ELECTROTEHNICĂ ŞI MAȘINI

ELECTRICE

NOTE DE CURS

1
 1. ELEMENTE INTRODUCTIVE

Maşinile electrice se încadrează în categoria convertoarelor

electromecanice, acestea reprezentând sisteme fizice ce transformă energia
electrică în energie mecanică sau energia mecanică în energie electrică conversie
realizată prin intermediul câmpului magnetic sau electric.

Principalele elemente constructive ale unui convertor electromecanic sunt

două armături separate de un spaţiu de aer (întrefier) ce permite deplasarea relativă
a acestora.
Conversia electromecanică a energiei este mult mai avantajoasă dacă se
utilizează sistemele bazate pe câmpul magnetic faţă de cele bazate pe câmpul
electric.
Acest fapt poate fi evidenţiat dacă se compară densitatea de volum a energiei
magnetice şi densitatea de volum a energiei electrice.
Astfel, considerând valorile uzuale pentru inducţia magnetică ( B = 1T ) şi
respectiv intensitatea câmpului electric ( E = 30kV / cm ) se obţine raportul:

B2 12
wm 2 ⋅ µ0 2 ⋅ 4π ⋅ 10 − 7
= = ≅ 10000 (1.1)
we ε 0 ⋅ E 2 1  1
2  4π ⋅ 9 ⋅10 9
( )
5 2
⋅ 30 ⋅10 
2 

Structura de bază a unui convertor electromecanic cuprinde trei sisteme:

sistemul electric, sistemul magnetic şi sistemul mecanic.

2
 Wel Wmag Wmec Lmec
SISTEM SISTEM SISTEM
ELECTRIC MAGNETIC MECANIC

Wel Motor, electromagnet, releu Lmec

Wel Wmag Wmec Lmec

SISTEM SISTEM SISTEM
ELECTRIC MAGNETIC MECANIC

Wel Generator Lmec

Fig. 1.1. Schema structurală a convertoarelor electromecanice bazate pe câmpul magnetic

Se poate observa că sistemul magnetic este un element de legătură între

sistemul electric şi cel mecanic, motiv pentru care aceste convertoare se mai
numesc şi convertoare electromecanice cu câmp magnetic intermediar.

Transformatoarele electrice nu se încadrează în categoria convertoarelor

electromecanice deoarece nu realizează conversia electromecanică a energiei, nu
absorb şi respectiv nu cedează energie mecanică utilă. Rolul transformatoarelor
este acela de a adapta, interconecta şi transfera putere electromagnetică între două
reţele electrice cu valori diferite ale tensiunii şi curentului.
Cu toate acestea, de cele mai multe ori, transformatorul electric este încadrat
şi se studiază împreună cu convertoarele electromecanice din mai multe
considerente:
- principiul de funcţionare are la bază fenomenul inducţiei electromagnetice
regăsit şi în cazul convertoarelor electromecanice;
- parametri, caracteristici funcţionale şi performanţe asemănătoare;
- materiale utilizate şi tehnologii de fabricaţie similare.
3
 1.1. Legea inducţiei electromagnetice

Fenomenul inducţiei electromagnetice a fost descoperit de către Faraday în

anul 1831 în urma mai multor încercări experimentale prin care a observat prezenţa
unei tensiuni şi respectiv a unui curent într-un circuit electric conductor străbătut
de un flux magnetic variabil.
Acest fenomen poate fi evidenţiat prin două experimente.
În Fig. 1.2. este prezentat un experiment în care se poate observa că variaţia
în timp a unui câmp magnetic ce străbate un circuit electric conductor determină
apariţia unei tensiuni respectiv a unui curent în acesta (tensiune electromotoare
indusă, curent indus).

K i1 i2
A1
+
R
-
A2

Fig. 1.2. Evidenţierea fenomenului de inducţie electromagnetică

(prin variaţia câmpului magnetic)

Se poate constata că la închiderea şi deschiderea întrerupătorului K acul

galvanometrului din cel de-al doilea circuit deviază.
Concluzionând se poate spune că variaţia în timp a unui câmp magnetic
(produs de primul circuit) ce intersectează spirele unui circuit electric închis (cel
de-al doilea circuit) determină în acesta un curent electric şi implicit o tensiune.
Aceste mărimi au fost definite ca tensiune electromotoare indusă şi respectiv
curent indus.
Totodată se poate observa şi faptul că deviaţiile acelor galvanometrelor sunt
contrare. Curentul din cel de-al doilea circuit având sensul ce determină un câmp
magnetic ce se opune variaţiei câmpului produs de curentul din primul circuit
(regula lui Lentz).

4
 Un alt experiment ce pune în evidenţă fenomenul inducţiei electromagnetice
este prezentat în Fig. 1.3.

SΓ B0 În cadrul acestui experiment se

B
C consideră un cadru metalic conductor ce
are o latură deplasabilă (AB). Cadrul
i deplasare
conductor, ce are conectat şi un
A
D galvanometru, se află într-un câmp de
A
Fig. 1.3. Evidenţierea fenomenului inducţie B0 . Se poate observa că la
de inducţie electromagnetică deplasarea laturii AB în circuitul
(prin variaţia suprafeţei SΓ)
conductor se stabileşte un curent (i).

Deci prin variaţia suprafeţei SΓ , suprafaţa circuitului conductor aflat într-un

câmp magnetic, în acesta se stabileşte o tensiune electromotoare indusă şi respectiv
un curent indus.
Având în vedere cele două experimente se poate desprinde concluzia că un
flux magnetic variabil în timp ce intersectează o suprafaţă mărginită de un
circuit conductor determină în acesta o tensiune electromotoare indusă şi
respectiv un curent indus, dacă circuitul este închis.

ue = −
dΦ
dt
d
= −   B ⋅ d S  = − 
dt  S Γ 
∂B
S Γ ∂t Γ
[ ]
d S −  v × B d l = u et + u em (1.2)

În relaţia precedentă u et reprezintă t.e.m indusă prin transformare, iar u em

reprezintă t.e.m. indusă prin mişcare.
Fenomenul inducţiei electromagnetice stă la baza funcţionării tuturor
maşinilor electrice, cele două componente ale t.e.m. induse regăsindu-se în
principiul de funcţionare al transformatorului şi tuturor convertoarelor
electromecanice.

5
 1.2. Reprezentarea în complex a mărimilor sinusoidale

În cazul maşinilor electrice de curent continuu studiul regimului staţionar nu

implică probleme matematice deosebite, aparatul matematic fiind relativ simplu. În
cazul maşinilor de curent alternativ operarea cu mărimi sinusoidale poate ridica
probleme de calcul trigonometric destul de complicate şi de aceea se recurge la o
corespondenţă biunivocă între mărimile sinusoidale şi mărimile vectoriale.

Reprezentarea în complex simplificat a mărimilor sinusoidale este cel mai

des utilizată datorită facilităţii calculelor matematice.
Dacă se consideră o mărime sinusoidală: a = A 2 sin(ωt + γ ) , corespondenţa
în complex simplificat este:
a  A = A ⋅ e jγ (1.3)
În acest sens se asociază mărimii sinusoidale, caracterizată prin valoare
efectivă (A), pulsaţie (ω) şi fază iniţială (γ), mărimea complexă caracterizată prin
modul (A) şi argument (γ).

axa
imaginară
Transformarea inversă este dată de relaţia
A de corespondenţă:

A {
A  a = ℑm 2 ⋅ A ⋅ e jωt } (1.4)
γ
Trebuie menţionat că derivarea în
axa reală
complex simplificat este echivalentă cu
Fig. 1.4. Reprezentarea în înmulţirea cu jω, iar integrarea în complex
complex
a mărimii sinusoidale simplificat este echivalentă cu împărţirea cu jω.

- Impedanţa complexă
Se consideră un circuit dipolar pasiv alimentat la o tensiune sinusoidală
u = U 2 sin(ωt + γ ) şi parcurs de un curent sinusoidal i = I 2 sin(ωt + γ − ϕ ) .
Reprezentarea în complex simplificat a tensiunii şi curentului fiind:

6
 U = U ⋅ e j γ ; I = I ⋅ e j (γ − ϕ ) (1.5)
Impedanţa complexă se defineşte ca raportul dintre reprezentarea în complex
a tensiunii şi a curentului:
U U ⋅ e jγ U
Z= = j (γ − ϕ )
= ⋅ e jϕ (1.6)
I I ⋅e I
U
Impedanţa complexă are modulul Z = şi argumentul φ ce reprezintă
I
defazajul dintre tensiune şi curent, fiind reprezentată în planul complex printr-un
vector fix (Fig. 1.5).
axa - Puterea complexă
imaginară
Considerând acelaşi circuit dipolar pasiv,
Z puterea activă absorbită de acesta reprezintă
Z valoarea medie pe o perioadă a puterii
jX=Zsinφ
φ
instantanee:
R=Zcosφ axa reală
T T
1 1
Fig. 1.5. Reprezentarea
impedanţei complexe Z
P=
T  pdt = T
u ⋅ idt =
0 0
T
1
[ 2U sin(ωt + γ ) ⋅ 2 I sin(ωt + γ − ϕ ) dt = (1.7)
T
=
0
= U ⋅ I ⋅ cos ϕ

Puterea reactivă reprezintă amplitudinea puterii oscilante dintre sursa de

alimentare şi circuitul dipolar fiind o mărime ce defineşte variaţia energiei
înmagazinate în câmpurile electrice şi magnetice. Puterea reactivă este dată de
relaţia:

Q = U ⋅ I ⋅ sin ϕ (1.8)

Puterea aparentă este definită ca: S = U ⋅ I , iar între cele trei puteri există
relaţia:

S = P2 + Q2 (1.9)

7
 Pentru calculul în complex simplificat se defineşte puterea aparentă
complexă:
S = U ⋅ I * = U ⋅ e jγ ⋅ I ⋅ e − (γ −ϕ ) = U ⋅ I ⋅ e jϕ = U ⋅ I ⋅ (cos ϕ + j sin ϕ ) = P + jQ (1.10)

Deci: P = ℜe{S } = ℜe{U ⋅ I *} ; Q = ℑm{S} = ℑm{U ⋅ I *} (1.11)

R P
Mărimea cos ϕ = = reprezintă factorul de putere al circuitului dipolar.
Z Q

1.3. Sisteme trifazate

Transportul de energie la distanţe mari şi cu pierderi reduse implică

utilizarea tensiunilor ridicate, tensiuni ce nu puteau fi realizate cu maşinile de c.c.
Astfel, încă din anul 1884 au început să fie utilizate liniile de c.a. şi evident
transformatoarele electrice ce puteau asigura aceste cerinţe.

Pe de altă parte au fost studiate şi implementate diferite sisteme polifazate de

c.a., un rol important în domeniu avându-l Nicola Tesla, dar s-a impus sistemul
trifazat ce a cunoscut o puternică dezvoltare.

În momentul actual sistemul trifazat este utilizat în majoritatea aplicaţiilor

energetice şi electrotehnice.

Sistemul trifazat simetric este un sistem format din trei mărimi sinusoidale
ce au aceiaşi perioadă, aceiaşi valoare efectivă şi sunt defazate între ele cu 2π/3.

Spre exemplu:
a1 (t ) = A 2 sin(ωt + γ )
a 2 (t ) = A 2 sin(ωt + γ − 2π / 3) (1.12)
a3 (t ) = A 2 sin(ωt + γ − 4π / 4)

8
 În complex simplificat sistemul trifazat simetric va avea forma:
A1 = A ⋅ e jγ
A 2 = A ⋅ e j (γ − 2π / 3) (1.13)
A3 = A ⋅ e j (γ − 4π / 3)

Reprezentarea sistemului trifazat simetric în domeniul timp şi respectiv în

planul complex este prezentată în Fig. 1.6.
A1
a1 a2 a3

0 π 2π 2π/3
ωt
4π/3
A3 A2

Fig. 1.6. Sistem trifazat simetric

Conexiunile în sistemele trifazate pot fi, de obicei, în stea şi în triunghi.

În cazul conexiunii stea se leagă împreună începuturile sau sfârşiturile
înfăşurărilor.
Conexiunea triunghi se realizează legând începutul unei înfăşurări cu
sfârşitul înfăşurării următoare sau legând sfârşitul unei înfăşurări cu începutul
înfăşurării următoare (Fig. 1.7).
Asocierea sensurilor tensiunilor şi curenţilor este corespunzătoare unor
sisteme trifazate receptoare.

Il Ul Il Ul
a b c a b c
If If
Uf Uf

x y z
x y z
a) b)

Fig. 1.7. Conexiunile sistemului trifazat: a) stea; b) triunghi

9
 Dacă sisteme trifazate sunt echilibrate (impedanţe egale pe cele trei faze)
relaţiile dintre mărimile de linie şi mărimile de fază sunt următoarele:
- conexiune stea: U l = 3 ⋅ U f ; I l = I f

- conexiune triunghi: U l = U f ; I l = 3 ⋅ I f

De asemenea, în domeniul puterilor rezultă relaţiile:

P = 3U f I f cos ϕ = 3U l I l cos ϕ
Q = 3U f I f sin ϕ = 3U l I l sin ϕ (1.14)
S = 3U f I f = 3U l I l

1.4. Pierderi în materiale feromagnetice

Pierderile în materialele feromagnetice, denumite pierderi în fier, sunt

determinate de două fenomene specifice materialelor feromagnetice moi: existenţa
ciclului de histerezis şi apariţia curenţilor turbionari atunci când materialul
magnetic este străbătut de un câmp magnetic variabil.
În Fig. 1.8 este prezentat ciclul de histerezis, unde: Bs şi Hs reprezintă
valorile saturate pentru inducţia magnetică şi intensitatea câmpului magnetic; Br –
inducţie remanentă; Hc – intensitate coercitivă.

Pentru magnetizarea materialelor

B[T]
feromagnetice se consumă o energie ce

Bs se transformă în căldură şi reprezintă

pierderile de magnetizare (pierderi prin
Br
-Hs H[A/m] histerezis). Aceste pierderi corespund
Hc Hs ariei limitate de ciclul de histerezis şi
sunt date de relaţia lui Steinmetz:
-Bs
p H = η ⋅ f ⋅ B1s .56 (1.15)
Fig. 1.8. Ciclul de histerezis

10
 Unde: η – factor ce depinde de material; f – frecvenţa; Bs – valoarea saturată
a inducţiei magnetice.

În cazul valorilor mari ale inducţiei magnetice (peste 1T) se poate utiliza şi
relaţia:

p H = τ H ⋅ f ⋅ Bs2 (1.16)

Unde: τH – factor dependent de material.

Pe de altă parte câmpul magnetic variabil în timp ce străbate materialul
feromagnetic (ce este şi conductor electric) determină apariţia unor curenţi induşi
ce se închid în jurul liniilor câmpului magnetic. Aceşti curenţi sunt denumiţi
curenţi turbionari sau curenţi Foucault.

În Fig. 1.9 se prezintă schematic principiul apariţiei curenţilor turbionari,

unde: i – curentul variabil ce parcurge o înfăşurare plasată pe un miez
feromagnetic; B – inducţia câmpului magnetic variabil determinat de curentul i; iT
– curenţii turbionari induşi; d – lăţimea materialului feromagnetic; l - lungimea
materialului feromagnetic. Trebuie menţionat că se consideră: l >> d.
Curenţii turbionari determină implicit apariţia unor pierderi în materialul
feromagnetic, denumite pierderi prin curenţi turbionari (pT).

11
 B SΓ material
feromagnetic
Determinarea acestor pierderi
iT
l înfăşurare presupune aplicarea legii circuitului
magnetic şi a inducţiei
d electromagnetice în fiecare punct al
suprafeţei SΓ.
i π2
pT = ⋅ f 2 ⋅ σ ⋅ Bs2 ⋅ d 2 (1.17)
6
Fig. 1.9. Curenţii turbionari într-un
material feromagnetic

Unde: f – frecvenţa; σ – conductivitatea electrică a materialului

feromagnetic; Bs – valoarea saturată a inducţiei magnetice; d – lăţimea materialului
feromagnetic.

Se poate observa că pierderile prin curenţi turbionari sunt proporţionale cu

pătratul lăţimii materialului feromagnetic. Dacă acest material se împărţit în mai
multe domenii de lăţime mică şi izolate între ele (tole) pierderile se reduc
semnificativ.

În Fig. 1.10 se prezintă cazul materialului feromagnetic realizat din tole

izolate şi cazul materialului feromagnetic masiv, considerând că materialul este
format din n tole.

a) b)

d1d2d3…………..dn d

12
 Fig. 1.10. Materialul feromagnetic: a) realizat din tole; b) masiv

Dacă materialul feromagnetic este realizat din tole izolate (cazul a)

pierderile prin curenţi turbionari vor fi:
n
π2 n
pT (tole ) =  pTi = 2
⋅ f ⋅σ ⋅ Bs2 ⋅  d i2 (1.18)
i =1 6 i =1

În cazul materialului feromagnetic masiv se obţine:

2
π2 π2  n 
pT ( masiv ) = 2
⋅ f ⋅σ ⋅ Bs2 2
⋅d = 2
⋅ f ⋅σ ⋅ Bs2 ⋅   di  (1.19)
6 6  
 i =1 

n 2
 n 
Deoarece:  d i2 <   d i  rezultă: pT (tole) < pT ( masiv) .
 
i =1  i =1 
În concluzie pierderile prin curenţi turbionari sunt mai mici dacă materialul
feromagnetic este realizat din tole izolate.

Având în vedere cele menţionate anterior, pierderile în materialele

feromagnetice străbătute de un câmp magnetic variabil (pierderile în fier) în timp
sunt determinate de două fenomene: existenţa cilului de histerezis şi apariţia
curenţilor turbionari.
p Fe = p H + pT (1.20)
Unde pH şi pT sunt date de relaţiile (1.15), (1.16) şi respectiv (1.18), (1.19).

1.5. Noţiuni de bază privind maşinile electrice

Având în vedere structura convertoarelor electromecanice (Fig.1.1) se poate

observa că sistemul magnetic reprezintă elementul de legătură între sistemul
electric şi cel mecanic, energia magnetică reprezentând o energie intermediară în
procesul transformării energiei electrice în energie mecanică. Sursele câmpului
magnetic intermediar pot fi magneţii permanenţi sau conductoarele parcurse de
curenţi electrici.

13
 Conform teoremei forţelor generalizate dezvoltarea unui cuplu se realizează
pe baza variaţiei energiei magnetice în raport cu deplasarea relativă (de rotaţie) a
armăturilor convertorului.

1.5.1. Câmpul magnetic învârtitor

Câmpul magnetic învârtitor reprezintă un câmp magnetic cu o anumită undă

(repartiţie) spaţială, de amplitudine constantă, ce se roteşte faţă de un referenţial
fix. Câmpul magnetic învârtitor poate fi produs pe cale mecanică sau pe cale
electrică şi se regăseşte în majoritatea maşinilor electrice uzuale.

a) Câmp magnetic învârtitor obţinut pe cale mecanică

Se consideră o maşină electrică ce are pe rotor patru poli magnetici aparenţi

obţinuţi prin intermediul magneţilor permanenţi sau printr-o înfăşurare de excitaţie
alimentată în c.c. Va rezulta un câmp magnetic fix şi constant în timp faţă de
armătura rotorică (Fig.1.11 a). Statorul este considerat fix iar armătura rotorică este
antrenată cu o viteză unghiulară Ω .

Considerând ca referenţial armătura rotorică, câmpul magnetic are în

dreptul polilor o valoare aproximativ constantă iar în zona interpolară o valoare
redusă datorită întrefierului mare.

14
 A
Armătură (referenţial) rotor
br(α)
Ω S αr
αs
0 π/4 3π/4 5π/4 7π/4 2π αr(g)
N N
B0 AR π/2 3π/2 5π/2 7π/2 4π αr(e)

α
S
AS
a) b)

Fig. 1.11. a) Schiţă explicativă privind producerea câmpului magnetic învârtitor de natură
mecanică
b) Curba câmpului magnetic în întrefier

În Fig. 1.11 b) este prezentată curba inducţiei magnetice în funcţie de

coordonata de poziţie (geometrică) α r(g) . Se poate observa că

α r ( g ) = 2π corespunde la două perioade ale curbei câmpului α r (e) = 2 ⋅ 2π , unde

α r (e) este denumit unghi electric. Totodată se poate observa că maşina are două

perechi de poli magnetici.

Dacă se notează cu p numărul perechilor de poli, atunci, în caz general,

rezultă:
α r ( e) = p ⋅ α r ( g ) (1.21)

În continuare coordonata de poziţie, unghiul geometric, α r ( g ) se va nota cu

αr .

Pe de altă parte, în sistemul de referinţa rotoric, curba câmpului magnetic

poate fi aproximată cu o variaţie cosinusoidală de amplitudine B0:

15
 br (α r ) = B0 cos( pα r ) (1.22)

Revenind la Fig. 1.11 se consideră o axă curentă (A) poziţionată la unghiul

α r faţă de axa de referinţă a armăturii rotorice (AR) şi la unghiul α s faţă de axa de
referinţă a armăturii statorice (AS). De asemenea axa de referinţă a armăturii
rotorice (AR) se află la unghiul α faţă de axa de referinţă a armăturii statorice
(AS). Deoarece rotorul este antrenat la o viteză unghiulară Ω , rezultă: α = Ωt .

Având în vedere precizările anterioare se obţine relaţia:

α s = α r + α = α r + Ωt  α r = α s − Ωt (1.23)

Considerând relaţiile (1.22) şi (1.23) în sistemul de referinţă statoric

inducţia magnetică va avea expresia:

bs (α s ) = B0 cos p (α s − Ωt ) = B0 cos( pα s − pΩt ) (1.24)

Astfel, în sistemul de referinţă statoric, o anumită valoare a inducţiei

magnetice într-un puct de coordonată α s şi timplul t se regăseşte într-un alt punct
şi la un alt moment dacă:
pα s − pΩt = const. (1.25)
Din diferenţierea relaţiei precedente, rezultă:
dα s
=Ω (1.26)
dt
Se poate observa că rezultă un câmp magnetic învârtitor a cărui viteză
unghiulară este egală cu viteza unghiulară a rotorului.

b) Câmp magnetic învârtitor obţinut pe cale electrică

16
 Câmpul magnetic învârtitor poate fi produs şi pe cale electrică de către o
înfăşurare polifazată simetrică parcursă de un sistem polifazat de curenţi.

De cele mai multe ori, în practică, se utilizează o înfăşurare trifazată

simetrică parcursă de un sistem trifazat simetric de curenţi. Înfăşurarea trifazată
simetrică este formată din trei înfăşurări monofazate decalate spaţial la 120º
electrice.

Elementul de bază al unei înfăşurări

este spira, mai multe spire identice înseriate
formează o bobină iar mai multe bobine

Fig. 1.12. Bobină plasată înseriate o înfăşurare.

în crestături

O înţelegere mai uşoară a producerii câmpului magnetic învârtitor pe cale

electrică presupune parcurgerea câtorva etape.
- Iniţial se consideră o bobină plasată pe armatura statorică şi parcursă de un
curent continuu i = I. Acest curent determină un câmp magnetic fix şi constant în
timp, vectorul inducţiei magnetice fiind perpendicular pe planul spirei. Din punct
de vedere al repartiţiei spaţiale a inducţiei magnetice se obţin două alternanţe
corespunzătoare celor doi poli magnetici, deci p=1 (Fig. 1.13).

Bm b(α)

α
I αe= αg=α
0 π/2 π 3π/2 2π
a) b)

Fig. 1.13. a) Câmpul magnetic produs de o spiră parcursă de un curent continuu

b) Repartiţia spaţială a câmpului magnetic

17
 Curba câmpului magnetic se poate aproxima cu o variaţie spaţială
sinusoidală de amplitudine Bm:
b(α ) = Bm sin(α ) (1.26)
- Dacă bobina este parcursă de un curent sinusoidal i = I m sin(ωt ) ,
amplitudinea inducţiei magnetice se va modifica în timp după variaţia în timp a
curentului i (Fig. 1.14). În acest caz curba câmpului magnetic va prezenta o
variaţie spaţială şi temporală, rezultând un câmp magnetic pulsatoriu:
b(α , t ) = Bm sin(ωt ) sin(α ) (1.27)

b(α)
i ωt=π/2 ωt=π/4;3π/4

π/2 5π/4 7π/4 ωt αe= αg=α

0 π/4 3π/4 π 3π/2 2π 0 π/2 π 3π/2 2π

ωt=5π/4;7π/4
a) ωt=3π/2 b)

Fig. 1.14. a) Câmpul magnetic produs de o spiră parcursă de un curent alternativ

b) Repartiţia spaţială a câmpului magnetic la anumite momente de timp

- Se consideră o înfăşurare trifazată simetrică, înfăşurare ce este realizată

din trei înfăşurări monofazate decalate spaţial la 120º electrice. Dacă p=1, atunci
conform relaţiei (1.21) rezultă α e = α g = 120 o . Astfel, de exemplu, se pot utiliza

trei bobine plasate pe armatura statorică decalate la 120º.

Cele trei înfăşurări (bobine) sunt notate cu U1-U2‚ V1-V2, W1-W2 (Fig. 1.14).
Dacă această înfăşurare este parcursă de un curent continuu iU = iV = iW = I rezultă
câmpuri magnetice fixe şi constante în timp de aceiaşi amplitudine decalate la
120º, câmpul magnetic rezultant fiind:

b(α ) = bU (α ) + bV (α ) + bV (α ) (1.28)

18
 Dar:

bU (α ) = Bm sin(α ) ; bV (α ) = Bm sin(α − 2π / 3) ; bW (α ) = Bm sin(α − 4π / 3) (1.29)

Din relaţiile (1.28) şi (1.29) se obţine:

b(α ) = Bm [sin(α ) + sin(α − 2π / 3) + sin(α − 4π / 3)] = 0 (1.30)

În concluzie, se obţine un câmp magnetic rezultant nul. Acest fapt poate fi

observat şi în Fig. 1.15 unde s-au reprezentat vectorii inducţiilor magnetice
aferente câmpurilor magnetice produse de cele trei spire.

V1 W2
BmU

U2 U1 B = B mU + B mV + B mW = 0
BmV BmW ( BmU = BmV = BmW )

W1 V2

Fig. 1.15. Câmpul magnetic produs de o înfăşurare trifazată alimentată în c.c.

Dacă înfăşurarea trifazată este parcursă de un curent sinusoidal

iU = iV = iW = I m sin(ωt ) se obţin câmpuri magnetice pulsatorii decalate la 120º de

amplitudini egale, câmpul magnetic rezultant fiind:

b(α , t ) = bU (α , t ) + bV (α , t ) + bV (α , t ) (1.31)

Considerând relaţia (1.27) rezultă:

19
 bU (α , t ) = Bm sin(ωt ) sin(α )
bV (α , t ) = Bm sin(ωt ) sin(α − 2π / 3) (1.32)
bW (α , t ) = Bm sin(ωt ) sin(α − 4π / 3)

Deci, câmpul magnetic rezultant este:

b(α , t ) = Bm sin(ωt ) ⋅ [sin(α ) + sin(α − 2π / 3) + sin(α − 4π / 3)] = 0 (1.33)

În continuare se analizează situaţia când înfăşurarea trifazată simetrică este

parcursă de un sistem trifazat simetric de curenţi (Fig. 1.16).

iU iV iW

iU = I m sin(ωt )
2π/3 π 2π ωt
0 4π/3 iV = I m sin(ωt − 2π / 3)
iW = I m sin(ωt − 4π / 3)

ωt=2π/3 ωt=4π/3
ωt=π

Fig. 1.16. Sistem trifazat simetric de curenţi

Se consideră în mod aleatoriu trei momente de timp, de exemplu:

3 3
- Dacă ωt = 2π / 3 atunci: iU = I m ; iV = 0 ; iW = − Im .
2 2
În acest caz vor rezulta trei câmpuri magnetice decalate spaţial la 120º cu
3 3
amplitudini: BmU = Bm ; BmV = 0 ; BmW = − Bm (Fig. 1.16).
2 2
Amplitudinea câmpului magnetic rezultant va fi:
B = B mU + B mV + B mW (1.34)

Având în vedere compunerea vectorială prezentată în Fig. 1.17 se poate

determina amplitudinea câmpului magnetic rezultant:

20
 3 3
B = 2⋅ ⋅ Bm ⋅ cos 30 o = Bm (1.35)
2 2

V1 W2
B
BmU
B
B mU
BmW
U2 U1
B mW
30º

W1 V2

Fig. 1.17. Câmpul magnetic rezultant la momentul ωt = 2π / 3

3 3
- Dacă ωt = π atunci: iU = 0 ; iV = I m ; iW = − I m şi respectiv:
2 2
3 3
BmU = 0 ; BmV = Bm ; BmW = − Bm
2 2
Amplitudinea câmpului magnetic rezultant se determină asemănător cu cazul
precedent rezultând:
3 3
B = 2⋅ ⋅ Bm ⋅ cos 30 o = Bm (1.36)
2 2

V1 W2 V1 W2

BmW
U2 U1 U2 U1
B BmV
BmV
BmU
B
W1 V2 W1 V2
ωt = π ωt = 4π / 3

Fig. 1.18. Câmpul magnetic rezultant la momentele ωt = π şi ωt = 4π / 3

3 3
- Dacă ωt = 4π / 3 atunci: iU = − I m ; iV = I m ; iW = 0 rezultând:
2 2
3 3
BmU = − Bm ; BmV = Bm ; BmW = 0
2 2

21
 Şi în acest caz se poate determina amplitudinea câmpului magnetic rezultant
3
obţinându-se: B = Bm .
2
În Fig. 1.18 s-a prezentat câmpul magnetic rezultant în cele două momente
de timp: ωt = π şi ωt = 4π / 3 .

Din cele prezentate anterior, respectiv analizând Fig. 1.17 şi Fig. 1.18, se
poate observa că la diferite momente de timp considerate în sens crescător, câmpul
magnetic rezultant are aceiaşi amplitudine dar vectorul inducţiei magnetice
rezultante prezintă o mişcare de rotaţie.

Dintr-un alt punct de vedere, pentru a obţine o repartiţie spaţială a câmpului

magnetic mai apropiată de o sinusoidă, înfăşurarea de pe fiecare fază (formată din
mai multe bobine) se repartizează pe periferia armăturii statorice.

Spre exemplu se consideră înfăşurarea U1-U2 formată din trei bobine ce se

repartizează în şase crestături (Fig. 1.19), bobinele fiind decalate spaţial cu unghiul
γ.

În acest caz curba câmpului magnetic rezultant aferent înfăşurării U1-U2 se

obţine prin însumarea celor trei curbe ale câmpurilor magnetice determinate de
cele trei bobine (curba punctată). Se poate observa că această curbă se apropie mai
mult de forma de undă a unei sinusoide.

22
 b
V1 W2

U1 2γ

γ 3π/2 2π α
U2 α
0 γ 2γ π/2 π

W1 V2

Fig. 1.19. Efectul repartizării înfăşurării asupra curbei câmpului magnetic

În general, dacă se consideră o înfăşurare trifazată simetrică prin care se

obţin p perechi de poli magnetici, înfăşurarea fiind parcursă de un sistem trifazat
simetric de curenţi va rezulta un câmp magnetic de inducţie:

b(α , t ) = bU (α , t ) + bV (α , t ) + bV (α , t ) (1.37)
Unde:
bU (α , t ) = Bm sin(ωt ) sin( pα )
bV (α , t ) = Bm sin(ωt − 2π / 3) sin( pα − 2π / 3) (1.38)
bW (α , t ) = Bm sin(ωt − 4π / 3) sin( pα − 4π / 3)

1
Dacă se utilizează relaţia trigonometrică sin a ⋅ sin b = [cos(a − b) − cos(a + b)]
2
în relaţii (1.38), rezultă:

Bm
bU (α , t ) = [cos(ωt − pα ) − cos(ωt + pα )]
2
B
bV (α , t ) = m [cos(ωt − pα ) − cos(ωt + pα − 4π / 3)] (1.39)
2
B
bW (α , t ) = m [cos(ωt − pα ) − cos(ωt + pα − 8π / 3)]
2

23
 Din relaţiile (1.37), (1.39) şi identitatea trigonometrică menţionată anterior
se obţine expresia inducţie magnetice:

3
b(α , t ) = Bm cos(ωt − pα ) (1.40)
2

Se observa că o anumită valoare a inducţiei magnetice într-un punct de

coordonată α şi timpul t se regăseşte într-un alt punct şi la un alt moment dacă:
ωt − pα = const.
Din diferenţierea relaţiei precedente, rezultă:
dα ω
Ω= = (1.42)
dt p
Ω
Deci câmpul magnetic învârtitor are viteza unghiulară Ω şi turaţia n = .
2π
Având în vedere relaţia (1.42) rezultă turaţia câmpului magnetic învârtitor:
Ω ω 2πf f
n= = = = (1.43)
2π 2π ⋅ p 2π ⋅ p p

1.5.2. Înfăşurări de curent alternativ

Considerând unele aspecte menţionate în paragraful precedent se poate

observa că pentru a obţine o formă de undă a câmpului magnetic mai apropiată de
o sinusoidă soluţia adoptată este repartizarea înfăşurărilor în mai multe crestături
uniform distribuite pe periferia armăturii.

capăt de
bobină
latură de latură de Constructiv înfăşurările sunt
ducere întoarcere
realizate din conductoare de cupru şi
y1
miez sunt formate din mai multe bobine
feromagnetic
înseriate, la rândul lor bobinele fiind
obţinute din mai multe spire înseriate.
Fig. 1.20. Elementele
componente ale unei spire

24
 Spira reprezintă o buclă de circuit ce prezintă două laturi (de ducere şi de
întoarcere) plasate în crestăturile miezului feromagnetic şi respectiv capetele de
bobină (porţiuni ale spirei aflate în exteriorul miezului feromagnetic) – Fig. 1.20.
Din punct de vedere constructiv există mai multe tipuri de înfăşurări,
realizarea acestora fiind dependentă de posibilităţile tehnologice şi având ca scop
obţinerea unei forme de undă a câmpului magnetic cât mai apropiată de o sinusoidă
dar şi economia de cupru.
În general, o înfăşurare se caracterizează prin următoarele elemente:
- numărul de faze: m;
- numarul de perechi de poli: p;
πD
- pasul diametral (pasul polar): yτ = , unde D este diametrul armăturii;
2p
- numărul de crestături pe pol şi fază: q;
- numărul de straturi;
- deschiderea bobinelor: y1;

Din punct de vedere al numărului de straturi înfăşurările pot fi într-un strat

când într-o crestătură se află o singură latură de bobină sau în două straturi când
într-o crestătură se află două laturi de bobină aferente, evident, a două bobine
diferite.

Având în vedere aceste elemente caracteristice, se poate menţiona şi o

clasificare a înfăşurărilor:
a) în funcţie de numărul de faze:
- monofazate;
- bifazate;
- trifazate;
- polifazate.
b) după numărul de straturi:
- într-un strat;

25
 - în două straturi.
c) în funcţie de deschiderea bobinelor:
- cu pas diametral: y1 = yτ ;
- cu pas scurtat: y1 < yτ ;
- cu pas lungit: y1 > yτ .
d) după valorile mărimii q:
- cu q întreg;
- cu q fracţionar.
e) după forma constructivă a bobinelor:
- înfăşurări în etaje: capetele de bobină se află în plane diferite;
- înfăşurări în coroană: capetele de bobină sunt în acelaşi plan.

Înfăşurare de c.a. într-un strat cu m = 3, p = 2, q =2, pas diametral, în

două etaje.
- Se determină numărul de crestături (Z). Deoarece q reprezintă numărul de
crestături pe pol şi fază, rezultă numărul de crestături:
Z = 2 p ⋅ m ⋅ q = 24 crestături
- Deoarece înfăşurarea este într-un strat, în fiecare crestătură se gaseşte o latură de
bobină. Deci numărul de bobine utilizate este:
Z
Nb = = 12 bobine
2
- Numărul de bobine pe fază va fi:
Nb
N bf = = 4 bobine
m
- Bobinele aferente unei faze (Nbf) se grupează în grupe de bobine, numărul
grupelor de bobine fiind egal cu numărul perechilor de poli deoarece o grupă de
bobine realizează o pereche de poli magnetici. În cazul de faţă cele 4 bobine
aferente unei faze se grupează în 2 grupe de câte 2 bobine.
- Pasul diametral se determină în număr de crestături:

26
 Z
yτ = = 6 crestături
2p

- Înfăşurarea fiind cu pas diametral rezultă că deschiderea bobinei este:

y1 = yτ = 6 crestături

- Deoarece înfăşurarea este simetrică înfăşurările de pe fiecare fază sunt decalate

spaţial cu 2π / m sau, în general, cu 2π / m + 2kπ unde k ∈ N . Rezultă că
2π
începuturile înfăşurărilor a două faze succesive sunt decalate la: y f = + 2kπ .
m
Această relaţie se prelucrează matematic:
2π ⋅ p 2πp ⋅ m ⋅ k Z Z
yf = + = + ⋅ m ⋅ k = 2q + 2q ⋅ m ⋅ k , k ∈ N . Deci, decalajul
m⋅ p p⋅m m⋅ p m⋅ p
dintre începuturile a doua faze succesive, determinat în număr de crestături, este
dat de relaţia: y f = 2q + 2q ⋅ m ⋅ k unde k ∈ N . Considerând k = 0 , rezultă:

y f = 4 crestături.

Având aceste mărimi determinate se poate reprezenta în plan desfăşurat

schema înfăşurării. Astfel, sunt marcate cele 24 de crestături în care se plasează
bobinele înfăşurării. Bobinele aferente unei grupe sunt concentrice, iar grupele de
bobine au capetele de bobină poziţionate în plane diferite (Fig. 1.21. a).

27
 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24

V1 V2
U1 U2
W2 W1 a)
b

b)

Fig. 1.21. a) Schema desfăşurată a unei înfăşurări de c.a. într-un strat

m = 3, p = 2, q =2, pas diametral, în două etaje
b) Curba câmpului magnetic corespunzătoare schemei de înfăşurare

Corespunzător acestei scheme de înfăşurare se poate trasa curba câmpului

magnetic obţinut atunci când înfăşurarea este parcursă de un sistem trifazat
simetric de curenţi. Această repartiţie spaţială a câmpului magnetic se determină la
un anumit moment de timp ales aleatoriu.
De exemplu se alege momentul de timp: ωt = 2π / 3 .
3 3
Corespunzător vor rezulta curenţii: iU = I m ; iV = 0 ; iW = − Im .
2 2
Se poate observa că în acest caz bobinele fazei U1-U2 sunt parcurse de un
3
curent iU = I m , bobinele fazei V1-V2 nu sunt parcurse de curent, iar bobinele
2

28
 3
fazei W1-W2 sunt parcurse de curentul iW = − I m de aceiaşi valoare dar de semn
2
contrar faţă de curentul iU .
Câmpul magnetic rezultant se obţine prin însumarea câmpurilor magnetice
date de bobinele fiecărei faze, câmpuri magnetice dependente, evident, de valoarea
şi sensul curentului de parcurge bobinele.

Pentru a facilita procedura de însumare se marchează (cu „^”) pe schema de

înfăşurare sensurile curenţilor pe fiecare latură de bobină.
Însumarea punct cu punct a curbelor câmpurilor magnetice produse de
fiecare bobină are ca rezultat o creştere sau o scădere a inducţiei magnetice în
funcţie de sensul şi valoarea curentului în latura de bobină corespunzătoare.
Dacă se aplică această procedură grafică va rezulta forma de undă a
câmpului magnetic prezentată în Fig. 1.21 b).

Pe de altă parte, corespunzător schemei de înfăşurare prezentate anterior, se

poate determina steaua tensiunilor electromotoare sau steaua crestăturilor prin
care se reprezintă sub formă vectorială t.e.m induse în laturile bobină aflate în
crestături.

Unghiul electric dintre două tensiuni electromotoare corespunzătoare la două

360 o
crestături vecine este: γ e = p ⋅ γ p = p ⋅ = 30 o , în Fig. 1.22 a) fiind prezentată
Z
steaua tensiunilor electromotoare.

29
 V1-V2
W
V 16 15
17
4 23
5 3
17 U1-U2
18 14 20
6 2 24 11 14
U
30 ° 18 52 8
12
19 7 1 13 6
9 1 7 13 19
3 10
U
8 12 21 4
20 24
15 22
9 10 11
21 23 16
22 V
W
a) b)
W1-W2

Fig. 1.22. a) Steaua tensiunilor electromotoare pentru înfăşurarea cu m = 3, p = 2, q =2;

b) Tensiunile electromotoare rezultante corespunzătoare celor trei faze

Înfăşurare de c.a. într-un strat cu m = 3, p = 2, q =3/2, pas diametral, în

două etaje.
În mod asemănător cu cazul precedent se parcurg următoarele etape de
calcul:
- Se determină numărul de crestături:
Z = 2 p ⋅ m ⋅ q = 18 crestături

- Deoarece înfăşurarea este într-un strat, în fiecare crestătură se gaseşte o latură de

bobină, rezultă numărul de bobine:
Z
Nb = = 9 bobine
2
- Numărul de bobine pe fază:
Nb
N bf = = 3 bobine
m
- Bobinele aferente unei faze (Nbf) se grupează în grupe de bobine, numărul
grupelor de bobine fiind egal cu numărul perechilor de poli deoarece o grupă de

30
bobine realizează o pereche de poli magnetici. Deci cele 3 bobine aferente unei
faze se grupează în 2 grupe: o grupă va avea 2 bobine iar cealată 1 bobină.
- Pasul diametral se determină în număr de crestături:
Z
yτ = = 4.5 crestături
2p
- Înfăşurarea realizându-se cu pas diametral rezultă că deschiderea bobinelor va fi:
- grupa cu 2 bobine va avea deschiderea de 4 crestături;
- grupa cu 1 bobină va avea deschiderea de 5 crestături.
- Decalajul dintre începuturile a doua faze succesive, determinat în număr de
crestături, este dat de relaţia: y f = 2q + 2q ⋅ m ⋅ k unde k ∈ N . Considerând k = 0 ,

rezultă: y f = 3 crestături.

În Fig. 1.23 a) se prezintă schema desfăşurată a înfăşurării, bobinele având

capetele de bobină poziţionate în plane diferite.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18

V1 V2
U1 U2
W2 W1
a)
b

b
)
Fig. 1.23. a) Schema desfăşurată a unei înfăşurări de c.a. într-un strat
m = 3, p = 2, q =3/2, pas diametral, în două etaje
b) Curba câmpului magnetic corespunzătoare schemei de înfăşurare

31
 În mod asemănător cu cazul înfăşurării precedente şi în acest caz se poate
trasa curba câmpului magnetic obţinut atunci când înfăşurarea este parcursă de un
sistem trifazat simetric de curenţi la momentul de timp: ωt = 2π / 3 .
Pentru acest moment de timp rezultă curenţii:
3 3
iU = I m ; iV = 0 ; iW = − Im .
2 2
Aplicând procedura grafică descrisă anterior va rezulta forma de undă a
câmpului magnetic prezentată în Fig. 1.23 b).
Corespunzător acestei scheme de înfăşurare se poate determina steaua
tensiunilor electromotoare. Unghiul electric dintre două tensiuni electromotoare
360o
corespunzătoare la două crestături vecine este: γ e = p ⋅ γ p = p ⋅ = 40 o .
Z

V1-V2

12 W 13
V 13
4 3 18 U1-U2
17 15
11 4 2
2 9
14 U 14 6
5 1
40° 10
1 10 11 7 5
U 3 8
15 6
9 16
18
12
7 8
16 17 V
W
a) b)

W1-W2

Fig. 1.24. a) Steaua tensiunilor electromotoare pentru înfăşurarea cu m = 3, p = 2, q =3/2;

b) Tensiunile electromotoare rezultante corespunzătoare celor trei faze

32
 Înfăşurare de c.a. în două straturi cu m = 3, p = 2, q =2, pas diametral, în
coroană.
- Numărul de crestături:
Z = 2 p ⋅ m ⋅ q = 24 crestături

- Deoarece înfăşurarea este în două straturi, în fiecare crestătură se gasesc două

laturi de bobină, rezultă numărul de bobine:
N b = Z = 24 bobine

- Numărul de bobine pe fază:

Nb
N bf = = 8 bobine
m
- Bobinele aferente unei faze (Nbf) se grupează în grupe de bobine, numărul
grupelor de bobine fiind egal cu numărul polilor deoarece o grupă de bobine
realizează un pol magnetic. Astfel cele 8 bobine aferente unei faze se grupează în 4
grupe de câte 2 bobine.
- Pasul diametral se determină în număr de crestături:
Z
yτ = = 6 crestături
2p

- Înfăşurarea realizându-se cu pas diametral rezultă că deschiderea bobinelor va fi:

y1 = yτ = 6 crestături

- Decalajul dintre începuturile a doua faze succesive, determinat în număr de

crestături: y f = 2q + 2q ⋅ m ⋅ k unde k∈N . Considerând k = 0, rezultă:

y f = 4 crestături.

În Fig. 1.25 a) este prezentată schema desfăşurată a înfăşurării pe faza U1-

U2, bobinele având capetele de bobină poziţionate în acelaşi plan.

33
 de la 1
la 20 de la 2
la 19

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24

de la
20
la 1

la 2
de la 2

U1 U2
a)
b

b)

Fig. 1.25. a) Schema desfăşurată a unei înfăşurări de c.a. în două straturi – faza U1-U2
m = 3, p = 2, q = 2, pas diametral, în coroană
b) Curba câmpului magnetic corespunzătoare schemei de înfăşurare

În Fig. 1.25 b) este prezentată forma de undă a câmpului magnetic obţinută

atunci când înfăşurarea este parcursă de un sistem trifazat simetric de curenţi la
momentul de timp ωt = 2π / 3 , pentru acest moment de timp curenţii pe fazele
3 3
înfăşurării având valorile: iU = I m ; iV = 0 ; iW = − I m . Se poate observa că se
2 2
obţine o formă de undă similară cazului înfăşurării într-un strat dar cu amplitudine
dublă.

34
1.5.3. Cuplul electromagnetic al maşinilor electrice

Se consideră iniţial cazul general al unei maşini electrice formată din două
armături (A1 şi A2) mobile una faţă de alta. Armătura A1 este de cilindrică iar
armătura A2 este sub formă cilindrică având în secţiune o formă neregulată,
întrefierul maşinii nefiind constant. Pentru simplificare, armătura A2 se echivalează
cu o armătură cilindrică şi se consideră un întrefier echivalent δ şi respectiv o
permeabilitate magnetică absolută echivalentă a întrefierului μ.
Se notează cu l lungimea axială a armăturilor şi cu R raza medie la nivelul
întrefierului echivalent. De asemenea armătura A2 execută o mişcare de rotaţie
faţă de armătura A1 cu viteza unghiulară Ω. Coordonatele α1 şi α2 sunt
coordonatele unei axe curente faţă de cele două armături (Fig. 1.26).

Ωt
A2

α2 α1
Ω

R A1
A2 δ

A1

Fig. 1.26. Schema de principiu a unei maşini electrice rotative

Având în vedere teorema forţelor generalizate, dezvoltarea unui cuplu se

realizează pe baza variaţiei energiei magnetice în raport cu deplasarea relativă a
armăturilor convertorului.
Energia magnetică a sistemului se poate determina considerând densitatea de
volum a energiei magnetice (wm) :
Wm =  wm dv (1.44)

35
 Pe de altă parte densitatea de volum a energiei magnetice este dată de
relaţia:
1 2
wm = ⋅b (1.45)
2µ
Unde: b – inducţia câmpului magnetic; μ – permeabilitatea magnetică
absolută.
Dacă se consideră energia magnetică localizată între cele două armături la
nivelul întrefierului echivalent elementul de volum dv se poate calcula cu relaţia:
dv = l ⋅ δ ⋅ ( Rdα ) (1.46)
Relaţiile (1.44), (1.45) şi (1.46) conduc la expresia energiei magnetice:
2π
1 1
Wm =  ⋅ b 2 ⋅ l ⋅ δ ⋅ R ⋅ dα (1.47)
2
0
µ

Din relaţia precedentă se poate observa că energia magnetică este

dependentă de mai multe mărimi dintre care lungimea maşinii (l) şi raza (R) sunt
constante. În schimb, ceilalţi parametri: permeabilitatea magnetică absolută (μ),
întrefierul (δ) şi inducţia câmpului magnetic (b) pot fi variabili în funcţie de
coordonata α. În acest sens rezultă relaţia:
2π
R ⋅l 1
Wm =  ⋅ b 2 ⋅ δ ⋅ dα (1.48)
2
0
µ

Conform teoremei forţelor generalizate, cuplul electromagnetic instantaneu

este dat de variaţia energiei magnetice în raport cu deplasarea relativă a
armaturilor:
 dWm 
m=  (1.49)
 dε  ceilalti parametri = ct .

Unde: ε = α1 − α 2 = Ωt reprezintă deplasarea relativă a armăturilor.

Pentru ca maşina să dezvolte un cuplu instantaneu nenul este necesar ca

energia magnetică să fie variabilă în funcţie de deplasarea relativă a armăturilor,
deci:

36
 2π
R ⋅l 1
Wm =  ⋅ b 2 ⋅ δ ⋅ dα = f (ε (t )) (1.50)
2
0
µ

Relaţia precedentă conduce la condiţia de existenţă a unui parametru variabil

în timp în speţă un câmp magnetic variabil în timp.

Pe de altă parte cuplul electromagnetic mediu pe o perioadă T este dat de

relaţia:
T
1
M =  mdt (1.51)
T
0

Pentru a se obţine un cuplu electromagnetic mediu nenul cuplul instantaneu

m trebuie să fie constant în timp sau să fie o funcţie asimetrică în raport cu timpul.
Condiţia de asimetrie poate fi obţinută fie printr-o anizotropie de formă (δ), fie
printr-o anizotropie de material magnetic (μ). Prima situaţie reprezintă categoria
maşinilor reactive, iar cea de-a doua categoria maşinilor cu histerezis.

În continuare se va considera situaţia cea mai des întâlnită în domeniul

maşinilor electrice şi anume cazul armăturilor cilindrice ce determină câmpuri
magnetice învârtitoare de natură electrică sau de natură mecanică.

Inducţiilor magnetice corespunzătoare câmpurilor magnetice învârtitoare

aferente armăturilor A1 şi A2 sunt date de relaţiile:

b1 = Bm1 cos(ω1t − p1α1 − ϕ1 )

(1.52)
b2 = Bm 2 cos(ω 2 t − p 2α 2 − ϕ 2 )

Prin intermediul defazajelor φ1 şi φ2 se are în vedere valorile inducţiilor magnetice

la momentul t = 0 şi respectiv la poziţia α = 0 .
În acest caz câmpul magnetic rezultant va fi:

b = b1 + b2 (1.53)

37
 Dacă se consideră permeabilitatea magnetică a celor două armături foarte
mare, energia magnetică va fi localizată doar la nivelul întrefierului. În
concordanţă cu relaţia (1.47) în care întrefierul (δ) lungimea maşinii (l) şi raza (R)
sunt constante, energia magnetică va avea expresia:

2π
l ⋅δ ⋅ R 2
Wm = b dα (1.54)
2µ 0
0

Cuplul electromagnetic instantaneu este dat de variaţia energiei magnetice în

raport cu deplasarea relativă a armaturilor. În cazul de faţă deplasarea relativă este
reprezentată de defazajul ϕ = ϕ1 − ϕ 2 , considerând constantă amplitudinea
inducţiilor electromagnetice.
 dW 
m= m (1.55)
 dϕ  Bm1 ; Bm 2 = ct.

Din relaţiile (1.53) şi (1.54) rezultă:

2π 2π 2π
l ⋅δ ⋅ R l ⋅δ ⋅ R l ⋅δ ⋅ R
Wm =  b12 dα1 +  b22 dα 2 +  b1 ⋅ b2dα1 (1.56)
2µ0 2 µ0 µ0
0 0 0

Se notează cu:
2π
l ⋅δ ⋅ R
Wm1 =  b12 dα1
2µ 0
0
2π
l ⋅δ ⋅ R
Wm 2 =  b22 dα 2 (1.57)
2µ 0
0
2π
l ⋅δ ⋅ R
Wm12 =
µ0  b1 ⋅ b2 dα 2
0

Deci energia magnetică poate fi exprimată sub forma:

Wm = Wm1 + Wm 2 + Wm12 , rezultând cuplul electromagnetic instantaneu:

 dWm1   dWm 2   dWm12 

m =   +   +   (1.58)
 dϕ  B m1 = ct.  dϕ  Bm 2 = ct.  dϕ  B m1 ; Bm 2 = ct.

38
 Dacă se introduc în relaţiile (1.57) expresiile inducţiilor câmpurilor
magnetice date de relaţiile (1.52) se obţine:
2π 2π
l ⋅δ ⋅ R l ⋅δ ⋅ R
Wm1 =  b12 dα1 = ⋅ Bm1  cos 2 (ω1t − p1α1 − ϕ1 ) dα1
2µ 0 2µ 0
0 0
(1.59)
2π 2π
l ⋅δ ⋅ R l ⋅δ ⋅ R
Wm 2 =  b22 dα 2 = ⋅ Bm 2  cos 2 (ω 2 t − p 2α 2 − ϕ 2 ) dα 2
2µ 0 2µ0
0 0

2π 2π
l ⋅δ ⋅ R l ⋅δ ⋅ R
Wm12 =
µ0  b1b2 dα1 = µ0
⋅ Bm1 ⋅ Bm 2  cos(ω1t − p1α1 − ϕ1 ) cos(ω 2 t − p 2α 2 − ϕ 2 ) dα1
0 0
Calculând pentru mărimile Wm1 şi Wm2 cele două integralele se obţine ca
rezultat valoarea π, iar relaţiile (1.59) devin:
l ⋅δ ⋅ R
Wm1 = ⋅ Bm1 ⋅ π
2µ 0
(1.60)
l ⋅δ ⋅ R
Wm 2 = ⋅ Bm 2 ⋅ π
2µ0

Se poate observa că s-au obţinut două mărimi constante ce nu contribuie la

obţinerea cuplului electromagnetic instantaneu, derivatele acestor mărimi fiind
nule.

În cazul celei de-a treia componente a energiei magnetice Wm12 se

transformă produsul de cos în sumă şi se efectuează următoarele prelucrări
matematice:
2π
l ⋅δ ⋅ R
Wm12 = ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2  cos(ω1t − p1α1 − ϕ1 ) cos(ω 2 t − p 2α 2 − ϕ 2 )dα1 =
µ0 0
2π
l ⋅δ ⋅ R
= ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2  cos(ω1t − p1α1 − ϕ1 − ω 2 t + p 2α 2 + ϕ 2 )dα1 +
2µ 0
0
2π
l ⋅δ ⋅ R (1.61)
+ ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2  cos(ω1t − p1α1 − ϕ1 + ω 2 t − p 2α 2 − ϕ 2 )dα1 =
2µ 0
0
2π
l ⋅δ ⋅ R
= ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2  cos[(ω1 − ω 2 )t − ( p1α1 − p 2α 2 ) − (ϕ1 − ϕ 2 )]dα1 +
2µ 0
0
2π
l ⋅δ ⋅ R
+ ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2  cos[(ω1 + ω 2 )t − ( p1α1 + p 2α 2 ) − (ϕ1 + ϕ 2 )]dα1
2µ 0
0

39
 Pe de altă parte α1 − α 2 = Ωt , rezultă α 2 = α1 − Ωt . Înlocuind în relaţia (1.60)
se va obţine:
2π
l ⋅δ ⋅ R
Wm12 = ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2  cos[(ω1 − ω 2 )t − ( p1 − p 2 )α1 − p 2 Ωt − (ϕ1 − ϕ 2 )]dα1 +
2µ 0
0 (1.62)
2π
l ⋅δ ⋅ R
+ ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2  cos[(ω1 + ω 2 )t − ( p1 + p 2 )α1 + p 2 Ωt − (ϕ1 + ϕ 2 )]dα1
2µ 0
0

Analizând cei doi termeni ai expresiei (1.62) se poate observa că pentru a

obţine o valoare nenulă pentru componenta Wm12 a energiei magnetice este necesar
ca cel puţin una din cele două integrale să fie nenulă. Această condiţie implică:
p1 − p 2 = 0 sau p1 + p 2 = 0 . Deoarece p1 şi p2 reprezintă numărul perechilor de poli,

deci sunt numere naturale, rezultă singura condiţie posibilă:

p1 = p 2 (1.63)
Deci, condiţia ca maşina electrică să dezvolte un cuplu electromagnetic
instantaneu este ca cele două cele două armături să aibă acelaşi număr de perechi
de poli magnetici.
În acest caz cea de-a doua integrală din relaţia (1.62) este nulă şi această
relaţie devine:
l ⋅δ ⋅ R
Wm12 = ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2 ⋅ 2π ⋅ cos[(ω1 − ω 2 )t − p 2 Ωt − (ϕ1 − ϕ 2 )] +
2µ 0
2π
l ⋅δ ⋅ R (1.64)
+ ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2  cos[(ω1 + ω 2 )t − 2 pα1 + p 2 Ωt − (ϕ1 + ϕ 2 )]dα1 =
2µ 0
0
l ⋅δ ⋅ R
= ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2 ⋅ π ⋅ cos[(ω1 − ω 2 )t − p 2 Ωt − (ϕ1 − ϕ 2 )]
µ0

Deoarece ϕ = ϕ1 − ϕ 2 şi p1 = p2 = p energia magnetică va avea următoarea

expresie matematică:
l ⋅δ ⋅ R
Wm12 = ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2 ⋅ π ⋅ cos[(ω1 − ω 2 − pΩ)t − ϕ ] (1.65)
µ0

Considerând relaţiile (1.58) şi (1.65) se obţine expresia cuplului

electromagnetic instantaneu:

40
  dWm12  l ⋅δ ⋅ R
m =   = ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2 ⋅ π ⋅ sin[(ω1 − ω 2 − pΩ)t − ϕ ] (1.66)
 dϕ  Bm1 ; B m 2 = ct . µ0

Se observă că expresia cuplului electromagnetic instantaneu este o funcţie

sinusoidală de perioadă:
2π
T= (1.67)
ω1 − ω 2 − pΩ
Cuplul electromagnetic mediu dezvoltat de maşina electrică este:
T
1
M =  mdt (1.68)
T
0

Având în vedere relaţiile (1.66) şi (1.68) se obţine expresia cuplului

electromagnetic mediu:
T
1 l ⋅δ ⋅ R
M= ⋅ ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2 ⋅ π  ⋅ sin[(ω1 − ω 2 − pΩ)t − ϕ ]dt (1.69)
T µ0 0

Cuplul electromagnetic mediu este diferit de zero doar dacă argumentul

funcţiei sinusoidale din relaţia precedentă este nul:
ω1 − ω 2 − pΩ = 0 (1.70)
Deci:
ω1 ω2
= + Ω ⇔ Ω1 = Ω 2 + Ω (1.71)
p p
Se observă că maşina electrică dezvoltă un cuplu electromagnetic mediu
dacă vitezele unghiulare ale câmpurilor magnetice învârtitoare aferente celor
două armături sunt egale. Aplicând condiţia (1.69) în relaţia (1.68) va rezulta
expresia cuplului electromagnetic mediu:
l ⋅δ ⋅ R ⋅π
M =− ⋅ Bm1 ⋅ Bm 2 ⋅ sin ϕ (1.72)
µ0
În concluzie, o maşina electrică cu armaturi ce determină câmpuri magnetice
învârtitoare poate dezvolta cuplu electromagnetic mediu dacă:
- cele două armaturi au acelaşi număr de perechi de poli;
- câmpurile magnetice învârtitoare sunt sincrone.

41