Introducere

Costurile, productivitatea si pretul sunt concepte care se afla in

stransa corelatie, unul neputand exista fara actiunea celorlalte doua.
Activitatea economica presupune un consum de factori de productie, in
urma caruia se realizeaza produse, indiferent ca aceste se exprima in bunuri sau
in servicii.
Unitatea economica isi stabileste tipul de produse pe care intentioneaza
sa le produca si cantitatea lor. Totodata, evalueaza modul de combinare a
factorilor de productie si se orienteaza catre categoria de clienti careia se
adreseaza produsul sau. In functie de toate aceste aspecte, se stabileste volumul
de activitate al firmei si, implicit, cheltuielile de factori de productie. Aceste
cheltuieli sunt evaluate in expresie baneasca si se vor regasi intotdeauna in
rezultatul obtinut, respectiv in pretul produsului. O importanta majora in
evaluarea costurilor si respectiv a pretului de vanzare, o are productivitatea,
componenta de baza in desfasurarea activitatii firmei, fara de care aceasta nu
poate obtine profit.

COSTURILE

Costul reprezinta factorul fundamental al succesului firmei. El reflecta, in

expresie baneasca, consumul de factori de productie in cadrul firmei, in vederea
obtinerii unei anumite cantitati de bunuri si servicii.
Sistemul factorilor de productie, respectiv productia, reprezinta
activitatea depusa cu scopul de a transforma resursele disponibile din societate,
urmarind crearea de bunuri si servicii menite a intra in consum. Factorii de
productie reprezinta totalitatea elementelor care participa, intr-un fel sau altul, la
producerea de bunurii si servicii.
Cei trei factori de productie traditionali sunt : capitalul, munca si
natura. In afara de acestia insa, au aparut o serie de neofactori, provenind din
dezvoltarea tehnicii, tehnologiei si a comunicatiilor.

1. CAPITALUL, ca factor de productie, este definit prin totalitatea bunurilor

economice, produse eterogene si reproductibile utilizate in productie si /sau
distributia si comercializarea de bunuri si servicii. Cu alte cuvinte, capitalul este
constituit din stocul de active fizice.
Bunurile capital sunt considerate ca fiind acele bunuri care nu sunt
produse pentru a satisface nevoile directe de consum ale oamenilor, ci pentru a
fi folosite in productie ; din acest motiv, elementele care formeaza capitalul sunt
denumite capital tehnic.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic format din bunuri
de lunga durata (cladiri, masini) care participa la mai multe cicluri de productie
consumandu-se treptat si inlocuindu-se dupa mai multi ani de utilizare.
Capitalul fix se regaseste in cost prin intermediul amortizarii, care poate fi fizica
sau morala.
Uzura fizica consta in pierderea treptata a capacitatii de functionare a
capitalului fix datorita folosirii lui in procesul de productie sau datorita actiunii
distructive a agentilor naturali.
Uzura morala reprezinta deprecierea capitalului fix inainte de a ajunge la
limita maxima a utilizarii capacitatii productive datorita efectului introducerii
continue a progresului tehnic.
Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii prime,
materiale, combustibili, semifabricante etc, de care dispun agentii economici.
Procesul de formare a capitalului se realizeaza avand ca sursa investitiile.
Acestea reprezinta cheltuielile pe care le fac agentii economici pentru
dezvoltarea capacitatiilor de productie, pentru refacerea si ameliorarea acestora,
precum si pentru cresterea stocului de capital.
Intreprinzatorul dispune de abilitati care ii permit organizarea si
desfasurarea unor activitati economice profitabile.

2. MUNCA, privita ca factor de productie, este reprezentata de totalitatea

resurselor umane (fizice si intelectuale) care sunt efectiv antrenate in activitatea
economica.
Latura calitativa a muncii este pusa in valoare de nivelul de pregatire
profesionala si de volumul cunostintelor generale, tehnico-stiintifice.
Durata muncii exprimata prin numarul saptamanal de ore de munca, iar
calitatea muncii este conditia fundamentala a ridicarii eficientei muncii (direct
sau indirect). Din acest motiv trebuie urmarite urmatoarele aspecte :
- cresterea nivelului general de educatie si de pregatire profesionala a
resurselor de munca ;
- promovarea unui sistem eficient de motivare a oamenilor ;
- asigurarea unui nivel ridicat de sanatate a salariatilor ;
- asigurarea unei calitati ridicate pentru ceilalti factori de productie.
Munca se regaseste in costuri sub forma salariului, respectiv prin suma de
bani platita salariatului care utilizeaza capitalul fix, si care actioneaza asupra
capitalului circulant, mai exact asupra materiilor prime, in vederea transformarii
lor in produse.

3. NATURA - Factorul natura (pamant) reprezinta totalitatea resurselor

naturale (suprafetele agricole, padurile, apele,aerul, resursele productive) pe care
oamenii le pot utiliza, adopta si transforma conform intereselor lor de consum.
Factorul pamant se reflecta in pret prin sumele de bani platite de
intreprindere pentru procurarea sau folosirea lui, la care se adauga noile
cheltuieli efectuate in vederea protejarii lui.
Cele 2 categorii de costuri care influenteaza pretul final al bunurilor si/sau
serviciilor, sunt :
I. Costul de productie
II. Costul de oportunitate.

COSTUL DE PRODUCTIE

Costul de productie exprima totalitatea cheltuielilor efectuate de un agent

economic pentru realizarea unui bun sau serviciu. El se caracterizeaza
prin faptul ca include toate cheltuielile necesare pentru sustinerea ofertei si ca se
regaseste in pretul de vanzare al produsului. Costul de productie este cea mai
importanta componenta a pretului, deci il influenteaza in mod direct. De aceea
este absolut necesar ca intreprinderea sa urmareasca permanent evolutia
costurilor si nivelul lor.
Scopul oricarui intreprinzator este de a obtine profit, iar acest profit este
exprimat in mod cert prin diferenta dintre pretul de vanzare si costurile de
productie. In vederea indeplinirii scopului propus, unitatea economica va
elabora strategia costurilor, intrucat asupra preturilor nu poate interveni,
intrucat pretul este stabilit de piata, el ramane acelasi, indiferent de costurile
firmei.
Trebuie definit aici costul mediu sau unitar, care are urmatoarele
componente:
Costul total mediu (CTM) rezultat prin impartirea costului mediu la
cantitatea produsa
CTM = CT / Q
Costul fix mediu (CFM) rezultat prin impartirea costului fix la cantitatea
produsa
CFM = CF / Q
Costul variabil mediu (CVM) rezultat prin impartirea costului variabil
la cantitatea produsa
CVM = CV / Q
Costul marginal (CM) care reprezinta cresterea de cost fata de costul
total in cazul producerii unei unitati aditionale de produs.
In primul rand, intreprinderea trebuie sa isi extinda activitatea pana cand
va obtine un volum de productie in care costul marginal (CM) este egal cu
venitul marginal (VM).
CM = VM
Venitul marginal reprezinta cresterea inregistrata in totalul venitului prin
vanzarea unei unitati suplimentare de produs.
Aceasta inseamna ca pentru concurenta perfecta,
VM = P,
deci firma devine maxim profitabila atunci cand:
CM = VM = P
Productia de maxima eficienta se va obtine atunci cand costul total
mediu (CTM) va avea aceeasi valoare cu costul marginal (CM), insa relatia
dintre cele doua costuri nu este directa, ci indirecta. Astfel, cand CM este in
perioada de descrestere, CTM este in crestere, si invers. Firma va trebui sa
gaseasca relatia optima intre CTM si CM, respectiv sa determine care este limita
maxima a productiei la care CTM este minim.

Costurile fixe reprezinta acele cheltuieli care sunt independente de

volumul productiei, care raman neschimbate. Din aceasta categorie fac parte:
amortizarea capitalului fix, asigurarile, cheltuielile cu chiriile, s.a..m.d.
Costurile variabile sunt acele costuri care depind de volumul productiei,
deci se modifica in acelasi sens cu aceasta. Aici putem enumera cheltuielile cu
salariile, cu consumul de energie electrica si apa, cu materiile prime, s.a.m.d.
Trebuie mentionat aici ca o parte din aceste costuri variaza strict proportional
cu productia (de exemplu costurile cu materiile prime), dar unele nu (de
exemplu plata orelor suplimentare).

COSTUL DE OPORTUNITATE
Costul de oportunitate sau costul alternativ exprima evaluarea cantitatilor
de bunuri care nu vor putea fi produse din cauza producerii unui alt bun
determinat. Costul de oportunitate este sinonim cu costul de productie atata
timp cat nu exista control de monopol asupra resurselor. Cu alte cuvinte, este
vorba de productia pe care o putem prevedea, a altor bunuri sau servicii.
Costul de oportunitate are doua componente:
Costul explicit sau costul de buzunar reprezinta platile efectuate de
catre unitatea economica in vederea obtinerii de materii prime, materiale,
energie, forta de munca, etc, adica costurile cu procurarea si aducerea de factori
din afara firmei, necesare firmei.
Costul implicit reprezinta platile efectuate de firma din resursele
proprietarilor ei, adica acele plati care presupun un consum din capitalul
existent al firmei, cu ar fi: amortizarea activelor, consumul de munca al
proprietarilor firmei care indeplinesc anumite activitati, etc.
Costul de oportunitate reprezinta suma costurilor implicite si explicite.
Aceasta este reprezentarea teoretica a conceptului de cost de oportunitate, din
punct de vedere contabil, insa, se considera cost de productie costul explicit si
doar partial din costul implicit. Elementele de genul cheltuielilor de munca al
proprietarilor ce efectueaza servicii pentru firma, nu sunt luate in considerare de
catre economistii contabili, si aceasta datorita faptului ca aceste cheltuieli
implicite sunt mai greu de determinat.
 PRODUCTIVITATEA

Productivitatea oglindeste eficienţa cu care sunt folosite resursele umane,

naturale şi financiare de care dispune firma.
Unitatea economica trebuie sa aiba in vedere ca resursele alocate sa fie de
asa natura gestionate, incat maximizarea productiei sa aiba loc prin marirea
randamentului, nu apelandu-se la suplimentarea consumului de factori. De
asemenea, este vorba de optim sau gestiune optimala, atunci cand se urmareste
ca un volum de productie dat sa se realizeze cu costuri minime.
Realizarea optimului producatorului presupune existenta unor alegeri
posibile, intr-un anumit cadru de miscare. Optimul producatorului este
considerat, totodata stare de echilibru, deoarece, in acest caz, producatorul nu
mai este nevoit sa caute alta solutie.
Practic, productivitatea oglindeste un dublu proces:
- marirea cantitatii de produse si servicii ce se obtin la fiecare unitate de efort, si
- micsorarea cheltuielilor cerute de producerea fiecarei unitati de produs sau
serviciu.
Astfel, sporirea productivitatii muncii da expresia concentrata
perfectionarilor ce au loc în conditiile de productie.
La sporirea productivitatii muncii concura un numar variat de factori.
Principalele categorii sunt:
1) Factorii tehnici care au în vedere nivelul atins de stiinta, tehnica,
tehnologie la un moment dat
2) Factorii economici si sociali sunt cei legati de organizarea productiei si a
muncii atat la nivel micro cat si la nivel macroeconomic, conditiile de munca si
viata.
3) Factorii umani si psihologici, cei legati de pregatirea scolara, nivelul de
cultura, adaptabilitate la conditiile de munca, satisfactia pe care le-o ofera
aceasta, viata de familie, influenta religiei si a traditiei în alegerea meseriei.
4) Factori naturali referitori la conditiile de clima, fertilitatea solului,
accesibilitatea resurselor naturale.
5) Factori de structura care influenteaza nivelul productivitatii muncii prin
schimbarile survenite în structura pe ramuri si subramuri a economiei nationale.
Dintre caile de marire a productivitatii muncii, cele mai importante sunt:
automatizarea, robotizarea, promovarea tehnicilor noi, innoirea productiei,
perfectionarea organizarii productiei si a muncii, pregatirea si perfectionarea
resurselor umane, cointeresarea materiala a muncii.

Automatizarea robotizarea, promovarea tehnicilor noi – coordonate esentiale

ale progresului tehnic contemporan. Acestea atrag dupa sine sporirea
productivitatii deoarce asigura obtinerea unei productivitati mai mari cu aceleasi
cheltuieli de munca, favorizeaza diminuarea celorlate cheltuieli pe produs si în
general, realizarea de economii.
Modernizarea capacitatilor de productie existente, consta in imbunatatirea
parametrilor sai tehnico functionali, în vederea reducerii consumului de materii
prime si energie electrica, ridicarea gradului de siguranta în exploatare, cresterea
vitezei de lucru.

Innoirea productiei prin perfectionarea caracteristicilor constructive,

functionale, estetice, ergonomice, în vederea satisfacerii la un nivel înalt calitativ
are implicatii si asupra cresterii productivitatii muncii. Masinile si utilajele este
recomandabil a se innoi la 5-6 ani în medie. Mentinerea în fabricatie a unor
produse cu un nivel tehnic scazut, realizate cu tehnologii învechite conduce la
scaderea gradului de competitivitate.

Perfectionarea organizarii productiei si a muncii reprezinta un proces

complex, cu caracter dinamic si de continuitate, care presupune adaptarea de
catre conducerile unitatilor economice a unui ansamblu de masuri si folosirea
de metode si tehnici stabilite pe baze de studii. Presupune calcule tehnico-
economice, care tin seama de noile descoperiri ale stiintei, pentru asigurarea
unui cadru optim functional. Asigurarea unor fluxuri continue de fabricatie,
sincronizarea efectuarii în timp a diferitelor activitati, incarcarea optima a
utilajelor, folosirea rationala a timpului de lucru, buna organizare a activitatilor
cu caracter auxiliar, imbunatatirea activitatii de reparatie si întretinere,
perfectionarea activitatii de transport intern si depozitare, etc, sunt doar cateva
aspecte care ar putea conduce la cresterea productivitatii.

Pregatirea si perfectionarea pregatirii resurselor umane. Formarea

profesionala si perfectionarea continua, reprezinta principala cale de
autovalorificare si dezvoltare a factorului uman, de valorificare superioara a
potentialitatilor creative si anticipative ale omului. De aceasta depinde
receptivitatea si viteza de adaptare la nou.

Cointeresarea materiala conditioneaza veniturile populatiei de rezultatele lor

în munca. In aceasta directie, o importanta deosebita o are aplicarea unui sistem
de repartitie care, pe de o aprte, sa determine cĆt mai corect marimea salariului
fiecarui lucrator, adica ceea ce i se cuvine dupa munca depusa si, pe de alta
aprte, sa asigure un sistem de norme de munca în pas cu progresul, prin care sa
se stabileasca aportul fiecaruia la activitatea generala a firmei. Orice neglijare în
acest domeniu se va reflecta intotdeauna nefavorabil mai devreme sau mai
tarziu, in sensul unei insuficiente cointeresari.
 PRETUL

O definitie a pretului, unanim acceptata, este cea formulata inca din

antichitate de catre Aristotel si Xenofon care prezinta pretul ca o cantitate de
moneda pe care cumparatorul este dispus si o poate oferi producatorului
(vanzatorului) in schimbul produsului pe care acesta il prezinta pe piata. Acesta
este pretul absolut. El exprima, in cea mai mare masura sub aspect calitativ si
structural, un ansamblu de informatii furnizate reciproc de catre participantii la
schimb, in functie de raportul dintre cerere si oferta, pe de o parte, si de cadrul
legislativ pe de alta parte, avand caracter dinamic, divers si reglementat.
Pretul de piata este pretul posibil, care poate oscila intre limite de piata,
aceasta acceptand intotdeauna un pret posibil minim si unul maxim. Acest pret,
care este de fapt si pretul real al produsului, este pretul acceptat de comparator,
a carui cerere exprima puterea sa de cumparare, cat si de vanzator, care
reprezinta efortul depus pentru produsul scos pe piata. El nu este unic, iar
limitele sale sunt impuse atat de vanzator, care urmareste un pret cat mai mare,
cat si de comparator, ale carui interese sunt pentru un pret cat mai scazut.
Indiferent de piata, pretul indeplineste mai multe functii:
1. functia de evaluare a cheltuielilor si rezultatelor.
2. functia de corelare a cererii cu oferta – se refera la tendinta pretului de a
se forma in jurul nivelului sau de echilibru, respectiv cea la care cererea
corespunde cu oferta.
3. functia de informare a participantilor la viata economica – pretul este cel
care reflecta situatia pietei, respectiv raportul dintre cerere si oferta.
4. functia de motivatie a producatorilor.

In prezent, pretul este influentat de o multitudine de factori, care

determina tendinta de amplificare a functiilor sale. Acesti factori sunt:
- cresterea cererii pentru servicii;
- persistenta inflatiei;
- aparitia unor noi tipuri de produse;
- progresul tehnologic;
- cresterea concurentei externe.

Piata economica cunoaste o mare varietate de preturi. Din punctul de

vedere al puterii de influenta al agentilor economici, distingem:
 preturi libere – care se formeaza in conditiile in care nici unul din agentii
pietei nu influenteaza unilateral nivelul acestora.
 preturi administrate (reglementate) – care se formeaza sub actiunea
agentilor economici dominanti pe piata, sau a statului. Aceste preturi apar
in conditii de concurenta imperfecta. Dintre acestea, se cuvin enumerate:
preturile de monopot, de oligopol sau cele de monopson. Acest tip de
preturi se nasc atunci cand statul impune o limita superioara sau
 inferioara pentru pretul unui produs (bun sau serviciu), in functie de
balanta cerere-oferta.

Un alt criteriu de clasificare a preturilor este acela al sistemului de

comercializare:
 preturi fara TVA, reprezentand preturile care acopera costurile agentului
economic, adica ale factorilor economici.
 Preturi cu TVA, reprezentand de fapt pretul de cumparare.

Dupa nivelul si rolul pretului, intalnim:

 Preturi inalt-active
 Preturi inalt-pasive
 Preturi joase-active
 Preturi joase-pasive.