Este construit din lemn sau material plastic.

Cavitatea rezonantă este conică, cu o

extremitate superioară ușor mai largă decât cea inferioară, ceea ce duce la
predominanța armonicelor impare în sunet[1]. În partea superioară prezintă un
orificiu numit ambușură sau (lat. labium), prevăzut cu un canal trapezoidal.
Coloana de aer este direcționată (B) spre o deschizătură (C) - șanț longitudinal
care se găsește în peretele tubului în partea din față - și are formă de canelură.
O parte din aer intră în tub, iar restul se pierde în afara lui. Instrumentul
prezintă pe partea frontală un număr variabil de orificii digitale (șapte, dintre
care cele mai îndepărtate două de ambușură pot fi găuri duble) și unul singur pe
partea din spate.

Construcție
Flautul dulce se împarte în flaut dulce sopranino, sopran, alto, tenor, bas, etc.
În care cel sopranino, alto și bas sunt construite în Fa, iar sopran și tenor în
Do. Flautul soprano mai este cunoscut și sub numele de diskant sau deskant.

Flautul dulce are un ambitus de 2 octave și jumătate, sunetele din ocava a treia
putând fi luate numai de suflători experimentați:

flautul sopranino de la Fa2 la Sol4,

flautul sopran de la Do2 la Re4,
flautul alto de la Fa1 la Do3,
flautul tenor de la Do1 la Sol3,
flautul bas de la Fa la Sol2.
Istoric
A fost un instrument deosebit de popular în Renaștere și Baroc. Continuă să fie
popular în școli datorită simplității în folosire.[necesită citare] A fost folosit
in mari compozitii de Haendel, Bach, Telemann etc. alaturi de clavecin. Exemplu:
Trio sonata in fa major pentru flaut dulce si Basso Continuo de Haendel