Sunteți pe pagina 1din 34

Comunicarea interpersonală

Percepţia socială (cf.Baron şi Byrne)


= modul în care individul ajunge să îşi formeze o imagine despre sine şi,
în acelaşi timp, felul cum se conturează impresiile şi aprecierile despre
alţii

“Individul se cunoaşte pe sine din încercările vieţii, prin intermediul


actelor sale de conduită, a prestaţiilor personale, a relaţiilor sale cu alţii
atât în împrejurări obişnuite, cât şi în situaţii limită (cf. Ioan Radu).”

Metapercepţia = sesizarea imaginii de sine în viziunea celorlalți


Cum cred eu că mă văd ceilalţi?
Imaginea de sine prezintă două componente fundamentale:
- imaginea socială de sine = Cum mă vede grupul?
- imaginea proprie de sine = Cum se vede subiectul
pe sine însuşi?
Un rol deosebit în conturarea imaginii de sine îl au:

1. Simţul comun, în care clişeele și stereotipurile ţin loc de adevăruri


obiective
Clişeu = judecată simplificată corespunzând unei opinii modale într-un
grup, care deformează modul de gândire personal, impunându-se ca un
“adevăr obiectiv”
Stereotip = set de trăsături atribuite membrilor unui grup social, trăsături
considerate ca fiind caracteristice pentru membrii grupului
-clişeele provin din conştiinţa colectivă, sunt preluate de individ de la
grupul de apartenenţă şi se exprimă apoi în reprezentări şi aprecieri
personale

2. Metoda etichetării (etichetăm persoane, fapte, simplificând realitatea,


categorisind)
CUNOAȘTEREA DE SINE

Surse de autocunoaştere:
- dinamica succeselor şi eşecurilor proprii
- opinia grupului = imaginea socială de sine
- comparaţia interindividuală
- preţuirea colectivă
- situarea în repere oferite de cadrul social (grupul sau colectivul
constituie matricea în care se cristalizează imaginea de sine)
CUNOAȘTEREA DE SINE

Susele și mecanismele principale ale cunoașterii de sine:


a) socializarea: experiențele de viață din copilărie, felul în care am fost
tratați de persoanele semnificative (părinți, profesori etc.) sunt cruciale în
formarea identității de sine (ex. dacă părinții ne-au purtat prin muzee, pe
la expoziții, concerte, avem toate șansele să devenim și să ne considerăm
persoane culte)
b) constatările și aprecierile celorlalți se încorporează, conștient sau nu, în
imaginea de sine
c) comparația socială ne permite evaluarea propriilor performanțe și
capacități comparativ cu ceea ce au realizat alții, cu codurile lor de
comportament; comparația socială ne ajută să obținem informații
obiective și să ne satisfacem astfel nevoia de acuratețe de sine
Autoevaluarea individului este deseori influenţată de fenomenul
“dezirabilităţii sociale”, prin care se înţelege tendinţa subiecţilor de a se
descrie pe ei înşişi şi pe alţii în conformitate cu ceea ce este dorit din
punct de vedere social.

Dezirabilitatea socială este una din principalele tendințe de răspuns ce se


bazează pe alegerea sistematică a răspunsurilor favorabile în urma unei
autodescrieri, deseori influențând scorurile chestionarelor de personalitate.
Această tendință cuprinde: irealismul involutar în percepția de sine, legat
de anxietate, și dorința deliberată de a face o bună impresie.
CUNOAȘTEREA CELORLALȚI
”A percepe pe altul înseamnă a-l clasifica în anumite categorii
semnificative sub unghiul unei culturi, (înseamnă a lua act de statusul și
rolul său.” (cf. J. Stoezel, 1963)

“Perceperea semenilor se întemeiază pe o informaţie parţială, incompletă,


pe anumiţi indici, la care se adaugă datele memoriei, precum şi categoriile
sau tiparele de clasificare ale grupului social.” cf. (Radu, 1994)
Imaginea globală despre alţii este influenţată (pe lângă motivaţie) şi de
modalităţile concrete în care oamenii combină informaţiile:
- indivizii aplică principiul mediei ponderate în aprecierea
celorlaţi; ponderea sau importanţa informaţiei este dată de:
- sursa informaţiilor (emiţătorul)
- comportamentul extrem descris (un comportament
obişnuit se integrează mai greu în imaginea
globală)
- efectul de primordialitate (primacy effect): o
informaţie primară are o pondere mai mare în
evaluare decât informaţiile ulterior obţinute
- oamenii au tendinţa de a judeca personalitatea şi sinele altora
potrivit legii asocierii, adică ţinând cont de acele trăsături care merg
împreună (ex. introvertit, retras, timid, ruşinos etc.) – covarianţa
trăsăturilor (Taylor, 1994)
În percepţia altora nu coborâm până la nivel microscopic al covarianţei
trăsăturilor, ci mai degrabă operăm cu câteva dimensiuni majore:
cf. Rosenberg (1967) - cum este persoana dpdv. social
- cum este persoana dpdv. Intelectual
cf. Osgood (diferenţiatorul semantic) - evaluarea (bun, rău)
- tăria/forţa (puternic/slab)
- activitatea (activ/pasiv)

În judecarea altora, oamenii utilizează în evaluarea tipurilor umane foarte


generale (ex. singuratic, îngâmfat, mincinos) şi unele însuşiri subsumate
categoriei generale, neavând o semnificaţie importantă.
MANAGEMENTUL IMPRESIILOR
Prezentarea sinelui în viaţa socială

Indiferent de condiţia lor socială sau fizică, oamenii se străduiesc să obţină


din partea celorlalţi impresiile dorite de ei.
Erving Goffman (1959 – The Presentation of Self in Everyday Life)
compară viața cotidiană cu o scenă și distinge:
- zona din faţă = scena = ceea ce se arată spectatorilor,
performarea unor roluri după reguli bine stabilite
- zona din spate = culisele = caracterizată de gesturi relaxate,
uneori nepotrivite, pe care spectatorii nu le văd
- situațiile de flagrant delict (ex. când subiectul bârfei te aude)

Oamenii diferă între ei și în ceea ce privește preocuparea pentru impresiile


produse de ei. A face impresie bună înseamnă a te conforma normelor
particulare pretinse de anumite situații
(ex. bancuri la o petrecere, dans, glume, flirt
ex. comportament sobru, demn, retras, la o înmormântare)
Promovarea de sine

Se bazează pe transmiterea celorlalți a informațiilor pozitive despre


propria persoană:
- a spune lucruri bune despre propria persoană
- a realiza acțiuni vizibile pentru ceilalți
- a folosi indicatori fizici exteriori (spațiul de locuit, biroul,
hainele, mașina etc.)

ex. un profesor - se comportă atent cu elevii


- are rezultate științifice notabile
- are diplome înrămate
- are un birou spațios, luxos decorat
- mașină performantă
MOTIVAȚIA COMPARAȚIEI SOCIALE

Judecând cine suntem (stima de sine + concepția de sine), ce putem


realiza (eficacitatea de sine) și unde putem ajunge (sinele posibil), folosim
mereu metoda comparației sociale.
Teoria comparării sociale (1954 – Leon Festinger):
1. Oamenii simt nevoia să evalueze opiniile și atitudinile lor la modul
corect.
2. În lipsa unor standarde fizice directe (obiective), se evaluează pe ei
înșiși prin comparația cu alți oameni.
3. Oamenii preferă, de obicei, să se compare cu cei similari lor, de aceeași
condiție.

Comparația socială poate fi:


- de jos = cu cei mai puțin realizați, cu mai puțin noroc sau mai nefericiți,
ceea ce ajută la protejarea și întărirea concepției și stimei de sine
- de sus = cu oameni de succes, luați drept modele de urmat, fapt care
încurajează dorința de îmbunătățire de sine (self-improvement)
Indivizii se compară cu alții chiar dacă acest lucru favorizează sau nu
imaginea de sine, ceea ce îi ajută deseori să ajungă la o autoevaluare
corectă a sinelui.
Ce se întâmplă cu noi atunci când o persoană apropiată obține un succes?
(ex. șeful, tatăl, colegul de servici, contracandidatul, soția etc.)

Reacții la succesul altora:


- răcirea relației
- redefinirea sinelui și a ambițiilor/standardelor
- mobilizarea pentru succes
- considerarea succesului celuilalt ca fiind datorată unor favoruri,
relațiilor, norocului etc., nu talentului

Verificarea de sine se referă la selectarea acelor situații sociale și


persoane, care confirmă imaginea pe care o ai despre propria persoană.
Oamenii se compară cu ceilalți nu numai pentru a obține informații de o
cât mai mare acuratețe, ci și, mai ales, pentru a-și menține și spori
evaluarea de sine.
SINELE POSIBIL
Ce voi fi? Ce voi putea fi în viitor?
Sinele posibil se afă în relație cu aspirațiile individului, cu îmbunătățirea
de sine și cu afirmarea de sine.

Mecanisme de apărare în fața eșecului și de conservare a stimei de sine:


1) compensarea = indivizi care nu au aptitudinile necesare succesului sau
care nu reușesc într-un domeniu, se reorientează către altul, unde cred că
vor avea succes (ex. un elev care nu are aptitudini fizice și rezultate
sportive notabile se refugiază în învățare și încearcă să compenseze prin
performanțe academice)
2) raționalizarea = construirea unor scuze/motive/justificări pt.
comportamente reprobabile; justificare a unei conduite ale cărei motive
autentice sunt ignorate (ex. vulpea și strugurii)
3) intelectualizarea (ex. bolnavii care devin experți în domeniul lor)
4) proiecția = mecanism psihologic de apărare a Eului, constând în a-i
atribui în mod inconștient altcuiva și, cel mai adesea, de a percepe în
lumea exterioară propriile impulsii, idei, intenții, conflicte interioare; a
vedea la altul lucrurile tale negative, defectele tale (frica de înșelat)
5) substituția = descărcarea tensiunilor negative asupra altor persoane
6) regresia = retragerea în zone sau perioade confortabile; revenirea la un
comportament sau la un stadiu anterior și inferior sau numai la anumite
atitudini, elemente sau operații dintr-un stadiu depășit (ex. un elev care
vine la școală cu păpușa)
7) conversia = probleme psihice în care converg probleme fizice (ex.
somatizarea = reactia corpului, manifestarile lui, ca un raspuns la
neacceptarea, nerezolvarea problemelor reale de identitate, surmenaj,
decompensarea sistemului nervos, a psihicului)
8) negarea = evitarea conștientizării unor aspecte ale realității externe greu
de înfruntat prin ignorarea informațiilor senzoriale; a nu recunoaște o
problemă sau un succes
9) idealizarea: atribuirea unor calități perfecte sau aproape perfecte altor
persoane, ca o modalitate de a evita anxietatea sau sentimentele negative,
cum ar fi disprețul, invidia, furia
10) anticiparea: întârzierea gratificării imediate prin planificare și
reflectare asupra viitoarelor realizări și succese.
10) umorul: găsirea unor elemente comice și/sau ironice în situațiile
dificile, pentru a reduce afectele neplăcute și disconfortul personal. Acest
mecanism permite, de asemenea, luarea unei distanțe și un grad de
obiectivitate față de evenimente, astfel încât persoana poate reflecta
asupra celor ce se întâmplă
11) represia: decizia conștientă de a nu da curs unui sentiment, unei stări
sau unui impuls. Aceasta apărare diferă de refulare și negare întrucât este
mai degrabă conștientă decât inconștientă și pune accentul pe trecerea în
inconștient a unor tensiuni (pot deveni depresii, obsesii etc.)
12) ascetismul: încercarea de a elimina aspecte plăcute ale vieții datorită
conflictelor interne produse de acea plăcere. Acest mecanism poate sluji
scopurilor transcedentale sau spirituale, precum în celibat.
13) altruismul: dedicarea persoanei nevoilor altora peste și dincolo de
propriile nevoi. Comportamentul altruist poate fi pus în serviciul
problemelor narcisice, dar poate, de asemenea, să fie sursa unor mari
realizări și contribuții constructive pentru societate.
14) sublimarea: transformarea scopurilor condamnabile din punct de
vedere social sau inacceptabile din punct de vedere intern într-unele
acceptabile social.
FENOMENUL ATRIBUIRII

Pentru a înțelege modul în care indivizii se comportă și pentru a prezice


comportamentele lor ulterioare, noi trebuie să le identificăm dispozițiile
interioare, caracteristicile de personalitate, atitudinile și aptitudinile. De
vreme ce nu putem observa direct aceste dispoziții, noi le deducem din
comportamentele și afirmațiile celorlalți.

Te gândești vreodată ce influență ai asupra celor din jur?


Ce rol are ereditatea, experiențele din copilărie și forțele sociale?
Te întrebi de ce unii oameni reușesc în timp ce alții eșuează?

Pentru a înțelege oamenii, trebuie să la înțelegem cauzele


comportamentului.
-Noi ne explicăm cauzele comportamentului celor din jur observând,
analizând și făcând atribuiri personale (atribuiri despre caracteristici
interioare ale individului: abilități, personalitate, dispoziții și efort depus)
și situaționale (atribuiri despre factori externi (dificultatea sarcinii, alți
indivizi și influența lor, șansă sau noroc etc.)

(ex. hochei = joc/jucător agresiv)


- Cât din comportamentul individului se datorează trăsăturilor sale de
personalitate? Este un sportiv agresiv o bestie? Este un individ care face
donații un altruist?
- Ce determină un individ să atribuie o anumită cauză unui eveniment?

Răspunsul la aceste întrebări ne arată că indivizii fac inferențe pe baza a


trei factori:
- alegerea = comportament deliberat vs. coerciție/influență
- așteptările privind comportamentul
- efectele sau consecințele comportamentului
GRUPUL

Definiţia grupului

Grupul reprezintă o unitate socială constând dintr-un număr de indivizi,


care se găsesc unii cu alţii în relaţii de rol şi de status, stabilite după o
perioadă de timp şi care posedă un set de valori sau norme ce
reglementează comportarea reciprocă, cel puţin în probleme ce privesc
grupul. (Sherif)

Grupul este conceptualizat ca o colecţie de persoane, care au interiorizat


aceeaşi identitate drept o componentă a imaginii de sine. (Turner & Eiser)
Parametrii grupului
a) Mărimea = numărul de membrii
b) Compoziţia = caracteristici: vârstă sex, statut social, interese, atitudini,
grad de instrucţie etc.
c) Sarcina = activitatea grupului şi ambianţa sa, este factorul care
generează relaţii, dependenţe reciproce, schimburi de informaţii şi
activităţi între membrii
d) Procesele de interacţiune = comunicare, relaţii ierarhice sau
preferenţiale, moduri şi tipare de interacţiune între membrii şi în raport
cu mediul
e) Structura = reţeaua de raporturi între membri, diferenţieea lor în funcţie
de rol şi status, poziţia memrbilor
f) Conştiinţa colectivă = ansamblul de norme, valori, tipare de
comportament, tradiţii, obiceiuri, clişee de apreciere etc.
g) Gradul de coeziune = rezultanta globală a relaţiilor interne şi a
succesului comun, efectul cunoaşterii reciproce, a însuşirii ţelurilor
grupului şi a normelor sale, al climatului de încredere mutuală
h) Eficienţa = performanţa în cadrul sarcinii, viabilitatea colectivului,
gradul de satisfacţie al mebrilor, schimburile reciproce de cunoştinţe,
opinii etc.
Tipologia grupurilor

Grupul poate fi:

– primar: relaţii interindividuale directe, personale, “faţă-în-faţă. Membrii


grupului ajung să se cunoască destul de bine între ei şi să poată stabili o
relaţie personală cu fiecare (ex: clasa de elevi)
- secundar: relaţii indirecte, mediate. Membrii nu se cunosc personal,
activităţile lor intersectându-se prin medieri. Conştiinţa existenţei
celorlalţi este vagă (ex: şcoala)

- de apartenenţă: grupul căruia individul îi aparţine în prezent. Acesta


participă la viaţa colectivă, îşi însuşeşte normele şi clişeele grupului, fiind
ancorat în sistemul de valori recunoscut de către toţi membrii (ex: familia,
clasa, echipa sportivă)
- de referinţă: este grupul de unde îşi împrumută individul valorile şi care
întruchipează aspiraţiile individului respectiv; ex: peer group-ul
- grupul difuz (faza incipientă): relaţiile şi interacţiunile sunt
nemijlocite, luând forma contactelor emoţionale, de acomodare şi de
opoziţie, de compatibilitate sau complementaritate, de “presiune”
- colectivul (faza structurată): relaţiile şi interacţiunile mijlocite
de scopurile, sarcinile şi valorile activităţii comune; aderenţa la normele şi
valorile grupului nu mai constituie un fapt de onformism, ci de adeziune
conştientă

- formal: relaţii oficiale, formale, reglementate prin legi, ordine,decizii,


adică prin documente oficiale
- informal: relaţii ce se nasc spontan graţie proceselor de interacţiune, fără
a fi reglementate oprin documente oficiale.
Fazele de dezvoltare a grupului

1. Formarea se caracterizează prin tatonări şi situaţii ambigue.


Membrii nu sunt conştienţi de dependenţa dintre ei şi încearcă să îşi
exprime identitatea. Se identifică scopul comun, se stabileşte conducerea
şi relaţiile de colaborare. Se atribuie denumiri.
2. Răbufnirea reprezintă o stare conflictuală în care are loc
dezbaterea şi contestarea obiectivelor, conducerii, rolurilor etc.
3. Normarea creşte coeziunea grupului. Se foloseşte des
compromisul în stabilirea normelor şi procedurilor care precizează gradul
de angajament al fiecărui individ.
4. Funcţionarea este etapa în care grupul are deja o structură bine
definită şi se concentrează asupra obiectivelor comune. Se pune mare
accent pe performanţă şi creativitate.
5. Destarămarea se datorează fie îndeplinirii sarcinilor (în cazul
grupurilor operaţionale), fie schimbării şi restructurării organizaţionale.
Ipostazele individului în raport cu grupul

1. Persoana integrată grupului: se identifică cu colectivul, îşi


însuşeşte ţelurile şi valorile acestuia, pe care la susţine şi le apără în
raport cu grupul străin sau cu devianţa internă.
2. Noul-venit: tinde să se integreze în grup, rapiditatea acestui
proces fiind condiţionată de distanţa care există faţă de grupul anterior de
apartenenţă şi de condiţiile venirii în grup (libere sau impuse). Faţă de
noul venit fiecare grup are o marjă de toleranţă.
3. Deviantul: nu se supune normelor comune, ci se conduce după
standarde personale sau împrumutate. În funcţie de statutul deviantului şi
al riscului estimat, grupul reacţionează şi, în numele solidarităţii, face
presiuni pentru aducerea deviantului la valorile grupului. Dacă reacţia de
opoziţie a deviantului este lucidă şi sistematică grupul îl va sancţiona şi în
ultimă fază îl va exclude total.
4. Individul marginal: se situează la periferia colectivului
participând doar sporadic la activităţile comune.
5. Străinul: se găseşte în afara grupului, intrând totuşi în contact
cu acesta ca şi vizitator sau turist. Străinul nefiind implicat în activităţile
grupului este obiectiv şi poate percepe realitatea colectivului vizitat
ROL ȘI STATUS

Definitia statutului:

1. Statusul reprezinta pozitia unui individ in ierarhia relatiilor de putere in


cadrul unui grup, pozitie masurata prin latitudinea de a avea efectiv
initiative, de a controla activitatile si deciziile din interiorul grupului si de
a aplica sanctiuni in caz de neparticipare sau nesupunere (M. Sherif)
2. Ralph Linton a dat utilizarea termenului de status cu intelesul de
colectie de drepturi si de datorii generate de locul ocupat de individ in
societate.
3. In conceptia lui Stoetzel, statutul desemneaza ansamblul de
comportamente pe care o persona le poate astepta sau pretinde din partea
altora, in virtutea pozitiei pe care o ocupa in viata sociala.
Clasificarea statutelor se poate face pe baza mai multor criterii:

-dupa modul cum au fost obtinute de persoana:


- prescrise (dupa varsta, sex, etnie, religie si
nationalitate)
- dobandite (prin profesie, activitate politica,
economica, etc)
-dupa natura instantei care le constituie:
- formale (impuse de o institutie oficiala)
- informale (generate consensual in cadrul
unor grupuri sau asocieri spontane)
-dupa durata:
- temporare
- permanente
Definitia rolului social

Rolul social se defineste ca model de comportare asociat unei


pozitii sociale sau unui status, punerea in act a drepturilor si datoriilor
prevazute de statusurile indivizilor si grupurilor intr-un sistem social.

Rolul se afla la intersectia dintre normele si modelele impuse


unei anumite pozitii sociale si spontaneitatea creatoare a subiectului,
dintre prescriptiile si modelele comportamentale statutare si originalitatea
personalitatii subiectului, care dau o forma distincta comportamentului de
rol.
Distinctia dintre rol si status este introdusa de Ralph Linton in lucrarea
"The Study of Man" (1936), rolul fiind considerat "aspectul dinamic al
statusului".
Statutul desemneaza aspectul static si structural al pozitiei
ocupate, ale carei determinatii sunt preponderent socioculturale; rolul
desemneaza aspectul dinamic si particularizat al comportamentului
persoanei care ocupa respectiva pozitie.

Din punct de vedere terminologic, conceptul de rol a aparut in


contextul artei dramatice, caracterizand prestatiile actorului in cadrul unei
reprezentatii si de aici a fost imprumutat de limbajul stiintelor sociale. La
fel ca in cazul actorului, si rolul persoanei este dependent partial de rolul
altora cu care ea relationeaza in contextul social.
Statusul constituie mai curand setul de aprecieri statornicit in
grup in legatura cu o pozitie sociala, este pretuirea colectiva de care se
bucura detinatorul unei pozitii.

Prescriptiile de rol sunt descrieri normative ale cailor de urmat in


indeplinirea functiilor proprii fiecarei pozitii sociale.

Asadar, rolul prescris rezulta din asteptarile si normele grupului,


in timp ce rolul efectiv cuprinde comportamentul actual, direct si
observabil.
Exemplu:

Calitatea de elev sau de student nu sunt anticipate prin codul


genetic; ele reprezinta functii sau pozitii sociale care comporta un anumit
status si rol. Statusul este definit de pozitia sociala si de pretuirea ce i se
acorda de catre adulti, de catre grup. Invatatura, formatia scolara este
privita ca o cale de realizare a tanarului, ca o pregatire pentru viitoarea
profesie. Activitatea este “socialmente” masurata si inregistrata in
documente (cataloage, carnet de note etc.). Aceste date consemneaza felul
in care copilul isi insuseste cerintele programate de societate (=rolul) cu
privire la dezvoltarea informatiei si conduitei sale. Cu alte cuvinte, pozitia
de scolar sau de student este inconjurata de o anumita pretuire. Societatea
este aceea care propune tipare de comportament - asupra carora exista un
consens general – pentru ceea ce numim “elev” sau “student”. Acestea
sunt prescriptille de rol sau stereotipul social. Fiecare tanar selecteaza
cerintele si redefineste rolul in functie de capacitatile si insusirile
personale. Aici intervine perceptia sau acceptarea/refuzul imaginii
publice. In acelasi timp, fiecare redimensioneaza rolul, fapt care apare in
comportamentul efectiv.
Conflictele de rol sunt stari psihice tensionale, anxiogene si disfunctionale
in plan comportamental, determinate de incompatibilitatea sau
incongruenta a
doua sau mai multe roluri ale aceleiasi persoane, sau ale
unor persoane diferite aflate in interactiune directa.

Termenul de conflict poate fi folosit in doua sensuri diferite:


-ca proces intersubiectiv manifestat nivel interactional, conflictul apare
intre doua sau mai multe persoane ale caror obligatii de rol sunt
incompatibile, deci conflictele se manifesta intre doua roluri diferite
sustinute de persoane diferite
-ca fenomen intrasubiectiv apare sub forma conflictelor intre rol si sine,
conflictul situindu-se intre nivelul exterior, normativ si un nivel profund,
reprezentat de sine.
IPOSTAZE ALE FENOMENULUI CONDUCERII

Conform lui C. A. Gibb, R. Lambert (1965) şi E. Hollander (1985) există


5 ipostaze ale conducerii:
1. Şeful instituţional: versiunea cea mai recunoscută a liderului, care ne
apare ca fiind persoana investită prin numire sau alegere într-o funcţie de
conducere în cadrul unor structuri organizaţionale prestabilite.
2. Persoana centrală în grup: e o altă ipostază a liderului. Este vorba de
persoana care concentrează atenţia celorlalţi, întruneşte aprecierea şi
stima grupului, constituind un exemplu demn de urmat pentru membri săi.
3. Liderul sociometric: sau persoana cea mai populară în grup întruneşte
sufragiile celorlalţi membri sub unghi afectiv.
4. Liderul situaţional: (poate deveni lider) e persoana care se angajează
spontan în acte de conducere în situaţii diferite.
5. Liderul ca fiind persoana cea mai influentă.
Bibliografie:

1. Băban, Adriana (2002). Psihologie educațională, Polirom


2. Bogatu N. (2002). Conduita de rol, sine si personalitate, Ed. Granada
3. Brehm, Sharon S., Saul M. Kassin și Steven Fein (2002). Social
Psychology, Houghton Mifflin Company
4. Curşeu, Petru (2006). Group composition and group effectiveness,
ASCR Press
5. Curşeu, Petru (2004). Psihologie socială, suport de curs, UBB
6. Dorot, Roland și Françoise Parot (2006). Dicționar de psihologie,
Humanitas
7. Golu, Pantelimon (1988). Orientari si tendinte in psihologia sociala,
contemporana, Ed. Politica
8. Iluț, Petru (2009). Psihologie socială și sociopsihologie, Polirom 9.
Radu, Ioan (1994). Psihologie socială, Editura EXE S.R.L.
10. Rus, Flaviu Călin (2005). Evoluţia procesului de comunicare de la
forma interpersonală la cea politică şi mediatică, Accent