CAPITOLUL V

CONłINUTUL DREPTULUI COMUNITAR

AL MEDIULUI

5.1. ProtecŃia naturii

5.1.1. ProtecŃia diversităŃii biologice şi

conservarea naturii

Statele membre ale Uniunii Europene acoperă o mare parte a Europei, iar diversitatea
climatului, solurilor şi activităŃilor umane a creat o diversitate a mediilor naturale şi seminaturale.
Reglementări în aceste domenii au fost adoptate ca urmare a aplicării unor obligaŃii rezultate
din aderarea Uniunii Europene la diferite tratate şi convenŃii internaŃionale.
In Europa, mai mult de 1000 de specii de plante şi 150 de specii de păsări sunt pe cale de
dispariŃie. Pentru combaterea acestei situaŃii s-au adoptat măsuri de conservare a faunei şi florei
sălbatice, cum ar fi protejarea anumitor specii de păsări (Directiva nr.79/409/CEE), a puilor de focă
(Directiva nr.83/129/CEE)100, a cetaceelor (Regulamentul nr.348/81/CEE) sau a delfinilor (Decizia
nr.1999/22/CE)101 şi de conservare a habitatelor naturale (Directiva nr.92/43/CEE)102.
Măsurile de protejare s-au îndreptat şi spre limitarea comerŃului cu păsări sau animale
sălbatice (Regulamentul nr. 338/97/CE)103, adoptarea unor standarde minime de locuire pentru
animalele din grădinile zoologice (Directiva nr.1999/22/CE)104 sau de protecŃie a animalelor folosite
în scopuri experimentale (Directiva nr.86/609/CEE).
Uniunea Europeană este parte în numeroase convenŃii, cum ar fi ConvenŃia de la Berna
privind conservarea europeană a faunei şi florei sălbatice şi a habitatelor naturale (Decizia
nt.82/72/CEE); ConvenŃia de la Bonn, privind conservarea speciilor migratoare (Decizia
nr.82/461/CEE), ConvenŃia de la Rio de Janeiro privind diversitatea biologică (Decizia

100
Scopul Directivei nr.83/129/CEE privind importul în statele membre al pieilor şi blănurilor puilor de focă şi al
produselor derivate din acestea este de a interzice importul şi comercializarea pe teritoriul statelor membre a anumitor
produse de focă (OJL 091 09/04/1983,p.30).
101
Prin Directiva 1999/22/CE se urmăreşte protejarea faunei sălbatice şi conservarea biodiversităŃii prin adoptarea de
către statele membre a măsurilor privind funcŃionarea şi inspecŃia grădinilor zoologice. De asemenea, Directiva
stabileşte cerinŃele aplicabile grădinilor zoologice, modul de eliberare a licenŃelor de funcŃionare şi de efectuare a
inspecŃiilor, autorităŃile competente şi penalităŃile aplicabile (OJL 094 09.04.1999, p.24).
102
Scopul Directivei nr.92/43/CEE din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi a faunei şi florei
sălbatice este de a contribui la asigurarea biodiversităŃii prin conservarea habitatelor naturale şi a florei şi faunei
sălbatice în teritoriul european. Directiva precizează măsurile privind conservarea habitatelor naturale şi a habitatelor
speciilor, criteriile care stau la baza determinării habitatelor, procedura de întocmire a listelor cu siturile protejate şi de
înaintare către comisie, precum şi procedura de întocmire a planurilor de management al conservării (OJL 206
22.07.1992 p.7).
103
Regulamentul stabileşte procedura de introducere în statele membre a speciilor, de export sau re-export, de
respingere a cererilor pentru permise sau certificate şi derogări. Sunt stabilite responsabilităŃile autorităŃilor competente,
ştiinŃifice şi de management, procedurile de monitorizare şi investigare, de comunicare a informaŃiilor şi sancŃiunile ce
pot fi aplicate (OJL 061 03.03.1997 p.1).
104
Directiva are drept scop protejarea faunei sălbatice şi conservarea biodiversităŃii prin adoptarea de către statele
membre a măsurilor privind funcŃionarea şi inspecŃia grădinilor zoologice.
91
nr.93/626/CEE), precum şi ConvenŃia de la Canberra privind conservarea resurselor maritime vii
din regiunea Antarcticii (Decizia nr.81/691/CEE).

5.1.2. Protejarea pădurilor

Protejarea pădurilor de poluarea aerului şi de incendii se realizează prin intermediul a două

acte normative comunitare.
Regulamentul nr.3528/86/EEC stabileşte o schemă de protejare a pădurilor împotriva
poluării atmosferice şi prevede măsuri de sprijinire a statelor membre în stabilirea unui inventar al
daunelor aduse în acest mod fondului forestier şi a unei reŃele de puncte de observaŃie. Acest
document a contribuit la dezvoltarea proiectelor pilot şi a experimentelor de teren destinate unei mai
bune înŃelegeri a efectelor poluării atmosferice asupra pădurilor. Astfel, prevederile Regulamentului
au fost preluate într-o schemă de monitorizare a ecosistemelor forestiere europene, denumită “Focus
Pădurea” (COM (2002) 404.
Regulamentul 2158/92/EEC are drept scop asigurarea unei protecŃii sporite pădurilor prin
reducerea numărului mare de incendii şi a zonelor distruse de acestea.
Pentru cooperarea cu terŃe state în domeniul silviculturii şi pentru protejarea şi conservarea
pădurilor, a fost adoptat Regulamentul nr.2494/2000/CE, prin care se acordă asistenŃă tehnică
acestor Ńări. Cooperarea privind dezvoltarea silviculturii, prin identificarea domeniilor în care a fost
necesară acordarea de asistenŃă, a fost făcută şi prin Comunicarea COM (1999) 554. De asemenea,
au fost publicate planuri de acŃiune de promovare a biodiversităŃii, de conservare a resurselor
naturale, a agriculturii, a pisciculturii şi de cooperare economică şi dezvoltare (COM (2001) 162).
5.1.3. Regimul organismelor modificate genetic

ActivităŃile care implică organisme modificate genetic105 obŃinute prin tehnicile

biotehnologiei moderne, sunt supuse unui regim special de reglementare, autorizare şi administrare.
Aceste activităŃi includ:
- utilizarea în condiŃii de izolare a microorganismelor modificare genetic;
- introducerea deliberată în mediu şi pe piaŃă a microorganismelor modificate genetic vii;
- importul organismelor/microorganismelor modificate genetic106.
Reglementarea comunitară în acest domeniu vizează două aspecte: utilizarea limitată şi
eliberarea deliberată a acestora.107
In acest sens, Directiva nt.90/219/CEE stabileşte reguli comune în cadrul UE referitoare la
utilizarea microorganismelor modificate genetic (MMG) în laboratoarele de cercetare şi în industrie
şi, totodată, măsurile adecvate de protejare a sănătăŃii umane şi a mediului faŃă de orice risc apărut
din activităŃile care folosesc MMG.
Directiva cuprinde proceduri asupra planurilor de urgenŃă şi de răspuns în caz de accident.
In cazul producerii unui accident, utilizatorul trebuie să înştiinŃeze autorităŃile naŃionale competente,
iar statul membru al Uniunii Europene respectiv este Ńinut să se asigure că au fost luate măsurile ce
se impun într-o asemenea situaŃie, să alerteze imediat celelalte state membre care pot fi afectate, să
informeze Comisia Europeană, să analizeze accidentele şi să recomande acŃiuni adecvate pentru
evitarea unor accidente similare în viitor.
De asemenea, Directiva nr.90/220 CEE conŃine reguli privind eliberarea prudentă a
organismelor modificate genetic (OMG) în mediu în scopuri de cercetare şi dezvoltare, precum şi
cerinŃe clare referitoare la protejarea informaŃiei confidenŃiale şi respectiv a informaŃiei minime ce
este accesibilă opiniei publice.

105
Organism modificat genetic – orice organism, cu excepŃia fiinŃelor umane, în care materialul genetic a fost modificat
printr-o modalitate ce nu se produce natural prin împerechere şi/sau recombinare naturală (OrdonanŃa de UrgenŃă, nr
195/2005 privind protecŃia mediului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.1196 din 30.XII.2005)
106
Art.39 alin.2 din OUG nr.195/2005.
107
Mircea DuŃu, op.cit., vol.II, 1998, p.287.
92
 Această informaŃie conŃine: descrierea OMG, numele şi adresa notificatorului, scopul
eliberării, locul eliberării, metode şi planuri de monitorizare a OMG şi pentru reacŃii în caz de
urgenŃă.

5.1.4. Cooperarea europeană în domeniul

conservării naturii

Conservarea naturii la nivelul întregului continent sau în zone semnificative ale acestuia se
realizează prin intermediul mai multor convenŃii.

a) ConvenŃia privind conservarea vieŃii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa

(ratificată de România prin Legea nr.13 din 1993).
Obiectivul proclamat al convenŃiei este acela de a asigura conservarea florei şi faunei
sălbatice şi a habitatelor lor naturale, în special a speciilor şi habitatelor a căror conservare necesită
cooperarea mai multor state şi de a promova o astfel de cooperare.
ConvenŃia conŃine aspecte referitoare la:
- protecŃia habitatelor (cap.II);
- conservarea speciilor (cap.III);
- dispoziŃii speciale privind speciile migratoare (cap.IV).
Documentul acordă o atenŃie deosebită mecanismelor de control. Astfel, rapoartele se
transmit după fiecare sesiune de către comitetul permanent ori Consiliul Europei către noile state –
părŃi sau pentru toate statele la fiecare patru ani. De asemenea, părŃile realizează un raport bianual
asupra derogărilor permise de la convenŃie, iar “dosarele deschise”, instituite în 1984, culeg
plângerile particularilor şi ale organizaŃiilor neguvernamentale în scopul găsirii unei soluŃii
favorabile dificultăŃilor ivite în aplicarea convenŃiei.

b) ConvenŃia privind protecŃia şi dezvoltarea

durabilă a CarpaŃilor
Semnată la 22 mai 2003 la Kiev, ConvenŃia are ca obiectiv promovarea unei strategii pentru
protecŃia şi dezvoltarea deosebită a CarpaŃilor, prin îmbunătăŃirea calităŃii vieŃii, stabilizarea
economiilor locale şi comunităŃilor, urmărindu-se conservarea valorilor naturale şi a moştenirii
naturale.
Principiile cooperării menŃionate în ConvenŃie sunt: protecŃia şi prevenirea, poluatorul
plăteşte, participarea publicului şi implicarea particularilor, planificarea şi managementul integrat
ale terenurilor şi resurselor de apă, abordarea programatică şi ecosistemică.
Angajamentele PărŃilor stipulate în ConvenŃie se referă la: abordarea integrată a resurselor
solului, conservarea şi utilizarea diversităŃii biologice, planificarea teritoriului, managementul
integrat şi durabil al apei, silvicultura şi agricultura durabile, turismul şi transporturile durabile,
moştenirea naturală, evaluarea mediului ş.a.

c) ConvenŃia europeană a peisajului

Conform acestei convenŃii, peisajul reprezintă „o porŃiune determinată a teritoriului, aşa
precum este ea prevăzută pentru fiinŃele umane al cărui aspect rezultă din acŃiunea factorilor
naturali şi umani şi interrelaŃiile acestora” (art.1).
Obiectul acestei convenŃii este de a asigura protecŃia, gestionarea şi amenajarea teritoriului
Europei prin stabilirea de principii generale, aplicarea de măsuri de intervenŃie şi organizarea unei
cooperări internaŃionale.
Sub raport instituŃional, Comitetul European al Peisajului, format din reprezentanŃii statelor-
părŃi, asigură promovarea şi controlul convenŃiei. La cererea colectivităŃilor locale ori regionale,
Comitetul European al Peisajului atribuie marca “Peisaj european” pentru trei ani, fără posibilitate
de reînnoire.

93
 Totodată, comitetul întocmeşte „Lista peisajelor de interes european”, reprezentând
„peisajele naŃionale ori transfrontaliere care prezintă un caracter excepŃional şi relevă un interes
particular pentru ansamblul cetăŃenilor europeni”.

d) Acordul privind conservarea liliecilor din

Europa
Obiectivul acestui acord constă în adoptarea de măsuri de conservare a liliecilor, având în
vedere pericolul care îi ameninŃă, ca urmare a degradării habitatului, perturbarea locurilor de
adăpost şi utilizarea anumitor pesticide.
Potrivit acordului, statele părŃi au ca obligaŃii: interzicerea capturării, deŃinerii sau uciderii
deliberate a liliecilor, cu excepŃia cazurilor permise de către autoritatea competentă, identificarea
acelor situri din interiorul ariei sale de jurisdicŃie care sunt importante pentru starea de conservare,
inclusiv pentru adăpostul şi protecŃia liliecilor, promovarea conştientizării publicului asupra
importanŃei conservării liliecilor, stabilirea unui organism responsabil cu acordarea de consultanŃă
în materie.
Conform acordului, fiecare parte are obligaŃia de a adopta măsurile juridice şi administrative
necesare implementării sale la nivel naŃional, fără afectarea dreptului fiecărui stat de a adopta
măsuri mai stricte referitoare la conservarea liliecilor.
România a aderat la acest acord prin Legea nr.90 din 20 mai 2000.

5.2. Regimul de protecŃie a apelor

5.2.1. ConsideraŃii generale

Ca resursă naturală esenŃială desfăşurării tuturor proceselor biologice din natură, apa
prezintă o importanŃă deosebită pentru existenŃa vieŃii şi înfăptuirea tuturor activităŃilor umane.
De-a lungul timpului, utilizarea apei a înregistrat o intensificare şi diversificare continuă,
ajungându-se la folosirea apei nu numai pentru nevoi gospodăreşti, ci şi în numeroase procese
tehnologice. Totodată, creşterea explozivă a populaŃiei, gradul ridicat de urbanizare, apariŃia unor
industrii noi mari consumatoare de apă şi în acelaşi timp producătoare de efecte adverse asupra
apei, dar şi asupra mediului în general, au determinat apariŃia şi accentuarea fenomenului cunoscut
sub denumirea de „secătuire şi poluare a apelor”.
Calculele au demonstrat că, la fiecare 15 ani, consumul de apă se dublează. In scopul
asigurării accesului tuturor oamenilor la resursele naturale de apă, Adunarea Generală a ONU a
adoptat, în anul 1980, o rezoluŃie prin care a proclamat intervalul 1980-1990 ca „Deceniu
internaŃional pentru apa potabilă”. Această iniŃiativă a fost luată în urma constatării că în Ńările în
curs de dezvoltare trei 3 persoane din 5 sunt lipsite de apă potabilă108.
In literatura de specialitate s-a subliniat că problema apei este „grav complicată” de cel puŃin
două cauze:
- lipsa completă sau insuficienŃa lucrărilor care să facă posibilă utilizarea în scopuri sociale şi
economice a întregului stoc de apă al fluviilor, râurilor, lacurilor şi apelor subterane,
permiŃând aducerea apei la locul, în cantitatea şi la timpul necesar;
- poluarea crescândă a apelor, atât a celor interioare, cât şi a celor maritime şi oceanice109.

5.2.2. EvoluŃia politicii europene în domeniul apelor

Încă din anul 1968 Consiliul Europei a adoptat Carta Europeană a Apei, document cu o

108
Dumitra Popescu, TendinŃe privind colaborarea statelor în domeniul protecŃiei cursurilor de apă internaŃionale
împotriva poluării, în Studii juridice nr.3/1986, p.242.
109
N.N. Constantinescu, Economia protecŃiei mediului natural, Bucureşti, Ed. Politica, 1976, p.260.
94
deschidere regională şi care enumeră principiile generale în materie.
Ceea ce atunci apărea ca „linii de avut în vedere pentru viitor”, sunt astăzi realităŃi
necontestate, cum ar fi: resursele de apă nu sunt inepuizabile; calitatea apei trebuie să fie protejată
în funcŃie de utilizarea ei; apa este un patrimoniu universal; apa nu are frontiere110.
Tot în cadrul Consiliului Europei, la 16 septembrie 1968, a fost semnat Acordul european
asupra limitării folosirii detergenŃilor nebiodegradabili în procesele de spălare şi curăŃare.
Ulterior, politica europeană în domeniul apelor s-a axat pe următoarele etape:
- Etapa I, corespunzătoare perioadei 1970-1980, a cărui obiectiv general a fost protecŃia surselor de
apă;
- Etapa a II-a, cuprinsă între anii 1981-2000 care a avut ca obiectiv general reducerea poluării la
sursă;
- Etapa a III-a, după anul 2000, ce are drept obiectiv general gospodărirea durabilă a apelor.
Politica europeană în domeniul apei dezvoltată în prima etapă a urmărit protecŃia surselor de
apă prin impunerea unor standarde de calitate a mediului (EQS – Environmental Quality Standards),
care stabilesc criterii şi limite specifice pentru resursele de apă.
Dintre directivele adoptate în această perioadă amintim:
- Directiva 75/440/EEC privind calitatea apelor de suprafaŃă;
- Directiva 79/869/EEC privind metodele de prelevare şi analiză a apelor de suprafaŃă;
- Directiva 76/160/EEC privind calitatea apei de îmbăiere;
- Directiva 78/659/EEC asupra calităŃii apelor dulci ce necesită protecŃie sau îmbunătăŃire pentru a
susŃine viaŃa peştilor;
- Directiva 79/923/EEC asupra calităŃii apelor pentru moluşte;
- Directiva 80/92/EEC, amendată de Directiva 98/83/EC, privind calitatea apei destinate
consumului uman.
In ceea ce priveşte reducerea poluării la sursă, obiectiv caracteristic celei de a doua etape, au
fost stabilite valori limită admisibile (ELV – Emission Limit Values) pentru evacuarea poluanŃilor
în mediul acvatic.
Printre directivele din această etapă enumerăm:
- Directiva 76/464/EEC privind poluarea creată de evacuarea unor substanŃe periculoase în mediul
acvatic al ComunităŃii şi următoarele 7 Directive subsidiare:
1. Directiva 82/176/EEC referitoare la mercurul din electroliza clor-alcanilor;
2. Directiva 84/156/EEC referitoare la mercurul din alte sectoare decât electroliza clor-alcanilor;
3. Directiva 83/513/EEC referitoare la cadmiu;
4. Directiva 84/491/EEC referitoare la hexaclorciclohexan;
5. Directiva 86/280/EEC referitoare la tetraclorura de carbon, DDT, pentaclorfenol;
6. Directiva 88/347/EEC referitoare la drimeri, hexaclorbutan, hexaclorbutadienă, cloroform;
7. Directiva 90/415/EEC referitoare la 1,2 dicloretan, tricloretilenă, percloretilenă, triclorbenzen.
- Directiva 80/68/EEC privind protecŃia apelor subterane împotriva poluării create de unele
substanŃe periculoase;
- Directiva 91/676/EEC privind protecŃia apelor împotriva poluării cu nitraŃi proveniŃi din surse
agricole;
- Directiva 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate orăşeneşti;
- Directiva 98/83/CE privind calitatea apei destinate consumului uman;
După anul 2000, obiectivul politicii europene de mediu în domeniul protecŃiei apelor îl
constituie gospodărirea durabilă a resurselor de apă.
In acest scop, Directiva Cadru 2000/60/EC a Parlamentului şi Consiliului European
stabileşte cadrul de acŃiune pentru Ńările membre din Uniunea Europeană în domeniul politicii apei
şi recunoaşte bazinul hidrografic ca unitate naturală şi fundamentală pentru formarea, utilizarea şi
protecŃia apelor.
Directiva cadru aduce o serie de elemente noi, precum:

110
Daniela Marinescu, op.cit., p.147.
95
- gospodărirea apelor la nivel de bazin hidrografic;
- încadrarea stării apelor în cinci categorii de calitate;
- definirea stării de referinŃă pentru apele de suprafaŃă;
- definirea stării bune a apelor;
- definirea categoriei de ape puternic modificate antropic, pentru care obiectivul este obŃinerea
potenŃialului ecologic bun;
- clarificarea conceptului de reabilitare a râurilor.
Implementarea Directivei Cadru 2000/60/EC necesită în principal elaborarea Planului de
Management al Apelor pe Bazin Hidrografic, atât prin colaborarea Ńarilor membre ale Uniunii
Europene, cât şi a Ńărilor aflate în proces de aderare.
Acest Plan reprezintă instrumentul de planificare în domeniul apelor pe bazin hidrografic,
care, pe baza cunoaşterii stării cursurilor de apă, stabileşte obiective Ńintă pe o durată de 6 ani şi
propune măsuri pentru asigurarea surselor de apă, precum şi pentru atingerea „stării bune” a apelor
în vederea utilizării durabile.
Implementarea Directivei Cadru în domeniul apei este responsabilitatea fiecărui stat
membru al Uniunii Europene.
Din punct de vedere organizatoric, de aplicarea Directivei Cadru în domeniul apei răspunde
Comitetul Directorilor de Apă din Ńările membre ale Uniunii Europene, care coordonează grupe de
lucru în vederea realizării în mod unitar a metodologilor şi ghidurilor de implementare.
Uniunea Europeană prin instituŃiile sale a intervenit şi în domeniul protecŃiei apelor
subterane.
Conform documentelor comunitare, apele subterane sunt orice ape care se află sub suprafaŃa
solului în zona de saturaŃie şi care sunt în contact direct cu solul ori subsolul111.
Această categorie de ape poate fi poluată fie prin infiltrările şi deversările directe, fie
indirect, prin poluările care afectează apele de suprafaŃă ori solul.
Directiva nr.80/68 din decembrie 1979 stabileşte două liste de substanŃe care pot fi deversate
în apă numai în baza unei autorizări speciale, făcându-se distincŃie între deversările directe şi
indirecte.
Indiferent de natura deversării (directă sau indirectă), autorizarea trebuie să precizeze locul
acesteia, tehnica de utilizat, măsurile de precauŃie ce trebuie luate, dispozitivele de control, dar şi
măsurile care să permită supravegherea şi calitatea apelor subterane.

Totodată, statele membre trebuie să pună la dispoziŃia Comisiei Uniunii Europene, la cererea
acesteia, toate informaŃiile necesare asupra anchetelor efectuate de acestea, rezultatele obŃinute,
detalii asupra autorizaŃiilor acordate, măsurilor de control şi de supraveghere stabilite.
In ceea ce priveşte protecŃia şi conservarea mediului marin, directivele adoptate în acest
domeniu se pot grupa astfel:
- documente care definesc obiectivele de calitate ori alte exigenŃe ale apei destinate unei folosinŃe
specifice;
- directive care vizează anumite industrii sau unele sectoare specifice;
- documente care abordează problemele eliminării substanŃelor periculoase112.
O preocupare deosebită la nivelul Uniunii Europene o constituie poluările accidentale.
Astfel, a fost instituită o modalitate specială de acŃiune împotriva acestei forme de poluare, bazat pe
un sistem de informare comunitară şi mijloace operaŃionale de luptă împotriva poluării marine.
Sistemul operaŃional are drept obiectiv acordarea de asistenŃă administrativă şi tehnică
autorităŃilor care se confruntă cu un caz de urgenŃă.
In scopul protecŃiei apelor dulci, directivele Uniunii Europene au propus şi utilizat două
metode principale:
- fixarea de obiective de calitate a apelor;

111
Directiva nr.80/68 din 17 XI 1979 privind protecŃia apelor subterane contra poluării cauzate prin unele substanŃe
periculoase, JOCE nr. L.20 din 26 ianuarie 1980.
112
Mircea DuŃu, op.cit., 1998, p.291.
96
 - fixarea de valori limită, prin determinarea ratei de substanŃe interzise, în funcŃie de
folosinŃa destinată apei respective.
Constatându-se limitele acestei abordări113, după 1990 s-a trecut la o strategie „integrată şi
durabilă”, care presupune, pe de o parte, o acŃiune asupra potenŃialilor poluatori, în virtutea
principiului integrării exigenŃelor de mediu în definirea şi aplicarea altor politici comunitare, iar pe
de altă parte, realizarea unei protecŃii bazată pe resursă.
O prioritate a Uniunii Europene în domeniul protecŃiei apelor o constituie calitatea apei
potabile (Directiva nr.98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului uman). In prezent,
calitatea apei potabile este reglementată prin STAS 1342/1991 (elaborat în conformitate cu
prevederile OrganizaŃiei Mondiale a SănătăŃii), care conŃine o mare parte a prevederilor directivei.

5.2.3. ProtecŃia Dunării împotriva poluării

Cadrul juridic general al protecŃiei Dunării împotriva poluării transfrontiere este reprezentat
de trei grupe de norme internaŃionale: regulile şi principiile privind poluările transfrontaliere;
reglementările specifice care vizează cursurile de apă şi lacurile internaŃionale; reglementările
adoptate de către statele riverane în cadrul cooperării bilaterale şi zonale.
Principiile privind poluarea transfrontieră îşi au originea în Dreptul internaŃional cutumiar,
fiind proclamate iniŃial prin DeclaraŃia de la Stockholm din 1972 privind mediul. Acest document
stabileşte obligaŃia statelor de a lua toate măsurile astfel încât, activităŃile exercitate în limitele
jurisdicŃiei lor să nu cauzeze pagube mediului altor state. DeclaraŃia a fost preluată de textele
adoptate în cadrul ConferinŃei de la Rio de Janeiro asupra mediului şi dezvoltării (1992).
Alte principii cu caracter general care au drept scop protecŃia fluviului Dunărea: îndatorirea
de a informa statul străin despre proiectele care ar putea aduce atingere mediului lor şi de a-l
consulta înainte de a aproba proiectul, accesul oricărei persoane care ar putea fi afectată la proceduri
şi căi judiciare ş.a.
De asemenea, trebuie amintite regulile referitoare la responsabilitatea poluatorilor, dar şi
principiile prevăzute de ConvenŃia de la Espoo din 1991 cu privire la evaluarea impactului asupra
mediului în context transfrontier.
Reglementările specifice privind fluviile transfrontaliere şi lacurile internaŃionale sunt:
ConvenŃia privind protecŃia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere şi a lacurilor
internaŃionale, încheiată la Helsinki la 17 martie 1992114 şi ConvenŃia asupra dreptului referitor la
utilizarea cursurilor de apă în alte scopuri decât navigaŃia115.
ConvenŃia privind cooperarea pentru protecŃia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea,
Sofia, 1994116 face parte din categoria reglementărilor adoptate de către statele riverane în cadrul
cooperării bilaterale şi zonale.
Conform ConvenŃiei, sunt considerate „state dunărene” statele riverane care conŃin o parte
considerabilă din bazinul hidrografic al Dunării (respectiv o cotă care depăşeşte 2000 km pătraŃi din
totalul bazinului hidrografic), iar bazinul hidrografic al Dunării înseamnă o parte din bazinul
hidrografic al fluviului de care beneficiază părŃile contractante (art.1 lit.a şi b).
Obiectivele fundamentale stabilite de ConvenŃie sunt: gospodărirea durabilă şi echitabilă a
apelor, controlul pericolelor provocate de accidente cu substanŃe periculoase pentru apă, inundaŃii şi

113
A se vedea Mircea DuŃu, op.cit., 1998, p.292.
114
ConvenŃia a fost ratificată de România prin Legea nr.30 din 26.04.1995, publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr.81 din 3.05.1995.
115
Incheiată sub egida ONU la New York, 1997.
116
ConvenŃia a fost ratificată de Ńara noastră prin Legea nr.14 din 24.X.2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I,
nr.27.02.1995. PărŃile ConvenŃiei sunt: Austria, Bulgaria, CroaŃia, Cehia, Ungaria, Germania, Moldova, România,
Slovacia, Slovenia şi Comisia Europeană.
97
îngheŃ pe fluviul Dunărea.

Principiile care stau la baza tuturor măsurilor de protecŃie sunt „poluatorul plăteşte” şi
„principiul precauŃiei”, pentru a căror realizare se prevăd două reguli: folosirea celor mai bune
tehnici disponibile şi utilizarea celei mai bune practici de mediu (anexa 1 a ConvenŃiei).
Potrivit prevederilor art.2, pct.5, cooperarea în domeniul gospodăririi apei vizează
menŃinerea calităŃii generale a vieŃii, evitarea pagubelor ecologice de durată şi asigurarea protecŃiei
ecosistemelor, menŃinerea accesului continuu la resursele naturale, aplicarea unei abordări
preventive.
Obiectivul ConvenŃiei îl reprezintă o serie de activităŃi planificate sau în curs de realizare, în
măsura în care acestea produc sau pot produce impacte transfrontiere; evacuarea apelor uzate,
introducerea de nutrienŃi şi substanŃe periculoase; activităŃi şi măsuri planificate în domeniul
construcŃiilor hidrotehnice; exploatarea amenajărilor existente; manipularea substanŃelor
periculoase şi prevenirea accidentelor.
In scopul realizării obiectivelor şi prevederilor ConvenŃiei a fost înfiinŃată Comisia
internaŃională pentru protecŃia fluviului Dunărea, care îndeplineşte funcŃii de investigaŃii, de
propuneri şi recomandare, de pregătire a proiectelor iniŃiate de statele dunărene şi hotărăşte în
privinŃa cooperării cu organizaŃii internaŃionale sau naŃionale ori cu alte organisme interesate în
protecŃia şi utilizarea durabilă a apelor din bazinul Dunării.
ProtecŃia Dunării împotriva poluării este realizată şi prin intermediul altor reglementări,
dintre care amintim: Acordul din 16 septembrie 1993 dintre România şi Slovacia, ConvenŃia dintre
România şi Bulgaria din 9 decembrie 1991, Acordul dintre România şi Ungaria privind colaborarea
pentru protecŃia şi utilizarea durabilă a apelor de frontieră, semnat la 30 septembrie 2003, precum şi
alte documente bilaterale.

5.3. Regimul de protecŃie a solului

5.3.1. ConsideraŃii generale

Solul este stratul superior şi afânat al scoarŃei pământeşti în care se dezvoltă viaŃa vegetală.
El este un sistem strategic al biosferei care, în limite foarte largi, contribuie la dezintoxicarea
acesteia prin sistemele de biodegradare multiple pe care le pune la dispoziŃia ei117.
„Solul reprezintă o parte integrantă a ecosistemelor planetei şi este situat la interfaŃa dintre
suprafaŃa pământului şi structura de rocă. Estre subdivizat în straturi orizontale succesive, cu
caracteristici fizice, chimice şi biologice specifice şi are diferite funcŃii. Din punct de vedere al
istoriei utilizării solului şi din punct de vedere ecologic, conceptul de sol cuprinde, de asemenea,
roci sedimentare poroase şi alte materiale permeabile, împreună cu apa pe care acestea o conŃin şi
rezervele de apă subterană” (Consiliul Europei, 1990).
Principalii factori ai degradării solului sunt: eroziunea, despăduririle masive şi
deşertificarea. Sunt considerate ameninŃări pentru solul Ńărilor membre ale Uniunii Europene şi
contaminarea prin substanŃe nocive, degradarea structurii fizice ori chimice, precum şi utilizarea
abuzivă a terenurilor sau resurselor de apă.
De altfel, unul din obiectivele celui de al Şaselea Program de AcŃiune privind mediul are în
vedere protecŃia solului împotriva poluării şi a eroziunii, iar un pas pentru dezvoltarea unei strategii
în acest domeniu s-a făcut prin comunicarea Comisiei COM (2002) 179, intitulată „Către o strategie
tematică privind protecŃia solului”.

5.3.2. ProtecŃia solului

117
Mihai Berca, Ecologie generală şi protecŃia mediului, Ed. Ceres, Bucureşti, 2000, p.294.
98
 AcŃiunea comunitară de protecŃie a solului s-a desfăşurat, în mod deosebit, în cadrul politicii
agricole şi a urmărit, în special, rezolvarea problemelor degradării fizice118. Reglementările în acest
domeniu au vizat controlul adaosurilor de substanŃe organoclorurate în produsele agricole, utilizarea
pesticidelor sau erbicidelor în raport cu condiŃiile locale de mediu, protejarea solurilor împotriva
contaminării cu metale grele.
Dintre aceste reglementări amintim Directiva 797/85/CEE care susŃine acŃiunea statelor
membre ale Uniunii Europene de încurajare a practicilor agricole sănătoase din punct de vedere
ecologic. Conform acestei Directive, statele sunt autorizate să plătească agricultorilor pentru a
conserva practicile sănătoase din punct de vedere ecologic şi a se abŃine de la producŃia intensivă.
In aprilie 2002, Comisia Europeană a publicat comunicarea cu titlul „Către o strategie
tematică pentru protecŃia solului”, în cadrul căreia, pentru prima dată, problema protecŃiei solului
este tratată independent şi sunt prezentate problemele existente, precum şi funcŃiile şi trăsăturile
distinctive ale unei politici de mediu în această direcŃie.
La nivel internaŃional, protecŃia solului se realizează prin intermediul următoarelor
reglementări:
- Planul de acŃiune adoptat în cadrul ConferinŃei ONU privind deşertificarea, desfăşurată la Nairobi
în 1977;
- Carta mondială a solurilor, adoptată la 26 noiembrie 1981, în cadrul FAO;
- Agenda 21;

- ConvenŃia NaŃiunilor Unite privind lupta contra deşertificării în Ńările grav afectate de secetă
şi/sau deşertificare, în special în Africa, adoptată la Paris la 17 iunie 1994119.

5.4. Politica Agricolă a Uniunii Europene

5.4.1. EvoluŃia Agriculturii Uniunii Europene în

perioada 1957-1992
(Politica Agricolă Comună)

Politica Agricolă Comună (PAC) a fost elaborată pentru a înfrunta situaŃia determinată de
deficitul produselor alimentare.
Fundamentul acestei politici este reprezentat de prevederile art.39 şi 47 ale Tratatului de la
Roma.
PriorităŃile Politicii Agricole Comune sunt difinite de art. 39, după cum urmează:
- creşterea productivităŃii;
- asigurarea unor standarde decente de viaŃă comunităŃilor agricole, stabilizarea pieŃei;
- asigurarea rezervelor alimentare;
- furnizarea către consumatori a produselor alimentare la preŃuri rezonabile.
Începând cu anul 1965, Fondul European de Orientare şi GaranŃie Agricolă (FEOGA) a
devenit instrumentul financiar al Politicii Agricole Comune (PAC) şi face parte din fondurile
structurale.
Fondul European de Orientare şi GaranŃie are ca scop susŃinerea pieŃei de produse agricole
prin menŃinerea preŃurilor europene deasupra celor mondiale, susŃinându-se, astfel, fermierii şi
veniturile lor.
Dacă situaŃia se deteriorează, iar preŃurile scad sub un nivel dat (aşa numitul preŃ de
intervenŃie), FEOGA şi organismele naŃionale aferente cumpără produse de la fermieri şi le
depozitează. Pe lângă cheltuielile de intervenŃie, depozitare şi rambursare, secŃia de garanŃie
finanŃează şi asistenŃa în producŃie, prelucrare şi marketing.

118
Mircea DuŃu, op.cit., 1998, p.288.
119
Ratificată de România prin Legea nr.111/1998, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 222 din 17.06.1998.
99
 Sectorul de garanŃie asigură asistenŃă financiară diferitelor obiective planificate de politica
structurală, urmărind, în special: stabilizarea tinerilor fermieri; scheme de modernizare a fermelor;
asistenŃa fermelor în zone muntoase şi arctice; investiŃii în prelucrarea şi marketingul produselor de
ferme; dezvoltarea zonelor rurale.

5.4.2. Reforma Politicii Agrare Comune

(PAC – 1992)

Reforma Politicii Agrare Comune a început în anul 1992 şi a avut drept obiective:
- reducerea treptată a preŃurilor agricole;
- controlul producŃiei prin limitarea utilizării factorilor de producŃie;
- introducerea unor măsuri suplimentare, precum:
a) schema agri-ecologică, care are drept scop încurajarea practicilor agricole ce protejează
mediul (Regulamentul 2078/92);
b) pensionarea anticipată, măsură prin care se acordă sprijin fermierilor care au cel puŃin 55 ani
şi doresc să iasă la pensie (Regulamentul 2079/92);
c) ajutorul de împădurire, prin care se asigură o alternativă terenurilor agricole (Regulamentul
2080/92).
Reforma PAC se caracterizează prin trecerea de la o politică de susŃinere a preŃurilor la o
politică de ajutor (creşterea suportului veniturilor prin premii pentru cheltuielile compensate şi
limitate ale produselor vegetale şi animale afectate de reducerile de preŃuri.
In ceea ce priveşte rezultatele reformei, agricultura europeană a atins un anumit grad de
competitivitate în comparaŃie cu produsele agricole externe, datorită reducerilor de preŃuri în
principalele sectoare.
Pe de altă parte, reforma nu a reuşit să oprească procesul de concentrare agricolă, numărul
agricultorilor fiind în scădere. In ciuda progresului fondurilor alocate sectorului de garanŃie al
FEOGA, terenurile rurale au intrat în declin. Scăderea demografică precum şi a locurilor de muncă
au favorizat „deşertificarea rurală”, având consecinŃe dezastruoase în domeniile economic, social şi
ecologic120.
In privinŃa mediului, Regulamentul 2078/92 a instituit schema „agri-ecologică”, urmărind
încurajarea practicilor agricole ce protejează mediul, folosind „metode de producŃie agricolă
compatibile cu cerinŃele protecŃiei mediului şi conservării regiunilor rurale”. Dintre Ńările membre
ale Uniunii Europene, doar Germania şi Austria au fost cele mai entuziasmate în privinŃa acestui
model de agricultură. Insă, în forma actuală, schema nu poate lupta eficient împotriva intereselor
unei agriculturii intensive, având nevoie de un suport financiar puternic pentru a-şi îndeplini scopul
de încurajare a practicilor agricole ce protejează mediul.

5.4.3. Reforma agriculturii prin Agenda 2000

Propunerile pentru reforma Politicii Agrare Comune cuprinse de Agenda 2000 reprezintă o
extensie a reformei din 1992. Acestea prevăd continuarea procesului de reformă prin atingerea
preŃurilor pieŃei mondiale, scăderea plăŃilor compensatorii directe, integrarea considerentelor de
mediu şi dezvoltarea unei politici rurale mai „coerente”.
Cea mai importantă propunere o reprezintă scăderea preŃurilor de intervenŃie pentru cereale
cu 20%, a sectorului de carne de vită cu 30% şi pentru produsele lactate cu 15%. Conform acestei
propuneri, fermierii vor primi noi forme de compensaŃii pentru controlul producŃiei. O parte din
aceste plăŃi vor lua forma unui cadru financiar pe care statele membre îl pot distribui conform unor
criterii în concordanŃă cu obiectivele prioritare specifice fiecărui stat în parte.
O propunere controversată o constituie introducerea plafoanelor pentru plăŃile
compensatorii. Această măsură ar trebui să prevină situaŃia prin care fermenele mari, pe măsură ce

120
Aderarea la Uniunea Europeană şi mediul înconjurător : o introducere, op.cit., p.66.
100
se extind, primesc tot mai multe subvenŃii.
In ceea ce priveşte politica agricolă de mediu, „Agenda 2000” specifică faptul că unele state
membre au posibilitatea de a condiŃiona plăŃile compensatorii din punctul de vedere al protecŃiei
mediului. Insă, opinia organizaŃiilor neguvernamen-tale de mediu este aceea că ar trebui
condiŃionate plăŃile de aplicarea standardelor de bază privind mediul. De asemenea, aceştia au
criticat „Agenda 2000” pentru lipsa de angajament faŃă de problema protecŃiei mediului şi a
dezvoltării rurale. Totodată, au recomandat realocarea a 25% din bugetul sectorului de garanŃie al
PAC către programele agricole de protecŃie a mediului şi 50 % către programele de dezvoltare
durabilă până în anul 2006.

5.5. ProtecŃia atmosferei

5.5.1. ConsideraŃii generale privind poluarea aerului

Aerul curat este un amestec de gaze a căror proporŃie se menŃine constantă în straturile
inferioare ale atmosferei, aspect care reprezintă una din condiŃiile de bază ale menŃinerii vieŃii pe
Terra. In compoziŃia aerului intră: azot 78,09%, oxigen 20,94%, argon 0,93%, CO2 0,03%, neon,
kripton, xenon, heliu, hidrogen, ozon şi vapori de apă.
Prin poluare are loc o impurificare a aerului datorită particulelor radioactive şi
microorganismelor de tipul bacteriilor, virusurilor.
Prima ConferinŃă general europeană pentru protecŃia mediului organizată la Geneva în 1979
a elaborat ConvenŃia şi RezoluŃia privind poluarea atmosferică transfrontieră la mari distanŃe, care
defineşte poluarea atmosferică în general ca fiind „eliberarea în aer, de către oameni, mijlocit sau
nemijlocit, de substanŃe sau energie cu efecte nocive, precum şi periclitarea sănătăŃii, daune
comorilor vii şi ecosistemelor sau altor bunuri, precum şi o limitare a binefacerilor mediului sau a
altor drepturi de folosire de drept a mediului”. Totodată, este definită poluarea atmosferică
transfrontieră pe distanŃe lungi ca „acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă, total sau parŃial, în
zona supusă jurisdicŃiei naŃionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă
jurisdicŃiei naŃionale a altui stat, la o distanŃă la care nu este în general posibil să se distingă
contribuŃiile surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie”.
Aerul, privit în calitatea sa de cadru natural al vieŃii, devine poluat în momentul în care
concentraŃia substanŃelor străine introduse în atmosferă se situează la un nivel care poate dăuna
sănătăŃii sau vieŃii animale ori vegetale.
PoluanŃii din atmosferă se împart în două grupe mari121:
- poluanŃi primari, care sunt emişi direct de surse identificate sau identificabile;
- poluanŃi secundari produşi indirect, prin interacŃiunea a doi sau mai mulŃi poluanŃi.
Oxidul de carbon este cel mai răspândit poluant al aerului. Sursele naturale de CO sunt
erupŃiile vulcanice, descărcările electrice, incendiile forestiere, iar ca surse artificiale, arderile de
combustibil (benzina, motorina), cărbune.
Bioxidul de sulf provenit în principal din arderea cărbunilor, (50%), petrolului (30%) şi din
alte procese (20%), se consideră că este principala substanŃă dăunătoare din aer.
Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub forma ploilor acide. Acestea sunt
determinate de existenŃa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot care, în prezenŃa vaporilor de apă şi
sub influenŃa radiaŃiilor ultraviolete se transformă în acizi extrem de toxici: acidul sulfuric şi acidul
azotic.
O altă ameninŃare asuprea mediului o constituie distrugerea progresivă a stratului de ozon122,

121
Daniela Marinescu, op.cit., p.100.
122
Se cunosc două tipuri de ozon: ozonul troposferic (format la suprafaŃa scoarŃei pământului din sinteza fotochimică) şi
ozonul stratosferic (o pătură fină a atmosferei situată între 15-40 Km deasupra scoarŃei pământului). Ozonul troposferic
101
ceea ce intensifică proprietăŃile de absorbŃie ale atmosferei, lăsând să treacă radiaŃii solare în
cantităŃi mari şi implicit o mare parte din radiaŃiile infraroşii. Astfel, pe măsură ce cantitatea de raze
ultraviolete ce pătrunde în atmosferă este mai mare, va creşte numărul îmbolnăvirilor (cancer de
piele, cataracte oculare etc.), va fi afectată producŃia agricolă ş.a.
In ceea ce priveşte schimbările climatice (una din cele mai mari ameninŃări economice şi de
mediu cu care se confruntă planeta), Uniunea Europeană se situează în fruntea eforturilor
internaŃionale de combatere a acestui fenomen. Uniunea Europeană urmăreşte ca toate statele
industrializate să desfăşoare acŃiuni urgente de reducere şi limitare a emisiilor gazelor cu efect de
seră. Astfel, la nivelul Uniunii s-a introdus un mecanism de monitorizare a emisiilor gazelor ce
produc efect de seră (Decizia nr.93/389/CEE), având ca obiectiv stabilizarea emisiilor de bioxid de
carbon în anul 2000, la nivelul emisiilor din anul 1990.
Ca urmare a aplicării acestui mecanism, s-a constatat o scădere cu 2,4% a emisiilor gazelor
ce produc efect de seră în anul 2001, faŃă de nivelul anului 1990.
In anul 2000 s-a iniŃiat Programul european privind schimbările climatice, prin care se avea
în vedere aplicarea unei politici comunitare privind negocierea emisiilor de gaze ce produc efecte de
seră înainte de aplicarea Protocolului de la Kyoto.
In cadrul primei faze a programului (desfăşurată în perioada 2000-2001) s-a urmărit
dezvoltarea unor măsuri de reducere a emisiilor gazelor cu efect de seră în sectoare ca industria,
transporturile, energia, precum şi o serie de măsuri orizontale, din care amintim:
- implementarea Directivei 96/61CE privind prevenirea şi controlul integrat al poluării123;

- adoptarea Directivei nr. 2003/87/CE de stabilire a unei scheme de negociere a emisiilor gazelor
cu efect de seră124.
Cea de a doua fază a programului s-a desfăşurat în perioada 2002-2003, iar în cadrul
acesteia a fost adoptată Decizia nr.2002/358/CE, privind aprobarea Protocolului de la Kyoto125.
Adoptat în 1997, Protocolul conŃine măsuri de reducere a gazelor cu efect de seră pentru statele
industrializate cu cel puŃin 5 % faŃă de nivelul anului 1990 în perioada 2008-2012.

5.5.2. ProtecŃia atmosferei prin intermediul

este un oxidant foarte nociv. In schimb, ozonul stratosferic acŃionează ca un filtru natural care absoarbe razele
ultraviolete de slabă lungime de undă emise de soare şi care sunt nocive omului şi vieŃii în general.
123
Scopul directivei este de a stabili măsuri de prevenire şi de reducere a emisiilor în apă, aer şi sol a substanŃelor,
inclusiv a deşeurilor în vederea unui control integrat al poluării. Directiva menŃionează principiile generale privind
obligaŃiile de operare, procedura, de emitere a permiselor pentru noile instalaŃii ca şi pentru instalaŃiile existente. De
asemenea, directiva stabileşte modul de efectuare a cererilor şi condiŃiilor pentru eliberarea unui permis, condiŃiile de
actualizare a permiselor, responsabilitatea operatorilor de a folosi cele mai bune tehnici şi standarde de calitate a
mediului, precum şi procedura de informare a publicului privind eliberarea permiselor şi valorile limită ale emisiilor
(Publicată în OJL 257 din 10.10.1996, p.26).
124
Directiva stabileşte o schemă de alocare a emisiilor de gaz de seră în Comunitate, bazată pe analiza cost-beneficii.
Operatorii care au instalaŃii ce produc emisii în urma cărora rezultă gaze ce produc efect de seră au obligaŃia obŃinerii
unui permis de operare.
Totodată, directiva stabileşte procedura de obŃinere a permiselor, condiŃiile de emitere, obligaŃiile autorităŃilor
competente şi a statelor membre referitoare la întocmirea planurilor naŃionale prin care se alocă o cotă de emisie
fiecărui operator, metoda de alocare a cotelor şi modul de transfer sau suspendare a cotelor alocate (Publicată în OJL
275 din 25.10.2003, p.32).
125
Uniunea Europeană a semnat Protocolul în anul 1998, iar statele membre şi-au coordonat acŃiunile de depunere a
instrumentelor de ratificare până în iunie 2002. Pentru implementarea angajamentelor asumate prin Protocolul de la
Kyoto, în februarie 2004, a fost adoptată Decizia ne.280/2004/CE, referitoare la mecanismul de monitorizare la nivel
comunitar a emisiilor gazelor ce produc efect de seră.
102
 măsurilor comunitare

Calitatea aerului a constituit una din preocupările majore ale Uniunii Europene. Încă din
1970, Comunitatea Europeană a avut în vedere îmbunătăŃirea calităŃii aerului prin controlul
emisiilor substanŃelor dăunătoare, prin îmbunătăŃirea calităŃii combustibililor şi prin integrarea
cerinŃelor de protecŃie a mediului în sectoare ca transportul sau energia.
Prin legislaŃia adoptată s-a urmărit reducerea concentraŃiilor de dioxid de sulf, oxizi
nitrogenaŃi, plumb, monoxid de carbon sau benzen.
In vederea reducerii poluării atmosferei, Uniunea Europeană acŃionează în diferite sectoare
şi la diferite nivele prin legislaŃia adoptată la nivel european, prin negocieri întreprinse la nivel
internaŃional , prin cooperarea cu sectoare care au responsabilităŃi în domeniul reducerii poluării
(cum ar fi: industria, transporturile, energia) sau prin cooperarea cu autorităŃile naŃionale şi
regionale, organizaŃii neguvernamen-tale, institute de cercetare.
Cel de-al Şaselea Program de AcŃiune privind Mediul126, include, printre domeniile
prioritare, mediul şi sănătatea. Scopul programului este acela de a avea un nivel de calitate a aerului
care să nu aducă prejudicii sănătăŃii oamenilor. In acest sens, au fost stabilite principiile şi
obiectivele strategiei privind calitatea aerului, apei şi solului (Directiva 96/62/CE), iar în anul 2000
a fost adoptată strategia globală „Aer curat pentru Europa: Către o strategie tematică privind
calitatea aerului”.
Obiectivele strategiei sunt:
- dezvoltarea, colectarea şi validarea informaŃiilor ştiinŃifice privind efectele poluării atmosferice
(evaluări ale calităŃii aerului, studii etc.);
- sprijinirea implementării şi analiza eficienŃei legislaŃiei existente, propunerea unor proiecte de
legi acolo unde este necesar;
- asigurarea că măsurile sunt luate la nivelul adecvat şi dezvoltarea unor legături structurale cu alte
domenii relevante;
- dezvoltarea unei strategii integrate, care să includă măsuri bazate pe eficienŃa costurilor;
- diseminarea informaŃiilor.
După cum s-a menŃionat mai sus, au fost adoptate directive ce au drept scop reducerea
concentraŃiilor de dioxid de sulf, oxizi nitrogenaŃi şi de plumb (Directiva nr.1999/30/CE), dioxid de
nitrogen (Directiva nr.85/203/CEE); reducerea substanŃelor ce aduc prejudicii stratului de ozon
(Regulamentul nr. 2037/2000/CE) ori de stabilire a unor limite maxime admisibile pentru anumiŃi
poluanŃi atmosferici (Directiva nr. 2001/81/CE).
De asemenea, a fost stabilită procedura unui schimb reciproc de informaŃii asupra datelor
colectate de staŃiile de măsurare a poluării aerului (Decizia nr.97/101/CE).
InformaŃiile colectate vor fi utilizate mai ales pentru cartografiere a nivelurilor de poluare
asupra ansamblului teritoriului comunitar.
Comisia Uniunii Europene va elabora în fiecare an un raport general destinat publicului,
care rezumă datele obŃinute şi realizează o sinteză asupra tendinŃelor în privinŃa calităŃii aerului în
cadrul Uniunii.

5.6. Regimul deşeurilor în dreptul comunitar

5.6.1. ConsideraŃii generale

126
Decizia nr.1600/2002/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iulie 2002, privind al Şaselea Program de
acŃiune asupra mediului, publicată în OJL 242 din 10.09/2002, p.1.
Decizia stabileşte programul de acŃiune al ComunităŃii pentru integrarea politicilor de mediu în celelalte politici ale
ComunităŃii, precum şi principalele obiective de mediu (schimbarea climatului, natură şi biodiversitate, mediu şi
calitatea vieŃii, resurse naturale şi deşeuri) ce trebuie îndeplinite, acoperind o perioadă de 10 ani, începând cu anul 2002.
103
 Conform documentelor comunitare, deşeurile sunt definite ca orice substanŃă sau orice
obiect al căror detentor s-a desistat sau are obligaŃia să se desisteze, în virtutea dispoziŃiilor
legislaŃiei naŃionale în vigoare (art. 1 din Directiva nr. 75/442 din 15 iulie 1975).
Potrivit statisticelor AgenŃiei Europene de Mediu, cantitatea anuală de deşeuri din Uniunea
Europeană se cifrează la 1,3 miliarde de tone, din care aproximativ 40 de milioane de tone sunt
deşeuri periculoase, iar datele OrganizaŃiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD)
arată că în statele Uniunii Europene cantitatea de deşeuri a crescut în perioada 1990-1995 cu 10% şi
se prevede o creştere cu 45% pentru perioada 1995-2020.
Metodele utilizate pentru distrugerea deşeurilor (incinerarea sau aruncarea la gropile de
gunoi) aduc prejudicii deosebite mediului, prin poluarea apei, aerului sau a solului, prin eliminarea
bioxidului de carbon şi a metanului în aer, a substanŃelor chimice sau pesticidelor în sol şi în apele
subterane.
Având în vedere cifrele prezentate de cele două organizaŃii internaŃionale, Uniunea
Europeană a inclus ca prioritară componenta de management al deşeurilor în cel de-al Şaselea
Program de AcŃiune privind Mediul. Planul Uniunii este reducerea cantităŃii de deşeuri generate cu
20% în perioada 2000-2010 şi cu 50% până în anul 2050.

5.6.2. Managementul deşeurilor

Politica Uniunii Europene în managementul deşeurilor implică trei strategii complementare:

a) eliminarea producerii deşeurilor la sursă, prin îmbunătăŃirea designului produselor;
prevenirea şi eliminarea producerii deşeurilor este strâns legată de îmbunătăŃirea metodelor de
fabricare a produselor, metode prin care pot fi influenŃaŃi consumatorii în a utiliza produse
ecologice care să necesite folosirea redusă a ambalajelor.
b) încurajarea reciclării şi refolosirii deşeurilor; prin această strategie se urmăreşte
recuperarea unei cât mai mari cantităŃi de deşeuri şi reciclarea lor. În acest scop, Comisia Europeană
a identificat câteva „surse” de deşeuri, care se referă la ambalaje şi deşeurile de ambalaje, baterii şi
acumulatori sau deşeurile electrice şi electronice. Prin directivele Uniunii se solicită statelor
membre să introducă reglementări privind colectarea, refolosirea şi reciclarea deşeurilor provenite
din aceste surse.
c) reducerea poluării cauzată de incinerarea deşeurilor; în situaŃiile în care deşeurile nu pot fi
refolosite şi reciclate, se recomandă incinerarea acestora. Folosirea incinerării, precum şi a gropilor
de gunoi necesită o atentă monitorizare, datorită prejudiciilor ce pot fi aduse mediului, motiv pentru
care au fost adoptate directive ce stabilesc linii directoare stricte privind managementul diferitelor
tipuri de deşeuri, a gropilor de gunoi ori a limitării emisiilor ce provin de la instalaŃiile de
incinerare.
Uniunea Europeană acordă importanŃă tuturor etapelor de management al deşeurilor în
general, precum şi gestionării diferitelor tipuri de deşeuri. În acest context, s-a elaborat cadrul
general de management al deşeurilor, care cuprinde reglementări referitoare la punerea în practică a
legislaŃiei în domeniul deşeurilor, cum ar fi: coordonarea managementului deşeurilor (Directiva
nr.75/442/CEE), gestionarea deşeurilor periculoase (Directiva nr.91/689/CEE), a uleiurilor uzate
(Directiva nr.75/439/CEE), a nămolurilor de epurare (Directiva nr.86/278/CEE) sau prevenirea şi
reducerea efectelor negative ale depozitării deşeurilor (Directiva nr.99/31/CE).
Problema centrală a regimului deşeurilor o constituie gestiunea acestora, efortul comunitar
îndreptându-se spre prevenirea creării de deşeuri, înainte de a prevedea revalorificarea şi
modalităŃile de eliminare finală. Potrivit art. 4 din Directiva nr.75/442/CEE, această operaŃie
complexă presupune eliminarea deşeurilor fără a pune în pericol sănătatea omului şi fără a
prejudicia mediul, creând riscuri pentru apă, aer ori sol, faună şi floră, fără a provoca incomodităŃi
prin zgomot ori mirosuri şi fără a aduce atingere siturilor şi peisajelor. Regula fundamentală în
domeniu este aceea că deşeurile trebuie să fie permanent sub controlul autorităŃilor desemnate în
acest scop. Ele trebuie să stabilească planuri referitoare la tipurile şi cantităŃile de deşeuri de
eliminat, siturile adecvate pentru astfel de operaŃiuni, prescripŃiile necesare ş.a. DeŃinătorii de

104
deşeuri trebuie fie să asigure ei înşişi eliminarea acestora, fie să le dea colectorului public sau unei
întreprinderi de eliminare (art.6 şi 7 din Directiva 75/442).
InstalaŃiile de tratament, de stocare sau de depozitare a deşeurilor pentru contul altuia trebuie
supuse unei autorizaŃii care să prevadă tipurile şi cantităŃile de deşeuri de tratat, prescripŃiile tehnice
generale şi măsurile de precauŃie care se impun. Totodată, periodic se efectuează un control care
vizează, în mod special, respectarea condiŃiilor de autorizare (art. 8 şi 9 din Directiva nr. 75/442).
De menŃionat că Directiva nr.75/442/CEE este primul instrument juridic comunitar care a
invocat principiul poluatorul plăteşte127; potrivit art.11, costul eliminării deşeurilor, deducerea
făcută prin eventuala lor valorificare trebuie să fie suportate de către detentorul care dă deşeurile
unui colector sau unei întreprinderi şi, dacă este cazul, de detentorii anteriori ori producătorului
produsului generator de deşeuri.
În ceea ce priveşte deşeurile toxice, Directiva nr. 91/689/CEE stabileşte că aceste deşeuri nu
trebuie să fie stocate, tratate şi/sau depozitate decât prin instalaŃii, stabilimente ori întreprinderi care
au obŃinut, în prealabil, o autorizaŃie specială.
OperaŃiunile de eliminare trebuie să fie supervizate de către autorităŃile desemnate în acest
sens. Cei care elimină astfel de deşeuri sunt obligaŃi să Ńină un registru al deşeurilor, iar orice
transport de deşeuri trebuie să fie însoŃit de un document de identificare.
Transportul deşeurilor este reglementat prin Regulamentul nr. 259/93CEE privind
supervizarea şi controlul transportului deşeurilor în interiorul sau în afara ComunităŃii Europene.
Spre deosebire de ConvenŃia de la Basel, Regulamentul priveşte şi transportul deşeurilor
nepericuloase. Regulamentul stabileşte regimuri distincte pentru transportul în cadrul Uniunii
Europene, importul, exportul, transportul în tranzit şi diferite cerinŃe în funcŃie de destinaŃia
deşeurilor: recuperarea ori depozitarea sau dacă este înscris pe lista verde, galbenă ori roşie.128
O atenŃie deosebită este acordată incinerării deşeurilor. Reglementările se referă la
prevenirea şi reducerea poluării în urma incinerării deşeurilor (Directiva nr. 2000/76/CE) şi a
incinerării deşeurilor periculoase (Directiva nr. 94/67/CE), a reducerii emisiilor anumitor poluanŃi
rezultaŃi din incineratoarele urbane (Directiva nr. 89/429/CEE) şi reglementări privind noile
incineratoare urbane (Directiva nr. 89/369/CEE).
Directiva nr. 94/67/CE (subdirectivă a Directivei – cadru nr. 75/442/CEE), impune statelor
membre ale Uniunii Europene să stabilească condiŃii obligatorii de funcŃionare şi valorile limită ale
emisiilor uzinelor de incinerare a deşeurilor periculoase prin intermediul autorizaŃiilor
administrative. Este supusă autorizării şi deversarea apelor uzate.
Directivele nr. 89/369/CEE şi nr. 89/429/CEE, subdirective ale Directivei-cadru nr.
84/360/CEE privind combaterea poluării aerului de la fabricile industriale stabilesc cerinŃe specifice
de autorizare şi funcŃionare privind uzinele de incinerare noi sau deja existente (sunt considerate noi
uzinele care au primit autorizaŃia înainte de 1 decembrie 1990). Cele două directive reglementează
autorizarea, proiectarea, echipamentul şi funcŃionarea uzinelor municipale de incinerare a
deşeurilor. Sunt exceptate de la exigenŃele directivelor uzinele care incinerează în mod special
nămolurile reziduale, deşeurile chimice, toxice sau periculoase, deşeurile medicale provenite din
spitale ş.a., întrucât, acestea sunt supuse unui regim mai strict, instituit prin Directiva nr.
91/689/CEE.
Directiva nr. 2000/76/CE are drept scop prevenirea şi, acolo unde este posibil, reducerea
efectelor negative provocate mediului de incineratoare şi co-incineratoare, motiv pentru care au fost
introduse condiŃii stricte de operare (a incineratoarelor şi co-incineratoarelor) şi au fost stabilite
valori limită ale emisiilor. Statele membre au obligaŃia de aplicare a directivei până la sfârşitul
anului 2005.
În ceea ce priveşte deşeurile specifice, reglementările se referă la ambalaje şi deşeurile de
ambalaje (Directiva nr. 94/62/CE), managementul deşeurilor provenite din industria extractivă,
depozitarea acumulatorilor şi bateriilor folosite (Directiva nr. 91/157CEE), ca şi la reducerea
poluării provenite din dioxidul de titan (Directivele nr. 78/176/CEE, 82/883/CEE şi 92/112/CEE).
127
Mircea DuŃu, op.cit., 1998, p.304.
128
Listele galbenă şi roşie cuprind deşeuri periculoase, iar lista verde cuprinde deşeuri nepericuloase.
105
În vederea evaluării impactului produs de deşeurile de PVC, Comisia a elaborat „Carta verde a
problemelor de mediu produse de PVC”(2000).
Primele măsuri privind deşeurile de ambalaje au fost introduse prin adoptarea Directivei nr.
85/339/CEE, care se referea la deşeurile de ambalaje provenite din cutiile ce conŃineau băuturi
lichide destinate consumului uman. Directiva lăsa la latitudinea statelor membre introducerea unor
stimulente referitoare la colectarea şi reciclarea acestor deşeuri, activităŃi ce se bazau pe recuperarea
costurilor prin vânzarea materialelor rezultate din recuperare. Dat fiind faptul că nu toate statele au
introdus astfel de măsuri de colectare şi reciclare, directiva a produs aproape colapsul industriei de
ambalaje în momentul în care au apărut materialele refolosite pe pieŃele statelor care nu
introduseseră stimulente şi scheme de colectare şi reciclare. Directiva nr. 94/62/CE armonizează
măsurile luate la nivel naŃional în vederea prevenirii şi reducerii impactului ambalajelor şi
deşeurilor de ambalaje asupra mediului şi asigurării funcŃionării pieŃei interne.
LegislaŃia comunitară privind bateriile şi acumulatorii introduce măsuri de control a
depozitării acestor deşeuri. Adoptată ca o reglementare specifică în cadrul Directivei nr.
75/442/CEE, Directiva nr. 91/157/CEE are în vedere recuperarea şi/sau depozitarea controlată a
bateriilor şi acumulatorilor care conŃin cantităŃi de mercur, cadmidiu sau plumb. Conform directivei,
statele membre au obligaŃia să întocmească programe de reducere a conŃinutului de metale grele, de
promovare a comercializării bateriilor sau acumulatorilor perfecŃionaŃi, de reducere treptată a
produselor care trebuie eliminate, să promoveze cercetarea şi să favorizeze folosirea unor
substituenŃi care conŃin mai puŃini poluanŃi. De asemenea, se impune asigurarea unei organizări
eficiente a colectării separate şi, acolo unde este cazul, stabilirea unui nou sistem de depozitare. În
vederea încurajării reciclării se pot utiliza instrumente economice, iar consumatorii trebuie să fie
informaŃi despre aspectele de risc şi oportunităŃile privind depozitarea.

5.7. Gestionarea produselor chimice

In domeniul produselor chimice, Uniunea Europeană a lansat cu mult timp în urmă un

proces, aflat în desfăşurare, ce are două obiective importante: promovarea transferului liber al
produselor chimice pe teritoriul Uniunii şi protecŃia sănătăŃii şi siguranŃei populaŃiei şi a animalelor,
precum şi a mediului.
Măsurile întreprinse s-au bazat pe principiul unui echilibru care trebuie să existe între
protecŃia mediului, pe de o parte şi concurenŃa din industria chimică, pe de altă parte.

Intr-o primă etapă au fost abordate două teme:

- marketingul, pregătirea şi utilizarea anumitor substanŃe periculoase, urmărindu-se interzicerea
anumitor produse precum azbestul ori substanŃele cancerigene şi limitarea folosirii unor produse
ca nichelul sau benzenul (Directiva nr.76/769/CEE).
- impunerea unor măsuri stricte în privinŃa clasificării ambalării şi etichetării substanŃelor şi
preparatelor periculoase (Directivele nr.67/548/CEE şi 1999/45/CE).
In anul 2001, Comisia Europeană a cerut o revedere a tuturor directivelor referitoare la
legislaŃia privind fertilizatorii, în scopul clasificării şi simplificării acesteia (COM(2001)508).
Totodată, pentru a se asigura o protecŃie mărită, s-au luat măsuri privind controlul riscurilor,
introducându-se regulamente pentru evaluarea acestora. In acest sens, pot fi amintite: Regulamentul
nr. 793/93/CEE, Directiva nr. 87/18/CEE referitoare la testarea substanŃelor chimice şi Directiva nr.
88/320/CEE privitoare la inspecŃia şi verificarea laboratoarelor.
In ceea ce priveşte importurile şi exporturile unor produse chimice periculoase, acestea au
fost supuse unui control strict din partea Uniunii, încheindu-se, în 1998, ConvenŃia de la Rotterdam
privind procedura consimŃirii informării prealabile privind importurile şi exporturile anumitor
produse chimice şi pesticide periculoase.
Regulamentul nr.304/2003(CE) al Parlamentului European şi al Consiliului din 28 ianuarie
2003 privind exportul şi importul produselor chimice periculoase are drept obiectiv promovarea

106
răspunderii şi cooperării în transporturile internaŃionale ale substanŃelor chimice periculoase în
scopul protejării sănătăŃii populaŃiei şi a mediului.
Regulamentul stabileşte produsele chimice ce fac obiectul regulamentului, modul de
participare a statelor membre şi a Comisiei, metodele de notificare pentru exporturi şi importuri,
informaŃiile necesare pentru comercializarea acestor substanŃe, modul de transmitere a acestora, de
efectuare a controlului, a monitorizării şi raportării.
In decursul timpului, au apărut fenomene noi care au pus probleme deosebite referitoare la
sănătatea populaŃiei şi a animalelor, printre acestea fiind şi disfuncŃiile endocrine. In anul 1999
Comisia a prezentat un comunicat privind strategia referitoare la disfuncŃiile endocrine.
Această strategie se bazează pe probleme cauzate de diverse substanŃe sintetice, considerate
a fi generatoare de disfuncŃii endocrine, încercându-se identificarea cauzelor care produc aceste
fenomene, consecinŃele şi soluŃiile potenŃiale, în special în adoptarea unei legislaŃii adecvate.

5.8. ProtecŃia împotriva radiaŃiilor ionizate

In acest domeniu, acŃiunea comunitară se bazează pe Tratatul Euratom din 1957, care avea
drept obiectiv principal crearea condiŃiilor necesare dezvoltării centralelor nucleare.
Unele dintre aceste condiŃii vizau stabilirea de norme de securitate uniforme în toate Ńările
Uniunii, precum şi promovarea cercetării nucleare129.
Preocupările în domeniul protecŃiei contra radiaŃiilor s-au amplificat ca urmare a
accidentelor nucleare majore care s-au produs (Three Mile Island şi Cernobâl). Reglementările
comunitare au urmărit, în special, protejarea pululaŃiei şi lucrătorilor împotriva efectelor negative
ale radiaŃiilor nucleare. Astfel, prin mai multe directive ale Consiliului EURATOM s-au fixat
norme de securitate pentru radiaŃii, în scopul protejării sănătăŃii umane. Aceste documente vizează
producerea, utilizarea, conservarea, transportul şi eliminarea substanŃelor radioactive naturale şi
artificiale. Cu unele excepŃii, aceste activităŃi sunt supuse unei autorizaŃii prealabile, raportului
supravegherii şi inspecŃiei. De asemenea, au fost stabilite plafoane de securitate pentru public şi
muncitori, însoŃite de dispoziŃii pentru control şi evaluări (Directiva nrt.96/29 EURATOM).
Alte reglementări comunitare în acest domeniu:
- Directiva nr.89/819/Euratom privind informarea populaŃiei asupra măsurilor de protecŃie a
sănătăŃii şi a etapelor în eventualitatea unei urgenŃe radiologice;
- Directiva nt.87/600/Euratom privind acordurile ComunităŃii pentru schimbul rapid de informaŃii
în caz de urgenŃă radiologică;
- Directiva nr.90/641/Euratom privind protecŃia lucrătorilor externi expuşi riscului radiaŃiilor
ionizante în timpul desfăşurării activităŃii în zonele controlate;
- Directiva nr.92/3/Euratom130 privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri
radioactive între statele membre din şi spre comunitate;
- Decizia Comisiei nr.93/552/Euratom131 privind documentul standard pentru supravegherea şi
controlul transporturilor de deşeuri radioactive;
- Regulamentul Consiliului132 nr.1493/93 Euratom privind transportul substanŃelor radioactive
între statele membre.

5.9. Riscurile de accidente majore

129
Mircea DuŃu, op.cit., 1998, p.301.
130
Directiva se aplică transporturilor navale de deşeuri radioactive între statele membre, ca şi la intrarea sau ieşirea din
Comunitate, pentru acele deşeuri ce depăşesc o anumită cantitate de concentraŃie. Directiva stabileşte procedura de
obŃinere a autorizaŃiei de transport, validitatea autorizaŃiei, procedura privind informarea asupra transportului ce
urmează a fi efectuat şi cazurile pentru care nu se pot emite autorizaŃii (Publicată în OJL 035 12.02.1992, p.24).
131
Publicată în OJL 268 29.10.1993, p.83.
132
Regulamentul reglementează transporturile navale de substanŃe radioactive între statele membre, atunci când
concentraŃiile sau cantităŃile depăşesc anumite limite. Este reglementată procedura de efectuare a controlului
încărcăturii şi procedura de emitere a declaraŃiei de însoŃire a mărfii transportate (Publicat în OJL 148 din 19.06.1994,
p.1).
107
 Reglementările comunitare în materie, în special Directiva „Seveso II” nr. 96/82/CE133
vizează riscurile de accidente majore ale unor activităŃi industriale care se derulează în instalaŃii
determinate care pun sau pot pune în joc una sau mai multe substanŃe periculoase, inclusiv stocarea
acestor substanŃe.
Aceste accidente pot consta într-o emisie, un incendiu ori o explozie cu caracter major, în
relaŃie cu dezvoltarea necontrolabilă a unei activităŃi industriale, antrenând un pericol grav, imediat
ori întârziat, pentru om, în interiorul sau exteriorul stabilimentului şi/sau pentru mediu.
Directiva „Seveso II” stabileşte:
a) obligaŃia industriilor la care se referă documentul să stabilească strategii speciale pentru
prevenirea accidentelor majore;
b) necesitatea întocmirii unor rapoarte de securitate în cazurile staŃionării anumitor cantităŃi
chimice pe un sit134;
c) obligaŃia ca obiectivul prevenirii accidentelor majore şi a urmărilor acestora să fie încorporat în
alte strategii şi politici ale statelor membre.
Scopul directivei este de a preîntâmpina accidentele majore provocate de substanŃe
periculoase. Aceasta precizează obligaŃiile generale ale operatorilor, modul de informare a
autorităŃilor competente privind amplasarea substanŃelor periculoase şi a cantităŃii acestora, modul
de raportare, de întocmire a planurilor de urgenŃa şi de folosire a terenurilor pentru noile
amplasamente. De asemenea, directiva stabileşte măsurile de informare privind siguranŃa, modul de
efectuare a inspecŃiei şi sistemul de informare între autorităŃile competente, statele membre şi
Comisie. Anexele directivei cuprind lista substanŃelor ce fac obiectul acesteia, necesarul minim de
informaŃii al rapoartelor, datele şi informaŃiile cuprinse în planurile de urgenŃă, informaŃiile ce pot fi
făcute publice şi criteriile de notificare în cazul producerii unui accident.

5.10. Prevenirea şi combaterea poluării fonice

5.10.1. ConsideraŃii generale

Conform unei estimări recente, aproximativ 20 % din populaŃia Uniunii Europene suferă din
cauza nivelului ridicat de zgomot, care afectează sănătatea şi starea de confort135.
Pentru lansarea unei politici în vederea reducerii poluării sonore, Comisia Europeană a
iniŃiat în 1996 o dezbatere – Carta Verde a poluării fonice, intitulată „Strategia viitoare privind
zgomotul”.
Ca urmare a dezbaterilor ce au avut loc,. Comisia Europeană a stabilit noul cadru al politicii
privind poluarea fonică, prin care sunt împărŃite responsabilităŃile la nivel local, naŃional şi
european şi sunt stabilite măsuri de îmbunătăŃire a acurateŃii şi standardizării datelor, prin care se
urmăreşte coerenŃa acŃiunilor întreprinse. Dintre aceste măsuri se pot enumera:
- crearea unei reŃele de experŃi în domeniul poluării fonice, care are rolul de a asista Comisia în
dezvoltarea politicii;
- adoptarea unei noi directive136 având drept scop informarea publicului asupra expunerii la

133
După numele localităŃii din Italia în care a avut loc în anul 1976 accidentul industrial care a condus la iniŃierea
Directivei “Seveso I” nr.82/501/CE. Prin directiva „ Seveso II” a fost abrogată Directiva « Seveso I ».
134
Sit de interes comunitar – arie, sit care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care există, contribuie
semnificativ la menŃinerea sau restructurarea stării de conservare favorabilă a habitatelor naturale sau a speciilor de
interes comunitar şi care pot contribui astfel semnificativ la coerenŃa reŃelei Natura 2000 şi/sau contribuie semnificativ
la menŃinerea diversităŃii biologice în regiunea sau regiunile respective.
135
Mircea DuŃu, op.cit., 1998, p.307.
136
Directiva nr.2002/49/CE. Scopul directivei este de a defini o abordare comună a eliminării, prevenirii şi producerii
efectelor dăunătoare, datorate expunerii la zgomote. Directiva stabileşte responsabilităŃile ce revin Comisiei şi Statelor
membre, indicatorii acustici şi modul lor de aplicare, metodele comune de evaluare acustică. Totodată, impune
efectuarea unor planuri de acŃiune şi a unor analize comparative faŃă de anul precedent sau faŃa de un an de referinŃă
pentru anumite zone şi precizează modul de colectare şi publicarea datelor (Publicată în OJL 189 din 7.01.2002, p.12).
108
 zgomote şi efectele produse de acestea, luarea măsurilor adecvate pentru implementarea unor
planuri naŃionale de acŃiune, precum şi definirea unor metode comune şi a unui set de indicatori
de evaluare a metodelor;
- dezvoltarea legislaŃiei pe surse de poluare şi adoptarea unor nivele maxime admisibile de poluare
fonică pentru diferite tipuri de maşini şi echipamente;
- iniŃierea de studii şi proiecte de cercetare ce au ca scop prevenirea şi reducerea efectelor negative
ale expunerii la diferite zgomote.

5.10.2. Sursele de poluare fonică

Reglementările comunitare privind controlul zgomotului se pot grupa în patru categorii: cele
referitoare la emisiile sonore provenite de la autovehiculele cu motor, directivele de limitare a
emisiilor sonore privind avioanele, cele care vizează zgomotul produs de aparatele electrocasnice,
precum şi prevederile referitoare la emisiile sonore datorate echipamentelor de construcŃii.
In ceea ce priveşte prima grupă, prin Directiva nr.70/157/CEE s-au introdus limite ale
nivelurilor sonore, privind zgomotul produs de vehicule rutiere şi a stabilit cerinŃele referitoare la
măsurarea nivelurilor sonore şi sistemele de evacuare şi a amortizoarelor de zgomot.
Amendamentele ulterioare au redus continuu nivelurile de zgomot acceptabile.
Directiva nr.78/1015/CEE privind zgomotul produs de motociclete stabileşte limitele
acceptabile nivelurilor sonore admisibile privind motocicletele şi cerinŃele privind amortizoarele,
eşapamentele sau ale celor de admisie.
Zgomotul produs de avioane este reglementat, pornind de la categoria acestora şi natura
activităŃilor poluante, prin mai multe directive comunitare.
Astfel, Directiva nr.80/51/CEE precizează limitele privind emisiile sonore care provin de la
avioanele subsonice, bazate pe standardele adoptate în cadrul OrganizaŃiei InternaŃionale a AviaŃiei
Civile (OACI).
Directiva are drept obiectiv reducerea zgomotului produs de acest tip de avioane, avându-se
în vedere factorii de mediu, fezabilitatea tehnică şi consecinŃele de ordin economic. Totodată, se
precizează conŃinutul documentelor doveditoare pentru certificarea privind zgomotul şi se solicită
statelor membre să-şi recunoască reciproc valabilitatea acestor documente. In Directiva
nr.80/629/CEE se instituie reguli mai stricte în privinŃa limitării emisiilor sonore ale anumitor
avioane subsonice cu reacŃie, înregistrate pe teritoriul Ńărilor membre ale Uniunii Europene, iar
normele tehnice sunt încorporate prin trimitere la reglementările adoptate în cadrul OACI.
Referitor la măsurile de gestiune, Directiva nr. 92/14/CEE stabileşte restricŃii în utilizarea
anumitor tipuri de avioane pentru a reduce zgomotul şi limitează operarea pe aeroporturile din
statele membre ale Uniunii Europene a celor care nu se conformează standardelor cuprinse în anexa
nr.16 a ConvenŃiei OACI. RestricŃiile se aplică avioanelor civile cu o greutate minimă de 34.000 kg
şi o capacitate de 19 locuri şi mai multe.
Directiva nr.79/113/CEE privind determinarea emisiilor de zgomot ale fabricilor şi
echipamentelor de construcŃii introduce o metodă de testare pentru stabilirea emisiilor sonore care
provin de la fabrici şi echipamente de construcŃii, cum sunt: dispozitive, instalaŃii sau componente
care sunt folosite în lucrările de inginerie civilă şi şantierele de construcŃii. Pentru principalele tipuri
de echipamente, cerinŃele specifice, armonizate pentru statele membre ale Uniunii Europene, au fost
stabilite prin reglementări separate. Prin aceste reglementări se precizează că produsele trebuie să
fie etichetate cu indicarea nivelului sonor garantat de fabricant şi să conŃină explicaŃii asupra
metodei de măsurare a zgomotului din aer precum şi proceduri de testare locală în vederea
verificării conformităŃii modelelor de produse cu tipul examinat. Statele membre nu pot scoate de
pe piaŃă echipamentele care corespund cerinŃelor legale, însă, li se permite să reglementeze folosirea

Directiva nr.2002/30/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 martie 2002 (modificată şi completată)
privind stabilirea regulilor şi procedurilor referitoare la introducerea unor restricŃii de operare legate de poluarea fonică
în aeroporturile ComunităŃii (Publicată în OJL 085 din 28.03.2002, p.40).
109
lor în zone sensibile (lângă spitale, de exemplu).
Emisiile de zgomot produse de aparatele electrocasnice sunt reglementate prin Directiva
nr.86/594/CEE. Aceasta furnizează consumatorilor şi utilizatorilor standarde şi proceduri privind
modul de a dispune de informaŃii corecte asupra zgomotului produs de aparatele electrocasnice, prin
intermediul etichetelor şi altor instrumente.
Directiva stabileşte şi obligaŃiile producătorilor şi importatorilor, ale statelor membre
privind standardele naŃionale şi reglementările tehnice, modul de raportare către Comisie.

110