Sunteți pe pagina 1din 25

Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iasi

Studii europene de integrare si securitate


Dezvoltare Regionala

Conceptul de Regiune

Masterand Tapu Gianina Mihaela


Anul II, Semestrul I

1
Cuprins

I. Definirea conceptului de “regiune” si clasificarea lui


II. Conceptul de regionalizare
III. Regiunile europene
IV. Regiunea in Romania
V. Istoricul şi perspectivele regiunilor şi al dezvoltării
regionale in Romania
VI. Activitatea internaţională a regiunilor şi Europa regiunilor
VII. Dezvoltare regionala europeana
VIII. Concluzie
IX. Bibliografie

2
I. Definirea conceptului “regiune”
Apărut la geografi la începutul secolului al XX-lea, conceptul de "regiune" urmează să
evolueze foarte rapid. Aprioric şi detaşat de orice clişeu de reprezentare a regiunii, putem
să acceptăm că regiunea are o componentă materială, decupajul teritorial, pe care se
proiectează componenta relaţională, a competenţelor instituţionale, într-o indisociabilă
manifestare.
Clasificarea regiunilor propusă de Philippe Aydalot, în 1985, ar putea fi socotită
ingerabilă în numeroase opinii, prin subtilitatea formulării. Aşadar, se poate analiza
regiunea ca: regiune omogenă, polarizată sau regiune plan.
Regiunea omogenă are la baza grupării unităţilor teritoriale ca relativa identitate de
parametri economici, care sunt în ultimă instanţă reflexia vocaţiilor naturale ale
teritoriului, sau cel puţin a acelor factori care, direct sau indirect, poartă amprenta
cadrului natural. Spre exemplificare, se vorbeşte de regiuni sărace sau bogate, de regiuni
industriale, agricole sau turistice etc.
Regiunea polarizată este definită de ansamblul punctelor legate de un pol unic, de
exemplu câmpul de polarizare a unei metropole, teritoriul de influenţă a unui complex
industrial putând determina ansambluri regionale.
Regiunea plan este spaţiul ale cărui componente se supun aceluiaşi plan, plan regional
sau al unei unităţi economice dominante. Se înţelege că fiecare teritoriu naţional poate
face obiectul, pe aceste baze, al unor decupaje multiple, dar regiunea plan prezintă cadrul
cel mai potrivit de condus, deoarece decupajul administrativ în vigoare, chiar dacă este
artificial şi criticabil, furnizează baza planificării regionale şi posedă din acest motiv
propria sa coerenţă.
Acestui ultim tip pare să i se potrivească cel mai bine definiţia adoptată de Adunarea
Regiunilor Europei (ARE) în Declaraţia asupra Regionalismului în Europa, în 1996,
conform căreia regiunea este entitatea publică teritorială corespunzătoare nivelului
imediat inferior celui de stat şi dotată cu un guvern care dispune de puteri politice proprii.
Conform aceluiaşi document, în anexa articolului 3 se arată, privitor la competenţele
regiunii, că acestea pot viza: politica economică regională;amenajarea teritoriului,
politica în materie de construcţii şi locuinţe;infrastructuri de telecomunicaţii şi de

3
transport; energia şi mediul;agricultura şi piscicultura;educaţia la toate nivelurile;cultura
şi media;sănătatea publică;turismul, petrecerea timpului liber şi sportul;poliţia şi
securitatea publică.
Creşterea rolului regiunilor în dezvoltarea Europei a constituit un fenomen marcant al
ultimelor trei decenii, apreciat drept un element esenţial al construcţiei europene în
secolul XXI.
Dezvoltarea fenomenului regional la nivelul Europei are loc pe două planuri: în plan
vertical, între regiuni şi principalele instituţii europene reprezentate de Uniunea
Europeană şi Consiliul Europei şi în plan orizontal, între regiunile Europei. Relaţiile în
cele două planuri, ale regiunilor între ele şi cu organismele europene au fost
instituţionalizate în anul 1975. În acel an Consiliul Europei a înfiinţat Conferinţa
Permanentă a Puterilor Locale şi Regionale din Europa iar la 18 martie 1975, Consiliul de
Miniştri al Comunităţii Europene a constituit Comitetul de Politică Regională şi Fondul
European de Dezvoltare Regională.
În ultima perioadă de timp, ca o consecinţă firească a creşterii importanţei regiunilor, se
discută din ce în ce mai mult despre o “Europă a regiunilor”, subliniindu-se faptul că
regiunea reprezintă “mai mult decât un simplu nivel intermediar între nivelul statal şi
autoritaţile locale”, devenind, alături de state şi locălităţi, al treilea punct al triunghiului în
care se dezvoltă procesul de integrare europeană.
Elaborarea unei definiţii a regiunii care să fie unanim acceptată este deosebit de dificilă,
datorită diversităţii perspectivelor din care această noţiune este abordată. Totuşi,
definiţiile atribuite regiunii de diferitele instituţii europene, conţin o serie de elemente
comune. Acestea sunt în principal spaţiul (cu limite mai mult sau mai puţin prezente),
colectivitatea umană care ocupă acel spaţiu şi care posedă caracteristici specifice precum
şi o anumită unitate sau identitate şi competenţele atribuite regiunii.
Regiunile pot avea înţelesuri diverse: o regiune poate fi definită ca o zonă de teritoriu cu
un ansamblu de caracteristici interne, distincte şi consistente, fie ele fizice sau umane, şi
care îi conferă o anumită unitate semnificativă şi care o disting pe de altă parte de alte
zone învecinate. Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este
nesfârşit: atribute fizice, caracteristici socio-economice, de limbă etc. şi tot nesfârşit poate
fi numărul de tipuri de regiuni: regiuni aglomerate, regiuni în declin, regiuni geografice,

4
regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni de planificare, regiuni subdezvoltate etc. Din
punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră regiunea drept una dintre
cele mai bune forme de organizare spaţială a informaţiei, iar regiunile funcţionale sunt
socotite de importanţă majoră pentru procesul şi obiectivele planificării dezvoltării.
Regiunea cuprinde o parte dintr-un teritoriu ( stat, continent, zonă geografică etc)
caracterizată prin anumite particularităţi şi colectivitatea care traieşte în acest teritoriu.
Termenul de regiune are o arie de aplicabilitate foarte vastă. Exista trei categorii de
regiuni: regiunile din interiorul statelor; regiunile care cuprind mai multe state dintr-o
anumită zonă geografică ( ex. Benelux, grupul Visegrad, grupul ţărilor din zona Mării
Negre ); regiunile transfrontaliere, care grupează zone geografice pe de o parte şi de alta a
frontierelor de state, legate prin tradiţie, limbă, religie, cultură etc.
Regiunile care intră în componenţa statelor au o deosebită importanţă dacă sunt privite
prin prisma etapelor pe care trebuie să le parcurgă statele membre şi asociate la Uniunea
Europeană. Pe de altă parte, se asigură un tratament egal din punctul de vedere al
sprijinului financiar pe care U.E. îl asigură statelor membre şi regiunilor acestora, iar pe
de altă parte se creează posibilitatea unor colaborări eficiente între regiunile statale.
Regiunile vor participa activ la construirea Europei unite şi reclamă un loc bine definit în
structurile instituţionale şi procesele decizionale. După intrarea în vigoare a Tratatului de
la Maastricht, regiunile au devenit de fapt şi de drept unul din pilonii integrării europene.
În prezent Europa este alcătuită dintr-un veritabil mozaic de regiuni. Regiunile reprezintă
rezultatul diversităţii socio-economice şi culturale a societăţii. Europa nu va putea exista
decât cu respectarea acestei diversităţi.
II. Conceptul de “Regionalizare”
Trebuie totodată subliniat faptul că procesul de regionalizare este organizat în fiecare ţară
europeană în funcţie de contextul propriu (juridic, economic, social, demografic, etnic) şi
de tradiţiile istorice. De asemenea, noţiunea de regiune diferă de la o ţară la alta din punct
de vedere al sensului său, dar o serie de elemente comune, definitorii, există şi permit
formularea unor definiţii şi explicaţii unitare. De asemenea, instituţiile europene au
definit în mod diferit regiunea, prin prisma domeniului în care ele activează sau a
abordării preponderent politice (Consiliul Europei) sau economice (Uniunea Europeană)
a procesului de dezvoltare regională.

5
În sensul celor prezentate anterior Consiliul Europei a definit regiunea ca fiind “un
interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic şi care este
considerat ca omogen”. Această definiţie pune accentul pe legătura între teritoriu şi
elementul uman care îl populează, element care apare ca o conştientizare a caracterului
omogen al regiunii.
Uniunea Europeană a considerat regiunea ca fiind “eşalonul imediat inferior celui al
statului” eşalon care în funcţie de competenţele care i-au fost acordate în cadrul
sistemelor centralizate sau pe care şi le-a acordat în cadrul sistemelor federale,
gestionează pe plan administrativ şi politic o comunitate teritorială a cărei dimensiune
variază foarte mult. Comparând această definiţie cu cea formulată de Consiliul Europei se
remarcă faptul că ea are un caracter administrativ, folosind drept criteriu de apreciere a
regiunii, competenţele de care aceasta dispune. De asemenea, se remarcă aceeaşi lipsă de
preocupare privind dimensiunea regiunii. De altfel, în practică, regiunile diferă
extraordinar de mult din punct de vedere al dimensiunii geografice sau al populaţiei. La
nivel european, un astfel de exemplu îl poate reprezenta comparaţia între cantoanele
elveţiene, cu o populaţie de câteva zeci de mii de locuitori şi landurile germane, cu o
populaţie care ajunge în unele cazuri (Bavaria spre exemplu) la câteva zeci de milioane
de locuitori.
Procesul de regionalizare s-a realizat în mod diferit de la o ţară la alta în funcţie de modul
de organizare statală (stat unitar sau federal), de cadrul legislativ, de componenta etnică şi
tradiţiile istorice.
Astfel, se consideră că există urmatoarele tipuri de regionalizări: regionalizare politică
(Spania şi Italia); regionalizare încorporată, rezultat al creării statului unitar prin unirea
mai multor componente care îşi păstrează o anumită individualitate (Regatul Unit al
Marii Britanii şi al Irlandei de Nord); regionalizare diversificată, cu cadre regionale
stabilite atât după criteriul teritorial şi politic cât şi după criterii precum limba şi cultura
(Belgia); regionalizare administrativă clasică, prin descentralizare, înfiinţându-se
regiunile drept colectivităţi teritoriale autonome din punct de vedere administrativ
(Franţa); regionalizare funcţională, prin desconcentrare, constituind regiunile în calitate
de simple circumscripţii ale administraţiei de stat (Grecia); regionalizare prin cooperare,

6
în care regiunile reprezintă forme instituţionalizate de cooperare între colectivităţi
teritoriale locale (România).
Regiunea se implică direct în gestiunea ariilor urbane. Această implicare intervine la mai
multe niveluri: regiunea furnizează ea însăşi un anumit număr de servicii, ea finanţează,
ea administrează. Ca administrator, acordă autorizaţii şi licenţe; ca furnizor de finanţe,
participă la realizarea infrastructurilor şi echipamentelor şi acordă subvenţii.
Exemplul transporturilor ne va permite să ilustrăm rolul de gestionar al regiunii. în
Germania, totalitatea marilor aglomeraţii sunt administrate de comunităţi de transport.
Aceste comunităţi, Verkehrsverbund, sunt asociaţii ce grupează colectivităţi publice şi
întreprinderi. Landul este în general parte integrantă a acestor asociaţii. Mai întâi pentru
că el posedă întreprinderi de transport, apoi pentru că el eliberează autorizaţia de trafic,
apoi pentru că participă la finanţarea infrastructurii de transport şi a reţelei de
comunicaţii. Acest sistem se regăseşte în numeroase ţări europene şi în America de Nord
[...] (Lefevre şi Pucher, 1996). în Italia, anumite regiuni (Lombardia, Piemont) au
propriile lor întreprinderi de transport. Astfel, Lombardia deserveşte o parte importantă a
ariei milaneze graţiei companiei sale Ferovia Nord Milano; ca autoritate organizatoare în
afara marilor municipalităţi, ea eliberează autorizaţii de trafic, fixează tarife şi plăteşte
deficitele de exploatare a întreprinderilor nonmunicipale; de altfel, ea contribuie la
finanţarea infrastructurii, a transportului public şi a reţelei de comunicaţii inclusiv în
aglomeraţia urbană. In multe privinţe ea face politica de transport a metropolei milaneze.
III. Regiunile europene în căutarea consolidării
Dacă am aratat până acuma câteva exemple de regiuni active în guvernarea urbană şi am
subliniat că motivele invocate pentru intervenţia lor în teritoriile urbane lasă să se
prevadă o creştere a rolului lor, rămân totuşi câteva obstacole!
Astfel, un anumit număr dintre ele se dovedesc puţiri dispuse către favorizarea
structurilor de putere la nivelul regiunilor urbane propriu-zise. Aceasta se poate explica
prin teama de a vedea constituindu-se în aceste spaţii instituţii puternice putând să joace
rolul contraputerii faţă de însăşi regiunea-gazdă. în acest sens, aceste regiuni nu
acţionează diferit de statele centrale (Franţa, de exemplu), care au preferat să stabilească
pe ariile metropolitane structuri slabe, sau chiai le-au desfiinţat (exemplu Marea
Britanie). Două elemente ne pot ajuta să înţelegem această atitudine.

7
Un element politic, mai întâi: regiunile sunt instituţii recente în marea majoritate a ţărilor
şi, din această cauză, sunt încă în căutarea consolidării puterii lor. (Dificultăţile
delegaţiilor de competenţe ale regiunilor italiene faţă de celelalte niveluri ale
colectivităţilor teritoriale sunt ilustrate pentru pertinenţa acestui argument). Urmează apoi
elementul geopolitic. Această situaţie pare mai reală în regiunile puterii dominate de o
metropolă (Barcelona, Milano etc.) decât în regiunile unde urbanizarea este mai difuză
sau mai echilibrată (Emilie-Romagne, Ontario).
Regiunea îşi organizează teritoriul
Organizându-şi teritoriul, regiunea atinge direct marile oraşe punând problema statutului
lor în raport cu zonele rurale şi oraşele mai mici. Specificitatea marilor oraşe, a regiunilor
urbane, trebuie să se reflecte în planificarea lor şi în instituţiile lor.
Majoritatea regiunilor stabilesc planuri regionale generale sau sectoriale. Aceste planuri
acordă un statut aparte spaţiilor urbane, mai ales marilor oraşe. Făcând aceasta, regiunile
individualizează ariile urbane în planul teritorial; ele individualizează, de asemenea, în
planul politic şi instituţional, acordându-le competenţe sau responsabilităţi diferite de
celelalte teritorii.
Temerea regiunilor sau a ansamblelor regionale actuale şi viitoare ar putea să aibă în
vedere, în acest context, exacerbarea rolului unor oraşe care vor tinde să-şi creeze
propriul lobby, să scape de sub influenţa regiunii, ba mai mult, să se substituie acesteia.
Epoca de aur a amenajării teritoriului în Franţa a fost marcată de o politică de
redistribuire a activităţilor economice în teritoriu. Dacă ne amintim bine, formularea
consacrată pentru explicitarea. sistematizării la noi sună oarecum asemănător: repartiţia
echilibrată a forţelor de producţie în teritoriu. în prezent, în Franţa procesul este încheiat,
dacă exceptăm politica dusă pentru crearea condiţiilor favorabile implantării între-
prinderilor străine (Franţa a primit 264 de proiecte ale investitorilor străini în 1995 şi 350
de proiecte în 1996!). în România, în încercarea sa de a asigura o dezvoltare echilibrată
(în sens egalitarist) a tuturor regiunilor, planificarea socialistă a orientat investiţiile în
industrie şi infrastructură către toate zonele ţării, indiferent dacă aceste investiţii erau
justificate sau nu din punct de vedere economic. Efectele s-au văzut în ultimii ani. Morala
ţine de o orientare a resurselor către acele regiuni unde maximizarea utilizării lor este
posibilă.

8
O similitudine a trăsăturilor sociale şi de grup şi a comportamentelor, tradiţia unor relaţii
pe multiple planuri, disponibilitatea la cooperare şi multe alte cauze particulare, între care
nu trebuie omisă colaborarea inter-universitară care se află la originea acestei lucrări,
justifică o succintă trecere în revistă a specificului regional francez şi motivează o
eventuală copiere sau în orice caz o raportare la istoria şi instrumentele dezvoltării
regionale din Franţa.

IV. Regiunea in Romania- Reconsiderare sau noutate absoluta?


Concepţii şi acţiuni ce pot fi considerate manifestări simultane ale planificării spaţiale
macro-teritoriale şi micro-teritoriale s-au produs de-a lungul tuturor etapelor de
dezvoltare a societăţii omeneşti. In acest secol, creşterea numerică a populaţiei, creşterea
şi dezvoltarea economică de ansamblu, dinamica politică şi amplificarea conştiinţei
ecologice au generat, direct sau indirect, conturarea unei atitudini distincte faţă de
planificarea spaţială în România.
Organizarea administrativ-teritorială ca suport al planificării spaţiale
Reperele spaţio-temporale ale planificării spaţiale se află în conexiune cu evenimentele
istorice şi politice ce au marcat România. Aparent repetabile în plan naţional, cele mai
multe dintre elementele planificării spaţiale impun aceeaşi abordare, pluridisciplinară şi
sistemică în acelaşi timp.
Planificarea spaţială, ca ansamblu de idei şi măsuri practice care privesc procesul de
aranjare a componentelor spaţiului şi de redimensionare a relaţiilor dintre acestea, se
sprijină pe organizarea administrativ-teritorială, acţiune complexă de modelare a
structurilor teritoriale prin prevederi constituţionale, pentru a delimita unităţile
administrativ-teritoriale considerate cele mai bune la un moment dat pentru aplicarea
normelor de conducere şi a politicii de dezvoltare locală sub aspect economic, financiar,
cultural, social etc.
Organizarea administrativ-teritorială şi selectarea unităţilor teritoriale administrative
fundamentale se realizează conform unor criterii politice, sociale, istorice, funcţionale,
economice şi ecologice.
Criteriul politic este de o importanţă primordială, el fiind adesea primul utilizat în
realizarea decupajelor teritoriale supuse factorilor decizionali şi de acţiune.

9
Între 1918 -1940, România, aşa cum este ea definită şi delimitată în toate lucrările
istorice şi cartografice ale timpului, cuprindea, ca unităţi administrative, judeţele. După
1918, ca urmare a necesităţilor ce au decurs din făurirea statului naţional unitar român şi
a faptului că unele judeţe erau prea mici, iar altele foarte mari, s-a trecut la o arondare a
unităţilor administrative ale României. Astfel, organizarea administrativă din 1926 a
divizat teritoriul în 71 de judeţe ce; grupau în interiorul lor 429 de plăşi şi cuprindeau 179
de oraşe şi 15.981 de localităţi rurale. Cele 71 de judeţe au fost grupate în 10 ţinuturi care
aveau drept scop descentralizarea la acest nivel a principalelor probleme de ordin
economic, social, cultural şi politic. Ţinuturile, însă, nefiind viabile, au fost desfiinţate,
judeţele rămânând unităţile administrativ-politice de bază până în anul 1950, când
teritoriul a fost reorganizat pe regiuni şi raioane. Acestei organizări administrative i s-au
adus mai multe îmbunătăţiri în anii 1952, 1956 şi 1960, etape în care numărul regiunilor
şi raioanelor s-a redus continuu ca urmare a transformărilor petrecute timp de un deceniu
în cadrul structurii economico-sociale a ţării. O nouă organizare a avut loc în 1968.
Dimensionare spaţială a judeţelor a fost făcută şi în funcţie de posibilităţile oferite de
reţeaua de căi de comunicaţie pentru facilitarea legăturilor cu centrele judeţene, cu
oraşele sau cu centrele rurale polarizatoare, de condiţiile oferite pentru organizarea
activităţilor culturale, şi sociale, nesocotind uneori afinităţile şi legăturile istorice dintre
teritorii.
Noua organizare administrativ-teritorială evidenţiază două categorii de unităţi teritoriale:
- judeţul - organism administrativ ce cuprinde un teritoriu mai întins în care se grupează o
complexitate de activităţi economico-sociale;
- oraşul şi comuna - organisme administrative de bază ce se suprapun unei suprafeţe
restrânse, în care se grupează activităţi legate de specificul teritoriului respectiv şi de
dotările economice şi sociale existente sau posibile.
La organizarea administrativ-teritorială din 1968 au fost înfiinţate 49 de oraşe (numărul
localităţilor care au format aceste oraşe fiind de 101), cărora li s-au adăugat 13 localităţi
componente. în acelaşi timp, 63 de sate au fost trecute în categoria localităţilor
componente ale municipiilor sau oraşelor, 136 de localităţi componente ale municipiilor
şi oraşelor au fost desfiinţate prin contopirea lor cu alte sate, 9 localităţi foste componente

10
ale oraşelor au trecut în categoria satelor; au fost înfiinţate 10 sate noi şi au fost
schimbate denumirile a 331 de localităţi.
În perioada 1968-1983 au fost efectuate mai multe modificări privind trecerea de la o
categorie la alta sau desfiinţarea unor localităţi prin contopire sau prin dezafectare. De
asemenea, mai multe oraşe au trecut în rândul municipiilor, iar 30 de sate au fost
desfiinţate prin dezafectare.
Criteriul funcţional a stat la baza zonării teritoriului României după 1968, delimitarea
acestor zone funcţionale având însă doar caracter auxiliar. S-au delimitat 11 zone
funcţionale ţinându-se seama de factori istorici, economici şi naturali. In cadrul lor s-au
identificat subzone, arii, axe, coridoare şi cordoane teritoriale generate de distribuţia
naturală a unor resurse, de concentrarea populaţiei şi de gradul de urbanizare, ignorându-
se uneori diferenţele de pretabilitate la cerinţele sistematizării. Din interferenţa factorilor
mai sus amintiţi, luând în consideraţie şi elementele de specific regional, s-au delimitat
următoarele zone:
zona funcţională carpato-dunăreană olteană, cuprinzând judeţele Mehedinţi, Gorj, Dolj,
Olt şi Vâlcea, având în structura ei o varietate de elemente ale cadrului natural;
zona funcţională banatică, sud-vestică, conturată de trăsăturile economice comune
orientate de profilul judeţelor Caraş-Severin şi Hunedoara;
zona funcţională a Crişurilor şi Someşului inferior, caracterizată prin complexitate fizico-
geografică şi economică, socială şi istorică, aparţinând judeţelor Bihor, Sălaj şi Satu-
Mare;
zona funcţională a Marmaţiei şi Ţării de Sus cuprinde ţinuturile de puternică rezonanţă
istorică din nordul ţării, astăzi regrupate în judeţele Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi
Suceava;
zona funcţională central-transilvăneană a Valahiei Interioare se suprapune în cea mai
mare parte cu provincia istorică Transilvania, în cuprinsul căreia intră judeţele Alba, Cluj,
Mureş şi Sibiu;
zona funcţională a Ţării Bârsei şi Ciucurilor grupează judeţele Harghita, Braşov şi
Covasna;
zona funcţională central-nord moldovenească este partajată de judeţele Botoşani, Iaşi,
Neamţ, Bacău şi Vaslui;

11
zona funcţională carpato-dunăreană est-valahică, cuprinzând întinderea dintre curbura
Carpaţilor şi până la apele Dunării, respectiv judeţele Vrancea, Buzău, Galaţi, Brăila şi
Ialomiţa;
zona funcţională dunăreană-maritimă (ponto-danubiană) înscrie judeţele Constanţa şi
Tulcea;
zona funcţională carpato-dunăreană central-valahică reuneşte judeţe cu un grad de
dezvoltare destul de diferenţiat, fiind vorba de judeţe puternic industrializate, ca Prahova,
sau judeţe în plină dezvoltare sau mai slab industrializate, ca Argeş, Dâmboviţa,
Teleorman şi Ilfov;
zona funcţională metropolitană - Bucureşti, cuprinzând municipiul Bucureşti, oraşul
Buftea şi 12 comune suburbane (Bragadiru, Chiajna, Chitila, Dobroeşti, Glina, Jilava,
Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti-Leordeni, Voluntari).
Vom constata ulterior că unele dintre aceste zone se suprapun regiunilor de dezvoltare
propuse prin Carta Verde şi adoptate de Legea nr. 151/1998.
În teoria sistematizării, până în 1989 un rol însemnat l-a avut depistarea zonelor cu profil
geografic sau a zonelor geografice complexe. Cu o utilitate mai mare în politicile de
dezvoltare teritorială sectorială, asemenea delimitări necesită studii speciale de detaliu
care solicită o cunoaştere profundă a trăsăturilor particulare, în special ale fiecărui
component al cadrului natural. îmbinarea condiţiilor naturale oferă peisaje sau sisteme
geografice, pe fondul cărora se reliefează cele mai caracteristice trăsături ce dau nota de
originalitate proprie fiecărei unităţi. Pornind de la acest criteriu s-au delimitat 4 tipuri de
zone mari - zone cu resurse sigure cunoscute, zone cu resurse complexe, zone de munte,
zone specifice dezvoltării agriculturii. în acest sens, pe fondul marilor unităţi - munţi,
dealuri, depresiuni, câmpii, lunci - s-au conturat zone ce trebuiau luate prioritar în atenţie
de către orice practician, delimitarea lor putându-se face inter sau intra-judeţean.
Selecţia teritorială a celor mai potrivite unităţi pentru implementarea unor programe de
amenajare a teritoriului nu a pierdut din vedere organizarea spaţiului pe bazine
hidrografice, abordare cerută atât de specificul fizico-geografic, cât şi de raţiuni
economice privind consumul, necesarul şi resursele de apă. Bonitarea hidrografică, deşi
dublată de o bonitare funciară şi pedologică, nu a putut constitui un criteriu stabil al

12
zonării din cauza marilor diferenţe între bazine şi a dificultăţii de înregistrare a datelor
statistice privind populaţia şi economia.

V. Istoricul şi perspectivele regiunilor şi al dezvoltării regionale in Romania


Asadar după formarea statului unitar român prin unirea Transilvaniei cu Regatul
României până la trecerea ţării noastre în zona de influenţă sovietică, teritoriul României
era împărţit în mai multe ţinuturi sau provincii, fiecare cuprinzând mai multe judeţe.
Apoi, la începutul anilor ’50, a fost adoptat modelul sovietic de organizare administrativ-
teritorială în regiuni şi raioane. Acest model era specific centralismului birocratic
promovat de sistemul socialist sovietic. La 1 ianuarie 1968 s-a trecut de la acest model
anevoios la actuala formă de organizare, cu 39 de judeţe, plus municipiul Bucureşti, la
început şi 41 de judeţe plus municipiul Bucureşti în prezent. Organizarea administrativ-
teritorială a României va trebui să se apropie cât mai mult, ca principii şi orientări, de
cele ale ţărilor membre ale U.E.
În prezent , teritoriul României este împărţit în 8 Regiuni de Dezvoltare-zone ce
corespund unor grupări de judeţe constituite prin asocierea voluntară a acestora, pe bază
de convenţie semnată de reprezentanţii consiliilor judeţene. Mai trebuie spus că regiunile
de dezvoltare nu dispun de personalitate juridică şi nu sunt unităţi administrativ-
teritoriale.
Politici regionale în România după 1989
Societatea românească, în general şi economia, în special, se confruntă, după anul
1989 cu un proces de restructurare de o amploare şi complexitate crescândă, despre care
s-a vorbit mult, dar s-a întreprins puţin pentru înţelegerea implicaţilor multiple în planul
politicilor de dezvoltare.
Abstractul “ proces de restructurare “ are ca puncte de plecare acţiuni concrete de
reprofilare, dezfectare sau creare de noi agenţi economici într-o anumită zonă. În acel
moment, un întreg mecanism al schimbării se declanşează; dimensiunile acestuia merg de
la economic, modificarea indicatorilor economici, la social, calitatea vieţii locuitorilor
zonei fiind vizată în modul cel mai direct.
Această proiectare în spaţiu a restructurării economice conduce la apariţia unui
fenomen, manifestat şi în alte ţări care s-au confruntat cu probleme de restructurare, şi

13
anume conturarea unor zone de declin economic ( şi apoi social ), în care se manifestă o
contradicţie severă între doi factori importanţi ai creşterii: forţa de muncă şi capitalul.
Consecinţa imediată este creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai în zonă. Astfel
de zone sunt generatoare de conflicte sociale. Sarcina lichidării sau atenuării unor astfel
de dezechilibre este încredinţată politicii regionale, care este expresia intervenţiei statului
pentru restabilirea echilibrelor regionale, în general, şi în sprijinul zonelor care necesită
ajutor pentru rezolvarea problemelor lor, în particular.
Deşi realităţile româneşti oferă argumente suficiente pentru ca o politică regională
să poată fi elaborată, o serie de deficienţe ale activităţii legislative şi executive din anii
imediat următori anului 1989, nu au permis afirmarea unei politici regionale coerente.
Astfel, indeciziile guvernelor trecute de a formula o orientare politică clară, lipsa de
substanţă a strategiilor sectoriale, timiditatea cu care s-au derulat unele tentative de
reformă, modicitatea resurselor necesare susţinerii unor acţiuni cu efecte asupra
teritoriului, nedefinitivarea cadrului legislativ au avut drept rezultat întârzierea formulării
unei concepţii politice regionale închegate, sistematice, capabilă să răspundă cerinţelor
interne actuale.
Între anii 1993-1994 s-au înregistrat unele măsuri de protecţie socială care au avut
efecte în anumite regiuni,de data aceasta cu efecte pozitive. Măsurile au vizat, pe de o
parte, să asigure populaţiei din zonele izolate serviciile unor cadre de specialitate din
diferite domenii ( sănătate, învăţământ, asistenţă veterinară şi fito-sanitară ) şi pe de altă
parte, să compenseze condiţiile dificile de muncă şi viaţă ale acestor specialişti, prin
acordarea unor sporuri de izolare în vederea atragerii şi stabilirii lor în zone defavorizate
( zone de munte, Delta Dunării , Apuseni, etc ).
După anul 1998, se poate vorbi de lansarea cu adevărat a procesului de dezvoltare
regională la standarde europene, prin crearea Consiliului Naţional de Dezvoltare
Regională şi a Agenţiei Naţionale de Dezvoltare Regională cu filiale în cele 8 zone de
dezvoltare. De asemenea tot în această perioadă se poate vorbi de apariţia primelor
strategii şi planuri naţionale cu obiective clare de dezvoltare.
Procesul de definire a regiunilor de dezvoltare implică următoarele stadii:
identificarea judeţelor vecine cu profiluri economice şi sociale similare sau
complementare;

14
regruparea regiunilor de similaritate în regiuni de dezvoltare, definite prin relaţii
funcţionale de tipul infrastructurii de comunicare sau al sistemelor de interacţiune umană
(8 regiuni de dezvoltare). Subregiunile cu probleme specifice de dezvoltare (agricole,
industriale, de mediu, etc.) sunt definite ca tipuri de arii problemă.
Aplicarea acestui proces a avut ca rezultat definirea următoarelor regiuni, cu subregiunile
de dezvoltare:

REGIUNI NORD-EST SUD-EST SUD SUD-VEST


Sub-regiuni Botoşani, Brăila, Galaţi, Argeş, Dolj, Olt,
Vaslui, Iaşi Constanţa,Tulcea Dâmboviţa, Mehedinţi
Prahova
Suceava, Vrancea, Buzău Teleorman, Gorj, Vâlcea
Neamţ, Bacău Giurgiu,
Ialomiţa,
Călăraşi

REGIUNI VEST NORD-VEST CENTRU BUCUREŞI


Sub-regiuni Timiş, Arad, Cluj, Bihor, Braşov, Sibiu,
Caraş-Severin, Satu-Mare, Sălaj, Covasna,
Hunedoara Maramureş, Harghita,
Bistriţa-Năsăud Mureş, Alba

Trebuie subliniat că aceste regiuni reprezintă cadrul de implementare şi evaluare a


politicilor de dezvoltare regională şi că ele sunt constituite ca o asociere benevolă de
judeţe vecine ( 4-7 judeţe dintr-o regiune ). Regiunile de dezvoltare nu dispun de
personalitate juridică şi nu sunt unităţi administrativ-teritoriale.
Politica de dezvoltare regională este o componentă importantă a reformei generale care
este promovată de Guvernul României. Obiectivele de bază ale acestei politici
sunt“diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea unei dezvoltări
echilibrate, prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate

15
ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale şi politice, şi prin
prevenirea producerii de noi dezechilibre”.
Procesul larg de descentralizare economică şi administrativă în România este şi el
reflectat în lege, unde un alt obiectiv stabilit explicit este coordonarea politicilor
sectoriale de guvernare cu inţiativele şi resursele locale şi regionale “în vederea ajungerii
la o dezvoltare economică, socială şi culturală durabilă” a regiunilor.
Aceste procese de stimulare a activităţilor regionale, cooordonarea lor cu politicile de
guvernare centrală (în acelaşi timp asigurându-se că politicile sectoriale naţionale să
reflecte necesităţile regionale) şi, de asemenea, promovarea cooperării între regiuni sunt,
în esenţă, un efort al Guvernului României de a satisface necesităţile specifice ale
României şi ale tuturor regiunilor ei..

VI. Activitatea internaţională a regiunilor şi Europa regiunilor


Folosirea autorităţilor regionale în dimensiunea internaţională s-a delimitat pentru
mult timp la “cooperarea transfrontalieră”, care era concepută ca un instrument de
coordonare între regiunile diferitelor ţări. Această cooperare a dus la creearea unei reţele
de asociaţii ale autorităţilor regionale, care deşi lipsite de puterea de a lua decizii cu
valoare juridică – au înregistrat rezultate bune prin derularea de programe comune.
Totuşi, cea mai interesantă dintre realizările sale a fost, probabil, conştientizarea acută de
către autorităţile regionale a importanţei urmării anumitor politici în context
transnaţional. În plus, o altă trăsătură remarcabilă a acestei forme a cooperării a fost
creearea unei reţele internaţionale care a devenit o resursă bine exploatată de către
Comunitate odată cu lansarea programelor INTERREG şi PHARE, cu toate că ideea de
“parteneriat” s-a dezvoltat treptat urmând două modele diferite, dintre care unul
presupunea un “parteneriat pe verticală”, iar celălalt un “parteneriat pe orizontală” între
diferitele autorităţi regionale, totuşi, pentru multă vreme numai acesta din urmă a avut o
cuprindere internaţională. Parteneriatul pe orizontală s-a datorat cooperării
transfrontaliere. În schimb, parteneriatul pe verticală a fost în mare parte limitat la
politicile naţionale ale unui stat sau altul şi nu includeau întotdeauna diferitele poziţii ale
unei ţări faţă de politicile europene.

16
În ceea ce priveşte nivelul comunitar de guvernare, contribuţia regiunilor la elaborarea
politicilor europene a fost destul de inegală şi în mare măsură dependenţa de atitudinile
diferite ale statelor însăşi. O justificare pentru aceasta se poate găsi în lipsa cadrelor
instituţionale comunitare care ar permite regiunilor în mod direct să participe la
chestiunile europene. Ca urmare, participarea regiunilor la definirea politicilor
comunitare se putea contura printr-o procedură naţională internă, prin implicarea în
sisteme precum “Bundesrat”-ul german sau “Conferenta Stato Regione” italiană. Evident,
atâta vreme cât Consiliul rămâne principala instituţie decizională a Comunităţii poziţia
regiunilor exprimată în contextul respectiv poate avea o anumită greutate în procesul
decizional al Comunităţii.
Oricum, se poate afirma că cele mai recente evoluţii demonstrează o accentuare
crescândă de către toate statele membre a principiului parteneriatului. În plus, ori de câte
ori reiese că se va apela ulterior la regiuni pentru implementarea deciziilor la nivel
european, ele încep să arate un interes remarcabil în influenţarea rezultatului încă din
fazele incipiente ale procesului politic.
Programul INTERREG, lansat în 1990 în vederea accelerării integrării zonelor de
la graniţele interne şi a înfiinţării de urgenţă a unei pieţe unice, a eliminării, ca urmare, a
tuturor barierelor interne din calea circulaţiei libere a mărfurilor, muncitorilor, serviciilor
şi capitalului. Un alt obiectiv al programului INTEREG era reducerea izolării zonelor de
la graniţele externe – o problemă relevantă mai ales în contextul înfiinţării pieţei interne.
Programul a profitat de formele preexistente de cooperare transfrontalieră şi a solicitat
regiunilor implicate să prezinte programul operaţional. El a mărit, de asemenea, presiunea
în favoarea “creării de reţele transregionale, fie instituţionalizate, fie neoficiale şi de
solidarităţi concrete”.
Aceste reţele interregionale mai mult sau mai puţin instituţionalizate s-au extins
cu repeziciune în ultimii ani. Totuşi, ele asociază doar regiuni învecinate, acoperind, mai
degrabă, “centrul geografic al comunităţii”. Acest element trădează maniera tradiţională
de derulare a politicilor regionale, care nu exploatează până la capăt ideile de parteneriat
şi federalism cooperant, ci se concentrează exclusiv asupra administrării în comun a
problemei regionale.

17
Însăşi existenţa pieţei unice face foarte convenabilă cooperarea regională într-o
perspectivă europeană de ansamblu. În ciuda necontiguităţii lor, regiunile pot avea în
comun mai multe interese diferite. De exemplu, regiunile rurale sau industriale pot avea
interese comune datorită structurii lor economice similare. Regiunile periferice pot fi
interesate în mod similar de cooperarea lor reciprocă pentru a face lobby în favoarea unor
soluţii în problemele lor comune legate de costurile mai înalte ale ofertei şi transportului
pe teritoriile lor. Nici nu mai e nevoie să spunem că o astfel de cooperare ar răsturna
modelul consacrat de cooperare transfrontalieră uzitată până acum, adică acela în care
cooperarea are loc în regiunile învecinate din “zona centrală”.

VII. Dezvoltarea regională europeană

Dezvoltarea regională a fost promovată de către Uniunea Europeană, în a cărei


accepţiune nivelul regional este “un nivel administrativ care îşi are locul în ierarhia
administrativă a statele membre pe o poziţie imediat inferioară nivelului central. “Carta
Comunitară a Regionalizării”, ca un teritoriu care formează din punct de vedere geografic
o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care
populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea
astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social şi
economic. “Diferitele denumiri şi natura juridico-politică pe care aceste entităţi le pot
primi în diferitele state – comunităţi autonome, landuri, naţionalităţi, etc., nu le exclud
din consideraţiile stabilite în prezenta Cartă”. Oficiul Statistic al Comunităţii Europene a
promovat un “Nomenclator de Unităţi Teritoriale Statistice”(NUTS), potrivit căruia
teritoriul Comunităţii Europene se subdivide în regiuni încadrate într-unul din cele trei
niveluri de clasificare ierarhică NUTS 1, NUTS 2 şi NUTS 3, bazate pe existenţa
corespondenţei între nivelurile NUTS şi diviziunile administrative ale statelor membre.
Fiecare stat are trei tipuri de unităţi teritoriale, de exemplu: în Belgia NUTS 1
corespunde regiunilor, NUTS 2 corespunde provinciilor şi NUTS 3 arondismentelor.
În ţara noastră, potrivit prevederilor Constituţiei României, “teritoriul este
organizat din punct de vedere administrativ în comune, oraşe şi judeţe”(art.3 , al.3), iar
autorităţile administrative publice funcţionează la nivelul unităţilor administrativ-

18
teritoriale(art. 119-122). În acest context, amintim că administraţia publică este împărţită
în administraţia centrală şi administraţia teritorială, în administraţia statului, administraţia
(autonomă) locală (art.115-122). Administraţia de stat şi administraţia autonomă sunt
două categorii complementare de stat, deoarece administraţia ţării este încredinţată unor
autorităţi statale – administraţia centrală de stat şi structurile sale teritoriale, şi unor
autorităţi locale care realizează administraţia treburilor publice ale colectivităţilor locale.
Deci, în ţara noastră există două niveluri, cel local – comuna şi oraşul – şi cel intermediar
– judeţul. Baza sistemului administraţiei locale este dată de colectivitatea locală –
comuna, oraşul – reprezentată de colectivitatea umană, formată ca o comunitate naturală
a populaţiei; între comune, respectiv, oraşe şi stat se află colectivitatea intermediară -
judeţul - colectivitate validată istoric şi determinată prin lege.
Definirea unitară a regiunilor este dificil de realizat, ţinând seama de
caracteristicile ce individualizează fiecare ţară, de fenomenul cultural, de tradiţii, de
aspecte politice, economico-sociale existente, de sistemul legislativ şi instituţional
propriu, de resursele endogene etc. Dacă comparăm cadrul legislativ şi instituţional
existent în ţările membre ale Uniunii Europene privind structurile administrative şi
instituţiile regionale implicate în dezvoltarea economică. regională, ne dăm seama de
dificultatea găsirii unei definiţii complete a regiunii.
Câteva principii cuprinse în “proiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale”:
se defineşte autonomia regională(art.3) “drepturile şi capacitatea efectivă a colectivităţilor
teritoriale cele mai întinse din interiorul fiecărui stat, în care există organe alese, situate
între stat şi colectivităţile locale şi dispunând sau de prerogativele de autoadministrare,
sau de prerogativele de ordine statală, de a lua în propria sarcină, pe propria răspundere şi
în interesul propriilor popoare o parte importantă a afacerilor de interes public, în special
în vederea favorizării dezvoltării regionale durabile”;
sunt precizate competenţele regiunilor delegate prin “Constituţie”(excepţie făcând
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlanda de Nord), prin lege sau prin normele dreptului
internaţional şi relaţiile cu autorităţile locale;
sunt tratate elemente ale organizării istituţionale a regiunilor şi aspectele finanţării locale;
se precizează forma de protecţie juridică a autonomiei regionale;

19
Exista o diferenţa relevantă intre “macroregiuni”, ca regiuni economice aflate deasupra
statului “care încearcă să răspundă provocărilor politicii economice globale”, şi
“microregiuni”, ca regiuni de nivel substatal, care tind să se definească în raport cu statul.
A fost trasă totodată concluzia că deseori procesele de “macro-regionalism” şi “micro-
regionalism” se influenţează reciproc. Este şi cazul Europei de Vest, unde statele
cooperează în cadrul UE, astfel încât competitivitatea lor economică globală poate să se
îmbunătăţească, în aceeaşi macro-regiune existând totodată o activitate nemaiîntâlnită la
nivelul substatal. Procesele macro- şi micro-regionalismului au loc în relaţia triunghiulară
dintre actorii instituţionali substatali, statali şi transnaţionali. Când şi-au delegat o parte
din competenţele lor instituţiilor supranaţionale ale UE, statele-membre ale UE au
acceptat idea de “cosuveranitate”. Însăşi idea unei suveranităţi împărtăşite a deschis
spaţiul pentru micro-regiuni pentru a negocia cu statele, în vederea delegării unei părţi
din putere la nivel substatal. În completare, instituţiile suprastatale au propagat şi au
sprijinit idea unei “Europe a regiunilor” încurajând în acest mod “micro-regionalismul”.
Nu mai departe de 1957, când a fost terminat, Tratatul care a pus bazele
Comunităţii Europene a acordat o importanţă deosebită dezvoltării regionale. Partenerii
tratatului anunţau faptul că sunt de acord cu “întărirea unităţii politico-economice şi cu
asigurarea unei dezvoltări armonioase prin reducerea diferenţelor existente între
diferitele regiuni şi soluţionarea decalajului regiunilor mai puţin favorizate”. Totuşi, în
epoca de glorie a statului bunăstării în Europa (în anii 60 şi prima jumătate a anilor 70),
politicile regionale ale statelor Comunităţii Europene au prins viaţă ca alternativă la
tendinţele de centralizare macroeconomică a ideologiei bunăstării sociale. Această
situaţie a fost considerabil modificată prin aderarea Irlandei, a Danemarcei şi a Marii
Britanii în 1972-1973. Statele-membre, şi în special Marea Britanie, au militat pentru
iniţiativele Comunităţii Europene. Scopul principal al Marii Britanii a fost realizarea unei
balanţe a imensului transfer monetar în politica agricolă, de care Marea Britanie nu prea
beneficia. Declinul post-industrial al Angliei de Nord, a Ţării Galilor şi a Scoţiei necesita
un ajutor financiar care depăşea capacitatea statelor britanice. Ca rezultat al acestei
campanii, în 1957 a fost înfiinţat FDRE. Oricât de important a fost acest pas, FDRE-ul, în
perioada de început, a funcţionat mai ales ca mijloc de egalizare a veniturilor între statele
membre.

20
Ca rezultat al unui al doilea val de lărgiri (1980), când ţările Europei de Sud
(Portugalia. Spania, Grecia) care erau cu mult mai puţin dezvoltate decât media
Comunităţii s-au alăturat Comunităţii Europene, s-a pus problema necesităţii
reconsiderării politicilor regionale europene. Problema acută a inegalităţii în creştere,
după aderarea statelor mediteraniene, a necesitat o reacţie rapidă. Ca atare, întregul
sistem al politicilor regionale europene s-a transformat. Pe lângă FDRE au fost create alte
fonduri (de exemplu, Fondul Social Economic-FSE, Fondul de Orientare şi Garantare a
Agriculturii FOGAE ) pentru a rezolva problemele minore apărute. Volumul fondurilor a
fost în mod semnificativ modificat în 1988. Totuşi, trebuie notat faptul că 90% din
fondurile structurale sunt alocate prin guvernele naţionale, şi de multe ori, participarea
regiunilor rămâne în urmă. De exemplu, guvernul central italian este de foarte multe ori
incapabil să găsească parteneri locali în Italia de Sud (Mezzogirnino) pentru proiectele
europene şi astfel, aceste fonduri nu sunt folosite sau, dacă sunt totuşi găsiţi parteneri,
aceste ajutoare sfârşesc de cele mai multe ori în mâinile mafiei. Mai ales proiectele
administrate de Comisie, şi în mod direct de actorii regionali, sunt mai benefice
dezvoltării regionale (Interreg I , II). Programul INTEREG sprijină în principal
dezvoltarea colaborării fără frontiere dintre actorii substatali. Pentru a pregăti ţările
Europei Centrale şi de Est pentru criteriile de aderare în termenii colaborării
transfrontaliere, Comitetul a lansat un proiect de colaborare transfrontalieră în cadrul
programului PHARE .
Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene (1992) a însemnat o schimbare
fundamentală în politicile regionale europene. Tratatul a stabilit convergenţa criteriilor de
aderare la Uniunea Monetară Europeană (UME). Un aşa numit “Fond de aderare” a fost
stabilit pentru a face ca cele patru state membre subdezvoltate – Irlanda, Grecia, Spania şi
Portugalia – “să întrunească criteriile de aderare la UME. Tratatul a pus bazele unei
instituţii noi, foarte importante, Comitetul Regiunilor (COR). Conform Tratatului, COR
nu lua parte în procesul de luare a deciziilor în cadrul Uniunii, în loc de aceasta era
considerat doar un organism cu rol consultativ. Componenţa limitată a COR este foarte
bine reflectată de cuvintele doamnei Edit Soos: “Membrii din regiunile puternice susţin
că trebuie găsite mijloace de articulare pe mai departe a vocii acestui nivel important, şi

21
acest lucru nu va fi posibil, cu adevărat atâta timp cât influenţa directă a COR asupra
proceselor legislative europene este atât de modestă”.
Cu toate că influenţa COR era limitată, în privinţa deciziilor din cadrul UE,
volumul total al întregului buget al FDRE, FSE ,FOGAE între anii 1944-1999 trebuie
menţinut pentru a ilustra mărimea transferului monetar în cadrul politicii regionale a UE:
141471 miliarde ECU.
Cu siguranţă că noile provocări ale lărgirii către est a UE vor avea consecinţe pe
termen lung pentru politicile europene. Toate statele central-europene care aspiră la
aderare sunt mai puţin dezvoltate decât oricare dintre statele membre cele mai
subdezvoltate. Fără îndoială că în momentul în care lărgirea estică se va realiza pe termen
mediu, va trebui reconsiderată politica regională europeană.
Documentul “Agenda 2000” este rezoluţia summit-ului UE de la Amsterdam,
iunie 1997, şi poate fi considerat rezultatul neoficial al răspunsului Conferinţei
Interguvernamentale din 1995-1997 date la provocările lărgirii: “Trebuie să se adere fără
şovăială la prioritatea obiectivului politic al coeziunii economice şi sociale. Într-adevăr,
perspectiva unei lărgiri care să includă noi ţări cu nivele de dezvoltare foarte divergente
face acest lucru încă şi mai necesar decât înainte. Va fi nevoie de solidaritate, în sens larg
european, dacă vrem ca atingerea unui obiectiv major al reducerii discrepanţelor în
dezvoltare, cum s-a propus explicit în articolul 130 al Tratatului”.
VIII. Concluzie:
Progresul nostru in cadrul progresului european depinde de capacitatea noastra de
initiativa si de vointa noastra de a fi competitivi. Acest progres nu este legat de o mai
ridicata sau mai redusa centralizare a puterii, ci de vointa de a integra in efortul nostru de
dezvoltare toate impulsurile pozitive pe care ni le aduce propria pluralitate.
O viziune coerenta asupra evolutiei noastre viitoare nu poate decat sa dovedeasca
viabilitatea propriului nostru sistem politic. Numai asa vom putea progresa intr-o Europa
unita politic, dar care respecta istoria, cultura, capacitatile si identitatile celor care o
compun. Este ceea ce se cunoaste indeobste ca “principiul unitatii in diversitate”.

22
IX. BIBLIOGRAFIE:
Badescu.C.,Alexandru Ioan,Introducere in studiul procesului de cooperare interregionala,
edit.Sylvi,Bucuresti,1996
Young Ken(ed.),National Interests and Local Government,National Institute of Economic
and social Research,Royal institute of International Affairs,Heinemann
,London,1983
Disparitati Regionale in Romania,Guvernul Romaniei,Bucuresti,1996
Carta Verde,Politica de Dezvoltare Regionala a Romaniei,Guvernul
Romaniei,Bucuresti,1997
B.C.Smith,Decentralisation,The Territorial Dimension of the State,George Allen &
Unwin,London,1985
Robert J.Bennett,Decentralisation,Local Government And Markets,Clarendon
Press,Oxford,1990
Gerry Stoker,The Politics of Local Government ,MacMillan Education,London,1990.
Richard Batley,Local Government in Europe,Trends and Developments,St.Martin’s
Press,New York,1991
Edward C.Page ,Central and Local Government Relations,SAGE Publications,1989
Andrew Coulson,Local Government in Eastern Europe,Edgar Elgar Publishing
Lmtd.,London,1995
AlanMayhew,Recreating Europe,Cambridge University Press,1998
Administrative Decentralization : Strategies for Developing Countries, by John M.
Cohen, Stephen B. Peterson

The Logic of Regional Integration: Europe and Beyond, Walter Mattli, ISBN:
0521635365

Regionalism in World Politics: Regional Organization and International Order


Louise L'Estrange Fawcett Andrew Hurrell (Editor), ISBN: 019828067X

The New Regionalism in Western Europe : Territorial Restructuring and Political


Change, Michael Keating, ISBN: 1840644869

23
Divided Europe : Society and Territory, Ray Hudson (Editor) Allan M. Williams
(Editor), ISBN: 0761957537

Regional Integration: The West European Experience William Wallace, ISBN:


0815792239

Understanding the European Union: A Concise Introduction, John McCormick, ISBN:


0312221665

Developments in the European Union, Laura Cram (Editor) Desmond Dinan (Editor)
Neill Nugent (Editor), ISBN: 0312225334

The European Union: Readings on the Theory and Practice of European Integration,
Brent F. Nelsen (Editor) Alexander C-G. Stubb (Editor), ISBN: 1555878040

The Question on Europe, Peter Gowan (Editor) Perry Anderson (Editor), ISBN:
1859841422

Wider Europe: The Process and Politics of European Union Enlargement


Michael J. Baun M. J. Braun, ISBN: 0847690377

An Imperfect Union: The Maastricht Treaty and the New Politics of European
Integration, Michael J. Baun Stanley Hoffman (Editor), ISBN: 0813327113

Regional Dimension of the European Union : Towards a Third Level in Europe, Charlie
Jeffery (Editor), ISBN: 0714643068

24
25