CÂȚIVA PUMNI DE CUVINTE

Nici poeta vates, nici troubadour courtois, nici mistic precum Juan de
la Cruz, nici postmodern și nici lampadofor nu e poetul-preot Cristian Muntean;
ci e câte puțin, ori mult, din toate acestea. De la primul contact cu poezia lui
(Singurătățile dorului, 2003) și până azi, nu m-a părăsit o stare de uimire
bucuroasă, un Evrika! al substanței estetice. El e creștin nu pentru că e preot, nu
pentru că scrie à la Ioan Alexandru sau Daniel Turcea și nici prin temele lirice,
ci pentru că – îndrăznesc să parafrazez cu gândul la Noica – oficiază întru
bucurie, bucuria întâlnirii cu poezia adevărată. Altminteri, cum am putea
interpreta imaginea părinților aghioriți care ”s-au împământenit” prin deasa
îngenunchere, a pescărușilor care ”ne pescăresc / robotind cerul” sau a
portretului ajustat al lui Dorian Gray?
Ne-ar putea induce în eroare (dar nu în ispită!) discreția lui: ”Nu-mi
povesti nimic / din viața ta! / E personală, e plină / de tine la fel de mult cum / a
mea e plină de mine.” Nimeni însă, din câți oameni frumoși am avut bucuria să
întâlnesc, nu întreține cultul prieteniei la cota atinsă de el; poate de aceea și
evocarea (Jurnalexpress) pe care i-o face lui Andrei Bodiu continuă să mă
tulbure la gândul că ”un poet mare (nu) e (numai) un poet mort”.
S-a observat cu precizie critică un aspect esențial al liricii lui Cristian
Muntean, pe care aș îndrăzni să-l numesc sublimare, în sensul aproape chimic,
nu psihanalitic al termenului. Poezia lui spune foarte mult (uneori chiar mai
mult) prin ceea ce nu spune, ca și cum autorul și-ar fi însușit (sunt sigur că a
făcut-o!) lecția lui Michelangelo dezgolind statuia din blocul de marmură, ori pe
a lui Mallarmé, pentu care numirea unui lucru suprimă nouă zecimi din plăcerea
de a-l sugera. Se obține astfel un efect retoric destul de rar, un halou al
(pe)trecerii cuvintelor, care persistă după încheierea lecturii poemului. Or, asta
nu o dă doar talentul, oricât de necesar ar fi el, ci o știință deplină a strunirii
textului, pe care de altfel o întâlnim și în eseurile or, mai recent, minunatele
omilii ale părintelui-poet.
S-ar putea glosa în continuare pe tema bucuriei paternității, a
frumuseții interioare pe care o dezvăluie singurătatea meditativă, a orașului-
arhetip ori a exploziei de fericire a copilăriei. Nu cred că e esențial pentru
înțelegerea poetului și probabil nici nu i-ar face plăcere. Dacă ar fi să căutăm o
Ars poetica, ea se cuprinde în puține rânduri: ”Moștenirea mea: / câțiva pumni
de cuvinte / luminând casa.../ Răsărit.”
 De ce atât de puține? Pentru că smerenia este singura virtute care se
ignoră pe sine.