Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în Duminica a

IV-a din Sfântul și Marele Post al Paștilor, numită și Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că
în ea se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deși el mai este pomenit în
fiecare an la 30 martie.
Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârșit Mântuitorul
Iisus Hristos, și anume: a vindecat de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de
boală și a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din
om.
Evanghelia evidențiază, pe de o parte, cât de multă suferință a întâlnit Iisus Hristos în
copilul chinuit de demon și cât de puțină credință a găsit la tatăl acestuia. Multă suferință, pe de o
parte, și puțină credință, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos îndată ce aude pe
tatăl copilului bolnav zicând: ‘Am zis ucenicilor Tăi să-l alunge (pe demon), dar ei n-au putut’,
S-a tulburat pentru că știa pricina nevindecării copilului, și anume credința slabă a tatălui și
nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuși, Iisus nu l-a mustrat direct pe tatăl copilului, ca
să nu mai adauge la multa lui suferință și durerea mustrării. Dar pentru că tatăl copilului făcea
parte din poporul evreu care s-a împărțit în două, adică unii credeau în Hristos, iar alții se îndoiau
de puterea Lui, Mântuitorul a zis către toți cei slabi în credință: ‘O, neam necredincios, până
când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?’
Prin aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne arate indirect că foarte adesea demonii
au putere asupra oamenilor când slăbește credința în popor. Cu cât slăbește mai mult credința în
popor, cu atât duhurile rele au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i să cârtească, să se
răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu atunci când trec prin suferință, mai ales când suferă
un copil nevinovat. Adesea, cel slab în credință când suferă se revoltă sau hulește pe Dumnezeu
în loc să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.
Înțelegând cât de cumplită era suferința copilului, Mântuitorul Iisus Hristos a zis:
‘Aduceți-l la Mine’. Deci chiar și atunci când mustra pe cei slabi în credință, Iisus rămânea totuși
în starea de iubire față de oameni. Cu alte cuvinte, mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea
milostivirii Lui față de omul în suferință. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele
mai aproape de Iisus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă
copilului această chinuire, adică este aruncat când în foc, când în apă, sau trântit la pământ.
Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a
întrebat despre vremea suferinței copilului, tatăl acestuia i-a cerut ajutor lui Iisus, însă având doar
o nădejde firavă în suflet: ‘De poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi’. Acest dacă poți face
ceva exprima o credință slabă și o speranță firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii
Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător și totuși încurajator, Iisus i-a
răspuns: ‘De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede’.
În acel moment, tatăl copilului a simțit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că
i-a fost adresată lui personal, nu în general mulțimii care asculta. Atunci tatăl copilului și-a
recunoscut vina, adică puțina lui credință, și căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat:
‘Cred, Doamne, ajută necredinței mele’. Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit pentru îndoială sau
pentru credința lui slabă și, cu multă smerenie, proprie căinței sincere, a zis: ‘Cred, Doamne,
ajută necredinței mele’
În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credință, iar
în partea a doua, s-a întărit în smerenie, recunoscând că la început nu a avut credință suficient de
tare pentru a dobândi vindecarea copilului său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini
complementare din punct de vedere duhovnicesc. Mai întâi, lacrimile lui arată starea lui de căință
pentru că avea credință puțină, sau credință amestecată cu îndoială, iar apoi cuvintele ‘Cred,
Doamne’ arată dorința lui de a-și întări credința. În sfârșit, cuvintele lui ‘ajută necredinței mele’
confirmă o dată în plus pocăința și smerenia lui. El nu a zis: ajută credinței mele puține, ci, din
smerenie, a numit puțina lui credință chiar necredință. Îndată după ce a îndreptat duhovnicește pe
acest tată necăjit, întărindu-l în credință, Iisus i-a vindecat copilul, poruncind demonului care
chinuia pe copil: ‘Ieși din el și să nu mai intri în el’. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil
foarte puternic și l-a aruncat la pământ. Iar copilul zăcea la pământ, încât unii credeau că murise.
Însă Iisus l-a luat pe copil de mână, l-a ridicat în picioare și l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost
vindecat pentru totdeauna.
Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit dorința acestui tată sărman care nu a zis: ‘ajută pe
copilul meu’ sau ‘fie-Ți milă de el’, ci a zis ‘ajută-ne, fie-Ți milă de noi’. Deși suferea doar
copilul, toată suferința lui se transfera și tatălui său. Întreaga suferință a copilului era împărtășită
și de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinței acestuia care era chinuit
de un duh mut și surd. De fapt, pentru că era stăpânit de un duh mut și surd, copilul nici nu putea
să articuleze vreun cuvânt, să-și exprime suferința. Văzând acum Mântuitorul Iisus Hristos
rugăciunea fierbinte și credința puternică a tatălui copilului, a poruncit duhului necurat să iasă
din acel copil și să nu mai intre în el niciodată. Numai acum copilul redevine cu adevărat copilul
tatălui său, întrucât Iisus i l-a redat sănătos și liber. Cât era bolnav sau posedat de duhul necurat,
acesta stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Iisus Hristos are milă atât de tatăl
copilului, care se pocăiește recunoscându-și puțina lui credință, cât și de copilul pe care îl
eliberează de duhul mut și surd. Astfel, toți cei prezenți au văzut iubirea milostivă și
vindecătoare a lui Iisus.
Evanghelia ne spune că după ce Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui
erau nedumeriți și se întrebau în sinea lor și între ei de ce nu au putut ei înșiși să scoată duhul
mut și surd din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, l-au întrebat pe Mântuitorul: ‘pentru ce noi
n-am putut să-l izgonim (pe demon)’. Iar Mântuitorul, ca un învățător înțelept, le-a spus lor ceea
ce nu cunoșteau, și anume că există ‘un neam de diavoli’ care nu ies din om decât prin rugăciune
și prin post. Ucenicii primiseră de la Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a alunga duhurile
necurate și de a vindeca orice boală și orice neputință din popor, dar nu înțelegeau de ce această
putere nu a devenit operantă sau lucrătoare în cazul de față. Însă Mântuitorul Iisus Hristos îi
vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică, și
anume nu este suficient să poruncești verbal demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl
stăpânesc, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască în toată ființa ta. Trebuie să fii plin de
Duhul Sfânt ca să poți alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiți de acestea. Iar prezența
lucrătoare a Duhului lui Dumnezeu sau a Duhului Sfânt vine în om prin rugăciune stăruitoare și
prin postire. Când omul postește, se smerește, iar cu cât se smerește mai mult, cu atât rugăciunea
sa devine mai fierbinte. Prin smerenie, omul se golește de sine sau de egoism și se umple de
prezența iubitoare, mântuitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu.
Apostolii învață, așadar, de la Mântuitorul Iisus Hristos că nu este suficient să
poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de comuniune vie cu
Dumnezeu prin rugăciune și prin post. De ce? Pentru că demonii nu se tem nici de cuvinte
frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri,
dar mai ales se tem de prezența Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt și Bun
poate alunga duhurile necurate și rele din oameni. Prin această învățătură, Mântuitorul Iisus
Hristos ne arată cât de necesară, de vie și de puternică, de eliberatoare de patimi drăcești și
duhuri necurate, de boală și neputință este rugăciunea unită cu postul. Biserica a rânduit să fie
citită această parte din Evanghelia după Sfântul Marcu cu scopul de-a ne arăta că perioada
Postului Mare este mai ales timp de rugăciune fierbinte și de postire multă pentru a ne întări în
credință și a lupta împotriva păcatului, a patimilor și a duhurilor rele.
Sfinții Părinți, rugători și postitori, care s-au luptat mult cu patimile egoiste, numesc
patimile acestea ‘demoni’ sau ‘duhuri rele’. Așa, de pildă, ei numesc lăcomia ‘demonul
lăcomiei’. Pentru a înțelege această vorbire a lor, trebuie să înțelegem mai întâi lupta lor. Ei au
văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului și ale sufletului spre a-l îndepărta
pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune:
‘Doamne, nu am fiică, ci trup care cumplit se îndrăcește’. Prin această luptă cu patimile, cu
ispitele care nu vin omului doar de la trup, ci și de la duhurile necurate, invidioase pe om, când
acesta se apropie de Dumnezeu, Sfinții Părinți au experimentat personal puterea rugăciunii unite
cu postul. Rugăciunea și postul schimbă foamea și setea noastră fizică sau trupească în foame și
sete duhovnicească după Dumnezeu. Dacă omul se hrănește cu prezența lui Dumnezeu din
rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie,
atunci el devine puternic și, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate birui patimile și ispitele care vin de
la demoni prin slăbiciunile firii umane păcătoase.
În plus, Evanghelia de astăzi ne arată și grija părinților pentru copii. Tatăl copilului
bolnav, chiar dacă a avut la început o credință mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza
suferinței copilului, suferință pe care o împărtășea și el, a venit la Hristos, vindecătorul de boli,
să-I ceară ajutor, iar Hristos Domnul i-a întărit tatălui credința, iar copilului i-a ridicat suferința.
Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toți părinții care au copii bolnavi sau chinuiți de
duhuri și patimi rele să vină la El, cerând ajutorul Lui, cu multă credință și speranță.
Prin urmare, Evanghelia Duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paști este una a vindecării,
a speranței cultivate prin credință tare și prin rugăciune fierbinte însoțită de post.