Actualitate religioasă

Rolul familiei
preotului în viaţa
parohiei
Tweet

Familia creştină este instituţia care a asigurat

în toate timpurile şi asigură şi astăzi frumuseţea morală, armonia spirituală şi
desfăşurarea vieţii normale a credincioşilor în cadrul Bisericii lui Iisus Hristos.
Familia este locul în care fiecare membru al ei îşi găseşte mângâiere, contribuind
esenţial la fericirea copiilor prin educaţia pe care aceştia o primesc de la părinţi.

Astfel, în familia creştină, îndatoririle esenţiale ale membrilor ei sunt bine precizate,
acestea trebuind să fie respectate pentru sănătatea şi trăinicia familiei. Acestea sunt:
asigurarea trăiniciei şi durabilităţii familiei de către soţi; naşterea de prunci; creşterea şi
educarea copiilor. Dacă aceste îndatoriri se cer a fi respectate de soţii creştini, ele trebuie să
fie actualizate cu atât mai mult în familia preotului care este cel dintâi exemplu în parohie
şi model de viaţă creştină.

Una din multiplele crize prin care trecem este şi aceea a familiei, astăzi mai mult ca
niciodată atacată de diferite curente, practici, idei ce atentează la baza ei. Familia este mica
Biserică în sens creştin, acolo se cultivă primele seminţe ale credinţei, primele virtuţi şi
locul unde sentimentele, voinţa, respectul şi-au avut dintotdeauna poziţia cea mai înaltă în
formarea caracterelor.

Cele mai frumoase amintiri le păstrăm din copilărie, limbajul pe care-l folosim pentru
comunicare îl învăţăm prin imitare şi repetare în familie, abia în şcoală învăţăm logic,
utilizând regulile gramaticale.

Familia preotului, stâlp de lumină în timpuri întunecate

Un rol determinant îl are astăzi familia preotului ortodox, care şi ea este asaltată de ispite şi
încercări specifice timpului pe care-l trăim. Alegerea slujirii a două altare, cel al micii
familii unde preotul este şi soţ şi tată, şi cel al Bisericii unde preotul este părinte,
îndrumător şi mijlocitor către Dumnezeu pentru sine, pentru propria familie, pentru toţi fiii
şi fiicele din parohia lui, pentru toată lumea, necesită dublă responsabilitate, jertfelnicie şi
mult curaj de a fi stâlp de lumină în timpuri întunecate.

Căsătoria preotului ortodox creează datorii mai mari decât pentru ceilalţi credincioşi, el
trebuind să justifice familia sa mai ales din punct de vedere religios-moral, printr-o viaţă de
familie exemplară şi edificatoare.

Este adevărat că viaţa de familie creează preotului căsătorit o serie de probleme, greutăţi şi
sarcini cărora trebuie să le facă faţă. Atât soţia, cât şi copiii trebuie să fie înconjuraţi cu
atenţie, cu dragostea necesară şi cu grijă. Reprezintă toate acestea dezavantaje?

Dimpotrivă, se consideră că preotul căsătorit este mai apt, mai capabil şi mai destoinic
pentru îndeplinirea misiunii sale de păstor decât cel necăsătorit.

Activitatea preotului de conducere duhovnicească a credincioşilor trebuie să înceapă

întotdeauna cu propria familie, cu soţia şi copiii; mai mult decât alţi credincioşi, trebuie să
fie catehizaţi şi moralizaţi pentru a fi cu adevărat un model de viaţă creştină.
Începând apostolatul preotului cu familia sa, el nu trebuie s-o neglijeze în timp, întrucât de
stadiul ei de creştere duhovnicească depinde în mare măsură reuşita preotului în chemarea
specială a slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor şi conducerea acestora pe calea mântuirii.

Familia preotului este prima sa carte de vizită

Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga frământătură, pentru că exemplul,
mai mult decât cuvântul, convinge şi transformă. De asemenea, prin familie, preotul se
integrează mai adânc şi mai trainic în viaţa socială a parohiei. Familia preotului este un
model oferit parohiei şi lumii.

Se poate spune, de asemenea, că familia preotului constituie pentru el un factor de legătură

între el şi parohie, un mijloc de întărire a raporturilor sale cu enoriaşii, mai ales cu cei care
nu frecventează biserica. Atât prin soţie, cât şi prin copii, preotul îşi menţine relaţiile sale
de la om la om prin legăturile personale ale soţiei, cât şi a legăturilor cu colegii copiilor săi,
astfel ajungând la părinţii acestora.

Desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea preoţească este interzisă membrilor

familiei preotului; în mod indirect, şi preotul este asociat acestora. Mai ales când rezultatele
financiare conduc spre opulenţă, criticarea întregii familii de către comunitate devine o
perspectivă certă (chiar dacă preotul se declară neimplicat).

Casa preotului trebuie să fie "pârga parohiei, pârga Bisericii, început şi model de casă
creştină, de comunitate creştină, de obşte credincioasă, de viaţă religioasă-morală"; familia
preotului este prima sa carte de vizită care contribuie decisiv în activitatea pastorală.
Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, face o asemănare firească sub aspect moral între casa
creştină şi cea a preotului, toţi creştinii trebuind să-şi conducă cu moralitate casa: "Iar dacă
cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de cei ai casei, s-a lepădat de credinţă şi este mai
rău decât un necredincios" (I Tim. V, 8). Cu atât mai mult clericul, "având copii ascultători cu
toată bunăcuviinţa" ( I Tim. III, 4), trebuie să conducă cu toată responsabilitatea,
înţelepciunea şi puterea exemplului comunitatea locală pentru care a fost rânduit de
episcopul său.

Soţia preotului să fie conştientă de toate greutăţile preoţiei

Dacă preotul în calitatea sa de părinte al propriei familii nu reuşeşte să conducă bine şi cu

bunăcuviinţă pe membrii acesteia, care trebuie să fie pildă şi îndemn pentru ceilalţi, cum
va putea unul ca acesta să-i conducă pe credincioşii săi pe calea mântuirii, cu credinţă şi cu
dragoste? Cu privire la un astfel de cleric, Sfântul Apostol Pavel întreabă: "Iar de nu ştie
cineva casa sa să şi-o chivernisească, cum va purta de grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (I
Tim. III, 12).

Un aport foarte important în realizarea acestor deziderate îl are soţia preotului. În primul
rând preoteasa trebuie să reprezinte un real sprijin pentru soţul ei. După cuvintele
înţeleptului Solomon "cel ce găseşte o femeie bună află un lucru de mare preţ" şi pentru
preot, o femeie virtuoasă este ajutor şi bucurie omenească şi duhovnicească, lucrând
împreună, în comuniune, la mântuirea proprie şi a credincioşilor încredinţaţi preotului.

Aşa cum se cere preotului vocaţie pentru misiunea lui, tot aşa soţia lui trebuie să posede o
chemare tainică de a fi soţie de preot şi mamă pentru parohie.

Soţia preotului trebuie să fie conştientă de toate greutăţile preoţiei şi de munca la care este
chemată alături de preot, împărţind alături de acesta atât lipsurile şi grijile, cât şi
mulţumirile sufleteşti pentru lucrarea lor.
Ea trebuie să fie vrednică de chemarea sa alături de preot, putând în multe cazuri să fie
îndreptar lui şi nu sminteală sau să-l determine pe acesta să săvârşească fapte rele pentru
unele capricii ale ei.

Multe defecte pot fi îndreptate de o soţie motivată şi res-ponsabilă, mai ales atunci când
preotul alunecă spre latura lumească a vieţii, neglijând misiunea sa de slujitor al lui
Dumnezeu. Astfel, atunci când preotul se implică în certuri cu credincioşii sau urmăreşte
numai interesele materiale proprii şi înclină în privinţa slujirii spre formalism şi
superficialitate, soţia poate să-l corecteze în comportament.

Soţia preotului, tabloul ideal al participării la viaţa Bisericii

Soţia preotului poate fi un adevărat înger păzitor, întărindu-l pe preot în faţa potrivnicilor
şi susţinându-l cu sfaturi alese în proiectele ambiţioase din parohie, "arătându-i prin
puterea ei de intuiţie calea cea mai potrivită de urmat acolo unde el, ca bărbat, intuieşte
mai puţin".

Multe din eşecurile misiunii preotului se datorează şi inadvertenţelor din familie, unde el
nu-şi mai găseşte bucuria şi împlinirea după desele încercări prin care trece.

Ea trebuie să fie tabloul ideal al participării la viaţa Bisericii, pentru că alături de ea,

împreună cu preotul şi copiii lor, formează biserica de acasă. Reuşeşte acest lucru
participând în mod frecvent la sfintele slujbe, postind, rugându-se, ascultându-l obiectiv pe
preot şi învăţând ca orice credincios. Ea trebuie să fie prima mamă care-şi aduce copiii la
biserică regulat, căci numai aşa o vor urma şi celelalte mame din parohie.

Cuviincioase vor fi soţiile preoţilor dacă se vor îngriji ca, prin aspectul lor exterior, prin
îmbrăcăminte, prin atitudine, prin vorbă şi faptă, să nu şocheze, să nu disoneze cu buna-
cuviinţă a credincioaselor cu adevărat smerite şi care înţeleg că în faţa lui Dumnezeu nu
vin hainele tale, nu vine chipul contrafăcut cu farduri, ci vine sufletul... şi mai vin celelalte
virtuţi: cumpătarea, neclevetirea, cuvântul înţelept sau mângâietor, îndrumarea
creştinească şi îndelunga răbdare de care astăzi este nevoie mai mult ca oricând.

Toate acestea pot şi trebuie să definească pe orice creştină, dar, cu atât mai mult, o
preoteasă. Tânără sau vârstnică, ea este pentru enoriaşii soţului ei "maica preoteasă",
pentru că, tânăr sau vârstnic, preotul este "părintele" familiei şi al parohiei. De asemenea,
locul în care soţia preotului poate activa cu cele mai bune rezultate este comitetul parohial.
În cadrul lui activează femei evlavioase din parohie, pline de entuziasm şi de iniţiativă, cu
misiunea de a-l ajuta pe preot în lucrarea de întreţinere şi de înfrumuseţare a lăcaşului de
cult şi a rezolvării cerinţelor de orice fel. Aici, soţia preotului se poate afirma prin
delicateţe, sensibilitate şi simţ practic, fiind de real folos preotului în lucrarea sa pastorală,
aşa cum era Sfânta Priscila, soţia Apostolului şi misionarului Acvila din Corint, în casa
cărora marele Apostol al neamurilor, Sfântul Pavel, şi-a găsit un puternic sprijin în timpul
activităţii sale în Corint (F. Ap. 18, 1-4).

Calităţile soţiei preotului, determinante pentru ţinuta lui

Preoteasa poate polariza în jurul ei simpatia şi bunăvoinţa femeilor din parohie atunci când
ea este o femeie înţeleaptă, chibzuită, sociabilă şi vrednică de stimă. Ea poate declanşa şi
pune astfel în mişcare măcar o parte din resursele infinite ale apostolatului laic care pot fi
puse în slujba Bisericii.

Astfel, atunci când se organizează hramul, sau unele activităţi de caritate în comunitate,
preoteasa poate avea un rol hotărâtor, îndemnând astfel şi alte doamne din parohie să se
implice în astfel de activităţi. În plus, prestigiul de care se bucură în calitatea sa de soţie a
preotului contribuie decisiv în asigurarea succesului în lucrarea comitetului parohial.
Preoteasa trebuie să fie în acelaşi timp un model pentru gospodinele din parohie, prima
dintre mamele creştine, la care toată lumea priveşte şi doreşte a învăţa cum trebuie
îngrijită casa. Apoi ucenică virtuoasă în credinţă, îi va învăţa virtuţile pe copiii săi, şi apoi
pe fiecare femeie. Toate acestea vor avea un impact pozitiv deosebit asupra credincioşilor.

Atunci când ea nu ştie cum să se comporte cuviincios, atunci când nu este o gospodină
ordonată şi nu are nici un interes pentru casă şi atunci când nu este ospitalieră şi nu
primeşte pe toată lumea, cu bunătate şi blândeţe, dăunează foarte mult misiunii preoţeşti.

O astfel de soţie de preot nu are vocaţie spre aceasta, ci şi-a greşit total alegerea şi asumarea
stării de soţie de preot şi mamă de copii.

Calităţile soţiei preotului sunt determinante pentru ţinuta lui, ea fiind în mare măsură
responsabilă pentru neglijenţa în ţinută a preotului, existând deseori o nepotrivire între
starea lui ca om şi chemarea preoţiei. Cu atenţia la multe situaţii, deseori critice, poate
preveni şi atenua situaţii neplăcute care s-ar putea ivi.

Copiii preotului au datoria unui comportament demn

Direct legat de aceste cerinţe privind rolul preotesei alături de preot este comportamentul
întregii sale familii, dar, mai ales, al copiilor. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel spune că preotul
trebuie să fie "bun chivernisitor" în casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa.
Din păcate, lucrurile nu stau aşa, în multe cazuri.

Abundenţa şi risipa aduc mare ruină sufletească, iresponsabilitate, eşec cu urmări

dramatice.

Copiii de preot sunt, adeseori, aroganţi, nedisciplinaţi în biserică, răsfăţaţi şi fără bună-
cuviinţă! Pentru aceştia, tata este "şeful" în cadrul comunităţii şi, deci, ei sunt "fiii şefului";
ca atare, li se cuvine totul şi nu sunt datori cu nimic!

Ei vorbesc în timpul slujbei, sau al predicii (mai ales!), ei trec înaintea tuturor la miruit, ei
intră şi ies mereu din biserică, ei ocupă stranele şi nu se deranjează să ofere locul unor
persoane vârstnice... Nevinovaţi sunt, însă, aceşti copii. Vina o poartă părinţii. Tatăl şi, mai
ales, mama!

În toate cazurile şi aspectele educaţiei copiilor situaţia e aceeaşi, responsabilitatea revine

părinţilor şi, mai cu seamă, mamei. Dar, în cazul familiei preotului, lucrurile se amplifică,
pretenţiile devin mai mari, pentru că aici intervine ideea exemplarităţii.

Copiii preotului au datoria unui comportament demn în faţa oamenilor, o purtare frumoasă
prin care să se distingă de cei mai puţin iniţiaţi în tainele credinţei şi ale slujirii lui
Dumnezeu, participând astfel, în mod direct, alături de mama lor, la misiunea preoţească a
părintelui lor.

De obicei banul primit în abundenţă, nemuncit nu este apreciat cum se cuvine. Este un
nonsens a oferi mai mult decât limita bunului simţ. O viaţă a copilăriei dusă în abundenţă,
lipsită de limite şi de realism are un viitor fragil caracterizat prin lipsa de recunoştinţă. Este
de notorietate cazul preotului Eli cu cei doi fii ai săi, Ofni şi Finees, când nu ascultau de tatăl
lor, preotul, şi când Dumnezeu prin vocea tânărului prooroc Samuel a prezis sfârşitul lor
tragic: "Eu am să pedepsesc casa lui Eli pe vecie pentru vina pe care el a ştiut-o, şi anume că
fiii lui fac nelegiuiri, dar nu i-a oprit" (I Regi 3, 13).

Participarea copiilor preotului la biserică, alături de ceilalţi copii din parohie, implicarea
lor în programe şi activităţi cu tinerii sunt exemple vii ale faptului că lucrarea preotului
face roade mai întâi în familia sa.
Preotul, un exemplu pentru descendenţi

Copiii preotului sunt cei care pot misiona pe cei de vârsta lor prin comportamentul, ţinuta,
felul de a demonstra că sunt fii de preot cu educaţie responsabilă şi atitudine demnă de
căminul în care s-au născut şi au fost formaţi.

Proverbul latin Verba docent, exempla trahunt (Cuvintele învaţă, exemplele conving)
exprimă cel mai bine puterea exemplului pe care copiii trebuie să-l reprezinte în parohie.
Relaţiile de apropiere şi de prietenie pe care preotul şi familia sa trebuie să le cultive îşi
găsesc rostul şi împlinirea în receptarea şi dezvoltarea lor în sufletele credincioşilor de
toate vârstele.

În familia sa, preotul trebuie să imprime o preţuire deosebită faţă de vrednicia preoţească,
educând copiii în acest spirit, implantându-le sentimentul religios şi dându-le o educaţie
religios-morală, încât aceştia să poată continua cu vrednicie chemarea preoţească a
părintelui lor.

Preotul este responsabil faţă de formarea viitorilor preoţi în familia sa, el fiind un exemplu
pentru descendenţi, perpetuând, astfel, cu râvnă în formarea religioasă a copiilor săi,
sacerdoţiul în linie continuă. În Ortodoxia românească s-a creat o tradiţie din formarea
viitorilor preoţi în casa preotului actual, continuându-se vocaţia şi slujirea preoţească din
tată în fiu. Preoţia prelungită în urmaşi.

Criza economică are origini în criza morală în care trăim. O viaţă de familie bazată pe
respect, naştere şi creştere de prunci, pe care îi educă pe calea credinţei, este răspunsul la
distorsionarea vieţii, a familiei şi a sincopelor care ne asaltează.

La această slujire este chemat preotul cu întreaga sa familie.