 kg/ha S.A.)
frasin
Plop (butaşi) atrazin 1,0-1,5 kg/ha (0,5-0,7 kg/ha S.A.)
simazin 2,0-2,5 kg/ha (1,0-1,2 kg/ha S.A.)
Prin aplicarea erbicidelor, mai ales în semănături, nu trebuie să se
urmărească totdeauna distrugerea totală a buruienilor. Acest lucru nici nu ar fi
posibil fără să se vatăme puieţii. De aceea, se consideră suficient dacă, prin
folosirea unor doze inofensive culturilor, se reduce gradul de îmbu- ruienire.
Chiar la o descopleşire parţială de buruieni, puieţii se dezvoltă mai bine, într-o
perioadă cînd ei manifestă maximum de sensibilitate faţă de factorii dăunători.
De asemenea, prin reducerea gradului de îmburuie- nire, scade volumul
lucrărilor costisitoare de plivit pe rîndurile de puieţi şi de prăşit între rînduri.
181
Pe suprafeţele care se pregătesc în vederea instalării culturilor (sola în
ameliorarea cu ogor negru), se recomandă erbicide cu acţiune totală, pentru a
obţine un teren curat, complet lipsit de buruieni. în acest scop, se folosesc
amitrolul, dalaponul, TCA etc. Este însă necesar să se reţină că instalarea
culturilor forestiere, în urma aplicării tratamentului, se poate face numai după
trecerea timpului în care erbicidele folosite se inacti- vează în sol.
Reţeaua drumurilor din pepiniere, constituind o importantă suprafaţă
necultivabilă, poate fi întreţinută prin folosirea erbicidelor cu acţiune totală,
avînd grijă să nu se transmită în cuprinsul unităţilor de cultură învecinate.
Măsuri de protecţia muncii. Erbicidele şi unele îngrăşăminte chimice
folosite în pepiniere pot pătrunde în organismul omului sau al animalelor prin
piele, aparat respirator sau digestiv, provocînd intoxicaţii de intensitate diferită
în funcţie de gradul de toxicitate şi cantitatea ajunsă în corp.
Aşa de exemplu, gramoxonul şi erbicidele pe bază T.C.A. produc iritări
grave ale pielii şi a ochilor.

286
 Pentru a preveni intoxicaţiile sau vătămările de orice fel, se impun o serie de
măsuri de protecţie. Astfel, prepararea soluţiilor erbicide se încredinţează
numai persoanelor calificate care poartă obligatoriu echipamentul de protecţie
corespunzător. La manipularea şi administrarea soluţiilor toxice este indicat să
se poarte mănuşi, şorţuri şi măşti sau ochelari de protecţie. Stropirea cu soluţii
erbicide sau prăfuirea se execută în direcţia de bătaie a vîntului, pentru a feri
muncitorul de aceste substanţe. In timpul lucrului este interzis de a fuma, bea
sau de a mînca. După terminarea lucrului, echipamentul de protecţie se
dezbracă, iar muncitorii trebuie să-şi spele bine cu apă şi săpun faţa şi mîinile.
Folosirea în gospodărie a ambalajelor, în care au fost păstrate erbicidele, este
interzisă, chiar dacă ele se spală. Resturile de soluţii sau apa cu care se spală nu
trebuie aruncata în apropierea fîntînilor sau a cursurilor de apă.

10.6. IRIGAREA CULTURILOR

Asigurarea culturilor din pepiniere cu apă, corespunzător cerinţelor,
reprezintă una din principalele căi de sporire cantitativă şi calitativă a
producţiei de puieţi. Chiar dacă unele plante lemnoase suportă deficitul divers
prelungit de umiditate în sol, marea majoritate a speciilor forestiere cultivate în
pepiniere realizează un maximum de vegetaţie şi creştere atunci cînd în sol este
asigurată aprovizionarea activă cu apă a rădăcinilor. Obişnuit, această situaţie
de umiditate optimă pentru culturi se găseşte la mijlocul intervalului dintre
coeficientul de ofilire şi capacitatea de cîmp pentru apă a solului. în condiţii de
optimum hidric în sol, toate funcţiile plantelor se desfăşoară normal şi creşterile
sînt active. Există la noi regiuni şi perioade secetoase, cînd regimul de
umiditate înregistrează o depărtare, mai mică sau mai mare, de acest optim. In
aceste situaţii, plantele cultivate absorb tot mai greu şi mai puţină apă, iar
creşterile vegetative scad puternic.

287
 Pentru a avea o imagine cît mai clară, privind asigurarea umidităţii optime
în sol pe toată durata cît se cultivă terenul, este necesar să se întocmească
bilanţul apei în sol. La stabilirea acestuia se au în vedere, pe de o parte,
acumulările (din zăpada topită peste iarnă, din precipitaţiile căzute în perioada
de vegetaţie, din apa freatică ajunsă în stratul fiziologic
182
al solului) si, po de altă parte, pierderile (prin evaporaţie, transpiraţie etc.). Cînd
raportul dintre apa acumulată şi apa pierdută este subunitar, apare necesitatea
completării cantităţii de apă în deficit, prin irigare sau udat artificial.
Irigarea este o măsură tehnică prin care se urmăreşte, la nevoie, apro-
vizionarea dirijată a solului cu apă.
In vederea reducerii sau înlăturării udatului artificial se iau obişnuit măsuri
pentru sporirea acumulărilor de apă în sol (prin desfundarea adîncă de toamnă,
reţinerea zăpezii peste iarnă etc.) şi pentru diminuarea pierderilor (prin afînarea
superficială a solului şi mulcire, prin combaterea buruienilor etc.). Cu toate
aceste măsuri, în regiunile secetoase ale ţării, umiditatea naturală a solului
rămîne insuficientă pentru creşterea normală a culturilor. Situaţii similare pot să
apară şi în unele regiuni cu precipitaţii anuale suficiente, cînd se cultivă specii
mai exigente faţă de umiditate sau cînd apar perioade de secetă. De aceea, se
impune ca orice pepinieră să fie asigurată cu o sursă de alimentare cu apă
pentru irigarea culturilor la nevoie.
Conducerea apei de irigat la lerenul cultivat se face în mod diferenţiat, în
funcţie de debitul şi nivelul sursei, de relieful terenului şi de metoda de irigare
folosită. Astfel, în cazul cînd sursa de apă este un rîu sau pîrîu, lac ori bazin de
acumulare, în care nivelul apei este la o cotă mai ridicată decît terenul de
irigaţie, trecerea apei din sursă pe canalul sau conducta principală se face
gravitaţional. Dacă apa din sursa de alimentare se află sub nivelul terenului de

288
irigat, se folosesc pompe care ridică şi dirijează apa cu presiune pe conducte
principale.
Oricare ar fi sursa de alimentare, apa folosită la irigat trebuie să corespundă
unor condiţii de calitate. în solurile bine aprovizionate în elemente minerale,
cantitatea de săruri din apa de irigat nu trebuie să depăşească 1 g/l. Utilizarea
unor ape cu conţinut ridicat de săruri determină creşterea concentraţiei soluţiei
solului, care influenţează negativ creşterea culturilor. De asemenea, nu este
admis ca apa de irigare să conţină reziduuri nocive pentru culturi. Temperatura
apei folosite la udat artificial trebuie să aibă valori apropiate de cea a mediului
înconjurător (15—20°C în lunile de vară). Apa prea rece duce la perturbarea
proceselor fiziologice ale culturilor irigate. De aceea, în imtlte pepiniere, sînt
necesare bazine pentru încălzirea naturală a apei înainte de folosirea ei la udat.
Aprovizionarea culturilor cu apă se face pe mai multe căi şi anume, prin
irigare de suprafaţă sau prin revărsare, irigare subterană sau sub- mersiune şi
prin ploaie artificială sau aspersiune. Oricare ar fi metoda aleasă, ea trebuie să
fie accesibilă mecanizării, să asigure udarea uniformă a solului pe adîncimea
pînă la care pătrund rădăcinile, să menţină structura solului, să evite levigarea
elementelor minerale din straturile superioare ale solului etc.
Irigarea de suprafaţă prin revărsare, presupune ca terenul pepinierei să fie
uşor înclinat (1—2°), iar sursa de apă situată la cota cea mai ridicată din
cuprinsul sau vecinătatea pepinierei. în acest caz, apa de udat curge sub forma
unei pînze subţiri şi continue pe suprafaţa cultivată sau este dirijată cu ajutorul
unor rigole săpate între rîndurile de puieţi. Irigarea culturilor nu se realizează
uniform; de aceea, metoda poate fi folosită cel mult în pepiniere de importanţă
secundară, situate la munte, unde necesitatea udatului artificial apare mai rar.
Irigarea subterană prin submersiune presupune conducerea apei sub
presiune printr-o reţea de tuburi perforate şi îngropate la o anumită adîn-
183

289
Fig. 94 — Irigaţia prin aspersiune.
cime în sol. Metoda este puţin folosită, deoarece se consumă o cantitate mare
de apă la irigat, iar conductele îngropate pot incomoda adesea lucrarea şi
întreţinerea solului.
Irigarea prin aspersiune (fig. 94) este metoda cea mai avantajoasă şi frecvent
folosită în pepinierele mari cu caracter permanent. In acest caz, apa este adusă
sub presiune şi distribuită pe suprafeţele de irigat cu ajutorul aspersoarelor
(pluviatoarelor) sub formă de picături (ploaie artificială).
Udatul prin aspersiune umezeşte nu numai solul, ci şi atmosfera învecinată,
spală şi răcoreşte frunzele plantelor cultivate. In cădere, picăturile de apă
absorb din aer oxigen, bioxid de carbon şi alte gaze, avînd astfel capacitate mai
mare de solubilizare a elementelor minerale din sol. In apa folosită la irigarea
prin aspersiune pot fi solubilizate îngrăşăminte chimice pentru fertilizarea
suplimentară în perioada de vegetaţie. De asemenea, aspersiunea poate fi
folosită uşor ca măsură de combatere a îngheţurilor.
Indiferent de metoda de irigare adoptată, cantitatea de apă folosită trebuie să
asigure menţinerea unei umidităţi optime în sol. Cantitatea de apă care se
administrează unei culturi, pe suprafaţa de un hectar, într-o repriză, reprezintă
norma de udare, ce se calculează cu formula :
Q = 110 • Я • Gv(C---------------------Pmin )

290
în care :
Q este norma de udare (în m3/ha) ;
II — grosimea stratului de sol activ care se udă (în m) ;
Gv — greutatea volumetrică a stratului activ (în t/m3) ;
С — capacitatea de cîmp pentru apă în % din greutatea solului uscat;
l min- plafonul minim (în %).
Plafonul minim al umidităţii solului marchează pragul deasupra căruia se
află domeniul umidităţii uşor accesibile sau limita inferioară a acestei umidităţi.
Se deduce din formula :
184
Pmln = Co
2
in care :
Co este coeficientul de ofilire ;
С — capacitatea de cîmp pentru apă a solului.
Cînd umiditatea solului scade sub plafonul minim, alimentarea cu apă a
culturilor prin irigare trebuie să fie făcută în toate fenofazele de creştere
vegetativă şi mai cu seamă în perioadele de creştere activă. In cazul speciilor cu
seminţe mărunte, care se seamănă la suprafaţă sau pînă la adîncimea de 1—2
cm, este necesară o udare premergătoare semănatului, dacă solul nu este
suficient de umed.
După răsărirea culturilor, determinarea şi cunoaşterea permanentă a
intervalului umidităţii uşor accesibile şi a pragului de trecere la plafonul minim
al umidităţii prezintă o importanţă deosebită în tehnica irigaţiei, deoarece pe
baza acestor date, se pot stabili riguros ştiinţific momentul de aplicare a
udărilor şi mărimea normei de udare, pentru completarea rezervei de apă din
sol la nivelul capacităţii de cîmp.

291
 La sfîrşitul verii sau începutul toamnei, udatul artificial încetează, pentru a
da posibilitatea coacerii ţesuturilor la puieţi. In lipsă de ploaie, irigaţia se aplică
şi cu ocazia repicajului, butăşirii sau recoltării materialului de plantat.

10.7. TĂIERI DE FORMARE A PUIEŢILOR

Tn pepinieră se produc puîeţî de plante lemnoase într-o gamă largă de
sortimente, cu scopul satisfacerii nevoilor multit>le si variate de instalare
artificială a vegetaţiei forestiere prin plantaţii. Indiferent de destinaţia lor.
puieţii apţi de plantat trebuie să îndeplinească, în afară dp caracteristicile
dimensionale standardizate, si anumite forme ale tulpinii $î rădăcinii. Tn acest
scop. anare frecvent necesitatea aplicării unor tăieri de formare a sistemului de
rădăcini, a tulpinii şi coroanei.
Rădăcinile plantelor, ca organe ortotrope. sînt alcătuite din rădăcina
principală sau primară (dezvoltată din radicula embrionului) şi din numeroase
rădăcini secundare si de ordin inferior dispuse radial în poziţio orizontală,
verticală sau oblică. Totalitatea rădăcinilor unei plante alcătuiesc sistemul de
rădăcini sau de înrădăcinare, variabil cu specia şi cu condiţiile edafice.
Tn condiţiile de vegetaţie, deosebit de favorabile ce sînt asigurate în
pepiniere, rădăcinile celor mai multe specii forestiere tind să crească mult în
lungime, fără să formeze suficiente ramificaţii laterale. Această particularitate
constituie un inconvenient. Cu cît rădăcinile sînt mai lungi, cu atît recoltarea
puieţilor este mai dificilă. La scos, unele din rădăcinile puieţilor se rup şi se
pierd, altele mai lungi se scurtează în mod deliberat, prin toaletare, după
recoltare, pentru a uşura manipularea şi mai ales plantarea. Asa se explică de
ce. uneori, puieţii se plantează numai cu o porţiune din rădăcina principală si cu
cîteva ramificaţii laterale. Se înţelege că asemenea puieţi se prind mai greu
după plantare şi cresc mai încet.

292
 Pentru a obţine puieţi cu un sistem de rădăcini concentrat şi bogat fasciculat,
tehnica modernă recomandă retezarea in sol a rădăcinilor mai lungi, ca regulă,
cu un an înainte de scosul puieţilor. Experimental, s-a demonstrat că această
operaţie este uşor suportată de puieţi şi duce la
185
apariţia unui mare număr dc rădăcini adventive din căluşul format pentru
cicatrizarea rănilor şi din zonele situate deasupra' secţiunilor. Aşadar, scurtarea
in sol a rădăcinilor are ca efect nu numai atenuarea alungirii lor exagerate, ci şi
formarea unui sistem de rădăcini strîns şi bogat fascicular care uşurează, pe de
o parte, operaţia de transplantare (scos, manipulare şi plantare) şi asigură pe de
altă parte, prinderea puieţilor plantaţi.
In principiu, retezarea rădăcinilor nu se aplică la puieţii care devin apţi de
plantat la vîrsta de un an, după un singur sezon de vegetaţie. La foioase, care
cresc în pepinieră mai mult de un an, retezarea rădăcinilor se execută după ce
puieţii au parcurs un sezon de vegetaţie, cu excepţia celor care dezvoltă de la
început un pivot puternic, cum ar fi cei de stejar. La răşinoase, această operaţie
se aplică cu un an înainte de recoltare şi numai la puieţii în vîrstă de cel puţin 2
ani.
Retezarea rădăcinilor se execută toamna sau primăvara, în timpul repausului
vegetativ. Manual, operaţia se face folosind o cazma cu tăişul drept şi foarte
bine ascuţit. La distanţa de 10—15 cm de rînd, lama cazmalei se înfige sub un
unghi de 45° şi printr-o singură apăsare se scurtează rădăcinile mai lungi de 10
—15 cm (fig. 95).
Mecanizat, rădăcinile pot fi scurtate cu ajutorul unui dispozitiv special,
prevăzut cu o parte activă tăietoare alcătuită dintr-o lamă de oţel subţire
semicirculară sau de forma literei U, care, trecînd pe sub rîndul de puieţi,
retează rădăcinile la adîncime reglabilă (fig. 96).

293
 Indiferent de uneltele folosite, retezarea rădăcinilor se realizează în condiţii
mai bune cînd solul este reavăn. De aceea, operaţia se execută totdeauna după
ploaie sau udat artificial.

Fif. 96 — Dispozitiv mecanic

pentru retezarea pivotului: a — vedere generală; b — organul activ ţi modul de
lucru.
Fig. 95 — Retezarea pivotului cu cazmaua.

Retezarea pivotului la puieţii de stejar se aplică în primul an, curînd după

răsărirea lor (în luna iunie), cînd ţesuturile sînt încă fragile şi se taie uşor.
Operaţiile tehnice de formare a trunchiului * şi coroanei se aplică la anumite
categorii de puieţi cultivaţi în pepiniere. Puieţii de talie mică, destinaţi
lucrărilor obişnuite de împădurire, foarte rar sînt supuşi unor tăieri de formare a
coroanei. Ei dobîndesc portul specific forestier, cu trunchi înalt, elagat şi
coroană mică, după constituirea stării de masiv. In schimb, puieţii de talie
mare, aparţinînd unor specii repede crescătoare, nu ajung, obişnuit, să aibă o
conformaţie bună şi creştere activă, fără intervenţii cu tăieri de suprimare a
ramurilor inferioare inactive (elagaj artificial) şi de scurtare a celor asimetrice
din coroană. La plopi euramericani, de exemplu, se pot obţine exemplare

294
viguroase, cu trunchi drept şi înalt, coroană echilibrată şi activă, numai dacă se
aplică tăieri sistematice de formare, începînd din primul an de creştere în
pepinieră.
In cazul puieţilor destinaţi plantaţiilor semincere (plantajelor) şi a celor
ornamentali folosiţi în spaţii verzi, tăierile de formare a trunchiului şi coroanei
constituie o practică obişnuită, necesară şi deosebit de importantă. Forma,
mărimea şi densitatea coroanei, înălţimea trunchiului etc., impuse de scopul
urmărit (efectul decorativ în spaţii verzi şi fructificaţia bogată în plantaje), nu
pot fi obţinute decît prin tăieri de formare, începute în pepinieră şi adeseori
continuate după plantarea puieţilor. Prin selectarea ramurilor şi prin reglarea
creşterii lor se pot obţine forme care să difere uneori complet de habitusul
natural al speciei şi să satisfacă cît mai deplin scopul urmărit.
Tăierile de formare, necesare pentru poziţionarea ramurilor, stimularea sau
atenuarea alungirii lor, îndesirea sau rărirea coroanei etc., se aplică avînd în
vedere legile de creştere a arborilor. Potrivit acestor legi, la plantele lemnoase
tinere, creşterea se manifestă cu cea mai mare vigoare în partea superioară a
coroanei şi mai ales la ramurile care deţin o poziţie verticală sau aproape
verticală. Lăsate în voie, aceste ramuri se alungesc mult în dauna celor dinspre
baza coroanei. Dacă se urmăreşte să se obţină, de exemplu, o coroană
globulară, este necesar să se frîneze creşterea activă a ramurilor dinspre vîrf şi
să stimuleze alungirea celor din treimea mijlocie. Vigoarea de creştere la o
ramură poate fi atenuată prin scurtarea ei mai mult (uneori repetat) sau prin
aplecarea şi ancorarea ei într-o poziţie, mai mult sau mai puţin, orizontală.
Dimpotrivă, pentru a stimula alungirea unei ramuri, se taie o porţiune mai mică
din vîrf sau se ancorează într-o poziţie apropiată de verticală. In acest fel se
procedează frecvent pentru reglarea creşterii ramurilor în vederea obţinerii unor
coroane cu forme estetice, decorative.

295
 In cazul puieţilor destinaţi înfiinţării de plantaje, tăierile de formare a
trunchiului şi coroanei se subordonează total obiectivelor ce se urmăresc în
asemenea culturi. Prin intervenţii cu tăieri încă din pepinieră se tinde spre
obţinerea unor exemplare cu înălţimi mici şi coroane dezvoltate aproape de
baza tulpinii (30—60 cm de la colet). Dirijarea modului de aşezare a ramurilor
principale pe axul tulpinii trebuie să conducă la
* O plantă lemnoasă este alcătuită din tulpină (partea aeriană, supraterană) ţi
rădăcină (partea subterană). Tulpina, la rîndul ei, se împarte în trunchi
(porţiunea cuprinsă între colet şi prima ramură), coroană (ansamblul
ramurilor de la limita superioară a tulpinii şi pînă la vîrf), axul tulpinii
(prelungirea trunchiului în coroană şi săgeata (ramura de prelungire a
axului).
187
realizarea unor coroane etajat-rărite, cu unghiuri de ramificare şi de deschidere
mari *. In acest sens, la speciile răşinoase, cu ramificare în verticile, se
păstrează în general habitusul natural, dar se intervine, totuşi, cu tăieri pentru
reglarea unghiurilor de ramificare şi deschidere. La foioase se intervine în plus
cu tăieri de etajare a ramurilor.
Pentru a obţine o fructificare timpurie şi abundentă, se adoptă, pe verticală,
între ramurile principale etajate, distanţa de 30—60 cm şi unghiuri de
ramificare mai mari de 45°. La specii lipsite de o etajare naturală a ramurilor şi
la care nici nu poate fi realizată uşor, se formează o coroană neetajată, în care
ramurile principale sînt aşezate pe ax cîte una la distanţa de 20—40 cm.
Pentru plantaje există posibilitatea realizării unei coroane în vas.
Caracteristic acestui tip de coroană este lipsa axului central. Vasul se formează
din 3—5 ramuri principale, care, tăiate la 40—60 cm de bază, se ramifică într-
un număr dublu de ramuri, formînd al doilea etaj. Acelaşi mod de ramificare
poate fi repetat de mai multe ori. Coroana în vas are avantajul că păstrează talia

296
mică a plantajelor, lumina pătrunde uşor printre ramuri şi stimulează
fructificarea. Asemenea tăieri de formare sînt indicate pentru specii forestiere
foioase cu creştere moderată (stejar, gorun, tei etc.).
CAPITOLUL 11 RECOLTAREA MATERIALULUI DE PLANTAT
11.1. CONSIDERAŢII GENERALE
Recoltarea materialului de plantat cuprinde ansamblul operaţiunilor tehnice
cu care se încheie procesul tehnologic al producţiei de puieţi în pepinieră. La
recoltare, puieţii se scot cu întregul sistem de rădăcini din solul în care au
crescut, iar în continuare sînt supuşi operaţiilor succesive de inventariere prin
numărare-sortare, de păstrare, ambalare şi transport.
Producţia pepinierelor se recoltează atunci cînd puieţii dintr-un lot de
cultură — în totalitate sau în cea mai mare parte — au devenit apţi de plantat,
capabili să se prindă (să-şi consolideze rădăcinile şi să pornească creşterile) şi
să facă astfel dovada adaptării lor la noile condiţii de viaţă oferite. La recoltare,
puieţii apţi de plantat trebuie să îndeplinească anumite dimensiuni şi forme
corespunzătoare unor indicatori de calitate (indici calitativi) standardizaţi, care
să reflecte capacitatea lor de a suporta întregul proces de transplantare şi de a
satisface pe deplin cerinţele pentru care au fost produşi. Puieţii ating formele şi
dimensiunile dorite la vîrste diferite, în funcţie de particularităţile biologice ale
speciilor culti
* Unghiul de ramificare este unghiul pe care o ramură principală îl formează în
plan vertical cu axul tulpinii şi o ramură secundară cu una principală, iar
unghiul de deschidere este unghiul format în plan orizontal între două
ramuri principale vecine.
188
vate, caracteristicile sortimentului produs, condiţiile de vegetaţie asigurate în
pepinieră, tehnologia aplicată etc.

297
 Puieţii nerepicaţi de foioase, înmulţiţi pe cale generativă sau vegetativă,
devin apţi de plantat la 1—2 ani, iar cei de răşinoase, din semănături la 2—4
ani. Repicajul, în general, prelungeşte perioada de creştere a puieţilor în
pepinieră. Aşa, de exemplu, sortimentele ornamentale, destinate spaţiilor verzi,
se recoltează la 4—10 ani, adeseori după repicaj repetat. Puieţii produşi prin
sistemul solar-repicaj devin apţi de plantat la 3—4 ani, mai rar la 2 ani.
Vîrsta la care se recoltează materialul de plantat, pe specii şi sortimente,
trebuie să fie precizată cu anticipaţie, prin planul de cultură al pepinierei, pe
baza cunoaşterii tuturor factorilor de care depind creşterea şi formarea puieţilor.
Orice amînare a termenelor de recoltare, stabilite prin planul de cultură, creează
perturbaţii în gospodărirea judicioasă a pepinierei.
De asemenea, pentru păstrarea calităţii puieţilor şi reuşita plantaţiilor, este
necesar să se respecte regulile tehnice în toate fazele de lucru specifice
procesului de recoltare.

11.2. SCOSUL PUIEŢILOR

La termenele stabilite prin planul de cultură, puieţii produşi în pepinieră se
scot din locul unde au crescut şi s-au format pentru a servi ca material de
plantat. Din cîmpul de cultură al pepinierei, puieţii se scot toamna sau
primăvara, cînd se găsesc în repaus vegetativ şi suportă mai uşor toate
operaţiile legate de această lucrare.
In principiu, scosul puieţilor este bine să se facă cu puţin timp înainte de
plantarea lor. Păstrarea prelungită a puieţilor, de toamna pînă primăvara,
cauzează adeseori pagube însemnate, greu de recuperat. Rădăcinile îngrămădite
se pot încinge şi mucegăi sau pot degera în iernile geroase, lipsite de zăpadă.
Recomandările făcute de unii autori (62), ca puieţii să fie scoşi şi păstraţi la
şanţ în scopul vindecării rănilor şi refacerii sistemului absorbant nu se justifică

298
faţă de daunele ce le pot suferi puieţii în acest timp. Rezultate mult mai bune se
obţin dacă regenerarea rădăcinilor are loc în sol, după plantare. Ca urmare,
scosul puieţilor toamna poate fi acceptat numai atunci cînd plantarea lor se
execută în acelaşi sezon, sau cînd terenul trebuie neapărat eliberat pentru
instalarea altor culturi. Date fiind avantajele multiple ale plantaţiilor de
primăvară se înţelege că şi scosul puieţilor în acest anotimp este preferat.
Toamna, scosul puieţilor poate începe atunci cînd temperaturile medii
diurne coboară la valori care determină starea de repaus vegetativ a tulpinii,
pusă în evidenţă prin dezlipirea dificilă a scoarţei şi prin căderea frunzelor la
foioase.
Primăvara, puieţii se scot înainte de pornirea vegetaţiei îndată ce solul, lipsit
de zăpadă, este suficient de zvîntat pentru a permite executarea acestei operaţii.
Recoltarea timpurie de primăvară a puieţilor întîrzie intrarea lor în vegetaţie şi
prelungeşte astfel perioada de plantare. In acelaşi timp, sînt înlăturate riscurile
unei păstrări de lungă durată.
La scosul puieţilor de talie mică, rădăcinile se extrag în întregime din
pămînt, cu cea mai mare atenţie, pentru a evita orice vătămare mecanică.

Excepţional, la foioase se admite scurtarea rădăcinilor prea lungi. Cînd se

procedează la scosul puieţilor, stratul de sol în care au crescut se dislocă,
mobilizează şi afinează, pentru a înlesni extragerea rădăcinilor. Pămîntul se
afinează şi se desprinde de pe suprafaţa rădăcinilor, cu atît mai uşor, cu cît solul
este mai bine structurat, de textură mai uşoară, reavăn şi lipsit de buruieni. Este
bine dacă scosul puieţilor se execută după o ploaie sau udat artificial.
Operaţia de dislocare şi afînare a solului, necesară pentru a uşura extragerea
rădăcinilor, se execută manual, cu cazmaua sau alte unelte şi, mecanizat, cu
plugul de scos puieţi.

299
 Manual, cu ajutorul cazmalei se sapă paralel cu rîndul de puieţi, la distanţa
de 10—15 cm, un şanţ adîncit pînă la limita de răspîndire a rădăcinilor (25—30
cm). Cazmaua, introdusă vertical în partea opusă a rîndului de puieţi şi
manevrată corespunzător, ridică, dislocă şi apoi răstoarnă în şanţ fîşia de
pămînt străbătută de rădăcini (fig. 97). Pămîntul astfel mobilizat şi afinat, se
desprinde de pe suprafaţa rădăcinilor, înlesnind scosul puieţilor. Pentru
dislocarea şi afînarea manuală a solului poate fi folosită, în egală măsură, şi
furca specială cu 4 dinţi de scos puieţii (fig. 98). Introdusă vertical în sol şi
manevrată apoi după principiul pîrghiei simple, furca saltă pămîntul cu puieţi
şi-1 afinează. Procedeul prezintă avantajul că poate fi aplicat atît la culturile în
rînduri, cît mai ales la cele rezultate din semănături prin împrăştiere, fără să
necesite săparea prealabilă a şanţului.
Mecanizat, dislocarea şi afînarea stratului de pămînt cu puieţi se execută cu
ajutorul unor pluguri speciale. Pentru puieţii de talie mică, organul activ al
plugului este alcătuit dintr-o lamă de oţel mai lată, uşor înclinată înainte (fig.
99). In stare de lucru, plugul trecînd pe sub rîndul cu puieţi, taie lateral şi la
adîncimea de 25—30 cm fîşia de pămînt înrădăcinată, care, săltată şi angajată
pe planul înclinat al lamei, se prăbuşeşte în spate, provocînd afînarea şi
desprinderea solului de pe suprafaţa rădăcinilor. Există, de asemenea, pluguri
cu organe active vibratoare, care, odată cu dislocarea şi afînarea solului, scot
puieţii la suprafaţă şi scutură pămîntul de pe rădăcini, înlesnind astfel culegerea
lor cu mîna (fig. 100). In cazul puieţilor de talie mare, se foloseşte un plug cu
organul activ montat lateral, aşa cum se vede în figura 101.
Indiferent de mijlocul folosit la dislocarea şi afînarea solului, extragerea
puieţilor din pămînt sau culegerea lor de la suprafaţă se execută totdeauna
manual, cu multă grijă, pentru a vătăma cît mai puţin rădăcinile fine şi
îndeosebi perii absorbanţi.

300
 După ce puieţii au fost scoşi, rădăcinile lor, extrem de sensibile, se feresc de
soare şi de vînt pentru a nu se usca. In acest scop, pe măsură ce se scot, puieţii
se aşază în coşuri sau cutii cu rădăcinile bine împachetate în muşchi sau paie
umezite. Din coşuri, puieţii se transferă în şanţuri de păstrare, unde rădăcinile
se acoperă şi protejează cu pămînt reavăn. Tot pentru a evita uscarea
rădăcinilor, se preferă scosul puieţilor dimineaţa şi spre seară, sau în zilele
înnorate.
La scosul puieţilor de talie mică, cu rădăcini protejate (cu bal sau balot de
pămînt), se folosesc cazmale speciale cu lame curbate sau de forma unor cleşti
cilindrici (fig. 102). Cînd puieţii de talie mare se transplantează cu rădăcini
protejate, pămîntul care îmbracă în întregime sau în cea mai mare parte
rădăcinile, se taie în formă prismatică ori cilindrică şi se înveleşte cu un
material protector (scîndură, plasă de sîrmă,
190

Fig. 97 — Scosul puieţilor cu cazmaua.

Fig. 98 — Fig. 99 — Plug pentru scos Furca pen- puieţii de talie mică VP N-t.
tru afinat solul şi

301
 scos puieţii.

Fig. 100 — Plug vibrator de scos puieţi Fig. 101 — Plug pentru scos puieţi de
(Notă FAO-A.21.60). talie mare VPN-Z.

191
ţesătură rezistentă, material plastic etc.) pentru a nu se desprinde în timpul
dislocării, manipulării şi plantării (fig. 103). Asemenea puieţi se scot, de regulă,
primăvara timpuriu, cînd pămîntul este încă îngheţat şi aderă la suprafaţa
rădăcinilor. La plantare, puieţii de talie mare şi chiar arborii cu rădăcini pro-
tejate se aşază în gropi de mărimi şi forme corespunzătoare balotului de pămînt
cu care au fost scoşi.
11.3. SORTAREA PUIEŢILOR
Dacă, în condiţii optime de vegetaţie pentru o anumită specie, se respectă
desimea corespunzătoare fiecărei faze de creştere şi se aplică la timp şi în bune
condiţiuni toate lucrările de îngrijire necesare, este posibil să se obţină o cultură
omo- Fig. 103 — Scosul puieţilor de talie mare cu genă, în care toţi puieţii să
pămînt la rădăcină. crească la fel şi să devină apţi

302
 de plantat în acelaşi timp. O asemenea situaţie se întîlneşte cel mult în secţia
de repicaj, unde puieţii, după o prealabilă sortare şi omogenizare, se plantează
echidistant, oferin- du-le spaţii de nutriţie egale. In secţia de semănături,
datorită îndeosebi desimii inegale, puieţii se diferenţează mult, sub raport
dimensional, pînă la recoltare. în acest ultim caz, apare necesară sortarea
puieţilor după ce au fost scoşi din pepinieră.
Sortarea puieţilor presupune gruparea lor pe categorii de calitate după
dimensiuni, vîrstă şi aspect general. La puieţii forestieri de talie mică,
caracteristicile dimensionate care se iau în considerare la sortare sînt diametrul
la colet, lungimea tulpinii şi a rădăcinii. Aceşti indici calitativi se găsesc în
raporturi corelative pozitive. De aceea, STAS-ul 1347-73 stabileşte, pentru
puieţii de talie mică, admişi în cultură, două clase de calitate, în funcţie de
grosimea la colet (tabelul 39), fără să piardă din vedere şi alte condiţii tehnice
de calitate. Astfel, rădăcina trebuie să fie bine dezvoltată, stufoasă şi la
răşinoase întreagă, cu lungime minimă de 15 cm, iar la speciile cu înrădăcinare
pivotantă 20 cm. Tulpina să fie lignificată, dreaptă şi, la răşinoase, nebifurcată,
mugurii normal dezvoltaţi, sănătoşi şi neporniţi. La răşinoase interesează în
mod deosebit prezenţa mugurelui terminal, care să fie bine format şi sănătos.
Indiferent de specie, starea sanitară a puieţilor se apreciază după prezenţa sau
lipsa urmelor de boli criptogamice şi atacuri de insecte.
Calitatea puieţilor depinde şi de vîrsta la care ei realizează dimensiunile
standardizate. In mod normal, pentru a deveni apţi de plantat,

303
192
puieţii din semănături nu trebuie să depăşească 5 ani pentru brad, tisă, zimbru,
4 ani pentru molid, 3 ani pentru larice, duglas şi pin, 2 ani pentru foioase şi alte
specii de răşinoase. Puieţii din repi- caje au, obişnuit, vîrsta de 1 + 2* sau 2 + 2
ani la molid şi 1 + 2 ani la pin, duglas, larice.
Vîrsta maximă a puieţilor ornamentali de talie mare trebuie să fie la răşinoase
de 11 ani pentru arbori şi 9 ani pentru arbuşti, iar la foioase de 10 ani pentru
arbori şi 4 ani pentru arbuşti. Sortarea puieţilor ornamentali pe trei clase de
calitate se face conform STAS-ului 5971-66 (tabelul 40), în raport cu înălţimea
tulpinii. Diametrul tulpinii serveşte drept criteriu de sortare numai pentru
puieţii aparţinînd speciilor foioase de arbori. Lungimea rădăcinii trebuie să fie
de minimum 25 cm la speciile de arbuşti şi de cel puţin 35 cm la speciile de
arbori. Puieţii ornamentali se scot şi se livrează cu rădăcinile protejate în balot
de pămînt (cu excepţia celor de foioase, în vîrstă mai mică de 8 ani). Pentru
reuşita transplantării este necesar ca diametrul balotului de pămînt să fie de cel
puţin 8 ori mai mare decît diametrul puietului la colet.

304
 In cazul puieţilor cu talie mică, verificarea calităţii se face prin sondaj pe
loturi. In acest scop, se iau, la întîmplare, probe de cîte 10— 20 puieţi din
diferite locuri ale lotului. Puieţii din fiecare probă se verifică bucată cu bucată,
măsurînd diametrul la colet, lungimea rădăcinii şi examinînd aspectul general.
In raport cu clasele de calitate în urma verificării prin sondaj, se trece la trierea
întregului lot de puieţi.
Odată cu sortarea se face şi numărarea puieţilor pe clase de calitate, după
care, cei apţi de plantat (calitatea I şi II), se leagă în mănunchiuri de cîte 50 sau
100 buc. şi apoi se pun la şanţ pentru păstrare sau se ambalează pentru
transport. Puieţii inapţi de plantat, care nu se încadrează în prevederile STAS-
ului, se aruncă la groapa de compost. Repica- rea lor, aşa cum se mai
obişnuieşte, nu este indicată.
In cazul culturilor de calitate superioară, cu o structură omogenă, eliminarea
din lotul de puieţi a exemplarelor necorespunzătoare, se poate face de către
muncitori instruiţi, fie cu ocazia scosului, fie la plantare. De
* Prima cifră reprezintă vîrsta la repicare şi a doua durata de creştere în secţia
de repicaj.
Tabelul 39
Calitatea puieţilor t.pţi <le plantat a unor specii forestiere (extras din proiect
STAS 1347)
Denumirea speciei Vîrsta maximă Diametrul minim
a puieţilor din la colet în mm
semănături şi
repicaje ani
Răşinoase
Brad 5 5
Larice 3 6
Molid 1+2 5
4 5
2+2 0
Duglas verde 3 6

305
 1+2 6
Pin silvestru 3 5
1+2 5
Foioase
Paltin de munte 2 7
Anin negru 2 5
Frasin 2 7
Gorun 2 G
Stejar 2 0
Salcîm 2 6
Tei 2 6
Nuc comun 2 10
13 — ÎMPĂDURIRI
193
Tabelul iO
Puieţi de talie mare de arbori ornamentali (extras din STAS 5971/66)
înălţimea Diametrul
Denumirea speciei Calitatea minimă minim la 1
m
cm cm
Răşinoase I 150 ______
Brad II 100 —
III 70 -
Brad argintiu I 125 —
11 90 —
III 00 —
Larice 1 250 —
II 175 —
III 100 —
Molid I 175 —
II 125 —
III 80 -
Molid Înţepător 1 125 —
II 90 —
III 60 —
Pin silvestru, pin negru şi I 200 —
pin strob
II 150 —
III 100 >

306
Tuia I 175
II L 125 —
III is 90 4 -
Foioase I 350 3,5
Paltin de cîmp II 300 2,2
III 250 1,5
Platin de munte I 350 3,5
II 300 2,2
III 250 1,5
Castan porcesc I 300 4,0
II 250 3,0
III 200 2,0
Mesteacăn I 400 4,0
II 325 3,0
111 250 2,0
Plopi I 500 5,0
II 400 4,0
III 200 2,5
Stejar roşu I 350 3,5
II 300 2,5
III 250 1,5
Tei I 400 4,0
II 325 3,0
III 250 2,0
asemenea, cînd se dispune de loturi omogene, numărul total de puieţi poate fi
dedus în mod expeditiv, utilizând ca etalon de cantitate greutatea măsurată a 1
000—10 000 puieţi.
La scoaterea puieţilor de talie mare, de regulă, se măsoară caracteristicile
dimensionale ale fiecărui exemplar. In toate cazurile, manipularea puieţilor şi
sortarea lor se face la adăpost, pentru a feri puieţii de pericolul principal —
deshidratarea.
194
11.4. PĂSTRAREA PUIEŢILOR
Puieţii scoşi cu rădăcini nude din solul cîrnpului de cultură, sau din suportul
nutritiv al spaţiului adăpostit, se aşază imediat la păstrare în condiţii ferite de
uscăciune, exces de umiditate, temperatură ridicată sau ger. Indiferent de durata

307
păstrării, se iau întotdeauna măsuri speciale de protejarea rădăcinilor, care sînt
mai sensibile şi mai expuse la jintem- perii. Păstrarea puieţilor poate fi
asigurată la şanţ sau în depozite special construite. Păstrarea la şanţ este metoda
cea mai larg folosită în practica silvică, datorită accesibilităţii ei şi rezultatelor
destul de bune pe care le oferă.
Locul destinat pentru păstrarea puieţilor la şanţ trebuie să fie adăpostit, ferit
de umezeală în exces şi în special apărat de soare. Aici se sapă un şanţ de 1 m
lăţime, 20—25 cm adîncime şi lung după nevoie, orientat pe direcţia nord-sud.
La capătul sudic al şanţului, peretele se sapă înclinat la 45° şi pe el se aşază
primul rînd de mănunchiuri cu puieţi, ale căror rădăcini se acoperă, pînă
deasupra coletului, cu un strat de pămînt reavăn, gros de 10—12 cm şi bine
tasat (fig. 104, 105). Apoi, intercalate cu pămînt, se aşază celelalte rînduri de
mănunchiuri pînă ce se depozitează întreaga cantitate de puieţi. Pămîntul folosit
la acoperirea rădăcinilor trebuie să fie bine mărunţit, fără schelet sau resturi
organice şi, dacă este uscat, se udă abundent.
In cazul păstrării puieţilor o perioadă mai lungă de timp (de toamna pînă
primăvara), se sapă un şanţ mai adînc (de 30—40 cm), iar cu pămîntul
intercalat între mănunchiuri se îngroapă şi o bună parte din tulpină, pînă la 1/3
din lungime la puieţii de răşinoase şi pînă aproape de vîrf

Fig. 104 — Păstrarea puieţilor la şanţ.

la cei de foioase. Este foarte important ca în stratul de pămînt să nu rămînă
goluri, deoarece aerul rece pătrunde printre rădăcini şi provoacă degerarea lor
în timpul iernii. Pentru a preveni acest lucru, puieţii se aşază la şanţ dezlegaţi
sau cu legăturile mănunchiurilor slăbite, înlesnind astfel pătrunderea

308
particulelor mărunte de pămînt şi acoperirea întregii suprafeţe a rădăcinilor. în
jurul locului
и»

mare la şanţ.
195
de depozitare se sapă un şanţ pentru scurgerea apei, iar peste puieţi se aşterne
un strat protector din paie, litieră etc.
Puieţii depozitaţi în modul arătat mai sus, adeseori intră primăvara în
vegetaţie înainte de a putea fi plantaţi. Pentru a prelungi starea lor de repaus
vegetativ, puieţii se păstrează în mod analog, dar în şanţuri mai adînci de 70—
80 cm, pe fundul cărora se aşterne un strat gros de zăpadă bine bătătorită, care
menţine un mediu rece. Pentru acelaşi motiv, la munte, se recomandă
depozitarea puieţilor în punctul cel mai înalt altitu- dinal din cuprinsul terenului
de împădurit.
Pentru conservarea cît mai bună şi îndelungată a puieţilor, o serie de
pepiniere mari, centrale, sînt astăzi dotate cu depozite frigorifice speciale, în
care se asigură condiţii optime de păstrare. Puieţii preambalaţi sau împreună cu
substratul nutritiv (în cazul celor din solarii) sînt plasaţi în poziţie verticală pe
suporturi (tăvi, cutii etc.) şi apoi se aşază în rafturile etajate ale depozitului. In
timpul păstrării este necesar să se menţină în depozit o temperatură constantă,
de 1—2°C, şi o umiditate a aerului de 90—95%. Este, de asemenea, necesar să
se asigure o primenire permanentă a aerului din încăperi. Se recomandă ca
puieţii conservaţi în depozite frigorifice să fie plantaţi pe timp rece şi umed.

309
11.5. AMBALAREA Şi TRANSPORTUL PUIEŢILOR
Puieţii se transportă de la pepinieră la locul de plantare cu foarte multă grijă,
pentru a evita deprecierea lor prin vătămări mecanice sau fiziologice. In timpul
transportului, puieţii pot suferi în primul rînd de uscăciune, asfixiere sau
încingere, iar pe vreme friguroasă de îngheţ. Dezhidratarea puieţilor constituie
totuşi pericolul cel mai de temut. De aceea, indiferent de distanţa sau durata de
transport, rădăcinile, fiind cele mai sensibile şi expuse la uscăciune, se
împachetează în muşchi ori paie în stare umedă.
Pe distanţe mici, cînd transportul durează cîteva ore, nu apare necesară
ambalarea specială a puieţilor, ci numai protejarea rădăcinilor de uscăciune.
Dacă transportul se face cu căruţa sau autocamionul, pentru o cît mai bună
utilizare a spaţiului, mănunchiurile de puieţi, cu rădăcinile bine împachetate, se
stivuiesc în rînduri apropiate, uneori intercalate cu straturi de muşchi sau paie
umede. Peste încărcătură, umezită în prealabil la nevoie, se aşterne un strat mai
gros de paie şi apoi totul se acoperă cu prelate sau rogojini. Este bine ca
transportul să se facă pe vreme noroasă sau în timpul nopţii. In caz contrar,
încărcătura se stropeşte pe parcurs, pentru a menţine umiditatea necesară.
In regiunile de munte, greu accesibile, puieţii cu rădăcinile împachetate cu
muşchi umed se aşază în coşuri sau desagi şi se transportă cu ajutorul cailor.
Pe distanţe mari sau pe timp de mai multe zile, puieţii se transportă ambalaţi
în diferite materiale protectoare. Ca ambalaje moi se pot folosi rogojini, ţesături
sau hîrtie rezistentă, în care mănunchiurile de puieţi se aşază în poziţie culcată,
cu rădăcinile spre interior bine împachetate în muşchi umed şi apoi se leagă sub
formă de baloturi (fig. 106). De asemenea, puieţii de talie mică ambalaţi în

310
pungi de material plastic, cu muşchi sau rumeguş umed la rădăcină (fig. 107)
pot fi aşezaţi şi transportaţi pe distanţe mari în coşuri de nuiele, lădiţe de lemn
sau cutii de carton. Indi-
196

Т'Т'ГГТ
Fig. 106 — Ambalarea puieţilor în rogojini.

Fig. 107 — împachetarea rădăcinilor cu muşchi sau turbă umezită.

ferent de natura materialului folosit la ambalarea puieţilor, important este ca
acesta să permită pătrunderea aerului.
Puieţii ornamentali de talie mare, cu rădăcinile protejate, se ambalează
individual sau în mănunchiuri de 5—10 bucăţi şi se transportă cu balotul de

311
pămînt învelit în pînză de sac, rogojini, plasă de sîrmă etc. In timpul
transportului este necesar să se păstreze integritatea şi umiditatea balotului de
pămînt.

PARTEA A TREIA TEHNOLOGIA ÎMPĂDURIRILOR

CAPITOLUL 1
ALEGEREA SPECIILOR PENTRU CULTURI FORESTIERE
1.1. PRINCIPII PRIVIND ALEGEREA SPECIILOR
\
Nevoile de lemn în permanentă creştere ale lumii contemporane, ca şi
influenţele favorabile pe care le exercită pădurile asupra mediului înconjurător,
impun să se acorde din ce în ce mai multă atenţie dezvoltării fondului forestier.
Pe această linie, silvicultura este confruntată, mai mult ca oricînd, cu
imperativul găsirii unor metode de sporire rapidă a producţiei de lemn,
concomitent cu realizarea unor structuri ale pădurilor care să le peimită să-şi
exercite în condiţii optime funcţiile multiple de protecţie.
Pentru folosirea cît mai raţională a potenţialului productiv al fondului
forestier, este necesar ca pe fiecare suprafaţă destinată pădurii să se instaleze
vegetaţia lemnoasă cea mai corespunzătoare în raport cu factorii staţionali
locali şi cu cerinţele social-economice.
Silvicultura încetează treptat de a mai fi o simplă ramură extractivă.
Producţia de lemn, ca de altfel toate celelalte materii prime sau influenţe
binefăcătoare exercitate de pădure, sînt astăzi dirijate de om. In etapa actuală,
cînd pădurile sînt obligate să producă lemn cît mai mult şi de calitate cît mai
bună, silvicultura trebuie să acţioneze ca o veritabilă ramură de producţie a

312
economiei naţionale, renunţînd la caracterul ei pur naturalistic, care, în general,
face abstracţie de cerinţele economice.
In acest sens, se caută prin toate mijloacele — biologice şi tehnice — să se
dea şi acestei activităţi un caracter economic mai pronunţat. O asemenea
silvicultură orientată economic presupune, printre altele, reglarea compoziţiei
arboretelor pe baza cunoaşterii detaliate a condiţiilor staţionale şi a ecologiei
speciilor de valoare, reclamate de obiectivele urmărite.
Dacă se ţine seama că în biocenoza pădurii arborii alcătuiesc elementele
componente principale şi că de particularităţile lor bioecologice şi
silvoproductive depind constituirea, structura şi funcţionalitatea pădurii, este
uşor de înţeles că alegerea speciilor are o importanţă fundamentală în acţiunea
de instalare a culturilor forestiere. Alegerea cu discernămînt a speciilor, în
vederea ameliorării compoziţiei arboretelor şi utilizării maxime a potenţialului
productiv al staţiunilor forestiere, asigură sporirea
198
sensibilă a producţiei de lemn şi oferă pădurilor artificiale mai multă supleţe de
adaptare la cerinţele economiei. Cu alte cuvinte, alegerea judicioasă a speciilor
contribuie direct la realizarea unor culturi viabile, cu stare de vegetaţie optimă,
cît mai corespunzătoare unui anumit scop, care defineşte caracterul lor
funcţional.
După funcţiile pe care le îndeplinesc, culturile forestiere pot fi de producţie
sau de protecţie. Dar, această împărţire se face însă numai pentru a marca rolul
principal care se atribuie unei culturi forestiere. In principiu, orice cultură
trebuie să fie astfel concepută, încît să îndeplinească complexul funcţiilor de
producţie şi protecţie, unele avînd însă un rol principal şi altele secundar. De
altfel, trebuie reţinut că multe din funcţiile de protecţie atribuite culturilor
forestiere pot fi socotite, în majoritatea cazurilor şi în anumite limite, tot ca

313
funcţii legate de sarcini economice, deoarece ele condiţionează indirect
îndeplinirea unor astfel de sarcini de către diferite ramuri economice protejate.
Pădurile cu rol principal de producţie, care deţin ponderea cea mai mare în
fondul forestier, trebuie să asigure necesarul de lemn al economiei naţionale,
chiar în condiţiile unor cerinţe mereu crescînde. Aşa cum se ştie, lemnul —
produsul principal al speciilor forestiere — fiind mai accesibil şi posedînd o
serie de însuşiri superioare (elasticitate, greutate mică, rezistenţă etc.), a devenit
una din cele mai întrebuinţate materii prime, ocupînd un loc deosebit de
important în economia oricărei ţări. Rezultatele cercetărilor statistice, din
ultimul timp, dovedesc că, în ciuda tendinţelor de înlocuire a lemnului cu alte
materiale, nu s-a ajuns la economisirea lui, ci dimpotrivă, la un consum din ce
în ce mai mare.
Lemnul este utilizat în construcţii sau ca principală materie primă la
fabricarea diferitelor produse industriale. Producţia de lemn condiţionează
dezvoltarea unor sectoare economice importante, cum ar fi industria de
prelucrare a lemnului, industria hîrtiei şi celulozei, industria construcţiilor şi a
materialelor de construcţii, industria extractivă etc. Prin multitudinea şi
varietatea întrebuinţărilor sale, lemnul de lucru prezintă interesul cel mai mare
în cazul culturilor forestiere de producţie.
In prezent, legăturile dintre gospodăria silvică şi ramurile consumatoare de
lemn se întemeiază pe o anticipare a procesului de producţie forestieră, faţă de
consumul acestei producţii. Cu alte cuvinte, producţia curentă a ramurilor
consumatoare de lemn este corelată cu rezervele de biomasă acumulată în
pădurile existente. Aceste ramuri consumatoare nu pot folosi astăzi decît
lemnul deja existent într-un anumit cuantum şi sortiment.
Aşadar, structura şi amploarea consumului de lemn este în prezent
dependentă de rezultatele unei producţii forestiere acumulate, care nu a fost —
şi nici nu putea fi — dirijată în trecut prin luarea în considerare a nevoilor de

314
consum actuale. De aceea, nu rare sînt cazurile în zilele noastre cînd cu greu se
rezolvă contrastul dintre cuantumul şi asortimentul producţiei pădurilor
existente (în principal rezultate în urma unei dezvoltări „naturale" a arboretelor)
şi consumul prezent al unor ramuri economice importante, care, de multe ori,
condiţionează însăşi dezvoltarea unor laturi ale vieţii economice de ansamblu.
Soluţiile date pentru rezolvarea unui astfel de contrast sînt — după cum se ştie
— păgubitoare în majoritatea cazurilor, fie că impun necesitatea diminuării
ritmului de dezvoltare a consumului de lemn şi deci, implicit, a unei laturi a
economiei naţionale, fie că se forţează temporar capacitatea de producţie a
pădurilor. De aceea, în condiţiile economiei forestiere socialiste, este absolut
necesar
199
ca procesul de producţie a lemnului să fie astfel dirijat, încît să concorde în cea
mai mare măsură, dacă nu integral, cu nevoile reale la care urmează să
răspundă, cantitativ şi calitativ, acest proces de producţie, atunci cînd el va fi
încheiat.
Oricît de îndelungat ar fi procesul de producţie a lemnului, planificarea şi
conducerea fazelor sale componente — de la regenerare pînă la exploatare —
trebuie să se facă sub perspectiva acelor cerinţe de lemn care vor fi actuale la
încheierea ciclului de producţie. Sarcinile actuale de dirijare a procesului de
producţie din gospedăria silvică, trebuie să corespundă, aşadar, consumului de
lemn în viitor, consum care va deveni „actual" într-o perioadă ce se află de la
cîţiva ani la cîteva decenii depărtare de prezent.
Nu există nici un temei ştiinţific pentru acreditarea ideii că i olul de
producţie al pădurilor se va diminua ca importanţă economică în viitorul chiar
îndepărtat. Alături de funcţiile multilaterale de protecţie, funcţia de producţie a
pădurilor va fi reclamată cu tot mai multă imensitate în viitor de nevoile
obiective ale dezvoltării economiei naţionale. De asemenea, nu poate fi

315
acceptată nici ideea sporirii cantitative a producţiei de lemn în defavoarea
calităţii. Şi în viitor, fondul forestier al ţării va trebuie să furnizeze masă
lemnoasă în cantităţi necesare şi în sortimente industriale cu însuşiri calitative
şi dimensionale corespunzătoare.
Este totuşi necesar de reţinut că, în staţiuni cu potenţial productiv ridicat,
orice specie potrivită, dacă este bine aleasă şi condusă, poate asigura producţii
cantitativ şi calitativ superioare. Dimpotrivă, în staţiuni forestiere de bonitate
redusă, sînt mai puţine speciile care pot vegeta satisfăcător, fiind adeseori
necesare intervenţii prealabile cu măsuri de ameliorare prin fertilizarea solului,
pentru a înlesni alegerea unor specii mai valoroase. In caz contrar, prin alegerea
speciilor, accentul va fi pus pe cantitatea producţiei de lemn şi mai puţin pe
calitatea ei.
Indiferent de staţiunea în care se instalează cultura forestieră de producţie,
este mai avantajos din punct de vedere silvicultural şi economic dacă prin
alegerea speciilor se pot realiza arborete amestecate. In general, cu cît
amestecul este mai complex, cu atît arboretul este mai valoros. In arborete
amestecate se obţin, pe de o parte, producţii de lemn într-o sor- timentaţie
bogată şi variată, iar pe de altă parte, se asigură condiţii optime de vegetaţie.
Datorită exigenţelor diferite, speciile asociate în comunitatea de viaţă a culturii
forestiere pot utiliza în mai mare măsură spaţiul de nutriţie supra şi subteran,
asigurînd în acelaşi timp protecţia şi ameliorarea necesară a solului.
Unele dintre speciile arborescente alese şi folosite la instalarea culturilor
forestiere de producţie au rolul principal de a furniza, la încheierea ciclului de
producţie, lemnul în cantitatea şi sortimentaţia stabilită. Altele, participînd la
alcătuirea arboretelor, fie că sînt arborescente sau arbustive, au rol mai mult
cultural şi anume, acela de a proteja şi ameliora solul şi de a stimula creşterea
speciilor destinate în principal pentru producţia de lemn. Este important de
reţinut că multe dintre speciile introduse, cu scop cultural în arborete, pot

316
asigura o gamă largă de alte produse nelem- noase numite accesorii, deosebit
de utile omului. Aşa, de exemplu, scum- pia, cătina roşie etc. conţin substanţe
tanante folosite la tăbăcitul pieilor, salbele produc materia primă din care se
extrage gutaperca, fructele de măceş, cătină albă etc. conţin vitamine, alunul,
vişinul turcesc, corcoduşul etc. produc fructe comestibile, unele specii de salcie
produc nuiele folosite la împletituri de obiecte casnice etc. Multe din aceste
specii capătă o im
200
portanţă din ce în ce mai mare în economia forestieră. Datorită valorii lor
deosebite, unele dintre ele se folosesc în monoculturi specializate. Cele mai
multe pot fi însă introduse cu scop cultural, în componenţa arboretelor de
producţie sau protecţie.
Pădurile cu rol principal de producţie trebuie să îndeplinească în acelaşi
timp numeroase funcţii de protecţie (protejarea solului împotriva eroziunii,
reglarea debitelor de apă, ameliorarea climatului, funcţii estetico- sanitare şi
recreative etc.). In acest sens, este de reţinut faptul că o pădure de producţie,
realizată din specii valoroase, cu o structură optimă şi cu o stare de vegetaţie
normală, pe lîngă lemnul produs, îndeplineşte în foarte bune condiţii cele mai
multe funcţii de protecţie.
Culturile forestiere.-cu roLprincipal de protecţie, destinate în primul rînd
pentru protejarea şi ameliorarea unor terenuri degradate sau expuse degradării,
prezintă aspecte particulare în ceea ce priveşte alegerea speciilor, datorită
condiţiilor în general mai grele în care sînt puse să vegeteze In asemenea
culturi se caută să se introducă un sortiment cît mai bogat de specii,
arborescente şi arbustive, într-o desime mai mare decît în cazul culturilor de
producţie. Numai în acest fel, speciile alese vor realiza o reţea densă de
rădăcini, un număr mare de obstacole împotriva scurgerilor de suprafaţă, un
plafon bine încheiat al coroanelor şi o litieră continuă şi abundentă.

317
 In principiu, prin alegerea speciilor, o cultură forestieră de protecţie cu rol
antierozional trebuie să fie astfel concepută, încît să răspundă şi unor cerinţe de
producţie. Ca urmare, în asemenea culturi se vor introduce, cît mai mult
posibil, specii capabile să producă atît lemn, cît şi alte materii prime de interes
industrial.
Culturile forestiere în perdele de protecţie se instalează sub formă de benzi
lungi şi înguste, cu scopul de a proteja obiective importante împotriva unor
agenţi vătămători. Astfel, cu ajutorul perdelelor forestiere se poate asigura
protecţia versanţilor împotriva eroziunii şi a deplasărilor de teren, a căilor de
transport împotriva înzăpezirilor, a unor culturi împotriva vînturilor dăunătoare,
care usucă solul vara şi spulberă zăpada peste iarnă, a digurilor împotriva
valurilor şi gheţurilor, a canalelor împotriva colma- tării etc. In preajma
centrelor populate, mai ales în regiuni lipsite de păduri, perdelele forestiere de
protecţie joacă un rol estetic — peisagist şi sanitar deosebit, creează un adăpost
împotriva vînturilor vătămătoare, purifică, umezesc şi răcoresc aerul în verile
fierbinţi etc. Prin materialul lemnos, prin fructele, frunzele şi coaja arborilor şi
arbuştilor sau pomilor fructiferi care le compun, perdelele forestiere de
protecţie pot şi trebuie să contribuie la dezvoltarea economiei rurale, dînd
posibilitatea locuitorilor de a găsi noi preocupări, cum ar fi sericicultura (cînd
în perdele se cultivă dudul), pomicultura, prelucrarea fructelor etc.
Culturile forestiere în spaţii verzi, sub forma unor plantaţii de aliniament sau
micropeisaje şi parcuri intravilane, mai mult sau mai puţin legate de masivele
pădurilor-parc din afara localităţilor, se instalează pentru a îndeplini un rol
social, estetico-sanitar şi de recreare. Spaţiile verzi trebuie să fie concepute pe
baza principiilor arhitecturii peisajelor, urmărind ameliorarea condiţiilor
climatice şi înfrumuseţarea cadrului de viaţă pentru sănătatea şi odihna
oamenilor.

318
 Din cele prezentate mai sus, rezultă că alegerea speciilor trebuie să fie
făcută în perspectiva satisfacerii unor cerinţe de ordin economic şi social. Ca
urmare, pentru alegerea judicioasă a speciilor, cunoaşterea obiectivelor
urmărite apare ca o condiţie indispensabilă. Dar, în acelaşi
201
timp, la instalarea culturilor forestiere este necesar să se aibă în vedere
caracteristicile biologice ale speciilor lemnoase şi condiţiile staţionale ale
terenurilor destinate vegetaţiei forestiere. Aşadar, alegerea speciilor este
condiţionată de o multitudine şi complexitate de factori care trebuie să fie
foarte bine cunoscuţi, analizaţi şi corect apreciaţi. O exagerare în aprecierea
unora dintre ei şi subestimarea altora, poate duce la rezultate nedorite. Numai
cunoaşterea şi corelarea justă a cerinţelor determinate de obiectivul principal
urmărit, cu particularităţile naturalistice, asigură reuşita şi eficienţa deplină a
culturilor forestiere.
In toate cazurile, alegerea speciilor de viitor va trebui să asigure stabilitatea
ecologică a ecosistemelor forestiere, creşterea productivităţii şi ameliorarea
funcţiilor de protecţie, diferenţiat în raport cu rolul funcţional şi condiţiile
naturale.
1.2. CRITERIILE FOLOSITE IN ALEGEREA SPECIILOR
La instalarea artificială a vegetaţiei forestiere, alegerea speciilor lemnoase
constituie o problemă fundamentală de cea mai mare importanţă. Reuşita,
calitatea şi funcţionalitatea culturilor forestiere instalate depind în mare măsură
de speciile folosite şi de modul în care ele sînt asociate. Faţă de instalarea
naturală a vegetaţiei forestiere, intervenţiile pe cale artificială prezintă avantajul
important că oferă posibilităţi mai largi de alegere a speciilor şi de reglare a
compoziţiei culturilor în sensul dorit. Adeseori, dintr-un număr mai mare sau
mai mic de specii — indigene şi exotice — corespunzătoare specificului
ecologic şi potenţialului silvopro- ductiv al staţiunilor, pot fi alese acelea care,

319
în comunitatea de viaţă, sînt capabile să îndeplinească în cele mai bune condiţii
scopul urmărit.
In general, alegerea speciilor trebuie să fie făcută în ideea asigurării
caracterului polifuncţional al culturilor forestiere. Orice biocenoză forestieră
urmează să îndeplinească funcţii social-economice legate atît de producţia de
biomasă vegetală, cît şi de acţiunea de protecţie a mediului înconjurător
(funcţia hidrologică, antierozională, climatică, estetico-sanitară şi recreativă).
Este totuşi necesar de reţinut că aceste multiple şi variate funcţii atribuite
biocenozelor forestiere nu se găsesc pe acelaşi plan de importanţă şi solicitare.
De aceea, nici criteriile de alegere a speciilor nu sînt aceleaşi în toate cazurile.
Aşa, de exemplu, criteriul economic raportat la cuantumul şi sortimentaţia
producţiei de lemn primează şi deci se impune cu precădere atunci cînd se
instalează culturi forestiere cu rol principal de producţie. Acest criteriu pierde
din importanţă şi rămîne pe un plan secundar, cînd se aleg specii pentru culturi
forestiere cu rol principal de protecţie.
In cazul culturilor de protecţie se folosesc în schimb alte criterii în măsură
să asigure alegerea unor specii capabile să îndeplinească în condiţii optime
funcţia principală la care urmează să răspundă.
Pentru asigurarea concordanţei necesare între exigenţele bioecologice ale
speciilor şi condiţiile staţionale se folosesc criterii de alegere comune,
indiferent de rolul principal atribuit culturii forestiere. în acest scop, se iau în
considerare indicaţiile oferite de tipul fundamental de pădure, tipul de staţiune
sau de culturile experimentale. Prin urmare, alegerea speciilor se
fundamentează pe baza unor criterii comune însă se diferenţiază în raport cu
destinaţia culturilor forestiere.
Pentru culturi forestiere cu rol principal de producţie, speciile arborescente
se aleg ţinînd seama de potenţialitatea lor productivă şi de calitatea lemnului.
Speciile alese trebuie să fie în măsură să furnizeze la vîrsta exploatabilităţii, în

320
condiţii optime de producţie, materialul lemnos în cantităţile şi în sortimentaţia
reclamată de nevoile viitoare ale economiei.
Durata adeseori foarte lungă de la instalarea culturii forestiere de producţie
şi pînă la exploatarea lemnului, creează unele dificultăţi reale în alegerea
speciilor. Se ştie că producţia unor asemenea culturi trebuie să concorde cu
nevoile de consum dintr-o perioadă care se află de la cîţiva ani la cîteva decenii
depărtare de data instalării lor. Alegerea speciilor se face deci sub perspectiva
acelor cerinţe ale consumului de lemn care se vor manifesta atît în perioada
dezvoltării arboretului, cînd se extrag produsele secundare, cît mai ales la
încheierea ciclului de producţie, cînd se exploatează masa principală de lemn.
Pentru a putea preciza totuşi care sînt speciile cele mai indicate într-o cultură
forestieră de producţie este necesar să se cunoască tendinţele consumului de
lemn pe specii şi sortimente în perspectivă.
Urmărind dinamica şi tendinţele consumului de lemn, la noi şi în alte ţări, se
constată că cerinţele faţă de lemnul industrial sporesc foarte mult. Lemnul
rotund brut de lucru, cu dimensiuni mari, va fi cerut în cantităţi crescînde şi în
perspectivă. La fag, de exemplu, majoritatea sortimentelor lemnului de lucru
vor fi solicitate în cantităţi mult sporite faţă de cele consumate în prezent. In
cazul stejarului pedunculat şi al gorunului, creşterea atît în mărime absolută, cît
şi relativă a consumului de lemn de gater şi derulaj, merită să fie subliniată în
mod deosebit. In viitor creşte, de asemenea, consumul lemnului pentru derulaj
al multor specii cu valoare economică ridicată (nuc, frasin, paltin, cireş, tei
etc.).
Deşi absorbţia lemnului industrial de foioase este tot mai mare, lemnul
rotund brut de răşinoase va continua să deţină superioritatea nu numai în
scopuri papetare, ci şi ca lemn de lucru pentru multiple şi variate nevoi ale
economiei naţionale. De aceea, la fixarea ţelurilor de regenerare a pădurilor se
acordă, în ultima vreme, toată atenţia sporirii gradului de participare a

321
răşinoaselor la alcătuirea multor păduri de foioase. In următoarele decenii,
proporţia răşinoaselor trebuie să ajungă la 40o/„ din suprafaţa totală a fondului
forestier. Extinderea speciilor răşinoase, peste limitele arealului lor natural, prin
înrăşinarea unor păduri dovedite susceptibile de transformare în asociaţii
forestiere mai productive şi de înaltă valoare economică, se realizează astăzi
atît în culturi specializate pentru lemnul de celuloză, cît şi în amestecuri pentru
obţinerea lemnului de lucru într-o sortimentaţie variată.
Avînd în vedere tendinţa de creştere a consumului de lemn în viitor,
alegerea speciilor trebuie să fie axată. în primul rînd, pe linia ridicării
producţiei şi productivităţii pădurilor. In acest sens, extinderea răşinoaselor, a
speciilor repede crescătoare * şi de valoare economică ridicată — indigene şi
exotice — reprezintă calea cea mai sigură şi rapidă pentru sporirea
productivităţii pădurilor. In proporţie majoritară se vor alege şi folosi speciile
autohtone ameliorate, valoroase şi de mare randament. Extinderea în culturi de
producţie a speciilor exotice se va face cu mult discernămînt şi numai după
verificarea comportării lor funcţionale în raport cu condiţiile naturale.
In raport cu tendinţele evoluţiei consumului de lemn pe specii în
perspectivă, apare necesitatea ca actuala compoziţie a pădurilor noastre,
* Specii care realizează o productivitate minimă de 10 m3/an/ha.
203
caracterizată prin participarea redusă a răşinoaselor şi foioaselor cu lemn
moale, să fie substanţial ameliorată (tabelul 41). în acest sens, Programul
naţional de conservare şi dezvoltare a fondului forestier prevede :
— extinderea speciilor răşinoase — molid, brad, duglas, pin — acolo unde
condiţiile naturale sînt favorabile;
— promovarea în cultură a celorlalte specii autohtone valoroase: stejar
pedunculat, gorun, fag, paltin, frasin, cireş, tei, nuc;
Tabelul il

322
Proporţia de participare a principalelor specii In fondul forestier (după
Programul naţional)
Sup^iaţa fondului forestier la Compoziţia pădurilor %
Nivel Nivel 2010
nivelul anului 1975 şi In
1975
perspectivă — milioane hectare
răşinoasefoloase răşi- foioase
total stejar total stejar
noase
Total 6,3 28 72 19,6 40 60 20,1
d и care pe zone:
— cîmpie 0,6 0,3 99,7 45,5 3 97 46,6
— coliie 1,9 6 94 50,6 12 88 51,8
— munte 3,8 43 57 — 60 40 —
— extinderea speciilor foioase repede crescătoare, punîndu-se un accent
deosebit pe plantarea plopilor şi a sălciei selecţionate.
Pentru realizarea acestor obiective sînt necesare următoarele măsuri mai
importante:
— introducerea în amestec cu molidul a bradului şi a laricelui, în condiţii
proprii acestor specii, din molidişuri situate în staţiuni cu potenţial productiv
mijlociu şi ridicat;
— introducerea paltinului şi fagului în condiţii favorabile din molidişuri,
indiferent de potenţialul productiv al staţiunii;
— extinderea bradului, laricelui, molidului, duglasului, pinului strob şi a
altor răşinoase exotice valoroase, cu scopul înnobilării făgetelor localizate în
staţiuni cu potenţial productiv mijlociu şi ridicat;
— subordonarea fagului, din făgetele aparţinînd claselor inferioare de
producţie (IV şi V), unor culturi de pin silvestru sau negru, în partea inferioară
şi mijlocie a arealului său şi de molid la altitudini mai mari;
— extinderea gorunului şi stejarului pedunculat în staţiunile proprii acestor
specii, mai cu seamă în şleauri degradate;

323
 — înnobilarea gorunetelor din clase mijlocii şi superioare de producţie, ca
şi a şleaurilor de deal, cu larice, duglas, pin strob şi cu foioase valoroase, cum
ar fi frasinul, paltinul, teiul, cireşul etc.;
— substituirea totală sau parţială a gorunului din gorunete aflate în clase
inferioare de producţie cu pin silvestru, pin negru şi cu alte foioase valoroase;
— înnobilarea cu specii foioase a stejeretelor din clase mijlocii şi
superioare şi substituirea cu pin silvestru, pin negru sau salcîm a celor din clase
inferioare de producţie;
— introducerea salcîmului în staţiunile de silvostepă cu cernoziomuri
puternic levigate, formate pe substrate mai uşoare textural şi a pinului negru, pe
cernoziomuri moderat pînă la slab levigate, formate pe loess;
204
— introducerea şi extinderea plopilor euramericani şi indigeni, a sălciei
selecţionate, aninului etc. în staţiuni corespunzătoare din lunci, ocupate în
prezent cu zăvoaie slab productive.
Aceste recomandări, prezentate sumar mai sus, arată sensul în care se poate
acţiona, prin alegerea speciilor, la ameliorarea compoziţiei în vederea ridicării
producţiei şi productivităţii culturilor forestiere cu rol principal de producţie.
Dacă în terenuri sănătoase din staţiuni forestiere, vegetaţia lemnoasă
întîlneşte condiţii bune sau cel puţin suportabile pentru majoritatea speciilor din
zona respectivă, în terenuri degradate, în general, lipsite de un strat de sol
suficient de profund şi evoluat, condiţiile fiind extreme, se ajunge la înlăturarea
parţială sau totală a speciilor sensibile.
Prin instalarea culturilor forestiere antierozionale se urmăreşte în principal
consolidarea terenurilor şi ameliorarea solului. In acest scop, se aleg cu
prioritate speciile arborescente şi arbustive cu mare amplitudine ecologică,
cunoscute sub denumirea generală de specii rustice. Dintre acestea se preferă
cele cu creştere viguroasă, înrădăcinare puternică şi coroane bine dezvoltate cu

324
frunziş bogat. Din rîndul speciilor capabile să vegeteze în terenuri degradate se
preferă cele locale, în stare să producă şi material lemnos sau alte materii prime
de interes economic.
In culturile forestiere cu funcţii hidrologice se vor crea amestecuri bogate,
pe cît posibil, pluriene sau multietajate.
Pentru alcătuirea perdelelor de protecţie, speciile alese trebuie să aibă o
creştere rapidă, ca să asigure efectul protector într-un timp cît mai scurt.
Speciile arborescente principale se aleg din categoria celor cu longevitate mare
şi capabile să crească cît mai înalte.
Prin speciile folosite la alcătuirea lor, perdelele trebuie să asigure, în afară
de protecţie, şi o serie de produse, cum ar fi lemnul valoros (de frasin, salcîm,
tei etc.), taninul (din scumpie, cătină roşie etc.), gutapercă (din salbe), frunze
pentru sericicultură (de dud), flori pentru apicultură de salcîm, amorfă,
caragană, sofora, tei), fructe comestibile (de corcoduş, gutui, corn, coacăz etc.).
Pentru plantaţii în spaţii verzi, cu funcţii sanitar-recreative, se aleg cu
prioritate speciile ornamental-decorative, cu o cît mai pronunţată expresivitate
plastică şi coloristică. în general, speciile alese trebuie să fie rezistente la noxe
şi să aibă un caracter antipoluant prin capacitatea lor de purificare a aerului, de
atenuare a zgomotelor etc. In zone, poluate de emanaţii industriale se va evita
introducerea în cultură a speciilor autohtone în afara arealului natural de
vegetaţie sau a speciilor exotice, cu excepţia cazurilor cînd rezistenţa lor, la
asemenea emanaţii, a fost demonstrată experimental.
Indiferent de funcţia principală atribuită culturii forestiere (de producţie sau
de protecţie), în alegerea speciilor, armonizarea cerinţelor ecologice ale
plantelor lemnoase cu condiţiile staţionale se poate asigura folosind indicaţiile
oferite fie de tipul de pădure şi tipul de staţiune, fie de vegetaţia lemnoasă
experimentată prin cultură.

325
 Tipul natural de pădure, reunind arboretele care prezintă omogenitate
bioecologică şi silvoproductivă, constituie de fapt expresia ansamblului de
condiţii staţionale. In tipul natural de pădure, arborii speciilor componente,
caracteristicile lor biometrice şi îndeosebi clasa de producţie şi starea de
vegetaţie, poartă caracterul de produs al staţiunii, de expresie a specificului
ecologic şi a potenţialului productiv al staţiunii. Ca urmare, capacitatea de
producţie a diferitelor specii prezente, în condiţii de creş-
205
tere concrete, poate servi drept criteriu la alcătuirea compoziţională a culturii
forestiere în staţiunea respectivă.
Identificarea şi deci cunoaşterea tipului natural de pădure oferă posibilitatea
alegerii speciilor valoroase în deplină concordanţă cu specificul ecologic al
staţiunii, fără necesitatea cercetării prealabile a cadrului naturalistic.
Tipul de pădure coincide, ca localizare geografică şi întindere, cu tipul de
staţiune în întregime sau cu un fragment din acesta. Tipul de staţiune poate
cuprinde deci în arealul său unul sau mai multe tipuri naturale de pădure, cu
ecologie şi niveluri de producţie apropiate, diferenţiate numai după compoziţia
specifică. La instalarea artificială a culturilor forestiere, asortimentul de specii
se stabileşte pentru fiecare tip de pădure (cînd condiţiile ecologice sînt proprii
numai pentru el) sau pentru serii de tipuri de pădure, ecologic echivalente,
încadrate în acelaşi tip de staţiune.
In ultimul timp, pe bază de cercetări, au fost stabilite pentru numeroase
tipuri sau serii de tipuri de pădure, asortimente de specii (formule de
împăduriri), ce pot fi folosite la instalarea culturilor forestiere. Particularităţile
tipului de pădure oferă, într-adevăr, posibilităţi de alegere expeditivă a
speciilor, dar folosirea lor este totuşi limitată. Pentru culturi forestiere de
producţie, caracterul indicator al tipului de pădure poate fi luat în considerare

326
numai atunci cînd arboretele componente sînt alcătuite din specii valoroase,
corespunzătoare din punct de vedere economic.
In folosirea criteriului tipologic, la alegerea speciilor se întîmpină adeseori
dificultăţi obiective, din cauza transformărilor provocate în vegetaţia forestieră,
de activitatea economică a omului şi a multiplelor feluri de degradări naturale,
dar mai ales antropogene. Existenţa pe teren a numeroase situaţii netipice sub
raportul structurii biocenozelor forestiere şi mai ales a capacităţii lor de
producţie, prezenţa pădurilor cultivate în locul celor naturale, a arboretelor
divers derivate, a celor divers degradate şi îndeosebi existenţa suprafeţelor
lipsite de vegetaţie arborescentă (poieni, enclave) şi a terenurilor agricole
degradate, destinate culturilor forestiere etc., reduc sau anulează posibilitatea
folosirii indicaţiilor oferite de tipul de pădure.
Acolo unde vegetaţia forestieră nu mai poate îndeplini rolul de indicator
sintetic şi rezultantă de maximă expresivitate ecologică, capătă pondere
deosebit de mare criteriile sistematice de ordin staţionai în alegerea speciilor.
Studiul şi cunoaşterea detaliată a staţiunii se impune ca o condiţie esenţială în
vederea alegerii speciilor, mai cu seamă în terenuri lipsite de vegetaţie
forestieră sau cu vegetaţie aflată într-un stadiu înaintat de transformare
antropogenă.
O serie de obiective actuale, de mare importanţă, cum ar fi împădurirea în
condiţii superioare de reuşită a suprafeţelor descoperite prin exploatări şi a
terenurilor degradate, extinderea prin cultură, în afara arealului natural, a
speciilor valoroase şi în primul rînd a răşinoaselor, refacerea şi ameliorarea
arboretelor degradate slab productive etc., nu pot fi realizate corespunzător
decît printr-o judicioasă alegere a speciilor, orientată economic şi fundamentată
naturalistic, pe baza cunoaşterii detaliate a condiţiilor staţionale în care se
desfăşoră procesul producţiei forestiere.

327
 Cercetarea directă a mediului staţionai, delimitarea şi cartarea la scară mare
a tipurilor de staţiuni, oferă pentru orice teren, cu sau fără
206
vegetaţie forestieră, informaţii cu valoare indicatoare de importanţă fun-
damentală şi de lungă durată pentru cultura pădurilor în general.
Tipul de staţiune forestieră reprezintă ansamblul unităţilor staţionale
elementare identice sau ecologic şi silvopotenţial echivalente, cu caractere
fizico-geografice complet sau în mare parte asemănătoare, avînd soluri de
acelaşi tip genetic sau tipuri învecinate, cu volum fiziologic util apropiat şi
asociaţii de plante ce exprimă regimuri de troficitate, umiditate, aeraţie, căldură
şi consistenţă în sol asemănătoare şi care, în consecinţă, sînt apte pentru aceeaşi
vegetaţie forestieră (9).
In acţiunea de cercetare a mediului staţionai se examinează, în primul rînd,
caracterele definitorii pentru tipul de staţiune, cum ar fi zonali- tatea
fitoclimatică, formele de relief cu elementele lor caracteristice, topoclimatul,
formaţia geologică şi alcătuirea litologică a substratului de sol, tipul de sol cu
toate însuşirile lui esenţiale, apa supra şi subterană etc. Cele mai multe dintre
aceste caractere pot fi determinate direct prin măsurători. Unele însă sînt
apreciate indirect prin reflectarea lor în vegetaţia spontană. Aşa, de exemplu,
pentru caracterizarea topoclimatică a unei suprafeţe restrînse de împădurit,
lipsind obişnuit măsurătorile directe, se face apel la distribuţia şi caracterul
indicator al vegetaţiei spontane lemnoase şi ierbacee. Aceasta, atent urmărită în
funcţie de relief şi corect interpretată, oferă informaţii preţioase asupra
particularităţilor climatului regional în raport cu altitudinea, expoziţia, panta
etc. Mai ales într-un teren accidentat, insolaţia şi umbra, umiditatea şi stratul de
zăpadă etc., sînt atît de variat distribuite, pe pante cu înclinări şi orientări
diferite, încît consecinţele lor fizice şi biologice, ilustrate în compoziţia
covorului vegetal, pot fi uşor sesizate.

328
 Alegerea speciilor este uneori condiţionată chiar de microclimatul, temporar
înregistrat, într-un parchet tăiat ras. Aici, pe anumite porţiuni din suprafaţa de
împădurit, insolaţia, umbrirea sau îngheţul capătă valori ridicate, din cauza
peretelui nordic sau sudic al arboretului matur situat în vecinătate. La fel,
găurile de ger, expoziţiile prea reci, prea calde sau vîntuite, exclud folosirea
unor specii sensibile.
Lipsa vegetaţiei forestiere, care să protejeze culturile tinere de inso- laţie,
uscăciune, îngheţ etc., poate constitui factor limitativ în alegerea unor specii
delicate (brad, fag), în cazul în care nu se asigură un adăpost creat artificial. De
asemenea, instalarea unor specii mai valoroase, la limita sau peste limita
altitudinală superioară a vegetaţiei forestiere, nu este posibilă fără o protecţie
asigurată culturilor tinere. Soluţii asemănătoare sînt necesare şi în regiunile de
cîmpie, unde precipitaţiile sînt reduse iar seceta şi insolaţia ameninţă culturile
tinere. In aprecierea climatului, este necesar să se cunoască efectul unui vînt
dominant şi violent, căruia nu i se dă totdeauna importanţa cuvenită, dar care
poate provoca mari prejudicii unor specii, cum ar fi molidul, care poate suferi
de doborîturi.
Pentru caracterizarea complexă a staţiunii, se va pune un accent deosebit pe
studiul solului sub aspect morfogenetic, ecopedologic şi silvo- productiv.
Numai prin studiul multilateral şi aprofundat al solului se poate defini obiectiv
fondul de calităţi şi acela de lipsuri şi excese pe care acesta îl are şi-1 oferă
plantelor cultivate. Numai prin investigaţii de detaliu se pot identifica factorii
cu valori optime şi factorii limitativi, prin insuficienţă sau exces, care
determină natura speciilor ce pot fi cultivate şi nivelul productivităţii lor.
207
Unele dintre caracteristicile favorabile ale solului, cum ar fi, de exemplu,
bogăţia lui în humus şi în substanţe minerale nutritive accesibile, profunzimea
mare a stratului fiziologic, afînarea bună datorită condiţiilor favorabile de

329
textură, structură şi activitate biologică, umezirea freatică, bazicitatea rocii
mame şi dezagregarea ei pe grosimi însemnate etc., lărgesc gama speciilor ce
pot fi alese şi cultivate cu succes. Dimpotrivă, superficialitatea şi conţinutul în
schelet a solului, textura prea grea sau prea uşoară, aciditatea sau bazicitatea
ridicată, deficitul în substanţe nutritive, excesul permanent sau periodic al apei,
uscăciunea accentuată etc., limitează numărul speciilor ce pot fi folosite.
In toate tipurile de staţiuni, regimul de umiditate din sol are o importanţă
deosebită în alegerea speciilor. Este totdeauna necesar să se cunoască dacă
umiditatea este favorabilă, în exces sau deficitară, dacă apa, în abundenţă, este
în mişcare sau stagnantă şi săracă în oxigen etc.
Atunci cînd solul din cuprinsul unui tip de staţiune prezintă variaţii
importante ale unor caractere, el determină diferenţierea unor microcom- plexe
staţionale, de care este necesar să se ţină seama la alegerea şi amplasarea
speciilor forestiere.
Studiul staţiunii, în ansamblul ei, trebuie să fie indisolubil legat de acela al
vegetaţiei, mai ales cînd aceasta din urmă oferă indicaţii cu semnificaţie
ecologică. In mod special, vegetaţia spontană, lemnoasă şi ier- bacee, poate
dezvălui anumite carenţe sau excese, cu caracter limitativ pentru anumite
specii. Covorul vegetal întîlnit pe suprafeţele de împădurit, chiar dacă nu are un
caracter indicator, merită totuşi să fie examinat, deoarece el poate îndeplini un
rol protector la instalarea culturilor, sau poate fi extrem de dăunător prin efectul
său copleşitor.
Cunoscînd, pe de o parte, complexul ecologic al staţiunii şi, pe de altă parte,
cerinţele şi toleranţele plantelor lemnoase, se poate proceda uşor îa alegerea
asortimentului de specii, atunci cînd se instalează cultura forestieră. Dar nu
trebuie să se uite că plantele lemnoase în tinereţe sînt mai adaptabile la mediul
de viaţă şi că, pe măsură ce înaintează în vîrstă, se acomodează mai greu la
unele resurse deficitare ale staţiunii. Ca exemplu, în acest sens, pot fi date

330
culturile de pin cercetate de noi în Podişul Tîr- navelor (27), care, depăşind
vîrsta de 60—70 ani, au o stare de vegetaţie lîncedă, explicată prin volumul
fiziologic de sol devenit insuficient pentru actuala dezvoltare a rădăcinilor.
Urmărind stabilitatea şi dezvoltarea normală a ecosistemelor forestiere
artificiale, este necesar ca armonizarea cerinţelor ecologice ale speciilor cu
mediul staţionai să nu se rezume numai la faza de instalare, ci la întreaga
perioadă de creştere, pînă la încheierea ciclului de producţie.
In cazul speciilor autohtone, provenienţa locală este totdeauna preferată,
deoarece vegetează în condiţii optime şi valorifică mai bine potenţialul
productiv al staţiunilor.
In situaţiile în care cerinţele bioecologice ale unor specii forestiere sau
provenienţe şi caracteristicile condiţiilor staţionale nu pot fi uşor armonizate,
este mai prudent să se recurgă la culturi experimentale şi să se folosească drept
criteriu în alegerea speciilor rezultatele obţinute. In acest caz, speciile de interes
economic deosebit, al căror comportament este mai puţin cunoscut, se cultivă
după o anumită tehnică experimentală, la început pe suprafeţe restrînse, în cele
mai variate condiţii staţionale, pentru a urmări şi constata în care din acestea se
obţin cele mai bune rezultate şi în care merită să fie extinse pe scară de
producţie.
208
In general, comportamentul unei specii forestiere nu poate fi interpretat şi
apreciat decît parţial şi provizoriu în culturi tinere. Adeseori, numai după
parcurgerea unei perioade importante din viaţă, în care specia luată în
considerare a făcut dovada adaptabilităţii sale, se pot obţine concluzii certe cu
privire la posibilitatea extinderii ei prin cultură. De aceea, cercetarea complexă
şi detaliată a culturilor experimentale executate în trecut pe teritoriul ţării
noastre, în fond forestier, parcuri şi grădini etc., cu specii exotice sau indigene
introduse în afara arealului lor natural, oferă totdeauna indicaţii deosebit de

331
preţioase cu privire la posibilitatea alegerii şi extinderii unor specii valoroase.
Este demn de reţinut că, pînă la această dată, pe baza unor asemenea cercetări
efectuate asupra unor culturi instalate cu mai multe decenii în urmă, s-au
obţinut documentaţii de sinteză ample, care permit astăzi să fie alese şi folosite
pe scară de producţie o serie de specii exotice importante, cum ar fi salcîmul,
duglasul, pinul negru şi pinul strob, chiparosul de baltă, stejarul roşu etc., iar
dintre cele autohtone, cultivate în afara arealului natural, molidul, pinul sil-
vestru etc.
Dacă se pune problema introducerii de noi specii exotice în spaţiul geografic
al ţării noastre, alegerea lor trebuie făcută cu mult discernămînt. In acest scop,
se vor lua în considerare în primul rînd speciile forestiere din regiunile de pe
glob cu climate asemănătoare celor din ţara noastră, folosind datele şi hărţile
fitoclimatice. Zonele situate aproximativ în aceleaşi amplitudini latitudinale şi
altitudinale oferă mai multă garanţie de a găsi specii capabile să vegeteze la noi
cu rezultate bune. In mod special, pentru culturi forestiere de producţie, se vor
alege, din cuprinsul arealului natural al unei specii exotice, numai acele
provenienţe care vădesc mai multă plasticitate şi capacitate de adaptare la
condiţiile staţionale de la noi. In acest sens, poate fi de un real f9I6S experienţa
dobîndită de multe ţări europene, prin cultura unor specii şi provenienţe
exotice, în condiţii fitoclimatice mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele
de la noi.
Silvicultura modernă, orientată spre folosirea optimă a fondului forestier, se
sprijină tot mai mult pe cunoaşterea directă sau indirectă a unităţilor de spaţiu
geografic în care se instalează şi dezvoltă culturile forestiere. In scopuri
practice, tipurile de staţiuni, ca unităţi biogeografice limitate prin omogenitatea
anumitor caractere determinante pentru vegetaţie, sînt constituite în unităţi de
cultură forestieră. Cunoscînd specificul ecologic şi potenţialul productiv al
unităţii de cultură forestieră, se pot stabili mai uşor asortimentele de specii

332
capabile să valorifice la maximum valenţele mediului staţionai şi să răspundă
pe deplin cerinţelor economice.
CAPITOLUL 2 ASOCIEREA SPECIILOR FORESTIERE
2.1. PRINCIPII GENERALE PRIVIND ASOCIEREA SPECIILOR
In raport cu scopul urmărit, caracteristicile mediului staţionai şi însuşirile
bioecologice ale speciilor folosite, o cultură forestieră poate fi alcătuită din una
sau mai multe specii lemnoase care definesc compoziţia specifică a viitorului
arboret. De reţinut că atunci cînd se apreciază corn
ii - ÎMPĂDURIRI
209
opoziţia unei culturi forestiere se iau în considerare numai speciile arborescente
care vor participa la alcătuirea arboretului, fără să se ţină seama de arbuşti. Cu
toată importanţa culturală pe care o prezintă într-o asociaţie forestieră, arbuştii,
avînd talie redusă, nu ajung niciodată în etajul arborilor, ci rămîn să formeze în
masiv aşa-numitul subarboret al pădurii. Ca urmare, după numărul speciilor
arborescente participante, culturile forestiere pot fi pure, constituite dintr-o
singură specie şi amestecate sau de amestec, constituite din două sau mai multe
specii arborescente. Convenţional, o cultură forestieră se consideră practic pură
şi atunci cînd una din specii reprezintă cel puţin 90 % din numărul total al
arborilor.
Culturile forestiere alcătuite dintr-o singură specie (culturile pure sau
monoculturile) sînt în. general mai uşor de instalat şi de condus cu operaţiuni
culturale pînă la vîrsta exploatabiliăţii. Ele cresc mai uniform şi furnizează
sortimente de lemn relativ omogene. In asemenea culturi, mecanizarea
lucrărilor silvice poate fi aplicată pe scară mai largă.
Monoculturile prezintă însă şi unele dezavantaje. Consumînd selectiv
substanţe nutritive de la acelaşi nivel al profilului de sol, ele valorifică
incomplet volumul edafic util şi, ca urmare, adeseori dau producţii mai mici

333
decît culturile amestecate. Dacă sînt alcătuite din specii cu temperament de
lumină nu protejează şi nici nu ameliorează solul. Pe de altă parte,
monoculturile, mai ales de răşinoase, sînt în general mai expuse la diferitele
calamităţi provocate de vînt, incendii, dăunători biotici etc.
Datorită acestor multiple dezavantaje, culturile pure sînt adeseori
considerate contrare naturii şi deci expuse eşecului. Adepţii acestei idei evocă
situaţia pădurilor pure de molid din centrul Europei, instalate artificial în afara
arealului lor natural, dintre care multe au degradat solul şi au suferit doborîturi
de vînt, atacuri de insecte etc.
Deşi experienţa practică a demonstrat că, în anumite situaţii şi cu anumite
specii, se pot obţine rezultate bune recurgînd la monoculturi, acestea ar trebui
să constituie totuşi excepţii în producţia forestieră. Ele pot fi folosite, fără
riscuri de temut, în cazul unor specii repede crescătoare (plopi, sălcii, salcîm
etc.), care, supuse unor cicluri scurte de producţie, se exploatează şi
regenerează înainte de apariţia simptomelor de degradare a solului. De
asemenea, monoculturile pot fi acceptate şi în cazul molidului, cînd acesta se
instalează în condiţii optime de vegetaţie, ferite de pericolul doborîturilor de
vînt. Culturile intensive specializate de răşinoase destinate producerii lemnului
de celuloză, de răchite pentru producerea de nuiele etc., sînt prin excelenţă
monoculturi.
In cele mai multe terenuri de împădurit, instalarea culturilor amestecate se
impune ca o necesitate de prim ordin, atît din punct de vedere economic, cît
mai ales silvicultural. Faţă de culturile pure, cele amestecate sînt în general mai
productive, furnizează material lemnos într-o sorti- mentaţie bogată, menţin şi
chiar ameliorează fertilitatea solului, exercită mai eficient multiplele funcţii de
protecţie, sînt mai rezistente la adversităţi, iar din punct de vedere estetic aduc
o mai mare varietate în peisaj.

334
 In culturile forestiere amestecate, alegerea şi asocierea judicioasă a speciilor
arborescente oferă posibilitatea valorificării optime a potenţialului
silvoproductiv al staţiunilor şi speciilor, asigurînd premisele obţinerii unor
arborete de mare valoare economică.
Capacitatea de producţie a culturii forestiere sporeşte atunci cînd la
alcătuirea ei participă specii cu cerinţe variate faţă de mediul staţionai sau cu
posibilităţi diferite de folosire a resurselor naturale. Aşa, de exemplu, se
consideră reuşit un amestec în care se asociază una sau mai multe specii
210
pretenţioase cu altele mai puţin exigente faţă de factorii ecologici ai mediului
de viaţă. De asemenea, pentru folosirea cît mai completă a spaţiului de nutriţie
supra şi subteran, se recomandă alegerea şi asocierea unor specii ale căror părţi
principale (tulpini şi rădăcini) au o dispunere diferită in plan vertical şi
orizontal. Mai ales pentru o folosire mai raţională a volumului edafic util, este
necesar să se cunoască şi să se aibă în vedere sistemul de înrădăcinare al
speciilor care se asociază într-o cultură de amestec.
Despre molid, de exemplu, se ştie că înclină mai mult spre formarea unui
sistem de înrădăcinare superficial, slab ancorat. Această dispunere a
rădăcinilor, aproape de suprafaţă este determinată fie de lipsa humusului şi a
oxigenului în straturile mai profunde din unele soluri, fie de prezenţa rocilor
sau a stratului freatic la mică adîncime. In asemenea situaţii, molidul, instalat în
culturi pure, produce mai puţin şi suferă frecvent din cauza doboriturilor de
vînt. Pentru a preveni aceste neajunsuri, se recurge la asocierea molidului cu
alte specii caracterizate printr-o înrădăcinare mai puternică, cum ar fi bradul,
fagul, paltinul, laricele etc. Pe soluri profunde, afinate şi bogate în humus,
molidul dezvoltă rădăcini pînă la adîncimea de un metru sau chiar mai mult,
realizînd culturi mai rezistente şi mai productive. în acest caz, asocierea lui cu
alte specii poate fi facultativă.

335
 Bradul are tendinţa de a forma un sistem de înrădăcinare pivotant, cu mare
energie de pătrundere în straturile profunde ale solului, chiar atunci cînd textura
este mai grea. Totodată, prin intermediul sistemului său radicular, bradul aduce
în circuitul natural al substanţelor nutritive cea mai mare parte a elementelor
minerale absente sau deficitare în straturile superioare ale solului.
La fag, înrădăcinarea se găseşte, ca formă şi mărime, într-o situaţie
intermediară faţă de brad şi molid. Aşa se explică de ce asociaţiile forestiere
alcătuite din molid, brad, fag sînt cele mai valoroase, îndeplinind în condiţii
optime funcţiile de producţie şi protecţie.
Pinul formează, în general un sistem de înrădăcinare pivotanto- trasant,
bogat ramificat, dar concentrat. Spre deosebire de molid, la pin, rădăcinile se
răspîndesc pe o rază mică în jurul tulpinii şi astfel rămîne mult spaţiu liber, în
cazul unor culturi pure. Odată cu înaintarea în vîrstă, suprafaţa neutilizată de
către exemplarele de pin sporeşte, ajungînd să reprezinte pînă la 2/3 din
suprafaţa totală (87). Se înţelege că, într-o asemenea situaţie, se impune
necesitatea introducerii unor specii de amestec, cum ar fi fagul, gorunul,
stejarul etc., pentru o utilizare cît mai completă a volumului edafic util.
La alcătuirea asociaţiilor forestiere, este necesar să se ţină seama în egală
măsură de temperamentul speciilor. In acest sens, se ştie că speciile cu
temperament de lumină au în general o coroană uşor penetrabilă, din care
cauză, în culturi pure, sînt incapabile de a proteja satisfăcător solul. Fără
asocierea lor cu alte specii arborescente mai de umbră, care să formeze un
plafon protector compact, solul pierde treptat fertilitatea, degra- dîndu-se prin
înţelenire, uscare, compactizare etc., ceea ce conduce la înrăutăţirea condiţiilor
de vegetaţie şi, implicit, la diminuarea acumulărilor de biomasă. Aşa, de
exemplu, covorul dens şi continuu de plante ierbacee, care se instalează într-o
cultură alcătuită numai din specii arborescente de lumină (larice sau pin),
consumă o cantitate de substanţe nutritive şi apă echivalentă cu cea necesară

336
dezvoltării unui al doilea etaj de fag (87). Asocierea fagului cu asemenea specii
sporeşte, pe de o parte, volumul total
de biomasă, ce se poate obţine la unitatea de suprafaţă, iar pe de altă parte,
ameliorează pe cale biologică fertilitatea solului şi, în general, starea de
vegetaţie a întregului arboret. întotdeauna, prin asocierea mai multor specii cu
temperamente diferite se poate contribui la reglarea unor factori ecopedologiei
(căldură, umiditate etc.) şi la activarea proceselor microbiologice şi de
descompunere normală a litierei, cu consecinţe favorabile pentru fertilitatea
solului şi productivitatea arboretului.
In culturi forestiere de amestec, asocierea unor specii cu cerinţe şi ritmuri de
creştere diferite trebuie să se facă cu multă grijă, pentru a preveni efectele
negative ale fenomenului de eliminare naturală. Trăinicia amestecului se
asigură prin asocierea grupată a speciilor arborescente mai importante. In
general, cu cît speciile care se asociază se diferenţiază ecologic mai mult, cu
atît grupele constituite trebuie să fie mai mari şi invers.
Modul de asociere şi de instalare este condiţionat în egală măsură de ritmul
de creştere al speciilor. Astfel, într-o asociere cu caracter permanent, pot fi
instalate deodată două sau mai multe specii, numai dacă acestea o creştere
aproximativ egală (de exemplu, fag, brad). Dimpotrivă, atunci cînd o specie are
la început o creştere mai înceată, se instalează cu un număr de ani mai
devreme, asigurîndu-i astfel un avans de creştere faţă de celelalte specii. La fel
se procedează şi în cazul unor specii de lumină, cînd se asociază cu una de
umbră şi prima are o creştere mai lentă decît a doua.
După durata de convieţuire a speciilor asociate, amestecurile pot fi
permanente şi temporare sau provizorii. In amestecurile permanente, speciile
asociate se instalează, după caz, deodată sau etapizat, într-o perioadă de cîţiva
ani, păstrîndu-se ponderile lor iniţiale de participare pînă la vîrsta
exploatabilităţii. In cazul celor temporare, o anumită specie se instalează cu un

337
decalaj mai mare de timp sau se extrage din asociaţie mult mai devreme faţă de
vîrsta exploatabilităţii.
Un amestec cu caracter temporar poate fi realizat dintr-o specie valoroasă,
dar cu o creştere mai lentă, asociată cu o specie repede crescătoare (plop, pin
etc.), care se introduce cu scopul de a furniza mai devreme produsul lemnos.
Aşa, de exemplu, în culturi cu participarea stejarului, pot fi introduşi plopii
euramericani, în staţiuni favorabile şi într-o schemă rară, asigurînd astfel un
adăpost reclamat adeseori de culturile tinere de stejar. Exemplarele de plop,
extrase înainte de a stinjeni creşterea stejarului, contribuie la sporul de
producţie lemnoasă pe unitatea de suprafaţă. Tot amestecuri provizorii pot fi
socotite şi culturile de plop tremurător, mesteacăn etc., la adăpostul cărora se
instalează mai tîrziu bradul şi fagul sau atunci cînd bradul se introduce pentru
pomi de iarnă în făgete ajunse aproape de vîrsta exploatabilităţii.
2.2. FORMULE DE ÎMPĂDURIRE
Asortimentul de specii arborescente şi arbustive ce intră in alcătuirea unei
culturi forestiere este redat prin formula de împădurire. Convenţional, formula
de împădurire indică nominal, prin simboluri, speciile componente şi
precizează procentual proporţia lor de participare.
Ca regulă generală, pentru fiecare unitate de cultură forestieră, se alcătuieşte
şi adoptă o anumită formulă de împădurire corelată cu com- poziţia-ţel, care
trebuie să fie realizată la vîrsta exploatabilităţii. In mono-

culturi, legătura cu compoziţia-ţel se rezolvă uşor, printr-o formulă de

împădurire simplificată, ce cuprinde o singură specie. Pentru culturi de
amestec, formula de împădurire capătă un caracter complex datorită numărului
mai mare sau mai mic de specii componente, care se grupează pe categorii
distincte în raport cu funcţia atribuită în comunitatea de viaţă. In acest ultim
caz, legătura cu compoziţia-ţel se asigură prin proporţia de participare a unor

338
specii arborescente principale şi valoroase din formula de împădurire. Restul
speciilor componente, îndeplinind mai mult un rol cultural, se extrag de regulă
pînă la vîrsta exploatabilităţii.
După funcţia atribuită în cultura de amestec, speciile lemnoase, din formula
de împădurire, se împart în trei categorii şi anume: specii principale, specii
secundare şi specii pentru protecţia şi ameliorarea solului.
Speciile principale sînt spedi arborescente de mărimea întîi, capabile in
staţiunea respectivă să se situeze totdeauna în plafonul superior al arboretului.
Ele urmează să asigure producţia de lemn în cantităţi şi sortimente conforme cu
nevoile economiei. Funcţia lor principală fiind producţia de lemn, ele trebuie să
reflecte, prin proporţia de participare, compoziţia arboretului la vîrsta
exploatabilităţii.
In raport cu prevederile compoziţiei-ţel, o cultură forestieră poate fi alcătuită
din una sau mai multe specii principale. Cînd se asociază mai multe specii
principale, aceea care este preponderentă prin proporţia de participare sau — la
număr aproximativ egal — specia cea mai valoroasă din punct de vedere
economic, poartă denumirea de specie principală de bază. Celelalte specii
principale însoţitoare se numesc specii principale de amestec. Dintre cele de
amestec, unele sînt destinate să sporească importanţa economică a pădurii prin
folosirea maximă a resurselor staţionale şi prin diversificarea sortimentelor
valoroase de lemn, iar altele, pe lingă producţia de lemn, pot îndeplini şi un rol
cultural, prin ameliorarea solului şi prin sporirea rezistenţei arboretelor faţă de
adversităţi.
Speciile secundare îndeplinesc mai multe funcţii importante care justifică pe
deplin alegerea şi includerea lor în formula de împădurire. Aceste specii,
formind de regulă un al doilea etaj, stimulează creşterea în înălţime şi elagajul
natural al speciilor principale de bază şi de amestec. De aici derivă şi
denumirea funcţiei lor principale de stimulare, împingere sau de ajutor. Ele

339
contribuie în acelaşi timp la producţia globală de biomasă şi la protecţia şi
ameliorarea solului. Rămîn secundare, faţă de cele principale, numai în ceea ce
priveşte cantitatea şi calitatea lemnului produs.
Pentru categoria speciilor secundare se aleg, de regulă, specii arborescente
de mărimea a doua sau a treia. Uneori pot fi folosite şi specii de mărimea întîi,
spre periferia sau in afara arealului lor natural, în condiţii in care rămîn obişnuit
subordonate speciilor principale.
Speciile pentru protecţia şi ameliorarea solului îndeplinesc în principal
funcţii definite prin însăşi denumirea lor. Din această categorie fac parte
arbuştii. Aceştia, avînd talie mică (pînă la 7 m) şi tulpini adeseori sub formă de
tufe sau coroane larg dezvoltate, alcătuiesc un etaj propriu (subarboretul), care,
răspîndit uniform şi dens, protejează solul împotriva uscăciunii şi Inierbării, iar
prin sistemul de rădăcini bogat fasciculat şi prin litiera produsă îmbogăţesc şi
ameliorează solul.
Trebuie reţinut că asocierea celor trei categorii de specii menţionate mai sus
nu este întotdeauna posibilă sau necesară. Astfel, pentru zona molidişurilor din
regiunile montane nu se găsesc specii de ajutor şi arbus-
213
tive care să poată vegeta într-o cultură încheiată de molid, în care lumina
directă pătrunde greu. Pe de altă parte, acolo unde speciile principale de bază şi
de amestec au temperamente mai de umbră şi reuşesc să formeze singure un
plafon încheiat şi dens, în stare să protejeze în condiţii optime solul şi să
stimuleze elagajul natural, nu este totdeauna necesară introducerea speciilor de
ajutor şi arbustive. In această situaţie se găsesc, de exemplu, amestecurile
dintre fag, brad, molid.
2.3. SCHEME DE ÎMPĂDURIRE
Modul real de asociere a celor trei categorii de specii din formula de
împădurire, ca şi dispunerea lor spaţială pe o anumită suprafaţă de cultură sînt

340
redate prin schema de împădurire. Prin simboluri, într-o prezentare grafică (fig.
108), schema de împădurire indică amplasarea speciilor, dispozitivul de
plantare şi desimea culturilor.
Schema de împădurire trebuie să fie în aşa fel concepută, încît prin modul
de amplasare să se asigure o bună dezvoltare a tuturor speciilor ce intră în
compunerea unui amestec. O atenţie deosebită trebuie să fie acordată speciilor
principale de bază şi de amestec, în scopul asigurării premiselor necesare
pentru realizarea compoziţiei dorite la exploatabilitate.
Pentru a evita efectul negativ al concurenţei, de eliminare a . unei specii de
către alta, care poate dura uneori pînă la vîrste înaintate, amestecul între
speciile principale se face, ca regulă generală, grupat. In funcţie de
particularităţile bioecologice şi de raporturile interspecifice, exemplarele unei
anumite specii principale se instalează laolaltă într-un număr mai mare sau mai
mic. In general, pe fondul mai bine reprezentat al speciei principale de bază, se
introduc speciile principale de amestec, grupat în buchete cu pînă la 20—25
exemplare, în pilcuri mici de 25—100 exemplare şi în pilcuri mari cu peste 100
exemplare. Gruparea poate fi realizată în ochiuri cu forme geometrice diferite
(dreptunghi, pătrat, cerc etc.) sau în benzi continue ori întrerupte.
Dacă temperamentul speciilor principale este apropiat şi creşterile lor în
staţiunea dată sînt aproximativ egale, gruparea se poate face în

Fig. 108. Forma de prezentare a unei scheme de împădurire.

341
214
buchete cu aproximativ 10 exemplare, astfel încît pe parcurs, amestecul să
devină mai mult sau mai puţin intim. La noi, asemenea amestecuri se pot
realiza cu bune rezultate între molid, brad, fag, indiferent de proporţia lor de
participare în formula de împădurire. Dimpotrivă, aţunci_ cînd se asociază
specii principale cu temperamente mai mult sau mai puţin opuse sau cînd
creşterile lor sînt diferite, cele de amestec se introduc în grupe mari, fără să
depăşească însă anumite limite. Trebuie reţinut că grupele prea mari prezintă
neajunsurile pe care le au culturile pure, mai cu seamă atunci cînd sînt alcătuite
din specii de lumină.
Grupele cu specii principale de amestec se dispun în cuprinsul terenului de
împădurit, fie ordonat cu respectarea distanţelor dintre ele, fie neregulat ţinînd
seama de microcomplexele staţionale, pentru a plasa fiecare specie în locul cel
mai potrivit.
Amestecul în benzi (fîşii) se preferă atunci cînd se urmăreşte protejarea
arboretului de un vînt periculos sau de alţi dăunători. In terenuri accidentate,
benzile continue sau întrerupte se orientează pe curba de nivel, fără să
depăşească în lăţime 20—25 m, mai ales în cazul unei specii cu temperament
de lumină.
Pentru a îndeplini în condiţii optime funcţiile principale ce le sînt atribuite,
speciile de ajutor şi cele de protecţie şi ameliorarea solului se introduc
întotdeauna în amestec intim cu speciile principale, într-o distribuţie cît mai
uniformă pe suprafaţa de cultură.
Desimea culturilor se exprimă prin numărul de puieţi la hectar şi redă gradul
de apropiere între exemplarele instalate artificial, respectiv distanţele dintre
rînduri şi dintre puieţi pe rînd. In tabelul 42 se prezintă, în funcţie de distanţele
dintre puieţi, desimile corespunzătoare redate prin numărul de exemplare la
hectar.

342
Tabelul 4t

Numărul de puieţi Ia hectar In funcţie de distanţele de plantare

Distanţa de Distanţa de plantare între rînduri(m)
1,00 1,20 1,50 1,75 2,00 2.50 3,00 | 4,00
plantare pe
№ Numărul puieţilor mii/ha
rînd m
0,75 13 333 11 111 8 888 7 690 6 666 5 333 4 444 3 333
1,00 10 000 8 333 6 666 5 714 5 000 4 000 3 333 2 500
1,20 8 333 6 944 5 555 4 762 4 167 3 333 2 778 2 083
1,50 6 666 5 555 4 444 3 810 3 333 2 667 2 222 1 667
1,75 5714 4 762 3 810 3 265 2 857 2 286 1 905 1 428
2,00 5 000 4 167 3 333Ş 2 857 2 500 2 000 1 667 1 222
2,50 4 000 3 333 2 667 2 286 2 000 1 600 1 333 1 000
3,00 3 333 2 778 2 222 1 905 1 667 1 333 1 111 833
4,00 2 500 2 083 1 667 1 428 1 222 1 000 833 625
Ca regulă generală, desimea culturilor trebuie să fie în aşa fel concepută,
încît să conducă într-un timp cît mai scurt la realizarea mediului specific
forestier, prin închiderea masivului. Atunci cînd este posibil, să se intervină la
timp cu operaţii de reglare a desimii, o cultură la început mai deasă este
totdeauna de preferat, deoarece realizează mai curînd starea de masiv, iar
arboretul înregistrînd din primii ani creşteri susţinute, elimină repede vegetaţia
ierbacee şi ameliorează însuşirile principale ale solului. într-o cultură forestieră
rară, fiecare exemplar este obligat să
215
lupte singur cu vicisitudinile mediului, creşterile sînt mult încetinite, con-
stituirea stării de masiv întîrzie, solul se degradează iar lucrările de îngrijire în
număr mare se prelungesc în timp.
Desimea culturilor se stabileşte obişnuit în funcţie de scopul urmărit, natura
terenului şi a materialului de împădurit, însuşirile biologice ale speciilor

343
folosite etc., fără să se piardă din vedere o serie de consideraţii de ordin
economic, care deseori capătă caracter prioritar.
In general, cu cît condiţiile de vegetaţie sînt mai prielnice, speciile folosite
mai repede crescătoare şi materialul de împădurire de calitate mai bună, cu atît
desimea culturilor poate fi mai mică. Astfel, în cazul culturilor de plopi
euramericani, specii repede crescătoare, se folosesc, în staţiuni
corespunzătoare, 500—1 000 puieţi la hectar. Pentru lucrări obişnuite de
împăduriri, efectuate în staţiuni favorabile vegetaţiei forestiere, cu soluri în
general fertile, eventual pregătite în prealabil, se recomandă 4 500—7 500
puieţi la hectar. In staţiuni cu soluri sărace, întîlnite de regulă în terenuri
degradate, se adoptă pentru culturi cu caracter antierozional, desimi mari cu cel
puţin 10 000 puieţi la hectar.
Dispozitivul de cultură exprimă modul în care sînt dispuse exemplarele
cultivate pe suprafaţa terenului de împădurit. In funcţie de desimea adoptată şi
de natura terenului de cultură, puieţii pot fi amplasaţi în dispozitiv neregulat, la
distanţe variabile, sau în dispozitiv regulat, la distanţe constante.
Dispunerea neregulată a puieţilor este determinată în general de caracterul
accidentat al terenului şi mai ales de prezenţa stîncilor la suprafaţă. In
asemenea situaţii, nevoia de a folosi fiecare loc mai aşezat, cu solul mai
profund, nu permite respectarea unor distanţe constante între puieţii plantaţi.
Dispunerea regulată a culturilor, cu respectarea distanţelor între rînduri şi
între puieţi pe rînd, se recomandă oriunde este posibil acest lucru. Dispozitivul
de cultură regulat permite distribuirea uniformă a puieţilor pe toată suprafaţa de
împădurit şi uşurează mult execuţia lucrărilor de instalare şi de îngrijire
ulterioară a culturilor.
în sistemul amplasării uniforme a puieţilor la distanţe constante, dispozitivul
de cultură poate fi în pătrat, în dreptunghi sau în chincons, după figura

344
geometrică pe care o formează patru puieţi alăturaţi, cîte doi din două rînduri
învecinate.
La dispozitivul în pătrat, distanţa dintre puieţi pe rînd este egală cu cea
dintre rînduri (fig. 109 a). In dreptunghi, distanţa dintre rînduri este
Fig. 216

mai mare decit cea dintre puieţi pe rînd (fig. 109 b). In chincons, fiecare puiet
dintr-un rînd este amplasat în dreptul mijlocului distanţei dintre doi puieţi ai
rîndului vecin (fig. 109 с). In acest caz, figura geometrică dintre puieţii alăturaţi
este un paralelogram. Dispozitivul de cultură în chincons este cel mai indicat pe
terenuri înclinate, pentru prevenirea şiroirii.
CAPITOLUL 3
PREGATIREA TERENULUI PENTRU CULTURI FORESTIERE
3.1. IMPORTANTA Şl NECESITATEA PREGĂTIRII TERENULUI
Culturile forestiere de producţie şi de protecţie pot fi instalate pe cale
artificială în cele mai variate condiţii staţionale. Particularităţile terenului de
împădurit sînt determinate de modul actual de folosinţă, zona fitocli- matică,
forma de relief, însuşirile solului, gradul de înierbare etc. Suprafaţa destinată
culturii forestiere poate fi situată în cuprinsul sau în afara zonei forestiere, într-
un climat mai umed sau mai uscat, pe un teren aşezat sau frămîntat şi
accidentat. Terenul poate fi descoperit, lipsit de obstacole sau presărat cu stînci,
vegetaţie lemnoasă, cioate, resturi de exploatare etc.
Solul din cuprinsul terenului de împădurit poate şi el să prezinte
caracteristici extrem de variate. Astfel, sub adăpostul pădurii încheiate sau pe

345
suprafeţele abia descoperite prin tăieri rase, doborîturi de vînt, incendii etc.,
solul păstrează caracterele forestiere, fiind neînierbat sau cel mult acoperit cu
plante specifice de pădure, care se descompun uşor si repede după ce sînt
îngropate prin desfundare.
In arborete degradate şi intens rărite, dar mai ales în afara pădurii, solurile
sînt de regulă puternic înţelenite şi compactizate. Acolo unde există un exces
temporar de apă stagnantă, în sol se formează un orizont В compact, cu drenaj
imperfect, iar în condiţii de hidromorfie puternică apar soluri pseudogleizate
sau gleizate datorită apei freatice stagnante. In condiţii puţin favorabile
procesului de humificare şi mineralizare, în arborete de molid, pin etc., se
acumulează la suprafaţa solului pături de humus brut de 5—10 cm grosime.
In cazul culturilor forestiere de protecţie, ce se instalează în condiţii
staţionale extreme, se pot întîlni soluri degradate prin eroziune, soluri sărăturate
sau instabile datorită alunecărilor de teren, nisipurilor mobile etc., ca şi soluri
cu exces de apă (înmlăştinate) sau prea uscate în regiuni deficitare în
precipitaţii.
Prin pregătirea terenului se urmăreşte, în toate cazurile, să se asigure
culturilor forestiere, de la început, condiţii de vegetaţie cît mai bune. Cu-
noscînd faptul că vegetaţia forestieră, pe orice teren de împădurit, este
fundamental condiţionată de factorul edafic, accentul urmează să fie pus în
mod prioritar pe pregătirea solului. Toate celelalte lucrări aferente pregătirii
terenului, uneori deosebit de importante şi necesare, cum ar fi, de exemplu,
înlăturarea vegetaţiei lemnoase şi eventual a cioatelor prin defrişare, adunarea
resturilor de exploatare, asanarea terenurilor cu exces de umiditate prin
intervenţii hidrotehnice, stabilizarea terenurilor puternic înclinate şi expuse
eroziunii prin executarea de terase simple sau
consolidate cu gărduleţe, banchete etc., nu sînt decît lucrări cu caracter auxiliar,
care se fac în ultima analiză pentru fixarea şi pregătirea solului. Lucrarea,

346
afînarea şi eventual fertilizarea solului, sînt principalele obiective urmărite în
cadrul lucrărilor de pregătire a terenului. Prin lucrarea solului se produc
modificări favorabile de aşezare ■— consistenţă — aeraţie şi se ameliorează
factorii ecologici pe o anumită adîncime în sol. Se pregăteşte astfel un strat de
pămînt afinat, lipsit de vegetaţie ierbacee, permeabil pentru apă şi aer, cu un
regim de căldură favorabil, în care seminţele semănate găsesc condiţii prielnice
de germinare, iar plantulele rezultate şi puieţii plantaţi pot creşte viguros,
realizînd în scurtă vreme starea de masiv.
Dată fiind diversitatea caracteristicilor edafice din terenurile de împădurit,
metodele de lucrare a solului trebuie să fie adaptate specificului local şi
conforme scopului urmărit.
In cazurile în care culturile forestiere se instalează în staţiuni cu climate
favorabile speciilor folosite şi cu soluri specific forestiere, neînier- bate sau
cel'mult acoperite cu plante caracteristice de pădure, pregătirea prealabilă â
solului nu este neapărat necesară, sau, atunci cînd se face, se limitează cel mult
la o afînare superficială prin scarificare.
Atunci cînd solul este acoperit cu un strat gros de humus brut, prin pregătire
se urmăreşte amestecarea resturilor organice cu pămîntul mineral. Dacă
instalarea culturii se amină însă cu un an, materiile organice, expuse la soare, se
descompun repede şi suficient, făcînd posibilă şi în acest caz plantarea fără
lucrarea prealabilă a solului.
Cînd solul terenului de împădurit este mai mult sau mai puţin înţelenit,
lucrarea lui devine obligatorie. Fără lucrarea prealabilă a solului, culturile
forestiere, instalate în terenuri invadate de vegetaţie ierbacee dăunătoare, se
dezvoltă slab sau pot fi total compromise, mai cu seamă atunci cînd provin din
semănături directe. Puieţii sînt adeseori eliminaţi de marea concurenţă a
covorului vegetal şi îndeosebi a gramineelor. Condiţiile grele de vegetaţie

347
pentru puieţi sînt frecvent agravate şi de starea comoactă şi mai uscată a
solului.
In regiunile de cîmpie, cu precipitaţii reduse, în care solul suferă în cursul
verii de un accentuat deficit de umiditate, 'flora ierbacee de orice natură este un
concurent de temut pentru vegetaţia lemnoasă cultivată. De aceea, în asemenea
situaţii, culturile forestiere trebuie să fie instalate totdeauna pe un sol bine
lucrat, pe toată suprafaţa, cu un conţinut suficient de apă şi lipsit de buruieni.
In regiunile de deal şi munte, în terenuri cu înclinare mai mare de 10—12°
şi în situaţii în care înţelenirea nu este prea puternică sau concurenţa
buruienilor poate fi mai uşor înlăturată, lucrarea solului pe toată suprafaţa nu
este necesară şi nici indicată. Aici se poate proceda cel mult la o lucrare parţială
a solului.
In consecinţă, lucrarea solului se aplică, după caz, prin desfundare, pe toată
suprafaţa sau numai parţial în fîşii ori tăblii, în funcţie de climă, relief, sol, grad
de înierbare, metodă de împădurire etc.

3.2. LUCRAREA SOLULUI PE TOATA SUPRAFAŢA

Lucrarea solului pe toată suprafaţa, în vederea instalării culturilor forestiere,
se recomandă oriunde terenul este înţelenit şi permite desfundarea mecanizată
prin arătură, dar mai ales în regiunile de cîmpie, unde
218

348
factorul limitativ este apa, iar concurenţa buruienilor se face mai mult simţită.
In stepă şi silvostepă, de exemplu, volumul redus al precipitaţiilor (400—500
mm pe an şi chiar sub 400 mm în podişul dobrogean), vînturile uscate şi
temperaturile ridicate din timpul verii, sînt cauza unor perioade lungi de secetă.
Aici, flora ierbacee, compusă frecvent din cele mai periculoase buruieni,
invadează uşor şi abundent pe suprafeţele de cultură, agravînd deficitul de
umiditate.
Lucrarea solului prin desfundare adîncă pe toată suprafaţa măreşte
capacitatea de infiltrare şi de înmagazinare a apei, asigură aeraţia în adîncime şi
intensifică activitatea microorganismelor. îngroparea adîncă, prin desfundare, a
stratului de la suprafaţă duce la curăţirea solului de buruieni.
Pentru a uşura desfundarea solului cu plugul şi îngroparea buruienilor, în
terenuri puternic înţelenite se recurge adeseori la destrămarea şi mărunţirea
prealabilă a stratului superficial înţesat de rădăcini, prin dis- euire sau
cultivaţie.
Dacă cultura forestieră se instalează, în scop de refacere sau substituire, în
urma exploatării unui arboret degradat terenul se eliberează complet prin
defrişare (scoaterea şi înlăturarea cioatelor), pentru a înlesni lucrarea solului pe
toată suprafaţa.
Cînd terenul de împădurit se află în regiunea de cîmpie şi este lipsit de
buruieni periculoase (pir, boz, pălămidă etc.), lucrarea de bază a solului se
rezumă la o singură arătură adîncă de toamnă, care se lasă peste iarnă negrăpată
pentru reţinerea zăpezii. In primăvara următoare, arătura se mărunţeşte, se
nivelează cu grapa sau tîrşitoarea şi astfel solul este pregătit pentru instalarea
culturii.
In cazul terenurilor puternic înţelenite, în special cu pir, se adoptă sistemul
de lucrare a solului cu ogor negru sau cultivat. Deşi ogorul negru permite
combaterea radicală a buruienilor prin epuizare sau ierbicidare, el trebuie

349
aplicat în mod cu totul excepţional. In asemenea situaţii, se dă preferinţă
ogorului cultivat în culise cu plante agricole prăşitoare, cum ar fi, de exemplu,
porumbul. După un an de pregătire a solului sub formă de ogor ocupat, cultura
de porumb se poate menţine în continuare 2—3 ani şi după instalarea plantelor
lemnoase, în aşa-numitele culturi intermediare sau intercalate, avantajoase atît
prin producţia de porumb ce se obţine, cît mai ales prin protejarea puieţilor
forestieri împotriva insolaţiei.
In regiunea de dealuri, pe pante cu înclinare de cel mult 10°, dar mai ales pe
terase şi platforme aşezate, cu soluri grele, pe care flora ierbacee se dezvoltă
luxuriant, este necesară — ca şi în regiunea de cîmpie — lucrarea solului pe
toată suprafaţa, fără a fi nevoie de ogorul negru sau cultivat. Aici lucrarea
solurilor podzolite sau cu tendinţe de podzolire trebuie să regleze regimul
hidric pentru culturi în alt sens decît în zonele de stepă şi silvostepă. Asemenea
soluri, în general compacte, se ară adînc pentru a mări permeabilitatea şi a
înlesni aerisirea care este defectuoasă. Solul desfundat toamna se ară din nou
primăvara pentru a fi cultivat.
Pe solurile podzolite, inversarea stratului arabil se execută numai pînă la
adîncimea orizontului В compact sau a stratului de pseudoglei. In profunzime,
solul se mobilizează şi afinează suplimentar cu ajutorul unui dispozitiv auxiliar
sub formă de gheară numit subsolier, fixat pe plug, în spatele trupiţei (fig. 110).
Operaţia de afînare suplimentară a solului în adîncime, fără aducerea
pămîntului la suprafaţă, poartă denumirea de subsolaj.
219
Fig. 110 — Plug cu subsolier şi modul de lucru:
a — vedere de ansamblu (1 — cuţitul scormonitorului; i — suport; 1
b — modul de lucru.
cormani);

350
soon
Fig. Ill
- Schema arăturii la cormană.
In terenuri plane cu soluri podzo- lice impermeabile, în care apa bălteşte la
suprafaţă după topirea zăpezii şi după ploi prelungite, ca şi in cazul solurilor
gleizate, înmlăştinate sau cu tendinţe de inmlăştinare, se recomandă lucrarea pe
toată suprafaţa, aplicînd arătura la cormană care conduce la obţinerea unui
profil vălurat al terenului pregătit (fig. 111). Arătura la cormană presupune
împărţirea prealabilă a terenului in fîşii de o anumită lăţime (2—6 m sau mai
mult). Operaţia de desfundare, exe-

Fig. 112 — Lucrarea solului cu freza.

120
cutată longitudinal, începe la mijlocul fiecărei fîşii şi avansează spre margini
prin răsturnarea în sens contrar a brazdelor, de o parte şi de alta a liniei
mediane. Ca urmare, în secţiune transversală, fîşiile lucrate capătă un profil
convex, iar între ele rezultă şanţuri de drenaj, care colectează şi evacuează apa
în exces. Orientarea fîşiilor şi respectiv a şanţurilor se stabileşte în raport cu

351
direcţia de scurgere a apelor, astfel încît să se uşureze cît mai mult posibil
drenajul extern.
In unele soluri cu exces de apă în condiţii de anaerobioză, materia organică
foarte lent descompusă, se acumulează formînd straturi mai subţiri sau mai
groase de turbă. Asemenea soluri humico-turboase, ca şi unele soluri
înmlăştinate cu o bogată vegetaţie hidrofilă se lucrează cu ajutorul frezelor de
sol. Freza mărunţeşte bine stratul de turbă sau ţelină şi-1 amestecă cu pămîntul
mineral, uşurînd şi grăbind astfel descompunerea substanţelor organice (fig.
112). în asemenea terenuri, frezarea solului este însoţită sau precedată de
săparea unei reţele de canale pentru scurgerea excesului de apă.

3.3. LUCRAREA PARŢIALA A SOLULUI

In regiunile deal şi munte, factorul principal faţă de care se stabileşte modul
de pregătire a solului este panta terenului. Aici, pe terenuri aşezate şi pe
versanţi cu înclinări reduse (pînă la 10°), solul de pe suprafeţe lipsite de
obstacole, poate fi supus unei pregătiri prin desfundare integrală cu plugul, mai
ales atunci cînd este înţelenit, tasat şi compact. In condiţiile unui relief
accidentat, pentru a preveni declanşarea fenomenului de eroziune, pe versanţi
cu înclinări ce depăşesc 10°, solul înţelenit se pregăteşte parţial, prin lucrarea
lui în fîşii (benzi) sau tăblii, cît mai uniform repartizate pe suprafaţa de
împădurit. Dacă înclinarea terenului depăşeşte 45°, plantaţiile se fac în vetre
terasate fără o altă pregătire prealabilă a solului.
Pregătirea solului în benzi sau tăblii este determinată, prin urmare, de
înclinarea terenului, gradul de înţelenire şi prezenţa obstacolelor. Acest mod de
pregătire prezintă avantajul că înlătură pericolul spălării solului pe versanţi
puternic înclinaţi şi poate fi aplicat printre arbori sau cioate aflate pe terenuri
nedefrişate.

352
 Lăţimile benzilor cu sol lucrat şi distanţele dintre ele se stabilesc în funcţie
de panta terenului, gradul de înierbare şi desimea cioatelor, atunci cînd este
cazul. Cu cît panta terenului este mai mică şi solul mai înţelenit, cu atît benzile
lucrate pot căpăta lăţimi mai mari, ajungînd să reprezinte pînă la 50—75 «/o
din suprafaţa totală. Fîşiile nelucrate, intercalate cu rol de tampon, trebuie să
aibă lăţimi care să le permită frînarea scurgerilor de suprafaţă, fără să
depăşească însă prea mult distanţele dintre puieţii care se plantează.
Pe suprafeţe lipsite de obstacole, solul se lucrează prin arătură în benzi
paralele, orientate pe pante în direcţia curbelor de nivel (fig. 113). Pe terenuri
presărate cu cioate, benzile pot fi întrerupte şi cu o dispunere neregulată,
determinată de obstacolele întîlnite.
Solurile înţelenite, reavăne şi netasate pot fi pregătite în benzi cu ajutorul
unor pluguri speciale cu dublă cormană, care desprinde stratul de ţelină pe
adîncimea de 10—12 cm şi-1 răstoarnă într-o parte şi alta, lăsînd în urmă o fîşie
pregătită de 0,7 m lăţime, pe care se instalează
221
cultura forestieră prin semănături directe sau plantaţii (fig. 114). Un asemenea
plug permite pregătirea solului în benzi pe suprafeţe acoperite cu cioate sau
arbori într-un număr de pînă la 800 bucăţi la hectar.
Pe solurile cu regim alternant sau cu exces de umiditate, se poate aplica
arătura la cormană pentru realizarea unor benzi cu profil convex, separate prin
spaţii nelucrate, de aceeaşi lăţime.
In terenuri cu soluri înmlăştinate se pot utiliza pluguri monobrăz- dare, cu
ajutorul cărora se răstoarnă la distanţe convenabile (0,7—1,5 m) cîte o singură
brazdă adîncă şi lată, rezultînd aşa-numitele coame de

353
Fig. 113 — Pregătirea solului în terase.

222
brazdă (fig. 115). Pe aceste coame se instalează culturile, iar şanţurile rezultate
servesc ca drenuri pentru evacuarea apei in exces.
Pregătirea parţială a solului în tăblii se execută cu unelte manuale şi se
recomandă, în general, pe terenuri puternic înclinate sau acoperite cu un mare
număr de cioate la unitatea de suprafaţă. Tăbliile au forma pătrată sau
dreptunghiulară. Dimensiunile lor de 1,0/1,0 m; 1,0/1,5 m; 1,5/2,0 m; 2,0/2,0
m; 2,0/3,0 m se adoptă în raport cu înclinarea terenului şi gradul de înţelenire.
Lăţimea spaţiilor dintre ele, în general, nu trebuie să depăşească distanţele

354
dintre puieţii care se plantează. In cazul pregătirii solului în tăblii, suprafaţa
efectiv lucrată ajunge pînă la 25% din suprafaţa totală.

Fig. 115 — Pregătirea terenului în coame de brazdă.

CAPITOLUL 4
INSTALAREA CULTURILOR FORESTIERE PRIN SEMĂNATURI
DIRECTE
4.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SEMĂNĂTURILE DIRECTE
Vegetaţia forestieră poate fi instalată artificial prin două metode principale
şi anume: metoda semănăturilor directe şi metoda plantaţiilor. Mai rar şi în
condiţii cu totul speciale, se recurge la metoda butăşirilor directe.
Semănăturile directe reprezintă metoda prin care seminţele speciilor de
arbori şi arbuşti se încorporează direct în solul terenului destinat culturii
forestiere. Dată fiind această particularitate tehnologică, metoda semănăturilor
directe se consideră asemănătoare cu metoda regenerării naturale din sămînţă a
pădurii. Este adevărat că, în ambele cazuri, noua generaţie rezultă din seminţe
ajunse în contact direct cu solul mineral, dar această asemănare este numai
aparentă, deoarece între cele două modalităţi de instalare a vegetaţiei forestiere
există deosebiri fundamentale. Ca argument principal poate fi adus faptul că
seminţişul natural se instalează, în urma diseminării, în proporţia şi compoziţia
îngăduită de arborii aflaţi pe suprafaţa de regenerat, în timp ce prin semănături
directe se aduc şi se seamănă de către om seminţele aparţinînd oricăror specii
alese şi asociate în formula de împădurire. De asemenea, se ştie că, în cazul
regenerării naturale, frecvent o bună parte din seminţele diseminate dispar
înainte sau în timpul germinării, din cauza unor dăunători biotici sau abiotici.
Chiar dintre seminţele rămase nevătămate; puţine ajung — adeseori nu cele mai
mari şi mai bune — în contact direct cu solul mineral, datorită grosimii litierei

355
sau a stratului dens şi compact al păturii vii. Pe patul de frunze sau de ierburi,
seminţele, sînt, de regulă, expuse unor accentuate variaţii de umiditate şi
temperatură.
223
La un moment dat, ele pot găsi umiditatea şi căldura necesară germinării, dar
alternanţa acestor condiţii favorabile cu perioade de uscăciune şi îngheţ, poate
duce la moartea seminţelor şi chiar a plantulelor rezultate.
Spre deosebire de împrejurările în care se produce regenerarea naturală, în
cazul semănăturilor directe, seminţele ameliorate de cea mai bună calitate, ale
speciilor de cultivat sînt aduse şi încorporate la adîncimea corespunzătoare, de
regulă, într-un sol dinainte pregătit, mobilizat şi bine afinat. Ca urmare, prin
semănături directe, se asigură seminţelor, de la început, condiţii favorabile de
germinare-răsărire şi de creştere a puieţilor.
Pe de altă parte, comparativ cu metoda de împădurire prin plantaţii, latura
pozitivă cea mai importantă a semănăturilor directe rezidă în faptul că
semănatul se execută direct în solul terenului de împădurit. Puieţii rezultaţi se
formează şi cresc pe locul definitiv, fără să mai sufere consecinţele procesului
de transplantare. Rădăcinile puieţilor nu suferă nici o deformare sau vătămare
mecanică, ceea ce asigură obţinerea unor culturi mai sănătoase, în comparaţie
cu cele rezultate din plantaţii.
Totodată, înlăturînd necesitatea pepinierelor, cheltuielile ocazionate de
executarea împăduririlor prin semănături directe sînt în majoritatea cazurilor
mai reduse, tehnica semănatului este mai simplă şi mai accesibilă mecanizării.
Pentru aceeaşi suprafaţă de împădurit, metoda semănăturilor directe reclamă în
general un număr mult mai mic de muncitori decît metoda plantaţiilor. Acest
avantaj merită să fie avut în vedere, mai ales atunci cînd împăduririle se
execută în regiuni îndepărtate de centre populate, iar sezonul de lucru este
scurt.

356
 De asemenea, în condiţiile unui teren accidentat, pe soluri superficiale şi
schelete, sau chiar pe grohotişuri, semănăturile directe sînt accesibile şi mai
uşor de executat decît plantaţiile, care pretind săparea gropilor pentru
încorporarea rădăcinilor.
Pe lîngă avantajele multiple pe care le au, semănăturile directe prezintă şi
numeroase dezavantaje. Seminţele semănate şi mai ales plan- tulele rezultate
sînt totdeauna mai sensibile şi mult mai expuse la acţiunea diverşilor dăunători
decît puieţii plantaţi. Dăunătorii semănăturilor directe — biotici şi abiotici —
sînt mai numeroşi şi mai periculoşi. Acţiunea lor negativă poate fi mai greu
prevăzută şi înlăturată. Aşa, de exemplu, seminţele semănate într-un strat de sol
expus uscării, germinează cu întîrziere şi răsar neuniform. Semănate toamna,
pot degera peste iarnă sau pot fi consumate de rozătoare dacă nu se iau măsuri
de protejare.
Puieţii rezultaţi din semănături directe, pe terenuri înţelenite, rezistă greu la
concurenţa vegetaţiei ierbacee. Buruienile, crescute viguros, copleşesc repede
culturile, iar peste iarnă, aplecate de zăpadă, culcă şi sufocă puieţii. Din cauza
alternanţelor dintre îngheţ şi dezgheţ, puieţii din semănături suferă mai mult de
deşosare, iar pe expoziţii însorite suportă greu efectul insolaţiei.
Culturile forestiere instalate prin semănături directe necesită, de regulă,
îngrijiri mai multe, mai dese şi de durată mai lungă. Pentru unele specii,
semănăturile directe nu pot fi executate decît într-un sol receptiv, la nevoie
pregătit în prealabil şi întreţinut sistematic pînă la realizarea stării de masiv.
Necesitatea de a semăna la unitatea de suprafaţă o cantitate mult mai mare
de seminţe decît cea solicitată pentru producerea puieţilor de
224
plantat, face metoda semănăturilor directe — pentru multe specii — deosebit
de costisitoare. Costul ridicat al seminţelor provenite din plantaje sau din

357
import, ca şi a celor care, în general, se recoltează greu din rezervaţii, poate
depăşi mult cheltuiala mai redusă ocazionată de execuţia semănăturilor directe.
Pe de altă parte, prin semănături directe nu se pot face completări în
regenerări naturale, deoarece plantulele rezultate sînt repede copleşite şi
eliminate de seminţişul existent. Semănăturile directe în general şi cele
executate prin împrăştiere în special nu oferă posibilitatea asocierii speciilor
din formula de împădurire după o schemă judicios concepută.
Datorită acestor multiple dezavantaje, semănăturile directe se dovedesc mai
puţin indicate pentru condiţiile din ţara noastră. De aceea, ponderea lor în
volumul total al împăduririlor a scăzut mult în ultimul timp.
Semănăturile directe pot fi totuşi aplicate cu rezultate bune în numeroase
situaţii în care condiţiile naturale sau cele ameliorate artificial favorizează
germinarea seminţelor şi creşterea normală a puieţilor rezultaţi. Aşa, de
exemplu, sînt preferate semănăturile directe cu seminţe de brad, fag, cvercinee
etc. la adăpostul unui arboret pe cale de regenerare, care se taie şi se înlătură
după ce puieţii au crescut suficient şi nu mai au nevoie de protecţie. Sub masiv,
semănătura se face într-un sol forestier reavăn, structurat şi lipsit de buruieni,
iar puieţii rezultaţi beneficiază de protecţia împotriva uscăciunii, insolaţiei şi
temperaturilor scăzute.
Pe suprafeţe descoperite, instalarea unor specii delicate, cum ar fi bradul,
fagul etc., poate fi realizată prin semănături directe la adăpostul unor arborete
provizorii, create din specii pioniere, repede crescătoare (plop tremurător,
mesteacăn etc.). La fel, în regiunile de cîmpie, sînt avantajoase semănăturile
directe cu ghindă, printre rîndurile cultivate cu porumb, în urma aplicării
ogorului ocupat.
La munte, pe soluri foarte superficiale şi schelete sau pe grohotişuri, acolo
unde executarea plantaţiilor este extrem de dificilă, instalarea unor specii

358
pioniere (mesteacăn, plop tremurător, anin etc.) poate fi asigurată prin
semănături directe, folosind cantităţi mai mari de seminţe.
Datorită particularităţilor biologice pe care le au, unele specii forestiere fac
nu numai posibilă, ci chiar preferată metoda semănăturilor directe. Aşa este
cazul speciilor cu seminţe mari. Seminţele de stejar, nuc, castan etc. se
seamănă, de regulă, mai adînc (5—8 cm) fiind astfel ferite de uscarea uneori
excesivă a stratului superficial de sol. Pe de altă parte, datorită conţinutului lor
bogat în substanţe nutritive de rezervă, asemenea seminţe asigură de la început
creşterea şi formarea unor puieţi vigtiroşi, cu înrădăcinare profundă, capabili să
suporte mai uşor vicisitudinile mediului. Aşa se explică de ce, în regiunile de
cîmpie mai secetoase, ghinda este printre puţinele seminţe ce pot fi folosite la
semănături directe.
De asemenea, pentru a evita vătămarea puieţilor prin transplantare sau
pentru a înlătura necesitatea retezării rădăcinilor în sol, sînt preferate
semănăturile directe în cazul speciilor care formează din primul an un pivot
puternic (stejar, brad, nuc etc.).
Semănăturile directe se pot executa, după caz, prin împrăştiere, în rînduri
sau în cuiburi. Indiferent de procedeul folosit, consideraţiile ce trebuie avute în
vedere la culturile din pepiniere, cu privire la calitatea seminţelor, epoca,
adîncimea şi norma de semănat etc., rămîn valabile şi în cazul semănăturilor
directe.

4.2. SEMĂNĂTURI DIRECTE PRIN ÎMPRĂŞTIERE

Semănatul prin împrăştiere presupune distribuirea cît mai uniforma a
seminţelor pe suprafaţa de cultură, uneori fără a fi încorporate în sol. De aceea,
procedeul poate fi aplicat numai în regiuni cu climat mai umed, pe soluri
receptive, reavene şi afinate şi numai pentru specii cu seminţe mărunte

359
(mesteacăn, plop, salcie, uneori molid), care se seamănă obişnuit la suprafaţă
sau se încorporează la mică adîncime în sol.
La semănatul prin împrăştiere, o bună parte din seminţe nu ajung în condiţii
prielnice de germinare. Pentru a obţine totuşi rezultate satisfăcătoare, se
seamănă abundent, folosind cantităţi de 3—4 ori mai mari de seminţe faţă de
cazul semănăturilor în rînduri sau cuiburi. Datorită acestui consum mare de
seminţe, procedeul semănatului prin împrăştiere se adoptă numai atunci cînd se
pot procura uşor cantităţi suficiente de seminţe, la un preţ de cost cît mai
scăzut.
Pentru a spori gradul de reuşită a semănăturilor directe prin împrăştiere, este
necesar ca receptivitatea solului să fie ameliorată prin mobilizarea şi afînarea
lui superficială pe toată suprafaţa, în benzi sau tăblii. O asemenea măsură se
recomandă chiar dacă semănătura se execută sub masiv şi devine obligatorie
atunci cînd solul a pierdut însuşirile sale forestiere.
Pe suprafeţele cu solul pregătit, seminţele se împrăştie cît mai uniform şi se
încorporează superficial, folosind în acest scop o greblă metalică, un tăvălug
sau o grapă de mărăcini.
Imprăştierea seminţelor se poate face cu mîna sau cu dispozitive de semănat
acţionate manual de tipul celor folosite în agricultură pentru semănarea
seminţelor de trifoi, lucernă etc.
Operaţia de semănat prin împrăştiere este în general simplă, cu puţine faze
de lucru, ce se pot executa cu uşurinţă, asigurîndu-se un nivel ridicat al
productivităţii muncii. Din acest punct de vedere, este cel mai avantajos
procedeu de semănare.
Semănăturile directe prin împrăştiere capătă o importanţă deosebită atunci
cînd seminţele pot fi distribuite de la bordul unui avion utilitar. Semănăturile
din avion sporesc considerabil productivitatea muncii şi reduc mult preţul de
cost al lucrărilor. Din experienţa sovietică rezultă că pentru suprafaţa semănată

360
din avion, într-o zi, sînt necesare 3 000 zile om, în cazul semănării maunale
(după I.M. Zima, 1952).
Avio-semănăturile sînt larg folosite într-o serie de ţări, cum ar fi U.R.S.S.,
S.U.A., Canada etc., pentru împădurirea unor suprafeţe mari apreciate la mii de
hectare, rezultate în urma tăierilor rase. în U.R.S.S., acest procedeu este folosit
pentru semănarea seminţelor de molid, pin, larice etc. în regiunile de taiga, mai
depărtate de centrele populate.
In ţara noastră, primele semănături experimentale din avion au fost
executate în 1953, cu seminţe de molid, sub masiv, în bazinele Domelor,
226
Ialomiţei, Doftanei etc. Din cauza consumului mare de seminţe şi a gradului
redus de reuşită a culturii, s-a renunţat deocamdată la acest procedeu.
Avio-semănăturile pot fi aplicate cu succes numai pe suprafeţe mari de
împădurit, în condiţii deosebit de favorabile pentru specia cultivată, în staţiuni
cu soluri receptive, neînierbate, aflate sub adăpostul masivului păduros sau în
parchete abia eliberate prin exploatări. Dacă terenul este descoperit şi expus
înierbării, se procedează în prealabil la mobilizarea superficială a solului.
Pentru a folosi cît mai mult condiţiile favorabile de umiditate necesare
germinării, este bine ca semănăturile din avion să fie executate primăvara cît
mai devreme, pe zăpadă sau curînd după topirea ei (în „mustul" zăpezii).
Terenul care se seamănă din avion trebuie să aibă o lungime minimă de 500
m şi să fie delimitat, prin linii de semnalizare, în benzi orientate pe direcţia
curbelor de nivel, lăţimea lor fiind stabilită în raport cu amplitudinea de
împrăştiere a seminţelor din aparatul de zbor aflat în stare de lucru.
Amplitudinea de împrăştiere a seminţelor depinde de înălţimea de zbor a
avionului, de particularităţile morfologice şi fizice ale seminţelor (mărime,
formă, greutate etc.) şi de caracteristicile funcţionale ale dispozitivului de

361
distribuţie. La Dorna Cîndreni, de exemplu, lăţimea benzilor semănate cu
seminţe de molid a fost de 20 m, la înălţimea de zbor de 40—70 m.

4.3. SEMĂNĂTURI DIRECTE ÎN RÎNDURI

Procedeul de semănare în rînduri înlătură multe din neajunsurile
semănatului prin împrăştiere. Pe de o parte, la semănatul în rînduri se consumă
cantităţi mai reduse de seminţe, iar pe de altă parte, seminţele sînt mai uniform
distribuite şi încorporate la aceeaşi adîncime, în condiţii favorabile de
germinare-răsărire. Dar mai important este faptul că, în rînduri pot fi semănate
seminţele tuturor speciilor forestiere. Procedeul presupune însă pregătirea
prealabilă obligatorie a terenului prin lucrarea solului pe toată suprafaţa sau cel
puţin în benzi.
La executarea semănatului în rînduri se recomandă folosirea pe scară largă a
maşinilor de semănat acţionate manual, hipo sau de tractor, oriunde terenul
permite acest lucru. In afară de alte avantaje, semănatul mecanizat asigură
rectitudinea şi paralelismul rîndurilor, ceea ce înlesneşte utilizarea cu succes a
prăsitoarelor în lucrările ulterioare de întreţinere a solului. La semănatul în
rînduri sînt indicate semănă- torile universale, care se folosesc şi în pepiniere
pentru semănarea seminţelor forestiere de forme şi mărimi diferite.
Atunci cînd este necesară asocierea mai multor specii din formula de
împădurire sau cînd se urmăreşte economisirea consumului de seminţe,
semănarea se execută în rînduri întrerupte. In lungul rîndurilor se lasă porţiuni
de 1—2 m nesemănate, care se rezervă la nevoie pentru instalarea speciilor de
amestec. In acest caz, pe porţiunile libere, se decuplează distribuitoarele de
seminţe şi maşina de semănat merge în gol.

362
 Dacă toate speciile asociate se instalează prin semănături directe în rînduri,
amestecul se realizează fie în rînduri alterne, fie în grupe de rînduri alterne,
după cum se urmăreşte un amestec intim sau grupat.
15*
227
Pe terenurile în pantă, rîndurile semănate se dispun în lungul curbelor de
nivel, iar la cîmpie se orientează pe direcţia nord-sud, cînd se urmăreşte
protejarea puieţilor de insolaţie, sau pe direcţia vîntului dominant, cînd acesta
este factorul dăunător.
In lucrări de împădurire, rîndurile pot fi aşezate la distanţe egale, de 1—2 m,
ori grupate cîte două sau mai multe cu intervale între ele de 0,7—1,0 m.
In cazul semănăturilor directe cu molid, se poate adopta, la nevoie, aşa-
numita metodă Specht, a „plantaţiilor fără pepinieră", destul de larg folosită în
ultima vreme într-o serie de ţări central europene. In acest scop, la munte, în
subzona răşinoaselor, pe expoziţii adăpostite, acolo unde se pot executa
semănături directe cu molid, terenul se pregăteşte în terase, pe care se
amenajează straturi de 0,6—0,8 m lăţime, căpătînd caracterul unei pepiniere
volante de mărime limitată, în funcţie de nevoi. Pe straturi se execută
semănături într-o schemă de cultură asemănătoare celor din pepiniere, iar
puieţii se îngrijesc în mod deosebit pînă cînd devin apţi de plantat. Din acest
moment, o parte din ei se recoltează şi se folosesc pentru plantarea terenurilor
din regiune, iar altă parte se păstrează în numărul necesar pentru asigurarea
regenerării pădurii.

4.4. SEMĂNĂTURI DIRECTE IN CUIBURI

Procedeul presupune încorporarea seminţelor în sol pe mici suprafeţe,
frecvent circulare, de forma unor cuiburi, cu diametre pînă la 40 cm. Pe pantele

363
terenurilor înclinate, cuiburile se aşază, ca şi puieţii plantaţi, în mijlocul unor
vetre terasate cu dimensiuni de 40/60 cm sau 60/80 cm. Acolo unde solul este
expus spălării, cuiburile se amplasează, pe cît posibil, în partea din aval, la
adăpostul cioatelor sau altor obstacole naturale întîlnite pe teren.
Pe suprafeţele terenului pregătit parţial în tăblii, cuiburile semănate sînt
concentrate într-un anumit număr pe porţiunile cu solul lucrat. In U.R.S.S., de
exemplu, s-a aplicat pe scară largă şi cu rezultate bune metoda semănăturilor cu
ghindă în cuiburi grupate cîte 5 într-o tăblie pătrată de 1/1 m (patru cuiburi spre
colţuri şi unul la mijloc). Puieţii rezultaţi din cele cinci cuiburi formează curînd
o biogrupă, rezistentă la intemperii şi mai ales la concurenţa buruienilor.
Acolo unde solul se pregăteşte prin arătură pe toată suprafaţa sau parţial în
benzi, se recomandă amplasarea cuiburilor într-un dispozitiv regulat (pătrat sau
dreptunghi), cu rînduri aşezate la distanţe constante, oare să permită folosirea
prăsitoarelor mecanice la întreţinerea solului.
In comparaţie cu celelalte procedee, semănăturile directe în cuiburi sînt mai
avantajoase, deoarece reclamă cea mai redusă cantitate de seminţe şi permite
aplicarea oricărei scheme de împădurire sub raportul modului de asociere a
speciilor.
Cantitatea de seminţe necesară la cuib se stabileşte, ca şi în cazul culturilor
din pepinieră, în funcţie de numărul puieţilor ce trebuie obţinut la răsărire şi de
valorile indicilor calitativi ai seminţelor. In tabelul 43 se prezintă, pentru cîteva
specii, numărul de puieţi care trebuie obţinut la răsărire din semănături directe.
228

364
Tabelul 43
Numărul minim de puieţi ее trebuie obţinuţi prin diferite procedee de semănare
Specia Numărul minim de puieţi !n cazul semănăturii
directe:
prin împrăştiere: rigole: puieţi în cuiburi:
puieţi pe m* la m rigolă puieţi la cuib
Molid 60 40 20
Brad 40 25 15
Stejar — 5 4
Acerince şi frasin — — 10
In general, cu cît seminţele sînt mai mărunte, cu atît potenţialul lor de
răsărire este mai scăzut şi deci se seamănă în număr mai mare. Apreciat cu
aproximaţie, numărul de seminţe care se seamănă la un cuib trebuie să fie de 2
—4 ori mai mare decît numărul puieţilor la răsărire. Aşa, de exemplu, la molid,
pentru a obţine la un cuib 20 puieţi, se seamănă aproximativ 80 seminţe,
reprezentînd 0,5 g. In cazul cverniceelor, este suficient dacă se folosesc 6—8
ghinde la cuib pentru a obţine 4—5 puieţi.
Cantitatea de seminţe necesară la un cuib este distribuită cu mîna, cît mai
uniform pe suprafaţa cuibului şi încorporată în sol la adîncimea optimă.
In condiţii de relief accidentat, din cauza scurgerilor de suprafaţă, seminţele
pot fi dizlocate din cuiburi prin spălare sau îngropate prea adînc, prin
colmatarea vetrelor. Pentru a preveni aceste eventuale neajunsuri, pe spaţiul
cuiburilor pămîntul se muşuroieşte uşor, mai ales în cazul seminţelor mărunte,
care se seamănă la suprafaţă sau la mică adîncime. O altă măsură preventivă
poate fi semănarea seminţelor în două rigole dispuse diametral în cruce, pe
spaţiul cuibului, fiecare avînd adîncimea descrescîndă de la un capăt la altul. în
felul acesta, seminţele încorporate la adîncimi diferite au şanse de a rămîne, cel
puţin în parte, în condiţii prielnice de germinare-răsărire.
în soluri cu o bună stare de afînare, seminţele pot fi semănate concentrat în
despicături executate cu diferite tipuri de plantatoare sau cu sapa forestieră.

365
Plecînd de la acest procedeu expeditiv, s-au imaginat şi confecţionat o serie de
unelte manuale perfecţionate, deosebit de comode la manipulare. Intre acestea
se amintesc „tubul" şi „bastonul" de semănat. Tubul de semănat, confecţionat
dintr-un material uşor şi rezistent, are la capătul inferior un manşon de formă
conică, prevăzut cu unul sau mai multe orificii. Seminţele introduse prin
deschiderea superioară ajung prin tub în despicătura executată în sol de vîrful
ascuţit.
Bastonul de semănat are partea superioară curbată, iar orificiul dinspre vîrf
dispune de o clapetă care se deschide automat, cînd vîrful se adînceşte în sol,
lăsînd să cadă din rezervor cantitatea necesară de seminţe la un cuib.
CAPITOLUL 5
INSTALAREA CULTURILOR FORESTIERE PRIN PLANTAŢII
5.1. IMPORTANŢA PLANTAŢIILOR Şl CONDIŢII DE APLICARE
Instalarea vegetaţiei forestiere pe cale artificială prin plantare presupune
folosirea puieţilor ale căror rădăcini se încorporează în solul terenului destinat
culturii forestiere. La noi, în plantaţii se utilizează aproape în exclusivitate
puieţi cu rădăcini nude (neprotejate), produşi în pepiniere şi sortaţi după criterii
standardizate. Utilizarea puieţilor cu rădăcini protejate (recoltaţi cu bal de
pămînt sau crescuţi în recipiente) se recomandă deocamdată numai pentru
specii mai delicate şi în condiţii staţionale extreme.
Recurgînd la plantaţii şi folosind ca material de bază puieţi cu tulpini şi
rădăcini suficient crescute şi bine conformate, se obţin totdeauna şi de la
început, culturi forestiere mai rezistente la adversităţi decît în cazul
semănăturilor directe. In comparaţie cu plantulele rezultate din semănături
directe, puieţii produşi în pepiniere se adaptează mai uşor şi repede la noile
condiţii de viaţă, asigurînd totdeauna o reuşită mai bună a culturilor, în toate
zonele fitoclimatice. In spaţiul aerian, suprateran, tulpinile deja formate ale
puieţilor plantaţi suportă mai uşor acţiunea negativă a intemperiilor si în special

366
concurenţa buruienilor, iar rădăcinile cu lungimi minime de 15 cm, ajunse prin
plantare în straturi mai adînci ale solului, sînt mai puţin expuse uscăciunii
excesive şi fenomenului de deşosare.
Prin plantaţii, vegetaţia forestieră poate fi instalată în cele mai variate
condiţii staţionale. In climatul tării noastre, prin plantaţii se obţin rezultate
satisfăcătoare chiar si atunci cînd sa folosesc puieţi cu rădăcini neprotejate în
zone mai aride, cu soluri sărace pînă la foarte sărace, întîlnite în terenuri
degradate prin eroziune, nisinuri mobile etc. Trebuie totuşi reţinut că, peste tot
si mai ales în condiţii staţionale deosebit de grele pentru vegetatia forestieră,
reunita si calitatea nlantaţiilor sporesc considerabil atunci cînd se recurge la
folosirea puieţilor cu rădăcini protejate.
Datorită multiplelor si imnortantelor avantaje pe care le are, plantarea
reprezintă metoda de instalare artificială a vegetaţiei forestiere cu cea mai largă
aplicabilitate practică în silvicultura noastră. In numeroase situaţii. în care
semănăturile directe sînt de la început excluse sau riscante. plantarea puieţilor
rămîne singura modalitate de intervenţie artificială.
împăduririle în terenuri inundabile sau degradate orin eroziune, culturile
forestiere în aliniamente si snaţii verzi. comDletările în regenerări naturale etc..
nu pot fi executate decît prin plantaţii cu puieţi de calitate cît mai bună,
viguroşi şi bine conformaţi. Plantarea este, de asemenea, mai indicată şi deci
preferată în culturi expuse insolaţiei sau fenomenului de deşosare, ca şi acolo
unde sînt ameninţate de vegetaţia ierbacee cu creştere luxuriantă pe soluri
deosebit de fertile, mai puţin pregătite şi întreţinute. Prin plantaţii se obţin
totdeauna rezultate mai bune în re
230
giuni de cîmpie, cu climat secetos, unde solul se usucă frecvent pe o adîncime
care întrece nivelul seminţelor semănate sau al rădăcinilor formate de
plantulele abia răsărite.

367
 In favoarea plantaţiilor intervine şi faptul că din aceeaşi cantitate de seminţe
se obţin în pepinieră puieţi cu care se pot împăduri suprafeţe de 10—30 ori mai
mari decît prin semănături directe. Acest important avantaj trebuie să fie luat în
considerare mai ales în cazul speciilor ale căror seminţe se procură mai greu şi
la un preţ de cost ridicat.
Pe de altă parte, se ştie că unele specii forestiere se instalează mai uşor prin
plantaţii decît prin semănături directe. Aşa este cazul salcî- mului, care reclamă
la semănare un sol foarte bine pregătit şi întreţinut, ce nu poate fi asigurat pe
suprafeţe mari de împădurit. în schimb, plantaţiile cu salcîm sînt mai puţin
exigente şi oferă rezultate bune în cele mai variate condiţii edafice.
In afară de avantajele incontestabile pe care le au, plantaţiile prezintă şi o
serie de neajunsuri, dintre care unele pot fi agravate printr-o execuţie
necorespunzătoare a lucrărilor aferente.
în majoritatea cazurilor, plantaţiile sînt mai costisitoare decît semănăturile
directe din cauza procesului tehnologic mai complicat, mai greu de mecanizat
şi mai ales datorită necesităţii de a crea pepiniere pentru producerea
materialului de plantat.
In procesul de transplantare, prin executarea mai puţin atentă a operaţiilor
tehnice de scos, manipulare, plantare etc., puieţii pot suferi vătămări de natură
mecanică sau fiziologică, greu suportate de unele specii.
Cînd scosul puieţilor se execută în condiţiile unui sol uscat, insuficient
mobilizat şi afinat, rădăcinile mai lungi sînt inevitabil tăiate sau rupte. Rănile
provocate constituie frecvent porţi de acces pentru diverşi agenţi patogeni, care,
la unele specii, depreciază sensibil calitatea culturilor instalate. Aşa, de
exemplu, putregaiul roşu întîlnit uneori la molid, în culturi instalate prin
plantaţii, reprezintă consecinţa rănilor provocate rădăcinilor la scosul şi
toaletarea puieţilor.

368
 Vătămarea fiziologică a puieţilor apare după recoltare, atunci cînd rădăcinile
neprotejate rămîn expuse procesului de deshidratare. Este de ajuns ca rădăcinile
— îndeosebi cele fine — să fie expuse scurtă vreme la soare sau vînt pentru a-
şi pierde vitalitatea.
Transplantarea, oricum s-ar executa, reprezintă un moment critic în viaţa
puieţilor. In mod inevitabil se distrug o parte din perii absorbanţi care constituie
organele active de cea mai mare importanţă în nutriţia plantelor. Chiar puieţii
recoltaţi, şi manipulaţi cu toată grija înregistrează un dezechilibru fiziologic,
mai mult sau mai puţin accentuat, determinat de raportul dintre absorbţie şi
transpiraţie. După plantare, puieţii au nevoie de o anumită perioadă de
adaptare, în care rădăcinile încorporate în sol se regenerează şi consolidează
suficient pentru a-şi putea relua activitatea normală. Această perioadă critică
este mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de calitatea puieţilor, însuşirile
biologice ale speciilor cultivate şi condiţiile staţionale în care se execută
plantaţia. Este uşor de înţeles că dezechilibrul dintre absorbţie şi transpiraţie
devine cu atît mai mare şi perioada de adaptare cu atît mai lungă, cu cît
rădăcinile puieţilor au fost mai intens vătămate mecanic sau fiziologic şi cu cît
staţiunea este mai uscată.
231
Consecinţele negative ale plantării pot fi mult diminuate sau chiar înlăturate
dacă în activitatea practică se cunosc şi se respectă o serie de reguli importante
impuse de procesul transplantării. în primul rînd, scosul puieţilor trebuie să fie
executat după ploaie sau udat artificial, cînd solul reavăn poate fi mobilizat şi
afinat cît mai bine. De asemenea, pentru a înlesni scosul puieţilor cu întregul
sistem de rădăcini este necesar să se dirijeze încă din pepinieră formarea unor
rădăcini concentrate, cît mai stufoase şi fără ramificaţii prea lungi. în acest
scop. se recomandă ca rădăcinile, crescute peste măsură, să fie scurtate în sol
cu cel puţin un an înainte de recoltare sau cu ocazia repicajului. Este adevărat

369
că, la multe specii foioase, rădăcinile prea lungi pot fi scurtate prin toale- tare şi
după recoltarea puieţilor, dar, în acest caz, în staţiuni mai uscate, apare
necesară suprimarea tulpinii prin recepare, după plantare, pentru a menţine
echilibrul dintre absorbţie şi transpiraţie.
Toaletarea, atunci cînd este necesară, se execută cu atenţie, fără ruperea,
strivirea sau zdrelirea rădăcinilor. Pentru a înlesni plantarea puieţilor în
despicătură, se recurge uneori la aşa-numita toaletare în evantai, care presupune
suprimarea completă a rădăcinilor din două părţi opuse.
Pentru a păstra integritatea şi prospeţimea rădăcinilor, manipularea puieţilor
trebuie să fie făcută cu toată grija. în momentul plantării, rădăcinile trebuie să
fie sănătoase şi în stare umedă. Pe şantiere de plantare, puieţii se poartă în
găleţi sau coşuri, cu rădăcinile împachetate în muşchi sau paie umede.
Adeseori, înainte de plantare, rădăcinile puieţilor sînt înmuiate într-un
amestec de apă cu pămînt, operaţie cunoscută sub denumirea de mocirlire. Prin
acest tratament se urmăreşte realizarea unei adeziuni cît mai bune între pămînt
şi rădăcini, imediat după plantare. Efectul mo- cirlirii poate fi sporit prin
adăugarea în amestec a îngrăşămintelor organice si eventual a unor
biostimulatori.
Mocirlirea are într-adevăr un efect deosebit de favorabil asupra prinderii
puieţilor, însă numai dacă aceştia se plantează imediat. în caz contrar, cea mai
slabă zvîntare a stratului de pămînt depus pe rădăcini provoacă scorojirea
scoarţei şi ruperea perilor absorbanţi. Totodată, noroiul uscat pe rădăcini
formează o pojghiţă tare, care împiedică respiraţia şi absorbţia apei din sol.
Puieţii tînjesc un timp oarecare după plantare sau chiar se usucă dacă sînt mai
sensibili.
La plantare, tulpina puietului se aşază, pe cît posibil, într-o poziţie verticală,
iar coletul se îngroapă la 2—3 cm sub nivelul solului, care, ulterior, se mai

370
tasează. La plopi şi sălcii, coletul poate fi îngropat şi mai adînc, fără nici un
inconvenient.
La încorporarea lor în sol. rădăcinile se asază într-o poziţie normală, cît mai
apropiată de cea avută în pepinieră. Dacă procedeul de plantare nu permite
acest lucru, se va evita în orice caz aşezarea îndoită, răsucită sau împletită a
rădăcinilor. Este, de asemenea, necesar să se asigure un contact strîns al
pămîntului curat si reavăn cu întreaga suprafaţă a rădăcinilor. în acest scop,
rădăcinile se acoperă progresiv cu pămînt ales si bine tasat pînă deasupra
coletului, astfel încît, prins de la baza tulpinii, puietul să nu poată fi smuls cu
uşurinţă.
Reuşita plantaţiilor deDinde de calitatea puieţilor şi de măsura în care
tehnica aplicată în fiecare fază a'procesului de transplantare n-a contribuit la
deprecierea lor. Puietul transplantat, cu sistemul de rădăcini refăcut şi
consolidat în sol, ajuns în stare să se nutrească normal în noile condiţii
232
de viaţă, înseamnă că s-a prins. Pentru a grăbi prinderea puieţilor, aceştia
trebuie să fie viguroşi, cu un conţinut bogat în substanţe nutritive de rezervă şi
cu rădăcinile cît mai puţin vătămate în procesul de transplantare. Nu trebuie să
se uite că, pînă la apariţia şi formarea întregului sistem de rădăcini fine şi peri
absorbanţi, puietul transplantat trăieşte în mare măsură pe seama rezervoarelor
de substanţe nutritive pe care le conţine.
In practica silvică se cunosc numeroase procedee de plantatre. Ele se aleg şi
se aplică diferenţiat, în funcţie de exigenţele speciilor cultivate, felul
materialului de plantat, condiţiile staţionale şi modul de pregătire a «olului, de
nivelul de dotare a unităţii silvice etc.
5.2. PLANTAREA IN DESP1CATURA
Plantarea în despicătură presupune introducerea rădăcinilor într-o fantă
deschisă în sol cu diferite unelte manuale. Prin adunarea şi presarea pămîntului

371
pentru închiderea despicăturii. rădăcinile puieţilor fiind comprimate într-un
singur plan. capătă o dispunere sub formă de evantai, diferită de cea normală
avută în pepinieră. Dată fiind această caracteristică a procedeului de plantare în
despicătură, nu pot fi plantaţi puieţi de talie mare şi cu atît mai puţin cei cu
pămînt la rădăcină. Pentru a face posibilă plantarea în despicătură, puieţii
trebuie să fie de talie mică, cît mai tineri (1—2 ani) şi cu rădăcini pivotante sau
fasciculate bine proportionate, la nevoie toaletate în evantai în cazul speciilor
foioase. Specificul plantării în despicătură este suportat cu atît mai uşor, cu cît
puieţii sînt mai tineri, întrucît aceştia se redresează repede şi formează curînd
un sistem de înrădăcinare normal. Trebuie reţinut totodată că procedeul de
plantare în despicătură nu poate fi aplicat decît în soluri neînierbate, bine
afinate şi reavene sau pregătite în prealabil prin lucrarea lor raţională.
Respectînd condiţiile şi tehnica specifică de aplicare, plantarea în des-
picătură asigură o productivitate ridicată a muncii şi o reuşită deplină a
culturilor. Din categoria procedeelor manuale de plantare, este cel mai
expeditiv şi avantajos din punct de vedere economic. Adoptînd acest procedeu,
un muncitor plantează 800—1 000 puieţi pe zi, iar rezultatele pot fi foarte bune
dacă' se folosesc puieţi tineri şi plantarea se execută corect. Aşa, de exemplu,
puieţii de molid de 2 ani, plantaţi în despicătură, pe soluri forestiere sănătoase
şi neînierbate, întîlnite frecvent în făgete, reacţionează deosebit de favorabil,
datorită faptului că rădăcinile lor sînt încorporate în orizonturile superioare ale
solului, nealterate, afinate şi bogate în humus.
Este important de reţinut că plantarea în despicătură prezintă totodată şi
unele neajunsuri, care pot fi grav amplificate în cazul unei execuţii neglijente.
Simplul fapt că, la plantare, rădăcinile ajung presate într-un singur plan,
constituie o stare incomodă care se reflectă în desfăşurarea proceselor vitale.
Dacă la această stare se adaugă şi alte defecţiuni, cauzate de executarea
neatentă a plantării, se înţelege că prinderea şi creşterea ulterioară a puieţilor

372
poate fi grav afectată. Cînd plantarea nu se execută cu atenţia cuvenită, există
riscul de a îndoi, răsuci sau împleti rădăcinile puieţilor în momentul
introducerii lor în despicătură. Asemenea defecţiuni de plantare duc, uneori, şi
pentru anumite specii, la o deformare monstruoasă a rădăcinilor, la frînarea
proceselor fiziologice şi, în condiţii de vegetaţie mai grele, chiar la dispariţia
arborilor înainte de vreme.
233
Procedeul de plantare în despicătură prezintă unele particularităţi în raport
cu uneltele folosite.
Plantatorul este u- nealta cea mai des folosită la plantarea în despicătură.
Partea sa activă are forme şi dimensiuni diferite. In secţiune, lama plantatorului
poate fi oval-alungită, dreptunghiulară, pătrată, lamelară, rotundă etc. In raport
cu mărimea puieţilor, natura solului şi talia muncitorului, se alege cel mai
potrivit tip de plantator care să fie uşor de manevrat cît şi mai eficient în
execuţia lucrării.
Echipa de lucru este alcătuită din doi muncitori, dintre care unul execută
despicătură, iar celălalt introduce şi potriveşte rădăcinile puietului în fanta
deschisă. Lama plantatorului se înfige vertical în sol, pe o adîncime ceva mai
mare decît lungimea maximă a rădăcinilor şi prin pendularea cozii se execută
despicătură în formă de pană, cu o deschidere la suprafaţă de 5—8 cm sau chiar
mai mult, la nevoie. Л1 doilea muncitor introduce vertical rădăcinile puietului
în despicătură, pînă ce coletul ajunge la 2— 3 cm sub nivelul solului. Pentru a
evita introducerea defectuoasă a rădăcinilor, muncitorul se poate servi de un
manşon protector, mai ales cînd rădăcinile sînt lungi şi despicătură îngustă (fig.
116). După ce puietul a fost aşezat într-o poziţie normală, plantatorul se înfige a
doua oară. la o depărtare de erica 10 cm, puţin oblic şi mai adînc decît prima
dată, şi printr-o mişcare în direcţia puietului, se presează pămîntul pe toată
lungimea rădăcinii, evitîndu-se formarea ..pungilor de aer" la baza despicăturii.

373
 Cu sapa forestieră se execută o despicătură oblică (fig. 117). Din poziţia de
lucru, muncitotrul introduce lama sapei în sol, sub un unghi de cel mult 45°,
apoi trage pămîntul spre sine, executînd astfel despicătură înclinată. Aşteaptă
pînă ce al doilea muncitor introduce rădăcinile puietului, apoi scoate lama sapei
şi tasează pămîntul cu piciorul. Puieţii plantaţi în acest mod capătă o poziţie
înclinată, care nu constituie un inconvenient dacă puieţii sînt tineri şi de talie
mai mică.

Fig. 116 — Schema de plantare în despicătură cu plantatorul.

Fig. 117 — Schema de plantare cu sapa forestieră.

234
Avantajul deosebit al plantării cu sapa forestieră constă în randamentul său
ridicat. Productivitatea muncii este în general cu 30 o/o mai mare decît în cazul
folosirii plantatorului.
Indiferent de unealta folosită, plantarea în despicătură poate fi aplicată cu
succes la împăduriri sub masiv sau în parchete recent exploatate cu soluri mai
profunde, neînierbate, reavene şi afînate.

374
5.3. PLANTAREA IN GROPI
Faţă de plantarea în despicătură, procedeul de plantare în gropi are un cîmp
nelimitat de aplicabilitate practică şi multe alte avantaje de ordin tehnic. In
primul rînd, săparea unor gropi, de forme şi mărimi convenabile, înlesneşte
aşezarea rădăcinilor într-o poziţie cît mai apropiată de cea normală şi
acoperirea lor cu pămînt ales, oferind astfel puieţilor cele mai favorabile
condiţii de prindere şi creştere ulterioară. In al doilea rînd, plantarea în gropi
este procedeul aplicabil în cele mai variate condiţii de teren. In gropi, puieţii
pot fi plantaţi în soluri nepregătite, compacte, degradate, înierbate sau expuse
înierbării etc., acolo unde plantaţiile în despicătură sînt de la început excluse.
Cu pămînt de împrumut, plantaţiile în gropi pot fi executate chiar în terenuri
lipsite de sol. In fine, trebuie arătat că în gropi se plantează toate categoriile de
puieţi, de talie mică sau mare, cu sau fără pămînt la rădăcină.
Datorită acestor importante avantaje, plantarea în gropi reprezintă procedeul
cel mai des folosit în practica silvică.
Gropile de plantat, prin săpare, pot căpăta formă prismatică sau cilindrică.
Dimensiunile lor se stabilesc în funcţie de mărimea şi forma rădăcinilor, de
natura terenului şi a solului. Important este ca volumul gropilor să permită
aşezarea rădăcinilor într-o poziţie cît mai normală. Deschiderea gropilor şi mai
ales adîncimea lor trebuie să înlesnească poziţionarea neforţată a rădăcinilor,
fără îndoirea lor.
Pentru puieţi de talie mică, folosiţi la lucrări obişnuite de împădurire, se
recurge la gropi de formă cubică, cu latura de 40 cm, în soluri grele şi mijlocii
şi respectiv de 30 cm în soluri de textură mai uşoară. In terenuri nepregătite în
prealabil, cu soluri grele sau puternic tasate, se recomandă executarea unor
gropi mai adînci şi largi pentru ca rădăcinile, în alungirea lor, să întîlnească
pămîntul mobilizat şi afinat.

375
 Dacă solul este înţelenit, stratul înierbat se cojeşte şi se înlătură pe o
suprafaţă de 60/60 sau 60/80 cm, rezultînd astfel vatra în mijlocul căreia se
execută groapa de plantat. Pe terenuri înclinate, vatra se amenajează terasat cu
uşoară contrapantă, iar gliile cu iarbă se aşază în formă de val sau parapet în
partea dinspre vale. Amenajarea vetrelor şi săparea gropilor alcătuiesc faze de
lucru ale procesului de plantare. Ele trebuie să fie urmate imediat de plantarea
propriu-zisă. Executarea vetrelor şi a gropilor cu mult timp înainte de plantare,
riscă să expună pămîntul unei uscări excesive. Numai în cazul unor soluri cu
exces de umiditate se poate admite un asemenea decalaj.
Indiferent de locul unde se execută plantaţia şi se sapă gropile, se caută ca
pămîntul curat, structurat şi bogat în humus, din straturile de la suprafaţa
solului, să fie aşezat separat, pentru a servi la acoperirea rădăcinilor (fig. 118).
Acest lucru este posibil atunci cînd săparea gropilor se execută manual.
Fig. 118 — Separarea straturilor de sol la săparea gropilor:
a — strat Înţelenit; Ь — strat structurat şi bogat In humus; с — strat mai sărac
tn humus.
Fig. 119 — Burghie manuale pentru forat gropi.

Fig. 120 — Motoburghiu pentru forat gropi.

376
 La săparea manuală a gropilor se foloseşte cazmaua, sapa forestieră sau
tirnăcopul. în condiţii grele de teren, formaţia de lucru este alcătuită obişnuit
din doi săpători şi un plantator. Executarea manuală a gropilor necesită de
regulă un efort fizic important din partea muncitorilor. Operaţia se execută greu
şi este costisitoare. într-o zi de lucru revine unui muncitor, în medie, 150 puieţi
plantaţi. în aceasta rezidă, de altfel, dezavantajul esenţial al procesului de
plantare în gropi. Cu toate acestea, plantarea manuală în gropi este,
deocamdată, inevitabilă, în condiţiile terenurilor accidentate, cu soluri mai
superficiale şi cu mult schelet.
236

Fig. 121 — Maşină de forat Fig. 122 — Maşină de forat

gropi acţionată hidraulic. gropi (MG-2).
în cazul unor soluri profunde şi fără resturi de rocă, se pot folosi cu mult
succes burghiurile de forat gropi. Acestea pot fi acţionate manual (fig. 119) sau
mecanic (fig. 120, 121, 122). Un interes deosebit prezintă burghiurile prevăzute
cu un motor propriu (motoburghiurile), ca şi cele ataşate şi acţionate de tractor,
cu ajutorul cărora se forează într-o oră 50—150 gropi de formă cilindrică, cu
diametre de la 40 la 120 cm şi adîncime după nevoie. Motoburghiurile pot fi
folosite chiar pe pante mari, acolo unde nu mai este posibilă pregătirea
mecanizată a solului.

377
 După săparea manuală sau mecanizată a gropilor, se procedează la plantarea
propriu-zisă a puieţilor. Aici, se prezintă particularităţile tehnice ale plantării
puieţilor cu rădăcini nude, neprotejate. In acest caz, muncitorul plantator prinde
cu o mînă puietul deasupra coletului, iar cu cealaltă răsfiră şi aşază rădăcinile
cît mai convenabil în spaţiul gropii. Apoi, ia pămîntul bogat, curat şi reavăn,
separat la săparea gropii, şi acoperă progresiv rădăcinile puietului pînă la
suprafaţă. Pe măsură ce rădăcinile se îngroapă, pămîntul se tasează bine, la
început cu pumnul şi la urmă cu piciorul, pentru a realiza contactul strîns între
rădăcini şi sol. Se va evita ca în gropi să fie introduse resturi de rocă (pietre)
sau glii înierbate. Dacă pămîntul cel mai bun, rezultat prin săparea gropii, nu
este suficient pentru acoperirea rădăcinilor, se completează cu pămînt de
împrumut, luat din altă parte. Folosirea pămîntului de împrumut apare frecvent
necesară atunci cînd plantaţiile se execută în soluri schelete şi sărace sau în
terenuri mai mult sau mai puţin lipsite de sol.
La plantare, puietul se încorporează în sol pînă la 2—3 cm deasupra
coletului, astfel încît, prin tasarea ulterioară a pămîntului, rădăcinile să nu
rămînă descoperite (fig. 123 a). In cazul puieţilor cu înrădăcinare tra-
237

378
Fig. 123 — Variante ale procedeului de plantare în gropi în raport cu forma
sistemului de rădăcini:
a — plantarea puieţilor cu rădăcină pivotantă; b — plantarea puieţilor cu
rădăcină trasantâ; с — plantarea puieţilor cu rădăcină pivotantă-trasantă.

Fig. 124 — Modul de aranjare a pămîntului în jurul puietului după plantare:

* — cu convexitate; b — cu concavitate.
sântă, cum ar fi cei de molid, se formează pe fundul gropii un muşuroi pe care
se răsfiră radial ramificaţiile rădăcinilor, apoi se acoperă cu pămînt ales şi bine
tasat (fig. 123 b). Dacă puieţii au înrădăcinare pivotanto-trasantă, în mijlocul
muşuroiului se execută o excavaţie în care se introduc rădăcinile mai lungi, iar
cele laterale se răsfiră pe umerii acestei excavaţii (fig. 123 с).
In regiuni cu climate mai umede, după plantare, pămîntul se adună la baza
tulpinii sub formă de muşuroi (fig. 124 a). In regiuni mai secetoase, se
formează, dimpotrivă, o uşoară concavitate în jurul puietului pentru reţinerea
apei din precipitaţii (fig. 124 b).

5.4. PROCEDEE SPECIALE DE PLANTARE

In condiţii staţionale extreme, caracterizate îndeosebi prin prezenţa unor
soluri excesiv de umede sau prea uscate, se adoptă procedee speciale de
plantare a puieţilor cu rădăcini neprotejate. Aceste procedee sînt variante
adaptate sau perfecţionate ale plantării în despicătură şi în gropi.
Plantarea pe muşuroi este procedeul indicat în terenuri în care apa freatică
se află la suprafaţa sau aproape de suprafaţa solului. Pentru a evita încorporarea
rădăcinilor în solul cu exces de apă, se execută muşuroaie cu pămînt luat din

379
terenul înmlăştinat sau, cînd acesta este necorespunzător, se recurge la pămînt
de împrumut. Central pe muşuroi se sapă groapa şi se plantează puietul (fig.
125).
Muşuroiul trebuie să fie suficient de mare ca să permită încorporarea
întregului sistem de rădăcini în pămîntul drenat, fără să ajungă în stratul de apă
freatică. Prin urmare, dimensiunile muşuroiului se stabilesc în funcţie de
mărimea puieţilor şi de nivelul apei freatice.
După prinderea şi creşterea puieţilor plantaţi pe muşuroi, cultura forestieră
realizează progresiv drenajul biologic, coborînd nivelul apei freatice.
238

Dacă în terenul cu exces de apă s-a procedat la pregătirea prealabilă a

solului în coame de brazdă) (fig. 115), plantarea se face pe aceste coame, fără'a
se mai recurge la executarea muşuroaielor.
Plantarea în cavităţi se recomandă în staţiuni cu climate aride şi soluri
profunde, ale căror straturi de la suprafaţă sînt expuse uscării excesive şi de
lungă durată. In asemenea condiţii, plantaţiile executate după procedeele
obişnuite pot fi de la început compromise.
Plantarea în cavităţi permite, pe de o parte, ca rădăcinile să ajungă în straturi
mai profunde şi mai revene ale solului, iar pe de altă parte,_ca puietul în
întregime să fie protejat în primii ani de viaţă. Procedeul presupune săparea
unei gropi (cavităţi) mai mari, de formă cilindrică, cu diametrul de 50—70 cm,
variabil în raport cu talia puietului şi stabilitatea solului. Adîncimea este bine să
fie cu ceva mai mare decît înălţimea tulpinii puietului. In soluri friabile, mai

380
puţin stabile, pereţii cavităţii pot fi consolidaţi cu ajutorul unor împletituri de
nuiele.
La baza cavităţii se sapă central a doua groapă corespunzătoare, ca formă şi
mărime, pentru plantarea puietului (fig. 126). Rădăcinile vor fi totdeauna
acoperite cu cel mai bun pămînt, separat din straturile superioare, la săparea
cavităţii. Dacă local nu se dispune de pămînt structurat şi bogat în humus, se
recurge la pămînt de împrumut.
în cazul puieţilor cu rădăcini neprotejate, tot speciale pot fi considerate şi
procedeele de plantare care presupun folosirea unor mijloace mai mult sau mai
puţin mecanizate.
Plantarea pe brazde de plug este un procedeu simplu şi expeditiv, aplicabil
însă numai în terenuri cu solul pregătit în prealabil, bine afinat şi lipsit de
buruieni. în acest caz, rădăcinile ajung dispuse într-un singur plan, ca la
plantarea în despicătură. De aceea, pe brazdă de plug, nu pot fi plantaţi decît
puieţi de talie mică. Procedeul a fost aplicat cu succes la plantarea salcîmului
pe nisipurile mobile de la Hanul Conachi şi din sud- vestul Olteniei.
Cu plugul monobrăzdar se trage o primă brazdă pe direcţia rîndului de
plantat, iar în urma lui, pe fîşia de pămînt răsturnată se aşază puieţii într-o
poziţie stabilă şi cît mai normală, la distanţele stabilite prin schema de
împădurire. Răsturnînd a doua brazdă în acelaşi sens, rădăcinile puieţilor sînt
acoperite cu pămînt (fig. 127). Operaţia se repetă în mod analog pentru toate
rîndurile de plantat. Un muncitor, mergînd în urma plugului, îndreaptă puieţii şi
tasează suplimentar pămîntul în jurul lor.
Plantarea mecanizată este accesibilă numai în terenuri mai mult sau mai
puţin aşezate, cu solul bine pregătit în prealabil, afînat şi lipsit de buruieni. In
condiţiile unei execuţii tehnice corespunzătoare, se asigură o înaltă
productivitate a muncii. Utilizarea maşinilor de plantat oferă posibilitatea
reducerii de cel puţin 5 ori a numărului de muncitori necesari

381
239
n/ifmkf^®
Fig. 127 — Schema de plantare pe brazdă de plug.

a — brăzdarul; Ь — tăvălugii tronconlci; с — greblă pentru afînarea solului.

Sig. 129 — Schema tehnologică de lucru cu maşina de plantat (SLC-1).

la plantarea cu mijloace manuale. Ca urmare, introducerea maşinilor de plantat
în practica silvică constituie una din cele mai importante realizări.
In ultimele decenii au fost concepute şi construite numeroase tipuri de
maşini pentru plantarea mecanizată a puieţilor forestieri. Toate au însă aceleaşi
principii fundamentale de funcţionare.
Părţile active principale ale maşinii de plantat sînt brăzdarul şi cei doi
tăvălugi (fig. 128). Brăzdarul cu cormană dublă, răstoarnă pămîntul

Fig. 126 — Schema de plantare în cavităţi.

382
240
în două părţi opuse, formînd un şanţ, în secţiune de formă triunghiulară sau
trapezoidală, adînc pînă la 30 cm şi cu o deschidere la suprafaţă de 7—10 cm
sau mai mult. In timpul lucrului, puietul aşezat în spatele brăz- darului, cu mîna
sau prin intermediul unui dispozitiv, este prins între cei doi tăvălugi tronconici,
care adună şi tasează pămîntul, îngropînd rădăcinile pînă deasupra coletului. O
greblă situată în spate afinează solul tasat prin trecerea maşinii.
La maşina de plantat SLC-1, redată în fig. 128 şi 129, fiecare puiet este
aşezat cu mîna în şanţul din spatele brăzdarului şi ţinut în poziţie normală pînă
ce pămînul este adunat şi tasat în jurul lui.
Există maşini de plantat perfecţionate, care execută automat toate fazele de
lucru, inclusiv aşezarea puieţilor în şanţ. Acestea au un lanţ transportor, pe care
sînt fixate la distanţe egale clame ce prind puieţii şi-i duc la locul de plantare.
Aici, puietul, eliberat prin decuplarea clamei, este fixat şi consolidat în pămînt
cu ajutorul tăvălugilor de presare. Funcţionarea corectă a unei asemenea maşini
de plantat este condiţionată de omogenitatea riguroasă a materialului de plantat.

5.5. PLANTAREA PUIEJILOR CU RĂDĂCINI PROTEJATE

In categoria puieţilor cu rădăcini protejate se includ atît puieţii crescuţi în
recipiente, cît şi cei care se scot din secţia de repicaj, cu bal sau balot de pămînt
la rădăcină, indiferent de talia lor.
Folosirea puieţilor cu rădăcini protejate este, în general, mai costisitoare dar
oferă, în schimb, şanse maxime de reuşită în cele mai grele condiţii de
vegetaţie. In procesul de transplantare, rădăcinile puieţilor rămîn în poziţie
naturală şi într-o legătură nederanjată cu suportul şi mediul nutritiv în care au
crescut. Important este faptul că, după plantare, puieţii se adaptează uşor şi
repede la noile condiţii de viaţă, fără să înregistreze stagnarea temporară în
creştere, specifică celor care se scot şi plantează cu rădăcini neprotejate.

383
 Puieţii cu rădăcini protejate asigură rezultate superioare în cele mai variate
condiţii climato-edafice. Avînd în vedere avantajele pe care le prezintă pe plan
mondial, se manifestă un interes tot mai mare pentru perfecţionarea
tehnologiilor ds producere şi transplantare a acestei categorii de puieţi.
Puieţii cu rădăcini protejate se plantează totdeauna în gropi echivalente ca
formă şi mărime cu balul de pămînt sau recipientul în care se găsesc rădăcinile.
La scosul puieţilor de talie mică cu bal de pămînt se pot folosi cazmale cu lame
curbate (semicilindrice) sau de forma unor cleşti cilindrici (fig. 102), iar la
plantare gropile se execută cu aceleaşi unelte manuale.
In cazul puieţilor containerizaţi, gropile se execută cu cazmale cilindrice sau
tronconice de formă şi mărime corespunzătoare recipientului (fig. 130 şi 131).
Dacă terenul de plantat este acoperit cu vegetaţie ierbacee sau humus brut, la
partea activă a cazmalei se ataşează lateral o lamă tăietoare, care, prin rotire,
decapează o suprafaţă circulară în jurul gropii (fig. 132).
Pentru a simplifica operaţia de plantare propriu-zisă, în Finlanda
se folosesc plantatoare cu cozi tubulare, prin care se introduc, în gropi
executate, puieţii produşi după sistemul Paperpot (fig. 133).
16 — ÎMPĂDURIRI
241

384
Fig. 130 — Cazma cu lamă ci-Fig. 131 — Modul de plantare a puieţilor
lindrică folosită la plantareacrescuţi în recipiente (Doc. FAO-A.1.53). puieţilor
în recipiente (Doc. FAO-A.1.53).
Fig. 133 — Plantator cu coada tubulară (după prospect).
Fig. 132 — Modul de curăţare a terenului în jurul gropilor (Doc. FAO-A.1.53).
In Canada a fost conceput şi construit un plantator-puşcă, care plantează
automat puieţii crescuţi în recipiente tip Walter, de forma unor cartuşe
confecţionate din material plastic (fig. 134)., Recipientul-cartuş, cu pereţi de
1,6 mm grosime, are o lungime de 6,35 cm şi un diametru exterior de 2,22 cm.
Este prevăzut la bază cu două orificii prin care pătrunde apa la rădăcini, iar
longitudinal cu o fantă îngustă, care înlesneşte despicarea recipientului după
plantare, sub presiunea rădăcinilor în creştere. Cartuşul este rigid şi suficient de
rezistent pentru a pătrunde
242

385
în pămînt prin presare. In vederea plantării lor, cartuşele sînt orînduite şi
grupate cîte 12 bucăţi într-o şarjă (cartuşieră).
Plantatorul automat (fig. 135) de construcţie relativ simplă, este un aparat
tubular prevăzut cu un sistem de arcuri, care, încordat şi apoi declanşat,
introduce în sol cartuşul cu puiet, prin presiune comandată de la mîner. Cînd
presiunea încetează, un al doilea recipient se desprinde din cartuşieră şi ajunge
la baza tubului, fiind astfel pregătit pentru a fi plantat la o nouă declanşare a
resortului.

386
 Corpul plantatorului automat este construit din aluminiu, iar partea activă,
care exercită presiunea, din oţel.
In comparaţie cu maşinile de plantat, plantatorul automat prezintă avantajul
deosebit de ________
important că poate fi folosit în orice fel de teren, Fjg ш _ plantatorul au _ indiferent de
panta, cu condiţia ca solul sa nu tie tomat tip Walter (Doc. înţelenit, superficial
sau cu mult schelet. în tere- FAO-A.29.63).
nuri aşezate şi în soluri afinate, neînierbate,
cu acest aparat s-au plantat, într-o oră, 1 500 puieţi la interval de 2,4 m. Se
consideră că, fără să sporească prea mult greutatea dispozitivului, se pot
construi tipuri noi cu ajutorul cărora să fie posibilă plantarea unor recipiente cu
puieţi de dimensiuni mai mari.
In spaţii verzi, se plantează frecvent puieţi de talie mare (şi chiar arbori), cu
balot de pămînt la rădăcină (fig. 136). La plantarea acestora, gropile de mărime
corespunzătoare se sapă cu cazmaua sau se forează
1M
243

387
Fig. 136 — Plantarea puieţilor de talie mare cu balot de pămînt la rădăcină.
cu burghiuri mari (fig. 122). La plantare, se are grijă să nu rămînă spaţii libere
între balul de pămînt şi pereţii gropii.

5.6. EPOCA DE PLANTARE

Plantarea puieţilor cu rădăcini neprotejate poate fi făcută numai în timpul
repausului vegetativ, toamna după căderea frunzelor sau primăvara pînă la
desfacerea mugurilor, evitînd perioada de iarnă, cînd solul este îngheţat sau
acoperit cu zăpadă.
Plantarea de toamnă este bine să fie executată cît mai devreme posibil,
îndată după intrarea puieţilor în repaus vegetativ. în regiunile montane, ele pot
începe chiar din septembrie şi se încheie cînd ninsorile persistă. La cîmpie,
încep şi se termină obişnuit mai tîrziu.
In timpul perioadei lungi care separă plantarea făcută toamna de pornirea
vegetaţiei, precipitaţiile bogate şi persistente tasează solul, de- săvîrşind
contactul strîns între pămînt şi rădăcini, asigurînd astfel puieţilor cele mai bune
condiţii de prindere şi de creştere. La foioase, în special, creşterea rădăcinilor
peste iarnă este cunoscută şi sporeşte interesul pentru plantaţiile de toamnă.
Totuşi, plantaţiile executate toamna prezintă mai multe inconveniente decît
avantaje. Peste iarnă, din cauza îngheţului şi dezgheţului, puieţii sînt uşor
deşosaţi. Pe soluri cu exces de umiditate sau pe cele textural uşoare şi bine
afînate, deşosarea poate ajunge pînă la expulzarea completă a puietului.
De asemenea, în regiuni cu climate reci şi secetoase (fără zăpadă), părţile
aeriene ale puieţilor transpiră intens sub acţiunea vîntului şi a razelor solare, în
timp ce solul îngheţat împiedică absorbţia apei de către rădăcini. Ca urmare, se
poate produce o puternică secetă fiziologică, deosebit de periculoasă pentru
viaţa plantelor, mai ales în cazul speciilor răşinoase, cu frunze persistente.

388
 Plantaţiile de primăvară prezintă mai multe avantaje, cu condiţia să fie
executate la timp. în acest anotimp, plantaţiile trebuie să înceapă imediat după
topirea zăpezii şi zvîntarea solului. în regiunile de cîmpie şi mai ales în vestul
ţării, ele pot începe din luna februarie. Umiditatea din sol, rezultată din topirea
lentă a zăpezii facilitează contactul strîns şi necesar între pămînt şi rădăcini,
asigurînd consolidarea puietului şi in
244
trarea lui curind într-o activitate fiziologică normală. Chiar dacă plantaţiile pot
fi executate pînă la pornirea vegetaţiei, nu trebuie aşteptat acest moment. Cu cît
plantaţiile se fac primăvara mai devreme, cu atit se înlătură mai mult efectul
negativ al dezechilibrului dintre absorbţie şi transpiraţie, care se accentuează şi
agravează odată cu apariţia perioadelor de secetă.
Plantarea puieţilor cu rădăcini protejate, poate fi extinsă la nevoie pe o
perioadă mai lungă de timp, deoarece este mai puţin legată de repausul
vegetativ. Puieţii cu rădăcini protejate pot fi plantaţi chiar vara, dar nu fără
unele riscuri.

CAPITOLUL 6 ÎNGRIJIREA CULTURILOR FORESTIERE

6.1. URMARIREA Şl CONTROLUL CULTURILOR
Procesul tehnologic, specific instalării artificiale a culturilor forestiere,
poate fi considerat încheiat numai în momentul în care puieţii plantaţi sau
rezultaţi din semănături directe au ajuns, prin creştere, să formeze starea de
masiv. In urma constituirii stării de masiv, puieţii trec de la existenţa izolată —
cînd fiecare exemplar este nevoit să învingă separat acţiunea vătămătoare a
factorilor staţionali şi concurenţa buruienilor — la existenţa în comun, cînd, în
dezvoltarea sa, fiecare exemplar începe să fie protejat şi condiţionat de
exemplarele din jur.

389
 Starea de masiv reprezintă şi trebuie să fie înţeleasă ca rezultat al închiderii
efective şi generalizate a masivului, prin apropierea, întrepătrunderea si
intercondiţionarea coroanelor întregii populaţii. După constituirea stării de
masiv, într-o cultură forestieră se creează treptat mediul specific pădurii, care
se deosebeşte mult de cel exterior, printr-o umbrire şi umiditate sporită,
amplitudine termică redusă, mişcarea aerului atenuată etc. Solul de sub masivul
încheiat devine un sol forestier, structurat, reavăn şi lipsit de pătura ierbacee
dăunătoare. Aşadar, constituirea stării de masiv marchează un moment hotărîtor
în realizarea unei culturi forestiere şi conferă biocenozei însuşiri şi aptitudini
noi de nivel supraindividual, evidenţiate prin mecanisme bioenergetice şi
funcţionale proprii. In continaure, cultura forestieră se manifestă ca o
comunitate de viaţă stabilă, capabilă să îndeplinească în bune condiţii funcţia
de producţie sau protecţie atribuită.
Pînă la constituirea stării de masiv, o cultură forestieră, manifestînd
maximum de sensibilitate faţă de factorii mediului exterior, trăieşte cele mai
grele momente din viaţă. De aceea, în această perioadă se impun cele mai multe
şi atente lucrări de îngrijire, care să asigure reuşita deplină şi dezvoltarea
normală a noului arboret. De la instalarea ei şi pînă la realizarea stării de masiv,
o cultură forestieră trece succesiv prin două faze principale de viaţă şi anume:
faza de adaptare şi faza de creştere individuală a puieţilor.

Faza de adaptare pentru semănături directe reprezintă perioada de timp în

care se produce germinaţia seminţelor, răsărirea şi creşterea plantulelor pînă la
lignificarea lor, în condiţiile de viaţă oferite. După cum se ştie, procesul de
germinare-răsărire are loc pe seama consumului de substanţe nutritive din
seminţe şi se produce numai dacă în sol sînt întîlnite regimuri favorabile de
umiditate, temperatură şi aerisire. După răsărire, plantulele înzestrate cu
rădăcini, tulpini şi frunze sînt capabile să folosească din plin condiţiile de viaţă,

390
dacă acestea le sînt favorabile. Aşadar, o cultură forestieră rezultată din
semănături directe se poate considera adaptată numai în măsura în care
procesul de germinare-răsărire s-a produs normal, iar plantulele obţinute au
crescut suficient, făcînd astfel dovada capacităţii lor de a folosi eficient
condiţiile de viaţă şi mai ales de a înfrunta acţiunea negativă a diverşilor factori
dăunători.
Pentru plantaţii, faza de adaptare reprezintă perioada în care rădăcinile
puieţilor s-au regenerat şi consolidat suficient în sol, devenind capabile să
asigure procesul normal de nutriţie şi să declanşeze creşterea în noile condiţii
de viaţă. Durata fazei de adaptare este de 1—2 luni, în cazul plantaţiilor şi de 2
—3 luni, pînă la un întreg sezon de vegetaţie, în cazul semănăturilor directe. De
regulă, numai după trecerea fazei de adaptare se pot face unele aprecieri asupra
gradului de reuşită a culturilor.
Faza de creştere individuală a puieţilor începe după adaptare şi continuă mai
mulţi ani, pînă la constituirea stării de masiv. In această fază, premergătoare
închiderii masivului, influenţa reciprocă dintre puieţii cultivaţi este atît de puţin
resimţită, încît se poate susţine că fiecare exemplar creşte izolat, fiind obligat
ca singur să înfrunte acţiunea negativă a factorilor staţionali şi concurenţa
vegetaţiei dăunătoare. Prin urmare, caracteristic în această fază este creşterea şi
lupta individuală a puieţilor cu condiţiile nefavorabile ale mediului
înconjurător. .
După constituirea stării de masiv, puieţii trec de la existenţa izolată la viaţa
în comun, realizînd biocenoza şi mediul specific forestier.
Din acest moment, cultura forestieră ajunsă într-o nouă fază de dezvoltare,
capătă o stabilitate mai mare şi dobîndeşte o capacitate sporită de îndeplinire a
funcţiilor atribuite.
Dinamica constituirii stării de masiv depinde de condiţiile staţionale în care
se desfăşoară acest proces, de natura speciilor folosite şi mai ales de desimea

391
iniţială a culturilor. In general, cu cît numărul de puieţi instalaţi la unitatea de
suprafaţă este mai mare, cu cît condiţiile staţionale sînt mai prielnice, cu atît
constituirea stării de masiv se realizează mai devreme. Pe de altă parte, în
aceleaşi condiţii staţionale, speciile de lumină sau repede crescătoare ajung să
încheie mai devreme starea de masiv, decît speciile de umbră sau încet
crescătoare.
Cu toate acestea, o limită de vîrstă pentru constituirea stării de masiv nu
poate fi stabilită anticipat, decît cu aproximaţie. Pînă la această etapă, o cultură
forestieră este expusă şi poate suferi vătămări importante cauzate de insolaţie,
îngheţ, uscăciune, buruieni, animale, insecte sau boli criptogamice. Este totuşi
necesar ca, prin numărul şi calitatea puieţilor folosiţi la unitatea de suprafaţă şi
mai ales prin gama largă a intervenţiilor cu lucrări de îngrijire, să se asigure
închiderea masivului în decurs de 5—6 ani (cel mult 10 ani) de la instalarea
culturii.
Aplicarea sistematică şi eficientă a lucrărilor de îngrijire este necesară în
toată perioada premergătoare închiderii masivului, dar mai ales
în faza de adaptare, cînd puieţii sînt mai sensibili la acţiunea factorilor
nefavorabili ai mediului înconjurător. In cadrul lucrărilor de îngrijire, o atenţie
deosebită trebuie acordată întreţinerii solului.
De la instalarea lor şi pînă la constituirea stării de masiv, culturile forestiere
sînt ţinute sub observaţie, urmărindu-se atent evoluţia lor cu scopul de a stabili
şi aplica oportun măsurile necesare de îngrijire.
Urmărirea culturilor forestiere tinere se face sistematic prin controlul anual,
executat după anumite reguli tehnice.
Imediat după ce o cultură forestieră a fost instalată pe o anumită suprafaţă,
se procedează la recepţia tehnico-jinanciară a lucrărilor executate, în vederea
achitării cheltuielilor de manoperă. Cu acest prilej se stabileşte suprafaţa
împădurită, numărul de puieţi plantaţi etc. şi se verifică măsura în care au fost

392
respectate prevederile documentaţiei tehnice (proiect sau studiu de împădurire).
La încheierea acestei verificări se întocmeşte un proces-verbal, pe baza căruia
cultura recepţionată se înscrie în „Registrul de împăduriri". Oricît de atent ar fi
făcută recepţia tehnico-financiară, ea nu oferă posibilitatea aprecierii gradului
de reuşită a culturilor. Abia după parcurgerea şi expirarea fazei de adaptare se
fac controale de calitate şi se stabilesc precis rezultatele obţinute.
Primul control de calitate se face toamna, în lunile septembrie-oc- tombrie şi
vizează numai culturile instalate în primăvara anului respectiv sau în toamna
anului precedent, după ce puieţii au parcurs un prim sezon de vegetaţie şi deci
au depăşit în întregime faza de adaptare. Tot toamna se execută şi următoarele
controale anuale pentru plantaţii de doi sau mai mulţi ani, pînă la constituirea
stării de masiv.
Indiferent cînd se face, controlul de calitate presupune delimitarea unor
suprafeţe de probă, în cuprinsul cărora se inventariază şi examinează calitatea
fiecărui puiet. în terenul împădurit, suprafeţele de probă se amplasează în
număr cît mai mare şi într-o distribuţie cît mai uniformă, pentru a stabili în final
starea medie a culturii.
însumate, suprafeţele de probă trebuie să reprezinte un anumit procent din
întinderea totală a şantierului. Astfel, pentru culturi forestiere aflate în primul
an de vegetaţie, suprafeţele de probă trebuie să reprezinte:
— 2% pentru şantiere cu o suprafaţă pînă la 25 ha şi pentru fracţiunea de 25
ha din suprafaţa şantierelor mai mari;
— 1% pentru fracţiunea de 25—100 ha a şantierelor ce depăşesc 25 ha;
— 0,5% din fracţiunea ce depăşeşte 100 ha pentru şantierele mai mari decît
această suprafaţă.
In cazul culturilor de doi sau mai mulţi ani, pentru aceleaşi fracţiuni,
procentele menţionate se iau pe jumătate (1%, 0,5% Şi respectiv 0,25%).

393
 Cu prilejul controalelor de calitate, pe suprafeţele de probă, puieţii se
inventariază în totalitate şi se clasifică după starea lor în următoarele trei
categorii:
— normal dezvoltaţi, puieţi sănătoşi şi cu creşteri evident active;
— slab dezvoltaţi, puieţi cu o conformaţie anormală şi cei cu vătămări
mecanice şi fiziologice evidente, care nu prezintă garanţie că vor rezista în
viitor;
— compromişi, puieţi complet uscaţi, ca şi locurile celor dispăruţi.
Reuşita şi calitatea culturilor se stabilesc in funcţie de procentul puieţilor
prinşi şi cu stare de vegetaţie bună, din totalul celor instalaţi (tabelul 44).

Tabelul 4 4
Stabilirea calităţii culturilor în funcţie de procentul dc prindere n puieţilor
Nr. Reuşita culturilor Starea sanitară a culturilor şi vigoarea Calitatea
crt. de creştere a puieţilor culturilor
% Indici de Grad de abatere Indice de
reuşită calitate

394
1 peste 90 1 Culturi cu defecţiuni între 1 2 foarte buna
2 3 •1 75-90 65- 2 3 1 0-10% Culturi cu 3 bună
74 sub 65 defecţiuni între 11-25% 4 satisfăcă-
Culturi cu defecţiuni între toare
26-40% Culturi cu nesatisfă-
defecţiuni peste 40 % cătoare
Atunci cînd, pe baza controlului, se constată că reuşita nu e deplină, se
cercetează şi înregistrează cauzele care au condus la dispariţia sau la starea
anormală a unor puieţi şi, în acelaşi timp, se stabilesc măsurile de prevenire a
vătămărilor sau de remediere a pagubelor (prin completări, întreţinerea solului,
combaterea dăunătorilor etc.).
Incepînd din al doilea an şi pînă la constituirea stării de masiv, în afară de
înregistrările menţionate mai sus, se vor nota cu ocazia controlului şi alţi
indicatori, cum ar fi: creşterea curentă a puieţilor, înălţimea totală a tulpinii şi
diametrul la colet, evoluţia desimii şi dinamica constituirii stării de masiv etc.
In cazul culturilor care se dezvoltă normal, fără pierderi de puieţi, în
condiţiile aplicării lucrărilor obişnuite de îngrijire, nu este totdeauna necesar să
se recurgă an de an la inventarieri de detaliu pe suprafeţe de probă. într-o
asemenea situaţie, controlul anual poate fi simplificat şi limitat numai la
examinarea expeditivă a culturii prin parcurgerea obligatorie în diagonală a
suprafeţelor împădurite, urmărindu-se mai su seamă starea generală a puieţilor,
starea solului şi gradul de înierbare etc.
6.2. RECEPAREA PUIEŢILOR
Operaţia de transplantare a puieţilor cu rădăcini neprotejate provoacă
aproape fără excepţie, deranjamente mai mult sau mai puţin accentuate, în
desfăşurarea proceselor fiziologice. în faza de adaptare, pînă la consolidarea şi
regenerarea sistemului absorbant, puietul tînjeşte, pornirea vegetaţiei şi
creşterea lujerilor întîrzie. iar uneori tulpina se usucă parţial sau total, din cauza
dezechilibrului dintre transpiraţie şi absorbţie. Acest dezechilibru se manifestă

395
cu atît mai intens şi prelungit, cu cît rădăcinile au fost mai mult scurtate prin
toaletare, tehnica de plantare mai defectuoasă şi solul mai uscat.
248
In cazul speciilor foioase, puieţii sănătoşi la plantare, nu-şi pierd capacitatea
de a-şi reface tulpina, chiar dacă aceasta s-a uscat în urma dezechilibrului dintre
transpiraţie şi absorbţie. Din mugurii preventivi, aflaţi în regiunea coletului,
pornesc lăstari care refac tulpina dispărută. Acest fenomen este întîlnit frecvent
în natură şi este cunoscut sub denumirea de autorecepare.
In cazul fenomenului natural de autorecepare, pot rezulta tulpini rău
conformate, bifurcate sau mai multe la număr. Pentru a evita acest neajuns şi
mai ales pentru a atenua efectul dezechilibrului fiziologic al puieţilor provocat
de transplantare, se recomandă suprimarea tulpinii, după plantare, prin
retezarea ei cu 1—2 cm deasupra coletului. Operaţia poartă denumirea de
recepare sau retezare a tulpinii.
Înlăturînd temporar activitatea tulpinii, rădăcinile se refac repede, ajungînd
să întreţină, fără dificultăţi, creşterea unui lăstar pornit din regiunea coletului,
care înlocuieşte tulpina.
Cu toate că dezechilibrul dintre absorbţie şi transpiraţie se manifestă, cu
ocazia transplantării, la toate speciile, receparea nu poate fi aplicată decît la
foioase, care au capacitatea de lăstărire. Nici la foioase, receparea nu se aplică
oriunde şi oricînd. In general, se recurge la această operaţie cînd puieţii se
plantează în regiuni mai uscate sau cînd apar după plantare perioade prelungite
de secetă.
Pentru a evita dezechilibrul fiziologic, la răşinoase se impune scosul şi
plantarea puieţilor cu întregul sistem de rădăcini. Uneori, la nevoie, se poate
recurge la suprimarea unor ramuri laterale din coroana puieţilor, sau la
reducerea suprafeţei foliare prin înlăturarea unei părţi din ace.

396
 Atunci cînd este necesară, receparea la foioase se execută imediat după
plantarea puieţilor. Totuşi, pentru a preveni degerarea tăieturii peste iarnă, la
puieţii plantaţi toamna, receparea se execută primăvara următoare, înainte de
pornirea vegetaţiei.
La foioase, receparea apare frecvent necesară nu numai în plantaţii, ci şi în
seminţişuri naturale sau a celor provenite din semănături directe, cînd acestea
au o stare de vegetaţie lîncedă, datorită păşunatului sau vătămărilor provocate
cu ocazia exploatării materialului lemnos.

6.3. REGLAREA DESIMII

O cultură forestieră trebuie să fie astfel concepută şi executată, încît să
asigure desimea optimă la instalare. Prin numărul de puieţi plantaţi la unitatea
de suprafaţă (ha) sau prin cantitatea de seminţe semănate şi mai ales prin
respectarea condiţiilor tehnice de instalare, este necesar să se obţină reuşita
deplină a culturilor care să conducă cît mai degrabă la constituirea stării de
masiv.
Dacă terenul a fost bine pregătit, materialul de împădurire (seminţe, puieţi)
de bună calitate, dacă s-a ales şi aplicat corespunzător şi la timp tehnica de
semănare sau plantare, nu există nici un motiv care să justifice o reuşită parţială
şi deci o desime sub nivelul celei concepute. Totuşi, în natură, din cauza unor
factori neprevăzuţi (geruri excesive, îngheţuri, arşiţă, secetă, atacuri de boli sau
dăunători etc.), proporţia de reuşită a culturilor poate fi sensibil redusă. Iată de
ce, după instalarea culturilor, sînt necesare intervenţii pentru verificarea şi
reglarea desimii.
249

397
 O intervenţie de acest gen, cu caracter mai urgent, este aşa-numita revizuire
a culturilor, prin care se urmăreşte depistarea şi remedierea unor defecţiuni ce
pot surveni peste iarnă. Aşa, de exemplu, în cazul semănăturilor directe
executate toamna, spaţiile semănate (cuiburi, rînduri etc.) pot fi acoperite peste
iarnă de un strat prea gros de litieră sau de ierburi culcate de zăpadă. Pe
terenuri în pantă, vetrele pot fi colmatate sau spălate de scurgerile de suprafaţă.
In toate aceste situaţii, este necesar să se reaşeze seminţele la adîncimea
normală, pentru a înlesni germinarea şi răsărirea.
De asemenea, tot peste iarnă, din cauza alternanţelor dintre îngheţ şi
dezgheţ, puieţii plantaţi sau rezultaţi din semănături directe pot suferi de
deşosare. Prin revizuire, se constată efectele acestui fenomen şi se iau măsuri
de remediere prin muşuroirea sau replantarea puieţilor dăunaţi.
Pentru reglarea desimii, în plantaţii se intervine frecvent cu completări, iar
în semănături directe cu rărirea culturilor.
Completarea culturilor reprezintă intervenţia prin care se instalează o nouă
scrie de puieţi în locul celor dispăruţi din diferite cauze. Cînd proporţia
puieţilor dispăruţi este redusă şi deci se încadrează în anumite limite previzibile
(tabelul 45), completările nu sînt necesare. Dimpotrivă, dacă proporţia puieţilor
dispăruţi este mai mare de 20—25% în stepă şi silvostepă şi de 10—15% la
munte, apare necesară intervenţia cu completări.

398
Tabelul 45
Reuţila împăduririlor pe zone de relief exprimată iu procente de prindere a
puieţilor
Zona de relief Procent minim de reuşită în :
plantaţii semănături directe
% %
Cîmpie 80 75
Coline 85 80
Munte 90 85
Necesitatea şi volumul completărilor se stabileşte, de regulă, cu ocazia
primului control de calitate, care se face toamna, după ce culturile au parcurs
un sezon de vegetaţie, depăşind faza critică de adaptare.
Dacă pierderile sînt grupate, formînd goluri, completările se fac chiar dacă
procentul puieţilor dispăruţi este mai mic decît cel admis (tabelul 45).
Pierderile se consideră grupate atunci cînd numărul puieţilor lipsă sau uscaţi
din categoria speciilor principale (de bază sau de amestec) este mai mare de 3
—5 exemplare la un loc.
Dacă procentul de reuşită nu depăşeşte 40% la împăduririle cu specii foioase
şi 20% la cele cu răşinoase, cultura se consideră compromisă şi se reface în
întregime. Cînd reuşita culturilor este foarte redusă, se poate presupune că la
dispariţia puieţilor au contribuit cauze fundamentale şi nu numai cele
accidentale.
Atunci cînd sînt necesare, completările se execută numai prin plantaţii,
folosind puieţi viguroşi şi cît mai bine dezvoltaţi, capabili să suporte tendinţa
de copleşire manifestată de puieţii existenţi mai vîrstnici.
In plantaţii, completările se fac în al doilea an după instalarea culturii, iar în
semănături directe pot fi executate şi după 2—3 ani.
250
Este necesar de reţinut că intervenţiile cu completări sporesc cheltuielile de
împădurire, deoarece trebuie parcursă întreaga suprafaţă pentru a planta

399
manual, ici colo, cîte un puiet. Ca urmare, de la început, se impun măsuri care
să asigure o reuşită deplină a culturilor. Adeseori, este mai avantajos să se
planteze un număr mai mare de puieţi la unitatea de suprafaţă decît să se
intervină ulterior cu completări.
In ultima vreme, se intervine pe scară largă cu completări în păduri de
foioase parcurse cu tăieri de regenerare naturală, atît pentru desă- vîrşirea
regenerării arboretelor, cît şi pentru extinderea răşinoaselor.
In culturi forestiere instalate prin semănături directe, nu rareori se întîmplă,
ca şi în pepiniere, să se obţină, pe anumite porţiuni sau pe toată suprafaţa,
desimi prea mari, care stînjenesc creşterea puieţilor. Desimea peste măsură,
poate fi datorată fie unei semănări neuniforme şi abundente pe anumite
porţiuni, fie unor condiţii de vegetaţie deosebit de favorabile care au stimulat
germinarea seminţelor şi răsărirea unui număr de plantule peste aşteptări.
In cazul culturilor prea dese, se intervine cu operaţia de rărire sau depresaj,
care se execută prin zmulgerea puieţilor de prisos la foioase şi prin forfecare la
răşinoase. Cu ocazia depresajului se are în vedere de a înlătura în primul rînd
puieţii rău conformaţi, slab crescuţi, şi, în general, cei care prezintă vătămări
provocate de dăunători biotici sau abiotici.

6.4. TĂIERI DE FORMARE Şl STIMULARE

Tăierile în coroană începute în pepinieră la puieţii de talie mare, sint
continuate uneori şi după plantare. Aceste tăieri sînt indicate atît pentru
stimularea fructificaţiei în plantaje şi obţinerea formelor ornamental-decorative
în spaţii verzi, cît şi pentru producerea lemnului de lucru fără defecte în
culturile forestiere de producţie.
Tăierile de formare aplicate în culturi forestiere de producţie urmăresc, în
principal, realizarea elagajului artificial, care contribuie sensibil la

400
îmbunătăţirea calităţii lemnului de lucru şi prin aceasta la ridicarea indicelui de
utilizare. Deocamdată, asemenea tăieri, sînt continuate în plantaţii numai în
cazul speciilor repede crescătoare, cum ar fi, de exemplu, plopii euramericani,
molidul etc. Dar extinderea culturilor forestiere cu specii valoroase şi nevoia
stringentă de a furniza industriei cît mai mult material lemnos fără noduri,
impun aplicarea acestor tăieri pe scară tot mai largă. Din activitatea practică se
cunoaşte că aproape 25% din de- şeurile rezultate în urma prelucrării lemnului
se datoresc nodurilor. La confecţionarea produselor din lemn, părţile noduroase
trebuie eliminate fără excepţie şi acest fapt măreşte considerabil cantitatea
deşeurilor sau a rebuturilor, precum şi a volumului de muncă. Pe de altă parte,
cu cît un arbore are mai multe ramuri, cu atît tulpina aptă pentru lemnul de
lucru are o conicitate mai mare.
Tăierile aplicate sub formă de elagaj artificial asigură obţinerea unor tulpini
drepte cu coeficient de formă ameliorat şi trunchiuri lipsite de crăci. Un arbore
elegat din tinereţe creşte activ, drept şi produce lemn valoros, fără noduri, apt
pentru cele mai pretenţioase întrebuinţări.
Experimental, s-a demonstrat că efectuarea în tinereţe a elagajului artificial
prin tăierea ramurilor laterale vii, la stejar sau suprimarea mugurilor laterali, la
răşinoase, exercită o influenţă favorabilă asupra creş
251
terii in înălţime, deoarece arborii caută să compenseze diminuarea suprafeţei de
asi- milaţie intervenită în urma elagării prin apariţia pe lujerul terminal mult
alungit, a unui număr mai mare de frunze, respectiv de ace. Interesante sînt
rezultatele obţinute deP. G. Krotkevici (62) prin tăieri de formare şi stimulare
aplicate puieţilor de pin în vîrstă de 5—6 ani şi cu înălţimea de aproximativ un
metru. Acestor puieţi li s-au suprimat la început mugurii şi ramurile laterale din
partea superioară a tulpinii, lăsîndu-li-se numai spre baza coroanei 3—4
verticile care să asigure creşterea. In acest fel, s-a stimulat mult alungirea

401
tulpinii. După o perioadă de 3—6 ani, a lăsat să se formeze ramurile lateraie
spre viriui xuipinn, şi pe măsura creşterii acestora, s-a procedat la suprimarea
treptată a celor de la bază. Prin aplicarea acestui sistem de tăiere, autorul citat a
obţinut la aproape toate exemplarele un plus de creştere, trunchiuri mai înalte,
drepte, lipsite de crăci si fără noduri (fig. 137).
Intr-o cultură forestieră, la exemplarele de viitor, elagarea artificială este
bine să înceapă cît mai devreme, cînd arborii sînt tineri şi cicatrizarea rănilor se
produce mai uşor. Elagarea artificială începe cu tăierea ramurilor uscate sau pe
cale de uscare, de la baza coroanei şi, la nevoie, poate angaja şi ramurile vii,
fără ca prin aceasta să se reducă capacitatea de fotosinteză a arborilor. Tăierea
ramurilor uscate poate fi executată în orice anotimp, în schimb a celor verzi,
numai în perioada repaosului vegetativ. In vederea producerii lemnului de
lucru, se consideră suficient dacă elagajul s-a realizat pe o înălţime de 8—10 m.
Pentru executarea elagajului se folosesc diferite tipuri de ferăstraie manuale
sau alte unelte tăietoare. Important este ca tăietura să fie executată cît mai
neted, aproape de tulpină, fără zdrelirea scoarţei.
La arborii mai groşi, elagajul artificial poate fi mecanizat, utilizînd xin
aparat constituit dintr-un motor care antrenează un ferăstrău cu lanţ şi roţile
pneumatice fixate pe un cadru metalic articulat şi prevăzut cu un sistem de
resorturi care-i permite fixarea pe trunchiul arborelui. In stare de funcţionare,
datorită înclinării roţilor, aparatul se deplasează in spirală pe trunchiul arborelui
şi în timp ce urcă, ferăstrăul, plasat la partea superioară, taie ramurile întîlnite
în cale (fig. 138).
Stimularea creşterii în înălţime şi corectarea unor forme necorespunzătoare
ale tulpinii pot fi obţinute prin tăieri în coroană, fără suprimarea completă a
ramurilor. Asemenea tăieri se recomandă în plantaţii pînă la constituirea stării
de masiv, cînd puieţii cresc şi se dezvoltă mai mult sau mai puţin individual. In
această fază, exemplarele izolate ale majorităţii speciilor foioase (îndeosebi

402
cvercinee) au tendinţa de a forma o coroană lăbărţată în detrimentul creşterii în
înălţime. Prin scurtarea ramurilor laterale se ameliorează forma tulpinii şi se
stimulează creşterea în înălţime.

Fig. 137 — Tăieri în coroana puieţilor după procedeul P. G. Krotkevici.

252

Fig. 138 — Aparat pentru elagaj arti- Fig. 139 — Tăieri de formare a coroanei
şi ficial (Doc. FAO-A.41.65). stimularea creşterii în înălţime:
a — tăieri In formă conică; Ь — tăieri In formă cilindrică.
Pentru specii foioase deosebit de valoroase, E. Wagenknecht (87)
recomandă trei procedee de tăiere în coroană şi anume: tăierea în jormă conică,
tăierea în jormă cilindrică şi tăierea „Rumelin".

403
 In cazul primului procedeu (fig. 139 a) se scurtează mai mult ramurile din
partea superioară a coroanei şi mai puţin cele dinspre bază obţi- nîndu-se astfel
o coroană de formă conică, asemenea celei de molid. Ramurile de la baza
coroanei, care sînt în general mai scurte, se suprimă complet. Aplicate la stejar,
gorun, frasin, paltin, nuc etc., aceste tăieri ameliorează forma tulpinii şi
stimulează creşterea în înălţime, iar la puieţi de talie mare înlătură necesitatea
recepării.
La aplicarea celui de al doilea procedeu, ramurile laterale se scurtează în
mod egal, de la aceeaşi depărtare de tulpină, obţinîndu-se astfel o coroană de
formă cilindrică (fig. 139 b). Acest procedeu, indicat mai mult la speciile de
stejar (pedunculat şi gorun), activează considerabil creşterea în înălţime,
determină formarea de coroane proportionate şi a unor tulpini drepte.
Procedeul Rumelin, indicat numai pentru exemplarele de stejar pedunculat,
presupune scurtarea ramurilor mai lungi din treimea superioară a coroanei şi
suprimarea de la bază a celor situate sub acest nivel. Efectul obţinut rezidă în
activarea puternică a creşterii în înălţime şi rectitudinea tulpinii. Autorul citat
susţine că exemplarele de stejar pedunculat supuse unui asemenea tratament
sînt mai puţin expuse îngheţului, deoarece intră în vegetaţie cu 2—3 săptămîni
mai tîrziu decît cele rămase cu coroana întreagă.
La răşinoase, în general, nu se aplică tăieri de formare şi stimulare. La
aceste specii se intervine cel mult pentru îndepărtarea vîrfului de prisos, în
cazul tulpinilor bifurcate. In acest caz, vîrful nedorit se scurtează pe jumătate,
devenind astfel o ramură laterală.

6.5. ÎNTREŢINEREA SOLULUI

404
 întreţinerea solului într-o bună stare de afînare şi fără buruieni reprezintă
una din cele mai importante lucrări de îngrijire a culturilor forestiere, de la
instalarea lor şi pînă la constituirea stării de masiv. In solul afinat şi lipsit de
buruieni, culturile forestiere cresc viguros, îşi păstrează supremaţia şi
dobîndesc un plus de rezistenţă faţă de adversităţi.
Lucrările de întreţinere vizează în principal distrugerea buruienilor şi
afînarea solului.
Combaterea buruienilor este necesară, deoarece acestea consumă ne-
productiv apa şi substanţele nutritive din sol, copleşesc şi adeseori sufocă
puieţii. Dacă nu se dă atenţia cuvenită distrugerii buruienilor, se reduce sensibil
eficacitatea celorlalte măsuri silvotehnice aplicate (de pregătire a solului,
instalare a culturilor etc.), iar factorii de vegetaţie amelioraţi vor fi utilizaţi mai
mult de buruieni decît de culturile instalate. Pe terenul de cultură neîntreţinut,
buruienile devin repede dominante, înţelenesc şi tasează solul, înrăutăţind astfel
proprietăţile lui fizice.
Afînarea înlesneşte încălzirea şi aerisirea profundă a solului, contribuind la
activarea proceselor microbiologice. De asemenea, în solul afinat, apa pătrunde
mai uşor, se acumulează şi se păstrează în folosul plantelor cultivate.
în trecut, multe culturi forestiere, reuşite la început, au dispărut parţial sau
total, din lipsă de umiditate sau copleşite de buruieni, fiindcă nu s-au executat
deloc sau la timp lucrările de întreţinere.
Experimental, s-a demonstrat că întreţinerea solului prin afînare şi
combaterea buruienilor asigură totdeauna un spor de umiditate pentru culturi. în
acest sens, rezultatele cercetărilor efectuate de F. G. Mor o- z o v (90) şi redate
în tabelul 46 sînt cît se poate de convingătoare. Este uşor de înţeles că în
regiunile secetoase, în care factorul limitativ este apa, sporul de umiditate,
realizat prin întreţinerea solului, are o deosebită importanţă. El şe reflectă
pregnant în reuşita culturilor, aşa cum se poate vedea din tabelul 47, prezentat

405
după acelaşi autor citat mai sus. Pe suprafeţele complet neîntreţinute, proporţia
puieţilor dispăruţi este de 4—5 ori mai mare în comparaţie cu cea din
suprafeţele cu solul afinat prin praşilă.
Combaterea buruienilor şi afînarea solului sînt operaţii ce pot fi executate
concomitent prin praşilă. întreţinerea solului prin praşilă este bine să fie extinsă
şi asigurată pe întreaga porţiune a terenului supusă pregătirii înainte de
instalarea culturilor.
In regiuni de cîmpie, acolo unde pregătirea prealabilă a terenului s-a făcut
prin lucrarea solului pe toată suprafaţa, se recurge obişnuit la o praşilă efectivă,
cuprinzînd în întregime spaţiile dintre puieţi. In asemenea regiuni deficitare în
umiditate, o întreţinere parţială a solului — în jurul puieţilor sau, limitat, de o
parte şi de alta a rîndului de puieţi — influenţează negativ asupra prinderii şi
creşterii culturilor, aşa cum se poate vedea din datele prezentate în tabelul 48,
după E. A. Zabo- r o v s с к i (90). Cînd s-a procedat la o pregătire parţială a
solului, pra- şila se extinde la întreaga suprafaţă a benzilor sau tăbliilor
rezultate.
în condiţii climatice deosebit de favorabile pentru vegetaţia forestieră
cultivată, praşila poate fi aplicată numai în jurul puieţilor pe spaţiul
254
Tabelul 46
Umiditatea (%) in solul alinat şi neafinat
Lot Umiditatea din sol in lunile ... în %
16 mal iunie iulie | august
experimental
aprilie
Afinat Neafinat 7,53 7,53 5,60 4,54 4,07 0,71 3,06 0,12
3,89 2,78
Tabelul 47
Influenţa umidităţii solului afinat sau protejat asupra reuşitei culturilor
Lotul Culturi Număr de Număr de Proporţia

406
experimental puieţi puieţi pierderilor
plantaţi dispăruţi %
Afinat 1 an 280 276 53 40 19 14
2 ani
Acoperit cu un 1 an 280 280 163 133 58 18
strat de paie 2 ani
Neafinul 1 an 262 166 221 63 81
2 ani 276
Tabelul 4S
Creşterea puieţilor In raport eu proporţia suprafeţei de sol Întreţinută
Nr. Lotul experimental înălţimea Puieţi
ert. medie a uscaţi
puieţilor %
(cm)
1 Lucrări de aflnare şi combaterea 17.1 19
buruienilor pe toată suprafaţa
2 Lucrări de aflnare şi combaterea 42 48
buruienilor în lungul rîndurilor dc
puieţi
3 Culturi neîngrijite (martor) 17 06
vetrelor. La munte, de exemplu, îngrijirea culturilor se rezumă adeseori numai
la înlăturarea buruienilor din jurul puieţilor, i'ără o mobilizare obligatorie a
solului.
Prăşitul se execută manual, cu sapa sau mecanizat, cu ajutorul prăsitoarelor
acţionate hipo sau de tractor. Peste tot, acolo unde pregătirea prealabilă a
terenului s-a putut face prin desfundarea solului cu plugul, pe toată suprafaţa
sau în benzi, se recomandă folosirea mijloacelor mecanizate în executarea
lucrărilor de întreţinere. La cîmpie, prăşitul mecanizat se poate executa prin
mersul în cruciş printre rîndurile de puieţi, reducîndu-se astfel mult intervenţia
manuală. în acest scop, se adoptă dispozitivul de plantare în pătrat.

407
 în terenuri înclinate, unde lucrarea solului s-a efectuat în tăblii, pra- şila se
execută manual.
într-o cultură forestieră, întreţinerea solului se execută de la instalarea ei şi
pînă la constituirea stării de masiv, cu o frecvenţă anuală care se stabileşte în
raport cu zona fitoclimatică şi vîrsta puieţilor (tabelul 49).
255
Tabelul i9
îngrijirea culturilor In func]ie de vîrsta lor şi zona geografică
Numărul de îngrijiri în timpul unui sezon de
vegetaţie
Vîrsta
culturi
lor (ani) la cîmpie la deal la munte
stepă silvostepă
1 5 4 3 3
2 4 3 2 2
3 3 2 1 1
4 2 1 1 —
5 1 — — —
Total 15 10 7 (i
O atenţie deosebită se acordă culturilor în primii ani de viaţă şi mai ales în
faza de adaptare, cînd pot avea loc cele mai multe pierderi din cauza secetei şi a
buruienilor. Odată cu înaintarea în vîrstă a culturilor, intervenţiile cu lucrări de
întreţinere a solului se răresc şi încetează după 5—6 ani, cînd s-a realizat starea
de masiv. In cazul unei slabe şi întîr- ziate închideri a masivului, se continuă
întreţinerea solului o dată pe an, pînă cînd nu mai este necesară.
Numărul de praşile care se aplică într-o perioadă de vegetaţie este cu atît
mai mare, cu cît culturile sînt mai tinere şi staţiunea este mai secetoasă. Prima
praşilă se recomandă curînd după apariţia buruienilor, la 10—15 zile după
plantare în zonele de stepă şi silvostepă.
Pentru primul an de vegetaţie, termenele la care urmează să se execute
prăşitul în regiuni secetoase de cîmpie sînt prezentate orientativ în tabelul 50,

408
redat după V. V. O g h i e v s с h i (62). In ani secetoşi, numărul prescris de
praşile poate spori în vederea afînării solului, chiar dacă buruienile nu sînt
instalate abundent.
Tabelul 60

Perioadele de executare a lucrărilor de Îngrijire Într-un sezon de vegetaţie

Vîrsta culturilor (ani)

Perioadele la care se execută lucrările de Număr

îngrijire total de
prima a doua a treia a patra a cincea
îngrijiri

1 1-10.V 1-10.VI 1-10.VII 1- 1-10.IX 5

10.VIII
2 1-10.V 10-20. 20-30. — 1-15.IX 4
VI VII
3 1-10.V 10 —20. 20 —30. — — 3
VI VII
4 15 —25. — 10- — — 2
V 20.VII
5 15-25.V — — — — 1
256
6.6. COMBATEREA CHIMICA A VEGETAŢIEI DAUNATOARE
In culturi forestiere, lucrările de întreţinere a solului, aplicate cu scopul
afînării lui şi combaterii buruienilor, fiind necesară în fiecare an şi într-un

409
număr mare de reveniri, pînă la constituirea stării de masiv, grevează mult
cheltuielile de împădurire, mai ales în regiunile accidentate, unde aceste lucrări
nu pot fi executate mecanizat. Pe de altă parte, este important de reţinut că, în
perioada premergătoare constituirii stării de masiv, culturile forestiere sînt
ameninţate nu numai de buruieni, ci şi de vegetaţia lemnoasă nedorită —
provenită din seminţe (la specii pioniere: salcie căprească, plop tremurător,
mesteacăn etc.) sau din lăstari şi drajoni (la cele mai multe specii foioase) —
care, lăsată în voie, ajunge repede — datorită vigorii de creştere — să formeze
singură starea de masiv, copleşind şi eliminînd pînă la urmă exemplarele
cultivate. Degajarea culturilor de această vegetaţie lemnoasă copleşitoare
adaugă plusuri importante de eforturi umane şi financiare. De aceea, în ultima
vreme, au sporit mult preocupările în vederea găsirii unor mijloace mai ieftine
şi totodată eficiente pentru combaterea vegetaţiei dăunătoare din culturi
forestiere tinere.
Pe această linie, în ultimul sfert de veac, s-a experimentat cu succes şi s-a
extins în practica silvică folosirea fitocidelor, începînd de la combaterea
buruienilor în pepinieră pînă la îngrijirea arboretelor tinere, înainte şi după
constituirea stării de masiv, indiferent de originea lor, naturală sau artificială.
Deşi mai puţin utilizate în prezent, fitocidele oferă totuşi perspective largi
de utilizare atît în combaterea buruienilor din culturile forestiere (în pepiniere şi
plantaţii), cît mai ales în devitalizarea speciilor lemnoase in- vadante, cu
caracter exclusivist, care apar frecvent în suprafeţele de împădurit, dar mai ales
în arboretele supuse acţiunii de refacere, substituire sau înrăşinare.
Fitocidele reprezintă astăzi un mijloc nou şi eficient, care, folosit cu
discernămînt, poate contribui la simplificarea lucrărilor şi reducerea sensibilă a
cheltuielilor de îngrijire a culturilor forestiere. Folosirea lor însă n-ar trebui
privită izolat, ci mai degrabă ca un mijloc conex la celelalte măsuri
silviculturale, de natură să uşureze tehnologia instalării artificiale a vegetaţiei

410
forestiere. Fără îndoială că extinderea folosirii fitocidelor va conduce la
reconsiderarea operaţiilor de împădurire (alcătuirea formulelor şi schemelor de
împădurire, pregătirea şi întreţinerea solului etc.).
Silvicultorul practician trebuie să aibă întotdeauna în vedere că în tehnica
aplicării fitocidelor nu poate dispune de reţete infailibile, deoarece consecinţele
aplicării acestora pe organisme vii, care perturbă activităţile fiziologice, depind
de foarte mulţi factori. Acolo unde există cea mai mică îndoială, este preferabil
să se întreprindă experimentări prealabile, înainte de a lansa operaţia de folosire
a fitocidelor pe scară largă.
Fitocidele pot fi cu acţiune selectivă sau totală, după cum respectă sau nu un
anumit număr de specii dintr-o cultură în condiţii normale de utilizare. Nu
trebuie să se uite că un produs fitocid poate fi selectiv sau total nu numai după
compoziţia lui chimică, ci şi în raport cu doza, modul şi data aplicării.
Selectivitatea fitocidelor poate fi de două feluri: fizică şi fiziologică, în
cazul selectivităţii fizice, acţiunea fitocidelor variază de la o specie la alta, în
raport cu diferenţele anatomice sau morfologice. Este vorba de conformaţia sau
suprafaţa foliară, de portul general al plantei etc.
17 — ÎMPĂDURIRI
257
Adeseori, selectivitatea se obţine folosind caracterul diferenţial al sistemului
de înrădăcinare. într-adevăr, anumite specii cu înrădăcinare profundă absorb
mai puţin din produsul fitocid, decît cele învecinate mai tinere sau cu
înrădăcinare mai superficială.
După modul de aplicare, există tratamente dirijate sau localizate, care permit
protejarea speciilor cultivate. în acest caz, tratamentul se aplică numai asupra
unei părţi din sol, lipsit de prezenţa speciei cultivate, creîndu-se astfel artificial
o anumită selectivitate.

411
 Selectivitatea fiziologică face să intervină activitatea metabolică a plantelor.
Astfel, există produse care, absorbite de către plante, nu se dovedesc nocive
decît numai în cazul celor incapabile de a le neutraliza suficient şi repede.
Toxicitatea selectivă a fitocidului poate fi explicată deci prin diferenţa existentă
între specii în ceea ce priveşte capacitatea lor de a determina reacţiile de
activare sau anihilare a substanţelor pătrunse în corpul plantelor. Rezistenţa
unor specii constă tocmai în inacti- varea substanţelor cu care s-a făcut
tratamentul. Această inactivare se obţine prin absorbţia fitocidului în organele
şi zonele cu slabă activitate biologică, dar mai ales prin degradarea biochimică
a fitocidului, care duce la autodezintoxicarea ţesuturilor.
De mare importanţă practică se dovedeşte cunoaşterea capacităţii de
pătrundere a soluţiilor fitocide în plantă (prin frunze, tulpină, rădăcină).
Absorbţia prin frunze este caracteristică pentru majoritatea fitocidelor sistemice
şi pentru toate cele de contact. In lipsa sistemului foliar, cele mai multe fitocide
pătrund deopotrivă şi prin epiderma tulpinii sau prin scoarţa plantelor
lemnoase.
Eficienţa fitocidelor depinde de stadiul de dezvoltare a plantelor tratate şi
epoca în care ele se folosesc.
Combaterea vegetaţiei erbacee (buruienilor), de pe suprafeţele de împădurit,
poate fi realizată înainte sau după instalarea culturilor, folosind în acest scop
ierbicide selective sau cu acţiune totală.
Diclordonul sodic (2,4 D) este eficace mai ales în cazul plantelor dico-
tiledonate anuale sau perene. El se administrează prin pulverizare mecanică în
concentraţie de 1,5 kg S.A. (substanţă activă) la 1 ООО 1 de soluţie la un
hectar şi se aplică din aprilie pînă în august. Dacă terenul este plantat cu
răşinoase, există posibilitatea de tratare selectivă în august şi septembrie, cînd
creşterile anuale ale puieţilor sînt deja lignificate. In prezenţa foioaselor utile, o
pulverizare dirijată este necesară. Pentru combaterea calunei, pe teren încă

412
neplantat, se recomandă soluţie cu concentraţia de 5 kg S.A. la 1 000 1 de apă,
pentru un hectar, administrată din iunie pînă în august, cînd caluna este în
floare.
Dalaponul se recomandă pentru combaterea gramineelor pe terenuri care se
pregătesc pentru instalarea culturilor, cu 2—3 luni înainte de plantare. Fiind
nedăunător arborilor de mari dimensiuni, poate fi folosit sub masiv pentru
distrugerea covorului erbaceu, care constituie un obstacol în regenerarea
naturală. Se foloseşte în concentraţie de 5—20 kg S.A. la 1 000 1 soluţie la un
hectar şi se administrează din mai pînă în septembrie, de preferinţă înainte de
fructificarea gramineelor. In acelaşi scop şi în mod asemănător se poate folosi
şi ierbicidul T.C.A., dar în concentraţie de 10 ori mai mare decît dalaponul.
Diquatul şi paraquatul (gramoxonul) sînt fitocide cu acţiune totală care
distrug toate părţile clorofiliene atinse. Nu prezintă deci selectivitate. Se aplică
din mai pînă în iulie (cu eventuale reveniri în august-septembrie),
258

Fig. 140 — Combaterea chimică a bu- Fig. 141 — Puietul degajat de buruieni
ruienilor cu aparatul Arbogard. prin combatere chimică.
prin pulverizare, folosind concentraţii de 500 g de diquat şi 700 g de paraquat
la 1 000 1 lichid pentru un hectar. Aceste produse fitocide fiind inactive în
contact cu solul (deci fără remanenţă), plantarea este posibilă după cîteva zile

413
de la tratament. Ambele produse pot fi folosite şi după instalarea culturilor, dar
în acest caz, tratarea trebuie făcută prin pulverizare dirijată, puieţii cultivaţi
fiind cu grijă evitaţi sau protejaţi cu ajutorul unor dispozitive (arbogard),
prevăzute cu un scut protector (fig. 140, 141).
Simazinul împiedică germinarea seminţelor de buruieni, dar nu deranjează
plantele cu reproducere vegetativă. Se recomandă imediat după plantare
(înainte, există riscul de a se amesteca cu pămîntul din groapă) în concentraţie
de 2,5 kg S.A. la 1 000 1 apă pentru un hectar efectiv tratat.
Devitalizarea rugilor şi lăstarilor, cu o înălţime pînă la 1,2 m, se obţine
printr-o pulverizare de iarnă asupra scheletului, sau estivală asupra frunzişului,
folosind soluţia de 2,4,5-T sau sulfamat de amoniu. In cazul unor lăstărişuri
dense se administrează în medie 0,3 1 de soluţie pentru un metru cub de
vegetaţie, ceea ce reprezintă 600—1 500 l/ha.
La tratamentul cu 2,4,5-T, se dovedesc sensibile speciile de: ulm, mes-
teacăn, păr şi măr pădureţ, plopi, sălcii, zmeur, mur, afin etc.; semi-sensi- bile:
carpenul, stejarii, acerineele, fagul, teii, genul Cornus, alunul, lemnul cîinesc
etc. şi rezistente: genul Crataegus, Hedera etc.
Cînd se urmăreşte devitalizarea rugilor şi lăstarilor înainte de instalarea
culturilor, nu se mai pune problema fitotoxicităţii. în acest caz, tratamentele de
iarnă pot începe în noiembrie, dîndu-se preferinţă perioadei februarie-martie,
iar cele de vară din iunie pînă în septembrie, cu aceleaşi doze de soluţie,
folosind fitocidul 2,4,5-T în concentraţie de 0,6—1,0 kg S.A. la 1 000 1 soluţie
pentru speciile sensibile, 1,2—2,0 kg S.A. pentru speciile semisensibile şi 1,8
—3,0 kg S.A. pentru speciile mai rezistente.
La tratamentul cu sulfamat de amoniu se utilizează concentraţii de 100 kg
S.A. la 1 000 1 apă. Fitotoxicitatea este totală pentru toate plantele atinse.
Remanenţa este destul de slabă.
m

414
259
Cînd devitalizarea rugilor şi lăstarilor se urmăreşte în culturi deja instalate,
factorul limitativ devine în acest caz rezistenţa speciei care trebuie să fie
protejată. Se folosesc totdeauna concentraţii inferioare celor admise pentru
specia de protejat, iar tratamentul se aplică în august- septembrie, în orice caz
după ce creşterile au încetat şi lujerii s-au ligni- ficat. Aşa, de exemplu, în
plantaţii de molid, brad indigen sau caucazian, se folosesc soluţii apoase cu
bază de 2,4,5-T, în concentraţie de 0,6—1,0 kg S.A. la 1 000 1 apă, iar în
plantaţii de duglas, pin, larice şi brad uriaş etc., concentraţii de 0,5—0,8 kg
S.A. pentru 1 000 1 apă.
Degajarea stejarilor şi fagului de seminţişul sau lăstărişul de carpen se poate
executa folosind soluţii paraquat (gramoxon), în concentraţii de 1 kg S.A. la 1
000 1 apă pentru un hectar. Fitocidul cu această concentraţie are proprietatea de
a devitaliza arborii prin distrugerea mugurilor în momentul în care aceştia se
desfac, la pornirea vegetaţiei. Selectivitatea lui se bazează tocmai pe faptul că
mugurii de carpen se desfac cu 15—20 zile mai devreme decît cei de fag, gorun
sau stejar.
Devitalizarea cioatelor şi a arborilor cu diametre mai mari de 5 cm
apare frecvent necesară în lucrările de substituire şi refacere, pentru a împiedica
lăstărirea sau pentru a provoca uscarea exemplarelor copleşitoare, care nu mai
pot fi extrase prin exploatare.
Devitalizarea cioatelor se obţine prin tratarea lor cu soluţii de 2,4,5-T şi
suljamat de amoniu, curînd după exploatare. Uscarea arborilor poate fi
provocată prin badijonare, sub formă de manşon, a tulpinii fără scoarţă sau prin
injectarea fitocidului în lemn deasupra coletului.
6.7. FERTILIZAREA SOLURILOR FORESTIERE
Utilizarea raţională a potenţialelor naturale de producţie ale staţiunilor şi
speciilor forestiere (prin alegerea şi alcătuirea judicioasă a formulelor de

415
împădurire, prin aplicarea corectă a tehnicilor de instalare şi îngrijire a
culturilor etc.) contribuie într-adevăr la majorarea acumulărilor de biomasă în
culturi forestiere, dar nu pe măsura posibilităţilor. Pe linia dezvoltării unei
silviculturi intensive, ridicarea sensibilă a productivităţii pădurilor poate fi
obţinută prin ameliorarea artificială a potenţialelor silvoproductive, acţionînd,
pe de o parte, asupra patrimoniului ereditar al speciilor forestiere şi, pe de altă
parte, asupra principalilor factori de mediu.
Dintre factorii mediului înconjurător, solul condiţionează în cea mai mare
măsură nutriţia şi creşterea plantelor. Prin tehnici de cultură (lucrare,
administrare de îngrăşăminte şi amendamente etc.), fertilitatea solului poate fi
mult îmbunătăţită şi producţia de masă lemnoasă majorată.
In culturi forestiere, eficacitatea administrării de îngrăşăminte este tot mai
mult dovedită în ultima vreme. Pînă nu demult, s-a considerat că pădurea nu are
nevoie de îngrăşăminte şi că, chiar în pepiniere, puieţii ar trebui obişnuiţi cu
condiţiile mai grele ale terenului de împădurit. A existat părerea că plantele
lemnoase sînt puţin exigente faţă de elementele minerale nutritive şi că, în
pădure, arborii restituie prin frunzele lor aproape tot ceea ce extrag din el. în
realitate, prin recoltarea lemnului se răpesc solurilor forestiere inevitabil
însemnate cantităţi de substanţe nutritive, fără posibilitatea de recuperare. Ca
urmare, solurile sărăcesc treptat şi producţia de lemn scade. Această sărăcire
este foarte lentă şi se pune în evidenţă prin scăderea producţiei într-o perioadă
lungă de timp,
260
din care cauză trece adeseori neobservată. In prezent se ia însă tot mai mult
cunoştinţă de acest pericol şi se întreprind măsuri pentru prevenirea lui.
In numeroase ţări cu silvicultură avansată s-au făcut cercetări care au condus
la importante concluzii practice cu privire la eficienţa folosirii îngrăşămintelor
în culturi forestiere. Experimental s-a demonstrat că administrarea

416
îngrăşămintelor la instalarea culturilor are un efect deosebit de favorabil asupra
prinderii, menţinerii şi creşterii puieţilor plantaţi, mai ales în terenurile cu soluri
insuficient aprovizionate cu elemente minerale nutritive. Aplicarea
îngrăşămintelor, ca şi a amendamentelor cu calciu (la nevoie), oferă puieţilor de
la plantare, un plus de vigoare, care le permite să treacă cu succes greutăţile
perioadei de început şi să se adapteze mai repede şi uşor.
Ingrăşămintele, aplicate la instalarea culturilor, nu asigură numai prinderea
puieţilor plantaţi, ci ele reuşesc să întreţină în mod durabil creşterea activă,
sporind acumularea de biomasă. Administrarea lor repetată constituie un mijloc
eficient de sporire a producţiei de lemn, la orice vîrstă a arboretelor.
In condiţiile actuale de creştere considerabilă a cerinţelor de lemn în general
şi pentru anumite sortimente în special, fertilizarea solurilor forestiere mai
sărace, prin administrarea de îngrăşăminte, se impune ca o necesitate
stringentă. La noi, pentru obţinerea unui spor important în producţia de lemn,
se preconizează fertilizarea unei suprafeţe de 390 mii ha, pînă în anul 2 010,
utilizînd în acest scop îngrăşăminte chimice cu un conţinut de aproximativ 200
tone de substanţă activă (3).
In afară de rolul lor ca sursă de elemente nutritive, ingrăşămintele
ameliorează însuşirile fizice ale solului forestier, activează procesele micro-
biologice şi contribuie astfel la mobilizarea rezervelor interne de substanţe
minerale.
Stabilirea unui sistem just de fertilizare în culturi forestiere este posibilă
numai dacă se cunosc însuşirile solului, de care se leagă în mare măsură
capacitatea plantelor de utilizare a elementelor nutritive din sol şi din
îngrăşăminte. Este, de asemenea, necesară cunoaşterea însuşirilor chimice şi
fizice ale îngrăşămintelor folosite, a modului de pregătire şi a condiţiilor în care
trebuie aplicate. Corectarea reacţiei prea acide sau prea alcaline a solului, pînă

417
la reacţia convenabilă speciilor cultivate, reprezintă o altă măsură importantă
pentru îmbunătăţirea continuă a fertilităţii solului.
Fertilizarea solurilor forestiere se realizează pe toată suprafaţa sau, uneori,
din motive de economisire a îngrăşămintelor, numai parţial, în jurul puieţilor.
Ingrăşămintele chimice cu bază de fosfor şi potasiu, avînd mai multă
stabilitate, se încorporează în sol odată cu lucrarea de bază a acestuia (cu cîteva
luni înainte de instalarea culturilor). Dacă solul nu se lucrează în prealabil, ele
se administrează prin împrăştiere pe suprafaţa terenului de cultură. Cînd se
urmăreşte fertilizarea solului pe toată suprafaţa, se folosesc doze de
îngrăşăminte fosfatice cu un conţinut de 120—200 kg Рг0 5/Ьа şi potasice, cu
120—180 kg K20/ha. Pentru ameliorarea reacţiei, în soluri acide, se recomandă
administrarea odată cu ingrăşămintele fosfatice şi potasice, a 1—2 t/ha de CaO.
Aceste doze de îngrăşăminte şi amendamente se reduc corespunzător cu
suprafaţa cînd se recurge la o fertilizare parţială a solului.
261
îngrăşămintele cu azot, fiind în general mai scumpe şi avînd o stabilitate mai
redusă, se administrează prin împrăştiere, în perioada cînd intensitatea
creşterilor este mai mare (din mai pînă la finele lunii iunie). Ele pot fi aplicate
pe toată suprafaţa terenului, folosind 40—50 kg N/ha/an, sau numai în jurul
puieţilor, pe o porţiune ce reprezintă proiecţia coroanei, cînd dozele reduse la
jumătate sau chiar la o treime sînt suficiente. In timpul fertilizării solului cu
azot este necesară combaterea buruienilor, altfel se amînă administrarea
îngrăşămintelor 3—4 ani, pînă cînd puieţii saltă deasupra vegetaţiei ierbacee.
Fertilizarea localizată se realizează de regulă în timpul plantării puieţilor.
Pentru atenuarea sau înlăturarea consecinţelor negative ale transplantării,
determinată de dezechilibrul trecător, dintre absorbţie şi transpiraţie, se
recomandă înmuierea rădăcinilor, înainte de plantare, într-un amestec de apă,
argilă şi bălegar, eventual cu un adaus de biostimulatori cu acţiune auxinică.

418
Introducerea în acest amestec a îngrăşămintelor chimice nu este deloc indicată,
deoarece sporesc concentraţia soluţiei solului şi reduc capacitatea de absorbţie
a apei de către plante. Pentru acelaşi motiv, nu se recomandă acoperirea
rădăcinilor la plantare, cu pămînt amestecat cu îngrăşăminte chimice.
La plantare, îngrăşămintele chimice pot fi incorporate în spaţiul gropii, dar
cu grija de a fi plasate sub formă de potcoavă sau cerc la distanţa de 15—25 cm
depărtare de rădăcini şi tulpini. In acelaşi mod sînt plasate şi la suprafaţa
solului, în culturi mai vechi.
In cazul fertilizărilor localizate, se recomandă folosirea îngrăşămintelor
ternare de tip NPK, eventual cu un adaus de Mg, care dau cele mai bune
rezultate în culturi forestiere, îndeosebi de răşinoase (fig. 142). La un puiet se
administrează îngrăşăminte ternare în cantităţi care cuprind 5—8 g de N, 16—
26 g P205 şi 10—30 g K20 (6).
In silvicultură există posibilitatea fertilizării culturilor forestiere cu ajutorul
îngrăşămintelor verzi şi în special cu lupin. In unele ţări central europene,
cultura lupinului în pădure este pe cale de a se răspîndi foarte mult. Datorită
particularităţilor sale bioecologice, lupinul poate fi cultivat

Fig. 142 — Diferenţa de creştere a culturilor în urma fertilizării solului cu

îngrăşăminte chimice (după В a u 1 e-F r i к e r).
262
pe cele mai variate soluri şi în arborete de vîrste şi consistenţe diferite (fig.
143).

419
 Fixarea azotului atmosferic nu este singurul scop al culturilor de
leguminoase. Lupinul în pădure afinează şi structurează solul, îl îmbogăţeşte în
materie organică, care se descompune uşor şi, acoperind terenul, protejează
culturile tinere împotriva concurenţei buruienilor dăunătoare, care consumă
neproductiv apa şi substanţele minerale din sol. La avantajele amintite trebuie
adăugat faptul că fertilizarea complexă a solurilor forestiere cu ajutorul
lupinului peren nu duce la poluarea solului şi a apelor, la care se poate ajunge
uşor prin folosirea fără discernămînt a îngrăşămintelor chimice.

6.8. IRIGAREA CULTURILOR

420
Fig. 143 — Culturi de pin într-un arboret de pin (după В a u 1 e-F r i к e r).
In culturi forestiere, ameliorarea condiţiilor de vegetaţie este strîns legată de
asigurarea unui regim hidric şi trofic al solului, corespunzător cu cerinţele
speciilor cultivate. Menţinerea în solul de cultură a regimului hidric favorabil
desfăşurării cu intensitate a principalelor procese fiziologice (determinante în
acumularea de bioasmă), prin aprovizionarea suplimentară cu apă, devine o
practică curentă, cu efecte economice incontestabile.
Din punct de vedere ecologic, umiditatea din sol se poate găsi la un nivel
optim (60—80 o/n din capacitatea maximă a solului pentru apă), în exces sau în
deficit. Ultima situaţie necesită o atenţie deosebită, dată fiind frecvenţa mai
mare a cazurilor şi a suprafeţelor întinse de teren în care aprovizionarea cu apă
a plantelor este deficitară în tot cursul anului sau în anumite perioade de secetă.
în pădure, datorită suprafeţei foliare mari şi a transpiraţiei puternice, pierderile
de apă sînt însemnate şi resimţite de către vegetaţia lemnoasă din regiuni mai
secetoase.
Productivitatea pădurilor de silvostepă este limitată în principal de
insuficienta aprovizionare cu apă a arborilor, datorită precipitaţiilor reduse şi a
regimului hidric deficitar al solului. în această regiune, realizarea marilor
sisteme de irigare, pentru folosirea întregii capacităţi de producţie a solurilor,

421
obligă să fie luate în considerare posibilităţile de irigare ale culturilor forestiere
instalate aici.
In regiuni cu precipitaţii reduse, irigarea culturilor forestiere se impune mai
cu seamă în luncile rîurilor, acolo unde printr-o aprovizionare suplimentară cu
apă, în perioadele de secetă, se pot obţine sporuri însemnate de masă lemnoasă.
în Polonia, prin irigare, sporul de creştere a fost de 28 m3/an/ha la plopi negri
hibrizi, 15 m3/an/ha la plopul alb, 35 t/ha la răchită şi 5—10 m3/an/ha la alte
specii foioase (Jelea, 1965).
La noi, irigarea culturilor forestiere se practică pe scară redusă şi în puncte
diferite. Prin Programul naţional de dezvoltare a silviculturii în
263
perspectivă (3), se prevede ca suprafaţa culturilor irigate să crească de la 500 ha
cît e în prezent, la 15 mii hectare în anul 2 010. Prin această măsură se va
obţine un spor de masă lemnoasă estimat la 15—20 m3/an/ha in culturile de
plopi irigate şi fertilizate, 4—6 t/ha la răchită şi 1,5—2,0 m3/an/ha în pădurile
mature de răşinoase fertilizate.

6.9. MASURI DE SECURITATE IN LUCRĂRI DE ÎMPĂDURIRE

înainte de începerea lucrărilor, suprafeţele de împădurit vor fi curăţite de
resturi de exploatare (crăci, arbori expuşi doborîturilor de vînt etc.) şi de
bolovani sau de stîncile care ameninţă cu prăbuşirea, astfel încît să se înlăture
pericolul de accidentări.
Pentru evitarea accidentelor în timpul deplasării muncitorilor în cuprinsul
şantierului de împăduriri din regiunea de munte, se vor amenaja poteci, iar
peste viroage, podeţe prevăzute cu balustrade.

422
 Pe toată durata lucrărilor, muncitorii sînt obligaţi să circule numai pe aceste
poteci. Locurile deosebit de periculoase (stîncării, grohotişuri care se dislocă
uşor etc.), vor fi marcate cu semnale de avertizare.
Pe şantierele de lucru cu înclinare mai mare de 15°, toate lucrările de
împădurire vor începe de la deal spre vale, iar muncitorii vor lucra, pe cît
posibil, înşiraţi la acelaşi nivel pe curba de nivel. în perioada executării
lucrărilor se interzice orice activitate la baza versantului, pentru a preîn-
tîmpina accidentele care s-ar putea produce prin rostogolirea pietrelor, a
bolovanilor etc.
Pe terenuri cu pante foarte mari, pe stîncării sau grohotişuri, muncitorii vor
fi asiguraţi cu frînghii şi vor purta pe cap căşti.
In timpul efectuării lucrărilor de împăduriri, muncitorii vor fi aşezaţi la
distanţe convenabile, astfel încît prin manipularea uneltelor manuale să nu se
lovească sau să se rănească.
în cazul cînd transportul puieţilor se face la munte cu raniţa, spatele acesteia
va fi căptuşit cu pînză impregnată, pentru a nu uda îmbrăcămintea
muncitorului.
Lamele uneltelor mnnuale (săpăligi, sape, cazmale etc.) trebuie să fie bine
ascuţite şi bine fixate în cozi, pentru а nu îngreuna munca. Lungimea uneltelor
trebuie să fie potrivită la talia muncitorului. Cozile şi mînerele să aibă o
grosime convenabilă şi să fie netede, pentru a nu produce zgîrie- turi sau
bătături. Manipularea puieţilor cu ghimpi se va face cu mănuşi. Pentru fiecare
operaţie şi fază de lucru, se va indica poziţia cea mai convenabilă în care
trebuie să lucreze muncitorul pentru a micşora efortul fizic, a mări
productivitatea muncii si a evita stînjenirile. Unele operaţii se execută mai
comod în genunchi (plantarea puieţilor etc.) şi în acest caz muncitorii vor fi
dotaţi cu genunchiere.

423
 La manipularea şi administrarea îngrăşămintelor chimice şi a fitocidelor este
necesară instruirea atentă a personalului pentru cunoaşterea caracteristicilor
fiecărei substanţe cu care se lucrează, a măsurilor individuale de protecţie.
Produsele folosite se păstrează la loc corespunzător. în ambalaje şi cu
etichete originale. Pregătirea soluţiilor se face la mare distanţă de sursele de
apă.
Folosirea echipamentului adecvat de protecţie este obligatorie. Fiecare
şantier de lucru va fi dotat cu truse sanitare şi cu medicamente prevăzute de
normative. Un control medical se va face de urgenţă ori de cîte ori apar
simptome de intoxicaţie.

PARTEA A PATRA CULTURA SPECIILOR LEMNOASE

CAPITOLUL 1
CULTURA SPECIILOR RĂŞINOASE AUTOHTONE
1.1. CULTURA MOLIDULUI
Molidul (Picea ăbîes (L. Karst.) este răşinosul cel mai răspîndit în flora
forestieră a ţării noastre. El ocupă 20 % din suprafaţa fondului forestier şi peste
70% din suprafaţa pădurilor de răşinoase. Specie montană, molidul se
întîlneşte, pe o diferenţă altitudinală de 500—700 m. în tot lungul.catenei
carpatice şi în munţii Apuseni, unde formează arborete pure (subzona
molidului, cu o extensiune maximă în nordul ţării) şi arborete de amestec cu
bradul si fagul, în treimea inferioară a arealuhii său natural (în subzona
amestecurilor de fag cu răşinoase). Pînă în ultima vreme, molidul a fost puţin
extins prin cultură în afara arealului său de răspîndire naturală.
Molidul se dovedeşte indiferent faţă de compoziţia chimică a solului.
Datorită plasticităţii pe care o are, el este capabil să pună în valoare soluri cu
troficitate foarte variată. Sistemul său radicelar este dezvoltat, dar aproape în
întregime superficial (trasant). fapt care-i permite să vegeteze pe soluri puţin

424
profunde. Această particularitate îl face însă sensibil la secetă şi la doborîturi de
vînt. Vegetează bine în regiuni cu multă umiditate atmosferică, pe soluri
afinate, revene, brune, sau brune-gălbui de pădure, podzoluri sau soluri
podzolice, adeseori schelete. Lîncezeste pe soluri mlăştinoase sau la altitudini
mari pe podzoluri primare. Este dăunat de uscăciunea din sol şi din atmosferă.
In climate reci şi umede, litiera sa abundentă se descompune mai greu şi
conduce la formarea humusului brut si la acidificarea solurilor formate pe roci
acide. La altitudini mari molidul este exigent faţă de lumină si rezistent la ger.
In staţiuni mai joase devine soecie de semiumbră şi sensibilă la îngheţurile
tîrzii.
Dată fiind diversitatea mare a condiţiilor climato-edafice în care vegetează
molidul, creşterea, producţia şi calitatea arboretelor constituite din această
specie, variază în limite foarte largi. Productivitatea molidului este de 4—18
m3/an/ha, la vîrsta de 50 ani şi de 1—16 m3/an/ha, la 100 ani (S. A r m ă ş e s с
u, 1965). Important de reţinut este faptul că, în condiţii optime de vegetaţie,
molidul asigură o productivitate de 15—18 m3/an/ha şi că, chiar în staţiuni mai
puţin prielnice, realizează o productivitate minimă de 4—5 m3/an/ha. In aria
actuală de răspîndire a molidului, arboretele din clase superioare şi mijlocii de
producţie au o pondere de 84 %, fapt
265
rare evidenţiază înalta capacitate a speciei de a valorifica superior staţiunile în
care vegetează în mod natural sau în care a fost introdusă pe cale artificială.
In condiţii staţionale deosebit de favorabile, din cuprinsul sau din afara
arealului său natural, molidul înregistrează creşteri excepţionale, fapt care-1
situează printre speciile repede crescătoare.
Lemnul de molid, foarte căutat şi preţuit în comerţul mondial, are
numeroase utilizări în industria mobilei, a hîrtiei şi celulozei, iar cel produs de

425
unele exemplare de elită, cu inele înguste (lemnul de rezonanţă), în fabricarea
de instrumente muzicale.
Din scoarţa de molid se poate obţine tanin (5—10 o/o) folosit la tăbă- citul
pieilor, iar din scoarţă şi lemn se poate extrage răşina care serveşte la
prepararea terebentinei, colofoniului, gudroanelor etc.
Furnizînd un lemn foarte valoros, cu multiple utilizări, dar indicat mai ales
pentru cherestea şi celuloză, molidul din Carpaţii României se bucură de o
justificată reputaţie pe plan mondial, atît prin calităţile lemnului produs, cît şi
prin performanţele pe care le înregistrează în toate culturile de provenienţe din
Europa (creşteri în înălţime, productivitate, tardivitate în pornirea vegetaţiei
etc.). Acest fapt sporeşte interesul altor ţări faţă de molidul românesc, existînd
pentru noi posibilităţi largi de export al seminţelor aparţinînd acestei specii.
Multiplele avantaje pe care le prezintă, dar mai ales uşurinţa şi siguranţa cu
care se instalează pe cale artificială, fac cultura molidului deosebit de rentabilă.
Datorită acestui fapt, într-o serie de ţări europene, molidul a fost mult extins
prin cultură în afara arealului natural, încă de la începutul secolului trecut.
Rezultatele excepţionale obţinute într-o primă perioadă au sporit tentaţia, mai
ales în ţările din centrul Europei, de a cultiva cît mai mult molidul în arborete
pure şi în cele mai diferite condiţii staţionale. Consecinţele unor asemenea
abuzuri n-au întîrziat să se vadă. Instalarea arboretelor pure de molid în staţiuni
improprii a condus la înrăutăţirea condiţiile edafice din cauza descompunerii
incomplete a litierei şi acidificării solului. Numeroase rnonoculturi de molid au
suferit de doborîturi de vînt, rupturi de zăpadă şi atacuri de insecte şi ciuperci.
Faţă de această situaţie, s-a tras concluzia că molidul degradează solul şi, ca
urmare, s-a manifestat pînă în zilele noastre o anumită rezervă cu privire la
cultura acestei specii. Experienţa îndelungată a demonstrat însă că, în condiţii
climato-edafice favorabile şi în amestec cu specii foioase, molidul poate
proaspera şi în afara arealului său natural, asigurînd producţii ridicate şi calitate

426
superioară a lemnului. De altfel, chiar ţările care au înregistrat cele mai multe
insuccese, în cultura molidului, continuă să folosească pe scară largă această
specie, găsind desigur un compromis între abuzurile din trecut şi prudenţa
actuală, uneori exagerată.
La noi, primele încercări de cultură a molidului la altitudini mai cobo- rîte
datează de pe la sfîrşitul secolului trecut. In Carpaţii sudici a fost cultivat
insular pînă la 600 m altitudine, iar în nordul ţării pînă la 400 m. Datorită
calamităţilor petrecute în Centrul Europei, acţiunea de extindere a molidului în
afara arealului natural a încetat după scurtă vreme. Ne-au rămas puţine culturi
de molid instalate în păduri de foioase, dar suficiente pentru a demonstra
posibilităţile reale de a spori proporţia de participare a acestei specii în fondul
forestier al ţării (55).
Nevoile crescînde ale economiei naţionale în lemn de răşinoase au readus,
în ultimii 10—15 ani, pe primul plan preocupările pentru extinderea molidului
în cultură. Prin proporţia cu care participă la alcătuirea
266
pădurilor naturale, prin extensiunea mare a staţiunilor în care poate vegeta, prin
productivitatea sa ridicată şi lemnul valoros, molidul este cel mai important
răşinos de la noi.
Ţinind seama de importanţa pe care o prezintă, menţinerea preponderentă a
molidului se impune în toată aria sa de răspîndire naturală. In molidişurile din
zona montană, molidul va fi folosit aproape fără excepţie în formule de
împădurire ca specie principală de bază, într-o proporţie de 70—80 o/o. Alături
de molid se vor introduce, în staţiuni corespunzătoare, ca specii principale de
amestec laricele, bradul, fagul şi paltinul. Ultimele două pot rămîne ca specii de
ajutor, în staţiuni mai puţin prielnice.

427
 In subzona amestecurilor de fag cu răşinoase, molidul se va introduce în
proporţie egală cu bradul, urmărindu-se ca împreună cele două specii răşinoase
să nu depăşească 70 %.
Coborîrea altitudinală a molidului şi extinderea sa în afara arealului său
natural este posibilă pînă în subzona gorunului. Cele mai favorabile condiţii de
vegetaţie pentru molid se întîlnesc în aria amestecurilor de fag cu brad şi în
făgetele pure sau cu carpen, montane şi de dealuri. Din punct de vedere
ecologic, se poate susţine că întreaga subzonă a fagului este prielnică culturii
molidului, cu excepţia unor făgete sudice, aflate în condiţii de uscăciune mai
accentuată din Munţii Banatului. Favorabile introducerii molidului sînt şi
staţiunile populate cu amestecuri de fag şi gorun, cu complexe de făgete şi
şleauri de deal, din subzona gorunului, în care fagul participă în proporţie de
minimum 50
In afara arealului natural, molidul se va introduce ca specie principală de
amestec, într-o proporţie de cel mult 30—40% şi numai pen- tiu lemnul de
celuloză se recurge la monoculturi. în toate cazurile, se va avea în vedere că
molidul este extrem de sensibil la uscăciunea din atmosferă şi mai ales din sol.
Umiditatea mai ridicată şi constantă în straturile superioare ale solului este de
importanţă mai mare pentru productivitatea molidului decît tipul genetic de sol.
In subzona amestecurilor de fag cu răşinoase, ca şi în făgetele montane,
molidul poate fi instalat pe orice expoziţie. In făgete şi şleauri de deal, va fi
localizat însă numai pe expoziţii adăpostite sau numai în treimea inferioară a
versanţilor. Factorii climatici limitativi ai extinderii molidului sînt temperatura
şi precipitaţiile. în aria destinată culturii molidului, temperatura medie anuală
nu trebuie să depăşească 8°C, iar precipitaţiile să nu scadă sub 600 mm şi 700
mm în Banat. Altitudinal, molidul poate fi coborît pînă la 300 m în Carpaţii
Nordici şi pînă la 400— 500 m în alte regiuni ale ţării.

428
 Staţiunile improprii culturii molidului în afara arealului natural sînt cele
uscat-acide, cu soluri podzolice brune şi cu podzoluri humico-feri- iluviale
întîlnite în făgete cu floră acidofilă, ca şi cele jilav-acide, cu soluri hidromorfe
pseudogleice sau stagnogleice, unde, datorită texturii grele, permeabilitatea este
redusă şi apele stagnează. în general, nu este indicată extinderea molidului pe
soluri puternic acide sau cu reacţie alcalină şi nici pe soluri cu regim de
umiditate uscat şi uscat-reavăn.
In aria sa de răspîndire naturală, molidul poate fi folosit în plus la
împădurirea bazinelor torenţiale din etajul montan superior, cu scopul
ameliorării terenurilor degradate. El poate fi instalat pe terenuri parţial erodate,
care mai păstrează resturi de sol, pe soluri crude, depozite de transport sau chiar
pe substrate petrografice complet lipsite de sol, dar suficient dezagregate pe o
grosime de cel puţin 20—30 cm şi cu un con
267
ţinut bogat de material fin (argilă, pulberi), pe lîngă materialul schelet. Solul
sau terenul erodat pe care se plantează molidul trebuie să fie permeabil şi bine
drenat.
Ca specie ornamentală, molidul este superior bradului, datorită amplitudinii
ecologice mai largi şi existenţei unui mare număr de varietăţi horticole cu port
estetic. In spaţii verzi, el poate fi valorificat fie sub formă de exemplare izolate,
fie în grupuri, perdele sau arborete, precum şi în garduri vii. Fiind însă foarte
puţin rezistent la gaze şi praf, folosirea lui trebuie exclusă din cuprinsul
centrelor aglomerate şi a platformelor industriale.
La noi. chiar în arealul său natural, molidul este instalat pe cale artificială,
recurgînd. de regulă, la plantaţii. Semănăturile directe se dovedesc mai puţin
indicate, deoarece culturile obţinute sînt mai sensibile şi mai uşor vătămate de
insolaţie, secetă, deşosare sau buruieni. Tn terenuri descoperite, acestea ar
putea fi executate cel mult în condiţii ontime de vegetaţie, pe expoziţii

429
adăpostite, cu soluri pregătite în prealabil şi întreţinute după semănare. Sub
masiv, semănăturile directe prezintă mai puţine riscuri, dar în acest caz
adăpostul trebuie înlăturat înainte de a deveni dăunător puieţilor. Plantaţiile
asigură totdeauna rezultate mai bune în toate zonele de cultură a molidului.
Ca surse de seminţe pentru instalarea culturilor de molid se folosesc
provenienţele locale din rezervaţii constituite în acest scop. Transferurile de
seminţe, între regiuni îndepărtate fizico-geografic, nu sînt indicate, deoarece nu
se cunosc, deocamdată, consecinţele.
Fructificaţia la molid este intermitentă şi destul de neregulată. Periodicitatea
este de 3—5 ani si variază în funcţie de condiţiile climatice. Conurile se coc în
octombrie-noiembrie. iar seminţele încep diseminarea dună trecerea gerurilor
mari de iarnă, pînă la sfîrşitul lunii ianuarie. Recoltarea nu trebuie să
depăsească acest termen.
Un muncitor poate recolta într-o zi. din coroană. 0.2—0.8 hl conuri, după
cum fructificaţia este mai slabă sau mai abundentă. Dintr-un hl conuri se obţin
1.0—1,5 kg de seminţe. Desfacerea solzilor si extragerea seminţelor din conuri
se poate obţine în uscătorii solare sau în uscătorii perfecţionate, cu încălzire
artificială, în care temperatura nu trebuie să depăsească însă 45°C. După
extragerea lor din conuri, seminţele se supun oneraţiilor succesive de
dezaripare, curăţire şi sortare şi aooi se păstrează în vase ermetic închise,
depozitate în încăperi la temperaturi negative.
In sol. la molid, procesul de germinare-răsărire se desfăsoară în decurs de 3
—4 săotămîni. In cîmpul de cultură al pepinierei, semănăturile se fac de
preferinţă primăvara, astfel încît răsărirea plantulelor să aibă loc după trecerea
ultimelor îngheţuri tîrzii (20 mai). Umectarea prealabilă a seminţelor sau
stratificarea lor timp de 1—2 săptămîni snoreste germinarea si grăbeşte
răsărirea. In sol, proporţia de răsărire reprezintă aDroximativ jumătate din
valoarea germinaţiei tehnice. Se seamănă la metrul de rigolă 1.3 g (circa 200

430
seminţe)* pentru a obţine la răsărire 100—150 plantule. Puieţii devin apţi de
plantat la vîrsta de 3—4 ani si la o desime de 60—70 exemplare la metrul de
rînd. Uneori, puieţii de molid se repică la 2 ani şi în acest caz se plantează la
vîrsta de 4 ani.
în ultima vreme se recurge frecvent Ta producerea puieţilor de molid prin
sistemul solar-repicaj. în solarii, semănăturile se pot face primăvara
* Normele de semănat se dau pentru seminţe de cal. I, după STAS 1808-71.
268
devreme sau chiar la sfîrşitul iernii (în februarie-martie), ceea ce permite
repicarea puieţilor în luna august (repicarea în verde) sau în primăvara anului
următor. Pe această cale, se obţin puieţi viguroşi, cu înrădăcinare puternică, la
vîrsta de 3—4 ani [l+(2 + 3) sau 2+2].
Micorizarea terenului de cultură în pepinieră, ca şi a celui de împădurit, mai
ales cînd se găseşte în afara arealului natural, are întotdeauna un efect favorabil
asupra creşterii puieţilor de molid.
Udarea şi umbrirea culturilor de molid apar necesare după răsărire, dacă
vremea este secetoasă şi insolaţia puternică. Pentru prevenirea de- şosării,
culturile de molid se protejează peste iarnă prin mulcire.
Molidul poate fi înmulţit şi pe cale vegetativă prin altoire, în scopul creării
de plantaje şi uneori prin butaşi nelemnificaţi, pentru obţinerea formelor
ornamentale destinate spaţiilor verzi.
In lucrări obişnuite de împădurire, puieţii de molid se plantează de
preferinţă primăvara, la distanţa de 1,5/1,5 m, folosind 4 500—5 000 exemplare
la hectar. Puieţii repicaţi se plantează întotdeauna în gropi, iar cei nerepicaţi pot
fi plantaţi şi în despicătură. în soluri afinate natural şi neînierbate, plantarea în
despicătură, executată corect, asigură rezultate foarte bune, deoarece rădăcinile
ajung în stratul bogat în humus.

431
 Pînă la constituirea stării de masiv, culturile de molid se îngrijesc prin
degajarea lor de vegetaţia copleşitoare şi eventual prin praşilă în jurul puieţilor.

1.2. CULTURA BRADULUI

Bradul (Abies alba Mill.) deţine 5% din fondul forestier şi 19o/0 din
suprafaţa ocupată de răşinoase. Este o specie montană, răspîndită de-a lungul
catenei carpatice în toată subzona amestecurilor de fag şi răşinoase şi în partea
inferioară a subzonei molidului. Bradul este asociat fie cu molidul, fie cu fagul,
dar mai frecvent cu ambele specii şi formează mai rar arborete pure. Limita
inferioară a arealului său natural se află la 1 000 m în Semenic (Banat), 700—
900 m în Carpaţii Meridionali, 400— 500 m în Carpaţii Orientali şi ajunge
chiar la 200—300 m în nordul Moldovei. Altitudinal, urcă pînă la 1 500 m în
Carpaţii Sudici.
Faptul că aria sa de răspîndire naturală este mai coborîtă decît a molidului şi
că la altitudini mai mari se localizează frecvent pe expoziţii însorite, dovedeşte
că bradul cere relativ mai multă căldură. Deşi suportă gerurile de iarnă, este
totuşi vătămat de temperaturile extreme cu valori sub —30°C. Intrînd în
vegetaţie mai devreme decît molidul, este mai sensibil la îngheţurile tîrzii. Faţă
de lumină, se dovedeşte foarte puţin pretenţios în tinereţe. Temperamentul său
este tipic de umbră.
Dintre răşinoasele autohtone, bradul este specia cea mai pretenţioasă faţă de
sol, care trebuie să fie fertil, profund, bogat în humus, afinat şi reavăn. Evită
solurile uşoare şi uscate, ca şi cele mlăştinoase sau turboase. Vegetează foarte
bine pe substraturi calcaroase şi în staţiuni proprii făgetelor din clase superioare
de producţie.
Faptul că este sensibil faţă de geruri excesive, îngheţuri tîrzii, inso- laţii,
uscăciune în sol şi atmosferă, face ca bradul să nu poată fi regenerat natural sau

432
instalat artificial decît sub masiv. în tinereţe, este capabil să suporate multă
vreme adăpostul şi apoi să vegeteze viguros îndată ce i se dă lumină.
269
Se caracterizează printr-o creştere înceată în prima tinereţe şi deosebit de
activă începînd de la 15—20 ani, realizînd în staţiuni de bonitate superioară şi
mijlocie o productivitate de 9—13 m3/an/ha. Deşi socotit inferior celui de
molid, lemnul de brad are utilizări largi în construcţii şi tîmplărie, pentru stîlpi,
doage, celuloză, hîrtie, chibrituri şi cherestea de tot felul.
Datorită potenţialului productiv ridicat şi calităţii lemnului, bradul merită să
fie extins prin cultură în toate staţiunile favorabile lui. In trecut, ponderea lui la
alcătuirea pădurilor din arealul său natural a fost mult mai mare, dar a scăzut
din cauza numeroaselor tăieri rase aplicate aici şi a lipsei de preocupare pentru
reinstalarea acestei specii. In terenuri descoperite prin tăieri rase, brădetele pure
şi amestecurile de brad cu molid sau fag au fost înlocuite frecvent cu plantaţii
pure de molid. Din amestecurile de fag cu răşinoase, bradul (ca şi molidul) a
fost extras cu precădere pentru că avea un lemn mai bun, care putea fi scos cu
uşurinţă prin plutărit sălbatic, din locurile cele mai greu accesibile. Astfel, în
locul unor amestecuri valoroase şi productive s-a regenerat numai fagul
avantajat de preponderenţa sa numerică, fructificaţia mai abundentă şi
capacitatea de a suporta mai bine lumina decît bradul. In ultima vreme există
pericolul de brăcuire a arboretelor tinere, cu participarea bradului, prin
extragerea ilicită a pomilor de iarnă.
La scăderea ponderii de participare a bradului în pădurile din arealul său
natural a contribuit şi lipsa de preocupare susţinută pentru regenerarea lui,
datorată în mare măsură dificultăţilor reale pe care le prezintă instalarea sa pe
cale artificială. Cultura bradului este într-adevăr mai dificilă decît a celorlalte
răşinoase autohtone, dar răspunde, în schimb, celor mai ridicate exigenţe de
ordin economic şi cultural. Bradul reprezintă o excelentă specie de amestec,

433
capabilă să formeze, mai ales cu fagul şi molidul, arborete sănătoase, viabile şi
deosebit de productive. De aceea, nici în arealul său natural (în subzona
amestecurilor de fag cu răşinoase) şi nici măcar în optimul său de vegetaţie —
acolo unde formează arborete pure — nu se recomandă folosirea lui în
proporţie mai mare de 30—40%, la alcătuirea formulelor de împădurire.
Bradul, avînd o amplitudine ecologică restrînsă, extinderea lui în afara
arealului natural nu poate fi realizată pe suprafeţe mari. Totuşi, urcat
altitudinal, în staţiuni favorabile, asigură arboretelor de molid, prin sistemul său
de înrădăcinare mai profund şi puternic ancorat, un spor de producţie şi mai
ales rezistenţa necesară faţă de acţiunea dăunătoare a vînturilor periculoase, iar
prin litiera sa bogată, care se descompune uşor, împiedică acidificarea solului.
Sub limita inferioară a arealului său natural, bradul poate fi coborît mai mult
altitudinal pînă în regiunea făgetelor şi a şleaurilor de deal (17). Aici se vor
alege însă cu discernămînt staţiunile care satisfac pe deplin cerinţele sale
ecologice. Cu scop de înnobilare, bradul poate fi introdus în toate făgetele din
clase mijlocii şi superioare de producţie, evitîndu-se staţiunile unde
temperaturile minime absolute coboară sub —27°C. In regiunea de dealuri, pe
expoziţii adăpostite, cu un spor de umiditate în sol şi atmosferă, introducerea
bradului, ca specie principală de amestec, poate fi încercată în şleauri şi chiar în
gorunete.
Instalarea artificială a bradului este posibilă prin semănături directe şi
plantaţii, însă numai la adăpostul unui masiv păduros. Din cauza greutăţilor
întîmpinate la producerea puieţilor în pepiniere şi mai ales la
transplantarea lor, se dă preferinţă semănăturilor directe.
270
Fructificaţia la brad este destul de regulată, constantă şi abundentă.
Periodicitatea fructificaţiei este de 2—3 ani. Arborii încep să fructifice în stare
izolată la 30—40 de ani, iar în masiv la 50—60 ani.

434
 Maturaţia seminţelor are loc în septembrie-octombrie, în funcţie de staţiune
şi mersul vremii în anul de recoltă. Caracteristic la conurile de brad este faptul
că, odată ajunse la coacere, solzii se desfac şi cad împreună cu seminţele. De
aceea, conurile trebuie să fie recoltate înainte de desfacerea solzilor, îndată ce
primele seminţe încep să cadă. Perioada de diseminare fiind foarte scurtă,
uneori de numai cîteva zile, este important de a urmări şi a surprinde momentul
potrivit pentru începerea recoltării.
Din arbori în picioare, un muncitor recoltează într-o zi 0,2—1,1 hl de
conuri, şi se obţin 3,5—7,0 kg/hl seminţe aripate. Dezariparea se execută greu,
atît din cauza aripioarelor concrescute cu tegumentul seminţei, cît şi din cauza
prezenţei pungilor de răşină care, odată sparte, reduc calitatea seminţelor. La
brad, seminţele umectate în prealabil,şi apoi zvîn- tate, se dezaripează prin
frecare între palme înmănuşate cu postav aspru. După curăţire şi sortare,
seminţele se păstrează, peste iarnă, la temperatura de 2—5°C în amestec cu
nisip reavăn.
Puieţii de brad se produc în pepiniere provizorii, amplasate la adăpostul
unor arborete rărite de fag, cu consistenţa 0,3—0,4. Aici, culturile beneficiază
de un sol fertil şi de protecţia necesară împotriva insolaţiei şi temperaturilor
scăzute. In pepiniere obişnuite, culturile de brad se protejează cu ajutorul
umbrarelor, pînă cînd puieţii devin apţi de plantat.
Seminţele de brad au, în general, un procent redus de germinaţie. Proporţia
plantulelor răsărite reprezintă aproximativ 50% din numărul seminţelor
germinabile semănate. De aceea, ca normă de semănat se folosesc 22 g sau 340
—400 seminţe la metrul de rigolă. Seminţele, semănate, la 2—3 cm adîncime,
răsar după 18—25 zile.
Puieţii cresc foarte încet şi devin apţi de plantat abia după 4—5 ani. Din
cauza rădăcinilor, adeseori prea mult dezvoltate, scosul, manipularea şi
plantarea puieţilor de brad sînt operaţii destul de dificile. Transplantarea poate

435
fi uşurată prin scurtarea în sol a rădăcinilor mai lungi, cu un an înainte de
recoltarea puieţilor. Cu toate acestea, se va da preferinţă semănăturilor directe,
ori de cîte ori această metodă de împădurire este posibilă.
Atît semănăturile directe, cît şi plantaţiile cu brad, nu pot fi executate decît
sub masiv, la adăpostul unui arboret ajuns aproape de vîrsta exploatabilităţii
sau tînăr, instalat în mod special în acest scop. In terenuri descoperite, pe
expoziţii adăpostite, ferite de geruri excesive şi îngheţuri tîrzii, excepţional, se
pot executa plantaţii cu brad, la adăpostul cioatelor, tufelor de arbuşti, zmeur
etc., pentru a asigura puieţilor o protejare cel puţin laterală.
Semănăturile directe se fac numai sub masiv în cuiburi sau prin împrăştiere,
pe suprafaţa tăbliilor cu solul pregătit. Pe această cale, culturile de brad se
instalează cu cel puţin 4—5 ani înainte de înlăturarea arboretului protector.
Pînă la 8—10 ani, bradul creşte foarte încet, mai mult în lături, din oare
cauză puieţii capătă forme tabulare. După această vîrstă, începe să formeze
verticile regulate, simetric aşezate, dar portul piramidal îl dobîn- deşte abia la
15—20 ani, cînd creşterea în înălţime se activează foarte mult.

1.3. CULTURA LARICELUI

Laricele (Larix decid.ua Mill.) ocupă la noi o suprafaţă restrînsă, de numai
20 893 ha (0,3%), din care ponderea cea mai mare (16 380 ha) aparţine
culturilor instalate pe cale artificială. Spontan creşte la munte, spre limita
superioară a vegetaţiei forestiere, unde formează arborete pure sau amestecuri
cu molidul, pinul cembra şi uneori cu fagul, bradul etc., localizate în cinci
centre mai importante (Ceahlău, Ciucaş, Bueegi, Lotru şi Apuseni). Prin cultură
a fost mult coborît altitudinal şi introdus diseminat sau în amestecuri intime cu
molidul, bradul, fagul, gorunul etc. (mai rar în grupe mari şi arborete pure) în

436
puncte disparate, întîlnite în lungul lanţului carpatic, din Bucovina pînă în
Banat.
Deşi proporţia sa de participare în fondul forestier este redusă, laricele
trebuie considerat printre cele mai valoroase răşinoase de la noi. Uşurinţa de a
fi cultivat în afara arealului natural, rapiditatea de creştere, productivitatea
ridicată, calitatea superioară a lemnului, rezistenţa relativ mare faţă de
adversităţi şi altele, sînt însuşiri care marchează importanţa silvoeconomică a
laricelui şi sporesc interesul pentru utilizarea sa mai largă în lucrări de
împădurire.
La noi, primele culturi de larice, în afara arealului natural, s-au făcut în a
doua jumătate a secolului al XIX-Iea, cu sămînţă de provenienţă străină.
Rezultatele obţinute au fost inegale şi de aceea mult controversate. Multă
vreme s-a considerat că laricele fiind specie montană nu poate fi coborît sub 1
000 m altitudine, din cauza îmbolnăvirilor de cancer şi deprecierii lemnului.
Cercetările efectuate la noi au demonstrat însă că laricele cultivat în staţiuni
corespunzătoare asigură creşteri active şi acumulări intense de biomasă pînă la
altitudini de 300 m. Creşterile cele mai active şi producţiile cele mai ridicate,
care justifică încadrarea laricelui în categoria speciilor repede crescătoare, s-au
obţinut în regiunile de dealuri şi munţi mijlocii, în amestec cu molidul, bradul,
fagul şi gorunul, unde productivitatea lui ajunge pînă la 15 m3/an/ha. Laricele
creşte intens şi susţinut de la instalare şi pînă la 50—60 ani, cînd acumularea de
biomasă este maximă.
Laricele produce lemn valoros, cu multe şi variate utilizări. Lemnul său este
elastic, foarte durabil şi rezistent, apt pentru mobilă fină, construcţii civile şi
hidrotehnice, construcţii de maşini, stîlpi, pari de mină, traverse, parchete,
celuloză etc. Dată fiind durabilitatea şi rezistenţa mare a lemnului pe care-1
produce, laricele a căpătat denumirea sugestivă de „stejar al răşinoaselor".

437
Lemnul său conţine 63% celuloză, iar scoarţa este bogată în tanin (13%).
Laricele produce multă răşină, mai bogată în terebentină decît cea a pinului.
Laricele asigură creşteri viguroase şi producţii mari numai atunci cînd este
cultivat în staţiuni care satisfac cerinţele sale ecologice. Fiind o specie cu
temperament de lumină şi avînd transpiraţia cea mai intensă dintre toate
răşinoasele de la noi, laricele se dezvoltă bine numai pe forme pozitive de
relief, pe coame şi în treimea superioară a versanţilor, acolo unde atmosfera
este senină, umiditatea aerului mai mică, insolaţia puternică şi aerul continuu
primenit de vînt. în văi şi locuri depresio- nate, cu stagnări de aer şi exces de
umiditate în atmosferă, creşterile sînt reduse şi tulpinile se acoperă repede cu
licheni. Pentru a putea transpira normal, laricele are nevoie de căldură şi de
umiditate în sol. Căldura de vară este cu atît mai necesară, cu cît sezonul de
vegetaţie este adesea
272
foarte scurt (în unele staţiuni de numai 2 luni). în staţiuni favorabile laricelui,
precipitaţiile trebuie să însumeze 600—1 200 mm anual. îngheţurile tîrzii
constituite, de asemenea, o piedică în răspîndirea sa spre (împie.
Extinderea laricelui pe teritoriul ţării noastre este limitată mai mult de
factorii edafici decît de cei climatici. Această specie se adaptează uşor la
substraturi litologice diferite, puţind vegeta chiar pe soluri mai sărace, cu
condiţia de a dispune de o permanentă aprovizionare cu apă. Lipsa de
precipitaţii suficiente în timpul verii, necompensată de posibilitatea apro-
vizionării freatice cu apă, constituie un factor limitativ în răspîndirea speciei.
Solurile prea uşoare, cu drenaj puternic, expuse uscăciunii, ca şi cele argiloase
şi compacte, greu permeabile, în care circulaţia aerului este defectuoasă, sînt
improprii pentru larice. Acumularea humusului brut în molidişuri, ca şi solurile
prea acide sau cu tendinţe de acidificare sînt, de asemenea, dăunătoare.

438
 La munte, laricele poate fi cultivat cu rezultate bune pe soluri profunde sau
mijlociu profunde, cu conţinut moderat de apă (revene pînă la jilave), bogate în
humus, pe o grosime de cel puţin 15 cm. în zona dealurilor se vor evita solurile
compacte, superficiale, calcaroase, cu umiditate insuficientă. Aici vor fi
preferate mai degrabă solurile cu exces de umiditate decît cele revene şi vor fi
evitate totdeauna cele uscate.
în ţara noastră, staţiunile favorabile culturii laricelui cuprinde o arie foarte
întinsă de o parte şi de alta a Carpaţilor Orientali, Meridionali şi Apuseni. în
staţiuni corespunzătoare, laricele poate fi introdus ca specie principală de
amestec, pe o diferenţă altitudinală mare, din subzona gorunului pînă la limita
superioară a vegetaţiei forestiere. Culturi pure de larice nu se recomandă nici
chiar acolo unde găseşte condiţii foarte bune de vegetaţie. Coroana sa uşor
penetrabilă razelor solare nu asigură suficient protecţia solului împotriva uscării
şi înierbării. Rezultate bune, pînă la excepţionale, se pot obţine folosind laricele
asociat cu alte specii în arborete amestecate.
în toate molidişurile montane, introducerea laricelui într-o proporţie de 10—
20%, ca specie principală de amestec, este necesară atît din punct de vedere
economic, cît mai ales cultural. înrădăcinarea puternică asigură laricelui o bună
stabilitate şi rezistenţă faţă de doborîturi, dîndu-i totodată posibilitatea să
folosească un mare volum de sol. Chiar dacă în anumite staţiuni, din subzona
molidului, laricele nu va produce mai mult decît molidul, participarea sa în
amestec se impune pentru a spori rezistenţa arboretelor faţă de acţiunea
dăunătoare a vîntului. în acest scop, sa va introduce sub formă de benzi dispuse
perpendicular pe direcţia de bătaie a vînturilor periculoase.
în scopul obţinerii unor sporuri de masă lemnosă prin înrăşinarea arboretelor
de foioase, introducerea laricelui se recomandă în făgete montane şi de deal, în
amestecuri de fag cu răşinoase, de fag cu gorun, în go- runete şi şleauri de deal.

439
în viitor, se tinde ca laricele să reprezinte 2,5— 3,7% din totalul răşinoaselor de
la noi.
în cuprinsul făgetelor se pot oferi laricelui staţiuni optime, în care creşterile
să fie mai mari decît ale fagului, chiar la vîrsta de 60—70 ani. Prin producţia
ridicată şi prin calitatea superioară a lemnului de larice, valoarea pădurilor de
fag poate fi mult sporită.
18 — ÎMPĂDURIRI
273
In regiunile de dealuri, prin creşterea lui rapidă, laricele poate să producă
lemn mai mult şi într-un timp mai scurt decît fagul, gorunul, stejarul şi alte
specii întîlnite în această zonă.
Prin portul său graţios şi coloritul acelor, care variază mult de primăvara
pînă toamna, laricele este o preţioasă specie ornamentală, poziţia sa, din acest
punct de vedere, fiind pentru răşinoase comparabilă cu a mesteacănului pentru
foioase. în terenuri degradate, unde o serie de alte specii nu reuşesc, laricele
poate adeseori să îndeplinească un rol important de consolidare şi protecţie a
solului şi să producă o cantitate oarecare de lemn.
La instalarea culturilor de larice este necesar să se acorde o atenţie deosebită
ecotipurilor valoroase, care să fie alese în deplină concordanţă cu specificul
ecologic al staţiunilor în care se folosesc. Pentru culturile de larice din subzona
molidului, se vor folosi seminţe din arborete naturale, întîlnite la mari
altitudini. Pentru făgete, gorunete şi şleauri de deal se va da preferinţă
provenienţelor străine din munţii Sudeţi şi din jurul Vie- nei, care sînt
caracterizate prin rapiditate de creştere şi mai ales prin capacitatea de a vegeta
la altitudini joase. Culturile de larice, instalate la noi în păduri de foioase, care
se dovedesc sănătoase şi deosebit de productive, pot servi ca surse de seminţe,
cu condiţia ca seminţele recoltate să fie folosite local' sau în condiţii staţionale
asemănătoare.

440
 Laricele fructifică izolat, la vîrsta de 15—20 ani. Periodicitatea fruc -
tificaţiei este de 3—5 ani, adeseori prelungită din cauza îngheţurilor tîrzii.
Sămînţă ajunge la maturaţie în octombrie, dar recoltarea conurilor poate
dura pînă primăvara. Un muncitor poate recolta într-o zi, 0,1— 0,3 hl conuri.
Dintr-un hl de conuri, uscate la o temperatură maximă de 45°C, se pot obţine
2,0—2,5 kg seminţe. După dezaripare, curăţire şi sortare, seminţele se
păstrează la nevoie în vase ermetic închise.
Pentru grăbirea germinaţiei, seminţele pot fi stratificate în turbă mărunţită
sau nisip umed timp de 20—30 zile, la temperatura de 0—5°C. La fel, dacă se
ţin timp de 36 ore în apă de var, seminţele germinează şi plantulele răsar cu 5—
10 zile mai devreme, iar creşterea puieţilor este de aproape două ori mai mare
decît în cazul seminţelor netratate.
Semănatul în cîmpul de cultură al pepinierei se execută de preferinţă
primăvara, la începutul lunii mai, în regiunile de deal şi la sfîrşitul acestei luni,
la munte. Folosind o normă de semănat de 2,4 g, seminţele se seamănă în rigole
la adîncimea de 1 cm. Acoperirea seminţelor cu humus de pădure micorizat,
luat din culturi de larice, stimulează răsărirea şi creşterea puieţilor.
In timpul răsăririi şi după aceea, pînă ce plantulele se fortifică suficient,
folosirea umbrarelor este necesară nu pentru reducerea intensităţii luminii, ci
pentru protejarea culturilor de uscăciune şi efectul ploilor torenţiale şi al
grindinei. La munte apare frecvent necesară protejarea puieţilor de deşosare
prin înmuşchiere.
Puieţii de larice pot fi produşi şi prin sistemul solar-repicaj, devenind apţi de
plantat la 2—3 ani, [1+(1—2)].
Plantaţiile cu larice se fac în teren descoperit, cu sol neînţelenit sau pregătit
în prealabil, în dispozitiv de 2/2 m.
Ca specie principală de amestec, laricele va fi introdus totdeauna grupat în
fîşii sau în buchete, cu o lăţime care să nu depăşească 20—25 m. Dacă acestea

441
sînt mai mari, în amestec intim cu laricele se vor introduce, de la început sau
mai tîrziu, specii care să protejeze solul.
274
1.4. CULTURA PINULUI SILVESTRU
Pinul silvestru (Pinus sylvestris L.) ocupă la noi suprafeţe restrînse.
Arboretele naturale totalizează aproximativ 9 000 ha şi se întîlnesc sporadic în
cele mai grele condiţii de vegetaţie din munţii noştri. De multă vreme, această
specie a fost introdusă pe cale artificială în numeroase puncte din zona de deal
şi de cîmpie, îndeosebi cu scopul ameliorării unor terenuri degradate. Ponderea
sa în fondul forestier a crescut mult în ultima vreme. Suprafaţa totală de 13 800
ha, ocupată de pinul silvestru în 1929, a ajuns la 29 000 ha în 1934 şi la 69 000
ha în 1968. Creşterea suprafeţelor cultivate cu pin este determinată de acţiunea
extinderii răşinoaselor şi mai ales de nevoia substituirii unor arborete slab
productive, din clase inferioare de producţie, întîlnite în toate formaţiile
forestiere.
Importanţa ce se acordă în prezent pinului silvestru se datoreşte pretenţiilor
sale reduse, rapidităţii de creştere şi uşurinţei cu care poate fi instalat pe cale
artificială.
Pinul silvestru, avînd o largă amplitudine ecologică, este capabil să pună în
valoare terenuri sărace şi foarte sărace, în care alte specii forestiere produc
puţin sau nici nu pot fi instalate. Este rezistent la ger şi arşiţă şi puţin exigent
faţă de sol. Poate vegeta pe soluri superficiale, schelete, situate pe versanţi
însoriţi (chiar în silvostepă), pe nisipuri, depozite de pietriş rulat sau în turbării,
unde joacă rolul de specie pionieră de primă împădurire. Creşteri viguroase şi
producţii ridicate realizează însă pe soluri brune sau brune-gălbui de pădure, cu
textură uşoară şi trofi- citate mijlocie.
Producţia şi productivitatea pinului silvestru depinde în mare măsură de
staţiune. în staţiuni favorabile, unele provenienţe de pin silvestru cu potenţial

442
productiv ridicat pot fi clasificate ca repede crescătoare şi valoroase. Pinul
silvestru produce lemn de calitate superioară, elastic, foarte rezistent, indicat
pentru pari de mină, construcţii navale, industria mobilei, celulozei etc. Lemnul
său este de calitate mai bună decît cel de molid, însă mai slab decît cel de
larice. Este unul din principalii producători europeni de răşină. Ca specie
ornamentală a fost şi poate fi utilizat în spaţii verzi din aproape toate regiunile
ţării.
Deşi ocupă suprafeţe mici în comparaţie cu celelalte răşinoase autohtone,
pinul silvestru este o specie de perspectivă, care poate fi folosită, în anumite
staţiuni, pe o mare amplitudine altitudinală, din cîmpie pînă în regiunile
montane. Marea sa plasticitate, valoarea ridicată a lemnului şi uşurinţa de
instalare artificială în cele mai grele condiţii de vegetaţie sporesc mult interesul
pentru extinderea lui în cultură.
Pinul silvestru este indicat şi folosit pe scară largă în ultima vreme la
substituirea parţială sau totală a arboretelor de molid, fag, gorun, stejar etc. din
clase inferioare de producţie (clasa a IV-a şi a V-a de producţie). In asemenea
situaţii, el valorifică mai bine potenţialul productiv scăzut al staţiunilor şi
asigură o producţie de masă lemnoasă net superioară cantitativ şi calitativ faţă
de speciile locale, dovedindu-se aici una dintre cele mai valoroase specii
destinate ridicării productivităţii pădurilor.
De asemenea, pinul silvestru este indicat pentru fixarea nisipurilor
continentale şi pentru ameliorarea terenurilor degradate prin eroziune. De altfel,
multe culturi din trecut au fost instalate la noi pe asemenea terenuri, iar
rezultatele au fost în general bune. Sistemul de înrădăcinare pivotant şi
dezvoltarea lui puternică, din primii ani, conferă culturilor de pin siguranţă în
terenurile cele mai uscate şi sărace. La ameliorarea terenurilor degradate,
folosirea pinului silvestru se recomandă cu precădere din regiunea dealurilor
pînă la limita superioară a subzonei amestecurilor de fag cu răşinoase. Aici

443
însă, textura solului rămîne hotărîtoare în ceea ce priveşte reuşita şi creşterea
culturilor de pin. Rezultate bune pot fi obţinute pe soluri uşoare textural,
formate pe gresii silicioase, substrate de fliş etc. Solurile grele argiloase şi
argilo-lutoase, compacte* bogate în carbonat de calciu (pe marne şi substrate
calcaroase) trebuie să fie evitate.
Avînd temperament de lumină, pinul silvestru nu protejează singur solul. De
aceea, trebuie să fie asociat cu alte specii arborescente şi arbus- tive cu care să
formeze un masiv încheiat.
Datorită plasticităţii sale, pinul silvestru oferă posibilitatea extinderii
răşinoaselor la altitudini coborîte, pînă în regiunea de cîmpie, asigurînd într-un
termen scurt producţii ridicate de masă lemnoasă pentru celuloză şi noi surse
pentru recoltarea de răşină.
Alegerea provenienţelor valoroase şi corespunzătoare specificului ecologic
al staţiunilor de împădurit reprezintă o problemă esenţială. Utilizarea pinului
silvestru autohton se recomandă în staţiuni cu soluri înţelenite din regiunea de
dealuri pînă în regiunea munţilor mijlocii. Pentru altitudini mai mari sau mai
mici, sînt indicate provenienţe străine, care au făcut dovada unor producţii mari
şi valoroase. In Europa şi în ţara noastră, cele mai bune rezultate le-au dat
provenienţa de Riga, renumită prin creşterea rapidă şi conformaţia arborilor.
Este necesar să se importe seminţe aparţinînd unor provenienţe valoroase din
U.R.S.S., Bulgaria, Polonia etc., îndeosebi pentru zonele de deal şi de cîmpie.
La noi, în parcul de la Zam, există o varietate kienitzii, considerată ca o formă
de elită a pinului, cu lemn foarte preţios şi adaptată staţiunilor calde şi uscate,
cu soluri nisipoase.
Pinul silvestru începe să fructifice de la vîrsta de 10—15 ani izolat şi 30—
40 ani în masiv. Fructifică anual, dar abundent numai la 2—3 ani. Seminţele
ajung la maturaţie la finele lunii octombrie, în al doilea an de la înflorire.

444
Conurile pot ii recoltate pînă în luna martie. Un muncitor recoltează într-o zi
pînă la 1 hl conuri, din care se obţin 0,8—1,5 kg seminţe.
Extragerea seminţelor din conuri se face în uscătorii, la o temperatură pînă
la 50—55°C. După dezaripare, curăţire şi sortare, seminţele se seamănă sau se
conservă în vase ermetic închise.
Deşi sînt posibile semănăturile directe, nu se practică din cauza cantităţilor
reduse de seminţe ce se pot procura. Instalarea culturilor de pin prin plantaţii
este uşoară şi sigură.
Pentru producerea puieţilor, semănarea se face în rigole, la adîncimea de 1,0
—2,0 cm, utilizînd 1,1 g de seminţe la metrul de rînd. Culturile nu se umbresc
decît în perioada răsăririi şi în continuare puţin timp pînă la consolidarea
plantulelor. Puieţii devin apţi de plantat la 2—3 ani.
In culturi, pinul silvestru poate fi utilizat, ca specie principală de bază sau de
amestec. împreună cu alte specii principale, se introduce grupat sau intim cu
speciile de ajutor şi arbustive. în plantaţii se folosesc cel puţin 4 500 puieţi la
ha, iar în terenuri degradate 7 500—10 000 exemplare. In staţiuni situate în
afara arealului natural şi depărtate de alte culturi de pin, micorizarea terenului
de împădurit se dovedeşte favorabilă şi necesară.
276
CAPITOLUL 2
CULTURA SPECIILOR RAŞINOASE EXOTICE
2.1. CULTURA BRADULUI CAUCAZIAN
Bradul caucazian (Abies nordmcinniana (Steven.) Spach.) se întîlneşte
spontan în partea nord-estică a Asiei Mici şi în munţii Caucaz, unde participă la
alcătuirea unor valoroase arborete pure sau amestecate cu molidul şi fagul
oriental. Datorită portului său frumos, la noi a fost cultivat, pînă acum, mai
mult în parcuri, ca specie ornamentală, deosebit de apreciată. Este însă un
arbore de mare productivitate şi deci merită să fie luat în consideraţie şi cultivat

445
ca specie forestieră. In comparaţie cu bradul autohton, creşte mai activ şi
produce mai mult, dar lemnul său nu are însuşiri mai bune nici întrebuinţări
mai largi.
Fiind adaptat la un sezon de vegetaţie mai lung şi dovedindu-se destul de
rezistent la gerurile de peste iarnă, ca şi la deficitul de umiditate din sol si
atmosferă, bradul caucazian suportă mai uşor, decît bradul nostru, condiţiile
ecologice întîlnite la altitudini joase. La noi, zona optimă pentru cultura lui
coincide cu a bradului autohton. El poate fi coborît însă mai mult altitudinal,
pentru a fi folosit la înrăşinarea făgetelor şi şleaurilor de deal, mai cu seamă a
celor din vestul ţării.
Deşi nu manifestă preferinţe deosebite faţă de sol, trebuie totuşi evitate
solurile schelete, superficiale, prea uscate sau prea umede. De asemenea,
trebuie să fie ferit de geruri excesive (temperaturi sub —27°C) şi îngheţuri de
primăvară mult întîrziate.
Fructifică abundent la intervale de 3—4 ani şi se regenerează uşor pe cale
naturală. Diseminarea prezintă aceleaşi particularităţi ca la bradul nostru.
Conurile se recoltează la începutul lunii octombrie. Seminţele sînt mai mari
(masa a 1 000 seminţe cîntăreşte aproximativ 50 g). Semănăturile în pepinieră
se fac toamna la adîncimea de 3 cm şi se protejează prin mulcire, iar peste vară,
culturile se umbresc. După 1—2 ani, puieţii se repică şi devin apţi de plantat la
3—4 ani.
Deşi culturile de brad caucazian suportă condiţiile terenului descoperit, este
mai bine dacă puieţii beneficiază timp de 2—3 ani, după plantare, de o
protecţie cel puţin laterală.
2.2. CULTURA BRADULUI URIAŞ
Bradul uriaş (Abies grandis (Dougl.) Lindl.) se localizează natural pe coasta
Pacificului, în partea de nord-vest a S.U.A. (în statele Oregon, Washington,
California de Nord) şi în Columbia Britanică. Aici, realizează amestecuri

446
deosebit de productive cu duglasul, molidul de Sitka, tuia gigantică etc., fără să
formeze arborete pure.
In arealul său natural, bradul uriaş creşte foarte repede şi realizează
dimensiuni mari (pînă la 90 m înălţime). Produce un lemn moale, cu fibre
lungi, excelent pentru industria papetară şi alte prelucrări mecanice.
In patria de origine este o specie rezistentă la cele mai mari geruri de iarnă.
Vegetează bine pe soluri profunde şi revene, dar se instalează uşor şi pe soluri
superficiale, mai sărace, dacă umiditatea este favorabilă. Este o specie
caracteristică de umbră, suportînd multă vreme adăpostul.
277
Introdus, în urmă cu aproape uii secol, într-o serie de ţări vest-euro- pene şi
cultivat cu scop forestier, bradul uriaş a dovedit o pronunţată plasticitate şi o
mare capacitate de producţie. Astfel, în R. F. Germania, la vîrsta de 18 ani a
realizat înălţimi de 24 m, iar la vîrsta de 45 ani a depăşit de 3—4 ori producţia
bradului european (A. alba). In Danemarca, productivitatea lui ajunge la 30
m3/an/ha, iar în Elveţia la 22 m3/an/ha.
In ţara noastră, la Zam, într-o cultură forestieră, bradul uriaş realizează
înălţimi de 23 m şi diametre de 56 cm, comparabil cu ale bradului caucazian şi
net superioare bradului autohton, la aceeaşi vîrstă şi în aceleaşi condiţii
staţionale.
La noi, cultura bradului uriaş se recomandă în climatul mai temperat şi
umed din vestul ţării, unde poate fi folosit cu succes la înnobilarea făgetelor. în
condiţii optime de vegetaţie se pot crea culturi speciale pentru lemnul de
celuloză cu cicluri scurte de producţie. Fiind însă o specie de umbră şi sensibilă
la îngheţuri tîrzii, nu poate fi instalată decît sub adăpost.
Conurile se recoltează la sfîrşitul lunii august, cînd seminţele ajung la
maturaţie. La 1 kg sînt 35 000—55 000 seminţe, iar greutatea a 1 000 seminţe
este de 15—30 g.

447
 Dacă seminţele de provenienţă indigenă nu sînt suficiente sau cores-
punzătoare calitativ, ele pot fi procurate din culturi instalate într-o serie de ţări
vest-europene cu condiţii climatice asemănătoare celor de la noi sau din arealul
natural cuprins între coasta Pacificului şi meridianul vestic de 122°.
Pentru a grăbi procesul de germinare-răsărire, seminţele se ţin în apă timp
de 24 ore, înainte de semănat. Se seamănă 6—10 g de seminţe la metru de
rigolă, la adîncimea de 2—3 cm. Culturile cresc repede însă numai umbrite.
Este singurul brad care dezvoltă, din primul an, un lujer deasupra
cotiledoanelor.
Puieţii se repică la un an şi devin apţi de plantat la 3 sau chiar la 2 ani.
Plantaţiile de brad, executate la adăpostul unui masiv rărit, cresc de la
început viguros şi pretind să fie puse în lumină după 5—10 ani.
2.3. CULTURA DUGLASULUI
Duglasul (Pseudotsuga menziesii (Mirbel. Franko.) ocupă în continentul
nord-ameriean un spaţiu geografic imens şi extrem de variat. Arealul său
natural se întinde de la coasta Pacificului spre interiorul continentului pe circa 1
500 km şi de la nord la sud pe 3 000 km (din Canada pînă aproape în Mexic).
Altitudinal este răspîndit de la nivelul mării pînă la 3 000 m. în munţii Stîncoşi.
Aici formează arborete pure sau amestecate cu alte specii repede crescătoare.
Avînd creştere rapidă, producţie ridicată şi lemn de calitate superioară,
duglasul este socotit răşinosul cel mai important şi valoros atît în cuprinsul
arealului său natural, cît şi în alte ţări şi continente în care a fost introdus prin
cultură.
In Europa, a fost introdus în 1827, la început ca arbore ornamental şi apoi,
curînd. a căpătat o largă extindere în culturi forestiere din a- proape toate ţările.
în Franţa asigură la 50 ani o productivitate de 20 m3/an/ha, în Belgia de la 18—
19 m3/an/ha, în Olanda de 17 m3/an/ha etc. Demn de reţinut este faptul că în
cele mai multe ţări europene în care

448
278
a fost cultivat, duglasul înregistrează o productivitate mai mare decît a speciilor
autohtone locale. Prin aceasta, el dovedeşte o mare plasticitate ecologică şi un
ridicat potenţial productiv, chiar în afara arealului său natural.
La noi, primele culturi forestiere cu duglas au fost executate după 1890 în
Banat, Transilvania şi Moldova. Rezultatele obţinute nu sînt cu nimic mai
prejos decît cele din alte ţări europene. în multe regiuni ale ţării, creşterile
medii pe an şi ha ajung pînă la 19—21 m3. De aceea, interesul pentru această
specie a sporit foarte mult şi în ultima vreme a fost extinsă prin cultură,
ajungînd să ocupe în prezent peste 23 500 ha.
Potenţialul productiv ridicat al duglasului este o caracteristică constantă, dar
ea depinde în mare măsură de provenienţa materialului de înmulţire folosit şi
de condiţiile staţionale ale locului de cultură.
In vastul areal de răspîndire naturală, duglasul cuprinde trei varietăţi cu
însuşiri bioecologice distincte : duglasul verde (P. menziesii var. menziesii),
duglasul albastru (P. menziesii var. glauca), duglasul cenuşiu (P. menziesii var.
caesia). Dintre cele trei varietăţi, duglasul verde se bucură de cel mai mare
interes silvoeconomic. Dar şi acesta prezintă, la rîndul său, o largă diversitate
genetică care îşi găseşte expresia în randament şi rezistenţe la adversităţi, foarte
diferite. De aceea, alegerea celor mai valoroase provenienţe pentru culturile
viitoare, de la noi, trebuie să să se facă avînd la bază rezultatele unor cercetări
minuţioase. Folosirea fără discernămînt a materialului de înmulţire duce uneori
la eşecuri. Aşa se explică uscarea recentă a unor culturi de duglas care au
suferit de secetă fiziologică în ierni mai temperate.
Din cercetările întreprinse la noi pînă acum rezultă că cele mai bune
rezultate în culturi de duglas se pot obţine cu provenienţe indigene de la Alejd
şi Nădrag şi cu provenienţe aduse din optimul arealului natural întîlnit în statele
Oregon şi Washington.

449
 Promovarea în cultură a duglasului verde este legată de acţiunea de
extindere a răşinoaselor, dar în principal de nevoia creşterii rapide a resurselor
de masă lemnoasă. Duglasul produce într-adevăr lemn în cantitate mare şi de
calitate superioară, apt pentru multiple şi variate utilizări industriale. Dar,
rezultate bune se obţin numai dacă este cultivat în staţiuni cu condiţii
corespunzătoare cerinţelor sale ecologice.
Deşi în Europa s-a adaptat la un climat mai uscat, este totuşi mai bine să fie
cultivat numai în staţiuni cu un spor de umiditate în sol şi atmosferă, lipsite de
geruri excesive şi îngheţuri tîrzii. Poate fi cultivat pe o gamă largă de soluri, cu
condiţia să fie de textură mijlocie, profunde şi permeabile. Nu suportă solurile
compacte şi înmlăştinate.
Din cercetările efectuate asupra culturilor de duglas verde întîlnite în diferite
regiuni şi staţiuni din ţara noastră, rezultă că această specie poate fi cultivată cu
succes în munţii din vestul ţării, începînd din Maramureş, pînă la Dunăre, pe
versantul sudic al Carpaţilor Meridionali şi parţial, pe cel estic al Carpaţilor
Orientali, la altitudini cuprinse între 300—1 000 m. Altitudinal, nu trebuie
urcat peste limita superioară a făgetelor şi nici coborît sub izohieta de 600 mm.
Rezultă deci, că poate fi extins în subzona amestecurilor de fag cu răşinoase în
făgete montane şi de dealuri, în gorunete şi şleauri de deal. In această largă arie
de răspîndire prin cultură, se vor alege cu precădere expoziţiile adăpostite, mai
puţin bătute de vînt, ferite de geruri excesive şi îngheţuri. Această localizare
este cu atît mai necesară, cu cît staţiunile în care se cultivă sînt mai joase.
279
Dintre celelalte varietăţi, duglasul albastru reţine atenţia prin portul său
ornamental, dar mai ales, prin rezistenţa lui ridicată faţă de uscăciune. In
perioada secetelor prelungite din anii 1946—1948, duglasul albastru de la
Segarcea (pădurea Cobia) a rezistat mai bine decît pinul silvestru. El poate fi
încercat în stejeretele de cîmpie pînă în partea internă a silvo- stepei.

450
 In condiţiile de vegetaţie din ţara noastră, duglasul în masiv fructifică
abundent de la vîrsta de 30—50 ani, cu o periodicitate de 2—3 ani. Conurile
pot fi recoltate la sfîrşitul lunii septembrie şi începutul lui octombrie.
Extragerea seminţelor din conuri poate fi realizată la temperaturi de cel mult
25°C. Dintr-un hectolitru de conuri se obţine 0,5—0,7 kg seminţe.
Semănăturile de toamnă, răsar primăvara mai devreme şi dau rezultate mai
bune, dacă puieţii sînt protejaţi de îngheţurile tîrzii. Pentru semănături de
primăvară, seminţele se umectează în prealabil sau se stratifică 10—15 zile în
nisip umed.
Seminţele încorporate în sol la 1—2 cm adîncime, germinează uşor şi
plantulele răsar după 2—3 săptămîni. Norma de semănat este de 2,6 g.
Culturile se udă în perioadele secetoase şi se protejează în primul an prin
umbrire. La vîrsta de 2—3 ani, puieţii devin apţi de plantat fără să fie repicaţi.
La repicaj se recurge cînd semănăturile se fac în solarii.
In primii ani, puieţii din plantaţii sînt expuşi la secetă şi îngheţuri tîrzii. La
început, un adăpost uşor este necesar, dar el trebuie curînd înlăturat, pentru a nu
stînjeni creşterea puieţilor. Elagajul artificial, aplicat pînă la vîrsta de 20 de ani,
stimulează creşterea şi contribuie la formarea trunchiului.
In amestec cu foioasele, duglasul se introduce sub formă de completări şi se
conduce la cicluri mari de producţie, pentru a obţine sortimente industriale
valoroase. Poate fi cultivat însă şi în arborete pure cu cicluri mai scurte de
producţie.

2.4. CULTURA TUIEI GIGANTICE

Tuia gigantică (Thuja gigantea Nutt. syn. Thuja plicata J. Don) este o specie
originară din America de Nord, de pe coasta Pacificului. In arealul său natural,
realizează dimensiuni mari, întrecute de puţine alte specii. Creşte activ şi

451
susţinut pînă la vîrste mari, asigurînd producţii ridicate. Lemnul său, de calitate
superioară, capătă întrebuinţări variate de la dimensiunile cele mai mici pînă la
cele mai groase. Introdusă într-o serie de ţări europene, este socotită în prezent
ca una dintre cele mai importante specii de interes forestier.
Este exigentă faţă de umiditatea din sol şi atmosferă, din care cauză suferă
la secetă prelungită. Deşi considerată printre speciile rezistente la ger, nu
suportă temperaturile excesiv de coborîte. Rezistă la umbrire puternică. Mai
mult decît bradul nostru, reuşeşte să-şi reia creşterea chiar după mai mulţi ani
de stare dominată.
Se dezvoltă bine pe soluri profunde, bogate, mai ales pe cele brune, dar se
acomodează şi pe cele mai sărace, nisipoase sau schelete.

La noi, în partea vestică a ţării, tuia gigantă poate fi folosită cu succes la

înnobilarea făgetelor, fără să fie urcată peste 800 m altitudine şi fără să fie
coborîtă sub limite inferioară a fagului.
Tuia fructifică de la vîrsta de 15 ani, cu o periodicitate de 2 ani. Conurile se
recoltează în cursul lunii septembrie, îndată după coacere, altfel seminţele se
pierd prin diseminare. Uscate în aer liber, conurile se desfac şi eliberează
seminţele.
Stratificarea seminţelor cîteva săptămîni, grăbeşte germinaţia şi asigură
răsărirea uniformă. Semănate în cantitate de 2—3 g la metrul de rigolă,
seminţele se acoperă cu un strat subţire (3 mm) de pămînt sau compost cernut.
In primul an, culturile sînt extrem de fragile, necesitind protecţie împotriva
uscăciunii, insolaţiei şi ploilor torenţiale. Puieţii cresc repede şi devin apţi de
plantat la 2 ani. Transplantarea trebuie făcută cu grijă, deoarece puieţii se
resimt mult dacă rădăcinile sînt vătămate.

452
2.5. CULTURA CHIPAROSULUI DE CALIFORNIA
Chiparosul de California (Chamaecyparis lawsoniana (A. Murr.) Pari.),
originar de pe Coasta Pacificului din America de Nord, realizează dimensiuni
mari şi produce lemn valoros mult folosit în fabricarea de furnire estetice şi
creioane. Cultivat în afara arealului natural. îşi păstrează calitatea de specie
repede crescătoare, justificînd importanţa sa forestieră.
Din culturile experimentale instalate într-o serie de ţări europene, rezultă că
zona fitoclimatică care-i prieşte mai mult este cea deţinută de făgete. La noi,
rezultate edificatoare s-au obţinut într-o cultură forestieră instalată în locul unui
făget de deal la Vidacut, spre obîrşia Tîrnavei Mici. Aici, introdusă în pilcuri
pure sau în amestec cu Thuja plicata şi Junipe- rus virginiana realizează la 45
ani, înălţimi de 17—20 m şi diametre de 45 cm. depăşind mult în creştere
speciile locale. La Sabed, în Cîmpia Transilvaniei, unde a fost plantat pe teren
degradat prin eroziune, vegetează destul de bine, atingînd 10—16 cm în
diametru şi 8—12 m în înălţime, la vîrsta de 32 ani.
Cu toată marea lui putere de adaptabilitate la condiţii diverse, de care a dat
dovadă în culturile făcute pînă acum în Europa şi Ia noi. chiparosul de
California va fi folosit, în scop forestier, cel mult pentru înnobilarea făgetelor
de deal, din jumătatea de vest a ţării, situate sub 700— Я00 m altitudine.
Intrucît cere să i se asigure un adăpost lateral, el va fi instalat în golurile rămase
în urma tăierilor de regenerare la fag. In a- mestec intim, poate fi asociat —
după exemplul de la Vidacut — cu ienu- perul de Virginia.
Cultura chiparosului de California nu este dificilă. Conurile se recoltează la
începutul lunii septembrie. Expuse cîteva zile la soare, solzii se desfac şi
eliberează seminţele. Semănăturile în pepinieră se fac toamna sau primăvara
timpuriu în rigole, la 1 cm adîncime, folosind 4—10 g seminţe la metrul de
rînd. Umbrirea în primul an este necesară. După un an, puieţii se repică şi devin

453
apţi de plantat la 2 sau 3 ani. Folosind sistemul solar-repicaj, se obţin puieţi mai
viguroşi şi într-un timp mai scurt, înmulţirea vegetativă este indicată pentru
exemplare ornamentale destinate spaţiilor verzi.

2,6. CULTURA CHIPAROSULUI DE BALTA

Chiparosul de baltă (Taxodium distichum (L. Rich.) este originar din statele
sud-orientale ale S.U.A., unde ocupă terenuri mlăştinoase sau periodic inundate
din lungul rîurilor. Prezintă importanţă silvo-economică prin creşterea sa
activă, lemnul valoros şi mai ales prin capacitatea de a vegeta pe soluri total
improprii altor răşinoase.
La noi, a fost mult răspîndit în parcuri, fiind o specie ornamentală de mare
efect, mai ales datorită frunzişului său. Cultivat cu caracter forestier, a dat
rezultate bune în lunca Jiului şi a Dunării din Oltenia.
In cadrul acţiunii de extindere a răşinoaselor, chiparosul de baltă poate fi
folosit cu succes la înnobilarea sau chiar la substituirea unor zăvoaie de anin şi
mai ales de salcie întîlnite în locuri cu exces permanent de apă în sol.
Este însă necesar să se reţină faptul că la noi climatul este în general prea
aspru pentru el, iernile fiind prea reci şi îngheţurile tîrzii frecvente şi
periculoase. De aceea, trebuie folosit cu deosebire în luncile rîurilor din partea
sud-vestică a ţării, în care iernile sînt mai blînde. De asemenea, trebuie evitate
solurile gleizate sau sărăturate.
Este o specie de lumină, dar în tinereţe un adăpost lateral este bine venit în
cele mai multe cazuri.
Fructifică anual, începînd de la vîrsta de 16—20 ani. Conurile se coc în
octombrie, cînd solzii se desfac şi cad împreună cu seminţele, ca la brad.
Seminţele, după o scurtă stratificare, se seamănă primăvara timpuriu, la
adîncimea de 0,5—1,0 cm, într-un sol reavăn, care se păstrează în această stare
tot timpul, la nevoie prin udat repetat. La vîrsta de un an, puieţii ajung la

454
înălţimea de 20—40 cm şi devin apţi de plantat în 1—2 ani. Pentru obţinerea
puieţilor de talie mare se repică.
2.7. CULTURA PINULUI STROB
Pinul strob СPiniLs strobus L.j, originar din America de Nord, a fost
introdus în Europa după anul 1705, la început în parcuri şi grădini, iar ulterior
în culturi forestiere. Prezintă importanţă economică deosebită, deoarece este
una dintre puţinele răşinoase în măsură să producă mult şi lemn de calitate bună
la altitudini mai joase şi chiar în regiunea de cîmpie.
La noi, culturile forestiere de pin strob ocupă suprafeţe restrînse (circa 1 360
ha), din care cele mai multe au fost instalate în ultimele decenii. Din cercetările
efectuate (70), rezultă că în condiţii favorabile, stro- bul realizează
productivităţi ridicate (pînă la 17—19 m3/an/ha), apropiate celor obţinute în
culturile şi arboretele naturale din partea sudică a arealului său natural (munţii
Appalachieni). Condiţiile climatice în care vegetează bine la noi, sînt
caracterizate printr-o amplitudine mai mică a factorilor termici şi printr-un
cuantum mai redus al precipitaţiilor, în comparaţie cu arboretele din arealul său
natural. Nu rezistă la secetă, deficitul de umiditate din sol şi atmosferă
constituind un factor limitativ al culturilor spre cîmpie. De asemenea,
vegetează greu pe soluri nisipoase sau pe cele grele compacte, slab aerisite.
Extinderea pinului strob în cultura forestieră de la noi se justifică prin
rapiditatea de creştere, producţia mare de lemn valoros şi adaptabilitatea
pronunţată a speciei. Cultura lui se recomandă mai cu seamă în
282
regiunile de deal şi coline, în zona ocupată de gorunete, făgete şi şleauri de
deal. Spre cîmpie nu trebuie introdusă sub izohieta de 600 mm, iar spre munte
peste altitudinea de 700 m în Carpaţii Orientali şi 800 m în cei Meridionali şi
Apuseni.

455
 Pentru culturi se vor utiliza surse proprii de seminţe, alegîndu-se ecotipurile
valoroase şi rezistente la Cronartium ribicola, dăunătorul cel mai de temut al
acestei specii.
Pinul strob fructifică susţinut şi aproape constant, mai ales după vîrsta de 35
ani, iar intensitatea fructificaţiei scade cu altitudinea, fiind maximă în culturile
instalate în gorunete şi făgete. Seminţele ajung la maturaţie în al doilea an şi
diseminează devreme, în august-septembrie. Recoltarea conurilor trebuie să se
facă în 4—5 zile după maturaţia seminţelor. Extragerea seminţelor din conuri
poate fi realizată la temperatura de 25°C. Dintr-un hl de conuri se pot obţine
0,7—1,2 kg seminţe.
Semănăturile în pepinieră se fac de preferinţă toamna în rigole la 2—3 cm
adîncime, folosind o normă de aproximativ 4 g de seminţe la metrul de rînd.
Umbrirea culturilor este necesară în primele 45 de zile după lăsărire. Puieţii
devin apţi de plantat la 2— 3 ani.

2.8. CULTURA PINULUI NEGRU

Pinul negru (Pinus nigra Am.) este o specie mediteraneană cu mai multe
varietăţi. Arealul său ajunge pînă în partea sud-vestică a ţării noastre, unde, pe
valea Cernei. se întîlneşte varietatea banatica, care prezintă un interes mai mult
local. Pinul negru austriac (P. nigra var. austriaca (Hoss) A. et G.) este specia
care s-a impus de multă vreme în acţiunea de împădurire a terenurilor dezgolite
de orice fel de vegetaţie, uscate şi erodate, de natură calcaroasă, din întreaga
Europă. La noi, a fost utilizat pe scară largă la împădurirea terenurilor
degradate. Prezintă o mare amplitudine ecologică. Este o specie modestă faţă
de umiditatea şi bogăţia solului. Rezistă bine la ger şi la secete prelungite.
Creşte repede şi, prin înrădăcinarea sa puternică, consolidează şi ameliorează

456
solul pe care se instalează. Lemnul său are utilizări multiple, dar este inferior
celui de pin silvestru.
Ţinînd seama de însuşirile sale culturale, pinul negru austriac poate fi folosit
în continuare la împădurirea şi ameliorarea terenurilor degradate de natură
marnoasă, argiloasă, calcaroasă, din jumătatea sudică a ţării. Altitudinal nu
trebuie urcat peste 800 m. In schimb, poate fi со borît în cîmpie pînă pe
litoralul Mării Negre. Capacitatea pe care o are de a suporta gerurile şi
uscăciunea îi permite să reziste în climate aride şi deci poate fi folosit la
înnobilarea sau substituirea unor stejerete din silvostepă şi chiar în culturi
forestiere din stepă. în climate aride se vor evita solurile extrem de sărace,
foarte grele şi compacte.
Cultura pinului negru este una dintre cele mai uşoare. Pentru recoltarea
seminţelor se vor alege exemplare cu însuşiri fenotipice superioare din culturile
existente la noi. Prezintă maturaţie bienală. Conurile pot fi recoltate începînd
din luna noiembrie. Dintr-un hl de conuri se obţin 1—1,8 kg seminţe. în cazul
semănăturilor de primăvară, stratificarea timp de 20—30 zile a seminţelor
stimulează procesul de germinare-răsărire. Se seamănă 2,6 g la metrul de
rigolă. Puieţii devin apţi de plantat la 2—3 ani.

2.9. CULTURA LARICELUI JAPONEZ

Laricele japonez (Larix leptolepis Gord.) are un areal natural restrins în
insula Hondo din Japonia. Л fost însă mult extins prin cultură în Europa şi în
alte continente.
Originar dintr-o regiune cu un climat constant umed şi temperat, laricele
japonez este adaptat la un sezon lung de vegetaţie. Se dovedeşte mai rezistent
la ger şi mai adaptat la umbrire decît laricele european. Vegetează excepţional
şi păstrează o creştere susţinută pe soluri profunde, fertile, revene pînă la
umede. Pe soluri superficiale, bogate în schelet sau podzolite şi cu reacţie acidă

457
se acomodează mai greu. Aşa, de exemplu, pe Valea Popii — Rîşnov, pe un sol
brun de pădure, laricele japonez realizează la 50 ani o productivitate de 17
m3/an/ha Tot aici, în aceleaşi condiţii climatice, însă cu un sol brun-gălbui acid,
podzolic, superficial şi evident mai sărac, productivitatea speciei abia ajunge la
4,2 m3/an/ha. De aici rezultă că alegerea staţiunilor pentru cultura laricelui
japonez are o mare importanţă.
La noi, cultura laricelui japonez se recomandă în Carpaţii Meridionali, la
800—1 000 m altitudine, în Carpaţii Orientali, la 500—800 m, iar în partea
vestică a ţării, la 600—1 000 m, unde să fie introdus în amestec grupat cu
fagul. Tehnica de cultură a laricelui japonez este identică cu a celui european.
Se pretează la culturi cu cicluri scurte de producţie.
Laricele japonez realizează cu cel european un hibrid (L. x eurolepis
Henry), care se bucură în unele ţări de o deosebită apreciere, datorită creşterilor
viguroase pe care le prezintă, precum şi imunităţii la cancer.
CAPITOLUL 3
CULTURA SPECIILOR FOIOASE AUTOHTONE
3.1. CULTURA PLOPILOR
Plopii alcătuiesc grupa celor mai productive specii foioase din emisfera
nordică. Fiind specii repede crescătoare, produc mari cantităţi de masă
lemnoasă într-un timp scurt. Cei mai mulţi plopi devin exploatabili la vîrsta de
20—30 ani. In culturi irigate şi fertilizate, unii dintre ei produc sortimente
industriale la 10 ani.
Cultivaţi în staţiuni favorabile, plopii euramericani, de exemplu, realizează
producţii medii anuale de 28—30 m3/ha, iar cei din flora spontană pînă la 18
m3/ha.
Plopii sînt valoroşi nu numai prin productivitatea lor ridicată, ci şi prin
calităţile tehnologice deosebite ale lemnului produs. Fără să aibă însuşiri fizice
şi mecanice excepţionale, lemnul de plop este moale, omogen şi uşor de

458
prelucrat, mult căutat şi folosit în tîmplărie, rudărie şi strun- gărie. Se foloseşte
deopotrivă la fabricarea mobilelor ieftine, a lăzilor şi ambalajelor. Debitat prin
derulare sau secţionare, serveşte la fabricarea furnirelor, placajelor,
contraplacajelor şi panelelor. Reprezintă cea mai bună materie primă pentru
industria chibriturilor, celulozei, pastei de hîrtie şi lînii de lemn. în ultima
vreme capătă utilizări largi în producţia de PAL şi PFL.
Pe de altă parte, speciile de plop sînt cele mai indicate în plantaţii de
aliniament de-a lungul şoselelor şi canalelor de irigaţie, ca şi în spaţii verzi,
unde asigură într-un timp foarte scurt efectul decorativ urmărit. Plopii, sînt, de
asemenea, folosiţi la fixarea şi consolidarea malurilor şi aterisamentelor în
corectarea torenţilor. Plopul alb este una dintre puţinele specii arborescente
capabile să crească pe soluri sărăturate.
în general, speciile de plop cresc şi se dezvoltă bine pe soluri aluvionare,
uşoare, fertile şi bine aprovizionate cu apă, cu deosebire în luncile rîurilor.
Unele specii pot vegeta însă şi pe nisipuri sărace, pe soluri compacte sau
superficiale. Nu suportă aciditatea prea ridicată a solului şi nici lipsa de oxigen
în zona ocupată de rădăcini. Datorită acestei din urmă cauze, deşi suportă
inundaţiile relativ lungi, nu rezistă în condiţii de apă stagnantă.
Multiplele avantaje pe care le prezintă plopii, precum şi uşurinţa cu care pot
fi instalaţi pe cale artificială, fac cultura lor una dintre cele mai rentabile. Este
necesar să se cunoască însă particularităţile lor bioecolo- gice şi caracteristicile
staţiunilor care le sînt proprii.
Plopul negru (P. nigra L.), legat de solurile umede, este cantonat în regiunile
joase şi de luncă, unde formează amestecuri cu salcia şi plopul alb, mai rar
arborete pure. Evită terenurile cu apa freatică aproape de suprafaţă. Are o mare
capacitate de lăstărire. Drajonează slab. Butăşeşte relativ uşor. Cultura lui este
indicată în staţiuni din lunci improprii plopilor euramericani.

459
 Plopul alb (P. alba L.) are o mare amplitudine ecologică. In staţiuni cu soluri
fertile, profunde, reavăn-jilave, atinge dimensiuni excepţionale. Aici pierde
însă din importanţă, pe măsură ce sînt introduse alte specii mai valoroase.
Rămîne totuşi de cultivat pe nisipuri sărace, soluri grele, compacte, ca şi pe
soluri sărăturate. Suportă uscăciunea şi inundaţiile de scurtă durată. Se
înmulţeşte uşor din seminţe şi mediocru din butaşi.
Plopul tremurător (P. tremula L.) manifestă posibilităţi deosebite de
adaptare la diferite condiţii climato-edafice. Vegetează bine în regiunile de deal
şi munte, în subzona fagului, dar se comportă mulţumitor şi în regiunea de
cîmpie. Este rezistent la geruri şi creşte viguros pe cele mai variate tipuri
genetice de sol. Puţin folosit pînă acum în cultură, plopul tremurător prezintă
totuşi importanţă pentru regiunea de munte, unde poate fi folosit ca specie de
primă împădurire, sub care să se instaleze amestecuri de fag cu brad.
Drajonează puternic şi se înmulţeşte din sămînţă şi din butaşi de rădăcină.
Butaşii de tulpină nu se înrădăcinează.
Dintre plopii euramericani (P. X euramericana (Dode) Guinier), un interes
forestier deosebit pentru ţara noastră prezintă următorii hibrizi (cultivări): P.
'Robusta', P. 'Serotina', P. 'Marilandica' şi P. 'Regenerata'.
Populus 'Robusta' este unul din cei mai valoroşi hibrizi de plop negru din
culturile de la noi. In luncile rîurilor, din regiunea de cîmpie şi în lunca Dunării
creşte deosebit de rapid (frecvent peste 3 m anual), realizînd trunchiuri
cilindrice, drepte, verticale. Lemnul are calităţi tehnologice superioare,
apropiate de cele ale molidului. Cele mai active şi susţinute creşteri sînt
realizate pe soluri uşoare şi mijlocii, reavăn-jilave. Datorită coroanei
semipiramidale, rectitudinii tulpinii şi rapidităţii de creştere, este arborele ideal
pentru culturi rare, din afara pădurii, în special sub formă
285

460
de aliniamente. Ca arbore ornamental merită toată atenţia. Se înmulţeşte
exclusiv prin butaşi de tulpină, ca de altfel toţi plopii negri hibrizi.
Populus 'Serotina' este dintre hibrizi cel mai puţin exigent faţă de sol.
Vegetează bine atît pe soluri nisipoase, cît şi pe cele compacte, pe soluri
umede, cît şi pe cele uscat-revene. In lunca Dunării, se dovedeşte foarte
rezistent la inundaţiile de lungă durată. Se acomodează uşor atît la climatul rece
al văilor din zona montană (vegetează bine pe Valea Prahovei pînă la Buşteni),
cît şi la climatele mai uscate. Cele mai frumoase creşteri le realizează însă în
luncile rîurilor din regiunea de cîmpie, pe soluri fertile, bine aprovizionate cu
apă.
Populus 'Marilandica' este cel mai rezistent la inundaţiile de lungă durată
(uneori peste 160—180 zile). Se întîlneşte pretutindeni cultivat la noi în luncile
rîurilor şi ale Dunării. Datorită unui fototropism accentuat, formează trunchiuri
sinuoase, conice şi slab elagate, din care cauză nu asigură totdeauna sortimente
superioare de lemn.
Populus 'Regenerata' vegetează excelent în luncile din regiunea de cîmpie şi
mai ales în lunca Dunării, unde rezistă bine la inundaţiile de lungă durată.
Produce un lemn excelent pentru derulaj, fiind din acest punct de vedere unul
din cei mai valoroşi plopi cultivaţi la noi. Este sensibil la cancer, care se
manifestă mai puternic în arborete dese. Răspunde, de asemenea, cerinţelor
pentru plantaţii în aliniamente.
Producţia culturilor de plop, sub raport cantitativ şi calitativ, este
determinată nu numai de condiţiile de cultură, ci şi de constituţia genetică a
plantelor folosite. De aceea, la noi, se acordă o atenţie din ce în ce mai mare
cercetărilor de genetică şi ameliorare. Pe baza acestor cercetări, întregul
material de reproducere folosit în cultura plopilor euramericani este asigurat cu
clone selecţionate. Din aceste clone se produc astăzi în întreaga ţară, sub
control varietal şi fitopatologic, peste 4 milioane butaşi de plopi euramericani.

461
Cercetările urmăresc să obţină şi să introducă în producţie clone noi de plop de
mare productivitate, rezistente la adversităţi, cît mai corespunzătoare zonelor de
cultură.
Pentru folosirea în condiţii optime a potenţialului staţionai, la noi s-a făcut
deja, pentru unele tipuri de plop, o raionare teritorială în funcţie de cerinţele lor
ecologice. Aşa, de exemplu, P. 'Robusta" urmează să fie cultivat în lunca
Dunării, în luncile rîurilor interioare, din subzona stejarului, în staţiuni cu soluri
zonale, de textură uşoară pînă la mijlocie, P. 'Serotina' este indicat pe soluri mai
uscate, inclusiv pe cele din silvostepă, improprii altor tipuri, P. 'Marilandica' şi
P. 'Regenerata', cu deosebire în luncile expuse la perioade lungi de inundaţie.
Mijlocul de înmulţire frecvent folosit în cazul plopilor este butăşirea.
Generativ se înmulţesc puţine specii (plopul alb, negru şi tremurător).
Pentru culturi de plop din luncile inundabile ale rîurilor, puieţii proveniţi din
butaşi trebuie să fie bine dezvoltaţi şi cît mai rezistenţi la viituri, îngheţuri, vînt
şi uscăciune etc. De aceea, se folosesc frecvent puieţi cu tulpina de un an şi
rădăcina de 2 ani (1T/2R) sau cu tulpina de 2 şi rădăcina de 3 ani (2T/3R), care
se obţin prin suprimarea părţii supraterane după primul an de vegetaţie. De
asemenea, pentru a rezista acţiunii apelor de inundaţie, puieţii se plantează mai
adînc, îngropînd tulpina cu 30—50 cm deasupra coletului.
In culturi de plopi euramericani se adoptă o schemă de plantare rară de 4/4
— 6/6 m, în dispozitiv pătrat. Un număr de 2—3 ani după instalare, culturile de
plopi euramericani pot fi asociate cu plante agricole prăşitoare.
286
In lunca inundabilă a Dunării, staţiunile favorabile plopilor euramericani se
întîlnesc în terenuri cuprinse între 6,5—7,5 hidrograde *. In staţiuni improprii
plopilor euramericani şi mai ales în terenuri situate peste 7,5 hidrograde, se
recomandă instalarea plopului alb şi negru.

462
3.2. CULTURA SĂLCIEI ALBE SELECŢIONATE
Salcia albă (Salix alba L.) este o specie rustică, comună în regiuni de cîmpie
şi dealuri, mai rar intîlnită în etajul montan. Vegetează bine în locuri umede, pe
maluri de rîuri, mlaştini etc., pe soluri uşoare. Suportă inundaţiile îndelungate.
Lemnul său este uşor, moale, omogen şi are utilizări multiple, asemănătoare
celui de plop.
Salcia albă a fost supusă unor cercetări de ameliorare, urmărindu-se
realizarea unor clone de mare productivitate, destinate în cea mai mare parte
zonei inundabile a Dunării. Pînă acum au fost testate şi introduse în producţie
numeroase clone de salcie albă selecţionată, înzestrate cu excepţionale însuşiri
de creştere şi rezistenţe la inundaţii.
în lunca inundabilă a Dunării (zona dig-mal), salcia albă selecţionată se
recomandă cu precădere în terenuri situate sub 6,5 hidrograde, în staţiuni
improprii plopilor în general şi a celor euramericani în special.
Salcia se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă. Ca material de plantat se
folosesc butaşii (în butăşiri directe), puieţii din butaşi obţinuţi în pepinieră şi
sadele de 1,5—3,0 m lungime de 4—5 cm grosime. Sadele sînt indicate în
locurile cele mai joase, unde apele de inundaţie se ridică la cote mari şi se
păstrează multă vreme.
In zona dig-mal, din lunca Dunării, salcia albă se foloseşte mai cu seamă la
instalarea perdelelor de protecţie a malurilor şi a digurilor într-o schemă de 2/2
m.

3.3. CULTURA GORUNULUI Şl A STEJARULUI PEDUNCULAT

Dintre speciile foioase care compun pădurile din ţara noastră — ex- ceptînd
fagul, dominant prin proporţia lui de participare — gorunul (Quercus

463
sessiliflora Salisb.) şi stejarul pedunculat (Q.robur L. sau Q. pe- dunculata
Ehrh.) sînt cele mai importante atît prin suprafaţa ocupată, cît mai ales prin
valoarea lemnului produs. In total, gorunul deţine 605 345 ha (10 o/0 din fondul
forestier), iar stejarul pedunculat 130 041 ha (2 %). împreună, cele două specii
ocupă aproximativ 62 »/0 din suprafaţa deţinută de cvercinee.
Deşi nu sînt specii repede crescătoare, ele asigură totuşi producţii mari, în
condiţii favorabile de vegetaţie. Astfel, în arborete din clasa I de producţie,
stejarul realizează la 100 ani peste 1 000 m3/ha, iar gorunul peste 800 m3/ha.
Chiar dacă producţia lor este în general mai scăzută decît la alte specii, calitatea
lemnului poate fi socotită excepţională. Pe baza însuşirilor tehnologice pe care
le are, lemnul gorunului românesc este considerat cel mai bun din lume (48).
Ambele specii produc un lemn rezistent şi trainic, apt pentru multiple şi variate
utilizări superioare (furnire,
* Hidrogradul este unitatea de măsură folosită pentru nivelul terenurilor din
luncile inundabile. Un hidrograd (h°) este egal cu a zecea parte din
intervalul dintre nivelul maxim şi minim al apelor unui rîu.
287
placaje, parchete, mobilă, doage, construcţii civile şi hidrotehnice etc.). De
reţinut este faptul că valoarea lemnului de gorun şi stejar este cu atît mai
ridicată, cu cît dimensiunile şi respectiv vîrstele arborilor sînt mai mari.
Gorunul formează arborete pure sau de amestec în regiunea de dealuri şi
montană inferioară, pe ambele părţi ale Carpaţilor, în Podişul Transilvaniei şi
Moldovei, formînd o subzonă proprie (subzona gorunului). Diseminat coboară
pînă în regiunea de cîmpie. Stejarul pedunculat formează păduri pure şi de
amestec în regiunea de cîmpie, coline joase şi în lunci. Sporadic, urcă şi el pînă
în zona montană inferioară. Ambele specii sînt elemente principale ale
şleaurilor, în care găsesc cele mai bune condiţii de vegetaţie.

464
 Datorită gospodăririi nechibzuite din trecut, pădurile cu participarea
stejarilor au suferit cel mai mult. Lemnul de stejari fiind foarte căutat, iar
pădurile cu aceste specii găsindu-se în locuri uşor accesibile, au fost secătuite
prin exploatări neraţionale şi numeroase delicte. Păşunatul abuziv şi intens
practicat, atacurile de insecte etc. au contribuit şi ele la degradarea avansată a
arboretelor. Cu excepţia unor suprafeţe restrînse, pădurile de stejar au în
prezent o productivitate mult sub nivelul potenţialului productiv al staţiunilor
pe care le ocupă. De aceea, sînt necesare intervenţii care să modifice structura
lor actuală, sporindu-le capacitatea de producţie.
Programul naţional de conservare şi dezvoltare a fondului forestier (3)
prevede menţinerea ponderii actuale a speciilor de stejar la alcătuirea pădurilor
(20 %)• In acţiunea de viitor este însă necesar să se ia în considerare, mai mult
decît pînă acum, cultura gorunului şi stejarului pedunculat, specii de înaltă
valoare economică, capabile să furnizeze lemn de lucru de mari dimensiuni, apt
pentru utilizări superioare. Pe de altă parte, se impune ca aceste două specii
valoroase să fie menţinute sau extinse în staţiuni de productivitate cel puţin
mijlocie pentru ele.
Gorunetele şi stejeretele localizate în staţiuni cu potenţial productiv scăzut,
vor fi în general substituite. Dimpotrivă, în staţiuni favorabile, de productivitate
mijlocie şi superioară pentru gorun şi stejar pedunculat, aceste specii vor fi
promovate, urmărindu-se majorarea proporţiei lor de participare la alcătuirea
arboretelor. In mod deosebit se impune reintroducerea şi extinderea lor în
tipurile de pădure derivate din şleau de cîmpie şi de deal. în regiunea de
dealuri, gorunul se va introduce în amestec cu fagul, retrocedîndu-i-se terenul
pe care 1-a pierdut din staţiuni prielnice. La fel, stejarul pedunculat va fi
reintrodus în lunci, de unde a fost eliminat.
Indiferent de staţiune, pentru realizarea şi menţinerea condiţiilor optime de
vegetaţie, se vor evita monoculturile de cvercinee. Alături de acestea, se vor

465
introduce întotdeauna specii principale de amestec, specii de ajutor şi arbustive
pentru protecţia şi ameliorarea solului. în amestec, specia de stejar (gorun sau
pedunculat) va trebui să participe în proporţie de cel puţin 35 %, diferenţa
urmînd să fie completată cu specii principale de amestec (10—15 o/0), specii de
ajutor (20—25 o/o) şi arbuşti (20—25 %). Cu cît regiunea este mai spre cîmpie
şi deci mai secetoasă, cu atît proporţia arbuştilor trebuie să fie mai mare. Acolo
unde se poate conta pe instalarea naturală a arbuştilor (mai ales în staţiuni de
şleauri), introducerea lor în formula de împădurire nu mai este necesară.
Stejarii se înmulţesc generativ plecînd de la sămînţă. Fructifică izolat,
începînd de la 30—50 ani şi în masiv la 50—70 ani. Periodicitatea fructificaţiei
este de 4—6 ani la gorun şi 3—8 ani la stejarul pedunculat. Ghinda
288
se recoltează de pe suprafaţa solului, în luna octombrie—noiembi'ie, cînd
ajunge la maturaţie şi diseminează în masă după primele brume de toamnă.
Conţinutul ridicat de apă pe care îl are ghinda la recoltare (80—90 o/0) trebuie
să fie redus prin zvîntare, altfel provoacă încingerea. Peste iarnă, ghinda se
păstrează în condiţii de umiditate ridicată, de aerisire şi la o temperatură
constantă de —2°C.. , + 2°C. In pepiniere se seamănă la adîncimea de 5—7 cm
toamna şi 4—5 cm primăvara. Semănăturile de toamnă se protejează prin
mulcire. Puieţii cresc normal la o desime de 20—25 exemplare la metrul liniar.
Pentru a obţine această desime, se seamănă un număr dublu de ghinde. Curînd
după răsărire (luna iunie) se aplică retezarea pivotului. Puieţii devin apţi de
plantat la 2 ani.
Speciile de stejar pot fi instalate artificial cu bune rezultate atît prin
semănături directe, cît şi prin plantaţii. Important este ca solul să fie receptiv,
bine afinat pe adîncime cît mai mare. Mobilizarea adîncă şi afînarea solului se
impune cu precădere în regiunile de cîmpie mai secetoase. Indiferent de
staţiune, semănăturile directe cu ghindă se pot face în rînduri sau cuiburi, atît în

466
teren descoperit, lipsit de vegetaţie, cît şi sub masiv, în cazul regenerărilor
anticipate. în terenuri descoperite din regiunile de cîmpie, o protecţie cel puţin
laterală a puieţilor preveniţi din semănături directe este totdeauna binevenită.
De aceea, se recurge adeseori la folosirea culturilor intercalate de porumb.
3.4. CULTURA FAGULUI
Fagul (Fagus sylvatica L.) este cea mai răspîndită specie forestieră de la noi,
ocupînd 34 o/o din suprafaţa pădurilor. Faţă de trecut, lemnul de fag este astăzi
larg utilizat pentru mobilă curbată, cherestea, parchete, furnire, placaje, panele,
plăci fibrolemnoase şi oferă noi valenţe de prelucrare industrială chiar şi în
scopuri papetare.
Deşi, prin extinderea răşinoaselor, aria ocupată de fag se va restrînge,
cultura acestei specii se impune datorită însuşirilor sale amelioratoare în masiv.
Avînd frunzişul des, dă o litieră bogată, care se descompune mai uşor, fără să
formeze humus brut. Ca specie de umbră, se comportă excelent în amestec cu
alte specii valoroase, cum ar fi bradul, molidul, laricele, duglasul, gorunul etc.
Asociat cu aceste specii, în cuprinsul sau în afara arealului său natural,
contribuie la realizarea unor arborete sănătoase, viguroase şi mai productive.
Introdus în amestec cu molidul, afinează solul şi-1 păstrează sănătos,
împiedicînd degradarea lui prin acidificare şi formare de humus brut. In plus,
sporeşte rezistenţa arboretelor de molid la acţiunea dăunătoare a vîntului.
Extinderea sa altitudinală în amestec cu molidul se recomandă cît mai mult
posibil, chiar dacă peste o anumită limită rămîne ca specie de ajutor, cu caracter
secundar din punct de vedere al producţiei de lemn. La altitudini joase, fagul
urmează să fie introdus uneori ca specie principală de amestec în gorunete şi
şleauri de deal. Nu poate fi folosit însă acolo unde umiditatea atmosferică scade
sub 70o/0 sau precipitaţiile medii anuale cad sub 600 mm.

467
 Instalarea artificială a fagului va fi necesară în viitor şi pentru utilizarea în
cultură a materialului de reproducere rezultat dintr-un proces de modificare
dirijată a structurii lui genetice.
19 — ÎMPĂDURIRI
289
Temperamentul său de umbră, ca şi sensibilitatea mare la îngheţ şi arşiţă nu
fac posibilă cultura fagului în teren descoperit. La fag, ca şi la brad, se preferă
semănăturile directe sub masiv.
In masiv, fagul fructifică la 60—80 ani şi cu o periodicitate de 4—6 ani.
Jirul, ca şi ghinda, se păstrează greu, cel mult de toamna pînă primăvara, în
condiţii de umiditate ridicată şi temperatură invariabilă, în jur de 0°C.
Semănăturile directe se fac obişnuit în cuiburi sub masiv, cu 3—4 ani înainte
de ultima tăiere de regenerare.
Plantaţiile cu fag au avantajul că pot fi executate şi în teren descoperit, dacă
expoziţia este adăpostită. Pentru producerea puieţilor, semănăturile în pepinieră
se fac primăvara, de regulă, cu seminţe preîncolţite. Culturile se umbresc
obligatoriu în primul an, ca şi în perioadele de arşiţă puternică din al doilea an.
Puieţii de fag pot fi obţinuţi în pepinieră şi prin repicarea celor de un an
recoltaţi din seminţişuri naturale, primăvara înainte de intrarea lor în vegetaţie.
Puieţii de fag devin apţi de plantat la vîrsta de 2 ani.
3.5. CULTURA FRASINULUI COMUN
Frasinul comun (Fraxinus excelsior L.) se întîlneşte în tot cuprinsul ţării, ca
specie de diseminaţie şi de amestec în condiţii staţionale foarte diverse. în mod
obişnuit participă la alcătuirea pădurilor din cîmpiile joase, în lunci şi văi
răcoroase, cu sol fertil şi fresc, unde creşte viguros, în regiunea de dealuri
merge şi pe soluri ceva mai uscate, cu condiţia să fie suficient de afinate.
Pătrunde adînc în subzona fagului pînă la limita inferioară a răşinoaselor.

468
 Prezintă mare importanţă economică, deoarece produce un lemn de calitate
superioară, foarte elastic, rezistent şi durabil'. Derulat şi lustruit frumos, este de
mare efect în căptuşiri interioare de vagoane, avioane, vapoare etc. Lemnul de
frasin cu inele ondulate (lemnul creţ) este mult solicitat şi folosit în industria
mobilei. Dintre speciile autohtone, frasinul comun produce cel mai bun lemn
pentru schiuri şi alte articole sportive. Rapiditatea de creştere, producţia destul
de ridicată şi mai ales calităţile excepţionale ale lemnului fac cultura frasinului
deosebit de rentabilă. El merită să fie introdus în condiţii favorabile de
vegetaţie, de la cîmpie pînă la munte, în regiunea amestecurilor de fag cu brad.
Fiind totuşi o specie pretenţioasă, se va instala de preferinţă pe soluri fertile,
bogate în calciu, profunde, afinate şi permanent reavăn-jilave. De asemenea,
vor fi evitate staţiunile cu geruri excesive peste iarnă. In formula de împădurire,
frasinul se recomandă ca specie principală de amestec. Deoarece singur nu
protejează solul, el va fi totdeauna asociat în amestec intim cu specii de ajutor
şi arbuşti.
Frasinul comun se instalează artificial prin plantaţii cu puieţi produşi în
pepinieră. Fructifică de la vîrsta de 20—30 ani la intervale de 2 ani. înainte de
semănare, seminţele se stratifică la temperaturi alternante. La început se ţin
timp de 60—75 zile la temperaturi mai ridicate, de 12—15°C, şi apoi alte 60—
75 zile la temperaturi joase, de 3—5°C. Se seamănă în rigole, la adîncimea de 3
—4 cm, folosind cca. 70 seminţe pentru a obţine o desime de 25—30 puieţi la
metrul de rînd. Puieţii devin apţi de plantat la 2 ani şi, în condiţii deosebit de
favorabile, chiar la un an. Pentru a evita bifurcarea tulpinilor, puieţii de frasin
nu se recepează după plantare.
290
3.6. CULTURA CIREŞULUI PĂDUREŢ
Cireşul pădureţ (Cerasus avium (L.) Monch., syn. Prunus avium L.) se
intîlneşte spontan ca arbore diseminat în pădurile de deal. Produce un lemn de

469
culoare roşie-brună, strălucitoare, ce se poate lustrui frumos şi valorifica
superior la fabricarea mobilei, confecţionarea instrumentelor muzicale,
obiectelor de strungărie şi sculptură. Fructele sale comestibile sînt mult căutate
pentru prepararea de dulceţuri, compoturi etc.
Dată fiind importanţa sa forestieră şi îndeosebi valoarea ridicată a lemnului
produs, se recomandă cultivarea cireşului, ca specie principală de amestec,
pretutindeni unde poate vegeta. Vegetează aproape pe toate solurile, cu
excepţia celor prea grele, argiloase şi a celor prea uscate sau mlăştinoase. Nu
poate fi cultivat sub izohieta de 600 mm şi nici în staţiuni cu geruri mari de
iarnă (sub —30°C).
Fructele de cireş se recoltează vara (iunie—iulie), pe măsură ce se coc,
deoarece sînt foarte căutate de păsări. După cules, cireşele se pun scurtă vreme
la macerat, apoi sîmburii se separă de partea cărnoasă prin frecare şi spălare. In
vederea semănării lor în pepinieră, seminţele se stratifică timp de 40 zile în
nisip umed la temperatura de 5—7°C. Seminţele se seamănă în rigole la
adîncimea de 4—5 cm toamna şi la 3—4 cm primăvara, folosind o normă de 20
g pentru obţinerea unui număr de 20—25 puieţi la metrul de rînd. Puieţii de
cireş cresc repede, ajungînd apţi de plantat la vîrsta de 1—2 ani.
3.7. CULTURA TEILOR
In flora forestieră a ţării noastre se întîlnesc trei specii ale genului Tilia :
teiul pucios (Tilia cordata Mill. syn. T. parvifolia Ehrh.), teiul argintiu (T.
tomentosa Monch. syn. T. argentea Desf.) şi teiul cu frunza mare (T.
platyphyllos Scop. syn. T. grandifolia Ehrh.), Teii participă la alcătuirea
arboretelor de şleau, mai ales în regiunile din sudul, estul şi vestul ţării. In
pădurile de deal, ei apar în asociaţie cu gorunul, iar la cîmpie cu stejarul
pedunculat, prezenţa lor fiind necesară mai cu seamă în lipsa carpenului. Nu
rareori, prin degradarea unor şleauri, au luat naştere arborete pure de tei
(teişuri). Ca elemente componente ale pădurilor din arealul lor de răspîndire

470
naturală, teii joacă un rol multiplu, prezen- tînd o mare importanţă economică
şi culturală.
Teii au o creştere rapidă şi produc cantităţi însemnate de lemn la vîrste
relativ mici. In staţiuni deosebit de prielnice, pot înregistra, la 25—30 ani, o
creştere cu 10—12 m3/an/ha. Lemnul lor moale, omogen şi uşor este mult
căutat şi folosit în tîmplărie, strungărie, sculptură şi pirogravură, la
confecţionarea creioanelor, în industria chibriturilor, a hîrtiei- şi celulozei etc.
Intrucît, prin uscare nu crapă şi nici nu se deformează, este foarte preţuit ca
lemn ascuns în industria mobilei. Lemnul de tei capătă utilizări industriale de la
cele mai mici dimensiuni. Aşa, de exemplu, sortimentele cu grosimi pînă la 5
cm, se folosesc la fabricarea plăcilor aglomerate, de la 8 cm pentru celuloză, iar
cele cu diametre mai mari pot fi derulate pentru chibrituri, placaje, furnire etc.
Liberul de tei este un foarte bun înlocuitor al rafiei. Florile de tei sînt
decorative, melifere, mult apreciate pentru ceaiuri medicinale.
Rolul ameliorator al teilor în pădurile de stejar pedunculat şi gorun este de
prim ordin. Formînd frecvent un al doilea etaj, teii contribuie la
ii*
291
realizarea şi menţinerea unui masiv închis, stimulînd creşterea şi elagajul
speciilor de stejar. Prin frunzişul lor bogat şi des, protejează solul ferin- du-1 de
uscăciune şi înierbare. Litiera de tei, cu un conţinut bogat de calciu, se
descompune uşor şi fertilizează solul. în prezenţa teilor, solul este totdeauna
sănătos, structurat, reavăn şi bine afinat. Aceste multiple avantaje de ordin
economic şi cultural pe care le prezintă teii, pledează pentru folosirea lor mai
largă în staţiuni corespunzătoare din diferitele formaţii şi tipuri de pădure
populate cu gorun şi stejar pedunculat.
Teiul pucios se recomandă ca specie de ajutor în staţiuni mai prielnice
pentru gorun şi îndeosebi proprii şleaului de deal, pe soluri fertile, revene, cu

471
textură mijlocie, unde volumul precipitaţiilor medii anuale nu scade sub 600
mm.
Teiul argintiu este indicat în regiunile de cîmpie şi coline, cu climat mai
temperat, pe soluri cu troficitate ridicată, permanent revene.
Teiul cu frunza mare, deşi mai puţin răspîndit natural, merită mai multă
atenţie, deoarece realizează dimensiuni mai mari şi asigură producţii ridicate.
Cultura lui se recomandă în staţiuni proprii şleaurilor de cîmpie şi de deal, unde
poate căpăta rolul speciilor principale de amestec.
în general, toţi teii prezintă interes deosebit pentru spaţii verzi, ca specii
ornamentale. Trebuie reţinut că folosirea teiului pucios în plantaţii, pe străzi şi
bulevarde este mai puţin indicată, deoarece expune pavajul la denivelări din
cauza înrădăcinării superficiale şi a capacităţii lui de drajonare. Teii se
instalează în culturi prin plantaţii. înfloresc în iunie şi seminţele ajung la
maturaţie în luna august, începutul lui septembrie. Pentru a avea o răsărire
normală în primăvara anului următor, seminţele se recoltează în pîrgă şi se
seamănă imediat. Perioadele optime de recoltare sînt: 5—10 august la cîmpie şi
15—25 august la deal pentru teiul cu frunza mare; 1—5 septembrie la cîmpie şi
10—15 septembrie la deal pentru teiul argintiu; 20 august pînă la 10 septembrie
pentru teiul pucios, indiferent de regiune. în cazul cînd recoltarea are loc după
coacerea fructelor, seminţele se stratifică timp de 150—180 zile la temperatura
de 3—5°C, pentru a putea fi semănate primăvara. Dacă seminţele stratificate se
expun la temperaturi alternante (ca la frasin), durata de pregătire se reduce la
70 zile. Semănarea se face în rigole, la adîncimea de 3—4 cm, într-un sol
reavăn care se menţine în această stare prin irigare sau mul- cire. După răsărire,
culturile se umbresc. Puieţii de tei devin apţi de plantat la 2 ani. Pentru spaţii
verzi, se folosesc puieţi de talie mare, care se obţin prin repicaj.
3.8. CULTURA PALTINILOR

472
 Dintre acerineele autohtone, paltinul de munte (Acer pseudoplatanus L.) şi
paltinul de cîmp (A. platanoides L.) prezintă cea mai mare importanţă
forestieră. Ca specii de amestec, paltinii îmbunătăţesc componenţa pădurilor,
sporind valoarea lor economică.
Lemnul acestor două specii este alb, fără duramen, lucios, omogen, cu
structură fină, uniformă şi, în general, cu fibra dreaptă. Razele medulare, de
culoare albă sidefie, formează numeroase oglinzi, foarte lucioase pe secţiunea
radială. Prezintă destul de frecvent, mai ales cel de munte, desene
caracteristice, datorită fibrei ondulate (creaţă) mult căutate şi apreciate în
industria furnirelor, a mobilei şi a căptuşelilor interioare decorative.
292
Paltinul dc munte, frecvent întîlnit în etajul montan şi în regiunea de dealuri,
creşte repede şi atinge înălţimi mari (30 m). Introducerea lui, în amestec cu
gorunul sau cu fagul în regiunile de deal şi mai ales cu răşinoasele, la altitudini
mari este indicată şi totdeauna binevenită. Asociat cu molidul, prin sistemul de
înrădăcinare, sporeşte rezistenţa arboretelor la acţiunea vîntului, iar prin
frunzişul său împiedică acidificarea solului. Aceste avantaje pledează pentru
urcarea lui altitudinală, alături de molid, peste limita arealului natural, chiar
dacă aici produce lemn în cantitate mai redusă. Ca specie principală de
amestec, paltinul de munte va trebui să intre în compunerea arboretelor
amestecate în proporţia îngăduită de staţiune. Producţia lui ridicată fiind strîns
legată de prezenţa solurilor mai profunde, revene şi bogate în humus, el va fi
introdus grupat, în pilcuri amplasate, de regulă, în locuri mai aşezate.
Paltinul de cîmp, întîlnit diseminat în pădurile de foioase din regiunile de
cîmpie şi deal, se va introduce ca specie de amestec în compunerea arboretelor
de gorun şi stejar. Situîndu-se obişnuit în etajul al doilea, el' favorizează
realizarea unor trunchiuri mai drepte şî mai curăţate de crăci la stejar, soorindu-
le astfel valoarea. Participarea lui la alcătuirea arboretelor cu bază de cvercinee

473
nu trebuie să depăşească 20»/o- Paltinul de cîmp este o specie frecvent
cultivată în parcuri, grădini şi pe marginea aleilor şi străzilor, datorită portului
său ornamental şi rezistenţei sale la praf, fum şi gaze.
Paltinii se înmulţesc destul de uşor din seminţe şi se instalează artificial prin
plantaţii. Seminţele acestor specii ajung la maturaţie toamna în lunile
septembrie—octombrie, cînd se şi recoltează. După recoltare, samarele se
zvîntă cîteva zile şi la nevoie se păstrează în continuare aşezate în saci, coşuri
sau lăzi, care se depozitează în camere reci şi bine aerisite, pînă în momentul
cînd se seamănă sau se pun la stratificat. Semănate toamna, curînd, după
recoltare, seminţele de paltin răsar normal în primăvara următoare, fără o
stratificare prealabilă. Dacă semănatul se amînă pentru primăvară, seminţele se
stratifică la temperatura de 3—5°C, timp de 30 zile, în cazul paltinului de
munte şi 60—90 zile în cazul celui de cîmp.
Semănăturile în pepinieră se fac în rigole la adîncimea de 3—4 cm, folosind
16—18 g seminţe la metrul de rînd. Obişnuit, puieţii devin apţi de plantat la 2
ani, dar în condiţii deosebit de prielnice chiar la un an. Puieţii de talie mare,
destinaţi spaţiilor verzi se obţin prin repicaj.
3.9. CULTURA ULMILOR
In flora ţării noastre se găsesc mai multe specii de ulm. Dintre acestea.
ulmul de cîmp (Ulmus joliacea Gilib.) si ulmul de munte (U. montana Stokes.)
prezintă cea mai mare importanţă silvoeconomică. Ulmii sînt specii de
diseminaţie. De aceea, nu formează arborete pure decît în cazuri cu totul
excepţionale. Ei intră, în mod obişnuit, în compunerea pădurilor de amestec din
regiunile de cîmpie, deal şi munte, contribuind cu alte specii la ridicarea valorii
arboretelor.
Ulmul de cîmp, comun în regiunile de cîmpie şi de deal din toată ţara, este
mult apreciat pentru lemnul său tare. elastic, cu variate întrebuinţări în
tîmplărie, strungărie, rotărie, construcţii civile şi hidrotehnice. Cultura lui este

474
indicată în pădurile de stejar pedunculat din regiunile de cîmpie şi chiar în
silvostepă, alături de stejarul brumăriu. Nu trebuie să se uite
293
insă că cele mai bune rezultate în cultura ulmului de cîmp se obţin pe soluri
bogate, afinate, revene pînă la jilave, cu conţinut de carbonat de calciu. Avînd
un rol important în fixarea şi ameliorarea solului, el poate fi folosit, în anumite
limite, şi la împădurirea terenurilor degradate. Aici se comportă adeseori ca o
specie robustă de mare rusticitate, permiţînd instalarea lui în condiţii grele de
vegetaţie din regiuni secetoase, pe soluri erodate sau crude, pe depozite de
transport etc. din formaţiile cu argile, marne, loessuri şi calcare. Poate vegeta,
de asemenea, pe soluri aluvionare, rezistînd la inundaţii de scurtă durată, ca şi
la uscăciune. Rezistă la praf şi fum, ceea ce-i conferă o largă utilizare în spaţii
verzi din cuprinsul centrelor industriale, în parcuri, grădini şi pe margini de
drumuri. Deşi, în ultimul timp, ulmul de cîmp a suferit mult din cauza grafiozei
— care a provocat uscarea lui în masă — nu trebuie renunţat la cultura acestei
specii valoroase.
Ulmul de munte, întîlnit în regiunea de deal şi munte, mai rar la cîmpie,
produce un lemn inferior celui de cîmp dar cu utilizări asemănătoare. Fiind mai
puţin exigent faţă de căldură şi mai rezistent la grafioză, urmează să fie
introdus în pădurile de deal şi munte, pînă la limita superioară a făgetelor, pe
soluri bogate, revene şi uneori chiar pe cele superficiale şi calcaroase.
La instalarea artficială a ulmilor se recurge întodeauna la plantaţii.
Seminţele de ulm îşi păstrează greu capacitatea de germinare şi pentru a răsări
cer condiţii speciale de sol (mai ales umiditate), care nu pot fi asigurate decît în
pepinieră. Seminţele de ulm ajung la maturaţie în cursul lunii mai, frecvent
înainte de înfrunzire. Pot fi recoltate în momentul cînd aripioarele trec de la
culoarea verde la alb-gălbuie. Se culeg în cîteva zile, altfel se pierd prin
diseminare. In practica obişnuită, seminţele de ulm se seamănă în timpul cel

475
mai scurt, după ce au fost recoltate. Semănatul se face în rigole cu profil
dreptunghiular, late de 5—6 cm şi adinei de 2—3 cm. Sămînţă împrăştiată cît
mai uniform pe spaţiul rigolei, fără să fie suprapusă, se acoperă cu un strat
foarte subţire (de cca. 0,4 cm) de pămînt sau compost cernut, care se tasează
uşor. Solul se udă înainte şi după semănare şi se protejează prin mulcire,
folosind frunze sau paie. După 7—8 zile, cînd plantulele încep să răsară, stratul
protector se răreşte treptat pe spaţiul rigolei şi apoi se înlătură complet. In
continuare, culturile se protejează cu ajutorul umbrarelor încă 10—15 zile.
După ridicarea umbrarelor, se verifică desimea culturilor, şi la nevoie, se
execută rărirea pentru a reţine 40—50 puieţi la metrul de rînd. In condiţii
favorabile de vegetaţie, puieţii de ulm cresc repede, ajungînd apţi de plantat în
toamna imediat următoare, adică după un singur sezon de vegetaţie. Distanţele
şi modul de plantare a puieţilor de ulm sînt cele adoptate pentru speciile cu care
se asociază.

3.10. CULTURA ANINILOR

In flora ţării noastre există în mod natural trei specii de anin dintre care
aninul negru (Alnus glutinosa (L.) Gaertn.) şi aninul alb (A. incana (L.)
Moencli.) prezintă importanţă mai mare atît prin produsele pe care le oferă, cît
mai ales prin capacitatea lor de a vegeta în staţiuni improprii altor specii.
Aninul negru, exigent faţă de umiditatea din sol şi atmosferă, vegetează de
preferinţă în văi şi lunci, pe malul apelor încet curgătoare, pe
294
soluri cu apa freatică aproape de suprafaţă, bogate în humus sau miloase.
Datorită ţesuturilor aeremchimatice şi a nodozităţilor de pe rădăcini, aninul —
spre deosebire de multe alte specii — poate suporta excesul de apă, contribuind
la ameliorarea solului prin drenaj biologic şi prin îmbogăţirea lui în azot. Avînd
temperament de lumină, formează arborete pure denumite „aninişuri" sau

476
„zăvoaie de anin". Chiar în condiţii mai grele de vegetaţie, aninul negru creşte
repede, asigurînd producţii mari de biomasă la vîrste mici. Aşa, de exemplu, la
60 ani înregistrează o productivitate de peste 11 m3/an/ha şi diametre de
aproape 30 cm. Produce un lemn foarte durabil în contact cu apa, din care
cauză găseşte numeroase utilizări în construcţii hidrotehnice. Se derulează uşor,
fiind utilizat la fabricarea chibriturilor, placajelor etc. împreună cu lemnul altor
specii se foloseşte în producţia plăcilor aglomerate (PAL şi PFL).
Aninul alb este o specie boreal montană, mai puţin exigentă faţă de sol decît
aninul negru. Vegetează atît pe soluri afinate, bogate, cît şi pe cele crude,
compacte şi reci. Rezistă la excesul de umiditate dar suportă şi un anumit grad
de uscăciune. Datorită rusticităţii sale, este socotită specie pionieră de interes
forestier. Lemnul său este mai puţin valoros ca cel al aninului negru.
Ţinînd seama că produsele lemnoase furnizate de anini sînt din ce în ce mai
căutate şi preţuite, ca şi de faptul că au o creştere destul de rapidă în terenuri în
care foarte puţine alte specii pot fi instalate, aninul alb şi mai ales cel negru
trebuie să fie introdus în albiile joase şi pe malurile cursurilor de apă. Aninul
negru poate fi cultivat din regiunea de cîmpie (lunca Dunării) şi de coline, pînă
în etajul montan inferior. El este o specie foarte potrivită pentru consolidarea
malurilor şi aterisamentelor, pentru fixarea şi punerea în valoare a nisipurilor
umede etc. La altitudini mai mari, din regiunea montană, poate fi folosit în
acelaşi scop aninul alb.
Instalarea culturilor de anin se realizează în principal prin plantaţii şi numai
în rare ocazii prin semănături directe. Indiferent de metoda folosită, este
necesar ca seminţele să fie de provenienţă locală, recoltate de pe exemplare cu
cele mai bune însuşiri fenotipice. Seminţele de anin ajung la maturaţie spre
sfîrşitul lunii septembrie, cînd urmează să fie recoltate. In pepiniere, semănatul
se execută în rigole dreptunghiulare adîncite pînă la 2-—2,5 cm şi late de 5—6
cm. Seminţele se împrăştie uniform pe spaţiul rigolelor şi se acoperă cu un strat

477
foarte subţire (2—6 mm) de humus sau compost cernut. Stratul de sol cu
seminţe se menţine permanent în stare umedă, la nevoie prin udat artificial.
După răsărire, plantulele rămîn slab ancorate în sol şi expuse la acţiunea
mecanică a picăturilor de apă, care pot provoca culcarea. De aceea, culturile se
protejează, la. început, cu umbrare de trestie sau nuiele fixate direct pe sol.
Acest sistem de mulcire contribuie în plus la menţinerea umidităţii solului, îm-
piedică formarea crustei şi instalarea timpurie a buruienilor. Cînd plantulele au
ajuns să depăşească adîncimea rigolelor şi au două frunze, umbrarele se înalţă
la 25—30 cm şi se menţin pînă ce culturile sînt suficient consolidate. Puieţii
devin apţi de plantat la vîrsta de 2 ani. Executarea
295
plantaţiilor curind după scosul puieţilor sporeşte reuşita culturilor. Plantaţiile se
fac în gropi. In cazul terenurilor cu exces de apă, gropile se execută pe muşuroi
sau pe coame de brazdă. Aninii se plantează obişnuit la distanţe de 2/2 m, dar
în terenuri mlăştinoase se adoptă distanţa de 1/1 m, folosind 10 000 puieţi pe ha
pentru a grăbi drenajul biologic. Semănăturile directe se aplică în climate mai
umede şi, de regulă, în cazul aninului alb. Ele se fac prin împrăştiere pe toată
suprafaţa terenului de împădurit şi la nevoie pe muşuroi sau valuri de pămînt.
3.11. CULTURA MESTEACĂNULUI
Mesteacănul (Betula verrucosa Ehrh.), întîlnit spontan din regiunea
dealurilor pînă în etajul subalpin, se impune tot mai mult ca specie de interes
forestier. Dotat cu însuşiri colonizatoare, este una din speciile de primă
împădurire, care se instalează uşor în locurile goale produse prin tăieri rase,
doborîturi de vînt sau alte cauze. Produce un lemn alb, uşor şi elastic, foarte
apreciat în industria avioanelor, în confecţionarea placajelor, ambalajelor, în
strungărie, rotărie şi construcţii interioare. Din ramurile groase şi necojite se fac
garduri şi chioşcuri ornamentale, iar din ramurile subţiri se fac mături.

478
 Scoarţa este bogată în tanin de calitate superioară, cunoscută sub numele de
iuft. Seva de mesteacăn conţine 8—9% zahăr şi este folosită, în ţările nordice,
la prepararea unor băuturi alcoolice. Tot din sevă se prepară loţiuni de păr.
Avînd un port graţios, scoarţa albă şi ramuri pendente, mesteacănul prezintă
un interes ornamental de prin ordin, fiind mult folosit şi cultivat în spaţii verzi.
Este rezistent la ger şi fum.
Datorită cerinţelor sale modeste, mesteacănul se impune tot mai mult în
silvicultura noastră, urmînd să fie introdus în staţiuni cu soluri superficiale,
schelete şi sărace, pe grohotişuri, pe nisipuri şi în terenuri degradate din
regiunile de deal şi munte, unde poate asigura o reuşită mai bună şi producţie
de lemn mai mare decît alte specii. Dotat cu o mare amplitudine ecologică,
poate creşte în cele mai variate condiţii de sol şi substrat petrografic. Nu
suportă umbrirea şi nici uscăciunea din atmosferă.
Mesteacănul poate fi instalat artificial prin semănături directe şi prin
plantaţii. Seminţele ajung la maturaţie şi se recoltează, în funcţie de regiunea
fitoclimatică, de la începutul lunii august pînă în septembrie. Tehnologia
producerii puieţilor în pepinieră este similară cu cea aplicată la ulm şi la anin.
Mai uşoare sînt semănăturile directe care se pot face cu rezultate bune prin
împrăştiere pe zăpadă la sfîrşitul iernii, cînd dispun de umiditatea necesară
germinării. Solul trebuie să fie receptiv, neînier- bat şi afinat, eventual pregătit
în prealabil. Capacitatea de germinaţie fiind scăzută, se folosesc obişnuit norme
de semănat mai mari (2—5 g la metrul de rigolă sau 10—25 g/m2).
296
CAPITOLUL 4
CULTURA SPECIILOR FOIOASE EXOTICE
4.1. CULTURA SALCIMULUI
Salcîmul (Robinia pseudacacia L.), originar din America de Nord, este o
specie repede crescătoare, larg introdusă şi răspîndită în afara arealului său

479
natural. El s-a impus de multă vreme ca arbore forestier deosebit de preţuit
graţie creşterii lui rapide încă din primii ani, plasticităţii ridicate şi uşurinţei de
cultură, cît şi datorită calităţii superioare a lemnului produs.
Lemnul său este dens, elastic şi durabil, rivalizînd cu. cel de stejar. Are
multiple utilizări gospodăreşti şi industriale, îndeosebi ca stîlpi de mină şi
telecomunicaţii, araci, spiţe de roţi, parchete şi chiar mobilă. Florile sale sînt
melifere de prim rang. Multiplele utilizări îl fac un arbore foarte mult cultivat
în jurul gospodăriilor săteşti. Salcîmul a fost introdus în ţara noastră pe la anul
1750. Primele plantaţii cu caracter forestier au fost executate în anul 1852 la
Băileşti — Oltenia, cu scopul fixării nisipurilor mobile de aici. Rezultatele
acestor prime încercări au fost cît se poate de promiţătoare. In climatul mai
temperat al Olteniei, pe nisipurile destul de bogate în substanţe nutritive şi
suficient alimentate cu apă din stratul freatic, salcîmul a găsit condiţii
excepţionale de vegetaţie, reali- zînd dimensiuni comparabile cu cele din
cuprinsul arealului natural. Aici atinge producţii medii maxime de 15—17
m3/an/ha şi pînă la 30 ani ajunge la vîrsta exploatabilităţii absolute. In cîteva
decenii, după primele rezultate pozitive, cultura sa a fost extinsă în Oltenia, pe
o suprafaţă de peste 38 000 ha. De aici s-a trecut la împăduriri cu salcîm în
Bărăgan. Condiţiile staţionale fiind însă diferite, rezultatele n-au mai fost la fel
de bune. Cu toate acestea, în perioadele următoare, salcîmul a continuat să fie
larg folosit în lucrări de împădurire pe nisipuri continentale şi mai ales în te-
renuri degradate prin eroziune în tot cuprinsul ţării, cu excepţia regiunilor
montane. In prezent, acoperă o suprafaţă totală de peste 126 000 ha.
Multă vreme, salcîmul a fost considerat specie rustică, puţin exigentă,
potrivită pentru culturi forestiere în condiţii extreme. In realitate, este o specie
pretenţioasă faţă de sol şi climă. Dacă uneori vegetează satisfăcător pe soluri
mai sărace, acest fapt se datorează sistemului său de înrădăcinare foarte
dezvoltat şi capabil să exploreze un mare volum de sol. După epuizarea

480
resurselor din sol, el degenerează şi treptat dispare. Salcîmul vegetează viguros
şi asigură producţii importante cînd este cultivat în regiuni cu multă căldură
estivală şi cu sezon de vegetaţie lung, în staţiuni cu soluri uşoare, nisipoase
pînă la lutoase, fără exces de apă, lipsite de săruri solubile şi carbonat de calciu,
neutre sau slab acide. Foarte important pentru reuşita şi prosperarea culturilor
de salcîm este starea bună de afînare şi aerisire a solului. Salcîmul poate vegeta
şi pe soluri mai grele textural sau mai sărace în umiditate, cu condiţia să fie
profunde şi cu o permanentă stare bună de afînare. Salcîmul nu suportă solurile
calcaroase, nisipurile-sărace şi uscate, solurile crude, superficiale şi nici
solurile grele excesiv de compacte şi înierbate. Nu trebuie uitat că la
înrăutăţirea condiţiilor edafice adeseori contribuie chiar salcîmul, care lipsit de
un frunziş bogat şi des, nu protejează solul. In culturile de sal-cîm, de regulă
pure, vîntul şi razele solare pătrund nestingherite la sol, provocînd uscarea,
compactizarea şi înţelenirea acestuia.
Plasticitatea deosebită a salcîmului, rapiditatea de creştere şi calitatea
lemnului îi conferă un loc important în proiectele de împăduriri din staţiuni
extreme sau alterate de factorul antropeic. Cultura sa este indicată în regiunile
de cîmpie şi de dealuri, fără să depăşească în altitudine limita de răspîndire
naturală a stejarului.
In condiţii edafice convenabile, folosirea salcîmului se recomandă în
continuare pentru ameliorarea unor terenuri degradate prin eroziune, îm-
pădurirea nisipurilor continentale, substituirea unor arborete slab productive
etc. Mai mult decît pînă acum, salcîmul trebuie folosit la substituirea
stejeretelor de silvostepă, unde poate asigura producţii de cel puţin 5—6
m3/an/ha, ceea ce înseamnă un spor considerabil de biomasă faţă de
productivitatea scăzută a arboretelor actuale naturale. Acest lucru se impune cu
atît mai mult, cu cît aici salcîmul poate fi instalat chiar pe soluri mai grele

481
textural, dacă acestea sînt adine mobilizate şi întreţinute permanent într-o stare
bună de afînare.
Pentru instalarea culturilor de salcîm, în general se impune pregătirea
terenului prin lucrarea solului pe toată suprafaţa. Această pregătire este cu atît
mai necesară, cu cît regiunea este mai secetoasă şi mai expusă înierbării.
Salcîmul fructifică anual şi destul de abundent. Păstăile se coc în au- gust-
septembrie, iar recoltarea lor poate dura mai multe luni. După recoltare,
păstăile se usucă şi apoi se treieră pentru extragerea seminţelor.
In pepinieră se seamănă primăvara după ce seminţele au fost pregătite, în
prealabil, prin forţare hidrotermică, mecanică sau chimică. Se seamănă la
adîncimea de 3—4 cm, folosind 1,6 g de seminţe la metrul de rigolă. Puieţii
devin apţi de plantat la vîrsta de 1—2 ani. Trasplantarea puieţilor este uşoară şi
sigură. După plantare, puieţii se recepează pentru a creşte de la început mai
viguros. Pînă la constituirea stării de masiv. solul din culturile pure de salcîm se
întreţine prin praşile. Odată încheiat, arboretul protejează destul de bine solul,
ferindu-1 de uscăciune, tasare şi înierbare pînă la vîrsta de 10—12 ani. De la
această vîrstă, plafonul începe să se rărească şi condiţiile edafice se înrăutăţesc.
Pentru a preveni acest pericol, întreţinerea solului prin praşile se reia şi se
continuă pînă la vîrsta exploatabilităţii (25—30 ani).
4.2. CULTURA NUCULUI NEGRU
Nucul negru (Juglans nigra L.) este o specie forestieră de ţinuturi joase.
Prezintă importanţă economică datorită creşterilor sale active şi calităţii
lemnului produs. Fără să aibă fineţea nucului comun, lemnul a- cestei specii
este dotat cu însuşiri tehnologice valoroase. Are aceleaşi utilizări ca şi lemnul
nucului comun, fiind mult apreciat în industria mobilei, în construcţii navale,
aeronautice etc. Spre deosebire de nucul comun, cel negru are un port forestier,
pretîndu-se foarte bine la cultura în masiv.

482
 Nucul negru este o specie exigentă faţă de sol. Pentru a vegeta în condiţii
optime, urmează să fie instalat pe soluri profunde, uşoare, nisipo- lutoase,
bogate, reavăn-jilave pînă la jilav-umede. Regimul de umiditate în sol pare să
fie condiţia esenţială pentru reuşita culturilor de nuc negru. Cele mai bune
rezultate se obţin cultivînd această specie în luncile rîuri-
298
lor, dacă nu sînt supuse la inundaţii de lungă durată. Poate vegeta şi pe soluri
mai puţin umede, atunci cînd apa freatică este permanent accesibilă.
La noi, regiunile cele mai indicate pentru cultura nucului negru sînt cîmpiile
din vestul şi sudul ţării, ca şi colinele din vecinătatea lor, pînă la 300—400 m
altitudine. Respectînd riguros cerinţele nucului faţă de sol, în aceste regiuni se
va da preferinţă staţiunilor din luncile rîurilor şi teritoriilor învecinate, cu un
climat mai moderat.
Nucul negru se înmulţeşte din seminţe. Nucile recoltate în lunile sep-
tembrie-octombrie, se curăţă de învelişul cărnos şi apoi se supun imediat la
stratificare pentru semănături de primăvară.
Instalarea nucului negru se poate face atît prin semănături directe, cît şi prin
plantaţii. Se seamănă 30 de nuci la un metru de rigolă sau 4—5 la un cuib,
încorporate la 4—6 cm adîncime. In pepinieră, după o singură perioadă de
vegetaţie, puieţii ajung la 50—70 cm înălţime, devenind apţi de plantat. Nucul
negru va fi folosit ca specie principală de amestec în proporţie de 5—10%,
împreună cu stejarul pedunculat, frasinul, ulmul etc., faţă .de care se va
introduce grupat. Se recomandă asocierea sa intimă cu specii de ajutor
(jugastru, carpen) şi arbustive, cum ar fi alunul, sîngerul, salba moale, lemnul
cîinesc, călinul etc.
4.3. CULTURA STEJARULUI ROŞU
Stejarul roşu (Quercus borealis Michx.) produce un lemn rezistent, destul de
trainic, care se lucrează uşor, fiind apt pentru mobilă, parchete şi ca lemn de

483
construcţii. Cu toate că lemnul său nu are calităţile celui produs de stejarii
indigeni (pedunailat şi gorun), stejarul roşu prezintă totuşi importanţă forestieră
prin rapiditatea de creştere, mai ales în tinereţe şi prin volumul însemnat de
material lemnos produs la vîrste nu prea înaintate. Fiind o specie boreală, intră,
la noi, în vegetaţie mai tîrziu şi astfel scapă de vătămările ce pot fi cauzate de
îngheţurile tîrzii. Rezistă, de asemenea, la atacul făinării stejarului şi omizilor
defoliatoare.
Stejarul roşu este întotdeauna foarte apreciat ca arbore ornamental, datorită
frunzişului bogat, viu colorat în galben-brun spre toamnă şi a- proape
marcescent. Este în acelaşi timp unul din genitorii cei mai des folosiţi în lucrări
de selecţie. Cultura stejarului roşu cu scop forestier, poate fi urcată altitudinal
peste limita naturală a gorunului, în partea inferioară a subzonei fagului. Se
recomandă, de asemenea, introducerea lui în staţiunile din regiunile de deal şi
de cîmpie, acolo unde gorunul sau stejarul pedunculat vegetează mai slab, din
cauza unor circumstanţe locale, cum ar fi, spre exemplu, îngheţurile tîrzii şi
gerurile puternice de peste iarnă.
Stejarul roşu găseşte cele mai bune condiţii de vegetaţie pe soluri nisipo-
lutoase, bogate, afinate şi reavene pînă la jilave. Poate fi instalat şi pe soluri
nisipoase, mai sărace sau pe soluri luto-argiloase, argiloase şi calcaroase, cu
condiţia să aibă permanent un regim favorabil de umiditate. Nu suportă
uscăciunea prea mare şi nici umiditatea excesivă.
Cultura stejarului roşu este, în general, uşoară, fără să difere de cea a
stejarilor autohtoni. Fructifică de timpuriu şi aproape anual. Maturaţia
seminţelor e bienală. Ghinda se păstrează relativ uşor şi dispune de o
299
capacitate ridicată de răsărire. In cazul semănăturilor de toamnă, rezistă la
temperaturile scăzute de peste iarnă, datorită stratului izolator pislos din
ghindă, aflat între cotiledoane şi tegument. In pepinieră, puieţii stejarului roşu

484
ajung apţi de plantat la vîrsta de 1—2 ani, cînd realizează înălţimi pînă la 75
cm. La 3 ani ajunge la 1,5 m înălţime.

CAPITOLUL 5 CULTURI FORESTIERE SPECIALIZATE

5.1. CONSIDERAŢII GENERALE
Prin culturi forestiere specializate se înţeleg acele culturi de plante lemnoase
care au o destinaţie specială şi produc, în general, materia primă reclamată de
un anumit sector industrial. Aceste materii prime pot fi lemnoase sau
nelemnoase.
In ultima vreme cresc considerabil cerinţele faţă de lemnul destinat
fabricării hîrtiei şi celulozei. Numeroase analize economice, efectuate de
organisme internaţionale asupra consumului diferitelor sortimente de lemn în
ultimii 10—15 ani. ca şi previziunile referitoare la evoluţia acestui consum în
perspectivă, scot clar în evidenţă creşterea vertiginoasă a cerinţelor de materie
primă pentru industria hîrtiei şi celulozei, atît pe plan mondial, cît şi pe plan
regional.
La fabricarea hîrtiei şi celulozei se folosesc în proporţie de peste 77%
pastele din lemn. Iată de ce în ţările din vestul Europei, structura nevoilor de
lemn industrial se modifică, crescînd considerabil ponderea lemnului pentru
industria de hîrtie şi celuloză. In aceste ţări, volumul lemnului necesar
industriei de hîrtie şi celuloză a crescut de la 52 mii. m 3 în 1950, la 105 mii. m3
în 1965 şi se aşteaptă să ajungă la 187 mii. m3 în 1980. ceea ce ar reprezenta
54% din totalul lemnului de lucru industrial.
In ţara noastră, atît producţia de celuloză şi hîrtie, cît şi ponderea absolută a
lemnului destinat acestei industrii, cunosc o dinamică surprinzătoare,
înscriindu-se în ritmul european şi mondial de dezvoltare. In perspectiva
următorilor 40 ani, ponderea relativă a lemnului pentru celuloză va creşte de la
12,6% la 30,2% (în anul 2010) din totalul lemnului industrial necesar. Iată de

485
ce, în ultimii ani, s-a trecut, şi nu fără succes, la instalarea artificială a unor
culturi forestiere specializate pentru producerea lemnului de celuloză.
Asemenea culturi forestiere — de regulă intensive — sînt limitate la
producerea unei anumite categorii de sortimente reclamată de industria hîrtiei şi
celulozei.
Pe de altă parte, se ştie că speciile forestiere privite în totalitatea lor (arbori
şi arbuşti), pot da în afară de lemn (produsul lor principal) şi alte produse, care
se dovedesc foarte utile şi mult căutate. Arborii şi arbuştii conţin o serie de
substanţe care nu pot fi înlocuite uşor de produsele sintetice, deoarece acestea
din urmă nu le pot egala, neavînd aceeaşi eficacitate. Astfel, în coaja, lujerii,
mugurii, fructele şi frunzele multor specii lemnoase, există substanţe colorante
pe care populaţia satelor le-a cunoscut şi folosit din timpuri străvechi pentru
vopsitul ţesăturilor. In fruc-
300
tele de măceş şi de cătină albă, ca şi în coaja de paţachină, există vitamine în
cantităţi apreciabile şi atît de curative, încît se fac mult căutate de industria
farmaceutică. Coaja multor specii şi frunzele de scumpie, cătină roşie, oţetar
etc. conţin tanin folosit la argăsitul şi tăbăcitul pieilor. La salbe şi Eucomia,
coaja reprezintă materia primă din care se extrage gutaperca. Frunzele de dud
constituie singura hrană a viermilor de mătase. Nucul comun produce, pe lîngă
lemnul extrem de valoros, fructe care conţin importante principii nutritive. Din
această ultimă categorie, mai fac parte cireşul pădureţ, castanul comestibil,
vişinul turcesc, alunul, corcoduşul etc. Numeroase specii de salcie (răchitele)
produc materialul de împletit, foarte mult folosit pentru confecţionarea unor
obiecte de uz casnic.
Multe din aceste specii ale căror produse principale sînt, în majoritatea
cazurilor, altele decît lemnul, au ajuns la data actuală să se impună atenţiei
noastre şi deci să constituie obiectul unor culturi forestiere specializate.

486
5.2. CULTURI FORESTIERE PENTRU LEMNUL DE CELULOZĂ
Produsele mai importante ce se obţin prin transformarea chimică a lemnului
sînt pasta şi hîrtia, fibrele textile şi celulozele plastice. Dintre acestea, producţia
pastei şi hîrtiei cunoaşte o continuă şi uimitoare dezvoltare. Trebuie reţinut însă
că nu orice lemn este foarte bun pentru producţia de hîrtie şi celuloză. La
alegerea speciilor producătoare de materie primă pentru scopuri papetare
trebuie să se ţină seama de principalele însuşiri ale lemnului, din care cităm :
densitatea, caracteristicile morfologice ale fibrelor (lungime şi grosime) şi
compoziţia chimică.
Dintre proprietăţile fizice ale lemnului, o mare importanţă pentru utilizări
papetare o are densitatea, respectiv greutatea specifică aparentă. După cum se
ştie, această caracteristică variază de la specie la specie şi în cadrul aceleiaşi
specii, în funcţie de diferiţi factori genetici, ecologici şi culturali, care
condiţionează, la rîndul lor, rapiditatea de creştere, lăţimea inelelor anuale,
proporţia lemnului de primăvară şi a lemnului de vară etc. Speciile care produc
lemn cu densitate redusă (sub 0,35) dau un randament redus la unitatea de
volum şi complică mult procesul de prelucrare chimică. Convenţional, se
consideră că la speciile cu densitate a lemnului mai mare de 0,35, randamentul
este ridicat, pasta obţinută cere mai puţină energie pentru rafinare şi asigură
producţia unei hîrtii de bună calitate. De asemenea, lemnul ale cărui fibre sînt
lungi (peste 3 mm şi cu pereţi groşi), dar nu lipsite de flexibilitate, prezintă
caracteristici papetare superioare. De reţinut este faptul că între densitatea
lemnului şi morfologia fibrelor, ca şi între acestea şi caracteristicile fizico-
mecanice ale celulozelor obţinute, există o corelaţie pozitivă. In privinţa
compoziţiei chimice a lemnului, trebuie avut în vedere că un conţinut scăzut de
celuloză (sub 50%) reduce sensibil randamentul în fabricarea pastei şi hîrtiei.

487
De asemenea, conţinutul prea ridicat de lignină (peste 30%) îngreunează
fabricarea unei paste chimice albite. Dintre speciile forestiere, puţine sînt cele
al căror lemn întrunesc toate calităţile cerute pentru fabricarea de hîrtie şi
celuloză. Răşinoasele repede crescătoare, cu lemn alb şi dens, sînt — alături de
plopi şi salcie — speciile cele mai indicate pentru utilizări papetare. Aceste
specii rămîn neîntrecute, deşi lipsa de materie primă pe plan mondial a dus în
ultima vreme la scăderea exigenţe
301
lor faţă de calitatea lemnului şi la perfecţionarea tehnologiilor de prelucrare
chimică, ceea ce a făcut posibilă folosirea lemnului unui mare număr de specii
— aproape a tuturor răşinoaselor şi a unei părţi dintre foioase (inclusiv fagul)
— desigur cu valoare papetară şi utilizări diferite.
La noi, în culturi specializate se recomandă şi se folosesc dintre răşinoase
mai mult molidul, apoi pinul silvestru, pinul negru, pinul strob, iar dintre
foioase plopii euramericani, plopul alb şi salcia albă selecţionată, specii care
produc cea mai bună materie primă pentru industria de hîrtie şi celuloză.
Programul naţional de dezvoltare a silviculturii în perspectivă (3) prevede ca
pînă în anul 2000 să fie create 450 mii hectare plantaţii speciale pentru
producerea lemnului de celuloză, din care 390 mii ha cu răşinoase şi 60 mii ha
cu foioase moi. Prin utilizarea de puieţi selecţionaţi şi fertilizare, aceste culturi
se vor putea exploata la vîrsta de 30—50 ani la răşinoase şi 15—20 ani la
foioase moi. Din suprafaţa culturilor speciale de celuloză, circa 50 mii ha de
pin vor fi destinate şi obţinerii unei producţii sporite de răşină.
Pentru instalarea culturilor specializate, important este să se aleagă numai
staţiuni din clase de bonitate cel puţin mijlocie pentru specia cultivată, staţiuni
apte să asigure producţii ridicate şi lemn de calitate bună. De asemenea, se vor
folosi puieţi selecţionaţi de provenienţă certă, cu dimensiuni şi calităţi
superioare, pentru producţia de celuloză. In scopul ridicării productivităţii

488
culturilor, se recomandă efectuarea lucrărilor de îngrijire şi de întreţinere a
solului. Acolo unde este posibil şi necesar, se vor administra îngrăşăminte şi se
va recurge la irigaţii. In toate cazurile, sînt necesare măsuri de prevenire şi
combatere a dăunătorilor biotici şi abiotici.
Culturile specializate pentru producerea lemnului de celuloză vor fi instalate
sub formă de blocuri cu o suprafaţă minimă de 5 ha, căpătînd, pe cît posibil,
caracter intensiv. înfiinţarea unor asemenea culturi intensive, cu cicluri scurte
de producţie, constituie una din principalele căi de ameliorare a balanţei
lemnului pentru celuloză în perspectivă. Demn de reţinut este faptul că în
S.U.A., printre alte specii cultivate în scopuri pa- petare, s-a experimentat cu
foarte bune rezultate platanul american (Pla- tanus occidentalis L.), supus unor
cicluri scurte de producţie, de cel mult 5 ani. Pentru o utilizare completă a
terenului şi pentru a spori producţia de biomasă, s-a recurs la plantaţii dese de
0,3/1,2—1,2/1,2 m. Recoltarea masei lemnoase se execută mecanizat cu
■ajutorul unor combine, iar regenerarea platanului se obţine vegetativ printr-o
lăstărire abundentă.
Se prezintă acest exemplu, deoarece în spaţiul geografic al ţării noastre se
află frecvent cultivat, ca arbore ornamental, pe marginea bulevardelor, străzilor
şi aleilor, în parcuri şi grădini, o specie de platan (P.x ace- rifolia Willd.), care
este un hibrid între platanul american şi platanul oriental (P. orientalis L.).
Această specie vegetează în condiţii optime pe soluri profunde, afinate, bogate,
reavăn-jilave sau jilave, dar se acomodează uşor şi pe soluri mai uscate,
compacte şi reci. Suportă seceta de scurtă durată, rezistă bine la fum şi praf.
Creşte repede şi se înmulţeşte uşor din seminţe, butaşi şi marcote. Lăstăreşte
abundent. Aceste particularităţi bioecologice ale platanului hibrid pledează
pentru folosirea lui în culturi specializate destinate producerii lemnului de
celuloză.
302

489
5.3. CULTURA RĂCHITELOR
Speciile arbustive de salcie, cunoscute sub numele generic de răchite, sînt
importante din punct de vedere industrial, deoarece furnizează material foarte
valoros pentru împletit. Lăstarii lor, la vîrsta de 1—3 ani au forma unor nuiele
(mlădiţe, mlade) care, dotate fiind cu flexibilitate şi rezistenţă mare, pot fi
îndoite şi răsucite fără să se rupă. In stare cojită sau necojită, întregi sau
despicate, sînt mult căutate şi folosite pentru diferite împletituri. Mobilele
rustice, obiectele de galanterie şi coşurile de cele mai diverse forme,
confecţionate din mlădiţe de salcie, sînt mult apreciate şi formează obiectul de
preocupare al unor industrii locale. <
în vederea obţinerii nuielelor care alcătuiesc produsul principal al răchitelor,
se recurge adeseori la instalarea unor culturi speciale denumite răchitării.
Dintre speciile care prezintă cel mai mare interes pentru producerea
materialului de împletit sînt : Salix viminalis L., S. purpurea L., S. triandra L.,
S. alba var. vitellina (L.) Stokes şi S. americana Auct.
Salix viminalis (răchita galbenă sau mlaja) creşte sporadic în lungul apelor
din regiunea de cîmpie şi coline, pînă în etajul montan inferior. Vegetează bine
pe soluri bogate, lutoase pînă la luto-argiloase şi revene. Suportă uneori chiar
prundişurile şi solurile schelete mai puţin bogate, dacă dispune de umiditatea
necesară. Nu poate vegeta în terenuri mlăştinoase sau turboase. Cultivată în
răchitării, această specie creşte foarte repede şi produce nuiele de calitate bună,
folosite la împletituri fine. Nuie- lele de un an sînt lungi (1 m şi mai mult),
drepte şi foarte flexibile. Avînd aproximativ aceeaşi grosime pe toată lungimea
lor, se despică uşor. Lemnul dens, cu măduvă îngustă, rămîne de culoare albă
sidefie după cojire şi eventual despicare. In răchitării formează mlădiţe din
primul an, însă producţia maximă se realizează după 2—3 ani şi se menţine
aproape constantă pînă la 10—15 ani, cînd începe să piardă din vitalitate. In

490
condiţii favorabile de vegetaţie, producţia răchitei galbene ajunge sau poate
chiar depăşi 20 tone de nuiele la hectar.
Salix purpurea (răchita roşie), arbust răspîndit în toate regiunile ţării, de la
cîmpie pînă la munte, este una din principalele specii cultivate în răchitării.
Asigură rezultate foarte bune atunci cînd se instalează pe soluri de textură
mijlocie spre uşoară şi umede. Suportă, totuşi, şi solurile pietroase, calcaroase
şi mai uscate. Rezistă la uscăciunea aerului dar mai puţin la gerurile puternice.
Ajunge în plină producţie după 5—6 ani de la instalare, cînd la o cioată se pot
forma 15—30 de lăstari cu o lungime pînă la 1 m. Producţia plină este de 8—
10 tone de nuiele necojite la ha şi se menţine la acest nivel 12—15 ani. Lăstarii
sînt subţiri, foarte flexibili şi corespunzători pentru împletituri fine.
Salix triandra syn. S. amygdalina (salcia cu frunze de piersic) creşte pe
malul apelor în luncile şi zăvoaiele din regiunea de cîmpie şi dealuri. Mai mult
se găseşte răspîndită în lunca şi delta Dunării. Vegetează bine pe soluri bogate,
revene pînă la umede şi afinate, de textură mai mult uşoară. Suportă inundaţiile
trecătoare, ca şi solurile mai acide. Poate vegeta şi în terenuri cu apă freatică
aproape de suprafaţă, dacă aceasta nu este stagnantă. Este una dintre
principalele producătoare de material pentru împletituri de bună calitate. Creşte
foarte repede şi susţinut tot anul, realizînd nuiele de 2—3 m lungime. în staţiuni
bune, pe soluri bogate sau îngrăşate, produce anual 15—20 tone nuiele la ha.
Această producţie se poate menţine uneori peste 20 ani.
303
Salix alba var. vitellina (răchita aurie), lăsată să crească în voie poate atinge
dimensiuni arborescente. Vegetează bine pe soluri aluvionare umede. Suportă
terenurile înmlăştinate, cu apă freatică la suprafaţă. Cultivată în răchitării,
produce în medie 10—12 tone de nuiele la ha. De la o singură cioată pot porni
35—50 lăstari lungi de 2,5—3,5 m.

491
 Salix americana Auct. (salcia americană) este un hibrid arbustiv de 4—5 m,
rezultat prin încricişarea speciilor de Salix cordata Muhl.şiS. pe- tiolaris
J.E.Sm. Vegetează bine pe soluri revene şi bogate în substanţe nutritive,
întîlnite frecvent în luncile rîurilor. Nivelul apei freatice trebuie să fie accesibil
însă nu prea la suprafaţă. Pe soluri grele, argiloase şi compacte, ca şi pe cele
sărace şi uscate, creşterile acestei specii sînt reduse şi longevitatea culturilor
scurtă. Salcia americană este foarte productivă. In staţiuni favorabile, producţia
maximă poate depăşi uneori 40 tone nuiele la ha şi se menţine 14—16 ani.
Mlădiţele sînt lungi, subţiri şi lipsite de ramificaţii, cu măduva redusă, foarte
maleabile la împletituri fine şi ca material de legat. Datorită productivităţii
ridicate şi calităţii nuielelor furnizate, salcia americană este din ce în ce mai
mult extinsă prin cultură în părţile sudice şi vestice ale ţării.
Oricît de productive şi valoroase ar fi speciile de salcie, ele pot asigura
producţii mari şi de calitate superioară numai dacă sînt cultivate în condiţii
staţionale (şi îndeosebi edafice) cît mai corespunzătoare exigenţelor pe care le
au. In general, pentru răchitării se vor alege şi amenaja terenuri mai puţin
prielnice altor culturi. Dealtfel, staţiunile deosebit de favorabile răchitelor nu
sînt cele mai indicate pentru producerea materialului de împletit. In astfel de
condiţii, răchitele pot produce mult, dar mlădiţele avînd măduva prea
dezvoltată rămîn de calitate mai slabă. Staţiunile ocupate cu zăvoaie de
productivitate scăzută, din luncile rîurilor, sînt cele mai potrivite pentru
răchitării. Terenul ales pentru răchitărie se pregăteşte prin lucrarea raţională a
solului pe toată suprafaţa, urmă- rindu-se afînarea lui cît mai profundă (50—60
cm) şi combaterea buruienilor. In cazul cînd solul este puternic înţelenit sau
invadat de buruieni periculoase (pir), se recomandă aplicarea sistemului de
pregătire a solului cu ogor negru sau cultivat.
După ce s-a executat lucrarea solului, terenul se împarte în unităţi de cultură
(tarlale), separate prin reţeaua de drumuri ale căror dimensiuni se stabilesc în

492
raport cu mărimea şi importanţa răchităriei, aşa cum se procedează în cazul
pepinierelor. Răchitele se instalează în culturi prin butăşiri directe într-un sol
foarte bine mărunţit şi afinat. In acest caz, este bine ca butaşii să aibă lungimi
mai mari decît cei utilizaţi în pepinieră (pînă la 35 cm). Butăşirile se execută de
preferinţă primăvara, cît mai devreme posibil, în solul suficient umezit în urma
topirii zăpezilor. La butăşiri de toamnă se recurge numai atunci cînd primăvara,
terenul este inundat. După butăşire, din fiecare butaş pornesc unul sau mai
mulţi lăstari (tulpini), care reprezintă, de fapt, nuielele folosite la împletit. Prin
recoltarea lor se stimulează capacitatea de lăstărire a cioatelor şi astfel, la
fiecare plantă mamă ajung să crească cîteva zeci de nuiele sub formă de tufă.
Productivitatea unei răchitării şi mai ales calitatea nuielelor furnizate depind
în mare măsură de desimea culturilor. In general, cu cît desimea culturilor este
mai mare, cu atît nuielele produse sînt mai subţiri şi mai bine spălate de ramuri.
Desimea optimă a culturilor se stabileşte pentru fiecare caz în parte, ţinînd
seama de însuşirile biologice ale speciilor cultivate, ciclul de producţie adoptat,
condiţiile staţionale şi mai
304
ales de mijloacele folosite la întreţinerea culturilor. In tabelele 51 şi 52, se dau
distanţele cele mai uzuale aplicate pentru obţinerea unor sortimente de nuiele.
Pe toată durata de funcţionare a răchităriei, culturile se supun unor lucrări
sistematice de îngrijire. In primul an se execută 3—4 praşile, cu scopul
combaterii buruienilor şi afînării solului. In anii următori, se execută o primă
praşilă primăvara, înainte de formarea lăstarilor şi alte două în cursul perioadei
de vegetaţie, eşalonate după nevoie. Cu ocazia executării praşilelor, tufele de
răchite se muşuroiesc, adunînd pămînt în jurul lor pe înălţimea de 10—15 cm.
Această operaţie stimulează formarea de rădăcini şi sporeşte vigoarea de
creştere a lăstarilor. In fiecare an se verifică starea culturilor şi se procedează la
completarea tufelor dispărute. Completările, în acest caz, se fac prin plantarea

493
de noi butaşi în locul celor dispăruţi sau prin marcotarea unor lăstari de la
tufele învecinate.
Tabelul 51
Distanţele de butăşire stabilite In raport eu specia şi destinaţia nulelelor
Specia Distanta in cm Nr. butaşi In mii bucăţi
la ha
minimă normal maxim maxim. normal minim
ă ă
Răchite pentru 60x15 60x20 60x30 110 83 80 56 50
împletit 50x20 50x25 50x40 100
(Salix viminalis)
Răchite de cojit şi 60x10 60x12 60x20 167 138 83
legat 50x12 50x15 50x25 167 133 80
(Salix purpurea)
Tabelul 52
Distanţele de butăşire stabilite In raport cu sortimentele de nuiele
Distanţa tn cm pentru :
Nulele groase folosite la Nuiele de Împletit Plante mamă
mobilă şl ambalaje garduri
100x50 100x60 80X50 80X60 80x40 80x60
Aplicarea îngrăşămintelor şi, la nevoie, irigarea sînt alte măsuri menite să
întreţină vigoarea de creştere a răchitelor şi să asigure productivitatea lor
ridicată.
Nuielele folosite la împletit se recoltează anual, mai rar la 2 ani. Ele se
detaşează în întregime de cioata-mamă, printr-o tăietură netedă şi per-
pendiculară pe ax, aplicată cît mai de jos posibil. Recoltarea nuielelor de
răchită începe din momentul încetării vegetaţiei, după căderea frunzelor şi se
poate continua pînă la sfîrşitul lunii martie. Recoltarea de primăvară, după
pornirea sevei, deşi prezintă avantajul că uşurează cojirea nuielelor, nu este
indicată, deoarece întîrzie formarea noilor lăstari şi reduce capacitatea de
lăstărire a cioatelor.

494
 Prin recoltarea repetată, an de an, a nuielelor de răchită, cioatele-ma- rriă se
dezvoltă mult, căpătînd forma de căpăţîni destul de mari, în care
20 — IMPADUHUU
305
adesea se instalează insecte şi boli criptogamice; în plus, lăstărirea pierde din
vigoare. De aceea, se recomandă să se reteze, la intervale de aproximativ 5 ani,
aceste căpăţîni de la nivelul solului, reîntinerind astfel cioata- mamă. După ce
producţia de nuiele începe să scadă evident, fără să mai poată fi redresată prin
măsuri culturale, răchităria se reface complet, plan- tînd butaşi noi în locul
cioatelor îmbătrînite.

5.4. CULTURA NUCULUI COMUN

Nucul comun (Juglans regia L.) este un arbore cultivat mai mult în sectorul
agricol (grădini, livezi), din regiunea de cîmpie pînă la altitudini de 800—900
m. Datorită produselor sale valoroase, prezintă un interes economic deosebit.
Lemnul de nuc, brun cu vine negricios-roşcate, avînd o structură fină şi
omogenă, capătă prin lustruire o culoare caracteristică foarte plăcută. îndeosebi
lemnul gîlmelor întîlnite pe tulpini şi mai ales pe rădăcini, prin derulare,
produce un furnir foarte rezistent, cu desene deosebit de frumoase. De aceea, la
noi, lemnul de nuc comun este cel mai căutat şi preţuit pentru mobilă de calitate
superioară, paturi de armă, căptuşeli interioare la avioane, automobile,
sculptură etc.
Nucile conţin 52—77% substanţe grase, 12—25% proteine, 5—24%
glucide, 1,3—2,0% diferite substanţe minerale şi vitamine, avînd o valoare
nutritivă foarte ridicată. Cojile verzi ale nucilor sînt bogate în acid citric, malic,
juglonă etc.

495
 Pînă la primul război mondial, nucul ocupa locul 3 după prun şi măr, ca
număr de exemplare, producţie de nuci şi importanţă în economia naţională.
între cele două războaie, a fost în mare măsură tăiat şi comercializat pentru
lemnul său valoros. în prezent, există restricţii cu privire la tăierea nucilor,
indiferent de locul unde s-ar găsi. Cu toate că nu este un arbore forestier şi nu
suportă viaţa de masiv, nucul comun trebuie să fie introdus şi extins în culturi
specializate, destinate în principal producţiei de lemn şi în subsidiar, producţiei
de fructe. în fondul forestier, cultura sa este indicată sub forma unor blocuri cu
o suprafaţă minimă de 0,25 ha, amplasate în terenuri goale, rămase
neregenerate în urma exploatărilor sau în care se recurge la substituirea unor
arborete slab productive. De asemenea, poate fi introdus în buchete, grupe sau
pilcuri în incintele cantoanelor silvice, în poieni, ca şi în aliniamente de-a
lungul şoselelor publice (din vecinătatea satelor), a drumurilor forestiere sau pe
lizierele pădurilor. Deşi e larg răspîndit în ţara noastră, nucul comun dă
producţii mari de lemn şi fructe în regiunile în care perioada aprilie-octombrie
se caracterizează prin temperaturi medii lunare mai mari de 10°C şi precipitaţii
anuale de peste 600 mm. Nu suportă temperaturi sub —30°C. Optimul său
climatic se întîlneşte în zona podgoriilor şi a viţei de vie. Nu manifestă
preferinţă faţă de natura mineralogică a solului, dar nu suportă solurile grele,
compacte, prea uscate sau excesiv de umede. Vegetează bine pe soluri
profunde, bogate şi revene întîlnite mai cu seamă în luncile rîurilor.
înmulţirea generativă a nucului nu prezintă dificultăţi. Varietăţile ameliorate
se obţin prin altoirea formelor selecţionate pe varietatea comună. Nucul
fructifică de la 6—9 ani şi la intervale de 2—3 ani. In condiţii favorabile de
vegetaţie, un arbore, la vîrsta de 20 ani, produce 200—400 kg nuci.
306

496
 Semănăturile în pepinieră se fac de preferinţă primăvara, cu nuci stratificate,
timp de 5—7 săptămîni în nisip umed sau ţinut 72 ore în apă la temperatura de
30°C.
Pentru culturi specializate se folosesc, de regulă, puieţi de talie mare,
repicaţi sau nerepicaţi. în cazul celor nerepicaţi, semănăturile se fac cu nuci
preîncolţite (şi cu colţul uşor vătămat) la distanţa de 20—25 cm pe rînd şi la
100 cm între rînduri. Puieţii de talie mare, repicaţi sau nerepicaţi, devin apţi de
plantat la 4—5 ani. Plantaţiile grupate se execută la distanţe de 6/6 m, iar în
aliniamente la 8 m. Adeseori apare necesară legarea puieţilor de tutori. în
culturi grupate, printre exemplarele de nuc se recomandă instalarea de arbuşti
fructiferi (zmeur, măceş, coacăz etc.) şi întreţinerea solului prin praşile
sistematice.

5.5. CULTURA DUDULUI

Din Genul Morus, speciile cele mai răspîndite în ţara noastră sînt cludul alb
(Morus alba L.) şi dudul negru (Morus nigra L.j. Primul este originar din China
şi al doilea din Iran. Ambele specii au fost şi sînt aproape în exclusivitate
cultivate în vederea creşterii viermilor de mătase, frunza lor constituind, cel
puţin la noi, singura hrană a acestora.
Dudul, fiind arbore de mărimea a treia, prezintă mai puţin interes pentru
producţia de lemn, deşi acesta întruneşte o serie de calităţi care-1 fac apt pentru
confecţionarea unor obiecte de mici dimensiuni. Fructele conţin 27 o/o zahăr, 3

497
o/0 acid citric etc. şi sînt comestibile. In viitor, cultura dudului rămîne legată în
principal de creşterea viermilor de mătase. Pentru dezvoltarea sericiculturii, la
noi, Programul naţional (3) prevede extinderea plantaţiilor de dud în
aliniamente, de-a lungul şoselelor din apropierea satelor, pe liziera pădurilor, a
perdelelor de protecţie, în jurul cantoanelor silvice etc., sub formă de culturi
speciale. In toate cazurile se va da preferinţă dudului alb, care produce frunze
mai fragede şi mai uşor consumate de viermii de mătase.
Dudul alb este o specie adaptată climatului de la noi. El se întîlneşte în toată
ţara, cu excepţia regiunilor de munte. Apare uneori sălbăticit în pădurile de
luncă. Avînd nevoie de mai multă căldură estivală, va fi răs- pîndit cu
precădere în regiunile de cîmpie din sudul şi vestul ţării. Suportă bine
uscăciunea din regiunile de stepă şi silvostepă, fără să sufere de umiditatea
scăzută a aerului din zilele cu vînturi uscate. Se dezvoltă bine pe soluri uşoare
şi revene, dar vegetează mulţumitor şi pe cele mijlocii şi compacte. De
asemenea, suportă un oarecare grad de sărăturare şi inundaţiile uşoare.
Folosit la fixarea şi punerea în valoare a nisipurilor mobile din sudul
Olteniei, dudul a fost una dintre puţinele specii care s-a menţinut în aceste
condiţii grele de vegetaţie. La fel, în Delta Dunării, pe nisipurile aluvionare
fluviatile, este unul din puţinii arbori care vegetează bine în cuprinsul vetrelor
de sate. Dudul prezintă numeroase varietăţi şi forme obţinute prin selecţie şi
hibridare. Se înmulţeşte uşor atît generativ, cît şi vegetativ, prin butăşire,
marcotaj şi altoire.
Pentru culturi specializate de dud este necesar să se folosească material de
reproducere (seminţe, butaşi etc.) provenit de la exemplare selecţionate în mod
special pentru producţia de frunză. înmulţirea generativă din seminţe fiind
destul de uşoară reprezintă metoda cea mai des folosită. Fructele se coc în iunie
—iulie, cînd se culeg şi se supun prelucrării prin
307

498
frecare şi flotaţie pentru extragerea seminţelor. Semănăturile se pot face vara,
curînd după recoltare, toamna sau primăvara, în rigole la adîncimea de 1,5—2,0
cm, folosind 0,5—1,0 g de seminţe la metrul de rînd. Pentru semănături de vară
şi toamnă, seminţele se umectează în prealabil, iar pentru cele de primăvară se
stratifică timp de circa 30 zile. Mulcirea semănăturilor şi udatul artificial pînă
la răsărire (7—10 zile) sînt frecvent necesare. După răsărire, culturile se
umbresc. Pe cale vegetativă, puieţii de dud se obţin prin butăşire, marcotaj sau
altoire, aplicînd tehnica comună tuturor speciilor lemnoase. Plantaţiile de dud
intensive se fac la distanţa de 3 m între rînduri şi 0,5—1,0 m pe rînd, folosind,
de regulă, puieţi de talie mare obţinuţi prin repicaj. In afară de lucrările
obişnuite de îngrijire a culturilor, la dud se aplică tăieri în coroană pentru
stimularea producţiei de frunze. In raport cu soiul folosit, vîrsta şi condiţiile de
vegetaţie, producţia de frunze variază de la 5 000 la 25 000 kg/ha.
5.5. CULTURA POMILOR DE IARNA
Sărbătorirea pomului de iarnă îşi are originea într-un străvechi obicei roman
de Anul nou, însuşit de popoarele germane din centrul Europei. Cu ocazia
Anului nou, romanii ornau ramuri verzi de laur sau măslin cu podoabe şi daruri,
în semn de prinos pentru anul vechi şi de belşug pentru noul an. Germanii,
preluînd acest obicei, foloseau în loc de laur şi măslin ramuri de brad care se
păstrau şi în timpul iernii. Mai tîrziu, de la ramuri s-a trecut la „pomul" de brad.
Sărbătorirea pomului de iarnă a devenit în ultima vreme tradiţională în multe
ţări ale lumii. La noi, obiceiul s-a lărgit mai ales după primul război mondial şi
astăzi asistăm la un consum enorm de arbori tineri de răşinoase pentru pomi de
iarnă. In acest scop, se foloseşte molidul, dar mai ales bradul, care îşi păstrează
acele pe ramuri, la temperatura camerei, mai multă vreme. In vederea
valorificării, pomii de iarnă trebuie să îndeplinească anumiţi indicatori de
calitate. In general, înălţimea lor nu poate fi mai mică de 0,7 m şi nici mai mare
de 4 m. După înălţime, ei se încadrează în următoarele patru categorii de

499
calitate: I cu 0,7—1,3 m; II cu 1,3—2,0 m; III cu 2,0—3,0 m şi IV cu 3,0—4,0
m înălţime. Cerinţe deosebite se manifestă în legătură cu conformaţia lor. Axul
tulpinii trebuie să fie drept, nebifurcat, cu lungimea săgeţii de 30—60 cm (în
funcţie de înălţime), iar coroana simetrică, să aibă formă conică şi să îmbrace
tulpina aproape pînă la bază. Verticilele, bogate în ramuri, să nu fie prea mult
distanţate. In ţara noastră, anual se recoltează cantităţi importante de pomi de
iarnă, pentru acoperirea nevoilor interne. Aceştia se extrag, în mod obişnuit din
plantaţii şi regenerări naturale tinere, sub formă de operaţiuni culturale. Dar, în
cadrul intervenţiilor necesare îngrijirii arboretelor tinere, reguli silviculturale
prea bine cunoscute impun să se extragă în primul rînd exemplarele slab
dezvoltate şi rău conformate, pentru a promova în viitorul arboret cele cu
însuşiri superioare. Aşadar, din operaţiuni culturale se obţin destul de greu
pomi de iarnă care să satisfacă pe deplin cerinţele de calitate, fără să se
contribuie la degradarea pădurii. In viitor, operaţiunile culturale ar trebui să
rămînă surse secundare pentru obţinerea pomilor de iarnă de bună calitate.
Pentru acoperirea nevoilor mereu crescînde cu pomi de iarnă, se impune, mai
mult ca oricînd, instalarea unor culturi specializate, îndeosebi de brad şi duglas.
In acest scop, se pot afecta terenuri din fondul forestier lipsite de pădure
(poieni, enclave, culuare pentru linii de înaltă tensiune etc.). Bradul autoh
308
ton poate fi cultivat cu succes şi la adăpostul unor masive rărite de fag, ajunse
aproape de vîrsta exploatabilităţii, eventual parcurse cu ultimele iărituri. La
nevoie, se pot înfiinţa pepiniere special destinate pentru producerea pomilor de
iarnă. Staţiunile destinate culturii pomilor de iarnă trebuie să fie de bonitate
mijlocie pentru speciile cultivate. Solurile deosebit de fertile pot accelera
creşterea şi, ca urmare, verticilele ajung să fie prea distanţate, săgeata prea
lungă etc. Pe soluri sărace, superficiale sau cu mult schelet, dimpotrivă,

500
creşterea poate fi prea înceată, prelungită prea mult în timp, iar acele îşi pierd
de regulă culoarea lor verde normală, ceea ce reduce calitatea pomilor de iarnă.
Pe suprafeţele alese pentru culturi specializate se procedează la plantarea
obişnuită a puieţilor in vîrstă de 3—4 ani, care să posede cei mai buni indicatori
de calitate standardizaţi. Sub masiv, bradul se plantează în dispozitiv pătrat la
distanţa de 1 /1 m. Pomii de brad se recoltează după ce au realizat dimensiunile
dorite. Se are în vedere ca la exploatarea pădurii de fag să se lase un număr
suficient de puieţi de brad (3—4 mii puieţi/ha), care să asigure participarea
acestei specii la compunerea viitorului arboret. In teren descoperit, distanţa de
plantare poate fi mai mică, de 0,4/0,4 m.
Indiferent de locul unde se instalează, cultura specializată se supune unor
îngrijiri atente. în primul rînd, solul se întreţine prin combaterea buruienilor şi
afînare superficială şi eventual prin aplicare de îngrăşăminte cu substanţe
deficitare. La nevoie, se execută tăieri în coroană pentru corectarea formei şi
activarea creşterii.

PARTEA A CINCEA
REFACEREA PĂDURILOR DE PRODUCTIVITATE REDUSĂ
CAPITOLUL 1
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PĂDURILE DE
PRODUCTIVITATE REDUSA
1.1. STAREA ACTUALA A PĂDURILOR DIN ŢARA NOASTRA
Suprafaţa fondului forestier a fost la finele anului 1975 de 6,3 milioane ha,
reprezentind 27 % din întinderea totală a ţării. Această importantă suprafaţă
forestieră trebuie să asigure necesarul de lemn al economiei naţionale, în
condiţiile unor cerinţe sporite şi să exercite funcţii multilaterale de protecţia
apelor şi a solului, să amelioreze factorii climatici şi estetico-sanitari etc.

501
 Pădurile cu rol principal de protecţie, încadrate în grupa a I-a funcţională,
ocupă în prezent 22% din întinderea fondului forestier, majoritatea lor fiind
destinate pentru protecţia apelor şi a solului. Pădurile din grupa a Il-a
funcţională, de producţie şi protecţie reprezintă 78 %. Zonarea funcţională a
fondului forestier, începută în anul 1954, urmează să fie îmbunătăţită.
Programul naţional pentru conservarea şi dezvoltarea fondului forestier în
perioada 1976—2010 (3) prevede elaborarea unui nou act normativ cu privire
la zonarea funcţională a pădurilor, care să aibă prevederi corespunzătoare
cerinţelor actuale şi de perspectivă ale societăţii faţă de pădure, corelat cu
Legea privind protecţia mediului înconjurător, Programul de amenajare a
bazinelor hidrografice şi Legea sistematizării teritoriului şi localităţilor urbane
şi rurale. In contextul acestor măsuri, atît pădurile de producţie, cît şi cele de
protecţie, urmează să fie supuse unor lucrări de ameliorare, pentru a îndeplini
în condiţii optime funcţiile ce le sînt atribuite.
Pe teritoriul ţării, pădurile sînt neuniform distribuite. In zona de cîmpie
(pînă la 200 m altitudine) se găsesc 10 % din păduri, în zona de coline (200—
600 m altitudine) — 37 % şi în zona montană (peste 600 m altitudine) — 53 %.
In regiunile de cîmpie, proporţia pădurilor este extrem de redusă şi inegală,
ajungînd să reprezinte sub 2 °/0 în unele judeţe.
In raport cu înclinarea terenului, 66 % din păduri sînt situate în terenuri cu
pante repezi şi foarte repezi (cu înclinare peste 15°) 25 % pe terenuri cu pante
uşoare şi moderate şi numai 9 % pe terenuri fără pantă.
310
Pădurile care compun fondul forestier sînt alcătuite din 34 n/o fag, 28 "/o
răşinoase, 20 o/0 cvercinee, 6 o/0 carpen, 2 o/0 salcîm şi 10 o/o diverse alte
specii cu lemn tare şi moale.

502
 In structura actuală, pe tipuri de pădure, predomină tipurile naturale (63 %).
Cele derivate şi parţial derivate deţin încă o pondere mare (23 %). Tipurile
artificiale şi cele nedefinite reprezintă numai 14 %
După suprafaţa păduroasă, ţara noastră se situează pe locul 9 în rîndul ţărilor
europene. Procentul de împădurire de 27 o/0 este cu puţin sub media europeană,
de 29,3 %. Suprafaţa de medie pe un locuitor este, la noi, de 0,311 ha, în
Europa fiind de 0,317 ha. O poziţie modestă deţine ţara noastră în ceea ce
priveşte ponderea răşinoaselor în fondul forestier, care este de numai 28 % faţă
de media europeană de 59 o/0.
Suprafaţa păduroasă din cuprinsul unei regiuni sau a întregii ţări, în mărime
absolută, dă o indicaţie concretă asupra resurselor forestiere. Procentul de
împădurire indică locul deţinut de economia forestieră în comparaţie cu
celelalte moduri de folosire a solului. Dar, o caracterizare precisă şi mai
completă a fondului forestier nu se poate face decît luînd în considerare
productivitatea pădurilor şi principalii ei indicatori. Chiar dacă se insistă mai
mult asupra masei lemnoase — ca produs principal al fondului forestier —
productivitatea pădurilor trebuie să fie înţeleasă în sens mai larg, ca o
productivitate complexă. în cadrul noţiunii de productivitate se poate deosebi o
productivitate raportată numai la masa lemnoasă şi alta la produsele accesorii
ale pădurii. In toate cazurile, este însă necesar să se ia în considerare şi să se
adauge foloasele indirecte pe care le aduc pădurile prin însăşi existenţa lor.
Productivitatea referitoare la masa lemnoasă se exprimă — aşa cum se ştie
— prin producţia în metri cubi de lemn a unui hectar de pădure pe o perioadă
de un an. Pentru produsele accesorii, unitatea de măsură depinde de natura
produselor luate în considerare. Foloasele care derivă din funcţiunile de
protecţie ale pădurilor se apreciază mai greu, neexistînd deocamdată metode
tehnice necesare unor determinări precise. Se încearcă redarea productivităţii
complexe a pădurilor, rezultată din funcţiunile lor multiple (de producţie şi

503
protecţie), sub forma expresiei băneşti în lei la hectar pentru o perioadă de un
an (47).
Productivitatea pădurilor, indiferent de obiectul la care se referă, poate fi
actuală şi potenţială. Productivitatea actuală, referitoare la masa lemnoasă, spre
exemplu, reprezintă producţia actuală a unui hectar de pădure în starea în care
se află în prezent arboretul, unitatea de producţie sau fondul forestier naţional
în ansamblu. Productivitatea potenţială exprimă producţia anuală a pădurii,
raportată tot la unitatea de suprafaţă, dar în situaţia unei concordanţe depline
dintre structura arboretelor sau a fondului forestier — pe de o parte — şi
potenţialul staţionai — pe de altă parte.
Raportul dintre productivitatea actuală, reală şi cea potenţială, poate
exprima cît se poate de fidel gradul de folosire a capacităţii de producţie a
staţiunilor forestiere, precum şi nivelul măsurilor tehnice aplicate în
gospodărirea pădurilor.
Stabilirea şi cunoaşterea productivităţii pădurilor în masă lemnoasă are o
deosebită importanţă pentru înţelegerea multiplelor aspecte apărute din
necesitatea măririi producţiei forestiere.
Pentru a avea o productivitate cît mai ridicată, pădurile trebuie să fie bine
încheiate, cu consistenţa normală (0,8—1,0), alcătuite din specii pe deplin
adaptate condiţiilor pedoclimatice, cu creşteri viguroase, capabile să folosească
cît mai deplin potenţialul productiv al staţiunilor pentru a realiza cantitativ şi
calitativ producţii superioare şi pentru a îndeplini cît mai eficient funcţiile de
protecţie.
Cele mai multe păduri de la noi răspund acestor cerinţe. Cu toate acestea,
volumul mediu la hectar şi productivitatea medie pe întregul fond forestier sînt
încă scăzute. In prezent, pădurile au o creştere de 4.5 m3/an/ha, sub nivelul
condiţiilor naturale favorabile din ţara noastră, în principal din cauza ponderii
mici a răşinoaselor în compoziţia pădurilor, dar mai ales datorită existenţei a

504
peste 700 mii ha de păduri slab productive, cu o creştere medie de pînă la 2
m3/an/ha (3).
Majoritatea pădurilor (86 o/o) au o stare de vegetaţie bună. Arboretele de
productivitate superioară şi mijlocie (clasele I—III de producţie) au ponderea
cea mai mare (70 o/0). Dar, alături de ele. există încă suprafeţe importante
ocupate cu arborete de productivitate inferioară din clasele TV şi V de
producţie, întîlnite mai cu seamă în pădurile de fag şi cver- cinee. La
productivitatea mai scăzută a pădurilor, contribuie şi prezenţa unor arborete cu
consistenţa sub normală, scăzută pînă la foarte scăzută, care ocupă 15 o/0. Se
întîlnesc, de asemenea, arborete care, la prima vedere, par cu o stare de
vegetaţie bună, avînd consistenţa plină şi creşterea viguroasă, dar care. prin
compoziţia lor, nu sînt în măsură să folosească din plin notenţialul productiv
ridicat al staţiunilor.
In accepţiunea actuală sînt considerate degradate şi de productivitate scăzută
următoarele categorii de arborete :
a) arboretele situate în staţiuni cu potenţial productiv mijlociu sau superior,
a căror productivitate cantitativă si calitativă se situează sub nivelul
potenţialului silvo-productiv al staţiunilor;
b) arboretele situate în statiuni nefavorabile (cu potenţial productiv scăzut),
dar a căror productivitate poate fi majorată prin înlocuirea totală sau parţială a
speciilor existente cu alte specii mai productive şi valoroase, acţiune însoţită
sau nu de aplicarea unor măsuri pedo-ameliorative.
Din prima categorie (a) fac parte arboretele care au suferit un proces mai
mult sau mai puţin intens de degradare din punct de vedere al consistenţei,
compoziţiei si uneori al fertilităţii solului, cu repercusiuni negative asupra
productivităţii lor actuale, ca urmare a unor acţiuni nefavorabile a factorilor
antropeici. climatici sau biotici. Cele mai multe arborete din această categorie
fiind situate în staţiuni cu potenţial silvo-productiv mai ridicat decît cel reflectat

505
în creşterile actuale, productivitatea lor poate fi substanţial sporită prin lucrări
de substituire, refacere sau ameliorare.
Arboretele de productivitate redusă, datorită consistentei subnormală, pot fi
brăcuite, cînd consistenţa este de 0.4—0.6 sau avansat degradate, cînd
consistenţa este cuprinsă între 0.1—0.3. Aceste arborete nu suferă o schimbare
evidentă în ceea ce priveşte compoziţia specifică, în schimb, productivitatea lor
şi vitalitatea arborilor este mai mult sau mai puţin scăzută. Asemenea arborete
sînt lipsite de un plafon încheiat al arborilor şi de un etaj arbustiv protector.
Arborii, cu trunchiuri rău conformate şi coroana mult dezvoltată, sînt în general
neregulat răspîndiţi pe suprafaţa terenului. Din cauza golurilor mai mari sau
mai mici existente în arboret, solul este înţelenit, bătătorit şi adeseori uscat. In
regiunile de deal şi de munte, degradarea arboretelor este adeseori însoţită şi de
eroziunea solului.
în grupa arboretelor cu consistenţa sub normală, degradate sau brăcuite, se
încadrează şi suprafeţele parcurse cu tăieri de regenerare, pe
312
care seminţişul s-a instalat incomplet, iar solul s-a bătătorit şi înţelenit, făcînd
astfel practic imposibilă desăvîrşirea regenerării naturale a pădurii.
Arborete slab productive, degradate din punct de vedere al compoziţiei, sînt
multe din cele care aparţin tipurilor de pădure derivate (cărpi- nete,
mestecănişuri, sălcete de salcie căprească, plopişuri de plop tremurător etc.).
Acestea sînt instalate în mod natural în urma unor calamităţi (incendii,
doborîturi de vînt etc.) sau datorită exploatărilor neraţionale care au favorizat
dispariţia speciilor principale şi înmulţirea, în detrimentul lor, a speciilor
secundare mai puţin valoroase şi productive. In păduri derivate, pe lingă
modificarea compoziţiei specifice, are loc, de cele mai multe ori, şi o schimbare
in sens negativ a productivităţii arboretelor.

506
 In alte cazuri, pot fi de productivitate redusă şi unele arborete instalate
artificial în staţiuni necorespunzătoare cerinţelor ecologice ale speciilor
folosite. în această situaţie sînt: salcîmetele, instalate în staţiuni cu soluri grele,
compacte, uscate şi cu efervescenţă de la suprafaţă sau pe podzoluri şi soluri
pseudogleice cu înmlăştinări şi \iscări periodice; steje- retele de stejar
pedunculat cultivate pe soluri uscate şi compacte; plantaţiile de plopi
euramericani instalate pe soluri sărăturoase sau grele şi cu apa freatică la
adîncime mai mare sau la suprafaţă etc.
In fine, tot în prima categorie (a) pot fi încadrate si arboretele de
productivitate scăzută datorită tăierilor repetate în crîng, întîlnite aproape în
toate formaţiile cu specii foioase, ca şi cele care au suferit calamităţi în masă
(doborîturi de vînt sau rupturi de zăpadă, incendii, atacuri de insecte sau
ciuperci, uscări intense etc.).
In categoria a doua (b) se încadrează arboretele din toate formaţiile şi
tipurile de pădure a căror productivitate este scăzută datorită staţiunilor cu
potenţial productiv inferior. Prin substituirea totală sau parţială a speciilor
existente cu altele, adaptate staţiunilor şi mai productive sau mai valoroase,
poate fi sporită cantitativ şi calitativ producţia unor asemenea arborete. Acesta
poate fi cazul numeroaselor arborete de stejar şi fag din clase inferioare de
producţie, a celor situate pe soluri puternic acide, cu covor continuu de
Vaccinium, Caluna şi Bruckenthalia etc. sau pe soluri înmlăstinate, a căror
capacitate de producţie poate fi ameliorată prin aplicarea de amendamente,
îngrăşăminte sau prin desecări.
Pădurile de productivitate redusă se întîlnesc în tot cuprinsul fondului
forestier, la toate speciile şi la toate vîrstele, cu singura deosebire că în multe
regiuni ele ocupă suprafeţe mai întinse şi sînt degradate în măsură mai mare.

507
 Din suprafaţa totală a arboretelor de productivitate redusă, 75 % au
consistenţa aproape normală, 23% consistenţa scăzut (0,4—0,6) şi 2%
consistenţa foarte scăzută (0,1—0,3).
Majoritatea arboretelor de productivitate redusă (87 %) se încadrează în
clase inferioare de producţie (clasa a IV-a şi a V-a de producţie). Cele din clase
mijlocii de producţie aparţin unor tipuri de pădure derivate: mestecănişuri,
plopişuri de plop tremurător, cărpinete etc.
După specie, arboretele cele mai avansat degradate sînt cele alcătuite din
stejar brumăriu şi pufos, gîrniţă şi stejar pedunculat, care, situîndu-se în locuri
uşor accesibile şi deficitare în păduri, au fost mai intens brăcuite şi degradate.
Abia după acestea se înserează arboretele de gorun, fag şi răşinoase, care,
vegetînd în condiţii mai prielnice, au suportat mai uşor acţiunea factorilor de
degradare.
In raport cu structura proprietăţii din trecut asupra fondului forestier, se
poate menţiona că cele mai degradate sînt fostele păduri particulare, apoi cele
răzăşeşti şi composesorale folosite în devălmăşie şi, în mai mică măsură, cele
foste proprietate de stat.

1.2. CAUZELE DEGRADARII PĂDURILOR

Degradarea pădurilor este un proces complex şi — aşa cum s-a văzut — el
se manifestă multilateral. Cunoaşterea cauzelor care declanşează şi întreţin
acest proces apare ca o necesitate de prim ordin pentru înlăturarea lor în scopul
asigurării permanenţei pădurilor în stare de productivitate optimă.
Cele mai multe din cauzele degradării pădurilor au fost generate de
orînduirea socială bazată de proprietatea privată asupra mijloacelor de
producţie. Prezenţa pădurilor de productivitate scăzută în fondul forestier ai
ţării noastre este consecinţa, în primul rînd. a modului abuziv şi neraţional de
exploatare a pădurilor în trecut.

508
 Dezvoltarea capitalismului, stimulînd activitatea industrială şi inten- sificînd
schimburile comerciale, a făcut din ce în ce mai simţită nevoia de lemn. în
aceste condiţii, economia forestieră a trecut la început printr-o perioadă de
prosperare aparentă. Exploatările de păduri au fost intensificate, lemnul fiind
căutat şi bine plătit.
Dacă la începutul capitalismului, economia forestieră se mai orienta după
principiul raportului susţinut al tăierilor, în curînd acest principiu a fost
abandonat sau subordonat rentabilităţii maxime. In consecinţă, problemele de
cultură a pădurilor au fost lăsate pe plan secundar, făcîn- du-se în acest
domeniu cheltuieli minime pentru a obţine maximum de profit în exploatări.
Intensitatea exploatării pădurilor a atins un nivel maxim între cele două
războaie mondiale — în anul 1930 depăşind cu circa 60% creşterea realizată în
pădurile accesibile — cînd societăţile cu capital străin au dezgolit bazine întregi
(Vrancea, Arieş, Lotru, Ampoi, Sebeş, Trotuş ş.a.), expunîndu-le eroziunii.
Odată cu pătrunderea capitalului în economia forestieră a început
modificarea puternică a structurii proprietăţii asupra pădurilor. In anul 1930,
bunăoară, proprietatea forestieră de stat reprezenta numai 25,3%. Restul
pădurilor aparţineau diferitelor persoane juridice (42,2 %) şi diverşilor
proprietari particulari (32.5 %)•
Fărîmiţarea fondului forestier din punct de vedere al proprietăţii, în
condiţiile relaţiilor de producţie capitaliste, a avut ca primă consecinţă
gospodărirea anarhică a pădurilor cu efecte negative asupra caracteristicilor
principale ale arboretelor, îndeosebi asupra compoziţiei, consistenţei, claselor
de vîrstă, asupra producţiei şi productivităţii lor etc.
In pădurile statului, creşterea medie anuală era estimată la 2,7 m3/ha, în
pădurile persoanelor juridice ajungea în medie la 1,8 m3/ha, iar în cele
particulare abia la 1,4 m3/ha. Rezultă clar că proprietatea particulară asupra

509
pădurilor a creat cele mai defavorabile condiţii de gospodărire silvică,
constituind principala cauză a degradării arboretelor.
Aşa s-a ajuns la gradul ridicat de fragmentare şi dispersare a pădurilor, mai
ales în regiunile uşor accesibile de cîmpie şi coline joase. Drept consecinţă,
trupurile de pădure au ajuns să aibă perimetre extrem de neregulate şi să fie
presărate cu numeroase poeni şi enclave, afectate de cele mai multe ori unor
folosinţe străine.
In trecut, exploatarea pădurilor de răşinoase se practica pe parchete mari,
adoptîndu-se tratamentul tăierilor rase. Suprafeţele rămase în urma
exploatărilor se reîmpădureau numai cu molid sau erau invadate în mod natural
cu specii pioniere (mesteacăn, plop tremurător, anin verde etc.). dacă nu se
practica păşunatul.
In cazul amestecurilor de la limita superioară a făgetelor, exploatarea viza
extragerea cu prioritate a răşinoaselor, al căror lemn putea fi mai uşor
transportat prin plutărit sălbatic. In acest mod, amestecurile valoroase de fag cu
răşinoase erau transformate cu timpul în făgete pure de productivitate mai
redusă.
Fagul a fost considerat în trecut ca specie fără valoare, lemnul lui folosindu-
se pentru foc şi pe scară redusă pentru traverse şi doage. Din această cauză, nu
s-a pus problema unui regim de gospodărire chibzuită a pădurilor de fag. Multe
din aceste păduri au fost supuse tăierilor rase sau regimului cring, fapt care a
contribuit la degradarea lor accentuată.
Tratamentul tăierilor în crîng simplu, compus sau cu rezerve, aplicat pe
scară largă în păduri de cvercinee, a dus curînd la slăbirea vitalităţii arborilor şi
la reducerea productivităţii arboretelor. Chiar şi acolo unde pădurile cu
participarea speciilor de stejar (gorunete, stejerete, şleauri etc.) au fost supuse
regimului codru, s-au aplicat tratamente simplificate (tăieri succesive) cu totul

510
necorespunzătoare, care au favorizat înlocuirea speciilor valoroase cu alte
specii de amestec secundare (carpen, tei etc.).
în lunca Dunării, s-au aplicat pădurilor de salcie şi plop tăierile în scaun,
rezultând cu timpul arborete cu consistenţa foarte scăzută (0,1—0.3). alcătuite
din arbori cu trunchiuri scorburoase şi cu cîţiva lăstari lîncezi (sulinari) la vîrf,
pe soluri bătătorite, puternic înierbate şi păşunate.
La brăcuirea şi degradarea pădurilor, n-au lipsit în trecut nici tăierile în
delict. Acestea s-au practicat mai mult în zonele perimetrale ale pădurilor, de-a
lungul drumurilor de acces şi mai cu seamă în apropierea aşezărilor omeneşti.
In trecut au existat în ţara noastră regiuni foarte slab dezvoltate din punct de
vedere economic (în munţii Apuseni, judeţul Harghita etc.), unde populaţia
trăia în mare măsură pe seama lemnului luat din pădure.
Dacă la munte şi chiar îa dealuri, pădurile se refăceau pe cale naturală mai
uşor, în urma extragerilor ilicite de arbori, în regiunile de cîmpie tăierile în
delict constituiau o adevărată calamitate. în golurile rămase după extragerea
arborilor, solul se înierba, fiind expus unui alt factor de temut — păşunatul,
care a contribuit în foarte mare măsură la degradarea pădurilor. Golurile din
pădure păşunate se lărgeau tot mai mult, devenind cu timpul enclave.
Trebuie adăugat că păşunatul, practicat uneori fără nici o restricţie în
suprafeţele de pădure aflate în rînd de regenerare, ca şi în restul arboretelor, a
creat întotdeauna cele mai mari greutăţi în calea regenerării şi dezvoltării
pădurilor din ţara noastră. Prin păşunat, seminţişuriîe naturale si plantaţiile
tinere sînt roase de animale, călcate în picioare şi vătămate, iar solul se
bătătoreşte.
Efectivul de vînat, dezvoltat peste măsură, poate prezenta, de asemenea, un
pericol pentru plantaţiile tinere, mai ales de răşinoase, instalate în afara
arealului lor natural.

511
 Alte cauze care au dus şi pot duce la degradarea pădurilor sînt dobo- rîturile
de vînt şi rupturile de zăpadă, incendiile, atacurile de insecte şi boli
criptogamice.
Productivitatea unor arborete a fost influenţată în mod negativ şi prin lucrări
de cultură greşit concepute sau neexecutate la timp. Din această categorie pot fi
semnalate monoculturile de molid instalate în locuri expuse la doborîturi de
vînt, culturile de stejar pedunculat şi gorun instalate în arborete pure, fără
asocierea lor cu alte specii secundare de stimulare şi arbustive pentru protecţia
şi ameliorarea solului. La fel, cultivarea unor specii indigene sau exotice (stejar
pedunculat, gorun, frasin comun, salcîm, plopi euramericani etc.), în staţiuni
improprii, a condus la realizarea unor arborete de productivitate scăzută.
In trecut n-au existat preocupări pentru asigurarea calităţii materialului de
reproducere (seminţe, puieţi) şi nici reglementări privind transferul acestuia. De
asemenea, au fost executate în mică măsură lucrări de îngrijire a culturilor pînă
la realizarea stării de masiv, neglijîndu-se total operaţiile culturale, în fazele
iniţiale de dezvoltare ale arboretelor, prin care să fie protejate şi promovate
speciile valoroase şi productive.

1.3. MASURI GENERALE PENTRU PREVENIREA DEGRADARII

PĂDURILOR
In condiţiile actuale din ţara noastră, una din măsurile esenţiale pentru
prevenirea degradării arboretelor este asigurarea liniştei în pădure, prin
înlăturarea delictelor de tot felul şi în primul rînd a păşunatului.
In general, tăierile în delict s-ar putea înlătura printr-o pază severă, dar mai
ales prin satisfacerea la timp a nevoilor de lemn de foc si construcţie ale
populaţiei. De asemenea, un rol principal poate să-1 aibă, fără îndoială,
acţiunea de propagandă silvică, prin care populaţia să fie lămurită asupra

512
importanţei pe care o prezintă pădurile pentru economia generală a ţării şi
asupra consecinţelor nefaste pe care le au tăierile în delict.
In ceea ce priveşte păsunatul. el trebuie să fie cu totul eliminat din pădure,
prin ameliorarea izlazurilor, fîneţelor şi a culturilor de nutreţuri artificiale.
Pentru a înlătura accesul animalelor şi deci efectele păşunatului în porţiunile de
pădure mai expuse, este necesară construirea gardurilor perimetrale, mai ales în
vecinătatea izlazurilor.
Un factor mai puţin luat în considerare, dar care capătă amploare din ce în
ce mai mare în ultima vreme, deranjînd pădurea pînă la prejudicierea ei, este
turismul. Mulţi dintre vizitatorii pădurilor manifestă adeseori o totală
inconştienţă. Se ştie că focul în pădure sau numai chibriturile şi ţigările
aruncate înainte de a fi stinse pot avea consecinţe din cele mai grave pentru
pădure, mai ales în perioadele secetoase.
Dacă incendiul rămîne pericolul cel mai de temut, el nu este singurul
prejudiciu adus pădurii. Excursioniştii străbătînd pădurile în plimbările lor, sînt
adeseori tentaţi să taie cei mai frumoşi puieţi pentru a confecţiona bastoane sau
să-i smulgă în întregime pentru a-i planta acasă. Rup, de asemenea, ramuri
verzi de la arborii tineri, pentru a forma buchete. La acestea se mai adaugă
numeroasele incizii săpate în scoarţa arborilor. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă,
se extrag ilicit adeseori cele mai frumoase exemplare de brad din plantaţiile
tinere. Aceste numeroase delicte comise de turişti impresionează, deocamdată,
mai mult pe silvicultori, deşi ele provoacă adeseori pagube însemnate.
Cu toate aceste neajunsuri, dezvoltarea turismului nu poate fi împiedicată.
Dar, pentru a reduce cît mai mult prejudiciile aduse de vizitatorii pădurilor, se
impun unele măsuri. Astfel, pentru pomi de iarnă se pot
316
crea culturi specializate, care să satisfacă cît mai mult exigenţele cum-
părătorilor.

513
 Excursiile prin pădure pot şi trebuie să fie îndrumate, dirijîndu-le pe
itinerarii special amenajate. Se poate recurge, de asemenea, la delimitarea unor
suprafeţe păduroase în funcţie de potenţialul lor turistic, care apoi să fie
amenajate cu cît mai multe puncte atractive.
Crearea spaţiilor verzi intravilane şi a pădurilor-parc în zonele suburbane
constituie o altă soluţie în scopul limitării accesului în pădurile de interes
deosebit pentru producţie.
Măsurile pentru dirijarea turismului trebuie oricum concepute sub formă
mai mult educativă decît represivă. Astăzi, cînd se pune problema ca întregul
fond forestier să fie alcătuit din păduri cît mai sănătoase şi productive, educarea
oamenilor muncii şi în special a tineretului în spiritul dragostei faţă de pădure,
trebuie să meargă în paralel sau chiar să devanseze toate acţiunile de cultură
forestieră. Fără această înţelegere şi dragoste faţă de pădure, eforturile depuse
rămîn fără rezultatele dorite, deoarece, se ştie că a crea pădurea nu este uşor,
dar a proteja pădurea este şi mai greu. Cunoaşterea şi înţelegerea rolului
multilateral al pădurii, trebuie să ducă în final la crearea conştiinţei că pădurea
este un bun al întregului popor şi că lipsa sau starea ei necorespunzătoare
prejudiciază pe fiecare membru al societăţii.
Pentru asigurarea liniştei în pădure mai este necesară lichidarea treptată a
celor 20 000 enclave şi 8 000 ocupaţii, care mai există astăzi în cuprinsul
fondului forestier. In caz contrar, acestea vor constitui şi în viitor puncte de
evaziune a păşunatului şi a tăierilor în delict. Ca urmare a transformării
socialiste a agriculturii sînt create condiţiile de a proceda ia sistematizarea
fondului forestier, eliminînd enclavele din cuprinsul său. Cu prilejul acţiunilor
de organizare a teritoriului va fi, de asemenea, posibil să se treacă în viitor la
regularizarea perimetrelor trupurilor de pădure, de-a lungul cărora există fîşii
de lăţimi diferite (20—40 m) în care arboretele sînt de productivitate relativ
mai scăzută decît în restul masivului.

514
 Cunoscînd prejudiciile ce pot fi provocate pădurilor prin vătămările
diverşilor dăunători biotici şi abiotici, se impune ca măsură necesară şi
permanentă prevenirea şi combaterea acestora.
Asigurînd liniştea în pădure, arbortele îşi refac cu timpul consistenţa,
instalîndu-se în goluri vegetaţia forestieră pe cale naturală, iar în arboretele
derivate, prin succesiunea speciilor se poate ajunge adeseori, din nou, la tipul
fundamental de pădure.
Dar natura lăsată singură, reface cu întîrziere consistenţa arboretelor
degradate şi brăcuite, adeseori cu specii mai puţin corespunzătoare din punct de
vedere economic. La fel, substituirea naturală a pădurilor derivate cu specii
valoroase şi mai productive durează de multe ori decenii sau secole. De aceea,
este necesar să intervină omul, care să aplice ansamblul de măsuri menite să
ridice productivitatea pădurilor cît mai mult posibil şi în timpul cel mai scurt.
In urma măsurilor întreprinse, pădurile trebuie să ajungă să folosească din
plin factorii naturali, realizînd la o anumită vîrstă o masă lemnoasă suficient de
mare şi prin aceasta să atingă un însemnat potenţial economic.
Cota de pădure ce revine unui locuitor al ţării sau procentul care exprimă
proporţia pădurilor din suprafaţa totală, sînt indicatori asupra cărora nu se poate
acţiona în sensul majorării lor. Ar fi absurd să se considere posibil ca, pe
măsură ce creşte populaţia, să se împădurească noi terenuri, pentru a se păstra
un anumit echilibru. Rămîne însă creşterea anuală în volum pe unitatea de
suprafaţă ca indice de mare importanţă asupra căruia se poate acţiona în mod
eficient în sensul majorării lui. Productivitatea pădurilor nu este numai expresia
condiţiilor naturale de vegetaţie, ci şi a gradului de aplicare a tehnicii avansate
în economia forestieră. Asupra acestui indice, care formează veriga principală a
procesului de producţie forestieră, se poate şi trebuie acţionat cu toate măsurile
posibile.

515
 Măsurile de sporire a creşterii pădurilor, trebuie să înceapă prin refacerea
arboretelor de slabă productivitate, extinderea speciilor repede crescătoare şi, în
primul rînd a răşinoaselor, ca şi prin ameliorarea arborilor, fertilizarea solului
etc.
Indicele productivităţii fiind în corelaţie inversă cu durata ciclului de
producţie, rezultă că sporirea creşterii pădurilor atrage după sine şi o scurtare a
intervalelor mari de timp cu care lucrează economia forestieră.

CAPITOLUL 2 MARIREA PRODUCTIVITĂŢII PĂDURILOR 2.1. MASURI

PRIVIND AMELIORAREA STRUCTURII PĂDURILOR
O pădure încheiată cu consistenţă plină, alcătuită din specii valoroase,
caracterizate printr-o bună stare de vegetaţie şi clase de producţie cît mai
ridicate, îndeplineşte în condiţii optime atît funcţiile de producţie, cît şi cele de
protecţie. Aşadar, nevoile crescînde de lemn şi amplificarea funcţiilor
multilaterale de protecţie ale pădurilor impun măsuri menite să conducă la
ameliorarea structurii arboretelor şi, în primul rînd, a celor degradate din punct
de vedere al consistenţei, compoziţiei etc. de slabă productivitate. Prin sporirea
productivităţii lor se ameliorează implicit funcţiile de protecţie care le sînt
atribuite.
Cerinţele economice ale etapei actuale impun intensificarea preocupărilor
îndreptate spre majorarea productivităţii pădurilor cu scopul de a imprima şi
gospodăriei silvice un ritm de dezvoltare asemănător cu cel înregistrat în alte
sectoare ale economiei naţionale. Silvicultura este chemată să folosească fondul
forestier în aşa fel, încît funcţiile fundamentale de producţie şi protecţie ale
pădurilor să fie îndeplinite în condiţii cît mai bune şi neîntîrziat.
Majorarea productivităţii pădurilor constituite, de altfel, caracteristica de
bază a sistemului intensiv de gospodărire a fondului forestier. Soluţionarea

516
acestei probleme reclamă fără îndoială aplicarea unui complex de măsuri,
dintre care mai importante şi urgente sînt cele referitoare la refacerea pădurilor
de productivitate redusă.
La noi, au existat preocupări mai insistente în domeniul refacerii pădurilor
abia în ultimele două decenii. Rezultatele unor cercetări şi experimentări
efectuate (13, 19, 27, 38, 39, 52, 53, 56, 75, 78) sînt de natură să înlesnească
abordarea pe viitor a acestor lucrări.
Intervenţiile vizînd refacerea, ameliorarea sau substituirea arboretelor slab
productive se impun astăzi ca măsuri de prim ordin pentru ridicarea
productivităţii pădurilor şi îmbunătăţirea funcţiilor de protecţie.
318
Amploarea şi dificultăţile pe care le prezintă lucrările de refacere a pădurilor
slab productive, impun eşalonarea lor pe o perioadă de cîteva decenii şi mai
ales fundamentarea lor ştiinţifică. Pentru reuşita lor deplină, aceste lucrări
trebuie să fie concepute pe baze naturalistice şi economice.
In capitolul precedent s-a scos în evidenţă neconcordanţa dintre potenţialul
silvoproductiv al staţiunilor forestiere şi productivitatea multora dintre pădurile
existente. O bună parte din pădurile noastre vegetează pe soluri neprielnice
unei dezvoltări normale a arboretelor. în alte cazuri, staţiuni cu un ridicat
potenţial productiv sînt folosite de arborete slab productive şi
necorespunzătoare din punct de vedere economic. Ţinind seama de aceste
situaţii, este necesar să se intervină cu măsuri care să asigure o folosire
eficientă a valenţelor staţionale de către arborete cît mai corespunzătoare din
punct de vedere economic.
în principiu, ridicarea productivităţii pădurilor se realizează prin înlocuirea
actualelor arborete slab productive (păstrînd sau modificînd compoziţia) cu
arborete noi, formate din specii, ecotipuri şi provenienţe de arbori de înaltă
productivitate şi calitate, în deplină concordanţă cu potenţialul staţionai. Prin

517
refacerea pădurilor este necesar să se înlăture cît mai mult posibil
neconcordanţa existentă între arboret şi staţiune. Pe de altă parte, apare adeseori
necesitatea îmbunătăţirii pe cale artificială a condiţiilor staţionale prin aplicarea
unor măsuri pedo şi silvo-ameliorative.
Pentru refacerea pădurilor slab productive, se impune ca în prima urgenţă să
se clasifice şi apoi să se cartografieze unităţile de teren cu acelaşi specific
ecologic, cu acelaşi potenţial productiv şi cu aceleaşi posibilităţi de dezvoltare
a vegetaţiei forestiere în viitor (47). Plecînd de la o asemenea cartare
tipologică, se poate trece apoi la instalarea acelor culturi forestiere care pot
folosi cît mai complex şi cu eficienţă economică maximă valenţele staţionale
ale fiecărui tip de staţiune forestieră. în acest mod, se poate micşora
considerabil diferenţa dintre productivitatea actuală şi cea potenţială a
pădurilor.
O suprapunere totală între productivitatea actuală şi cea potenţială nu poate
fi realizată, deoarece odată cu progresul ştiinţei şi tehnicii silvice se vor
descoperi noi legi ale dezvoltării ecosistemelor forestiere, vor fi create noi
specii repede crescătoare şi apoi mai repede crescătorae, se vor găsi noi căi de
ridicare artificială în măsură din ce în ce mai mare a potenţialului
silvoproductiv al staţiunilor forestiere, astfel încît va exista o permanentă
rezervă care poate fi folosită în vederea majorării necontenite a productivităţii
pădurilor. In aceasta constă, de fapt, esenţa reproducţiei lărgite în cazul concret
al gospodăririi pădurilor .
In ultima vreme, progresele ecologiei au deschis largi orizonturi pentru
înţelegerea şi dirijarea fenomenelor care guvernează procesul de producţie
forestieră. La nivelul cunoştinţelor şi posibilităţilor actuale se poate interveni
activ şi eficient în biocenoză, pentru realizarea compoziţiei corespunzătoare şi a
desimii optime în toate arboretele, prin lucrări de substituire, refacere sau
ameliorare. Prin intervenţii artificiale este posibil şi necesar să se introducă în

518
culturi forme ameliorate ale speciilor forestiere, mai productive şi mai
rezistente la diverşi dăunători.
In biotop se poate interveni, de asemenea, prin măsuri pedo-ameliora- tive,
asigurînd un regim hidric normal în sol (recurgînd la desecări — acolo unde
apa este în exces — sau la irigări — acolo unde apa este deficitară) şi
îmbunătăţind regimul trofic al solului, prin aplicarea de îngrăşăminte şi
amendamente.
Pe de altă parte, este necesar de subliniat că orice intervenţie silvi- culturală
legată de conducerea şi exploatarea pădurilor va trebui să influenţeze favorabil
productivitatea arboretelor. Deseori, intervenţiile în pădure şi în special modul
de exploatare schimbă sensibil condiţiile de dezvoltare ale vegetaţiei forestiere
şi, ca urmare, se poate produce o diminuare a productivităţii pădurilor. Apariţia
diferitelor calamităţi sau practicarea păşunatului în păduri au, de asemenea, o
influenţă negativă puternică asupra creşterii pădurilor. Prevenirea acestora, ca
şi înlăturarea măsurilor gospodăreşti neraţionale, prezintă o deosebită
importanţă, deoarece ar fi inoportun ca — pe de o parte — să se întreprindă
lucrări de mărire a productivităţii pădurilor, iar — pe de altă parte — să se
continue cu practicarea unei gospodăriri după metode învechite, care să
contribuie la diminuarea capacităţii de producţie şi protecţie a pădurilor sau la
slăbirea potenţialului productiv al complexului de factori staţionali.

2.2. EXTINDEREA RAŞINOASELOR

Refacerea arboretelor degradate slab productive, dublată de acţiunea
extinderii răşinoaselor, constituie o cale de importanţă majoră pentru sporirea
producţiei şi productivităţii pădurilor din ţara noastră.
Aplicarea tehnicilor intensive de ameliorare a condiţiilor de vegetaţie (prin
lucrarea solului, fertilizare, irigare etc.) este încă limitată din cauza reliefului

519
accidentat în regiunile în care sînt concentrate cele mai multe păduri şi datorită
costurilor ridicate. Măsurile care vizează îmbunătăţirea structurii pădurilor, prin
aplicarea operaţiunilor culturale, sînt deosebit de importante şi necesare, dar nu
de natură să contribuie la ridicarea substanţială a productivităţii pădurilor.
Sporuri însemnate de creştere se pot obţine mai uşor şi repede prin folosirea în
cultură a materialului de împădurire selecţionat, genetic ameliorat şi mai ales
prin introducerea în compoziţia pădurilor a speciilor mai mult solicitate de
economia naţională şi care pot valorifica la maximum potenţialul productiv al
staţiunilor. Din categoria speciilor repede crescătoare şi cu lemn valoros fac
parte cele mai multe specii răşinoase.
Extinderea răşinoaselor în fondul forestier al ţării se justifică, pe de o parte,
prin existenţa condiţiilor staţionale favorabile culturii acestor specii, pe mari
suprafeţe şi, pe de altă parte, prin capacitatea lor de a valorifica cu randament
ridicat soluri cu troficitate foarte diferită.
Speciile răşinoase asigură producţii mai mari de masă lemnoasă şi lemn de
lucru în proporţie mai ridicată, decît foioasele.
Din cercetările efectuate la noi (54) rezultă că, faţă de fag şi gorun, molidul,
de exemplu, în aceleaşi condiţii de viaţă, realizează sporuri însemnate de
creştere (de 120 o/0 în făgete montane, 80 % în făgete de deal şi 63 % în
subzona gorunului). Pinul strob, în staţiuni favorabile, a înregistrat, faţă de
speciile locale, sporuri de creştere în volum de 109 % în făgete, 140 o/0 în
gorunete şi 125 % în sterejete (70).
Datorită calităţilor sale, lemnul de răşinoase are o gamă largă de utilizări
industriale şi îndeosebi pentru producţia de hîrtie şi celuloză. Cu toate
perfecţionările aduse tehnologiilor moderne de fabricare a celulozei, în scopul
utilizării lemnului de foioase, rezultatele nu sînt satisfăcătoare fără folosirea în
amestec a fibrei de răşinoase.

520
 Ţinînd seama de tendinţele consumului de lemn în perspectivă, care
marchează pentru cel de răşinoase o creştere accentuată şi avînd în vedere
proporţia redusă de participare a acestor specii, extinderea lor în oul-
320
tură se impune ca o sarcină majoră de cea mai mare importanţă. De altfel,
Programul naţional de dezvoltare a silviculturii în perspectivă (3), prevede
pentru o primă etapă, pînă în anul 2010, creşterea ponderii răşinoaselor de la
28% la 40%. In acest scop, vor fi alese şi folosite cele mai valoroase şi
productive specii, situîndu-se pe primul loc molidul şi bradul, apoi pinul strob,
duglasul, pinul silvestru, pinul negru şi laricele.
Extinderea răşinoaselor poate fi realizată prin majorarea proporţiei lor de
participare în amestecurile de fag cu răşinoase, prin introducerea acestora în
compoziţia unor arborete de foioase din clase mijlocii şi superioare de
producţie, prin substituirea unor arborete derivate sau de productivitate scăzută
şi prin împădurirea unor suprafeţe goale (poieni, enclave, terenuri agricole
degradate, afectate folosinţei forestiere etc.).
Majorarea proporţiei răşinoaselor în amestecurile existente sau introducerea
acestora în arborete de foioase se realizează obişnuit prin completarea
regenerărilor naturale, după ultima tăiere. în cazul unor specii delicate (de
exemplu, bradul), se recurge la instalarea lor anticipată, prin semănături directe
sau plantaţii, sub masiv. în păduri de foioase, atunci cînd seminţişul natural
utilizabil este instalat în proporţia indicată prin formula de împădurire,
problema se rezolvă uşor prin completarea cu puieţi de răşinoase a porţiunilor
neregenerate. Dacă însă proporţia seminţişului instalat pe cale naturală este mai
mare decît cea prevăzută în formula de împădurire, se recomandă ca speciile
răşinoase să fie introduse în măsura prescrisă, urmînd ca raportul optim între
răşinoase şi foioase să se asigure ulterior prin operaţiuni culturale. In cazul în
care proporţia seminţişului natural de foioase este mai mică decît cea prevăzută

521
în formula de împădurire, se admite instalarea răşinoaselor pe întreaga
suprafaţă neregenerată, chiar dacă acestea depăşesc prevederile formulei de
împădurire.
In păduri de protecţie cu rol deosebit, introducerea răşinoaselor se realizează
treptat, pe măsura deschiderii şi lărgirii unor ochiuri sau coridoare, astfel încît
funcţia de protecţie să nu fie întreruptă.

2.3. METODE Şl PROCEDEE DE INTERVENŢIE IN ARBORETE

DEGRADATE
Metodele tehnice folosite în scopul îmbunătăţirii structurii arboretelor şi
majorării productivităţii pădurilor diferă de la caz la caz, în raport cu
potenţialul productiv al staţiunilor, caracteristicile arboretelor (compoziţie,
consistenţă, stadiu de dezvoltare etc.) şi cu particularităţile bioecologice ale
speciilor ce urmează să fie instalate în conformitate cu obiectivele de producţie
sau protecţie propuse.
Substituirea, refacerea şi ameliorarea sînt metode de intervenţie artificială,
care se aplică diferenţiat cu scopul sporirii capacităţii de producţie şi protecţie a
pădurilor degradate, slab productive.
Substituire a reprezintă metoda de înlocuire integrală sau în cea mai mare
parte a speciei, respectiv a speciilor din componenţa arboretelor de
productivitate redusă, cu alte specii corespunzătoare staţiunii dar mai
productive şi de valoare economică mai mare. Mai frecvente şi necesare sînt
substituirile în cazul arboretelor ce aparţin tipurilor de pădure derivate, cu o
stare de vegetaţie, în general, normală, dar care sînt necorespunzătoare din

522
punct de vedere economic. De asemenea, substituirile apar necesare în cazul
tipurilor de pădure fundamentale de productivitate in-
— ÎMPĂDURIRI
ferioară (clasa a IV-a şi a V-a de producţie), situate în staţiuni cu potenţial
productiv scăzut pentru speciile ce le alcătuiesc, însă apte pentru alte specii mai
productive şi valoroase.
Refacerea presupune înlăturarea integrală a arboretului slab productiv şi
reinstalarea artificială a unui nou arboret, folosind specia sau speciile din
vechiul arboret, după ce, în prealabil, s-au luat măsuri eficiente de lucrare şi
ameliorare a solului. Sînt supuse acţiunii de refacere toate arboretele degradate,
cu consistenţa 0,1—0,3, precum şi cele bră- cuite cu consistenţa 0,4—0,6,
tinere sau ajunse aproape de vîrsta exploatabilităţii, care au o stare de vegetaţie
lîncedă, datorită solului înmlăştinat sau uscat, compact şi puternic înţelenit.
Ameliorarea arboretelor apare necesară cînd vigoarea acestora slăbeşte
evident, fără posibilitatea de a fi redresată pe cale naturală, datorită reducerii
consistenţei, înţelenirii şi compactizării solului. Această intervenţie presupune
mobilizarea solului, instalarea subarboretului şi adeseori completarea golurilor
cu specii arborescente, pentru a realiza consistenţa normală. Lucrările de
ameliorare se recomandă în arboretele existente, necorespunzătoare
silvobiologic, cu consistenţa sub normală şi cu solul pe cale de înţelenire, dar
mai ales, în arboretele brăcuite, cu consistenţa 0,4—0,6.
Prin lucrări de substituire, refacere sau ameliorare, se poate interveni
folosind procedee culturale variate, în cele mai diferite condiţii de mediu şi de
arboret. în toate cazurile de intervenţie, culturile forestiere se instalează, de
regulă, în condiţii de vegetaţie artificial îmbunătăţite prin pregătirea prealabilă
a terenului (lucrarea solului, desecări, aplicare de îngrăşăminte, amendamente
etc.).

523
 Indiferent de metoda de lucru folosită, pentru a spori eficienţa intervenţiilor
sînt necesare studii şi cartări staţionale, precum şi date ştiinţifice mai ample şi
mai precise decît cele de care se dispune în prezent.
Stabilirea judicioasă a metodei de substituire, refacere sau ameliorare
constituie una din problemele importante de care depinde reuşita şi eficienţa
intervenţiilor.
In general, se supun operaţiei de substituire următoarele categorii de
arborete:
— arborete naturale de foioase, aparţinînd tipurilor de pădure fundamentale
sau derivate, de productivitate inferioară (clasa a IV-a, a V-a de producţie),
situate în staţiuni cu potenţial productiv scăzut pentru speciile ce le alcătuiesc,
însă apte pentru culturi forestiere mai valoroase şi productive de răşinoase sau
foioase;
— arborete degradate, cu consistenţa sub 0,4, situate în staţiuni cu potenţial
productiv ridicat, apte pentru specii forestiere de valoare economică şi
productivitate mai mare decît cele existente;
— arborete degradate de salcîm, instalate în staţiuni improprii (cu soluri
grele, uscate, superficiale şi schelete, cu efervescenţă de la suprafaţă sau cu
soluri supuse unui regim de umiditate alternant);
— arborete artificiale de stejar pedunculat, cu stare de vegetaţie lîncedă,
instalate în condiţii improprii (staţiuni de gîrniţete sau cerete cu sol greu);
— arborete artificiale de cer din cîmpii joase, instalate în staţiuni apte
pentru stejar, salcîm etc.;
— arborete de salcie şi plopi indigeni, situate în staţiuni apte pentru plopi
euramericani.
322
Pentru lucrări de refacere sînt recomandate:

524
 — arboretele degradate cu consistenţa sub 0,4, situate în staţiuni de
productivitate mijlocie sau superioară pentru speciile principale pe care le
compun;
— arboretele de salcîm, stejar pedunculat, gorun, cer, gîrniţă, fag etc.,
indiferent de consistenţă, situate în staţiuni de productivitate mijlocie sau
superioară pentru aceste specii, dar degradate prin regenerarea lor repetată din
lăstari;
— arboretele degradate de salcie şi plop, din lunca şi delta Dunării, ca şi
din luncile rîurilor interioare, situate în staţiuni improprii pentru plopii
euramericani;
— arboretele calamitate în masă şi degradate prin incendii, doborî- turi de
vînt, atac de insecte etc., formate din specii corespunzătoare staţiunilor în care
se găsesc;
— arboretele degradate cu consistenţa sub 0,4 indiferent de tipul de pădure
şi clasa de producţie, dacă nu au un rol special de protecţie a solului.
Lucrări de ameliorare se execută în:
— arborete rărite din grupa I funcţională, cu rol de protecţie deosebit;
— arborete brăcuite, cu consistenţa 0,4—0,6, în care este necesară
refacerea consistenţei şi ameliorarea solului.
în cazul intervenţiilor cu substituiri şi refaceri, se aplică procedee diferite de
înlocuire a vechiului arboret. Acesta din urmă poate fi înlă- rat şi substituit sau
refăcut într-o singură repriză, în parchete tăiate ras, sau etapizat, prin crearea şi
lărgirea treptată a unor coridoare sau ochiuri.
La stabilirea procedeului de refacere sau substituire se va lua în considerare
rolul funcţional al arboretului, configuraţia terenului şi însuşirile bioecologice
ale speciilor care se instalează.
Procedeul de substituire şi refacere în coridoare sau ochiuri se aplică, atunci
cînd o parte din vegetaţia forestieră existentă în arborete tinere, mai poate fi

525
utilizată în viitorul tip de cultură sau atunci cînd menţinerea ei temporară este
necesară pentru protejarea culturilor instalate împotriva factorilor climatici
dăunători. In ultimul caz, coridoarele sau ochiurile se lărgesa progresiv şi se
substituie sau refac, pînă la racordarea lor completă.
Procedeul în coridoare sau ochiuri se adoptă, de asemenea, în terenuri
accidentate, acolo unde tăierile rase în parchete ar putea declanşa procese de
eroziune.
Lăţimea coridoarelor este diferită, în funcţie de înălţimea arboretului,
temperamentul speciei care se introduce, panta şi expoziţia terenului. Această
lăţime poate fi calculată cu formula:
L = HXK,
în care:
L este lăţimea coridorului în m;
H — înălţimea medie în m a arboretului care se substituie sau reface К —
indicele de deschidere (factorul de lumină) care pentru speciile de
stejar variază între 1,5 şi 3,0, în funcţie de pantă şi expoziţie.
Pe terenurile în pantă, lăţimea coridoarelor variază în general între 5—30 m.

Ochiurile pot avea forma de cerc sau elipsă, în funcţie de expoziţie şi

temperamentul speciilor cultivate. Axa mare a elipsei sau diametrul cercului
poate fi de 1—3 ori înălţimea arboretului în care se intervine, iar axa mică a
elipsei să reprezinte 2/3 din axa mare.
Refacerea sau substituirea pe parchete tăiate ras este procedeul care se
aplică în cazul tufărişurilor şi zăvoaielor degradate, ca şi în arborete din
regiunea de coline înalte şi munte, unde materialul lemnos rezultat prin
exploatare poate fi valorificat şi nu se manifestă pericolul producerii eroziunii
active sau alunecărilor.

526
 Suprafaţa parchetelor tăiate ras va fi deocamdată de maximum 5 ha în
pădurile cu funcţii speciale de protecţie, precum şi în pădurile pure de molid şi
de maximum 10 ha în celelalte păduri, iar după anul 1985, se va reduce la 3 şi
respectiv 5 ha.
Pregătirea terenului prin lucrarea solului se face diferenţiat, în funcţie de
specie, pantă şi grad de înţelenire, pe toată suprafaţa sau parţial în fîşii,
respectiv tăblii. Lucrarea solului pe toată suprafaţa trebuie să fie precedată
totdeauna de scoaterea cioatelor.
Dacă intervenţiile se fac în tufărişuri şi arborete tinere, din care nu rezultă
material lemnos utilizabil prin exploatare, tăierile, în vederea substituirii sau
refacerii, se pot executa în tot cursul anului, cu condiţia să se ia imediat măsuri
de pregătire a terenului.
Refacerea, substituirea sau ameliorarea prin intervenţii sub masiv se aplică
uneori în cazul introducerii speciilor de umbră (brad, fag) şi a celor care au
nevoie de protecţie 1—2 ani de la instalare (stejar). Acest procedeu este posibil
numai atunci cînd solul mai păstrează însuşirile sale forestiere, fără să fie
înţelenit şi tasat.
Ameliorarea arboretelor prin introducerea de noi exemplare sau specii, în
vederea refacerii consistenţei sau pentru protecţia şi ameliorarea solului, se
aplică în arborete tinere sau de vîrstă mijlocie, care pot fi conduse pînă la vîrsta
exploatabilităţii. De reţinut că, în acest caz, se introduc specii care suportă
umbrirea sau cel puţin un adăpost lateral.

2.4. OPORTUNITATEA Şl URGENŢA INTERVENŢIILOR IN ARBORETE

DEGRADATE
Productivitatea mai mult sau mai puţin scăzută a arboretelor degradate în
raport cu potenţialul productiv al staţiunilor forestiere se răsfrînge negativ în

527
producţia globală de masă lemnoasă şi în funcţiile de protecţie ale pădurilor. De
aceea, intervenţiile cu lucrări de substituire, refacere şi ameliorare în arborete
de productivitate sub normală, constituie o necesitate de prim ordin.
Menţinerea acestor arborete în continuare, şi în starea în care se găsesc,
înseamnă pierderi importante şi cu totul nejustificate pentru economia
naţională.
In urma intervenţiilor cu lucrări de refacere, substituire sau ameliorare se
pot înregistra creşteri remarcabile, care să dubleze sau chiar să tripleze
productivitatea actuală a arboretelor degradate. Cu toate acestea, oportunitatea
intervenţiilor în asemenea arborete trebuie apreciată cu mult discernămînt.
In multe situaţii, oportunitatea substituirii sau refacerii este evidentă, ca de
exemplu în cazul arboretelor de productivitate foarte scăzută, a celor avansat
degradate, cu consistenţa 0,1—0,3 şi a celor derivate (cărpi- nete, sălcete de
salcie căprească, mestecănişuri, plopişuri de plop tremurător atacate de putregai
etc.).
In alte situaţii, sînt necesare analize şi calcule pretenţioase, pe baza cărora să
se stabilească eficienţa economică a intervenţiilor, care sînt uneori destul de
costisitoare.
Determinarea eficienţei economice a investiţiilor, necesare în lucrări de
substituire, refacere şi ameliorare, prezintă unele dificultăţi, deoarece nu se
dispune de o metodologie de calcul unanim acceptată. Literatura de specialitate
străină nu oferă date în acest sens, iar la noi cercetările sînt încă la început.
Faţă de această situaţie se recomandă determinarea eficienţei economice a
lucrărilor de refacere după indicatorul sporului de producţie (exprimat în m3/ha)
ce se poate obţine ca efect al intervenţiilor artificiale.
Evidenţierea sporului cantitativ şi calitativ de masă lemnoasă se face prin
compararea productivităţii arboretului existent cu productivitatea noului arboret
propus.

528
 Deocamdată, se consideră justificată intervenţia cu lucrări de refacere,
substituire sau ameliorare numai atunci cînd noul arboret propus este capabil să
realizeze cel puţin o clasă de producţie mai mare, faţă de arboretul existent.
Prin acest procedeu simplu de calcul se obţin date informative suficient de
concludente pentru a justifica, din punct de vedere economic, încadrarea
arboretelor slab productive în acţiunea de refacere sau substituire.
Oricît de importantă şi urgentă ar fi aducerea arboretelor — a căror
oportunitate de refacere s-a acceptat — în circuitul productiv normal, in-
tervenţiile trebuie să fie eşalonate pe o perioadă mai lungă de timp, datorită
suprafeţelor mari pe care le deţin asemenea arborete, ca şi dificultăţile reale
întîmpinate în executarea lucrărilor.
In primul rînd, lemnul rezultat prin exploatarea arboretelor slab productive
este de calitate inferioară şi deci sporirea lui ar avea repercusiuni negative în
realizarea sortimentelor necesare anual ecoonmiei naţionale. In al doilea rînd,
suprafaţa arboretelor care necesită asemenea intervenţii este atît de mare, încît
— din lipsă de mijloace materiale — nu poate fi parcursă într-o perioadă scurtă
de timp.
Ţinînd seama de cele expuse mai sus, intervenţiile cu lucrări de refacere,
substituire şi ameliorare pe suprafaţa de peste 700 mii hectare, acoperită cu
arborete de productivitate scăzută, sînt eşaloante pe o perioadă de aproximativ
30 de ani, în care se stabilesc trei categorii de urgenţe de cîte 10 ani fiecare.
Dealtfel, ritmul mediu anual de refacere a arboretelor degradate stabilit prin
Programul naţional (3) este de circa 23 mii ha.
Pentru încadrarea judicioasă a arboretelor de productivitate scăzută in una
din cele trei categorii de urgenţe, se determină creşterea curentă a arboretelui
existent şi se deduce creşterea medie anuală la exploatabilita- te pentru
arboretul propus. Atunci cînd diferenţa între cele două mărimi (creşterea
curentă a arboretului existent si creşterea medie a arboretului propus) depăşeşte

529
7 m3, arboretul se încadrează în urgenţa I pentru refacere; cînd diferenţa este de
4—7 m3, arboretele se încadrează în urgenţa a Il-a, iar dacă diferenţa este sub 4
m3, rămîn pentru ultima urgenţă, a IlI-a (47).
Creşterea curentă pentru arboretul existent se stabileşte cu ajutorul tabelelor
de producţie, vîrsta şi înălţimea medie determinîndu-se pe teren cu ajutorul
pieţelor de probă şi prin doborîrea de arbori medii.
Creşterea medie la exploatabilitate pentru arboretul propus se deduce tot din
tabelele de producţie pentru specia luată în considerare. Clasa de producţie, ce
se poate realiza în condiţiile naturale date, se stabileşte în raport cu tipul natural
de pădure sau culturile existente în condiţii similare, iar în lipsa acestora se
deduce din studiul staţiunii.
In prima urgenţă se încadrează cu prioritate arboretele de productivitate
foarte scăzută din grupa a Il-a funcţională cu rol principal de producţie. Aceste
arborete trebuie să constituie obiectivul principal şi cel mai urgent al acţiunii de
ridicare a productivităţii pădurilor.
In arboretele de productivitate redusă din grupa I funcţională, de protecţie
absolută, intervenţiile cu lucrări de ameliorare, în scopul refacerii consistenţei
şi eventual a compoziţiei, se consideră totdeauna necesare. Dar, aplicarea
lucrărilor de substituire sau refacere în asemenea arborete se justifică numai în
cazurile cînd, prin aceste lucrări, se obţine o îmbunătăţire substanţială a
funcţiilor de protecţie, o ameliorare a solului şi a arboretului cu un eventual
spor cantitativ şi calitativ de masă lemnoasă.
La stabilirea urgenţelor, principiul de bază este acela de a substitui, reface
sau ameliora în prima etapă toate arboretele de productivitate re-> dusă, situate
în staţiuni cu potenţial productiv superior sau mijlociu, în care se pot cultiva
specii capabile să asigure un spor cantitativ şi calitativ substanţial în producţia
de lemn. Aşa, spre exemplu, se supun operaţiilor de refacere în prima urgenţă
toate arboretele calamitate în masă, cum ar fi: arboretele doborîte de vînt cu

530
consistenta sub 0,6, arboretele cu rupturi de vînt sau zăpadă. în proporţie de
Deşte 40% din suDrafaţă, cele cu fenomene de uscare intensă în cadrul cărora
neste 40«7o din numărul arborilor au coroanele uscate. Tot în prima urgenţă se
refac sau substituie arboretele cu consistenţa redusă (0.1—0.3V indiferent de
specie si vîrstă. arboretele de tip provizoriu (derivate), ca şi cele de
productivitate foarte scăzută (sub clasa a "V-a de producţieV
Arboretele de productivitate inferioară, datorită staţiunilor cu potenţial
productiv scăzut, se iau în considerare numai dacă se pot substitui cu specii
mult mai productive.
Se vor lua cu precădere în considerare Dentru refacere, substituire sau
ameliorare arboretele cu accesibilitatea asigurată în nerioada planificată pentru
executarea lucrărilor, adică cu distanţa de scos-apropiat sub 1,5 km pînă Ia
instalaţiile de transport existente. în execuţie, proiectate sau nominalizate la
execuţie în urgenţa stabilită.
In afară de consideraţiile exnuse mai sus. cu privire la stabilirea oportunităţii
şi urgenţei intervenţiilor cu lucrări de refacere, substituire sau ameliorare,
trebuie să se ţină seama de necesitatea realizării unei ordini în spaţiu a noilor
arborete. în sensul de a se elimina în măsură cît mai mare pentru ciclul următor
de producţie neuniformităţile de vîrstă existente, care au dus la divizarea
suprafeţelor forestiere în numeroase parcele şi subparcele.

CAPITOLUL 3
REFACEREA PĂDURILOR DE CVERCINEE
3,1. STAREA ACTUALA A PĂDURILOR DE STEJAR Şl NECESITATEA
REFACERII LOR

531
 Statisticile recente arată că pădurile de stejar ocupă în ţara noastră 1 192 mii
ha, reprezentînd 20o/0 din suprafaţa totală a fondului forestier. Pădurile de
gorun, stejar pedunculat, cer şi gîrniţă sînt caracteristice pentru zona forestieră,
iar cele cu stejar brumăriu şi stejar pufos pentru silvostepă. Dar există
numeroase întrepătrunderi reciproce ale arboretelor cu caracter azonal alcătuite
din aceste specii.
Situate în regiuni de cîmpie şi coline, uşor accesibile şi cu o populaţie mai
densă, pădurile de cvercinee au fost în mare măsură defrişate şi transformate în
terenuri agricole, iar cele rămase au suferit şi ele influenţe puternice ale omului.
Majoritatea lor, gospodărite abuziv, brăcuite şi pă- şunate, s-au depărtat mult de
la potenţialul lor natural bioproductiv.
In trecut, datorită necunoaşterii sau ignorării particularităţilor biologice ale
speciilor de stejar, pădurile cu participarea acestor specii au fost supuse unor
tratamente necorespunzătoare care au compromis de cele mai multe ori
regenerarea şi au condus la degradarea mai mult sau mai puţin avansată a
arboretelor. Majoritatea acestor păduri au fost exploatate în crîng, iar cele
supuse regimului codru li s-a aplicat tratamentul tăierilor succesive.
In regimul crîng, regenerarea repetată din lăstari a dus la o scădere sensibilă
a productivităţii, chiar şi atunci cînd s-a putut menţine o consistenţă apropiată
de cea normală. De asemenea, a scăzut şi capacitatea de regenerare vegetativă a
arborilor trecuţi prin cîteva generaţii de lăstari. Acest fapt a contribuit, desigur,
la rărirea accentuată a arboretelor.
Toate efectele nefavorabile ale regenerării vegetative s-au agravat şi prin
faptul că prima generaţie din lăstari a provenit ea însăşi din exploatarea unor
arborete mai bătrîne, cu putere de lăstărire slăbită.
In aplicarea tăierilor succesive, adeseori se stabileau anticipat şi rigid anii în
care trebuia să se execute exploatarea, fără să se ţină seama de anii de
fructificaţie şi de necesitatea punerii în lumină a seminţişului. Atunci cînd

532
tăierile se practicau cu multă vreme înainte de anul fructificaţiei, solul se
înierba puternic şi nu mai permitea instalarea seminţişului. In cazul cînd tăierile
coincideau cu anul de fructificaţie şi seminţişul se instala abundent, acesta nu
se putea dezvolta în bune condiţiuni, deoarece tăierile următoare nu se făceau la
intervale de timp necesare pentru punerea în lumină a seminţişului. Alteori,
după tăierea definitivă, seminţişul de stejar, neîngrijit, era copleşit şi eliminat
de specii pioniere sau repede crescătoare în tinereţe, aflate în amestec. Astfel,
în toate cazurile amintite. regenerarea speciilor de stejar era stînjerită sau chiar
compromisă.
In cazul cînd speciile de stejar erau instalate pe cale artificială, în culturi
forestiere, se neglija adeseori asocierea lor cu alte specii de ajutor şi arbustive
pentru protecţia solului. Arboretele astfel obţinute se răreau curînd, iar solul se
acoperea cu vegetaţie erbacee de lumină care atrăgea păşunatul.
Datorită păşunatului intens practicat, în toate pădurile de stejar a crescut
proporţia arboretelor rărite, cu solul bătătorit şi fără litieră. Pro
327
cesele de podzolire a solului şi de formare a unui orizont В compact, greu
permeabile pentru apă şi aer, se accentuau. Prin păşunat, arborii tineri erau roşi
şi zdreliţi, creîndu-se în acest fel porţi de intrare pentru agenţi zoo şi
fitopatogeni.
Supuse timp îndelungat acţiunii unor factori dăunători, multe păduri de
stejar au rămas cu stare de vegetaţie lîncedă, manifestînd, în anumite staţiuni,
semne evidente de depericiune. Rărirea pădurilor de cvercinee prin brăcuire şi
păşunat au micşorat capacitatea lor de autoprotecţie, mai ales în staţiuni în care
aceste specii nu găsesc cele mai bune condiţii de vegetaţie (regiuni de
silvostepă şi cîmpie bîntuite de secete excesive, cu ierni geroase, cu soluri care
se usucă şi crapă puternic etc.).

533
 Pădurile de stejar au ajuns să fie expuse la numeroase atacuri de boli şi
dăunători, care, în anumite perioade, au găsit condiţii prielnice de înmulţire în
masă. Perioadele secetoase, destul de frecvente la noi, au creat în arborete rărite
şi luminate condiţii favorabile pentru dezvoltarea unor focare de defoliatori
periculoşi (Lymantria dispar, Tortrix viridana etc.).
Datorită modificărilor ivite în condiţiile de vegetaţie şi în structura
arboretelor de stejar, ca şi datorită înmulţirii bolilor şi dăunătorilor, starea
fitosanitară a acestor păduri s-a agravat treptat în ultimele 4—5 decenii,
culminînd cu apariţia fenomenului de uscare intensă a speciilor de stejar.
Starea de degradare avansată şi productivitatea scăzută constituie o
caracteristică principală a celor mai multe păduri de cvercinee, mai ales a celor
din silvostepă.
Proporţia pădurilor de stejar încadrate în clase inferioare de producţie
reprezintă 37% din suprafaţa deţinută de aceste specii. Chiar în cadrul pădurilor
din clase mijlocii şi superioare de producţie există multe arborete cu consistenţa
sub normală sau — convertite de la crîng la codru — au o stare de vegetaţie
lîncedă şi o productivitate scăzută. Deşi, pădurile de stejar deţin 20% din
fondul forestier, ponderea lor la producţia globală de masă lemnoasă este de
numai 12—14%. In general, stejeretele din staţiuni de silvostepă înregistrează
cele mai mici productivităţi, adeseori sub 1 m3/an/ha.
In cuprinsul pădurilor de stejar din regiunile de cîmpie şi dealuri există în
prezent peste 300 mii ha ocupate cu arborete degradate de productivitate
scăzută pînă la foarte scăzută. Aceste arborete se prezintă frecvent sub forma
unor crînguri rare, cu arbori rău conformaţi, crescuţi pe cioate îmbătrînite şi
bolnave, cu vitalitate redusă. Solul, în asemenea arborete, este bătătorit,
compact şi înţelenit, cu regim hidrologic defectuos. Datorită reducerii
consistenţei şi descoperirii solului, pe suprafeţe înclinate, procesele de eroziune
au început să avanseze, degradînd terenul.

534
 Dată fiind importanta suprafaţă a pădurilor de stejar degradate şi slab
productive, se impun intervenţii urgente si eficiente, cu scopul de a crea
arborete viabile, care să pună în valoare întreaga capacitate de producţie a
staţiunilor.
Pentru instalarea unor culturi de stejar valoroase, cît mai productive şi
rezistente la acţiunea factorilor dăunători, este necesară menţinerea sau
introducerea acestor specii numai în staţiuni de productivitate mijlocie şi
superioară lor, iar în rest se vor păstra numai acolo unde alte specii nu pot
vegeta mai bine.
Tipurile fundamentale de pădure, cu participarea speciilor de stejar, în starea
în care se găsesc acum, adeseori nu mai reflectă potenţialul productiv al
staţiunilor forestiere şi deci nu pot servi, de cele mai multe ori, drept criteriu în
alegerea speciilor. In consecinţă, refacerea sau substituirea pădurilor de stejar
trebuie să fie precedată de cartări staţionale detaliate şi de analize economice.
In compoziţia arboretelor de stejar, instalate artificial, este necesar să se
asigure de la început participarea masivă a speciilor principale de amestec, a
celor secundare de stimulare, ca şi a celor arbustive pentru protecţia şi
ameliorarea solului. Proporţia speciilor de stejar în formulele de împădurire nu
trebuie să depăşească în principiu 40—50%.
Lucrările de refacere, substituire sau ameliorare preconizate în pădurile de
stejar trebuie să fie îmbinate întotdeauna cu măsuri agrotehnice
corespunzătoare, aplicate diferenţiat pe tipuri de staţiuni şi în raport cu
caracteristicile arboretelor în care se intervine.
Ţinînd seama de starea actuală a pădurilor de stejar, se recomandă adoptarea
şi aplicarea următoarelor categorii de lucrări:
— refacerea sau ameliorarea arboretelor de stejar brăcuite şi degradate cu
consistenţa sub normală pînă la foarte scăzută, situate în staţiuni de
productivitate superioară şi mijlocie pentru aceste specii ;

535
 — reintroducerea sau sporirea proporţiei de participare a gorunului şi
stejarului pedunculat în staţiuni favorabile, de productivitate cel puţin mijlocie,
acolo unde lipseşte sau se află în măsură insuficientă;
— substituirea arboretelor de stejar din clase inferioare de producţie,
indiferent de regiunea unde se găsesc.
3.2. REFACEREA PĂDURILOR DE STEJAR DIN SILVOSTEPĂ
Pădurile din silvostepă sînt constituite, în principal, din stejar pufos şi stejar
brumăriu, specii xerofite, adaptate unor condiţii deficitare în umiditate, mai
puţin favorabile vegetaţiei forestiere. Chiar dacă, teritorial, stejarul pufos şi
brumăriu formează arborete pure sau amestecate în cuprinsul zonei forestiere,
trebuie reţinut că aceste arborete sînt răspîndite insular şi au aici un caracter
azonal, ocupînd situaţii în care se păstrează condiţii staţionale specifice de
silvostepă.
In condiţii staţionale de silvostepă, cele două specii de stejar locale
formează, fie arborete pure, fie amestecate între ele sau cu celelalte specii de
stejar care pătrund în această zonă. Se întîlnesc astfel arborete pure şi
amestecuri ale stejarilor de silvostepă cu stejarul pedunculat sau gorunul, dar
mai ales cu cerul şi gîrniţa, de care se apropie mai mult din punct de vedere
ecologic.
Toate pădurile din silvostepă prezintă o stare avansată de degradare. In
condiţiile climatice puţin favorabile vegetaţiei forestiere, efectele tăierilor
neregulate, ale păşunatului şi ale acţiunii diverşilor dăunători, s-au făcut mai
mult simţite decît în alte regiuni fitoclimatice. Consistenţa s-a redus, solul s-a
înţelenit puternic cu ierburi de stepă, creşterea arborilor s-a micşorat şi astăzi
toate acestea se reflectă pregnant în productivitatea extrem de scăzută a
arboretelor de aici. Aşadar, intervenţiile pe cale artificială, cu lucrări de
substituire, refacere sau ameliorare, sînt absolut necesare — mai devreme sau
mai tîrziu — în toate pădurile din silvostepă, aproape fără nici o excepţie.

536
 In cazul intervenţiilor pe cale artificială, studiul condiţiilor de vegetaţie este
absolut necesar. Cunoaşterea particularităţilor ecologice ale tipurilor de pădure
reprezintă o condiţie indispensabilă.
329
In silvostepă, elaborarea soluţiilor tehnice de refacere sau substituire este
posibilă pe grupe de tipuri de pădure, constituite după asemănări de condiţii
ecologice. In acest sens, tipurile de pădure, mai larg răspîndite în această zonă,
pot fi încadrate din punct de vedere ecologic, în patru grupe.
Prima grupă ar cuprinde: stejeretul de stejar brumăriu pe cernoziom puternic
degradat cu substrat de loess, amestecul de stejar pedunculat şi stejar brumăriu
cu cer şi gîrniţă, amestecul normal de stejar pedunculat şi stejar brumăriu,
amestecul de stejar brumăriu cu cer şi gîrniţă, amestecul de stejar brumăriu şi
pufos cu cer şi gîrniţă, şleaul de silvostepă cu stejar brumăriu.
Tipurile de pădure din această primă grupă ecologică se găsesc de obicei, în
partea interioară a silvostepei, spre partea de tranziţie către zona forestieră. Ele
ocupă staţiunile cele mai favorabile pentru stejarii din silvostepă, fiind situate
pe cernoziomuri puternic degradate, de textură mijlocie pînă la grea, aflate în
stadiul de trecere către solurile brun roşcate de pădure sau chiar pe asemenea
soluri, atunci cînd se găsesc insular în zona forestieră.
Arboretele, care alcătuiesc tipurile de pădure din prima grupă, se încadrează
în cele mai ridicate clase de producţie posibil de realizat cu ajutorul stejarilor
xerofiţi. Staţiunile pe care le ocupă sînt de productivitate cel puţin mijlocie
pentru stejarul brumăriu, specie mai valoroasă decît stejarul pufos.
A doua grupă cuprinde: stejeretul de stejar brumăriu din silvostepă de
dealuri, stejeretul de stejar pufos cu cărpiniţă din zona forestieră, stejeretul de
stejar pufos pur din zona forestieră, amestecul de gorun şi stejar pufos,
amestecul de gorun, stejar brumăriu şi stejar pufos, şleaul de silvostepă din
regiunile de dealuri.

537
 Tipurile de pădure din această a doua grupă se găsesc frecvent în regiunea
de dealuri, situate pe versanţi însoriţi, expuşi uscăciunilor accentuate. Cu toate
că aici precipitaţiile sînt relativ mai bogate decît în silvostepă propriu-zisă, ele
se pierd repede prin scurgere de suprafaţă, infiltraţie şi evaporare. Ca urmare,
condiţiile staţionale sînt chiar mai grele pentru vegetaţia forestieră decît cele în
care se găsesc tipurile de pădure din p^ima grupă.
La înrăutăţirea condiţiilor de vegetaţie contribuie în mare măsură ca-
racteristicile solurilor. Datorită pantelor, uneori destul de mari, solurile sînt
frecvent erodate, superficiale, adeseori cu mult schelet şi lipsite de humus.
Asemenea staţiuni sînt de productivitate inferioară pentru speciile care le
populează.
A treia grupă cuprinde stejeretul de stejar brumăriu pe cernoziom puternic
degradat pe substrat de nisip şi stejeretul de stejar pufos din silvostepă pe
substrat de nisip. Aceste tipuri de pădure ocupă staţiuni care se diferenţiază de
toate celelalte, populate cu stejari de silvostepă, prin particularităţile lor
edafice. Solurile, formate pe substrate litologice nisipoase, sînt de textură
uşoară şi cu permeabilitate mare. Datorită capacităţii reduse de reţinere a apei,
aceste soluri se usucă puternic în perioadele de secetă. în asemenea condiţii
staţionale, productivitatea arboretelor naturale este inferioară.
A patra grupă cuprinde restul tipurilor de pădure din silvostepă, şi anume:
stejeretul de stejar brumăriu pe cernoziom slab degradat pe substrat de loess,
stejeretul de stejar pufos din silvostepă pe substrat de loess şi lut, stejeretul de
stejar pufos cu cărpiniţă din silvostepă, amestecul de
330
stejar brumăriu şi stejar pufos. Aceste tipuri de pădure se întîlnesc în staţiunile
cele mai uscate ale silvostepei, situate pe cernoziomuri slab degradate şi
adeseori chiar carbonatate de la suprafaţă.

538
 Situate în partea exterioară a silvostepei, tipurile de pădure din cea de a
patra grupă, reprezintă punctele cele mai avansate ale vegetaţiei forestiere către
zona de stepă. Staţiunile pe care le ocupă sînt de productivitate inferioară
pentru stejarul brumăriu şi stejarul pufos.
In staţiunile de silvostepă, tipurile de pădure sînt alcătuite în majoritatea lor
din arborete puternic luminate, constituite frecvent din grupe de arbori cu spaţii
mai mari sau mai mici între ele. Nefiind suficient încheiate, razele soarelui
pătrund la sol provocînd uscarea şi înţelenirea acestuia, cînd subarboretul
lipseşte. Consistenţa arboretelor este aproape peste tot sub normală, pînă la
foarte scăzută (0,1—0,3). Provenienţa arboretelor este în cea mai mare măsură
din lăstari. Arborii cresc pe cioate îmbătrînite şi epuizate, adeseori putrezite.
Productivitatea arboretelor actuale este inferioară pînă la mijlocie, fiind în
toate cazurile sub nivelul potenţialului productiv al staţiunilor. Tn general, se
realizează o productivitate medie sub 1 m3/an/ha.
In silvostepă, alături de tipurile fundamentale de pădure, există şi plantaţii
de stejar pedunculat instalate în staţiuni improprii, cu stare de vegetaţie lîncedă
şi cu început de uscare în masă la 50—60 ani.
In stepă au fost, de asemenea, instalate artificial culturi de stejar pedunculat,
stejar brumăriu şi stejar pufos. Acestea se găsesc aici în cele mai grele condiţii
de vegetaţie. Pe baza observaţiilor şi experimentărilor făcute pînă acum se
desprinde concluzia că aproape toate culturile de stejar instalate în stepă sînt de
calitate inferioară, în comparaţie cu cele de salcîm sau pin.
Pentru ameliorarea condiţiilor de vegetaţie şi pentru ridicarea productivităţii
pădurilor din stepă şi silvostepă sînt necesare intervenţii pe cale artificială,
eşalonate în timp, în raport cu gradul de degradare şi vîrsta arboretelor.
Arboretele cu consistenţa 0,1-0,3 se refac sau substituie în prima urgenţă,
indiferent de compoziţie, vîrstă şi productivitate. Pînă la vîrsta de 30—40 ani,
se conduc şi apoi se substituie sau refac arboretele cu consistenţa 0,4—0,6, ca

539
şi cele cu consistenţa peste 0,6, atunci cînd sînt provenite din cioate epuizate.
Cele cu consistenţa peste 0,6, situate în staţiuni mai bune şi cu starea de
vegetaţie satisfăcătoare, se conduc pînă la 60— 70 ani şi se refac sau substituie
cînd au realizat această vîrstă.
In tipurile de pădure din prima grupă ecologică, situate în silvostepă,
arboretele se supun unor operaţii de refacere bazate pe menţinerea stejarului
brumăriu într-o proporţie mai mare, folosind orientativ formula: stejar brumăriu
— 50%; jugastru, vişin turcesc, păr, corcoduş — 25%; arbuşti (păducel, lemn
cîinesc, sînger) — 25%.
In tipurile de pădure cu participarea stejarului pedunculat se poate recurge la
majorarea participării acestuia, alături de stejarul brumăriu.
Cu scop de înnobilare, poate fi încercată introducerea, în formula de
împădurire cu stejarul brumăriu, a duglasului albastru şi a plopului al- gerian.
Duglasul albastru a fost experimentat într-un arboret de tipul steje- ret de
stejar brumăriu pe cernoziom puternic degradat cu substrat de loess şi din
rezultatele obţinute, rezultă că aici el poate realiza o productivitate de două ori
mai mare decît a stejarului brumăriu (14). Introduce
331
rea duglasului albastru este bine să se facă prin plantaţii executate în ochiuri cu
mărimea de 1 500—2 000 m2, de formă dreptunghiulară, orientate cu lungimea
pe direcţia est-vest.
Plopul algerian se va introduce după o schemă proprie la distanţa de 5/5—
6/6 m, urmînd să fie extras treptat prin operaţiuni culturale.
In cazul cînd se recurge la substituirea totală a arboretelor din prima grupă
ecologică, se va folosi salcîmul în proporţie de 100% sau pinul negru asociat cu
specii arbustive.

540
 In tipurile de pădure din cea de a doua grupă ecologică, se poate merge pînă
la substituirea totală a arboretelor de stejar cu pin silvestru, care în asemenea
staţiuni realizează producţii mult mai mari decît speciile de stejar (14, 27).
Introducerea pinului se face în ochiuri, ce se lărgesc treptat, pe măsura
dezvoltării arboretului nou instalat, pînă la racordarea lor completă. Primele
ochiuri se deschid în locurile mai aşezate şi cu solul mai profund. Pe pante,
ochiurile se fac mai mici, de formă eliptică, dispuse cu lungimea pe curba de
nivel, pentru a preveni eroziunea solului.
După extragerea arborilor pe spaţiul ochiurilor, terenul se pregăteşte la
nevoie prin lucrarea solului şi apoi se execută plantaţia. In continuare, pentru
protejarea laterală a culturilor, lărgirea ochiurilor se face în partea umbrită a
acestora.
In tipurile de pădure din cea de a treia grupă ecologică, dată fiind
productivitatea inferioară a arboretelor şi textura uşoară a solurilor, se re-
comandă substituirea stejarului brumăriu şi pufos cu salcîm, specia cea mai
indicată pentru asemenea terenuri. In acest caz, se adoptă procesul de
substituire pe parchete exploatate ras. Terenul se defrişează şi solul se
pregăteşte pe toată suprafaţa. Salcîmul, crescînd repede din primul an,
realizează curînd starea de masiv şi pune stăpînire pe sol. In felul acesta se
înlătură pericolul spulberării nisipului de către vînt.
Dacă substituirea se face cu pin negru, se recurge la deschiderea de ochiuri,
aşa cum s-a preconizat pentru grupa precedentă. Puieţii de pin, crescînd mai
încet în primii ani, pot fi dezgropaţi aici prin spulberea nisipului. In ochiuri se
păstrează un adăpost lateral şi deci pericolul amintit este astfel mult atenuat.
In tipurile de pădure din cea de a patra grupă ecologică, date fiind condiţiile
staţionale extrem de grele pentru vegetaţia forestieră, posibilităţile de
substituire a arboretelor naturale, sînt mult mai reduse decît în cazurile
precedente. Literatura de specialitate (P a ş с o v s с h i S., 1964) recomandă

541
totuşi folosirea pinului negru în asemenea situaţii. La instalare, această specie
va fi introdusă în ochiuri, după procedeul preconizat pentru grupa a doua a
tipurilor de pădure din silvostepă. împreună cu pinul negru, s-ar putea introduce
diseminat, în proporţie redusă, plopul algerian.
Dacă introducerea pinului negru nu este posibilă, se recurge la refacerea
arboretelor naturale de stejar brumăriu, iar cele de stejar pufos vor fi substituite
cu stejar brumăriu.
Date fiind condiţiile climatice extreme, pădurile de stejar din silvostepă sînt
permanent ameninţate de secete accentuate şi de invazia vegetaţiei ierbacee,
constituită mai cu seamă din graminee. Această vegetaţie concurează puternic
culturile forestiere prin consumul apei din sol, care aici este aproape permanent
deficitară. De aceea, lucrarea şi întreţinerea solului, în culturile forestiere
instalate pe cale artificială, este o condiţie indispensabilă.
332
Din cercetările făcute pînă acum rezultă că reuşita culturilor forestiere în
aceste zone fitoclimatice depinde, în primul rînd, de lucrarea şi întreţinerea
solului, de selecţionarea materialului de împădurire (seminţe, puieţi), de modul
de plantare şi de felul în care se execută lucrările de îngrijire pînă la realizarea
stării de masiv.

3.3. REFACEREA GiRNIŢETELOR Şl A CERETELOR

In cadrul acestor formaţii forestiere, gîrniţa şi cerul realizează arborete pure
şi amestecate în condiţii staţionale din cele mai grele întîlnite în zona forestieră.
Gîrniţa, spre exemplu, realizează arborete pure sau aproape pure pe solurile
cele mai grele textural şi mai compacte de pe Platforma Getică. In restul
arealului său de răspîndire naturală formează amestecuri cu cerul sau cu stejarul

542
pufos şi brumăriu (uneori cu stejarul pedunculat), la interferenţa zonei
forestiere cu silvostepă şi cu gorunul în regiunea de dealuri.
Cerul formează arborete pure mai ales pe soluri brune roşcate puternic
podzolite, pseudogleice şi compacte. In rest, se asociază cu gîrniţa şi stejarul
pedunculat, iar în silvostepă cu stejarul brumăriu şi stejarul pufos.
Din punct de vedere forestier, importanţa acestor două specii semi- xerofite,
rezidă în faptul că adeseori vegetează şi pun în valoare în mod productiv
staţiuni improprii altor specii de stejar. De aceea, menţinerea lor în anumite
staţiuni de productivitate superioară sau cel puţin mijlocie pentru ele este
deocamdată pe deplin justificată.
O serie de tipuri de pădure cu participarea gîrniţei şi cerului, cum ar fi :
gîrniţetul de cîmpie, cereto-gîrniţetul de cîmpie, gîrniţetul normal de dealuri,
cereto-gîrniţetul de dealuri, ceretul normal de cîmpie, cereto- şleaul de cîmpie,
şleao-ceretul de cîmpie etc., sînt capabile să formeze arborete încheiate, cu
consistenţa peste 0,8 şi nu rareori de productivitate superioară. Fiind însă
localizate frecvent în apropierea centrelor populate au avut cel mai mult de
suferit de pe urma tăierilor în delict şi mai ales a păşunatului. Ca urmare,
productivitatea lor actuală este în general foarte scăzută (0,75—1,50 m3/an/ha),
chiar şi în staţiuni de productivitate superioară. Datorită proceselor de
degradare, arboretele se prezintă astăzi adeseori sub forma unor crînguri
poieniţe, cu consistenţa subnormală pînă la foarte scăzută, cu arbori din lăstari
proveniţi din cioate epuizate, în mare măsură putrezite. Refacerea acestor
arborete este singura metodă capabilă să amelioreze condiţiile de vegetaţie şi să
sporească productivitatea lor.
Condiţiile staţionale şi mai ales cele edafice fiind puţin favorabile, refacerea
arboretelor de cer şi gîrniţă ridică probleme din cele mai dificile. Reuşita
culturilor depinde în mare măsură de silvotehnica aplicată în pregătirea
terenului.

543
 în cadrul lucrărilor de refacere, indicate în arborete degradate tinere sau
ajunse la vîrsta exploatabilităţii, se procedează la deschiderea unor coridoare
late de 15—20 m, alternînd cu fîşii neexploatate de aceeaşi lăţime, în care se
intervine după 2—3 ani. După defrişarea terenului prin înlăturarea cioatelor, în
spaţiul coridoarelor se execută toamna sau primăvara o arătură de adîncime
mijlocie. în cursul verii următoare, arătura se întreţine ca ogor cultivat, cu
plante agricole prăşitoare. Toamna, înainte de împădurire, se aplică din nou o
desfundare a solului.
In cazul terenurilor invadate de pir, se adoptă sistemul de pregătire cu ogor
negru, iar combaterea pirului se realizează prin cultivaţii sistematice de
epuizare, sau terenul se cultivă cu măzăriche şi orz în semănături foarte dese. în
ultimul caz, după ridicarea recoltei se procedează la dezmiriştit şi, în
continuare, terenul se păstrează ca ogor negru întreţinut pînă toamna cînd se
împădureşte. Desfundarea solurilor, cu orizont В compact, se execută prin
subsolaj. In acest caz, este preferat procedeul de refacere pe parchete.
In terenul pregătit, în coridoare sau pe toată suprafaţa, se instalează cultura
forestieră adoptînd o formulă de împădurire în care gîrniţă (excepţional, cerul)
participă, ca specie principală de bază, în proporţie de aproximativ 50%. Ca
specii secundare, se recomandă jugastrul, arţarul tătărăsc şi părul, iar ca arbuşti
păducelul, sîngerul şi lemnul cîinesc.
Introducerea unor specii noi, cu ajutorul cărora să se sporească şi mai mult
productivitatea culturilor, este deocamdată dificilă, deoarece condiţiile
staţionale, în special cele edafice, sînt deosebit de grele şi nu se cunosc încă
experienţe reuşite de introducere a unor specii care să poată avea, în asemenea
staţiuni, o productivitate mai mare decît a speciilor de gîrniţă şi cer. Cel mult,
unele cerete ar putea fi substituite cu gîrniţă.
In regiuni de coline şi dealuri, cerul şi gîrniţă formează uneori arborete pure
sau participă, în proporţii diferite, la alcătuirea unor amestecuri cu specii

544
mezofite, în condiţii staţionale mai favorabile, cu soluri mai puţin compacte şi
uscate.
în asemenea staţiuni, cerul şi gîrniţă realizează întotdeauna creşteri mai
viguroase, depăşind cu mult stejarul pedunculat şi gorunul, cu care frecvent se
asociază. Aceste păduri, degradate şi ele în mare măsură, urmează să fie
refăcute folosind tot gîrniţă ca specie principală în formula de împădurire. Date
fiind condiţiile de vegetaţie relativ mai favorabile, alături de gîrniţă se pot
introduce ca specii principale de amestec în staţiuni corespunzătoare, gorunul,
stejarul pedunculat şi mai ales pinul silvestru etc.
In formaţia gîrniţetelor şi a ceretelor există şi multe tipuri de pădure situate
în staţiuni de productivitate inferioară pentru cer şi gîrniţă. Din această
categorie se citează : gîrniţetul de dealuri pe soluri schelete şi amestecul de
gorun cu gîrniţă şi cer pe soluri schelete etc., tipuri de pădure situate pe versanţi
cu expoziţii sudice şi vestice, cu pante repezi şi soluri schelete, pietroase. în
astfel de staţiuni, arboretele au o stare de vegetaţie lîncedă şi o productivitate
inferioară. La fel, cerul formează arborete de productivitate inferioară în ceretul
de silvostepă pe cernoziom degradat cu substrat de loess, precum şi în cero-
şleaul cu stejar pufos şi cero-şleaul de silvostepă dobrogeană etc.
In toate tipurile de pădure de productivitate inferioară, arboretele de cer şi
gîrniţă urmează a fi substituite total cu pin silvestru, ca unică specie principală
care poate vegeta aici. Ca specii secundare se recomandă introducerea arţarului
tătărăsc, părului şi mărului pădureţ, a jugastrului, iar dintre arbuşti a
păducelulUi, cornului, sîngerului şi lemnului cîinesc.
Substituirea se face în coridoare, late de 1,0—1,5 ori înălţimea arboretului
existent şi orientate est-vest, pe terenuri plane sau în sensul curbei de nivel, pe
terenuri în pantă. După extragerea arborilor, pe spaţiul coridoarelor se
mobilizează solul şi apoi se execută plantaţia, fără a recurge la înlăturarea
cioatelor.

545
 Arboretele cu participarea cerului şi gîrniţei se refac sau substituie în prima
urgenţă atunci cînd consistenţa lor este de 0,1—0,3, indiferentde vîrstă şi
productivitate. Daca au depăşit stadiul de nuieliş şi au consistenţa 0,4—0,6, se
conduc pînă la vîrsta de 30—40 ani. Cele cu consistenţă peste 0,6, situate în
staţiuni de productivitate cel puţin mijlocie şi cu stare de vegetaţie relativ bună
se refac sau substituie numai după ce au atins vîrsta de 60—70 ani.

3.4. REFACEREA PĂDURILOR DE STEJAR PEDUNCULAT

Stejeretele şi şleaurile de cîmpie cu participarea stejarului pedunculat sînt
larg răspîndite în regiunile de cîmpie şi coline. Stejarul pedunculat se întîlneşte
frecvent în unele dintre cele mai favorabile staţiuni pentru vegetaţia forestieră,
unde formează arborete de productivitate ridicată. In cuprinsul arealului său, nu
lipseşte nici din staţiuni mai puţin favorabile, în care caz arboretele rămîn de
productivitate inferioară.
Intervenţiile pe cale artificială în pădurile de stejar sînt întotdeauna
necesare, avînd aici un caracter complex. Unele dintre acestea se rezumă la
măsuri pentru ajutorarea regenerării naturale sau urmăresc ameliorarea
compoziţiei arboretelor de stejar prin introducerea unor specii noi mai
productive. Cele mai multe intervenţii vizează însă refacerea arboretelor de
productivitate redusă. Aceste intervenţii sînt necesare atît în arboretele situate
în staţiuni cu potenţial productiv scăzut pentru stejar, cît şi în cele care au
suferit mai mult acţiunea negativă a factorilor de degradare.
Soluţiile tehnice adoptate pentru ameliorarea structurii arboretelor de stejar
pedunculat se aplică diferenţiat pe tipuri de pădure, în raport cu productivitatea,
vîrsta şi consistenţa arboretelor.
Se cunoaşte că stejeretul de cîmpie înaltă, stejereto-şleaul normal de cîmpie,
şleaul normal de cîmpie, stejeretul de platou din regiunea de dealuri, stejereto-

546
şleaul de deal, stejereto-goruneto-şleaul de deal, ca şi unele şleauri de luncă
etc., formează o grupă a tipurilor de pădure cu cele mai bune condiţii staţionale
pentru vegetaţia stejarului pedunculat şi, ca urmare, arboretele componente sînt
în mod normal de productivitate superioară. Regenerarea acestor arborete se
realizează pe cale naturală.
Dar, atunci cînd lipsesc total sau de pe anumite porţiuni arborii buni ca
seminceri, seminţişul de stejar se instalează artificial prin semănături directe
sub masiv. Este, de asemenea, necesar să se intervină cu lucrări de ameliorare
în arborete de vîrstă mijlocie, atunci cînd subarboretul lipseşte şi solul este pe
cale de înţelenire. Asemenea situaţii apar destul de des, deoarece arboretele de
stejar, la vîrste mai mari, se răresc în mod natural şi, ca urmare, solul se
înierbează şi se usucă. De aceea, în lipsa speciilor de ajutor şi arbustive, se
intervine pentru introducerea acestora pe cale artificială.
în cazul arboretelor brăcuite, din care stejarul s-a extras peste măsură, încît
nu se mai poate conta pe regenerarea sa naturală, se recomandă refacerea lor
integrală.
Arboretele în stare brăcuită, situate însă în staţiuni de productivitate ridicată
pentru stejarul pedunculat, se prezintă, în general, fie sub forma unor arborete
cu un etaj superior de codru, cu consistenţa redusă (0,2— 0,3) şi cu un subetaj
bogat reprezentat din specii de ajutor şi arbustive, fie sub forma unor crînguri
îmbătrînite, în curs de conversiune, alcătuite, în majoritatea cazurilor, din rare
rezerve de stejar asociate cu alte specii arborescente de mărimi diferite. In
asemenea arborete, refacerea trebuie să se bazeze pe reinstalarea stejarului
pedunculat în proporţia indicată prin formulele de împădurire, în aşa fel, încît
să se obţină pînă la urmă asociaţii noi cu compoziţii asemănătoare celor din
tipurile fundamentale de pădure.
Cu ocazia executării lucrărilor de refacere, este de asemenea util să se
menţină şi să se folosească cît mai mult posibil speciile de ajutor şi arbustive

547
existente în arboretul care se reface. S-ar comite o greşeală dacă aceste specii
se înlătură şi apoi se reinstalează pe cale artificială. Aceasta ar presupune, pe de
o parte, cheltuieli în plus, inutile, iar, pe de altă parte, culturile forestiere tinere
ar fi lipsite de o protecţie necesară, curînd după instalarea lor. Speciile de ajutor
şi arbustive se vor introduce artificial numai atunci cînd acestea lipsesc din
arboretul care se reface şi dacă ele nu s-ar putea instala pe cale naturală.
In cazul refacerii arboretelor de stejar brăcuite se procedează în primul rînd
la extragerea arborilor bătrîni din etajul superior. După aceea, se trece la
deschiderea unor coridoare cu lăţimea de 2—3 m, între care se lasă fîşii
intercalate de 6—7 m lăţime. Pe spaţiul coridoarelor, vegetaţia forestieră se
înlătură complet, iar terenul se pregăteşte la nevoie prin lucrarea solului, după o
prealabilă defrişare, măcar parţială, care presupune înlăturarea arbuştilor şi a
unor cioate.
Stejarul pedunculat se instalează, de regulă, prin semănături directe, în trei
rînduri grupate cu distanţa între ele de 30—40 cm, dispuse pe linia mediană a
coridoarelor. Odată cu instalarea stejarului, vegetaţia lemnoasă din fîşiile
intercalate coridoarelor se recepează de la nivelul solului. In felul acesta,
lăstarii daţi nu vor copleşi puieţii de stejar, ci, dimpotrivă, vor constitui un scut
protector foarte necesar. In asemenea condiţii, lucrările de îngrijire se rezumă la
mobilizarea solului, timp de 2—3 ani, pînă cînd se realizează starea de masiv.
Interesantă este experienţa dobîndită de O. R u s u (75), prin folosirea şi
plantarea puieţilor de stejar de talie mare (cu tulpina de cel puţin 1,5 m) în
biogrupe, care realizează mai devreme starea de masiv şi suportă mai uşor
concurenţa lăstarilor.
In cazul arboretelor de stejar brăcuite sau degradate, lipsite de sub- arboret
şi eventual de etajul speciilor de ajutor, se recomandă deschiderea unor
coridoare mai largi, de 15—20 m, cu spaţii intercalate de aceeaşi lăţime. După
defrişarea terenului şi lucrarea solului, în coridoare se instalează, prin

548
semănături directe sau plantaţii, speciile principale (dintre care, de bază —
stejarul pedunculat), speciile de ajutor şi arbustive, după formula de împădurire
indicată de staţiune. La un interval de 2—3 ani, se refac în mod analog şi fîşiile
rămase între primele coridoare.
Pentru staţiuni cu potenţial productiv ridicat, la alcătuirea formulelor de
împădurire se ţine seama ca stejarul pedunculat să ocupe locul principal în
proporţie de 40—50%
In asemenea staţiuni, în care stejarul pedunculat produce lemn mult şi de
calitate superioară, nu este deloc indicată reducerea proporţiei lui în favoarea
altor specii. Speciile asociate stejarului (principale de amestec, secundare şi
arbustive) se aleg din rîndul celor locale. Alte specii din afară, în principiu, nu
se recomandă. Cel mult, ar putea fi introduse, în amestec temporar, specii de
plopi euramericani, de preferinţă dintre cei cu coroana îngustă, care se extrag
pe parcurs, înainte de a stînjeni prea mult dezvoltarea arboretului de bază.
în aria de răspîndire naturală, stejarul pedunculat formează frecvent tipuri de
pădure în condiţii extreme, fie în staţiuni cu exces prelungit de
336
apă în sol (stejeret de cîmpie joasă cu fenomen de înmlăştinare, stejeret de
cîmpie de divagaţie, stejeret de rovine, stejereto-şleau de depresiune, stejeret de
dealuri pe lăcovişte de productivitate inferioară, ca şi multe stejerete de terasă),
fie în cele mai uscate staţiuni pentru această specie (stejeret normal de
silvostepă, stejeret de terenuri nisipoase din silvostepă, şleau de silvostepă cu
stejar pedunculat).
în primul caz, staţiunile se caracterizează prin exces permanent de apă în sol
sau numai în anumite perioade ale anului. Excesul de apă, nu se datoreşte
precipitaţiilor atmosferice, ci drenajului defectuos determinat de forma
terenului şi textura solului.

549
 Pădurile de stejar se găsesc situate pe terenuri plane (cîmpii joase sau
terase), adeseori uşor depresionate, fără sau cu un slab drenaj lateral. Din cauza
solurilor cu textură grea, lutoasă sau luto-argiloasă, apa acumulată din
precipitaţii (uneori şi din scurgeri de pe suprafeţele învecinate) nu se poate
infiltra în adîncime, ci rămîne mai mult timp în orizonturile superioare ale
solului sau chiar la suprafaţa acestuia. Perioadele de primăvară, cu exces de
apă, sînt urmate deseori vara de perioade de secetă accentuate, cînd solul se
usucă şi crapă adînc.
In asemenea staţiuni, pădurile cu o stare de vegetaţie normală absorb mare
parte din apa în exces şi o răspîndesc în atmosferă prin transpiraţie, împiedicînd
înmlăştinarea solului. Cît timp arboretele sînt bine încheiate, cu consistenţa
plină, solul se menţine în stare bună de afînare şi lipsit de vegetaţia erbacee,
dăunătoare. îndată ce arboretul a fost înlăturat sau puternic rărit, aşa încît
procesul de drenaj biologic încetează sau se reduce simţitor, solul se
înmlăştinează şi, invadat de o bogată vegetaţie ierbacee hidrofilă, îşi pierde în
mare măsură fertilitatea. Solul evoluează aici repede către podzolul de
hidrogeneză în care compactitatea şi impermeabilitatea orizontului В se
accentuează foarte mult. în asemenea condiţii, arboretele sînt, în general, de
productivitate inferioară. In consecinţă, substituirea lor constituie măsura cea
mai indicată. In cazul arboretelor cu solul puternic înmlăştinat, stejarul
pedunculat poate fi înlocuit cu plopul cenuşiu şi plopul alb sau cu plopul
algerian, iar în regiunea de dealuri cu plopul tremurător, specii asociate cu
aninul negru, carpenul, iar dintre arbuşti cu sîngerul, călinul etc. (14). In
asemenea situaţii, pregătirea terenului presupune adeseori executarea unor
lucrări hidrotehnice de desecare, urmată de desfundarea adîncă a solului prin
arătura la cor- mană.
In silvostepă, prezenţa unor tipuri de pădure cu participarea preponderentă a
stejarului pedunculat este determinată de condiţii orohidro- grafice locale

550
avantajoase pentru această specie (vîlcele, depresiuni etc.). Cele mai multe din
arboretele ce le compun sînt degradate, cu consistenţă redusă şi solul înţelenit.
Productivitatea lor este inferioară. Substituirea acestora urmează să se facă cu
pin silvestru sau pin negru, aplicînd procedeul descris la refacerea pădurilor din
silvostepă. Pentru ameliorarea solului, se recomandă asocierea pinului cu
mălinul american (Prunus serotina) şi cu un bogat asortiment de specii
arbustive.
Pentru ameliorarea structurii şi ridicarea productivităţii pădurilor de stejar
pedunculat este necesar să se intervină cu lucrări de refacere sau substituire, în
prima urgenţă, atunci cînd arboretele au consistenţa 0,1— 0,3, indiferent de
vîrstă şi clasa de producţie, ca şi atunci cînd se găsesc sub clasa a V-a de
producţie, chiar dacă consistenţa lor este mai ridicată.
22 — ÎMPĂDURIRI
337
Arboretele supuse regimului de cring, cu cioate îmbătrînite şi epuizate, cu
consistenţa peste 0,4, se conduc pînă la vîrsta de 30—40 de ani, iar cele cu
starea cioatelor mai bună şi cu consistenţa peste 0,6 se refac sau substituie la 70
—90 ani, încadrîndu-se în urgenţa I, II sau III, după momentul cînd realizează
această vîrstă.
3.5. REFACEREA PĂDURILOR DE GORUN
Gorunul are o amplitudine ecologică relativ mai largă decît multe alte specii
spontane cu care se asociază în arealul său natural. De aceea, alcătuieşte
formaţia gorunetelor cu arborete pure sau aproape pure şi participă în
amestecuri, mai mult sau mai puţin bogate cu alte speciii (în şleauri, goruneto-
făgete etc.).
In regiunea de dealuri, gorunul formează arborete pure, de regulă, pe
coastele însorite, culmi, platouri înclinate, cu soluri destul de profunde, uşoare

551
şi permeabile. Pe văi şi expoziţii adăpostite participă la alcătuirea şleaurilor şi
goruneto-făgetelor.
In trecut, o bună parte din masivele de gorun au fost degradate prin
exploatări forţate, tăieri în crîng, delicte, păşunat şi atacuri de insecte.
Arboretele au suferit fie de invazia unor specii mai puţin valoroase (fag,
carpen, jugastru, tei), fie de luminare puternică şi înţelenire cu graminee.
Slăbite, unele păduri de gorun, în special din tipurile de gorunet de coastă cu
graminee şi Luzula luzuloides, gorunet de platou cu sol greu şi gorunet de
cumpănă înaltă, au suferit, în perioada 1955—1960, de uscare intensă.
Suprafaţa gorunetelor afectată de degradări din diverse cauze însumează circa
200 mii ha.
Gorunul, specie deosebit de valoroasă, găseşte cele mai bune condiţii de
vegetaţie în staţiunile ocupate de tipurile de pădure ale şleaurilor de deal (şleau
de deal de productivitate superioară, şleau de deal cu gorun şi fag de
productivitate superioară, goruneto-şleau de productivitate superioară,
goruneto-şleau cu fag de productivitate superioară etc.), ca şi de gorunetul
normal cu floră de mulî, de unele goruneto-făgete etc. Gorune- tul normal cu
floră de mull ocupă, de regulă, partea superioară a versan- ţilor, coame,
platouri, unele văi largi şi puţin adînci, cu soluri textural mai uşoare, luto-
nisipoase sau lutoase, pe cînd, tipurile de pădure din grupa pădurilor amestecate
deţin partea inferioară a versanţilor, platourile şi versanţii cu soluri ceva mai
grele, lutoase şi luto-argiloase, situate la altitudini mai mari sau la latitudini mai
nordice.
In grupa tipurilor de pădure menţionate mai sus, gorunul are un potenţial
ridicat de creştere, încadrîndu-se în clase superioare de producţie. De aceea,
toate arboretele degradate sau brăcuite, aparţinînd acestor tipuri, se supun
operaţiilor de refacere, urmărindu-se reinstalarea gorunului în proporţie
preponderentă.

552
 Formele de brăcuire şi degradare în pădurile de gorun situate în staţiuni de
productivitate superioară sînt asemănătoare cu cele prezentate în cazul
pădurilor de stejar pedunculat. în consecinţă, şi tehnica de refacere se aplică în
mod analog, cu deosebirea că în unele gorunete se poate interveni pe parchete,
renunţîndu-se la procedeul în coridoare, care aici — date fiind condiţiile
climatice mai favorabile — nu este atît de necesar, în formulele de împădurire,
gorunul va fi introdus în proporţie de cel puţin 40%- în staţiuni de
productivitate ridicată, orice diminuare a proporţiei de participare a gorunului
în favoarea altor specii principale de amestec, nu poate fi decît în dauna calităţii
generale a viitorului arboret.
Fără să fie diminuată proporţia gorunului, în plus pot fi introduse grupat
specii principale de amestec, cum ar fi laricele, duglasul verde, pinul strob,
paltinul, frasinul, cireşul etc. Nelipsit trebuie să fie subetajul speciilor
secundare de ajutor (carpen, jugastru, tei), care să stimuleze creşterea şi
elagajul natural, al speciilor principale şi nici subarboretul care să protejeze şi
să amelioreze solul. Dacă speciile, care trebuie să formeze etajele inferioare ale
arboretelor de gorun, nu se instalează pe cale naturală, ele trebuie să fie
introduse artificial, în cel mult 1—2 ani de la instalarea speciilor principale.
O altă grupă a tipurilor de gorunete (gorunetul de cîmpie înaltă, go- runetul
de platou cu sol greu, gorunetul cu Carex pilosa, gorunetul de coastă cu
graminee şi Luzula luzuloides, gorunetul cu floră de mull de productivitate
mijlocie etc.) se localizează în staţiuni relativ mai puţin favorabile, decît în
cazul precedent, mai ales sub raportul condiţiilor eda- fice şi de relief (soluri
mai compacte, pante mai mari etc.). Ca urmare, productivitatea arboretelor
componente este mijlocie.
Dacă pădurile din această grupă au consistenţa redusă, fie din cauza unor
tăieri anterioare neregulate, fie datorită uscării gorunului, se intervine pe cale
artificială cu lucrări de refacere. Arboretele vîrstnice se refac odată cu

553
executarea tăierilor de regenerare, urmărindu-se reinstalarea gorunului, a
speciilor principale de amestec, de ajutor şi arbustive. In asemenea situaţii se
impune introducerea unor specii principale de amestec într-o proporţie mai
mare, cu scopul de a spori şi mai mult productivitatea noilor arborete. Aşa, de
exemplu, în staţiunile gorunetului cu floră de mull, de productivitate mijlocie şi
ale gorunetului de coastă cu graminee şi Luzula luzuloides se recomandă
formula de împădurire : 40% gorun ; 10% larice şi duglas verde; 10% paltin,
frasin, cireş ; 40o/0 fag, carpen, tei, contînd pe instalarea naturală a arbuştilor.
în gorunetul de platou cu sol greu se recomandă introducerea stejarului
pedunculat într-o proporţie egală cu a gorunului.
La refacerea acestor arborete este necesar să se ţină seama de starea solului,
pentru a se adopta măsuri corespunzătoare de pregătire. în cazul arboretelor
situate pe terenuri plane sau cu pantă pînă la 10%, se aplică procedeul de
refacere în coridoare. După deschiderea coridoarelor cu lăţimea de 1,0—1,5 ori
înălţimea arboretului existent, se înlătură vegetaţia forestieră, apoi se defrişează
terenul, iar solul se pregăteşte prin desfundare şi distrugerea covorului de
ierburi. în arborete situate pe pante mai mari de 10%, terenul, fără să mai fie
defrişat, se pregăteşte în tăblii tera- sate, în vederea executării plantaţiilor.
Tot în categoria gorunetelor de productivitate mijlocie, se încadrează şi
gorunetul normal cu cărpiniţă, gorunetul de nisip etc. Aceste tipuri de pădure se
întîlnesc în condiţii de uscăciune mai accentuate, iar arboretele componente sînt
mai mult degradate. Din cauza păturii ierbacee, alcătuită predominant din
graminee, regenerarea naturală a pădurilor este dificilă. In aceste situaţii, este
indicată substituirea parţială a gorunului, din arboretele degradate, cu pinul
negru în silvostepă şi cu pinul silvestru pe nisipuri, specii care se dovedesc mai
productive în asemenea staţiuni. Necesitînd o protecţie laterală după instalare,
puieţii de pin se vor planta în ochiurile deschise cu ocazia tăierilor de
regenerare.

554
 1
In arealul natural al gorunului există, de asemenea, numeroase tipuri de
pădure de productivitate inferioară, datorită condiţiilor de vegetaţie mai grele
pentru această specie. O primă grupă care cuprinde : gorunetul de silvostepă,
gorunetul cu scumpie, gorunetul cu cărpiniţă de producti-vitate inferioară şi
gorunetul cu Lithospermum purpureo-coeruleum etc. vegetează în cele mai
uscate condiţii climatice pentru gorun. Solurile, în numeroase cazuri, sînt
cernoziomuri degradate sau cel mult în faza de trecere către brunele roşcate de
pădure, dezvoltate pe calcare sau nisipuri calcaroase. Arboretele, de
productivitate inferioară, sînt în majoritatea lor puternic degradate. Arborii
componenţi au forme neregulate şi produc lemn cu însuşiri tehnologice slabe.
O a doua grupă a gorunetelor de productivitate inferioară cuprinde :
gorunetul de stîncărie, gorunetul cu Luzula luzuloides, gorunetul de cumpănă
înaltă, gorunetul cu arbuşti pitici acidofili, goruneto-făgetul cu Luzula
luzuloides etc. In aceste tipuri de pădure, creşterea gorunului este limitată nu
din cauza uscăciunii, ci datorită solului sărac. Fiind localizate, de regulă, pe
coaste puternic înclinate, stîncoase sau pe coame înalte erodate, vegetează
adeseori pe soluri superficiale cu mult schelet.
Eşalonat in timp, toate gorunetele de productivitate inferioară, urmează să
fie substituite cu alte specii capabile să valorifice cu mai mult randament
potenţialul productiv scăzut al staţiunilor.
In tipurile de pădure din prima grupă, ca şi în gorunetul de stîncărie din cea
de a doua grupă, substituirea arboretelor se va face cu pin negru sau pin
silvestru în proporţie de cel puţin 50%, asociat cu alte specii arborescente sau
arbustive indicate de staţiune (paltinul, fagul, jugastrul, mojdreănul," cărpiniţă,
păducelul, lemnul cîinesc, scumpia etc.). în restul tipurilor de pădure se vor
introduce în locul gorunului pinul silvestru şi experimental, Pinus ponderosa.
In cazul gorunetului cu arbuşti pitici acidofili, este necesară atenuarea
acidităţii solului prin aplicarea de amendamente cu calciu.

555
 Urgenţa intervenţiilor cu lucrări de refacere sau substituire, în arboretele
slab productive de gorun, se stabileşte ca şi în cazul pădurilor de stejar
pedunculat.

CAPITOLUL 4
REFACEREA PĂDURILOR CU FENOMENE DE USCARE INTENSĂ
4.1. AMPLOAREA Şl CAUZELE FENOMENULUI DE USCARE INTENSA
In pădure, o parte din arbori se usucă în mod normal ca efect al eliminării
naturale sau datorită altor cauze. Dacă uscarea arborilor capătă caracter de
masă, depăşind cu mult limitele uscărilor obişnuite, are loc fenomenul de
uscare intensă.
Declanşarea fenomenului de uscare intensă se pune în evidenţă atunci cînd
numărul exemplarelor complet uscate şi al celor cu coroana uscată mai mult de
1/3 din lungime depăşeşte 10% din numărul total al arborilor ce compun un
arboret.
Intensitatea fenomenului de uscare poate fi graduată, în scopuri practice,
după proporţia arborilor uscaţi sau pe cale de uscare din totalul celor existenţi
în arboret. Astfel, se consideră, în mod convenţional, intensitate de gradul I,
atunci cînd numărul arborilor uscaţi complet şi al celor cu
340
coroana uscată mai mult de 1/3 din lungime reprezintă 10—20%, de gradul II,
cînd acest număr este cuprins între 20 şi 40% şi de gradul III, cînd depăşeşte
40o/0.
Fenomenul de uscare intensă s-a manifestat la noi mai ales în pădurile de
stejar. Uscarea în masă a stejarilor este însă cunoscută şi în alte ţări. Pentru
prima dată, acest fenomen a fost semnalat în anii 1900—1902, în renumitele

556
păduri de stejar din R.S.F. Iugoslavia. Ulterior, a fost înregistrat şi în R. P.
Ungară, R. P. Bulgaria, U.R.S.S., R. P. Polonă.
In ţara noastră, uscarea stejarilor a fost semnalată după 1932, deşi există
mărturii din care rezultă că acest fenomen a apărut în Banat şi între anii 1910—
1914. In ultimele patru decenii s-a manifestat cu cea mai mare intensitate în
perioadele : 1940—1942, 1947—1949, 1956 şi 1977, fiind socotit un fenomen
ciclic.
Amploarea şi prejudiciile pe care le provoacă acest fenomen au determinat
— atît la noi, cît şi în alte ţări — organizarea unor cercetări vaste, urmărind
stabilirea cauzelor şi a condiţiilor în care apare şi se manifestă, cu scopul
elaborării măsurilor de prevenire şi de combatere.
Rezultatele cercetărilor de pînă acum efectuate la noi au scos în evidenţă că
fenomenul de uscare intensă a stejarilor apare în cele mai variate condiţii
staţionale, cuprinzînd o bună parte din arealul stejarului pedunculat şi parţial al
gorunului. In cerete şi gîrniţete, acest fenomen se manifestă cu intensitate mai
redusă.
Pe teritoriul ţării noastre, pădurile de stejar afectate de fenomenul de uscare
intensă depăşesc 30 000 ha, fiind răspîndite mai cu seamă în Muntenia, apoi pe
dealurile din nordul Dobrogei, în bazinul mijlociu al Mureşului şi pe platforma
Someşului, iar ultima dată (1977) în vestul ţării (Banat). Uscarea s-a nrodus, în
aceste regiuni, atît în arborete pure, cu sau fără subarboret. cît şi în arborete
amestecate, situate în staţiuni cu diferite tipuri de sol. pe cîirmii joase şi înalte,
în depresiuni şi lunci, pe platouri, terase si versanţi. Vîrsta arboretelor în care s-
au înregistrat uscări în masă ale stejarilor variază între 40 şi 120 ani, mai
frecvent între 60— 80 ani.
Din cercetările întreprinse la noi şi în alte ţări rezultă că uscarea intensă este
un fenomen complex, determinat de numeroase cauze ce pot fi grupate în
următoarele categorii : antropeice, ecologice şi patologice.

557
 Cauzele antropeice sînt cele care provoacă, sub diferite forme, degradarea şi
slăbirea vitalităţii pădurilor de stejar. Prin rărirea şi luminarea arboretelor în
urma tăierilor de regenerare greşit aplicate sau a tăierilor în delict, orin
conducerea la regim de codru cu ciclu mare de producţie a cringurilor poieniţe
si provenite din lăstari cu cioate îmbătrînite şi debilitate, prin instalarea de
arborete pure şi lipsa de preocupare pentru introducerea subarboretului sau
neexecutarea operaţiilor culturale şi, în fine, prin practicarea păşunatului
abuziv, se slăbeşte mult vigoarea arboretelor si se reduce considerabil
capacitatea lor de autoapărare împotriva factorilor dăunători.
Cauzele ecologice, manifestate prin înţelenirea şi tasarea solului, prin
insuficienţa apei cedabile în perioadele excesiv de uscate ale anilor sece- tosi
sau prin excesul prelungit de apă, acumulat în solurile greu permeabile, în
primăverile umede etc., creează neconcordanţe de durată între cerinţele
speciilor de stejar şi condiţiile înrăutăţite ale mediului de viaţă.
Dăunătorii şi bolile — prin defolieri intense şi repetate sau prin atacul
concomitent al frunzelor şi al lemnului —- slăbesc puterea de rezistenţă a
arborilor, provocînd adeseori dereglări grave în funcţiunile lor fiziologice.
In condiţiile unor arborete debilitate prin procese de degradare, apariţia
fenomenului de uscare intensă este determinată obişnuit de asocierea diferită a
cauzelor ecologice şi patologice.
Un prim caz îl constituie asocierea secetelor prelungite şi repetate mai mulţi
ani consecutiv cu atacurile intense de omizi defoliatoare. Acest mod de
asociere a cauzelor uscării în masă a fost observat mai ales începînd cu anii
1947, în majoritatea pădurilor de şleau, a stejeretelor de terasă şi în multe
gorunete şi amestecuri de stejari, localizate pe soluri extrem de argiloase şi
compacte.
Al doilea caz îl reprezintă asocierea defolierilor repetate de insecte cu
înmlăştinarea periodică a solului. La acestea s-au adăugat făinarea stejarului,

558
atacul păduchilor ţestoşi şi al unor ciuperci. Acest proces s-a observat în cîmpia
Banatului, în lunca Mureşului şi pe platforma Someşană.
Al treilea caz s-a manifestat prin asocierea defolierilor repetate cu uscarea
relativă a solurilor cu concentraţie de săruri şi alcalinitate ridicată, înregistrată
în lunca Oltului inferior.
După cum se poate vedea, procesul de uscare intensă a speciilor de stejar
este un fenomen tipic complex, în care intervin o mulţime de factori ce se
influenţează reciproc şi acţionează simultan sau succesiv, favorizînd apariţia şi
extinderea uscării.
Pentru stabilirea justă a împrejurărilor în care are loc uscarea intensă,
trebuie să fie delimitate şi precizate în primul rînd cauzele principale,
determinante, fără de care fenomenul nu s-ar putea declanşa şi în al doilea rînd
condiţiile care favorizează apariţia acestui fenomen. Cunoaşterea cauzelor care
determină şi a condiţiilor care favorizează producerea fenomenului de uscare
intensă are importanţă deosebită pentru elaborarea şi aplicarea măsurilor
practice, destinate să prevină în viitor apariţia acestui fenomen sau cel puţin să
delimiteze extinderea lui.
Analizînd problema cauzalităţii fenomenului de uscare, majoritatea
cercetătorilor ajung la concluzia şi consideră că dăunătorii biotici şi în primul
rînd defoliatorii formează elementul principal în declanşarea şi extinderea
procesului de uscare a stejarilor.
Din cercetările făcute rezultă că, în toate cele trei cazuri de asociere a
cauzelor uscării intense — amintite mai sus — sînt nelipsite defolierile
consecutive, urmate de invazia făinării stejarului, a insectelor de scoarţă şi
lemn, a ciupercilor şi bacteriilor. Aşa, spre exemplu, în pădurea Livada de lîngă
Satu Mare, în condiţii de sol cu înmlăştinare permanentă, dar moderată, stejarul
a vegetat mulţumitor pînă cînd atacurile de insecte au slăbit, pînă aproape la
anulare, drenajul biologic exercitat de arboret. Defolierile intense şi repetate,

559
asociate cu agravarea procesului de înmlăştinare, au dus în cele din urmă la
uscarea totală a arborilor.
Trebuie reţinut însă că înmulţirea în masă a dăunătorilor este adeseori
consecinţa degradării pădurilor. Condiţiile microclimatice din interiorul pădurii
influenţează pozitiv sau negativ — dar totdeauna, în raport invers —
dezvoltarea arboretelor şi evoluţia dăunătorilor biotici. Se ştie că dăunătorii
găsesc condiţii prielnice şi se menţin permanent în arborete rărite şi luminate,
din regiuni mai secetoase şi mai calde.
In consecinţă, refacerea radicală a arboretelor degradate constituie o măsură
preventivă de prim ordin. De asemenea, adoptarea celor mai cores
punzătoare tratamente, interzicerea totală a păşunatului, introducerea speciilor
de amestec şi a arbuştilor căutaţi de păsări etc. sînt măsuri necesare pentru
evitarea degradării în continuare a pădurilor.
Arboretele alcătuite dintr-un plafon superior încheiat, cu un subetaj şi un
subarboret bine constituite, cu solul afinat, reavăn şi neînţelenit, rezistă la cele
mai grele încercări de ordin ecologic şi în acelaşi timp împiedică înmulţirea în
masă a dăunătorilor.
4.2. REFACEREA ARBORETELOR DE STEJAR CU USCARE INTENSA
Prevenirea uscării în masă a stejarilor este indisolubil legată de măsurile
impuse pentru ameliorarea şi refacerea arboretelor brăcuite şi degradate.
Refacerea consistenţei şi ameliorarea condiţiilor de vegetaţie au ca efect
înlăturarea complexului de cauze care debilitează arboretele şi favorizează
înmulţirea în masă a dăunătorilor.
Fenomenul de uscare intensă a stejarilor se manifestă cu intensităţi diferite,
potrivit cu starea arboretelor şi cu condiţiile staţionale în care se găsesc. Ca
urmare, şi procedeele de refacere şi ameliorare trebuie să fie diferite.
In cazul arboretelor degradate, cu consistenţa sub 0,4, ajunse sau aproape
ajunse la vîrsta exploatabilităţii — situate pe soluri normale, structurate şi

560
neînierbate puternic, ori aflate pe soluri nisipoase intens drenate în subsol — se
aplică lucrări de refacere în parchete, după ce în nrealabil s-au înlăturat ultimii
arbori şi s-a pregătit solul prin lucrarea lui atentă. Lucrarea solului se execută
parţial în fîşii sau tăblii amplasate printre cioate. Dacă pe suprafaţa respectivă
există arbuşti, aceştia se ocolesc, iar dacă lipsesc, se instalează odată cu speciile
principale şi secundare din formula de împădurire.
în staţiuni cu soluri grele, compacte şi cu orizontul В greu permeabil, după
ce arboretul degradat se exploatează, se adoptă sistemul de pregătire a terenului
cu ogor cultivat. în acest scop, solul se mobilizează în fîşii printre cioate sau pe
toată suprafaţa (dacă a fost defrişat în prealabil) şi se cultivă cu plante
leguminoase (lucerna, lupin, borceag) timp de 1—2 ani. Dacă se procedează la
defrişarea terenului şi lucrarea solului în fîşii, pe spaţiile intercalate se
păstrează arbuştii, care eventual se găsesc acolo.
In cazul arboretelor avansat degradate, însă tinere, care n-au depăşit stadiul
de nuieliş, refacerea se execută în mod analog, cu singura deosebire că
întotdeauna se recurge la defrişarea completă a terenului în parchete şi se
intervine cu reîmpăduriri folosind formulele de împădurire indicate de staţiune.
La alcătuirea formulelor de împădurire, folosite în cadrul acţiunii de
refacere a arboretelor degradate, tinere sau vîrstnice, cu consistenţa sub 0,4, se
recomandă alegerea ecotipurilor locale de stejar care se dovedesc mai adaptate
condiţiilor ecologice existente, îndeosebi la variaţia umidităţii din sol, şi mai
rezistente la atacul dăunătorilor biotici. în această ordine de idei, trebuie
menţionat că, în arboretele supuse uscării intense, pe lîngă arborii care se usucă
complet, există alţii care rămîn mai departe destul de viguroşi. In consecinţă,
aceştia din urmă trebuie să constituie obiectul acţiunii de selecţie pentru
extinderea lor în cultură.
In cazul arboretelor brăcuite, cu consistenţa 0,4—0,6, ajunse la vîrsta
exploatabilităţii, se recurge tot la refacere, adoptînd procedeul de instalare

561
343
a culturilor în ochiuri. Pe teren, ochiurile, de formă eliptică, lungi de 30— 40
m, sînt dispuse în rînduri paralele, la distanţa de 12—15 m pe rînd şi 25 m între
rînduri. Ochiurile astfel rînduite se orientează cu lungimea pe direcţia est-vest,
pe terenuri plane, sau de-a lungul curbelor de nivel, pe terenuri în pantă. In
cuprinsul ochiurilor, solul se mobilizează în timpul verii, iar pînă toamna se
supune unor cultivaţii sistematice pentru combaterea buruienilor. Toamna sau
primăvara următoare se instalează stejarul prin semănături directe, în rînduri
sau cuiburi grupate, iar restul speciilor însoţitoare se introduc prin plantaţii.
După 3—5 ani, ochiurile se lărgesc cu 10 m în partea dinspre sud sau spre aval
şi se cultivă în mod analog. Repetînd de 2—3 ori lărgirea ochiurilor, se ajunge
la racordarea lor şi deci la refacerea întregului arboret.
în arboretele brăcuite tinere, cu consistenţa 0,4—0,6 se fac doar completări
cu specii principale, secundare şi cu arbuşti, pentru ocuparea completă a
golurilor.
In cazul arboretelor care n-au depăşit vîrsta mijlocie (40—50 ani) şi au
consistenţa mai mare de 0,6, dar sub normală, se intervine cu lucrări de
ameliorare. în arborete ajunse aproape de vîrsta mijlocie se procedează la
instalarea subarboretului, alcătuit din sînger, călin, salbă moale, lemn cîinesc
etc., pe soluri normale, iar pe cele grele, compacte se introduc păducelul, cornul
şi sîngerul. în arborete mai tinere, pe lîngă introducerea arbuştilor, se pot face
completări cu specii de ajutor şi chiar principale, în golurile mai mari.
In cazul arboretelor cu fenomene de înmlăştinare, situate pe soluri cu drenaj
intern şi extern defectuos, este necesar să se intervină cu lucrări de refacere şi
ameliorare (eventual cu lucrări de substituire) chiar dacă n-au apărut simptome
evidente ale procesului de uscare. Odată cu înaintarea în vîrstă şi rărirea lor,
arboretele din această categorie şi evoluează repede către starea care

562
favorizează apariţia fenomenului de uscare intensă. In astfel de situaţii se
intervine în principal pentru ameliorarea condiţiilor edafice.
în scopul refacerii sau substituirii arboretelor cu fenomene de înmlăştinare,
se deschid coridoare de 30—40 m lăţime, orientate pe direcţia nord-sud, pentru
a fi expuse cît mai mult la soare. După defrişare, pe spaţiul coridoarelor, solul
se desfundă prin arătura la cormană, realizîn- du-se astfel fîşii de 4—5 m
lăţime, cu un profil convex, delimitate prin şanţuri de scurgere.
Pe coame, stejarul se instalează prin semănături directe, în 3—4 rînduri,
distanţate la 60 cm, iar pe locurile mai joase, din vecinătatea şanţurilor se
introduc prin plantaţii frasinul, aninul negru, jugastru! şi arbuştii (sînger, călin).
După ce culturile instalate realizează starea de masiv, coridoarele se lărgesc pe
ambele laturi şi arboretul se reface astfel în întregime.
în arboretele degradate şi rărite sau exploatate şi neregenerate, situate pe
locuri depresionate, cu puternică înmlăştinare a solului, reinstalarea pădurii nu
mai este posibilă decît după executarea unui sistem de drenuri care să evacueze
apa în exces. După desecarea terenului, se va proceda la lucrarea şi ameliorarea
solului în vederea reinstalării pădurii pe cale artificială. Se subliniază că, acolo
unde au fost executate asemenea lucrări de desecare, s-au înregistrat imediat
efecte ameliorative sensibile, uşurînd instalarea vegetaţiei forestiere în cadrul
lucrărilor de refacere.
Dacă arboretele cu fenomene de înmlăştinare sînt de productivitate
inferioară, este necesar să fie substituite cu plopişuri de plop cenuşiu, plop alb
sau plop algerian, în amestec cu anin negru, carpen, sînger, călin etc.

CAPITOLUL 5
SUBSTITUIREA ARBORETELOR DERIVATE

563
5.1. SUBSTITUIREA ARBORETELOR DERIVATE ALCATUITE DIN
SPECII DE AMESTEC
întinderea pe care iau naştere arboretele derivate cu specii de amestec este
limitată de răspîndirea pădurilor fundamentale alcătuite din una sau mai multe
specii principale, asociate cu o serie de alte specii secundare. în această
categorie se încadrează în primul rînd şleaurile, în care specia principală de
bază este stejarul pedunculat (în formaţia şleaurilor de cîmpie şi luncă) sau
gorunul (în formaţia şleaurilor de deal). în asemenea formaţii, este suficient să
dispară total sau în cea mai mare parte, dintr-o cauză oarecare, specia
principală de bază (stejarul pedunculat sau gorunul) şi să se extindă peste
normal una din speciile de amestec, ca ai boretele să devină derivate (arborete
derivate cu specii de amestec).
In fondul forestier, şleaurile de cîmpie şi de deal ocupă aproximativ ]Oo/ 0 şi
din ele mai mult de jumătate sînt parţial sau total derivate.
Modificarea raportului dintre specii, în tipurile fundamentale de pădure, este
aproape întotdeauna însoţită şi de o micşorare a productivităţii arboretelor.
Degradarea arboretelor, sub raportul compoziţiei specifice, a apărut de regulă
ca o consecinţă a modului neraţional de gospodărire a pădurilor. Cu ocazia
tăierilor de regenare, nu s-a asigurat instalarea seminţişului de stejar-gorun sau
acesta din urmă n-a fost suficient protejat împotriva lăstărişului sau
seminţişului mai viguros al speciilor de amestec. Exemple tipice în acest sens
sînt numeroasele arborete derivate prin degradarea şleaului de cîmpie,
stejereto-şleaului de cîmpie şi a şleaului de deal.
In şleaul normal de cîmpie, stejarul pedunculat se regenerează relativ mai
greu în prezenţa unui bogat asortiment de specii însoţitoare. Speciile mai
importante din amestec — carpenul, teiul, frasinul, în unele cazuri ulmul,
jugastrul, arţarul tătărăsc — fructifică mai des şi abundent, seminţele aripate
diseminează mai departe, iar seminţişul lor rezistă mai uşor la umbrire şi cresc

564
la început mai repede decît puieţii de stejar. în plus, teiul şi carpenul se
regenerează uşor şi pe cale vegetativă, dezvoltînd drajoni, respectiv lăstari, cu
creşteri viguroase în tinereţe.
In asemenea condiţii, aplicarea tratamentelor necorespunzătoare la
regenerare sau lipsa intervenţiilor cu operaţiuni culturale în tinereţe,
favorizează extinderea speciilor de amestec şi dispariţia stejarului.
Arboretele derivate prin degradarea şleaului de cîmpie pot avea compoziţii
foarte diferite. Cele mai frecvent întîlnite sînt însă teişul de productivitate
mijlocie, frăsineto-teişul de productivitate mijlocie şi cărpinetul derivat.
Teişul de productivitate mijlocie este alcătuit în cea mai mare parte din tei
argintiu provenit din drajoni şi lăstari, la care se mai adaugă, în proporţii
diferite,' carpenul, frasinul, jugastrul, ulmul şi uneori diseminat stejarul. în
aceste arborete, teiul produce, pînă la vîrsta de aproximativ 50 de ani, o
cantitate de lemn superioară stejarului, dar are baza tulpi- pinilor însăbiată din
cauza înmulţirii sale vegetative. Nu trebuie uitat că, în asemenea condiţii, şi
stejarul pedunculat produce lemn mult şi de cea mai bună calitate. De aceea, se
recomandă substituirea teiului, sporind proporţia de participare a stejarului.
Frăsineto-teişul prezintă caracteristici asemănătoare cu tipul precedent, de
care se deosebeşte prin preponderenţa frasinului. Proporţia ridicată a frasinului
scade producţia totală a arboretului, iar în lipsa subarbo- retului solul se
înţeleneşte. In acest caz, reducerea procentului de participare a frasinului şi a
unor specii însoţitoare (tei, carpen) prin substituirea lor cu stejar este soluţia cea
mai indicată.
Carpenul, majoritar în arboretele cărpinetului derivat din şleaul de cîmpie,
are în general creştere înceată din cauza provenienţei sale din lăstarii unor
cioate îmbătrînite. Deşi arboretele de carpen sînt de productivitate mijlocie, ele
nu folosesc în întregime potenţialul productiv ridicat al staţiunilor. De aceea,
substituirea unor asemenea arborete trebuie să se facă cu prioritate.

565
 Un alt caz de folosire incompletă a potenţialului silvo-productiv al
staţiunilor din regiunea de cîmpie este acela al arboretelor derivate din
stejereto-şleaul de productivitate mijlocie. Capacitatea mai uşoară de instalare
naturală a speciilor de amestec face ca, în urma exploatărilor neraţionale, şi în
asemenea situaţii să se ajungă la arborete degradate de tip derivat, alcătuite din
tei, frasin sau carpen. Trebuie adăugat că aceste arborete sînt în general de
productivitate inferioară, ceea ce reclamă intervenţii urgente cu lucrări de
substituire.
In regiunea de dealuri, rezultă arborete derivate cu specii de amestec, prin
degradarea şleaului de deal. Deşi în compunerea acestui tip de pădure participă,
alături de gorun, o serie de alte specii principale şi secundare, totuşi, de cele
mai multe ori, prin degradare, se ajunge să domine carpenul sau teiul. Aici,
pentru a folosi superior şi din plin capacitatea de producţie a staţiunilor
forestiere, este necesar să se revină treptat la arboretele şleaului de deal, în care
să participe în măsură suficientă — ca specie principală de bază — gorunul,
eventual şi stejarul pedunculat. în condiţiile de vegetaţie atît de prielnice ale
şleaului de deal, gorunul produce material lemnos în cantitate mare şi de cea
mai bună calitate. Cel mult, teişurile de deal, rezultate din şleaul de deal
dobrogean, ar putea fi menţinute, fiind deosebit de valoroase şi productive. Dar
şi aici, cu ocazia regenerărilor, s-ar putea recurge la o sporire relativă a
gorunului.
Intervenţiile cu lucrări de substituire în arboretele derivate cu specii de
amestec, întîlnite în regiunile de cîmpie şi de deal, sînt frecvent necesare din
cauza absenţei stejarului pedunculat, respectiv a gorunului. Chiar dacă aceste
specii se găsesc sporadic, periodicitatea mare a fructificaţiei şi particularităţile
procesului de diseminare, fac cît se poate de dificilă regenerarea lor naturală. în
alte cazuri, instalarea seminţişului natural este împiedicată de solul degradat
prin tasare şi înţelenire.

566
 Teişurile degradate, cu consistenţa 0,1—0,3, se substituie în prima ordine de
urgenţă, indiferent de vîrstă şi clasa de producţie. Cele cu consistenţa 0,4—0,6,
se conduc pînă la vîrsta de 30—40 ani, iar cele cu consistenţa 0,7—1,0 pînă la
50—60 ani, substituirea lor înscriindu-se în urgenţa I, II sau III, după momentul
împlinirii acestor vîrste.
Arboretele derivate cu mojdrean, întîlnite în nordul Dobrogei, se substituie
cu pin, cît mai urgent posibil (urgenţa I), dacă au consistenţa 0,1—0,5 sau
numai la vîrsta de 30 ani, cînd au consistenţa mai mare de 0,6.
Cărpinetel:e, care nu au depăşit stadiul de nuieliş, se substituie în prima
urgenţă, indiferent de regiunea unde se găsesc, de consistenţă şi de
productivitatea lor. Tot în prima urgenţă se substituie şi cărpinetele din clasele I
—IV de producţie, atunci cînd au consistenţa de cel mult 0,6, ca şi cele cu
consistenţa 0,7—1,0, dacă se încadrează în clasa a V-a de producţie.
Cărpinetele din clasele I—IV de producţie, cu consistenţa peste 0,7 se conduc
pînă la vîrsta de 50—70 de ani şi se substituie numai cînd ajung la această
vîrstă.
La realizarea lucrărilor de substituire, în arboretele derivate din regiunea de
cîmpie, trebuie să se ţină seama că stejarul pedunculat se dezvoltă bine la
lumină difuză, dar după aceea urmează să fie complet descoperit, altfel dispare.
In cazul arboretelor vîrstnice, ajunse la exploatabilitate, lucrările de
substituire se execută cu ocazia exploatărilor, instalînd stejarul anticipat, cu 1—
2 ani, prin semănături directe sub masiv. Semănăturile directe asigură obţinerea
unor culturi mai sănătoase, iar masivul asigură protecţia de care puieţii de stejar
au nevoie la început.
Dacă arboretele sînt tinere, în stadiu de desiş-nuieliş, substituirea se execută
în ochiuri sau coridoare. Ochiurile circulare sau eliptice nu trebuie să aibă
suprafaţa individuală mai mare de 25—35 m2. Coridoarele, orientate pe direcţia

567
est-vest sau în lungul curbelor de nivel (pe terenurile în pantă), au lăţimea de 3
—5 m şi o depărtare între ele la fel de mare.
Pe spaţiul coridoarelor, arboretul se defrişează, solul se mobilizează la
nevoie şi apoi se seamănă sau se plantează stejarul. Se adoptă de la început o
desime mai mare, cu scopul de a realiza cît mai repede starea de masiv.
După ce stejarul a crescut suficient, încît nu mai are nevoie de protecţie, se
procedează fie la receparea vegetaţiei lemnoase rămase între ochiuri sau
coridoare, pentru ca prin lăstărire să se producă racordarea mai uşor, fie la
substituirea ei în mod analog.
în asemenea condiţii, alături de stejar se instalează, pe cale naturală şi
adeseori în măsură suficientă, restul speciilor însoţitoare, principale de amestec,
secundare şi arbustive pentru protecţia solului. Dacă instalarea acestora pe cale
naturală nu este posibilă, se procedează la introducerea lor prin plantaţii.
Uneori, pentru obţinerea de sortimente lemnoase mai devreme, se recomandă
introducerea în amestec temporar a plopilor euramericani. în cazul în care se
recurge la o asemenea soluţie, plopii se vor planta la distanţa de 20 m între
rînduri şi la 5 m pe rînd, urmînd să fie extraşi la vîrsta de 10—15 ani, înainte de
a stînjeni creşterea arboretului principal.
La substituirea arboretelor derivate din şleaul de deal se procedează în mod
analog, cu singura precizare că puieţii de gorun suportă aici mai multă vreme
adăpostul. In urma experimentărilor făcute pentru substituirea arboretelor
derivate din Podişul Central Moldovenesc, aplicînd procedeul de semănare sau
plantare grupată (în ochiuri) a gorunului sub masiv, în arboretele vîrstnice,
aflate în rînd de regenerare, şi punînd apoi puieţii în lumină după 5—6 ani, s-au
obţinut cele mai bune rezultate. Speciile de amestec s-au instalat treptat pe cale
naturală din sămînţă arborilor existenţi (39).

568
 în staţiuni proprii şleaului de deal se poate recurge uneori la înnobilarea
culturilor instalate artificial prin introducerea unor specii răşinoase, cum ar fi :
laricele, duglasul, pinul strob etc.

5.2, SUBSTITUIREA ARBORETELOR DERIVATE CU SPECII PIONIERE

Arboretele derivate cu specii pioniere au o arie de răspindire largă în
regiunile de deal şi de munte. Ele se instalează pe cale naturală în locul
arboretelor fundamentale de răşinoase sau foioase de umbră, în urma tăierilor
rase, incendiilor sau doborîturilor de vînt, atunci cînd nu se intervine curind cu
lucrări de reîmpădurire pentru regenerarea artificială a pădurii. \lteori, speciile
pioniere invadează pajiştile sau păşunile părăsite cu soluri mai mult sau mai
puţin erodate, ca şi crîngurile degradate, datorită păşunatului şi îmbătrînirii
cioatelor.
In felul acesta iau naştere arborete pure de mesteacăn, anin sau plop
tremurător. In alte cazuri, aceste specii se asociază în proporţie mai mare sau
mai mică cu speciile principale şi secundare din arboretele tipurilor
fundamentale (gorun, fag, carpen), realizînd arborete parţial derivate.
Instalarea mesteacănului şi aninului negru sau alb în locul arboretelor din
tipurile fundamentale de pădure se realizează diferit în funcţie de proprietăţile
lor biologice. Astfel, aninul ocupă, de regulă, partea inferioară a versanţilor din
preajma cursurilor de apă, unde solul este jilav şi umiditatea aerului mai
ridicată. Mesteacănul, dimpotrivă, se instalează mai cu seamă în treimea
mijlocie şi superioară a versanţilor cu soluri superficiale şi expuse uscăciunii,
ca şi pe platouri unde solul prezintă un regim alternant de umiditate.
Pe versanţi cu solul degradat prin tasare, înţelenire şi eventual prin eroziune,
terenurile intrate într-o perioadă de linişte sînt curînd invadate de seminţişul de

569
mesteacăn. Acest seminţiş pune stăpînire pe teren, creşte viguros şi realizează
în scurtă vreme starea de masiv. Odată instalat şi nederanjat, mesteacănul
ameliorează condiţiile de vegetaţie, eroziunea solului este frînată sau
împiedicată, pătura vie de lumină disoare treptat, solul se afinează şi se acoperă
cu floră erbacee specific forestieră. Se creează în acest fel condiţii prielnice de
reinstalare a speciilor din tipul fundamental de pădure. Oricît de viguroasă ar
părea creşterea mesteacănului, trebuie reţinut că acesta nu foloseşte în
întregime potenţialul productiv al staţiunilor.
Pe platouri, în urma defrişării arboretelor naturale, nu au loc procese de
eroziune, în schimb, se dezvoltă o pătură vie deasă şi apar fenomene de
înmlăştinare. Dacă păşunatul încetează, se instalează mesteacănul, formînd
arborete pure sau în amestec cu plopul tremurător.
Aninişurile din regiunea de dealuri şi munte formează, pe suprafeţe
restrînse, în terenuri cu exces de umiditate, tipuri fundamentale de pădure. In
urma degradării arboretelor din specii zonale, aninul invadează din pilcurile
naturale şi se extinde în staţiuni prielnice în detrimentul speciilor valoroase.
Productivitatea arboretelor derivate cu anin este, în general, mijlocie şi deci
nu se justifică menţinerea lor.
Arborete derivate pure de plop tremurător se întîlnesc mai rar şi pe suprafeţe
mici. De Obicei, plopul tremurător apare asociat cu alte specii, fie principale
(gorun, stejar, fag), fie secundare (carpen, jugastru, tei), fie în amestec cu
mesteacănul, salcia căprească etc. Prin urmare, plopul tremurător realizează
mai repede arborete parţial derivate, decît arborete pure. în arborete în care este
preponderent, plopul tremurător formează un strat dominant de arbori cu
consistenţa plină la vîrsta de aproximativ 30 de ani. Mai tîrziu, plopul se răreşte
din ce în ce mai mult, ajungînd chiar să dispară din compoziţia arboretului.
In arborete derivate cu specii pioniere sînt necesare intervenţii cu lucrări de
substituire în prima urgenţă, dacă nu au depăşit stadiul de nuieliş, indiferent de

570
productivitatea şi consistenţa lor. Tot în prima urgenţă se substituie arboretele
de productivitate inferioară (clasele a IV-a — V-a de producţie), indiferent de
vîrstă. Cele de productivitate mijlocie şi superioară, cu consistenţa peste 0,6, se
substituie cînd ajung la vîrsta de 30—40 ani. Excepţie fac unele arborete de
plop tremurător din nordul ţării, cu stare de vegetaţie bună, lipsită de putregai,
care pot fi menţinute pînă la 60 de ani.
In mestecănişuri şi plopişuri de plop tremurător din grupa I funcţională, cu
rol de protecţie deosebit, se intervine cu prudenţă, aplicînd cel mult lucrări de
ameliorare, instalînd specii noi sub masiv.
Arboretele de mesteacăn sau plop tremurător, încadrate în grupa a Il-a
funcţională (cu rol principal de producţie), urmează să fie substituite cu specii
răşinoase mai productive, indicate de staţiune, atunci cînd fac parte din clasa a
IV-a şi a V-a de producţie. In staţiuni de bonitate mijlocie şi superioară se
introduc, la substituire, speciile principale care au alcătuit tipul fundamental de
pădure. Cînd acestea sînt foioase, se recomandă înnobilarea culturilor instalate
prin introducerea în proporţii diferite (10—20 o/o) a speciilor răşinoase, de
înaltă productivitate (molid, brad, larice, duglas, pin strob etc.). Dacă se recurge
la substituirea cu specii delicate (brad, fag etc.), instalarea acestora se face
totdeauna la adăpostul arboretului derivat, eventual rărit cînd este prea des.

CAPITOLUL 6
REFACEREA PĂDURILOR DE FAG Şl MOLID
6.1. REFACEREA FĂGETELOR
Fagul este specia cu cea mai largă răspîndire pe teritoriul ţării noastre,
ocupînd 34 °/o din fondul forestier. El formează la noi o subzonă proprie de
vegetaţie, de-a lungul catenei carpatice, în cuprinsul căreia se găsesc mai multe
formaţii şi numeroase tipuri de pădure, cu arborete pure sau amestecate. Către

571
limita superioară a arealului său altitudinal, fagul formează de regulă
amestecuri cu bradul şi molidul, iar la cea inferioară cu gorunul şi carpenul.
Diseminat sau în proporţie de facies, fagul participă frecvent în brădete,
molidişuri, gorunete, şleauri de deal etc.
In aria largă de răspîndire a făgetelor în regiunile de munte şi deal, condiţiile
staţionale sînt atît de variate, încît imprimă tipurilor de pădure particularităţi
ecologice care se reflectă pregnant în starea de vegetaţie şi productivitate a
arboretelor.
Făgetul normal cu floră de mull, este larg răspîndit în regiunea montană,
unde ocupă staţiunile optime pentru fag, fiind alcătuit din arborete cu cea mai
ridicată productivitate.
349
La altitudini mai joase (sub 700—800 m), făgetul de deal cu floră de mull şi
făgeto-cărpinetul cu floră de mull, sînt şi ele tipuri de pădure de productivitate
superioară, dar, aici. din cauza climatului relativ mai uscat şi mai cald,
arboretele nu se ridică totdeauna la nivelul celor din făgetul normal cu floră de
mull.
O serie de alte făgete, cum ar fi bunăoară: făgetul montan pe soluri schelete
cu floră de mull, făgetul montan amestecat, făgetul nordic de altitudine mare cu
floră de mull, făgetul montan cu Festuca silvatica, făgetul de deal pe soluri
schelete cu floră de mull, făgetul amestecat din regiunea de dealuri, făgetul de
deal cu Festuca silvatica, făgetul cu Carex pilosa, făgeto-cărpinetul cu Carex
pilosa etc., formează o grupă a tipurilor de pădure cu fag, de productivitate
mijlocie, mai rar mijlocie spre superioară. Scăderea productivităţii fagului în
aceste tipuri de pădure se datoreşte, fie înăspririi condiţiilor climatice, odată cu
creşterea altitudinii sau latitudinii, fie reducerii fertilităţii solului ca urmare a
creşterii conţinutului de schelet în sol, acidificării acestuia, excesului sau
deficitului de umiditate etc.

572
 In condiţii extreme din arealul său natural, fagul formează tipuri de pădure
de productivitate inferioară (făget montan cu Luzula luzuloides, făget de limită
cu floră de mull, făget montan cu Vaccinium myrtillus, făget de deal eu flora
acidofilă, făget de deal cu Vaccinium myrtillus, făgete de stîncării din regiunea
montană şi de dealuri etc.). In asemenea făgete, fie lipsa de căldură (la limita
superioară a subzonei fagului), fie reducerea volumului edafic, datorită
conţinutului mare de schelet, sau excesul de umiditate şi acidificare a solului
etc., sînt cauze care determină scăderea sensibilă a productivităţii pădurilor.
In unele cazuri, chiar făgete situate în staţiuni de productivitate superioară
sau mijlocie pentru fag, cuprind destul de frecvent arborete necorespunzătoare
potenţialului staţionai. Aşa, spre exemplu, există arborete brăcuite şi degradate,
cu consistenţa sub normală pînă la foarte scăzută, alcătuite din arbori neregulat
răspîndiţi şi rău conformaţi, proveniţi de multe ori din lăstari, în urma aplicării
regimului crîng în păduri de fag. în asemenea situaţii, solul este adeseori
înţelenit şi bătătorit, iar în pante, terenul manifestă tendinţe de degradare prin
eroziune de suprafaţă şi chiar de adîncime.
în alte cazuri, deşi arboretele au, în aparenţă, o stare de vegetaţie normală,
sînt totuşi mai slab productive şi mai puţin valoroase, deoarece din ele s-au
extras în mod abuziv şi pe alese speciile de amestec (răşinoase, gorun).
Productivitatea şi calitatea actualelor păduri de fag poate fi majorată simţitor
prin introducerea unor specii de amestec mai productive şi valoroase. în
general, speciile de amestec se introduc în raport invers proporţional cu
productivitatea pădurilor de fag. Astfel, ele pot participa în procent de pînă la
25—30 o/o în făgetele de productivitate superioară, de 30—50 o/0 în cele de
productivitate mijlocie şi peste 50 о/, în făgetele de productivitate inferioară.
De regulă, în făgete pure, care dispun de un potenţial productiv şi de
regenare naturală ridicat, se poate renunţa la specii de amestec sau acestea se
introduc într-o proporţie foarte redusă. Dimpotrivă, în făgete de productivitate

573
inferioară, se poate ajunge pînă la substituirea totală a fagului, cu alte specii
capabile să folosească mai bine staţiunea şi să producă o masă lemnoasă
superioară din punct de vedere calitativ şi cantitativ.

Dintre speciile indicate pentru înnobilarea făgetelor se citează bradul,

laricele, molidul, duglasul verde, pinul strob, gorunul şi, într-o proporţie mai
mică, stejarul roşu. In cazul substituirii arboretelor de fag, situate în staţiuni de
productivitate inferioară, se recomandă folosirea pinului silvestru şi eventual a
molidului în condiţii favorabile acestei specii.
Introducerea bradului în porporţie mai ridicată este posibilă în treimea
mijlocie a subzonei fagului, în staţiuni de productivitate superioară pentru fag,
cu soluri profunde, de troficitate ridicată şi umiditate suficientă. Instalarea
bradului este bine să se facă sub adăpostul arboretului bătrîn de fag, imediat
după executarea primelor tăieri de regenerare.
Laricele poate fi extins în toată subzona fagului, pe soluri fertile, profunde,
cu suficientă umiditate, localizate îndeosebi pe versanţi însoriţi, cu aerul
primenit. Laricele dă rezultate bune atunci cînd este introdus sub formă de
exemplare izolate sau în grupe mici, diseminate în masa de fag. Avînd creşteri
mai viguroase în tinereţe, nu este ameninţat de copleşire şi eliminare de către
seminţişul de fag.
Molidul se recomandă ca specie principală de amestec, mai ales în făgetele
de productivitate mijlocie. In unele făgete de productivitate inferioară, situate
în treimea superioară a subzonei fagului, proporţia molidului poate depăşi 50
%.
Introduceera duglasului verde se recomandă în făgete situate mai cu seamă
în regiunea de dealuri, pînă la altitudinea de 700 m, fără să fie însă coborît sub
izohieta de 600 mm. Pe soluri profunde, suficient de umede, la altitudinea de
500—700 m, în locuri ferite de vînturi reci, duglasul verde a realizat, la vîrsta

574
de 50 de ani, o producţie de masă lemnoasă de două ori mai mare în comparaţie
cu cea a fagului (58).
Pinul strob, în amesteo cu fagul, asigură cele mai bune rezultate numai în
staţiuni cu soluri fertile, situate la altitudini de 200—600 m. In staţiuni de
productivitate ridicată pentru făgete, pinul strob poate realiza producţii de două
ori mai mari decît fagul, ceea ce sporeşte interesul pentru această specie.
Gorunul se va introduce mai ales în făgetul de deal cu floră de mull şi în
unele făgete de productivitate mijlocie, situate la limita inferioară a subzoneii
fagului. în acest scop, se vor rezerva staţiunile cele mai corespunzătoare (de
dorit cele populate altădată cu gorun), localizate pe culmi şi în partea
superioară a versanţilor însoriţi, pe soluri profunde, bogate şi suficient de
umede, în care gorunul ar putea realiza cel puţin clasa a treia de producţie. în
amestec cu fagul, gorunul înregistrează totdeauna creşteri mai viguroase şi
produce un lemn de calitate mai bună.
Stejarul roşu nu produce un lemn superior celui de gorun. Cu toate acestea,
el poate fi introdus în partea inferioară a subzonei fagului, deasupra gorunului,
mai cu seamă în făgete incomplet regenerate, acolo unde seminţişul de fag are
un avans de creştere ce poate fi recuperat de stejarul roşu, care — aşa cum se
ştie — creşte mult mai repede în tinereţe.
In cazul făgetelor situate în staţiuni cu soluri acide sau schelete de
productivitate inferioară pentru fag, se recomandă substituirea arboretelor cu
culturi de pin. In asemenea situaţii, pentru protecţia şi ameliorarea solului, este
indicat să se menţină fagul în proporţii diferite, subordonat pinului. Aşa, de
exemplu, în făgetul cu Festuca silvatica, fagul poate fi substituit în proporţie de
40—50 % cu pin negru, eventual, asociat cu laricele şi molidul. în făgetul cu
Luzula luzuloides, este indicată introducerea pinului silvestru, a laricelui şi a
molidului în proporţie de 50—60 %■ în făgetele cu Vacciniurn myrtillus, din
regiunile de deal şi munte, ca şi în făgetul de deal cu floră acidofilă, poate fi

575
introdus cu succes pinul silvestru in proporţie de 60—70 o/o, fagul rămînînd,
ca şi în cazurile precedente, în situaţia de specie ajutătoare.
Urgenţa lucrărilor de refacere sau substituire este diferită în raport cu
consistenţa, vîrsta, clasa de producţie şi provenienţa arboretelor de fag. In
prima urgenţă se refac sau substituie, toate arboretele de fag cu consistenţa 0,1
—0,3, indiferent de vîrstă, clasa de producţie sau provenienţă, ca şi arboretele
cu consistenţa 0,4—0,6, situate sub clasa a V-a de producţie.
Arboretele brăcuite cu consistenţa 0,4—0,6. indiferent de provenienţă şi
clasa de producţie, ca şi cele cu consistenţă 0,7—1,0 din clasele IV—V de
producţie, se conduc pînă la 40—50 de ani, după care se refac sau substituie.
Arboretele cu consistenţa 0,7—1,0 din clasele IV—V de producţie, situate
în staţiuni de productivitate inferioară pentru fag, dar apte pentru pin sau molid,
se substituie la vîrstele de 70—90 ani, încadrîndu-se în urgenţa I, II sau III,
după momentul atingerii acestor vîrste.
In arborete pure sau amestecate de fag, cu consistenţa sub normală, este
necesar să se intervină cu lucrări de ameliorare pentru majorarea consistenţei,
dacă aceste arborete n-au depăşit vîrsta mijlocie de 40—50 ani. In acest scop,
se introduce sub adăpost bradul, iar în goluri mai mari se pot face plantaţii cu
specii repede crescătoare în prima tinereţe, cum ar fi laricele, pinul silvestru,
stejarul roşu, duglasul verde, alegînd pentru fiecare, condiţiile staţionale cele
mai prielnice.
In arborete vîrstnice, refacerea sau substituirea se execută pe parchete în
urma exploatărilor integrale, reîmpădurind suprafaţa prin semănături directe
sau plantaţii. Dacă fagul se menţine într-o proporţie mai mare sau mai mică
(aşa cum se impune de cele mai multe ori), speciile noi se vor introduce în
procentul dorit prin plantaţii sub formă de completări în urma aplicării tăierilor
de regenerare. Cînd amestecul se face cu brad, acesta se introduce anticipat prin
semănături directe, după prima tăiere de regenerare.

576
6.2. REFACEREA PĂDURILOR DE MOLID
Subzona răşinoaselor este alcătuită la noi în cea mai mare parte din păduri
de molid în stare pură sau aproape pură. In regiunea montană, aceste păduri
ridică probleme din cele mai dificile privind conducerea şi mai ales regenarea
arboretelor.
Datorită înrădăcinării sale superficiale, molidul suferă mult din cauza
doborîturilor de vînt. Aceste doborîturi se produc destul de frecvent în
molidişuri, mai ales atunci cînd slăbeşte starea de masiv. In golurile produse
prin reducerea consistenţei, chiar şi vînturile relativ mai slabe pot provoca
pagube însemnate. De aceea, o primă şi importantă problemă care se pune este
păstrarea încheiată a masivului. Intervenţia pe cale artificială, pentru
completarea golurilor în toate arboretele brăcuite şi degradate, indiferent de
vîrstă, este o condiţie esenţială pentru prevenirea calamităţilor provocate de
doborîturile de vînt. Refacerea consistenţei este posibilă prin plantaţii cu molid
sau cu alte specii indicate de staţiune.
In arborete pure sau aproape pure de molid se aplică tratamentul tăierilor
rase, urmate de regenerarea artificială a pădurii. De menţionat că, în trecut,
acest tratament a fost aplicat de multe ori şi arboretelor ames
352
tecate de molid şi brad, molid cu fag, molid cu brad şi fag. In toate aceste
cazuri, pentru regenerare s-a recurs la plantaţii pure de molid, obţinîndu-se în
locul arboretelor amestecate natural, monoculturi de molid.
In scopul consolidării arboretelor de molid şi în acelaşi timp pentru sporirea
productivităţii lor, se recomandă ca — odată cu reîmpădurirea — molidul să fie
asociat cu alte specii valoroase şi mult mai rezistente la doborîturi de vînt.
Dintre speciile autohtone pot fi asociate cu molidul în staţiuni corespunzătoare,

577
laricele, bradul, fagul, paltinul de munte. Bradul se recomandă mai cu seamă, în
seria molidişurilor cu Oxalis acetosella şi cu floră de mull, situate în staţiuni de
productivitate superioară pînă la excepţională pentru molid.
O atenţie deosebită trebuie acordată tipului de molidiş cu Oxalis acetosella
situat pe soluri cu gleizare pronunţată, care prezintă unele particularităţi
bioecologice ce pot duce la degradarea naturală a arboretelor. Acest tip de
pădure este localizat frecvent pe terenuri orizontale sau slab înclinate, în partea
inferioară şi mijlocie a versanţilor, în staţiuni cu soluri formate pe coluvii
marnoase sau marno-gresoase cu drenaj insuficient. Datorită acestor condiţii
oro-edafice, se produc fenomene de gleizare în profunzime a solului. In
arborete cu stare normală de vegetaţie, flora solului este constituită în mare
măsură din plante de mull. îndată ce pădurea dispare sau este sensibil rărită, se
produce înmlăştinarea solului. Apa stagnează la suprafaţă, iar în pătura erbacee
încep să predomine abundent plantele hidrofile. Ca urmare, solul pierde
fertilitatea şi condiţiile de vegetaţie se înrăutăţesc.
în asemenea situaţii, este necesar să se intervină cu reîmpăduriri, îndată ce
pădurea a fost exploatată sau calamitată. în arborete rărite, însă neajunse la
vîrsta exploatabilităţii, sînt necesare intervenţii pentru completarea golurilor pe
cale artificială, înainte de înmlăştinarea solului.
In cazul cînd înmlăştinarea s-a produs deja, se impune executarea unor
şanţuri care să conducă apa în exces către cele mai apropiate pîraie. Cum
terenurile pe care se găsesc astfel de arborete au o uşoară înclinare, iar apa care
produce înmlăştinarea este acumulată aici prin scurgeri de suprafaţă şi nu prin
ridicarea nivelului freatic, pentru eliminarea ei sînt suficiente şanţurile cu
adîncimea de 50—60 cm, orientate pe linia de cea mai mare pantă.
Introducerea vegetaţiei se face în acest caz prin plantaţii cu puieţi cît mai
viguroşi în terenul pregătit prin distrugerea păturii erbacee şi mobilizarea
uşoară a solului.

578
 In molidişurile cu condiţii mai grele de vegetaţie, de productivitate
inferioară, este necesar să se introducă specii care pot produce mai mult decît
molidul în asemenea staţiuni. Se poate ajunge astfel la substituirea parţială sau
chiar totală a arboretelor de molid. Ca exemplu, se arată că în molidişurile de
limită şi în cele de stîncărie calcaroasă este indicată introducerea laricelui care
poate să meargă pînă la substituirea totală a molidului. In molidişurile de
limită, puternic rărite şi invadate de jneapăn, alături de larice se poate
introduce, eventual, şi zimbrul. In molidişurile cu muşchi, cu Vaccinium şi în
molidişurile de sihlă poate fi introdus în proporţie ridicată pinul silvestru, care
realizează aici producţii mai mari decît molidul (14).
Arboretele de molid cu consistenţa 0,1—0,3 se refac în prima urgenţă,
indiferent de vîrsta sau clasa de producţie. Tot în prima urgenţă se intervine cu
lucrări de ameliorare, pentru completarea golurilor şi în arboretele cu
consistenţă subnormală, dar mai ales în cele cu consistenţa 0,4—0,6.

- ÎMPĂDURIRI
CAPITOLUL 7
ÎMPĂDURIRI ÎN LUNCA INUNDABILA A DUNĂRII Şl IN LUNCILE
RÎURILOR INTERIOARE
7.1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA LUNCII DUNĂRII
Dunărea este al doilea fluviu ca dimensiune şi debit, din Europa. Bazinul
său cuprinde cea mai muntoasă şi umedă parte a Europei. De aceea, in
perioadele de ploi abundente şi topire a zăpezilor, apele umflate ale afluenţilor,
îndeosebi ale celor din Alpi, Carpaţi şi Balcani, ajung într-un timp scurt direct
în Dunăre, provocîndu-i mari creşteri de nivel.
Ultima parte a fluviului şi cea mai importantă, pe o lungime de 1 075 km
(de la Baziaş la Marea Neagră) se află pe teritoriul ţării noastre.

579
 Pe cursul său inferior, albia minoră are lăţimi variabile, cuprinse între 150
m, în Clisura Cazanelor şi 1 200 m la Bechet, Corabia, Brăila şi Galaţi.
Adîncimea medie a apelor la etiaj * variază de la 4 m (pe sectorul Drobeta
Turnu Severin — Zimnicea) la 20 m (între Brăila şi Galaţi).
Pînă la ieşirea din strîmtoarea Cazanelor, în amonte de Cetate, Dunărea
prezintă o vale adîncă, cu maluri înalte pe ambele părţi, fără sau cu luncă puţin
reprezentată. Pe sectorul de la Cetate şi pînă la primul Ceatal (bifurcare în
deltă), elementul principal care apare nou este lunca, bine dezvoltată şi
conturată, cu condiţii excepţional de favorabile pentru vegetaţia forestieră
alcătuită în primul rînd din zăvoaie de salcie şi plop.
De la primul Ceatal şi pînă la Marea Neagră, se află zona deltei, ca-
racterizată prin condiţii de vegetaţie pentru plop şi salcie, din ce în ce mai puţin
favorabile, pe măsura apropierii de mare. Aceste condiţii de vegetaţie
fundamental diferite de ale luncii inundabile propriu-zise, se datoresc
dezvoltării mult mai restrînse a uscatului în această regiune (10<)/o din
suprafaţa totală de 434 mii ha), texturii grele a solurilor şi mai ales nivelurilor
prea ridicate ale apelor freatice. Datorită acestor circumstanţe, mai întîi
încetează răspîndirea plopilor (spre partea mijlocie a deltei), apoi a sălciilor, în
ultima parte spre mare.
Lunca propriu-zisă a Dunării, bine reprezentată pe sectorul Cetate — primul
Ceatal, este teritoriul inundabil cuprins între limita albiei minore (inclusiv
ostroavele) şi limita exterioară a albiei majore, dinspre terasă. Lunca inundabilă
sau albia majoră apare ca o formaţie geomorfolo- gică distinctă, cu caractere
ecologice specifice. Ea se prezintă ca o depresiune joasă, situată de-a lungul
fluviului, cu o lăţime care variază între 3—25 km şi cu foarte mici denivelări
(de ordinul metrilor), putînd fi socotită ca o adevărată cîmpie aluvială a
Dunării.

580
 Lateral, lunca Dunării, ca orice albie majoră, poate fi împărţită în trei zone
principale:
a) Zona litorală mai rar inundabilă, din vecinătatea malului care cuprinde
partea cea mai înaltă a grindului fluvial, cu niveluri ce depă-
* Etiajul este nivelul convenţional al cursurilor de apă corespunzător apelor
scăzute de vară. Nivelul la etiaj se stabileşte făcînd media aritmetică a
nivelurilor minime anuale, pe o perioadă cît mai lungă de timp. în general,
sub etiaj, apele unui rîu scad foarte rar şi numai în perioadele de vară mai
secetoase. şese 5,5 hidrograde *. Această zonă este puternic expusă la
fenomene active de acumulare, eroziune şi transport ale fluviului. Aici au
loc cele mai mari depuneri de aluviuni, în general nisipoase, ca şi acţiuni
distructive care modifică şi înnoiesc permanent relieful şi solul.
b) Zona centrală, uşor sau des inundabilă, situată de la 3,5—5,5 hidrograde,
cuprinde terenurile de înălţime mijlocie dintre grindul fluvial şi zona joasă a
bălţilor de sub terasă. Această zonă este formată din depuneri aluvionare fine,
cu conţinut bogat de materii organice.
c) Zona bălţilor, cea mai joasă din luncă, cu valori ale hidrogradelor mai
mici de 3,5, din vecinătatea teraselor neinundabile. Caracteristic acestei zone
este prezenţa numeroaselor bălţi cu apă permanentă, a mlaştinilor cu apă
stagnantă sau a terenurilor cu nivelurile apelor freatice adeseori apărute la
suprafaţă. La revărsarea apelor Dunării, această zonă este inundată în primul
rînd.
Teritoriul luncii Dunării este presărat cu numeroase gîrle (canale naturale)
de alimentare sau de evacuare a apelor din bălţi. Gurile de alimentare cu apă a
bălţilor se numesc privale.
în lunca Dunării, ca forme de relief pozitive se disting în primul rînd
grindurile fluviale (litorale sau de mal), care sînt dispuse longitudinal ca nişte
diguri naturale în vecinătatea albiei minore, alcătuind cele mai înalte forme de

581
relief ale luncii. Ele iau naştere din însăşi acţiunea apelor Dunării, care, ieşind
din albia minoră şi pierzînd din viteză şi capacitatea de transport, depun în
vecinătatea malului cele mai multe materiale aflate în suspensie. în urma
depunerilor succesive de aluviuni, terenul se înalţă iormînd grindurile a căror
înălţime şi lăţime sînt cu atît mai mari, cu cît sînt mai vechi. In lunca Dunării,
lăţimea grindurilor fluviale este diferită şi variază de la 10—40 m, la 300—400
m (uneori chiar mai mult), iar înălţimea lor creşte treptat, ajungînd cu timpul să
iasă adeseori de sub influenţa inundaţiilor obişnuite.
In zona centrală a luncii pot fi întîlnite grinduri de privale de-a lungul
actualelor gîrle de alimentare a bălţilor, ca şi grinduri vechi, foste litorale sau
de privale.
în afară de gîrlele active, ca forme de relief negative, se întîlnesc în lunca
Dunării japsele şi zonele de halaj. Primele sînt depresiuni alungite opturate şi
legate de Dunăre sau gîrle numai la ape mari. Zona de halaj reprezintă partea
cea mai înaltă a albiei minore dinspre grindul fluvial.
Regimul apelor Dunării se caracterizează prin trei perioade de creşteri mai
accentuate, cînd pot avea loc inundaţii mai mult sau mai puţin intense. O primă
creştere a apelor provocată de topirea zăpezilor în bazinele afluenţilor din sud
(Savei şi Moraviei) se înregistrează în lunile februarie-martie.
A doua creştere, cea mai puternică şi de lungă durată, are loc în aprilie-
iunie, fiind cauzată de topirea masivă a zăpezilor în bazinul superior şi mijlociu
al Dunării şi de ploile abundente din Centrul Europei. In cursul acestei perioade
se înregistrează cele mai înalte cote ale apelor Dunării.
* Hidrogradul (h°) este o unitate convenţională folosită pentru a exprima gradul
de creştere a nivelului apelor unui rîu. Un hidrograd reprezintă a 10-a parte
din amplitudinea maximă de variaţie a nivelului apei rîului respectiv. In
funcţie de forma şi mărimea secţiunii de scurgere a apelor, hidrogradul are
valori diferite pe cursul unui rîu.

582
23 ♦
355
O creştere de mai mică intensitate se produce în noiembrie-decembrie, ca
rezultat al ploilor prelungite de toamnă.
In perioadele de creştere a apelor Dunării, lunca este supusă unor inundaţii
de durată diferită şi eu niveluri extrem de variate deasupra solului. Inundaţiile
se produc neregulat de la un an la altul şi, ca regulă generală, nu se pot
prevedea.
In timpul anului, cele mai mari inundaţii au loc primăvara în lunile aprilie-
mai. Durata lor este foarte diferită, în funcţie de cotele apelor Dunării şi de
microrelief. Dacă pe terenurile joase, din zona bălţilor, inundaţiile se pot
prelungi uneori tot timpul anului, pe cote mai înalte (grinduri fluviale) ele nu
depăşesc de regulă o lună şi jumătate.
Frecvenţa inundaţiilor este, de asemenea, foarte variată. Terenurile joase
sînt inundate anual, cele de cotă mijlocie o dată la doi ani, iar cele mai înalte o
dată la 3—4 ani.
în perioadele lipsite de inundaţie, adîncimea apei freatice în lunca Dunării
oscilează în general între 0—5 m. Cea mai mare adîncime se în- tîlneşte pe
grinduri fluviale. Pe măsură ce înălţimea terenului scade spre zona bălţilor, apa
freatică se apropie de suprafaţa solului, ajungînd să băltească.
Prin condiţiile ei speciale şi mai ales prin potenţialul productiv foarte ridicat
al staţiunilor întîlnite în lunca propriu-zisă a Dunării din amonte de vărsarea
Prutului, în suprafaţă totală de 574 mii ha, prezintă un interes economic
deosebit. Această suprafaţă, acoperită cu aluviuni bogate şi soluri aluviale
deosebit de fertile, constituie cea mai importantă rezervă de sporire a
suprafeţelor agricole prin îndiguire şi desecări. în vederea scoaterii acestor
terenuri din condiţiile regimului de inundabilitate naturală nedirijată, cu scopul
practicării unei agriculturi intensive, în lunca inundabilă a Dunării au fost

583
executate în ultimul deceniu vaste lucrări de îndiguiri. Aceste masive lucrări
hidrotehnice, executate în lunca Dunării au modificat radical modul de
folosinţă a terenurilor foste inundabile şi repartizarea acestora pe trei sectoare
economice principale: agricultură, silvicultură şi piscicultură. Anterior acestor
lucrări, suprafaţa fondului forestier reprezenta aici aproximativ 18% (110 mii
ha.). După terminarea lucrărilor de îndiguiri, suprafaţa destinată culturilor
forestiere s-a redus la aproximativ 70 000 ha şi este alcătuită în principal din
terenuri rămase în regim liber de inundabilitate. Din această suprafaţă, mai mult
de jumătate (54%) este situată în zona dig-mal, 40% în ostroave şi restul în
lunci îndiguite sau în incinte protejate împotriva inundaţiilor.
Zona dig-mal, reprezentată prin fîşia de teren cuprinsă între malul Dunării şi
taluzul dinspre albie a digului artificial, este valorificată prin culturi forestiere
alcătuite din specii repede crescătoare, necesare atît pentru producerea de
material lemnos, cît mai ales, pentru protecţia construcţiilor hidrotehnice.
Zona dig-mal rezultă din amplasarea digurilor în aliniamente lungi, care
evită sinuozităţile malului, ca şi din necesitatea de a le construi mai departe de
mal şi deci mai puţin expuse acţiunii distructive a apelor. Lăţimea acestei zone
este extrem de variabilă, ajungînd pînă la 250—300 m.
Faptul că zona dig-mal şi ostroavele, afectate fondului forestier, se găsesc în
regim liber de inundabilitate, instalarea vegetaţiei arborescente ridică probleme
din cele mai grele. De aceea, trebuie să fie foarte bine cunoscute condiţiile
ecologice ale acestor terenuri.

7.2. CARACTERISTICILE STAŢIONALE ALE TERENURILOR

FORESTIERE DIN LUNCA DUNĂRII
In urma lucrărilor hidrotehnice executate în lunca inundabilă a Dunării, cu
scopul utilizării agricole a suprafeţelor îndiguite, sectorul forestier deţine în

584
continuare terenurile din zona dig-mal şi din ostroave, rămase în regim liber de
inundabilitate.
Din punct de vedere geomorfologic, zona dig-mal se caracterizează printr-
un microrelief cu denivelări mici de teren (1—5 m). In cuprinsul acestei zone,
suprafeţele plane alternează pe distanţe scurte cu forme de relief pozitive
(grinduri) şi negative (japşe, bălţi, privale). Terenul prezintă uneori adîncituri
sau rupturi mai joase decît nivelul malului. Coamele grindurilor sînt cuprinse în
general între 7 şi 9 hidrograde şi au nivelul apei freatice la 3—5 (6) m
adîncime.
Microrelieful în zona dig-mal şi ostroave suferă modificări sensibile chiar
de la un an la altul, mai ales în urma inundaţiilor mari. Aluviunile aduse cu
ocazia revărsărilor înalţă grindurile şi colmatează depresiunile, apele fluviului
rup pe alocuri porţiuni de mal şi depun materialul în altă parte, se formează
ostroave noi, iar cele vechi dispar sau se măresc şi uneori se unesc cu malul.
Condiţiile ecologice din zona dig-mal şi ostroave sînt puternic influenţate de
regimul hidrologic al Dunării. In caracterizarea şi delimitarea tipurilor de
staţiuni are o deosebită importanţă stabilirea gradului de inundabilitate al
terenurilor, exprimat prin valori hidrograde. Marcînd pe teren prin ţăruşi sau pe
arbori cu vopsea nivelurile succesive ale apelor de inundaţie (cînd acestea se
revarsă sau se retrag) şi corelînd aceste niveluri cu cotele apelor Dunării din
sectorul respectiv, se poate stabili pentru fiecare unitate elementară de relief
înălţimea terenului exprimată în valori hidrograde, în funcţie de care se
apreciază, cu destulă nrecizie, nivelul apelor revărsate, frecvenţa şi durata
inundaţiilor.
Pe suprafeţe de teren cu acelaşi nivel hidrograd, frecvenţa şi durata
inundaţiei prezintă valori practic apropiate pe tot parcursul Dunării, între Cetate
şi Tulcea. Aşa, de exemplu, în perioada 1948—1962, pe terenurile aflate sub
5,5 hidrograde, inundaţiile au avut loc în fiecare an, în timp ce in terenurile

585
situate la 7 hidrograde au fost inundate, în decurs de 10 ani, de 5—7 ori, iar
cele situate la hidrograde numai de 2—5 ori. Nivelul apelor revărsate diferă
însă în lungul Dunării. Astfel, pentru acelaşi grad de inundabilitate, înălţimea
apelor revărsate deasupra solului scade din amonte în aval pe sectorul Cetate—
Tulcea. Aşa, spre exemplu, la 6,5 hidrograde, nivelul maxim al apelor de
inundaţie deasupra solului este de 3,6 m la Corabia, 2,2 m la Olteniţa şi 1,7 m
la Brăila.
Prin îndiguirea luncii Dunării are lor o reducere a secţiunii de scurgere a
apelor fluviului şi ca urmare sînt inevitabile modificările ce apar în regimul
hidrologic şi în condiţiile de vegetaţie din suprafeţele rămase in afara digurilor.
In zona dig-mal, supraînălţarea apelor Dunării, faţă de regimul natural, este de
1,6 m la Tulcea, 1,55 m la Călăraşi şi 0,85 m la Olteniţa, Zimnicea şi Tr.
Măgurele. Aceste noi circumstanţe măresc frecvenţa, nivelul şi durata apelor de
inundaţie, înrăutăţindu-se şi mai mult condiţiile de vegetaţie din zona dig-mal
şi ostroave.
Din punct de vedere climatic, lunca Dunării pe toată lăţimea ei în sectorul
Calafat—Călăraşi se află sub influenţa zonei de silvostepă, iar în continuare,
între Călăraşi şi Galaţi, se găseşte în plină zonă de stepă.

Temperaturile medii anuale sînt cuprinse între 10,3°C la Galaţi şi 11,6°C la

Giurgiu. Temperaturile minime absolute înregistrează valori de —24,4°C la
Cernavodă şi —32,0°C la Corabia, iar cele maxime absolute variază între
39,0°C la Galaţi şi 42,8aC la Giurgiu.
Precipitaţiile medii anuale sînt de 570 mm la Calafat, 553 mm la Giurgiu,
439 mm la Tulcea şi 359 mm la Sulina, iar indicii de ariditate au valori mici,
apropiaţi sau sub limita de uscăciune : 25 la Cernavodă, 26 la Giurgiu şi 21 pe
sectorul Brăila—Tulcea. Durata sezonului de vegetaţie, cu temperaturi mai

586
mari de 10°C, variază între 197 zile la Galaţi şi 205 zile la Calafat, Tr.
Măgurele şi Giurgiu.
Avînd un caracter depresionar şi o localizare între apele fluviului şi ale
bălţilor, lunca Dunării se caracterizează printr-un climat propriu care diferă
sensibil de climatul general al teritoriilor învecinate. In primul rînd,
amplitudinile termice sînt aici relativ mai restrînse. In timpul verii, spre
exemplu, temperaturile medii zilnice sînt mai coborîte cu 0,8—3,1°C în lunca
Dunării decît în cîmpia învecinată. De asemenea, umiditatea relativă a aerului
este aici mult mai ridicată.
Covorul de soluri din lunca Dunării are un caracter azonal din cauza deselor
şi repetatelor depuneri de materiale aluviale. Cele mai des întîl- nite sînt
solurile aluviale stratificate, nisipoase, pînă la nisipo-lutoase, slab sau mijlociu
humifere, negleizate sau puţin gleizate. Pe suprafeţe restrînse pot să apară şi
alte tipuri de soluri din care mai importante sînt: cernoziomuri aluviale
carbonatate, soluri lăcoviştite aluviale etc.
Datorită inundaţiilor periodice şi a nivelului fluctuant al apei freatice,
levigarea carbonaţilor şi a sărurilor solubile este în general împiedicată. De
aceea, solurile din zona dig-mal sînt carbonatate de la suprafaţă şi slab
salinizate, mai ales în profunzime.
Vegetaţia forestieră naturală din lunca Dunării are şi ea un caracter azonal,
fiind alcătuită în cea mai mare parte din zăvoaie de salcie albă. Plopul negru şi
plopul alb au răspîndire mult mai restrînsă şi se limitează aproape exclusiv la
terenurile înalte. în proporţie redusă se întîlneşte salcia plesnitoare, răchita roşie
şi cu totul diseminat: vînjul, ulmul, stejarul pedunculat şi brumăriu. frasinul
comun, apoi o serie de arbuşti cum! ar fi: cătina roşie, sîngerul, călinul, salba
moale şi cruşinul. Amorfa, introdusă prin cultură, a devenit spontană fiind în
mare expansiune, cu caracter in- vadant. Tendinţa de a deveni subspontan o

587
manifestă frasinul de Pensil- vania care se regenerează foarte uşor pe cale
naturală.
Din categoria speciilor forestiere introduse prin cultură în lunca inundabilă a
Dunării (plopii euramericani, stejarul pedunculat şi stejarul brumăriu, frasinul
comun, frasinul pufos, frasinul de Pensilvania, aninul negru, chiparosul de
baltă, arţarul american, salcîmul etc.), numai plopii euramericani au dus la
rezultate în adevăr mulţumitoare. Dovedind o perfectă adaptabilitate la
condiţiile ecologice ale staţiunilor ocupate de plopul negru autohton, plopii
euramericani au întrecut cu mult productivitatea tuturor speciilor spontane şi
cultivate în această zonă. Aninul negru şi chiparosul de baltă nu s-au dovedit
specii peste tot capabile să suporte marca amplitudine de variaţie a nivelurilor
apelor de suprafaţă şi freatice, iar salcîmul nu a suportat nici cele mai scurte
inundaţii. Cu excepţia plopilor euramericani, nici o altă specie introdusă aici
prin cultură nu s-a ridicat la nivelul productivităţii plopilor autohtoni (negru şi
alb) şi a sălciei albe.
Pentru instalarea culturilor forestiere în lunca inundabilă a Dunării sînt
necesare studii şi cartări staţionale de detaliu.
358
In zona dig-mal şi ostroave, staţiunile forestiere, pot fi identificate şi
delimitate după criterii geomorfologice, hidrologice, pedologice şi după
regimul de umiditate din sol. Pe baza acestor criterii, după S. Radu (69), se
deosebesc în această zonă următoarele tipuri de staţiuni:
S-\ — Staţiuni de productivitate inferioară pentru plopi euramericani.
Aceste staţiuni, situate pe grindurile cele mai înalte, la 8—9 hidrograde, în
imediata apropiere a malului, cu scurgere activă a apelor de inundaţie, sînt
destul de rar întîlnite. Ele se caracterizează prin soluri aluviale stratificate
nisipoase, nisipo-lutoase şi aluviuni nisipoase, foarte slab pînă la slab humifere,

588
nesalinizate sau forate rar şi slab salinizate, puternic carbonatate de la suprafaţă
şi moderat alcaline, negleizate sau foarte slab gleizate în profunzime.
52 — Staţiuni de productivitate mijlocie pentru plopi euramericani. Situate
la 7,5—8,5 hidrograde, aceste staţiuni ocupă părţile înalte ale grindurilor de
mal şi taluzul interior al acestora, ca şi coamele grindurilor de privale. Solurile
sînt aluviale stratificate şi aluviale, nisipoase pînă la luto-nisipoase, slab-
mijlociu humifere, puternic carbonatate de la suprafaţă, moderat alcaline,
negleizate sau slab gleizate în profunzime. Pe grindurile foarte rar inundate se
pot întîlni uneori cernoziomuri aluviale carbonatate şi lutoase.
In aceste staţiuni, destul de mult răspîndite pe malul cursului principal şi al
privalelor, scurgerea apelor de inundaţie este activă. La sfîr- şitul sezonului de
vegetaţie, cînd nivelul apei freatice coboară la 3,5— 5,0 m, umiditatea din şol
scade pînă aproape de valoarea coeficientului de ofilire (4"/о)-
53 •— Staţiuni de productivitate superioară pentru plopi euramericani.
Aceste staţiuni se întîlnesc la 6,5—7,5 hidrograde, pe taluzul interior al
grindurilor de mal, cu scurgere activă a apelor de inundaţie. Aici se semnalează
prezenţa solurilor aluviale şi aluviale stratificate, lutoase şi uneori luto-
argiloase, miloase, puternic pînă la foarte puternic carbonatate de la suprafaţă,
cu reacţie moderat alcalină, negleizate sau slab gleizate în profunzime. Spre
sfîrşitul sezonului de vegetaţie, nivelul apei freatice scade în aceste soluri la 2,0
—3,5 m, umiditatea lor menţinîndu-se permanent suficientă, între coeficientul
de ofilire (4%) şi capacitatea maximă de reţinere a apei (36%). Numai în
perioade de secetă acentuată stratul superficial al solului se usucă mai puternic
şi umiditatea se apropie de coeficientul de ofilire. Acest tip de staţiune se
întîlneşte frecvent şi este bine reprezentat mai ales acolo unde zona dig-mal are
lăţimi ce depăşesc 200—300 m. In zonele dig-mal înguste, lipseşte sau ocupă
suprafeţe re- strînse.

589
 Sn — Staţiuni de productivitate mijlocie pînă la superioară pentru salcia
selecţionată şi inferioară pentru plopi euramericani. Situate la 5,5— 6,5
hidrograde, pe foste gîrle şi privale de alimentare cu apă şi în depresiuni
deschise cu scurgere, aceste staţiuni, destul de rar întîlnite în zona dig-mal, se
caracterizează prin soluri aluviale luto-argiloase sau argiloase, foarte puternic
humifere, nesalinizate sau slab salinizate, puternic carbonatate şi moderat
alcaline, mediu pînă la puternic gleizate. Nivelul redus al_apei freatice (1—2,5
m) şi excesul de umiditate în aproape tot timpul sezonului de vegetaţie,
determină condiţii grele de aerisire şi de circulaţie a apei în sol.
359
S5 — Staţiuni de productivitate inferioară pentru salcie. Aceste staţiuni
situate la 5—6,5 hidrograde, ocupă depresiunile închise şi suprafeţele escavate
artificial pentru construcţia digurilor. Sînt caracterizate prin soluri aluviale,
luto-argiloase sau argiloase, gleizate adeseori de la suprafaţă, uneori lăcoviştite,
cu condiţii foarte grele de aerisire şi circulaţie a apei. In depresiuni se pot întîlni
şi lăcovişti aluviale luto-argiloase, puternic humifere, slab pînă la mijlociu
gleizate. cu nivelul apei freatice la 0,5—1,0 m adîncime. In aceste staţiuni, cu
soluri de textură argiloasă şi drenaj intern defectuos, cu procese intense de
gleizare şi exces permanent de umiditate, condiţiile de vegetaţie sînt foarte
grele.
7.3. INSTALAREA CULTURILOR FORESTIERE IN LUNCA
INUNDABILĂ A DUNĂRII
Terenurile din zona dig-mal şi ostroave, rămase în regim liber de
inundabilitate, sînt destinate culturilor forestiere. Aceste culturi urmează să
îndeplinească funcţiuni multiple. In primul rînd, ele vor trebui să valorifice
raţional aceste suprafeţe prin plantaţii de specii repede crescătoare şi de mare
valoare economică în măsură să producă într-un timp scurt cantităţi însemnate
de lemn. In al doilea rînd, vor trebui să apere digurile împotriva efectului

590
distructiv al apelor de inundaţie, al valurilor şi gheţurilor, mai cu seamă în
zonele cele mai expuse unor astfel de calamităţi. De asemenea, culturile
forestiere de aici au menirea de a fixa şi ameliora din punct de vedere estetic
malul Dunării.
In consecinţă, după rolul lor principal, culturile forestiere din zona dig-mal
pot fi de producţie sau de nrotecţîe. Cele de protecţie, sub forma unor perdele
late de 60—65 m, amplasate de-a lungul şi în vecinătatea digurilor, sînt
destinate să protejeze lucrările hidrotehnice executate aici. Altele, tot sub formă
de perdele, cu lăţimi de 10—15 m. situate în vecinătatea fluviului, au rolul de a
consolida si proteja malurile acestuia. In restul suprafeţelor rămase între aceste
categorii de perdele, acolo tinde zona dig-mal este mai lată, se vor instala
culturi forestiere cu rol principal de producţie.
Dată fiind variabilitatea pronunţată a condiţiilor staţionale, instalarea
culturilor forestiere de producţie sau protecţie în zona dig-mal nu este deloc
uşoară. Dinamica factorilor naturali din lunca Dunării expun vegetaţia
forestieră unor condiţii extreme, cu caracter limitativ pentru anumite specii.
Condiţiile grele de vegetaţie din zona dig-mal şi ostroave sînt determinate.
în primul rînd. de regimul apelor Dunării, caracterizat pe teritoriul ţării noastre
prin inundaţii mari, frecvente si de lungă durată, însoţite adeseori, la sfîrşitul
iernii, de acumulări de gheţuri si scurgeri de sloiuri, care pot provoca pagube
însemnate. Un caracter limitativ îl au şi unele valori extreme ale factorilor
climatici. Aşa, de exemplu, amplitudinile mari ale temperaturilor absolute (de
la —32°C pînă la + 42,8°C) şi perioadele prelungite de uscăciune în a doua
jumătate a sezonului de vegetaţie (cînd apele scad, iar indicii de ariditate ating
valori minime) sînt suportate de un număr restrîns de specii lemnoase. Vînturile
destul de puternice în timpul primăverii produc adeseori înclinări sau
dezrădăcinări ale arborilor de pe solurile înmuiate de inundaţii. Dacă la aceşti
factori

591
360
naturali se mai adaugă unele efecte negative ale lucrărilor de îndiguire, se
obţine tabloul complex al condiţiilor dificile în care urmează să se instaleze şi
să crească vegetaţia forestieră.
Datorită condiţiilor specifice de vegetaţie din zona dig-mal şi a scopului
multiplu urmărit prin culturile ce se instalează aici, metodele de împădurire
practicate în alte ţări europene, nu au pentru noi decît o valoare orientativă.
Condiţiile noastre specifice impun găsirea unor soluţii tehnice proprii bine
fundamentate din punct de vedere ştiinţific prin ample lucrări de cercetare.
Utilizarea optimă a terenurilor din zona dig-mal şi ostroave, ca şi atingerea
obiectivelor de producţie şi protecţie, presupun alegerea judicioasă a speciilor
forestiere şi perfecţionarea continuă a tehnicii de lucru folosită la instalarea şi
conducerea arboretelor.
Speciile cele mai valoroase şi indicate pentru culturi forestiere în zona dig-
mal şi ostroave sînt plopii euramericani şi salcia albă, sub forma rlonelor
selecţionate.
In cazul perdelelor pentru protecţia digurilor şi a malurilor se recomandă
utilizarea cu prioritate a sălciei albe. Această specie suportă inundaţii cu o
durată medie de 118 zile şi maximă de 180 zile, are capacitatea de a vegeta pe
soluri cu textură grea şi cu apă stagnantă (în staţiuni de tipul şi S 5), iar în culturi
dese se dovedeşte foarte rezistentă la acţiunea valurilor.
In perdele pentru protecţia lucrărilor hidrotehnice, salcia albă se instalează
pe o fîşie de-a lungul digului cu o lăţime maximă de 20 m dacă, în rest,
staţiunile sînt proprii plopilor euramericani. In caz contrar, perdeaua de
protecţie a digului poate fi alcătuită în întregime din salcie albă.
In restul suprafeţelor, din zona dig-mal şi ostroave, destinate culturilor
forestiere cu rol principal de producţie şi secundar de protecţie se recomandă

592
folosirea plopilor euramericani, în toate staţiunile apte pentru aceste specii (Si,
S2 şi S3).
Introducerea plopului alb indigen trebuie limitată numai la solurile
sărăturate. Datorită rezistenţei sporite la inundaţii, creşterii viguroase şi
lemnului valoros, un interes deosebit poate prezenta în viitor cultura plopului
negru indigen.
Pentru reuşita deplină a culturilor forestiere în lunca Dunării se impune
folosirea cu exclusivitate a materialului selecţionat şi alegerea celor mai
corespunzătoare clone pentru fiecare tip de staţiune.
In cazul plopilor euramericani, pînă acum s-au folosit cu prioritate puieţii
din clone selecţionate Hîrşova — clonele R20 şi Rig, Celei şi Serotina —
Clonele R3 şi R4. Cele mai bune rezultate s-au obţinut cu clonele •S 16 şi S20,
care s-au dovedit repede crescătoare şi mai rezistente la boli şi inundaţii.
Pentru viitor se consideră necesară îmbogăţirea asortimentului de clone prin
intensificarea lucrărilor de selecţie în direcţia obţinerii unor sorturi noi cu
plasticitate ecologică ridicată, mai rezistente la inundaţii şi secetă. De
asemenea, se recomandă verificarea în condiţiile zonei dig-mal a clonelor
italiene (I214 şi I45/51) care s-au dovedit foarte viguroase şi plastice într-o
serie de ţări învecinate (R.S.F. Iugoslavia. R.P. Ungară, R.P. Bulgaria etc.).
361
Speciile de plop şi salcie indicate pentru culturi forestiere în lunca Dunării,
fiind repede crescătoare, se cultivă în arborete pure, iar pentru obţinerea unor
sortimente lemnoase omogene la exploatabilitate, se preferă culturile
monoclonale.
Pentru reuşita culturilor forestiere din zona dig-mal, o importanţă
hotărîtoare o au dimensiunile şi calitatea puieţilor de plop şi salcie folosiţi în
plantaţii. Ţinînd seama de nivelul apelor de inundaţie, înălţimea lor trebuie să
fie de cel puţin 2 m şi diametrul de peste 20 mm la 5 cm deasupra coletului. De

593
aceea, se folosesc obişnuit puieţi de 1T/2R, 2T/2R şi 2T/3R. Puieţii de un an se
recomandă cu prioritate în perdele de protecţie, deoarece formează ramuri
laterale aproape de la baza tulpinii, sporind astfel efectul de protecţie.
La plantare se adoptă distanţe diferite între puieţi, în funcţie de specie şi
destinaţia culturilor. Astfel, la distanţa de 2/2 m, se plantează puieţii de salcie
în perdele pentru protecţia digului şi a malului. In culturi forestiere cu rol
principal de producţie, distanţa de 4/4 m asigură cele mai bune rezultate pentru
plantaţiile de plop.
In condiţii deosebit de favorabile pentru plopii euramericani se pot adopta şi
distanţe mai mari (de 5/5—7/7 m) în culturi intensive (irigate şi fertilizate),
atunci cînd se urmăreşte obţinerea lemnului gros, apt pentru derulaj şi alte
utilizări superioare.
Unele dificultăţi pot să apară la amplasarea pe teren a schemelor de cultură
pentru plop şi salcie în funcţie de relieful mozaicat şi de condiţiile staţionale.
Ţinînd seama de faptul că plopul şi salcia se plantează la distanţe diferite,
racordarea rîndurilor — reclamată de întreţinerea mecanizată a culturilor —- se
poate face prin adoptarea aceloraşi distanţe între rînduri (4 m) şi diferenţierea
distanţelor pe rînd între puieţi, corespunzător cu cerinţele speciei.
Pregătirea terenului în vederea plantării are o mare importanţă pentru reuşita
culturilor şi pentru creşterea lor ulterioară. Date fiind condiţiile de uscăciune
din timpul verii şi tasarea solurilor în urma inundaţiilor, se recomandă
mobilizarea solului pe toată suprafaţa prin desfundare pînă la adîncimea de 60
—80 cm, pentru a permite consolidarea rădăcinilor şi creşterea activă a
puieţilor. Lucrarea solului trebuie să fie precedată — dacă este cazul — de
defrişarea terenului, de înlăturarea cioatelor şi eventual a arbuştilor. In
terenurile puternic înţelenite. ierburile se cosesc şi se înlătură, iar solul se
discuieşte înainte de arătură.

594
 Gropile de plantare se sapă la adîncimea de 60 cm pentru puieţii de un an şi
de 80 cm pentru puieţii de 2T/2R şi 2T/3R. îngroparea puieţilor de plop pînă la
30—50 cm deasupra coletului, are un efect pozitiv, sporind rezistenţa lor la
inundaţii şi secetă.
O anumită particularitate prezintă instalarea culturilor forestiere în perdelele
de protecţie a malurilor. In cazul malurilor abrupte, lovite direct de ape şi cu
tendinţe de prăbuşire este în general greu de intervenit. Aici se pot planta cel
mult sade de salcie la baza malului, într-o schemă deasă, pentru a reduce
acţiunea valurilor şi fenomenele de eroziune. Malurile drepte şi plajele pot fi
plantate cu sade sau cu puieţi de salcie. Sadele de salcie sînt, de asemenea
indicate în excavaţiile cu apă stagnantă, create artificial prin ridicarea
pămîntului pentru executarea digurilor.
Odată instalate, culturile forestiere, lucrările de întreţinerea solului,
practicate în primii ani după plantare, ridică procentul de prindere şi sporesc
considerabil creşterea puieţilor. întreţinerea solului capătă o impor
362
tanţă deosebită în condiţii de uscăciune, unde dezvoltarea luxuriantă a
buruienilor poate provoca prejudicii serioase culturilor.
Asocierea porumbului cu culturile forestiere, în scheme de 4/4 sau mai largi,
s-a dovedit indicată deoarece permite utilizarea raţională a terenului, creează un
microclimat favorabil puieţilor şi prin producţia asigurată permite recuperarea
unei însemnate părţi din cheltuielile investite în pregătirea terenului, plantarea
puieţilor şi întreţinerea solului. In zona dig-mal, cultura porumbului sau altor
plante agricole prăşitoare poate fi menţinută 2—3 ani, pînă la realizarea stării
de masiv.
7.4. ÎMPĂDURIRI IN LUNCILE RÎURILOR INTERIOARE
Luncile rîurilor interioare sînt bine reprezentate în regiunile de dealuri şi
mai ales în cele de cîmpie. Cît timp cursurile de apă străbat regiunile muntoase

595
au pante repezi şi albia îngustă. îndată ce trec mai departe, în regiunea de deal,
panta lor se reduce, iar albia se lărgeşte treptat şi se diferenţiază în albia
minoră, în care curg apele cu debit cel mult mijlociu, şi în albia majoră sau
lunca, peste care se revarsă apele în cazul viiturilor mai mari. Înaintînd în
cîmpie, panta rîurilor se micşorează sensibil, albia lor începe să formeze
meandre, iar lunca se lărgeşte continuu pînă ce ajunge la lăţimi de sute de
metri.
Aceste lunci, situate numai pe o parte sau pe ambele părţi ale cursului de
ape, au fost — şi sînt parţial şi astăzi — acoperite cu păduri, cunoscute sub
denumirea de zăvoaie, constituite, în general din specii cu lemn moale (sălcii,
plopi, anini).
In luncile rîurilor, rar inundate, cu solul mai evoluat (mai cu seamă în
cîmpie), pădurile sînt populate cu stejar pedunculat, ulm, frasin etc., căpătînd
caracterul de şleau (şleau de luncă).
Datorită defrişării abuzive în trecut a multor păduri din lunci şi de pe
coastele repezi ale dealurilor şi munţilor, apele celor mai multe rîuri au început
să curgă cu furie la vale, să distrugă totul în cale şi să lase în urma lor
prundişuri întinse, pe multe sute şi mii de hectare.
In condiţiile orînduirii noastre socialiste au fost luate şi se vor mai lua
măsuri energice pentru restaurarea pădurilor din munţi şi pentru ameliorarea
terenurilor degradate din regiunea dealurilor. Au fost create şi se vor mai crea
lacuri de acumulare pentru irigaţii şi pentru centrale hidroenergetice. Acest vast
program de lucrări va face ca rîurile noastre să-şi recapete treptat regimul
normal de scurgere, cu apă limpede şi liniştită. Urmarea firească a acestor
lucrări este aceea că, în viitor, luncile rîurilor nu vor mai fi inundate şi nici nu
vor mai fi acoperite de prundişuri. Pînă atunci, va trebui însă ca odată cu
restaurarea completă a fondului forestier şi ameliorarea terenurilor degradate,
să se intensifice şi lucrările de refacere a pădurilor din luncile rîurilor.

596
 Pădurea de luncă produce în scurt timp cantităţi importante de lemn de bună
calitate pentru satisfacerea nevoilor locale şi generale, asigurînd protecţia
terenurilor învecinate şi contribuind în mare măsură la înfrumuseţarea
peisajului.
In primul rînd este necesar ca să se treacă la ameliorarea arboretelor
existente din luncile rîurilor, apoi, treptat, să fie executate lucrări de fixare a
malurilor şi de punere în valoare a prundişurilor, care, în momentul de faţă, nu
aduc nici un folos pentru economia naţională.
363
Intr-o primă etapă, multe din prundişurile existente nu pot fi readuse în
circuitul economic decît prin vegetaţie forestieră. Uneori, nici vegetaţia
forestieră nu poate fi instalată uşor fără abaterea cursurilor de apă, cu ajutorul
construcţiilor de gărduleţe simple sau duble, umplute cu prun- diş, şicane, lese
de mărăcini, saltele de fascine, gabioane, pinteni etc., pentru regularizarea
albiei şi prevenirea eroziunii malurilor, pentru înlesnirea împotmolirii etc. In
multe situaţii, abia după realizarea împotmolirii se pot instala culturi forestiere.
Speciile ce pot fi folosite în luncile rîurilor interioare sînt. în primul rind,
plopii, sălciile şi aninii, întrucît suportă inundaţiile, se prind mai uşor şi cresc
viguros cînd sînt folosite în bune condiţiuni. Alegerea este bine să se facă luînd
în considerare, în primul rînd, speciile care intră în compunerea pădurilor de
luncă existente sau se găsesc în stare izolată.
Pădurile de luncă, deşi azonale, respectă totuşi în largă măsură legea
zonalităţii. Astfel, în regiunea de munte, pe firul văilor se întîlneşte frecvent
aninul alb. In regiunea dealurilor, vegetaţia lemnoasă din lunci este formată din
anin negru, plop alb şi negru, salcie albă şi plesnitoare, răchite etc. Pe măsură
ce se pătrunde mai adine în cîmpie, proporţia ani- nului negru se reduce pînă la
dispariţie, în schimb, sporeşte procentul de participare a sălciei albe şi

597
plesnitoare, a plopului alb şi negru. In acelaşi timp, încep aici să apară în
amestec ulmul, frasinul, chiar stejarul pedunculat şi numeroşi arbuşti.
Ţinînd seama de această zonalitate, în afara speciilor locale, — care prezintă
interes economic deosebit —■ mai pot fi introduse şi alte specii valoroase.
Astfel, dintre plopii euramericani, Populus 'Robusta' poate fi cultivat cu succes
în luncile interioare din subzona stejarului, iar P. 'Se- xotina' în luncile relativ
mai uscate din silvostepă şi stepă. In luncile din zona forestieră de cîmpie a fost
experimentat cu bune rezultate nucul negru. în partea sud-vestică a ţării poate fi
introdus chiparosul de baltă. De asemenea, unele terenuri din luncile rîurilor
pot fi destinate culturilor specializate de răchită. Nu trebuie să se uite că pe
multe din aceste lunci, vegetaţia forestieră se poate instala natural — evident
mai lent — clacă se asigură liniştea necesară, prin înlăturarea completă a
depunerilor de prundiş şi a păşunatului.
Culturile din luncile rîurilor au un avantaj în plus că pot fi mai uşor irigate,
sporind şi pe această cale acumularea de biomasă lemnoasă.
Г
BIBLIOGRAFIE
1. Ceauşescu, Nicolae: Cuvîntarca la Consfătuirea cadrelor de conducere
din silvicultură. Bucureşti, 1974.
2. x x x: Directivele Congresului al XI-lea al P.C.R. Editura Politică,
Bucureşti,
1974.
.'!. x x x: Programul naţional pentru conservarea şi dezvoltarea fondului
forestier în perioada 1976—2010. Rev. Păd. nr. 2, 1976.
4. Л 1 d h o u s, R. J.: Nursery practice. London, 1972.
5. A 1 e x e, A.: Pinul silvestru. Editura agrosilvică, Bucureşti, 1964.
6. Baule, H şi Friker, C.: La fertilisation des arbres forestiers. Miinchen, 1969
7. Champion, H. et Brasnett, F.: Le choix des essences forestieres pour le

598
 reboisement. FAO, Rome, 1960.
8. Chir iţă, D. C.: Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Editura Ceres,
Bucureşti. 1974.
9. Chir iţă, D. C. ş.a,: Fundamentele naturalislice şi metodologice ale tipologiei
şi cartării forestiere. Editura Academiei R.S.R., 1964.
10.Ciortuz, L: Amelioraţii silvice. Reprografia Universităţii Braşov, 1975.
11.Come, D.: Les obstacles ă la germination, Masson, Paris, 1970.
12.Constantinescu, N.: Lichidarea periodicităţii de rodire şi obţinerea recol
telor mari la pomi. Editura agrosilvică, Bucureşti, 1954. J3. Constantinescu,
N. şi M а г с u, G h.: Regenerarea, ameliorarea şi refacerea arboretelor de stejar
cu fenomene de uscare intensă. Editura agrosilvică, Bucureşti, 1900.
14.Constantinescu, N.: Regenerarea arboretelor. Editura agrosilvică, Bucu
reşti, 1963.
15.С г о к e r, W. şi В a r t o n, L.: Psysiology of Seeds. Waltham, 1953.
16.D ami an, I. ş.a.: Cercetări asupra culturilor de molid din Podişul Tîrnavelor.
Billet. Inst, politehnic Braşov, Ec. forest. 11, 1969.
17.Damian, I. şi Flore seu, G.: Cercetări asupra unor culturi de brad din Po
dişul Tîrnavelor. Rev. Păd, 3, 1972.
18.Damian, I. ş.a.: Cercetări asupra variabilităfii producţiei şi calităţii
seminţelor
de pin în funcţie de poziţia lor în arbore. Rev. Păd. 11, 1964.
19.Damian, I.: Contribuţii la cunoaşterea ecologiei carpenului şi a fenomenului
de cărpinizare. Lucr. şt. Inst. politehnic Braşov, Facult. silvicultură, 5,
1962.
20.Damian, I.: Contribuţii la cunoaşterea ecologiei gorunului (Q. sessiliflora) şi
a stejarului pedunculat (Q. robur) din Podişul Tîrnavelor. Rev. Păd., 5,
1963.

599
21.Damian, I.: Cercetări asupra staţiunilor de stejar pufos din Podişul
Tîrnavelor.
Lucr. şt. Inst. politehnic Braşov, 7, 1965.
22.Damian, I.: Contribuţii în legătură cu procesul de înrădăcinare a butaşilor
de salcie. Rev. Păd., 4, 1956.
23.Damian, I. şi VI a se, I.: Cercetări privind dinamica creşterii puieţilor de pin
silvestru în primul an de vegetaţie. Rev Păd., 2, 1957.
369
24. Da mi an, I. şi Negru ţiu, F.: Cercetări privind influenţa temperaturii asupra
răsăririi şi rezistenţei plantulelor de paltin de munte. Bulet. Univ. Braşov,
Ec. forest., 15, 1973.
S5. Da mi an, I. şi P o p e s с u, M.: Contribuţii la cunoaşterea compoziţiei
chimice a seminţelor de molid. Rev. Păd., 4, 1963.
26.Da mi an, I. şi Ne gr uţ iu. F.: Contribuţii la cunoaşterea raportului dintre
indicii calitativi ai seminţelor de molid şi capacitatea de răsărire în cîmp. Rev.
Păd., 10, 1971.
27.Da mi an, I. şi Beldeanu, E.: Contribuţii la cunoaşterea posibilităţilor de re
facere a arboretelor slab productive din Podişul Tîrnavelor. Rev. Păd.. 12,
1964.
28.D a m i a n, I.: Culturi forestiere. Reprografia Univ. Braşov, 1974.
29.D a m i a n, I. şi Negruţiu, F.: Din istoricul împăduririlor în România. Bulet.
Univ. Braşov, Ec. forest., 14, 1972.
30.Dam ian, I.: împăduriri. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1969.
31.Dam ian, I.: împăduriri în luncile inundabile ale Dunării din R.P. Uungară,
Rev. Păd., 1, 1955.
32.Da mia n, I. Negruţiu, F.: Importanţa cunoaşterii şi folosirii energiei germi
native în practica semănăturilor. Lucr. şt. Inst. politehn. Braşov, Facult.
silvicultură, 5, 1962.

600
33.D a m i a n, I.: Importanţa şi perspectivele pădurilor artificiale. Bulet. Inst.
po
litehn. Braşov. Ec. forest., 12, 1970.
34. D a m i a n, I.: Măsuri privind fertilizarea solului din pepinieră. Rev. Păd,
4, 1974. 33. D a m i a n, I. şi Negruţiu, F.: Refacerea arboretelor. Reprografia
Univ. Braşov, 1973.
36.D a m i a n, I. şi Parascan, D.: Transplantarea şi consecinţele ei asupra unor
procese fiziologice ale puieţilor. Rev. Păd., 3, 1973.
37.D a v i d e s с u, D.: Agrochimia. Editura agrosilvică, Bucureşti, 1963.
38 Dămăceanu C. ş.a.: Cercetări privind ameliorarea pădurilor degradate din
nordul Dobrogei. Editura agrosilvică, Bucureşti, 1964.
39.Dămăceanu, C. ş.a.: Cercetări privind refacerea pădurilor degradate din Po
dişul Central Moldovenesc. Editura agrosilvică, Bucureşti, 1960.
40.Dengel, A.: Waldbau auf okologischer Grundlage. Der Wald als Vegeta-
tionstyp und seine Bedeutung fur den Menschen. Hamburg, 1971.
41.D r ă с e a, M. D.: Silvicultura. Curs litografiat, Bucureşti, 1923-24.
42.Enescu Valeriu: Ameliorarea arborilor. Editura Ceres, Bucureşti, 1973.
43.Enescu Valeriu: Arborete — rezervaţii pentru producerea seminţelor fo
restiere selecţionate. Editura agrosilvică, Bucureşti, 1969.
44.Enescu Valeriu: Plantaje pentru producerea seminţelor forestiere selec
ţionate. Bucureşti, Editura agrosilvică, 1967.
45.Fiedler, H. J.: Forstliche Pflanzenernahrung und Diigung, Jena, 1973.
46.G iureş cu, C.: Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri pînă
astăzi.
Editura Ceres, Bucureşti, 1975.
47.Giurgiu, V.: Despre productivitatea pădurilor. E. A. S. Bucureşti, 1961.
48.Haralamb, At.: Cultura speciilor forestiere. Ediţia a IlI-a. Bucureşti, Editura
agrosilvică, 1967.

601
49.I o n e s с u, Al. ş.a.: Duglasul, pinul strob şi stejarul roşu în culturile din
R. S. România. C.D.F. Bucureşti, 1967.
50.I o n e s с u-S i s e ş t i, G. şi S t a i с u, E r.: Agrotehnica, vol. I—II,
Bucureşti,
Editura agrosilvică, 1958.
51.Logan, W. E. M.: Collogue mondial sur le peuplements artificieles et leur
im
portance industrielle. Unasylva voi. 21, 1967.
52.Lup e, I. Z. ş.a.: Refacerea şi ameliorarea arboretelor necorespunzătoare din
subzona fagului şi a gorunului. Editura Ceres, Bucureşti, 1975.
366
53. Lupe, I. Z.: Tehnica de refacere, substituire şi ameliorare a arboretelor
slab
productive. Editura agrosilvică, Bucureşti, 1969.
54. Lupe, I. Z. ş.a.: Tipuri de cultură în staţiuni de gorunete, făgete, brădete
şi
molidişuri. C.D.F. Bucureşti, 1967.
55. Mar cu, Gh. ş.a.: Contribuţii cu privire la extinderea culturii molidului în
afara arealului natural. Editura agrosilvică, Bucureşti, 1969.
56. M а г с u, G h. ş.a.: Studiul cauzelor şi al metodelor de prevenire şi
combatere
a uscării stejarului. C.D.F. Bucureşti, 1969.
57. M а г с u, M.: Meteorologia şi сlimatologia forestieră. Editura didactică
şi peda
gogică, Bucureşti, 1967.
58. M i 1 e s с u, I. ş.a.: Fagul. Editura agrosilvică, Bucureşti, 1967.
59. Negru ţiu, F.: Arhitectura peisajelor. Reprografia Univ. Braşov, 1976.

602
60. Negulescu, E. G. şi Damian, I.: Dendrologia, cultura şi protecţia
pădurilor.
Vol. II, Bucureşti, Editura agrosilvică, 1966.
61. N e g u 1 e s с u, E. G. ş.a.: Silvicultura. Editura Ceres, Bucureşti, 1973.
62. O g h i e v s к i, V. V.: Lesnîe culturi. Moskva — Leningrad.
Goslezbumizdat,
1949.
03. Parascan. D.: Fiziologia plantelor. Editura didactică şi pedagogică, Bucu
reşti, 1967.
04. Păun eseu, C.: Soluri forestiere. Editura Academiei R. S. România,
Bucu
reşti, 1975.
Co. P ă u n e s с u, C.: Staţiuni forestiere. Reprografia Univ. Braşov, 1971.
06. P err in, H.: Sylviculture. Tome Ill-eme. Nancy, 1958.
07. P o u r t e t, J.: Les peuplements artificiels. Nancy, 1964.
68. Przemetschi, Z. şi Vasilescu, Gr.: Tehnica împăduririlor (seminţe, pe
piniere, împăduriri), Bucureşti, 1937.
69. Radu, S. ş.a.: Cercetări privind culturile de plopi şi salcie din zona dig-
mal.
Centrul de Doc. Tehn., Bucureşti, 1968.
70. Radu. S.: Cultura şi valorificarea pinului strob. Editura Ceres, Bucureşti,
1974.
71. Radu, S.: In problema culturilor specializate pentru producerea lemnului
de
celuloză. ICPDS, Bucureşti, 1973.
72. Rohmeder, E.: Das Saatgut in der Forstwirtschaft. Ilamburg-Berlin,
1972.

603
73. R u b ţ o v, Şt.: Cultura speciilor lemnoase în pepinieră, Bucureşti,
Editura agro
silvică, 1961.
74. Ruses cu, D. R.: Cestiunea împăduririlor artificiale în România. Soc.
Anoni
mă, Bucureşti, 1906.
75. R u s u, O.: Refacerea arboretelor de productivitate inferioară prin
plantaţii în
tăblii cu puieţi de talie mare. ICPDS, Bucureşti, 1973.
76. Schonborn, Al.: Die Aufbewahrung des Saatgutes der Waldbăume
B.L.V.
Verlagsgesellschaft, Miinchen, Basel, Wien, 1964.
77. Sea 1. D. P. ş.a.'.Collection of Cones from Standing Trees. Revised,
1965.
78. Spîrchez, Z. ş.a.: Cercetări privind refacerea stejeretelor din Cîmpia
Some
şului. C.D.F. Bucureşti, 1968.
79. Stănescu, V. ş.a.: Cercetări comparative privind culturile de răşinoase şi
foioase în zone piemontane. Bulet. Inst. politehn., Ec. forest., vol. XII, Braşov,
1970.
80. Stănescu, V. şi P a r a s с a n, D.: Contribuţii la studiul florei şi vegetaţiei
în
tăieturi. Rev. de Biol., 1970.
81. Thoumey, J. W. şi Korstian, C. F.: Seeding and planting in the practice
of
forestry. New York, 1948.
82. Thoumey, J. W. şi Korstian, C.F.: Fondation of silviculture upon an eco
logical basis. New York, 1947.

604
367
83. Toi ski, А. Л.: Lesnoe semenovotstvo. Moskva-Leningrad,
Goslezbumizdat, 1950.
84. Veres in, M. M.: Lesnoe semenovotstvo. Moskva, Goslezbumizdat,
1963.
85. VI ase, I.: Tehnica împăduririlor. Partea I Seminţe forestiere. Braşov,
Lito
grafia înv., 1955.
80. Wagenknecht, E.: Aufforsten planmăssig durchgefiirt. Berlin, 1954.
87. W a g e n к n e с h t, E.: Die W aldeneuerung. Berlin, Veb., Deutscher
Landwirt-
schaftsverlag, 1960.
88. W a g e n к n e с h t, E.; Der Waldbau zwischen heute und morgen.
Archiv fiir
Forstwesen, 10 Bund, Heft 4—6, Berlin, 1961.
89. Z a h a r i e v, В.: Gorski Kulturî, Sofia, 1972.
90. Z a b o r o v s к i, E. A.: Lesnîe culturi. Moskva-Leningrad, 1955.
CUPRINSUL
PREFAŢA............................................................................ 3
CONSIDERAŢII GENERALE................ ........................... 5
1. Definirea, scopul şi importanţa împăduririlor........ 5
2. Categoriile lucrărilor de împădurire....................... 8
3. Evoluţia concepţiilor asupra împăduririlor . ..........10
4. Realizări şi perspective în domeniul împăduririlor .....14
5. Metode de cercetare şi legătura împăduririlor cu alte discipline . 16
Partea întîi SEMINŢE FORESTIERE '''
Cap. 1. Organizarea producţiei de seminţe............................ 19
1.1. Importanţa seminţelor forestiere . ................................. 19

605
1.2. Cartarea seminologică şi alegerea arboretelor-surse de seminţe . 20
1.3. Constituirea rezervaţiilor de seminţe.........................22
1.4. Plantaje pentru producerea de seminţe forestiere.......23
1.5. Conducerea şi îngrijirea bazelor seminologice..........26
Cap. 2. Particularităţile procesului de fructificare Ia speciile lemnoase . . 28
2.1. Maturitatea plantelor lemnoase şi vîrsta de fructificare ... 28
2.2. Factorii determinanţi ai procesului de fructificare .....30
2.3. Fenofazele de reproducere şi periodicitatea fructificaţiei ... 32
2.4. Variabilitatea producţiei şi calităţii seminţelor forestiere ... 34
Cap. 3. Prognoza şi evaluarea fructificaţiei.............................. 38
3.1. Necesitatea prevederii şi evaluării fructificaţiei ..... 38
3.2. Prognoza fructificaţiei . . . . ,J . "*..............' ,'• '• • 39
3.3. Evaluarea producţiei de seminţe '..........■ ... . 41
•' • rţc.iv 'JU T'Ijr.l l; ' ■
Cap. 4. Recoltarea fructelor şi conurilor...............................43
4.1. Epoca de recoltare.......................................... 43
4.2. Metode de recoltare .................................44
4.3. Tehnica de recoltare şi utilaje folosite.......................45
4.4. Măsuri organizatorice şi de protecţia muncii.............51
Cap. 5. Prelucrarea fructelor, conurilor şi seminţelor ....... 52
5.1. Prelucrarea fructelor uscate................... 52
5.2. Prelucrarea fructelor cărnoase şi suculente ....... 53
2« — ÎMPĂDURIRI 359
5.3. Extragerea seminţelor din conuri...............................54
5.4. Dezariparea seminţelor...............................................57
5.5. Curăţirea şi sortarea seminţelor..................................58
Cap, 6. Controlul calităţii seminţelor........................................60
6.1. Calitatea seminţelor....................................................60

606
6.2. Formarea probelor pentru controlul calităţii seminţelor ... 62
6.3. însuşirile fizice ale seminţelor....................................63
6.4. Determinarea capacităţii de germinare prin metoda fiziologică . 65
6.5. Determinarea potenţei germinative............................68
6.6. Organizarea controlului calităţii seminţelor şi standardizarea lor .. 70
Cap. 7. Păstrarea seminţelor......................................................72
7.1. Necesitatea păstrării seminţelor......................... . 72
7.2. Fenomene ce pot avea loc în masa de seminţe ...... 73
7.3. Condiţii de păstrare a seminţelor...............................74
7.4. Depozitarea seminţelor...............................................77
7.5. Ambalarea şi transportul seminţelor.................. . 79
Cap. 8. Pregătirea seminţelor pentru semănat...........................79
8.1. Particularităţile procesului de germinare la seminţele forestiere . 79
8.2. Stratificarea seminţelor................................................8-
8.3. Forţarea seminţelor...................................................... 84
8.4. Tratamente pentru stimularea germinaţiei şi activarea creşterii 86
Partea a doua PEPINIERE FORESTIERE
Cap. 1. Organizarea pepinierelor...........................................89
1.1. Generalităţi.............................................................89
1.2. Alegerea terenului pentru pepinieră........................91
1.3. Suprafaţa şi forma pepinierei..................................93
1.4. împărţirea terenului din pepinieră..............................95
Cap. 2. Ecologia culturilor din pepinieră...............................97
2.1. Consideraţii generale..................................................97
2.2. Lumina ca factor de viaţă...........................................97
2.3. Căldura ca factor de viaţă...........................................98
2.4. Apa ca factor de viaţă.................................................99
2.5. Substanţele nutritive ca factor de viaţă....................100

607
2.6. Aerul ca factor de viaţă............................................102
Cap. 3. Lucrarea solului.................................................... . 102
3.1. Scopul şi importanţa lucrării solului........................102
3.2. Operaţiile tehnice de lucrare a solului......................103
3.3. Sisteme de lucrare a solului în pepiniere..................108
Cap. 4. Administrarea îngrăşămintelor................................... 110
4.1. Necesitatea îngrăşămintelor....................................110
4.2. Clasificarea îngrăşămintelor....................................111
4.3. Stabilirea nevoilor de aplicare a îngrăşămintelor.....112
370
4.4. Îngrăşăminte organice..............................................113
4.5. îngrăşăminte chimice................................................116
4.6. Inocularea solului cu microorganisme....................121
Cap. 5. Amendamente.............................................................123
5.1. Necesitatea ameliorării reacrţiei solului.................123
5.2. Amendamente cu calciu pentru soluri acide...........124
5.3. Amendamente pentru structurarea solului................126
Cnp. 6. Asolamente.................................................................127
6.1. Scopul şi importanţa asolamentului..........................127
6.2. Necesitatea asolamentului în pepinieră....................128
6.3. Aplicarea asolamentului...........................................129
Cep. 7. Spaţii adăpostite şi medii de cultură 131
7.1. Consideraţii generale................................................131
7.2. Adăposturi folosite în pepiniere forestiere.............132
7.3. Medii de cultură în spaţii adăpostite.........................134
Cap. S. înmulţirea generativă a plantelor lemnoase................136
8.1. Particularităţile înmulţirii generative......................136
8.2. Metode de semănat.................................................137

608
*
8.3. Epoca de semănat .............................................. . 141
8.4. Adîncimea de semănat............................................143
8.5. Desimea culturilor şi norma de semănat................144
8.6. Repicajul................................................................147
8.7. Producerea puieţilor în recipiente...........................151
Cap. 9. înmulţirea vegetativă ....................................................... 154
9.1. Particularităţile înmulţirii vegetative......................154
9.2. Butăşirea.................................................................156
9.3. Altoirea...................................................................lffl
9.4. Marcotajul...............................................................166
Cop. 10. îngrijirea tulturilor.................................................... 168
10.1. Dăunătorii culturilor din pepiniere..........................168
10.2. Mulcirea...................................................................170
10.3. Umbrirea..................................................................172
10.4. Combaterea mecanică a buruienilor şi afînarea solului .... 174
10.5. Combaterea chimică a buruienilor..........................178
10.6. Irigarea culturilor.....................................................182
10.7. Tăieri de formare a puieţikw- ....................................... 185
Cap. 11. Rccoltarca materialului de plantat..........................188
11.1. Consideraţii generale...............................................188
11.2. Scosul puieţilor........................................................189
11.3. Sortarea puieţilor.....................................................192
11.4. Păstrarea puieţilor....................................................195
11.5. Ambalarea şi transportul puieţilor...........................196
a* 371

Partea a treia
ff4 rfj

609
TEHNOLOGIA ÎMPĂDURIRILOR
Cap. 1. Alegerea spcciilor pentru culturi forestiere
1.1. Principii privind alegerea speciilor
1.2. Criteriile folosite în alegerea speciilor
Cap. 2. Asocierea speciilor forestiere..........
2.1. Principii generale privind asocierea speciilor
2.2. Formule de împădurire
2.3. Scheme de împădurire...................
Cap. 3. Pregătirea terenului pentru culturi forestiere
3.1. Importanţa şi necesitatea pregătirii terenului
3.2. Lucrarea solului pe toată suprafaţa .
3.3. Lucrarea parţială a solului.............
Cap.
4. Instalarea culturilor forestiere prin semănături dircctc
4.1. Consideraţii generale privind semănăturile directe
4.2. Semănături directe prin împrăştiere .
4.3. Semănături directe în rînduri ....
4.4. Semănături directe în cuiburi ....
Cap. 5. Instalarea culturilor forestiere prin plantaţii
5.1. Importanţa plantaţiilor şi condiţii de aplicare
5.2. Plantarea în despicătură.................
5.3. Plantarea în gropi . .... . . .
5.4. Procedee speciale de plantare ....
5.5. Plantarea puieţilor cu rădăcini protejate
5.6. Epoca de plantare . . . v. . . . .

Cap.
3Tf

610
6. îngrijirea culturilor forestiere
6.1. Urmărirea şi controlul culturilor ....
6.2. Receparea puieţilor........................
6.3. Reglarea desimii........................... .
6.4. Tăieri de formare şi stimulare . .
6.5. întreţinerea solului . .....................
6.6. Combaterea chimică a vegetaţiei dăunătoare
6.7. Fertilizarea solurilor forestiere ....
6.8. Irigarea culturilor ...-.•. ; 6.!). Măsuri de securitate în lucrări de
împădurire
Partea a patra CULTURA SPECIILOR LEMNOASE
«lb
Cap. 1. Cultura speciilor răşinoase autohtone........................ 265
1.1. Cultura molidului....................................................265
1.2. Cultura bradului......................................................269
1.3. Cultura laricelui................................ ....... . . . 272
1.4. Cultura pinului silvestru ......................................... 275
372
Cap. 2. Cultura speciilor răşinoase exotice - . .■•.- ■. . 277
2.1. Cultura bradului caucazian . ... ............................277
2.2. Cultura bradului uriaş . . .iu . . . . ... 277
2.3. Cultura duglasului . . , . ......................... . , , 278
2.4. Cultura tuiei gigantice....................... . . ■ . •. . 280
2.5. Cultura chiparosului de California ■ i ■. . . > • j . . 281
2.6. Cultura chiparosului de baltă...................................282
2.7. Cultura pinului strob......................... . . j ■.' i .282
2.8. Cultura pinului negru , .................................. 283
2.9. Cultura laricelui japonez . ..................................... 284

611
Cap. 3. Cultura spcciilor foioase autohtone . . . . . : 284
3.1. Cultura plopilor . ....;..............................................284
3.2. Cultura sălciei albe selecţionate . . . . , . . . . . 287
3.3. Cultura gorunului şi a stejarului pedunculat............287
3.4. Cultura fagului . . . . . . . ..............289
3.5. Cultura frasinului comun.................. - ... . 290
3.6. Cultura cireşului pădureţ . . > . >',■. . . . . . . . 291
3.7. Cultura teilor............................................................291
f;- 3.8. Cultura paltinilor .>.'.'.•. . . . . . . .292
3.9. Cultura ulmilor . . . . ... .......................293
• 3.10. Cultura aninilor . . . .. ...............................................294
3.11. Cultura mesteacănului » . . . i' . и . .• . 4 . . 296
Cap. 4. Cultura speciilor foioase cxoticc..........•.-.... 297
4.1. Cultura salcîmului....................................................297
4.2. Cultura nucului negru...............................................298
4.3. Cultura stejarului roşu..............................................299
Cap. 5. Culturi forestiere specializate......................................300
5.1. Consideraţii generale................................................300
5.2. Culturi forestiere pentru lemnul de celuloză............301
5.3. Cultura răchitelor..............................................................303
5.4. Cultura nucului comun.............................................306
5.5. Cultura dudului...........................................................307
5.6. Cultura pomilor dc iarnă..........................................308
Partea a cincea REFACEREA PĂDURILOR DE PRODUCTIVITATE
REDUSA
Cap. 1. Consideraţii generale privind pădurile dc productivitate redusă 310
1.1. Starea actuală a pădurilor din ţara noastră.............. 310
1.2. Cauzele degradării pădurilor....................................314

612
1.3. Măsuri generale pentru prevenirea degradării pădurilor . . . 316
Cap. 2. Mărirea productivităţii pădurilor.................................318
2.1. Măsuri privind ameliorarea structurii pădurilor.......318
2.2. Extinderea răşinoaselor...........................................320
2.3. Metode şi procedee de intervenţie în arborete degradate ... 321
2.4. Oportunitatea şi urgenţa intervenţiilor în arborete degradate . . 324
373
•Сор. 3. Refacerea pădurilor de cvercinee.................................... 327
3.1. Starea actuală a pădurilor de stejar şi necesitatea refacerii lor 327
3.2. Refacerea pădurilor de stejar din silvostepă.............329
3.3. Refacerea gîrniţetelor şi a ceretelor........................333
3.4. Refacerea pădurilor de stejar pedunculat................335
3.5. Refacerea pădurilor de gorun..................................338
Cap. 4. Refacerea pădurilor cu fenomene de uscare intensă. 340
4.1. Amploarea şi cauzele fenomenului de uscare intensă .... 340
4.2. Refacerea arboretelor de stejar cu uscare intensă...343
Cap. 5. Substituirea arboretelor derivate............................... 345
5.1. Substituirea arboretelor derivate alcătuite din specii de amestec 345
5.2. Substituirea arboretelor derivate cu specii pioniere348
Cap. 6. Refaccrea pădurilor de fag şi molid............................349
6.1. Refacerea făgetelor ... i..........................................349
6.2. Refacerea pădurilor de molid ................................. 352
Cap. 7. Împăduriri în lunca inundabilă a Dunării şi In luncilc riurHor interioare
354
7.1. Consideraţii generale asupra luncii Dunării............354
7.2. Caracteristicile staţionale ale terenurilor fores-tiere din lunca Dunării
357
7.3. Instalarea culturilor forestiere în lunca inundabilă a Dunării . 360

613
7.4. împăduriri în luncile rîurilor interioare....................363
BIBLIOGRAFIE .............................................................. . 355
Tiraj: 4200 + 80 ex. s.p. legate l/l Coli de tipar: 23,5 Hîrtie scris I A tratată
70X100/49,1 grad alb 83°/, Format 16170X100 Bun de tipar: 2S.X.1978 Edifia
197S Nr. plan. 5731
întreprinderea poligrafică Braşov Str. Zizinului nr. 110 Comanda nr. 1163
Republica Socialistă România

614