IX.

CONSILIEREA ŞI ORIENTAREA CARIEREI

IX.1. Principii şi obiectiv ale orientării carierei

IX.2. Teorii şi modele ale consilierii şi orientării carierei
IX.3. Metode şi tehnici de consiliere
IX.4. Decizia de carieră
IX.5. Factorii semificativi în alegerea carierei

IX.1. PRINCIPII GENERALE ŞI OBIECTIVELE ORIENTĂRII CARIEREI

Activităţile de consiliere a carierei urmăresc dezvoltarea personală şi înzestrarea

individului cu cunoştinţe şi abilităţi necesare pentru realizarea unui management eficient
al propriei cariere.
Orientarea şi consilierea şcolară şi profesională este un demers, în mod esenţial,
de natură educativă-pentru că “educaţia şi orientarea sunt două funcţii ale şcolii,
complementare, dar distincte ” (Raffestin, 1967)- dar nu cantonat doar în această arie. Ea
constă, conform dicţionarului de termeni specifici editat de Asociaţia Naţională de
Orientare Vocaţională din S.U.A. (1982), din acele activităţi prin care indivizii sunt
ajutaţi în asimilarea şi integrarea cunştinţelor, a experienţei în corelaţie cu:
• Autoînţelegerea- care include cunoaşterea propriei personalităţi şi raportarea
acesteia la personalităţile altora;
• Înţelegerea mecanismelor de funcţionare ale societăţii şi a acelor factori care
contribuie la schimbarea permanentă a acesteia, incluzând aici şi atitudinea faţă de
muncă;
• Conştientizarea rolului pe care îl poate juca timpul liber în viaţa personală;
• Înţelegerea necesităţii existenţei unui complex de factori cu rol activ în
planificarea carierei;
• Înţelegerea necesităţii informaţiilor şi a abilităţilor în obţinerea succesului şi a
satisfacţiei personale în activităţile de muncă, dar şi în activităţile desfăşurate în
timpul liber;
• Învăţarea procesului de luare a deciziilor în alegerea şi dezvoltarea carierei.
Savickas (1999) precizează că activităţile de orientare trebuie să vizeze educarea
tinerilor pentru independenţă şi flexibilitate în cinci domenii de competenţă:
• Cunoştinţe despre sine;
• Informaţii ocupaţionale;
• Luarea deciziei;
• Planificarea;
• Rezolvarea de probleme.
Competenţele enunţate permit exercitarea unui control asupra propriei dezvoltări şi
asigură flexibilitatea în managementul carierei. Consilierea vocaţională trebuie centrată
pe nevoile clientului. Ea va încuraja atitudinea activă a clientului prin:
• Promovarea principiului „Ajută-te singur”;
• Promovarea sistemului de autoevaluare;
• Urmărirea progreselor înregistrate la nivelul clientului.

81
 Procesul de orientare şi consiliere a carierei este guvernat de următoarele principii
(Thill, J., Chamboulant, S., 1965):
• Activitatea de orientare a carierei trebuie să fie continuă şi pozitiv direcţionată;
• Consilierea vocaţională este în relaţie cu alte demersuri de natură psihologică,
pedagogică şi psihoterapautică;
• Orientarea nu este o acţiune unilaterală, ci un ansamblu de influenţe, informaţii şi
exerciţii de asumare a iniţiativei şi a libertăţii de a decide;
• Consilierea carierei este o continuare a demersurilor de psihologie aplicată;
• Consilierul trebuie să ofere elevului acele informaţii care să-i dea posibilitatea de
a decide liber cariera.
R. Gall (1966) şi A. Leon (1957) consideră ca importante în consilierea carierei
următoarele principii:
• Educaţia pentru alegerea carierei;
• Libertatea deciziei;
• Formarea polivalentă;
• Informarea deplină a elevului şi familiei cu privire la lumea profesiilor şi piaţa
forţei de muncă;
• Demarare timpurie a activităţilor de consiliere şi orientare şcolară şi profesională.
Mihai Jigău în lucrarea Consilierea carierei (2001), realizează o sinteză a principiilor ce
ghidează consilierea vocaţională:
• Consilierea carierei trebuie să fie un proces educativ, dinamic şi continuu;
• Consilierea trebuie să fie concordantă cu sistemul de interese, motivaţii şi
aptitudini ale consiliatului;
• Consilierea trebuie să ofere individului prilejul unei dezvoltări personale, să fie o
provocare stimulatorie şi o sursă de satisfacţii şi afirmare;
• Beneficiarii serviciilor de consiliere vocaţională trebuie să fie informaţi asupra
situaţiei socio-economice în plan naţional, regional şi local, cât şi asupra evoluţiei
probabile a pieţei forţei de muncă;
• Orientarea profesională trebuie să asigure o concordanţă între ce poate, ce doreşte
şi ce opţiuni are consiliatul.
În Declaraţia Asociaţiei Internaţionale de Orientare Şcolară şi Profesională
adoptată la Stockholm (1995), cu privire la obiectivele activităţii de consiliere a carierei,
se precizează că acest serviciu are menirea să ajute tinerii:
• Să se înţeleagă şi să se evalueze;
• Să comunice efectiv cu alţii;
• Să elaboreze planuri cu privire la propria carieră şi la formarea adecvată necesară;
• Să facă faţă cu succes diferitelor obstacole pentru a-şi câştiga locul în societate şi
pe piaţa muncii.

82
 IX.2. TEORII ŞI MODELE ALE CONSILIERII ŞI ORIENTĂRII CARIEREI

În general, teoriile orientării carierei vizează:

• Factorii ce influenţează alegerea şcolară şi profesională;
• Structura personalităţii clientului;
• Modificarea motivelor alegerilor ca urmare a diferitelor experienţe de viaţă şi a
învăţării sociale;
• Tipurile de relaţii şi comportamente ale consilierilor faţă de clienţii lor;
• Mecanismele dinamicii carierei.
Elementele comune ale nenumăratelor teorii în orientarea carierei sunt:
♦ Importanţa informaţiilor în procesul luării deciziei cu privire la carieră;
♦ Oscilaţia dintre stilul raţional şi cel intuitiv (afectiv) în alegerea carierei;
♦ Plurideterminarea factorială a maturităţii vocaţionale şi a procesului luării deciziei cu
privire la carieră;
♦ Dominanţa psihologică, sociologică sau pedagogică descriptivă, normativă,
prognostică, etc. în explicare fenomenului dezvoltării carierei;
♦ Importanţa succesului sau eşecului profesional asupra carierei.
D.E. Super a enunţat teoria dezvoltării imaginii de sine implicată în comportamente
specifice alegerii profesionale, teorie avându-şi originea în principiile psihologiei
dezvoltării (alegerea carierei este un comportament profesional caracteristic unui stadiu al
existenţei umane). În dezvoltarea modelului său teoretic cu privire la alegerea carierei,
Super porneşte de la faptul că alegerea unui individ nu este doar un moment al deciziei ci
un proces şi o succesiune de alegeri şi decizii intermediare făcute treptat pe parcursul
vieţii şi aflate în legătură cu etapele de creştere, dezvoltare, învăţare şi exersare a
aptitudinilor, abilităţilor deprinderilor în situaţii de activitate sau muncă. Opţiunile unui
individ sunt influenţate de imaginea de sine a acestuia şi de informaţiile pe care le are
despre lumea profesiilor.
Reperele de bază ale teoriei lui Super sunt:
♦ oamenii sunt diferiţi prin:
- aptitudini
- deprinderi
- abilităţi
- trăsături de personalitate
♦ indivizii au anumite caracteristici şi configuraţii psihologice personale care îi fac
compatibili cu anumite ocupaţii;
♦ exercitarea unei ocupaţii necesită anumite deprinderi, aptitudini, abilităţi, motivaţie,
trăsături de personalitate;
♦ profesiile au anumite sisteme specifice, relativ largi, de cerinţe în planul capacităţilor
umane;
♦ dinamica intereselor şi capacităţilor profesionale şi imaginea de sine a indivizilor
solicită un efort permanent de adaptare;
♦ imaginea de sine se schimbă (produs al învăţării sociale);
♦ reuşita profesională este esenţială dezvoltării unei imagini de sine pozitive;
♦ alegerea carierei este un proces continuu dependent de modificarea preferinţelor
profesionale şi de imaginea de sine;

83
♦ alegerea carierei, ca proces fundamental, poate fi stimulat, orientat, sprijinit;
♦ dezvoltarea carierei e un proces de învăţare şi adaptare la diferite roluri care trebuie
exercitate prin acceptarea unor compromisuri rezonabile;
♦ procesul este un compromis între factorii constitutivi ai personalităţii şi societate, pe
de o parte , şi imaginea de sine şi realitate, pe de altă parte;
♦ contactul cu lumea muncii e în relaţie directă cu anumite stadii ale vieţii (creştere,
explorare, stabilizare, menţinere, declin);
♦ cariera e sumă de mediu socio-economic şi cultural de provenienţă;
♦ nivelurile de carieră, stabilitatea pe post sunt determinate de:
- aptitudinile intelectuale
- originea socio-culturală şi economică
- trăsături de personalitate
- şansele persoanei pe parcursul vieţii
♦ satisfacţiile profesionale sunt dependente de gradul de punere în valoare a
aptitudinilor, abilităţilor, intereselor, valorilor şi trăsăturilor de personalitate.

Procesul dezvoltării carierei parcurge cinci etape:

1. Stadiul de creştere (de la naştere la 14 ani) caracterizat de:
- conturarea imaginii de sine
- constituirea şi direcţionarea intereselor
- dezvoltarea şi exersarea abilităţilor şi aptitudinilor
Substadii:
 ale fanteziilor (4-10 ani) - dominat de jocuri de rol imaginative;
 al intereselor (11-12 ani) – în care se conturează aspiraţiile către diferite activităţi;
 al capacităţilor (13-14 ani) – dominat de nevoia de activitate, muncă, formare.
2. Stadiul exploratoriu (15-24 ani) caracterizat de autocunoaştere şi experimentare a
rolurilor
Substadii:
 a tentativelor (15-17 ani)- caracterizat de alegerea ocupaţiilor;
 a tranziţiei (18-20 ani)- marcat de prima experienţă de muncă;
 a încercării, probării activităţii de muncă;
 acceptării acestora ca pe o ocupaţie permanentă;
3. Stadiul de stabilizare (25-44 ani) caracterizat de păstrarea respectivei poziţii/
schimbarea ei
Substadii:
 etapa de probă (25-30 ani)
 etapa de stabilizare (31-44 ani)
4. Stadiul de menţinere (45-64 ani)
5. Stadiul declinului (peste 65 ani)
Super considera că tot acest proces este dependent de factorii de rol, factorii
personali şi de cei situaţionali; ei inflenţează la rândul lor, maturitatea profesională.
Fenomenul maturităţii profesionale este dependent de (Jigău, M., 2001):
• informaţiile şi experienţele de muncă pe care le au indivizii;
• cunoaşterea cerinţelor, responsabilităţilor şi conţinutului muncii;
• conturarea unui domeniu larg de activităţi dezirabile;
• alegerea unei profesii în raport cu resursele personale.

84
 O imagine de sine nestabilizată, variabilă în timp implică o oscilaţie în alegeri. În
cristalizarea imaginii de sine şi orientarea spre un domeniu profesional se pot identifica
câteva etape:
 începutul formării concepţiei despre sine (debutează în copilărie);
 stadiul exploratoriu (căutarea relizării de sine);
 autodiferenţierea de ceilalţi (idetificarea punctelor comune cu alţi indivizi);
 identificarea şi simularea, jucarea rolului persoanei cu care se identifică (apropierea
de model);
 testarea, încercarea lumii reale (experimentarea rolului ocupaţional ales);
 transferarea imaginii de sine în rolul ocupaţional ;
 validarea prin muncă a imaginii de sine (integrearea în muncă).
John L. Holland considera că modul particular de constituire a sistemului de interese
conturează direcţia carierei individului. Compatibilitatea intereselor cu traseul carierei
oferă satisfacţie profesională. Holland a identificat în structura personalităţii şase moduri
specifice de orientare profesională:
 realist (R)
– orientare spre activităţi fizice
– îndemânare
– deprinderi manuale
– îndeplinire de sarcini concrete
– conformist, stabil, sincer, natural, consecvent, practic, modest, econom
 investigativ/intelectual (I)
- orientare spre activităţi intelectuale
- preocuparea pentru aspectele abstracte în activitatea profesională
- căutarea devărului
- aptitudini pentru domeniul matematic şi ştiinţific
- analitic, precaut, critic, curios, independent, cognitiv, introvertit, modest, raţional,
 artistic (A)
- activităţi de relaţionare nemijlicită cu alţii prin intermediul produselor artistice
- preferă sarcini creative
- preferă dezvoltarea ideilor
- dezordonat, emoţional, expresiv, idealist, imaginativ, impulsiv, independent, original,
nonconfrmist
 social (S)
- comunicare cu ceilalţi
- profesii legate de mediul social
- cooperant, generos, amabil, responsabil, sociabil
 antreprenorial/întreprinzător (E)
- activităţi de iniţiativă personală
- dezvoltarea propriei afaceri
- activităţi persuasive
- au aptitudini de conducere
- ambiţios, dominant, energic, impulsiv, optimist, sociabil
 convenţional (C)
- activităţi de execuţie
- sarcini precise, structurate

85
- aptitidini pentru munci administrative în domeniul financiar
- conformist, conştincios, supus, ordonat, practic, eficient, consecvent, inhibat
Holland considera că similiaritatea tipului de personalitate cu cel al ocupaţiei este
un mediu stimulativ pentru dezvoltarea carierei şi oferă satisfacţie profesională. Autorul
pune în discuţie şi criteriul nivelului de consistenţă (înalt, mediu, scăzut) cu referire la
gradul de structurarea tipului de personalitate şi a mediului, cât şi al intensităţii relaţiei
reciproce dintre acestea.
Suportul practic al teoriei lui Holland sunt SELF DIRECTED SEARCH şi
VOCATIONAL PREFERINCE INVENTORY. Aceste două instrumente permit
autoevaluarea, interpretarea şi definirea profilului de personalitate cât şi a intereselor
profesionale. (Anexa 2)
Alţii teoreticieni (Ginzberg, Ginsburg, Axelrad, Helma) consideră că procesul alegerii
carierei este dependent de:
• ambianţa de viaţă personală;
• tipul şi nivelul de educaţie şi formare profesională;
• caracteristicile personalităţii şi afectivităţii individului;
• tipul de valori la care o persoană aderă.
Alegerea vocaţională traversează o succesiune de perioade:
• a fanteziei (0-10 ani)
• a explorării (11-18 ani)
• a opţiunii realiste (19-22/24 ani) ce presupune următoarele substadii:
 tatonare (până la 10 ani);
 cristalizare (11-18 ani);
 opţiuni finale (19-22/24 ani).
Din unghiul psihologiei personalităţii, fiecare persoană îşi utilizează resursele (psihice,
aptitudinale, experenţiale) într-o manieră ce marchează evoluţia şi stilul satisfacerii
nevoilor în plan profesional (Anne Roe). Elementele ce influenţează alegerea
profesională sunt:
• atitudinile parentale faţă de muncă
• condiţiile socio-culturale şi economice ale familiei
• tipul, calitatea şi durata educaţiei şi formării profesionale
• influenţele grupului de apartenenţă
• întâmplările neprevăzute din viaţa copilului
Autoarea afirmă că în alegerea profesiei trăsăturile de personalitate reprezintă doar
unul din factorii de influenţă şi că satisfacţia în muncă poate fi explicată şi prin relaţiile
intrafamiliale şi poziţia elevului în grup.
După N.C. Gysbers alegerea profesiei este un proces specific dezvoltării. Etapele în
alegerea carierei sunt:
• fanteziile profesionale (construirea de imagini personale, subiective despre profesii);
• perioada de încercare (probarea calităţilor personale necesare îndeplinirii diferitelor
sarcini de muncă);
• perioada alegerii realiste (opţiune justificată şi conştientă).

86
Dezvoltarea carierei presupune:
• diferite roluri îndeplinite, evenimente, moduri de organizare a vieţii individului;
• diferite contexte în care acestea se derulează;
• variate status-uri socio-economice pe care individul le poate avea.
Orice act de consiliere presupune existenţa unui model de interacţiune cu clientul şi
parcurgerea următoarelor etape:
• Etapa de contact preliminar;
• Etapa de explorare în scopul precizării scopurilor şi limitelor consilierii;
• Etapa de evaluare şi rezolvare a problemelor prioritare;
• Etapa de identificare a corespondenţei rezultatelor evaluării cu aspiraţiile
profesionale ale clientului;
• Etapa planificării acţiunilor orientate spre dezvoltarea carierei;
• Etapa urmăririi realizării planului.
Gysbers (1992) propune ca etape în derularea procesului de consilierea carierei:
• Identificarea scopurilor clientului:
 identificarea iniţială a problemelor;
 stabilirea naturii relaţiei consilier- client;
 culegerea de date despre client;
 înţelegerea comportamentului de ansamblu al clientului.
• Rezolvarea problemelor şi atingerea obiectivelor fixate de către client:
 asistarea clientului în îndeplinrea scopurilor sale;
 dezvoltarea unui plan realist de acţiune;
 evaluarea rezultatelor.
Janis şi Mann propun un model al consilierii ce presupune următoarele etape:
• inventarierea posibilelor alternative ale opţiunilor clientului;
• identificarea obiectivelor personale şi a valorilor implicate în alegeri;
• identificarea aptitudinilor şi achiziţiilor în planul educaţiei şi formării
profesionale;
• evaluarea consecinţelor pozitive şi negative;
• identificarea informaţiilor suplimentare care facilitează opţiunea;
• realizarea consecinţelor opţiunii şi eliminarea căilor profesionale indezirabile;
• luarea deciziei şi punerea în practică a alegerii făcute.
Modelul de consiliere vocaţională propus de Lynda Ali şi Barbara Graham are în vedere:
• clarificarea (evaluarea iniţială, ascultarea „poveştii” individului);
• explorarea (explorarea posibilităţilor de realizare, construirea unui „contract”);
• evaluarea (identificarea priorităţilor, încurajarea gândirii pozitive).
Cel mai cunoscut model de consiliere vocaţională este modelul Egan. Egan propune
un model de orientare vocaţională în trei paşi bazat pe principiul coform căruia
consilierea este un proces de învăţare. Acest model permite clientului să se orienteze spre
acţiune de-a lungul procesului de consiliere, acesta simţindu-se investit cu puterea de a-şi
accepta şi recunoaşte situaţile de viaţă problematice, de a găsi soluţii alternative, de a
decide propriul drum.

87
 Etapele consilierii carierei sunt, în viziunea lui Egan:
1. Abordarea problemei
• Centrarea, interesul orientat spre client;
• Ascultarea activă;
• Confirmarea înţelegerii problemelor clientului;
• Realizarea de clarificări, lămuriri, concretizări ale situaţiilor;
• Atitudinea cooperantă şi echilibrată faţă de client (respect, toleranţă, încredere).
2. Configurarea situaţiei ideale
• Precizarea datelor problemei
• Transmiterea/schimbul de informaţii
• Emiterea de alternative, soluţii;
• Apelarea la situaţii concrete, experienţe personale;
• Sprijinirea clientului în atingerea scopurilor propuse.
3. Elaborarea strategilor de acţiune
• Identificarea opţiunilor personale;
• Evaluarea aptitudinilor, abilităţilor, atitudinilor, intereselor şi valorilor;
• Asistarea clientului în alcătuirea unui plan de acţiune şi în punerea în practică a
lui.
În fiecare dintre etapele precizate scopurile beneficiarului şi ale consilierului sunt diferite:
Beneficiar Consilier
Explicarea/ Mediul de viaţă, interesele şi problemele Înţelegerea problemelor
înţelegerea sale beneficiarului
Explorarea Înţelegarea mecanismelor opţiunilor, Sprijinirea beneficiarului în
alegerilor; informare, elaborarea de cunoaşterea de sine şi a
alternative lumii muncii
Planificarea Construirea unui plan pentru dezvoltarea Sprijinirea construirii unui
carierei plan personal cu privire la
carieră şi identificarea
„paşilor ” pentru realizarea
acestuia

SURSA Jigău, Mihai , 2001, Consilierea carierei , Editura Sigma, Bucureşti

În toate etapele precizate, consilierii trebuie să dezvolte o relaţie pozitivă,
empatică şi să ofere un sfat personalizat clienţilor.

IX.3. METODE ŞI TEHNICI DE CONSILIERE VOCAŢIONALĂ

Metodele consilierii vocaţionale vizează trăsăturile de personalitate ale clientului,

sistemul aptitudinal-atitudinal-motivaţional, caracteristicile anatomo-fiziologice ale
individului. Consilierea carierei poate fi:
• Directă (comunicare nemediată între consilier şi client);
• Mediată de instrumente de informare şi orientare în vederea alegerii carierei.
Pentru ca activitatea de consiliere vocaţională să fie un succes este nevoie de o
cunoaştere reală a personalităţii clientului. Metodele de investigare utilizate frecvent în
consilierea carierei sunt (Holban, I., 1972):

88
 • Observaţia- obţinerea de date calitative prin observarea sistamatică a individului/
grupului;
• Convorbirea- dialogarea consilier-client în vederea obţinerii de informaţii asupra
personalităţii şi comportamentelor celor consiliaţi;
• Anamneza- relatare directă a subiectului pentru obţinerea de date biografice sau
sociale;
• Chesionarul- colectarea unor date sub formă scrisă despre diferite fapte, opinii;
• Ancheta – metodă de imvestigaţie a evenimentelor de natură socială ce utilizează
convorbirea şi chestionarul pentru obţinerea de informaţii asupra diferitelor
categorii de fapte;
• Evaluarea produselor activităţii- metodă indirectă de obţinere a unor date
despre o persoană prin analizarea rezultatelor activităţii acesteia;
• Metoda aprecierii obiective- tehnică de apreciere a caracteristicilor unei
persoane prin investigarea opiniilor membrilor grupului din care aceasta face
parte;
• Metode sociometrice- modalităţi de evidenţiere a dinamicii de grup;
• Testul- instrument standardizat de obţinere a unor date reale, de natură psihică,
despre indivizi.
În funcţie de criteriul standardizare, Gibson şi Mitchell (1981) clasifică metodele
utilizate în cunoaşterea personalităţii individului în:
• Nestandardizate- observaţia, autobiografia, chestionarul, interviul, tehnicile
sociometrice;
• Standardizate- testele psihologice.
Instrumentele psihologice de cunoaştere a personalităţii clientului utilizate în
consilierea vocaţională sunt:
• Inventarul Kuder Preferince Record
Persoanele cu aceeaşi profesie au interese asemănătoare. În funcţie de structura de
interese se poate recomanda un domeniu profesional din cadrul următoarelor arii de
activităţi:
 activităţi desăşurate în exterior, în spaţii deschise;
 mecanice;
 numerice, de calcul;
 ştiinţifice;
 interes pentru afaceri, activităţi persuasive;
 artistice;
 literare;
 muzicale;
 servicii sociale; muncă de birou.
• Inventarul de interese profesionale Holland
Holland identifică şase tipuri distincte de orientări profesionale: realist, investigativ,
artistic, social, întreprinzător, convenţional .
• General Aptitudes Test Battery (GATB)
GATB este o baterie de teste ce măsoară nouă factori aptitudinali:
 Inteligenţă generală (G);
 Aptitudine verbală (V);
 Aptitudine numerică (N);

89
 Aptitudine spaţială (S);
 Percepţia formei (P);
 Coordonare motorie (K);
 Dexteritate digitală (F);
 Dexteritate manuală (M);
 Aptitudine pentru munca de birou (Q).
• Berufsbilder Test (BBT)
Testul fotografiilor profesiilor conţine serii de fotografii (96 pentru femei şi 100
pentru bărbaţi) cu persoane care exercită anumite profesii. Prin intermediul acetui test se
identifică zece nevoi de bază:
 De afecţiune şi îngrijire a propriului corp (W);
 De folosire a resurselor fizice personale (K);
 De a ajuta pe alţii (SH);
 De mişcare, aventură, risc (SE);
 De recunoaştere, de a fi remarcat (Z);
 De a cunoaşte, şti, învăţa (V);
 De creativitate, viaţă spirituală (G);
 De a ţine pentru sine bunuri, valori (M);
 Nevoia de hrană (ON);
 Nevoia de comunicare (OR).
Fiecărui factor îi corespund imagini ale peroanelor care desfăşoară diferite profesii.
• Strong Vocational Interest Bank
Testul Strong evaluează interesele profesionale ale indivizilor prin compararea acestora
cu stucturi de interese ale persoanelor cu succes profesioanal.
• Differential Aptitude Tests (DAT)
DAT-ul conţine următoarele opt sub-teste:
 Raţionament verbal;
 Raţionament numeric;
 Raţionament abstract;
 Realităţi spaţiale;
 Raţionament mecanic;
 Ortografie;
 Utilizarea limbajului;
 Viteza şi corectitudinea redactării.
• Self-Directed Search- Holland- 1985 (SDS)
Prin aplicarea acestui test se pot identifica profesia sau cariera adecvată ueni persoane
care are un anumit scor şi o configuraţie particulară.
• NEO-PI (1992)
Testul NEO.PI permite evaluarea dimensiunilor de bază ale personalităţii clientului şi,
implicit, proiectarea unui traseu de consiliere adecvat.
• Career Transitions Inventory (CTI)
CTI permite măsurarea imaginii de sine a consiliatului, a barierelor şi resurselor
clientului, prin urmărirea unor factori ca: motivaţia, încrederea, nevoia de sprijin extern,
controlul, independenţa.

90
 Unii autori menţionează ca instrumente de lucru utilizate în consilierea carierei şi:
 Desenarea spaţiului existenţial, harta vieţii (mapping)
Acest instrument este o practică activă ce:
 oferă oportunitate pentru cooperarea între consilier şi consiliat;
 ea ajută consilierul şi consiliatul să obţină o imagine clară asupra problemei;
 dezvăluie influenţele ce acţionează asupra clientului;
 identifică obstacolele, părţile “tari”, resursele personale, valorile, credinţele
consiliatului;
 oferă susţinerea reflecţiilor critice.
 Roata unică este un instrument de lucru ce poate fi utilizat în toate etapele consilierii
individuale sau de grup. Ea oferă informaţii despre:
 Factorii interni (opţiunile de pe piaţa muncii, experienţa în muncă, studii);
 Factorii interni (stilul personal, îndemânări şi competenţe, valori, interese);
 Factori personali (nevoile primare, respectul de sine, expectaţile profesioanale ale
persoanei). (anexa ?)
 Mind-map- oferă informaţii despre interesele individului şi despre competenţele
acestuia .
 Folosirea metaforelor
 Punerea întrebărilor
 Elaborarea unui plan
 Dedublarea este o metoda folosită în scopul obiectivării problemei cu care se
confruntă clientul.
 Elaborarea unei scrisori către sine
 Folosirea simulărilor
 Ascultarea vocilor interioare

IX.4 DECIZIA DE CARIERĂ

Decizia de carieră reprezintă procesul de selecţie a unei alternative de carieră din

muţimea de variante disponibile la un moment dat (A.Baban, 2001). Alegerea carierei
presupune:
• O schimbare dinamică, permanentă;
• O anumită stadialitate;
• Accidente, eşecuri, reveniri, şansă;
• Trasee diferite ale carierei;
• Aspiraţii, preferinţe, idealuri.
(Jigău, M., 2001)
Modelele teoretice ale procesului de luare a deciziei de carieră disting diferite faze:
• De pregătire, (explorare a alternativelor şi acceptarea a uneia) şi de realizare
(Modelul Tiedaman,1963);
• Succesiuni decizionale de natură investigatorie şi finale (Modelul Gelan, 1962);
• Factorii externi declanşatori ai deciziei (Modelul Hilton, 1962, 1973) analizaţi în
termeni de rezolvare a conflictului intrapsihic.
Un termen asociat celui de decizie de carieră este stilul decizional. Acesta reprezintă
modalitatea proprie de a rezolva o situaţie ce presupune alegerea între mai multe
alternative. Stilurile decizionale sunt următoarele:

91
 • Planificat
- abordare raţională a deciziei;
• Agonizant
- investire de timp şi energie în identificarea datelor şi analiza alternativelor;
• Impulsiv
- acceptarea primei alternative disponibile;
• Intuitiv
- decizia de carieră se bazează pe sentimente şi trăiri neverbalizate;
• Delăsător
- amânarea procesului de evaluare şi acţiune;
• Fatalist
- transferarea rezolvării problemei către mediu;
• Compliant
- acceptarea deciziei altuia în locul deciziei personale;
• Paralitic
- incapacitate de iniţiere a procesului deşi responsabiltatea deciziei a fost acceptată.
Procesul decizional parcuge următoarele etape:
• Definirea problemei prin:
- culegerea de informaţii;
- sistematizarea datelor.
• Analizarea alternativelor:
- elaborarea câtorva alternative;
- analizarea implicaţiilor, consecinţelor.
• Selectarea şi aplicarea unei soluţii:
- identificarea soluţiei optime;
- aplicarea soluţiei în practică.
Indecizia este consecinţa unei stări de inadaptare atât personală cât şi socială . Există
mai multe structuri cauzale ale indeciziei:
• Indecizia datorată nedezvoltării;
• Indecizia generalizată;
• Anxietatea decizională;
• Indecizia datorată lipsei de informaţii;
• Indecizia datorată necunoaşterii metodei de a lua o decizie;
• Indecizia datorată cauzelor externe;
• Indecizia cauzată de anticiparea pesimistă a consecinţelor unei opţiuni sau
capacităţii personale de aplicarea a ei;
• Indecizia datorată unei atitudini negative faţă de muncă.
La vârsta adolescenţei, indecizia poate fi:
• Un moment absolut normal al procesului decizional aflat în desfăşurare;
adolescentul încearcă să se cunoască pe sine şi să afle informaţi despre traseele
ocupaţionale şi educaţionale;
• O manifestare a indecisivităţii datorate unei lipse de strategii de evaluare a
informaţiilor sau anxietăţii incubate de decizie.
Principalele categorii de probleme care favorizează indecizia sau fac dificilă luarea unei
decizii sunt:

92
 • Lipsa de informaţii/ analiza superficială a informaţiilor complexe;
• Imaginea de sine negativă;
• Lipsa capacităţii de înţelegere a sinelui şi a fenomenelor pieţei muncii;
• Excesiva dependenţă de ceilalţi;
• Conflicte interne;
• Anxietatea alegerii;
• Imaturitatea decizională;
• Obiectivele nerealiste;
• Lipsa capacităţii de sintetizare a datelor;
• Incapacitatea de a identifica alternative (E.L. Herr, J.H. Cramer, 1974).
Consilierul trebuie să dezvolte strategii personalizate de combatere a indeciziei prin
educarea capacităţii subiectului de a alege, a decide şi a se informa.

IX.5. FACTORII SEMNIFICATIVI ÎN ALEGEREA CARIEREI

În procesul de decizie vocaţională concură o multitudine de factori: familia, şcoala,

grupul de prieteni, mass-media, etc.
• Familia
Caracteristicile mediului socio-cultural al dezvoltării copilului, modul personal de
înţelegere al acestora determină comportamente diferite în ceea ce priveşte decizia de
carieră.
Astfel, alegerile vocaţionale sunt :
• orientate social: prestigiu, succes, poziţie socială;
• Altruiste: sprijinirea familiei, a categoriilor defavorizate;
• Egoiste/autonome: confort personal, câştig material, muncă uşoară şi fără
responsabilităţi;
• Reactive/frustrante: alegerea unui traseu profesional opus dorinţei celor cu care
este în conflict;
• Conformiste: plierea aspiraţiilor pe cele ale adulţilor;
• Hedonice/narcisiste: motivate prin plăcerea în sine, riscul, romantismul,
satifacţia furnizată. (Jigău, M., 2001)
Familia poate contribui în procesul consilierii vocaţionale prin:
• Sprijinirea copiilor în alegerea liberă a viitoarei cariere, în găsirea unui loc de
muncă;
• Eliminarea stereotipiilor şi prejudecăţilor cu privire la muncă;
• Încurajarea mobilităţii în vederea formării profesionale sau exercitării unei
profesii;
• Coparticiparea partenerilor sociali la formarea profesională;
• Informarea cu privire la dinamica economică şi a ocupării forţei de muncă;
De foarte multe ori influenţa părinţilor în alegerea vocaţională este decisivă. Modelele
comportamentale vehiculate în familie şi atitudinile parentale autoritare/neutre/de tip
compensator vor fi preluate de copii contribuind la conturarea alegerilor. Datorită
legăturilor psihoafective intrafamiliale specifice, părinţii îşi supraapreciază copiii şi le
impun trasee educaţionale şi filiere profesionale la care aceştia nu aderă sau care nu sunt
compatibile cu structura lor de personalitate, cu aptitudinile şi interesele lor. Dezacordul

93
dintre părinţi şi copiii cu privire la traseul vocaţional va influenţa alegerea în sensul că
aceasta se va contura dificil iar adeziunea la decizie va fi redusă.
În etapele mai mici de vârstă „criteriile” alegerii vocaţionale sunt afectiv-
motivaţionale. Pe măsură ce copiii sunt incluşi în niveluri mai înalte de şcolarizare,
„criteriile” pe care le au în vedere părinţii în influenţarea deciziei vocaţionale se referă la:
• Siguranţa şi viitorul profesiei pe piaţa muncii;
• Durata studiilor necesară pentru a atinge obiectivele;
• Costurile financiare;
• Avantajele materiale expectate;
• Poziţia socială conferită de profesie;
• Potenţialele riscuri ale muncii în exercitarea profesiei;
• Conservarea unei tradiţii familiale;
• Supraprotecţia copilului.
În procesul de consiliere vocaţională, sporirea eficienţei intervenţiilor părinţilor este
posibilă prin:
• Spirijinirea lor în cunoaşterea mai realistă a resurselor personale ale propriilor
copii;
• Atenuarea impactului asupra lor a unor prejudeăţi şi stereotipuri cu privire la
profesii şi lumea muncii;
• Convingerea lor că în procesul alegerii carierei copiilor, aceştia trebuie să fie
implicaţi, să existe şi acordul lor;
• Furnizarea de informaţii cu privire la reţeaua şcolară şi piaţa forţei de muncă;
• Încurajarea intereselor şcolar-profesionale ale copiilor.
Părinţii trebuie să se asigure că-l vor sprijini pe tânăr să ia o decizie liberă, conformă
cu aspiraţiile acestuia şi să nu-şi impună punctul de vedere sau profesia ca model. În
spijinirea copiilor în vederea alegerii carierei, părinţi trebuie:
• Să cunoască temerile, ezitările, succesele copiilor;
• Să ofere sugestii dar să nu le impună;
• Să-şi trateze copiii cu respect şi să aibă încredere în aspiraţiile şi interesele lor;
• Să fie informaţi în ceea ce priveşte ofertele de educaţie, formare, angajare;
• Să pună la dispoziţie şi să încurajeze copiii să citescă reviste, ziare ce conţin
reclame sau anunţuri ale diferitelor instituţii sau firme despre locuri de muncă;
• Să încurajeze tinerii în conturarea intereselor profesionale;
• Să evite inocularea de idei preconcepute şi strereotipuri cu privire la anumite
profesii;
• Să informeze tinerii cu privire la piata muncii şi dinamica ei;
• Să ofere un suport afectiv propriilor copii;
• Să-şi îndrume copiii spre un consilier vocaţional.
• Grupul de prieteni
Grupul de prieteni are o reală valoare pozitivă, de sprijinire a socializării şi dezvoltării
comunicării cu semenii, de întărire a sentimentului de securitate personală, de suport
emoţional în situaţii de stres, de refugiu în caz de conflict cu alte persoane. Cu toate
acestea, părinţii percep grupul de prieteni ca pe un inamic.şi nu ca pe aliat. Părinţii, în
dorinţa de a-şi îndepărta copiii de grupul considerat nociv/ distructiv, îşi ridicularizează,
critică, culpabilizează, pedepsesc şi nu adoptă atitudini subtile de genul aprobării

94
preocupărilor şi activităţilor dezirabile, a ignorări tăcute a elementelor pe care le
consideră „primejdioase” sau să adopte soluţia discuţiei deschise, calme, argumentate.
Reacţia copilului în situaţia unei dezaprobări agresive este de apărare, de „îndepărtare” de
sursa atacului, de adeziune puternică la grupul refuzat de părinţi.
 Şcoala
Rolul şcolii în realizarea orientării vocaţionale poate fi identificat la cel puţin trei
niveluri: la nivelul organizării sistemului de învăţământ, la nivelul conţinutului
înăţămânului şi la nivelul acţiunilor specifice de orientare în şcoală.
Organigrama învăţământului permite coexistenţa unor tipuri diferite de instituţii
şcolare , cu profiluri şcolare şi specializări diferite ce se constituie în elemente
favorizante pentru definirea alegerii vocaţionale. Conţinutul învăţământului reprezintă
principalul instrument prin care se realizează inţierea în domeniul cunoaşterii realităţii şi
al perspectivelor pe care le oferă societatea contemporană afirmării libere şi depline a
personalităţii fiecărui individ.
Acţiunile specifice de cunoaştere a personalităţii elevului şi de informare şcolară
contribuie, de cele mai multe ori, decisiv la realizarea maturizării vocaţionale a elevilor.
După criteriul raporturilor dintre şcoală şi serviciile de consiliere şi orientare vocaţională,
literatura de specialitate distinge între patru tipuri de sisteme de consiliere:
• Sisteme în care orientarea se realizează în afara şcolii, prin sisteme specializate;
• Sisteme în care orientarea şcolară se realizează în şcoală iar cea profesională în
afara şcolii, prin servicii de plasare;
• Sisteme în care orientarea se realizează în şcoală prin conţinutul învăţământului şi
prin alte activităţi educative;
• Sisteme în care orientarea se realizează în şcoală prin consultaţii pentru elevi şi
părinţi.
Specialiştii în consiliere vocaţională sunt de părere că serviciile oferite de şcoli au o
mai mare adresabilitate, o stabilitate şi satisfacţie a alegerilor, o rată de exactitate a
recomandărilor mai înaltă în comparaţie cu serviciile oferte în afara şcolii.
Raportul SCANS al Departamantului Muncii din SUA (1991) precizează „ce i se cere
şcolii, să asigure/ să pregătească/ să ofere tinerilor pentru ca să aibă competenţele sau
calităţile personale care să-i facă pe aceştia capabili să obţină performanţe în muncă:
• identificarea, organizarea, planificarea şi alocarea resurselor (de timp, materiale,
financiare, etc.);
• lucrul cu alţii;
• obţinerea şi utilizarea informaţiilor;
• înţelegerea interrelaţiilor complexe;
• lucrul cu o varietate de tehnologii.”
Competenţele precizate în amintitul raport implică sarcini pe care şcoala trebuie să şi
le asume:
• să formeze şi să dezvolte deprinderile de bază (citit, scris, calcul, ascultare,
exprimare);
• să dezvolte deprinderile de gândire operaţională (gândire creativă, rezolvare de
probleme, luarea deciziilor, învăţare);
• aplicarea în practică a calităţilor persoanale (conducere, asumarea
responsabilităţii, sociabilitate, autopreţuire, integritate morală).
Unii specialişti consideră a fi importante următoarele categori de competenţe:

95
 • utilizarea calculatorului şi a noilor tehnologii;
• rezolvarea de probleme;
• gândire critică;
• managementul resurselor umane, materiale, de timp, financiare;
• economia muncii şi a locului de muncă (cunoaşterea şi înţelegerea organizaţiilor,
relaţiilor de muncă, profilului, eticii muncii, sistemului relaţiilor economice
naţionale şi internaţionale);
• aplicarea cunoştinţelor matematice, ştiinţifice, din domeniul ştiinţelor sociale şi
comunicării (utilizarea noţiunilor, teoriilor şi fundamentelor matematice sau ale
principalelor ştiinţe, cât şi a deprinderilor de comunicare în cadrul locului de
muncă);
• planificarea personală a carierei (identificarea şi ordonarea priorităţilor, utilizarea
avantajelor oferite de educaţie şi formarea continuă);
• relaţii interpersonale (a avea valori şi atitudini corespunzătoare faţă de grupul de
lucru sau alte persoane cu care intră în contact);
• manipularea datelor şi informaţiilor (identificarea, înţelegerea, utilizarea,
păstrarea informaţiilor, sistemelor şi simbolurilor).
Aspiraţiile profesionale sunt sinteza interiorizării sistemului actual de valori, a
conduitelor sociale dezirabile şi a trebuinţei de succes a tinerilor. Cristalizarea asiraţiilor
profesionale este un obiectiv pe termen lung pentru a cărei finalizare trebuie alocate
resurse de efort, voinţă şi mobilizare personală constantă.
Procesul de stabilizare a aspiraţiilor personale de carieră constă în:
• învăţarea şcolară şi formarea profesională;:
• maturizarea psihosocială;
• modul particular de conturare a imaginii de sine;
• modelele la care aderă individul;
• irepetabila rezonanţă psihoafectivă a mediului socio- familial;
• istoria personală a evenimentelor trăite de elev;
• trebuinţele spirituale, particulare de cunoaştere, exploratorii şi de expansiune
intelectuală;
• trebuinţa de autoafirmare, acţiune, compensare, succes, autonomie, independenţă.
Cercetările au stabilit o slabă corelaţie a notelor şcolare cu aptitudinile pentru diferite
domenii ale cunoaşterii. Doar notele care confirmă performanţe cu totul deosebite au
corelaţii mai ridicate cu existenţa unei aptitudini pentru un anumit domeniu. Valoarea
acestor cercetări este importantă prin aceea că spijinirea în întregime a activităţii de
consiliere pe notele şcolare este hazardată, nesigură şi de foarte multe ori eronată.
În sprijinirea procesului de consiliere şi orientarea a carierei, şcoala poate lua unele
măsuri proactive sau reactive:
• de tip preventiv, cu scopul de a evita eşecul individual în învăţare prin oferirea
unor trasee curriculare diferenţiate şi personalizate, prin implicarea unor parteneri
sociali în formarea indivizilor, etc;
• de tip compensator, menite să elimine eşecul şcolar în învăţare şi formare prin
punerea în practică a unor strategii coercitive care să perimtă consiliaţilor să
ocupe un loc pe piaţa forţei de muncă şi să integreze în forme de educaţie a
adulţilor.

96
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Baban, Adriana , 2001, Consiliere educaţională Cluj –Napoca

Gal, R., 1966 L′orientation scolaire , Paris, PUF
Grupul de lucru pentru informare şi consiliere privind cariera Consilierea privind
cariera-suport de curs Bucureşti, 2000
Herrr, E.L., Cramer, J.H., 1979 Career guidance through the life span. sysematic
approaches , Boston, Brown and Co.
Holban, Ion, 1973, Laboratorul şcolar de orientare, Bucureşti, EDP
Holban, Ion, 1973, Orientarea şcolară, Iaşi, Editura Junimea
Holland, J.L., 1985, Self-directed search , Odessa, Florida, Psyhological Assesment
Resources, Inc.
Jigău, Mihai , 2001, Consilierea carierei Sigma, Bucureşti
Super, D.E. , 1978 , Dezvoltarea carierei în Psihologia procesului educaţional
(J.R.Davitz şi S.Ball), Bucureşti, EDP
Thill, J., Chamboulant, S.,1965, Guide des études et de carriéres, Paris, PUF
Tomşa, Gheorghe, 1999, Consilierea şi orientarea în şcoală Bucureşti, Viaţa
Românească

97