OANA RĂVAŞ

DREPTUL AFACERILOR

- curs universitar pentru învăţământul

economic-

Petroşani
2016
 Consideraţii generale privind dreptul afacerilor

Comerţul, ca îndeletnicire practicata îndelung si repetat, a dobândit caracteristicile

unei profesiuni. Specifica noţiunii de comerţ este activitatea umana asupra mărfurilor
exercitata nu pentru consumul propriu, ci pentru a procura consumatorilor bunurile de care
aceştia au nevoie. Aşadar, definitorie pentru activitatea de comerţ este circulaţia bunurilor in
vederea schimbului.
De aceea, denumirea “dreptul afacerilor” impune ideea că dreptul afacerilor constituie
o reglementare juridică, adică un ansamblu de norme juridice privitoare la comerţ.
Etimologic, expresia de “comerţ” provine din latinescul “commercium”, care la rândul
sau reprezintă o juxtapunere a cuvintelor “cum” şi “merx”, ceea ce înseamnă “cu marfa”.
Deci, comerţul ar consta în operaţiuni cu mărfuri.1
Din punct de vedere economic, comerţul este definit ca o activitate care are ca scop
schimbul si, prin aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la consumator. Sub acest
aspect, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse în intervalul dintre momentul producerii
mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori.2
Din punct de vedere juridic, noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al
noţiunii definite în sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi
circulaţia mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a
mărfurilor, prin transformarea materiilor prime, materialelor, etc. şi obţinerea unor rezultate
de o valoare mai mare, pe care le realizează fabricanţii sau, în general, întreprinzătorii.
Obiectul dreptului afacerilor
Există două sisteme care permit determinarea sferei dreptului afacerilor.
Potrivit sistemului subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice la care
sunt supuşi comercianţii. Dreptul afacerilor este un drept profesional, care se aplică
persoanelor care au calitatea de comerciant. Acest sistem a stat la baza primelor reglementari
legale ale activităţii comerciale.

Definiţia dreptului afacerilor

Dreptul afacerilor, ca ramura a dreptului privat, este acel ansamblu de norme juridice
care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele juridice, faptele şi operaţiunile
considerate de lege ca fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participa
persoanele care au calitatea de comerciant.3

1
S. Angheni – Drept comercial, coordonator Ed. All Beck , Bucureşti, 2004,p.2
2
V. Pătulea, C. Turianu – Elemente de Drept comercial – Ed. Şansa SRL, Bucureşti 1993, p.5
3
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed.All, Bucureşti, 2005 p.2
 Capitolul I Profesioniştii-comercianţi

1.1. Cadrul conceptual al termenilor de „profesionist",

„întreprindere", „comerciant"

Adoptarea Noului Cod civil (NCC) a însemnat o „cotitură" radicală a concepţiei

privind subiectele participante la raporturile juridice care, potrivit Codului comercial (în
prezent, abrogat în cvasitotalitatea dispoziţiilor), de regulă, erau comercianţi.
In prezent, prin unificarea dreptului privat, potrivit concepţiei moniste îmbrăţişate de
NCC apar o serie de dificultăţi privind cadrul conceptual al „profesioniştilor", al
„întreprinderii" şi, mai cu seamă, al profesioniştilor comercianţi.4
în privinţa noţiunii de profesionişti, art. 3 alin. (2) NCC prevede „sunt consideraţi
profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere".
Iar „exploatarea unei întreprinderi" înseamnă „exercitarea sistematică de către una
sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea
ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop
lucrativ ".
Profesionistul este acela care exercită în mod sistematic o activitate organizată.
Caracterul sistematic, continuu şi organizat al activităţii este specific profesionistului ceea ce
înseamnă că acea persoană care desfăşoară una dintre activităţile prevăzute de lege, ca
operaţiuni singulare, ocazionale, fără a-şi crea un cadru organizat nu poate fi considerat
profesionist.
În accepţiunea sa economico-juridică, este o grupare de persoane şi de capitaluri (forţă
de muncă şi sume de bani, alte mijloace materiale) poate îmbrăca forma juridică a unei
societăţi comerciale (a unei entităţi cu alitate juridică) sau chiar a unei societăţi profesionale.
Pentru a explica conţinutul art. 3 NCC, legiuitorul a considerat necesar să-1
completeze prin Legea nr. 71/2011, dispunând în art. 8 că „Noţiunea «profesionist» prevăzută
la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic,
precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale,
astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil".
Aşadar, potrivit Noului Cod civil, profesioniştii sunt toţi cei care exploatează o
întreprindere, indiferent de denumirea pe care o aveau potrivit reglementărilor anterioare
adoptării acestuia, respectiv denumirea de comerciant, întreprinzător, persoană fizică
autorizată, întreprindere individuală, întreprindere familială, societate civilă profesională etc.
Dacă toate aceste persoane care exploatează o întreprindere în sensul art. 3 alin. (3)
NCC poartă denumirea generică de profesionişti, totuşi, există diferenţieri în funcţie de
statutul juridic, de regimul juridic aplicabil fiecărei categorii.
Astfel, potrivit legislaţiei speciale, există diferite categorii de profesionişti, în rândul
cărora un loc important îl ocupă comercianţii.
Potrivit art. 6 alin. (1), legiuitorul face o precizare importantă privitoare la
comercianţi, dispunând că „ în cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în
vigoare a Codului civil, referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la persoanele fizice
sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului, potrivit

4
A se vedea şi C. Gheorghe, Concepte ale noului drept comercial: Profesionistul, în Curierul Judiciar nr. 4/2012,
p. 214 şi urm.
prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege ".
Sfera persoanelor pentru care, în concepţia legiuitorului, se păstrează termenul de
comerciant este cea prevăzută în art. 11 din Legea nr. 71/2011, dispoziţie care modifică art. 1
alin. (1) şi (2) din Legea nr. 26/1990. Astfel, potrivit acestor reglementări au obligaţia să ceară
înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerţului: persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, societăţile comerciale, companiile
naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societăţile
cooperative, organizaţiile
Deşi legiuitorul consideră că persoanele fizice şi juridice care au obligaţia
înmatriculării sau înregistrării în registrul comerţului a firmei sau activităţii desfăşurate sunt
considerate comercianţi, este important de subliniat faptul că nu toate acestea desfăşoară
activitate de comerţ potrivit criteriului tradiţional (obiectiv) de calificare" a comercianţilor
Profesionistul care exploatează o întreprindere economică (comercială) are calitatea de
comerciant.

1.2. Profesionistul-comerciant persoană fizică

În cadrul acestui context legislativ, din categoria profesioniştilor-comercianţi fac parte:

persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală şi întreprinderea familială.5
Profesioniştii-comercianţi persoane fizice sunt: persoana fizică autorizată,
întreprinderea individuală şi întreprinderea familială. regimul juridic al celor trei categorii de
persoane fizice care se încadrează în categoria profesioniştilor comercianţi este reglementat de
O.U.G. nr. 44/2008, modificată.
O.U.G. nr. 44/2008 reglementează trei aspecte accesul la activitatea economică,
procedura de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării persoanelor
fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, al întreprinderilor individuale şi al
întreprinderilor familiale, precum şi regimul juridic al acestora [art. 1 alin. (1)]; legiuitorul
exclude categoriile de activităţi cărora nu li se aplică actul normativ (O.U.G. nr. 44/2008).
Astfel, O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, de fapt, persoanelor care exercită
profesii liberale sau pentru care legea specială instituie unele restricţii sau interdicţii de
desfăşurare, todată, ordonanţa de urgenţă nu se aplică serviciilor prestate transfrontalier în ut.
49 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE).
Din conţinutul O.U.G. nr. 44/2008 şi din exprimarea expresă a legiuitorului (art. 3-6)
rezultă următoarele aspecte care marchează principiile, formele unei activităţi economice
autorizate şi condiţiile în care se poate realiza acesta,
Astfel, principiile care se desprind din conţinutul art. 3 sunt: orice persoană fizică,
cetăţean român sau cetăţean al oricărui stat membru al ii Europene ori al Spaţiului Economic
European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, principiu care se aplică
în baza dreptului de liberă iniţiativă;
Activităţile economice pot fi desfăşurate în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile
profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
Formele în care persoanele fizice (profesionişti-comercianţi) pot desfăşura activităţile
economice supuse dispoziţiilor ordonanţei de urgenţă sunt:
-persoana fizică autorizată;
-întreprinderea individuală;
-întreprinderea familială.

5
. Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 80-87;St.Cărpenaru, Tratat
de drept comercial român. Conform Noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 37-40; V.
Nemeş, Drept comercial. Conform Noului Cod civil,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 26 şi urm
 Condiţiile principale pe care trebuie să le îndeplinească persoanele fizice care doresc
să desfăşoare activităţile economice autorizate sunt:
-să aibă un sediu profesional pe teritoriul României (art. 5);
-activitatea economică să fie înregistrată şi autorizată, atât activitatea care are caracter
permanent, cât şi cea desfăşurată ocazional sau temporar;
- înaintea începerii activităţii să fie obţinute autorizaţiile, avizele, licenţele prevăzute în legi
speciale [art. 5 alin. (2)].
Dintre termenii definiţi în art. 2 din ordonanţa de urgenţă, semnificaţie deosebită o au
următorii: activitatea economică, întreprinderea familială, persoana fizică autorizată,
patrimoniul de afectaţiune, întreprinzător.
Astfel, activitatea economică este definită în art. 2 lit. a) ca fiind „activitatea agricolă,
industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare
poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate
sau unor beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit".
Profesionistul (întreprinzător în exprimarea legiuitorului) comerciant-persoană fizică
desfăşoară o activitate economică lato sensu, care poate fi şi numai „de comerţ" strico sensu,
adică activitate care constă în operaţiuni de vânzare sau de schimb de bunuri ori servicii.
Scopul activităţii desfăşurate de profesionistul (întreprinzător) persoană fizică este
obţinerea unui profit (finis mercatorum est lucrum).
Având în vedere faptul că în art. 3 NCC legiuitorul delimitează diferitele categorii de
profesionişti în funcţie de scopul lucrativ sau nonlucrativ, astfel că, în privinţa
profesionistului-comerciant, este deosebit de important scopul, care constă în obţinerea unui
profit.
Obţinerea profitului reprezintă o trăsătură esenţială a profesionistului-comerciant,
deoarece raportarea doar la scopul lucrativ nu surprinde ceea ce este specific acestei categorii
de profesionişti, exprimarea fiind foarte generală.
Întreprinderea economică este definită de legiuitor [art. 2 lit. f) din O.U.G. nr.
44/2008] atât în accepţiunea sa de activitate economică, cât şi din perspectiva unui cadru
organizat, permanent şi sistematic, cadru în care sunt combinate resurse financiare, forţă de
muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informatice, pe riscul întreprinzătorului.
Deci, activitatea economică trebuie să aibă caracter permanent şi sistematic într-un
cadru organizat potrivit dispoziţiilor legale.
Întreprinderea individuală, potrivit art. 2 lit. g) din O.U.G. nr. 44/2008, este
întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător-
persoană fizică.
Întreprinderea familială, în conformitate cu art. 2 lit. h) şi d) din O.U.G. nr. 44/2008
este întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică împreună cu familia sa, prin familie înţelegându-se: soţul, soţia, copiii
acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la data autorizării întreprinderii familiale, rudele şi
afinii până la gradul al patrulea inclusiv.
Persoana fizică autorizată (PFA) este persoana fizică autorizată să desfăşoare orice
formă de activitate economică permisă de lege care foloseşte, în principal, forţa de muncă
proprie [art. 2 lit. i)].
Astfel, patrimoniul de afectaţiune reprezintă „totalitatea bunurilor, drepturilor şi
obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului "întreprinderii individuale sau membrilor
întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o
fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei sau membrilor întreprinderii familiale, separată
de gajul general al creditorilor personali ai acestora".
Patrimoniul de afectaţiune se constituie pe baza unui act încheiat de titular (declaraţie)
cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege.
 Forma actului încheiat de titular prin care se constituie patrimoniul de afectaţiune este
fie înscris sub semnătură privată, fie înscris autentic.
Publicitatea se realizează prin înregistrarea şi în registrul comerţului şi, după caz, prin
înscrierea în Cartea funciară dacă în patrimoniul de afectaţiune sunt şi bunuri imobile.

1.3. Înregistrarea şi autorizarea funcţionării profesionistului-comerciant

persoană fizică

Indiferent de forma în care îşi vor desfăşura activitatea, fie ca persoană fizică
autorizată, fie ca întreprindere individuală sau ca întreprindere familială, persoana fizică,
întreprinzătorul persoană fizică, titular al întreprinderii individuale ori reprezentantul
întreprinderii familiale au obligaţia ca, înainte de începerea activităţii economice, să solicite
înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării (art. 7 din O.U.G. nr. 44/2008).
În cazul întreprinderii familiale se va încheia acordul de constituire prevăzut de art.
29 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008 şi în termen de 7 zile se va solicita de către reprezentantul
întreprinderii familiale, înregistrarea şi autorizarea funcţionării acesteia.
După expirarea termenului de 7 zile, oricare dintre membrii între familiale poate
solicita înregistrarea şi autorizarea, dar nu mai târziu de 15 2 data încheierii acordului de
constituire.
Cererea de înregistrare şi de autorizare, însoţită de documentaţia prevăzută în
Anexa la O.U.G. nr. 44/2008, se depune la registrul comerţului de pe lângă tribunalul din
judeţul în care solicitantul îşi stabileşte sediul profesional.
Potrivit art.11 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, înregistrarea în comerţului a persoanei
fizice autorizate, a întreprinderii individuale şi a între familiale se realizează pe baza
rezoluţiei motivate a directorului Oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile legale, directorul Oficiului registrului
comerţului va respinge motivat cererea de înregistrare şi de autorizare a funcţionării.
Rezoluţiile directorului Oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal referitoare
la înmatriculare şi orice alte înregistrări sunt executorii [art. 11 din O.U.G. nr. 44/2008], chiar
dacă împotriva lor se poate formula plângere în termen de 15 zile de la pronunţare dacă
solicitantul este prezent sau de la comunicarea, după caz (art. 12).
Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătoriei în a cărei rază
teritorială se află sediul profesional al solicitantului, instanţa de judecată la care se depune
plângerea. În cursul judecăţii, rezoluţiile directorului Oficiului oficiului comerţului nu se
suspendă.
Actul care atestă înregistrarea în registrul comerţului este certificatul de înregistrare
care conţine codul unic de înregistrare (CUI), certificatul constatator emis în baza
declaraţiei pe propria răspundere, precum şi alte date prevăzute de lege, dacă este cazul.
Orice modificări ulterioare înregistrării în registrul comerţului, cu schimbarea sediului
profesional, înregistrarea punctelor de lucru, desfăşura noi activităţi economice etc. trebuie să
fie declarate pentru a fi înregistrate în comerţului, eliberându-se un certificat de înscriere de
menţiuni sau chiar un nou certificat de înregistrare (în cazul schimbării sediului profesional
şi al obiectului de activitate).

1.4. Regimul juridic al persoanei fizice autorizate

1.4.1. Capacitatea juridică a persoanei fizice autorizate
Potrivit art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, o persoană fizică autorizată să
desfăşoare activităţi economice şi să fie înregistrată şi autorizaţi dacă are vârsta de 18 ani,
deci are capacitate de exerciţiu deplină. în aces legislativ este evident că o persoană fizică
care capacitate de exerciţiu restrânsă 14-18 ani) sau este incapabilă (minor sub 14 ani şi
interzis judecătoresc) nu poate dobândi acest statut.
În privinţa capacităţii de folosinţă, în principiu, orice persoană fizică poate să
dobândească statutul juridic de PFA, incapacităţile referindu-se doar la persoanele care au
săvârşit „fapte" sancţionate de legi financiare, vamale şi cele care privesc disciplina financiar-
fiscală de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal" [art. 8 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr.
44/2008].
O situaţie specială o au persoanele cu privire la care s-a instituit curatela, potrivit art.
178 şi urm. NCC. Aceste persoane, deşi au discernământ, nu pot să-şi apere singure interesele,
din cauza unei anumite boli, infirmităţi sau din cauza bătrâneţii. La cererea persoanei care
urmează a fi reprezentată, a soţului, rudelor sau a persoanelor prevăzute în art. 111 NCC,
instanţa de tutelă numeşte un curator care să reprezinte interesele celui aflat în imposibilitate
pentru unul din motivele arătate. Teoretic, persoanele puse sub curatela nu sunt incapabile cu
privire la exercitarea activităţii economice. Dispoziţiile legale nu prevăd incapacitatea de a
desfăşura activităţi economice a persoanelor aflate sub curatela. Practic, este mai greu ca o
persoană aflată într-o astfel de situaţie să exercite o activitate economică, fie ea de comerţ,
chiar dacă actele (faptele) juridice se încheie de către curator, în numele şi pe seama persoanei
aflate sub curatela.

1.4.2. Incompatibilităţi, decăderi, interdicţii

A. Incompatibilităţi
Există însă incapacităţi numite şi incompatibilităţi care se referă la alte profesii
reglementate prin legi speciale, precum şi incompatibilităţi legate de funcţii exercitate de
unele persoane.
Astfel, nu pot dobândi statutul de PFA persoanele care exercită profesii liberali
(avocaţi, notari), profesii reglementate prin legi speciale.6.
Incompatibilităţile legate de funcţii vizează persoanele fizice care ocupă funcţi în
cadrul autorităţilor publice, cum ar fi: parlamentarii, magistraţii, judecătorii procurorii,
funcţionarii publici, militarii în condiţiile specifice impuse de statutu propriu etc.7

B. Decăderi
Decăderile au în vedere, în esenţă, faptul că o persoană poate deveni profesionist-
comerciant în măsura în care în cadrul profesiunii respective (de comerciant reputaţia sa nu
este atinsă de săvârşirea unor fapte ce l-ar putea face nedemn pentru o astfel de calitate. În
aceste condiţii, decăderile privesc, în general, fapte infracţionali săvârşite de profesionistul-
comerciant şi care, în mod direct sau indirect, au legătură; cu activitatea pe care o prestează.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor legale, persoanele care au fost condamnat penal
pentru una dintre faptele (infracţionale) prevăzute de lege - art. 1 lit. i)-p) din Legea nr.
12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciali ilicite, republicată 8 -
nu mai pot exercita profesiunea de comerciant. Evident, este nevoie de o hotărâre
judecătorească prin care să se fi interzis condamnatului exercitare profesiei de comerciant, ca
o pedeapsă complementară (în condiţiile art. 64 C.pen.).

6
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicat (M.Of. nr. 98 din 7 februarie
2011); Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, modificată, republicată (M.Of. nr. 732 din
18 octombrie 2011).
7
A se vedea Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor [(M.Of. nr. 576 din 29 iunie 2004),
republicată (M.Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005)] – Statutul judecătorilor şi procurorilor; Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurare transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003).
8
M.Of. nr. 133 din 20 iunie 1991.
 Totodată, conform art. 8 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 44/2008, modificată ş
completată prin O.U.G. nr 46/2011, pentru ca o persoană să poată dobândi calitate; de
profesionist-comerciant care desfăşoară activităţi economice în cadrul întreprinderii
individuale sau pentru ca o persoană să devină membru al unei întreprindei familiale se
impune ca aceasta să nu fi fost condamnată prin hotărâre judecătoreasc rămasă definitivă
pentru săvârşirea unor infracţiuni sancţionate de legile financiare vamale şi cele care privesc
disciplina financiar-fiscală de natura celor care se înscrii în cazierul fiscal.

C. Interdicţii
Interdicţiile pot fi legale sau convenţionale.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectu comerţului
particular (privat) şi care sunt monopol de stat (de exemplu, prelucrare tutunului, prospectarea
şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau activităţi care sunt considerate infracţiuni
(de exemplu, fabricarea sau comercializarea unor droguri sau narcotice în alt scop decât de
medicament). Astfel, în măsura în care o activitate este interzisă prin lege, aceasta determină
şi o interdicţie legală pentru persoana respectivă de a desfăşura comerţ cu un asemenea obiect
de activitate.
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi
produc efecte, evident, între părţile contractante (res inter alios acta). De exemplu, într-un
contract de vânzare a fondului de comerţ se poate stabili o clauză prin care vânzătorul
fondului de comerţ se obligă ca o anumită perioadă de timp, socotită din momentul cesionării
fondului, să nu facă acelaşi gen de comerţ sau să nu se stabilească în acel loc pentru
exercitarea aceluiaşi comerţ.

1.4.3. Cetăţenia persoanei fizice autorizate

În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, pot desfăşura
activităţi economice persoanele fizice cetăţeni români sau cetăţeni ai unui stat membru al
Uniunii Europene ori ai Spaţiului Economic European.

1.4.4. Activitatea economică desfăşurată de persoana fizică autorizată (PFA)

Activitatea desfăşurată de o persoană fizică autorizată poate să aibă caracter
permanent sau numai ocazional, temporar [art. 6 alin. (1)].
Deşi, legiuitorul se referă, în conţinutul dispoziţiei menţionate, la toate cele trei forme
în care persoanele fizice îţi pot desfăşura activitatea, totuşi, văzând şi dispoziţiile art. 3 NCC,
considerăm că, în acest context numai persoana fizică autorizată ar putea desfăşura activităţi
economice temporar sau ocazional. Mai mult decât atât, persoana fizică autorizată care
desfăşoară activităţi ocazionale nu pot fi considerate „profesionişti", deoarece (aşa cum am
precizat deja) numai cei care exploatează o întreprindere, care desfăşoară activitate economică
în mod permanent, sistematic sunt profesionişti în sensul NCC.
Activitatea economică pe care o poate desfăşura o persoană fizică aut poate fi de
comerţ (stricto sensu), dar şi de producţie, prestări de servicii etc
În legătură cu natura sau felul activităţii economice, remarcăm că nr. 44/2008
stabileşte în art. 3 alin. (3) că PFA poate desfăşura orice activitate economică prevăzută în
Codul CAEN.
De la această regulă actul normativ instituie şi excepţii, respectiv activităţi economice
reglementate prin legi speciale (cele specifice profesiilor liberale activităţi economice care
sunt interzise a fi exercitate de persoane fizice (activităţi de asigurare, activităţi de transport,
activităţi de furnizare de energie electrică, activităţi „rezervate" numai persoanelor juridice.
De asemenea, există activităţi interzise prin acte normative speciale, de exemplu
activităţi privind activitatea nucleară (cercetare, experimentare, dezvoltare, fabricare, deţinere
etc. a unei arme nucleare ori a unui dispozitiv nuclear; importul de radioactive şi al
combustibilului ars)9.

1.4.5. Forţa de muncă

PFA îşi desfăşoară activitatea folosind, în principal, forţa de muncă şi apţi sale
profesionale, dar poate angaja şi terţe persoane chiar cu contract de muncă. Totodată, PFA
poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu salariat al unei terţe persoane care
funcţionează în acelaşi domeniu, pentn primit autorizaţia PFA, cât şi în alt domeniu.
De asemenea, evidenţiem dispoziţia cuprinsă în art. 16 din O.U.G. nr. 4 potrivit căreia
PFA poate colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinzători ai unor
întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale sau cu alte persoane
fizice sau juridice pentru realizarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să-i afecteze
statutul juridic de PFA. Cu toate acesta, în conformitate cu art. 17 alin. (3) din O.U.G. nr.
44/2008, dispoziţie introdusă de O.U.G. nr. 46/2011, „PFA nu va fi considerată un angajat al
unor terţe pers care colaborează potrivit art. 16, chiar dacă colaborarea este exclusivă". PFA
îşi poate schimba statutul juridic ca întreprinzător al unei întreprinderi individuale, singura
interdicţie legală fiind prevăzută în art. 19 alin. (2) teza a Ii-a din O. 44/2008, potrivit căreia
PFA nu poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică cu cea de titular al unei
întreprinderi individuale.
PFA beneficiază de drepturile prevăzute de legislaţia muncii dacă este asigurată în
sistemul public de pensii, având şi alte drepturi de asigurări sociale, de sănătate şi de şomaj
(art. 18 din O.U.G. nr. 44/2008).
PFA îşi desfăşoară activitatea pe riscul său, în scopul obţinerii unui profit sau numai în
scopul obţinerii unor venituri (dacă activitatea economică nu are carcter permanent).
Riscul este specific oricărei afaceri, iar profesionistul-comerciant trebuie să acţioneze
cu toată diligenta pentru înlăturarea sau diminuarea efectelor riscurilor. În acest scop, este
important ca în contractele încheiate să fie stipulate clauze de modificare conţinutului în
funcţie de evenimente sau situaţii care pot apărea.

1.4.6. Răspunderea persoanei fizice autorizate

Răspunderea persoanei fizice autorizate pentru obligaţiile asumate este nelimitată
(uttra vires hereditates).
Dacă PFA şi-a constituit un patrimoniu de afectaţiune, va răspunde în primul acesta
şi, în completare, cu bunurile proprii care nu au fost afectate realizării activităţii economice
(art. 20 din O.U.G. nr. 44/2008). Răspunderea nelimitată este specifică profesionistului-
comerciant persoană fizică, dacă nu s-a constituit patrimoniul de afectaţiune.
În caz ipacitate de plată, aceasta este supusă procedurii simplificate prevăzute de
legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările ulterioare.

1.4.7. Încetarea activităţii persoanei fizice autorizate

În conformitate cu art. 21 din O.U.G. nr. 44/2008, PFA îşi încetează activitatea şi este
radiată din registrul comerţului în următoarele cazuri: a) prin deces; b) prin acesteia; c) în
condiţiile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, text potrivit căruia „Orice persoană fizică sau
juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului
are dreptul să ceară radierea înregistrărilor păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite
elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate
în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se
9
Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizare şi controlul activităţilor
nucleare (M.Of. nr. 552 din 27 iunie 2006).
solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul
comerţului".

1.5. Regimul juridic al întreprinderii familiale

Întreprinderea familială este întreprinderea economică, fără personalitate juridică,

organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa.
Particularităţile regimului juridic al întreprinderii familiale sunt prevăzute în cuprinsul
dispoziţiilor art. 28-34 din O.U.G. nr. 44/2008:
- întreprinderea familială se constituie din minim 2 membri ai unei familii1;
- reprezentantul întreprinderii familiale trebuie să fi împlinit vârsta de 18 ani, deci
trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină;
- membrii întreprinderii familiale pot avea vârsta de 16 ani şi pot fi simultan PFA, iar
dacă au îndeplinit vârsta de 18 ani pot fi şi titulari ai unor întreprinderi individuale. Totodată,
membrii întreprinderii familiale pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care
îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu sau într-un alt domeniu decât cel pentru care s-a
constituit întreprinderea familială;
- întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contracte de muncă [art. 28
alin. (4) din O.U.G. nr. 44/2008].
Dispoziţia cuprinsă în art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 44/2008 nu a fost modificată prin
O.U.G. nr. 46/2011, dar, pentru identitate de raţiune considerăm că, dacă în cazul PFA,
potrivit modificării actului normativ, poate angaja cu contract de muncă terţe persoane, a
fortiori această posibilitate ar fi trebuit să fie recunoscută întreprinderii familiale care este,
prin definiţie, o întreprindere economică;
- membrii întreprinderii familiale sunt asiguraţi în sistemul public de pensii,
având şi alte drepturi de asigurări sociale, cum ar fi dreptul de a fi asiguraţi în sistemul
asigurărilor de sănătate şi al asigurărilor de şomaj potrivit legislaţiei speciale;
- membrii-întreprinderii familiale răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile
care rezultă din exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă a fost constituit
şi, în completare, cu întregul patrimoniu, corespuhzător cotelor de participare la veniturile
nete şi la pierderi.

1.5.1. Constituirea întreprinderii familiale

Întreprinderea familială se constituie pe baza unui acord de constituire încheiat în

formă scrisă. Forma scrisă, fie că este înscris sub semnătură privată, fie că este înscris
autentic, este o condiţie ad validitatem pentru încheierea valabilă a actului juridic. Conţinutul
acordului de constituire este prevăzut de legiuitor în art. 29 din I. nr. 44/2008, modificată, şi
trebuie să cuprindă următoarele clauze: datele de identificare ale membrilor întreprinderii,
desemnarea reprezentantului, data întocmirii acordului, participarea fiecărui membru la
întreprindere, condiţiile participării, cotele procentuale în care vor împărţi veniturile nete ale
întreprinderii, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale şi condiţiile de retragere.
Lipsa uneia dintre menţiunile obligatorii ale acordului de constituire are ca efect
nulitea absolută a actului.
Prin acordul de constituire membrii întreprinderii familiale pot conveni constituirea
patrimoniului de afectaţiune, stabilind cotele de participare a membrilor la constituirea
acestuia, cote care pot fi diferite de cele prevăzute pentru participarea la veniturile nete şi la
pierderile întreprinderii.
1.5.2. Reprezentarea întreprinderii familiale

Interesele întreprinderii familiale sunt gestionate de reprezentantul acesteia, desemnat

prin acordul de constituire.
Reprezentantul întreprinderii familiale încheie acte juridice pe baza unei procuri le
întocmite sub forma unui înscris sub semnătură privată, procură semnată de membrii
întreprinderii care au capacitate de exerciţiu deplină şi de către reprezentanţii legali ai celor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (adică cei care au 16 ani).
Deşi, reprezentantul întreprinderii familiale are dreptul de a lua decizii privind
activitatea curentă a întreprinderii [art. 32 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008], totuşi, actele de
dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii este necesar acordul majorităţii
simple a membrilor întreprinderii şi, în mod obligatoriu, acordul proprietarului bunului care
face obiectul actului juridic de dispoziţie.
În privinţa actelor juridice prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea
întreprinderii familiale, acestea se încheie de reprezentant fără să fie nevoie de autorizarea
prealabilă a membrilor întreprinderii, dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie actul
nu depăşeşte 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de
bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data încheierii de actului de dobândire.

1.5.3. Încetarea activităţii întreprinderii familiale şi radierea din registrul comerţului

Spre deosebire de PFA şi de întreprinderea individuală, întreprinderea familială îşi

încetează activitatea dacă:
- mai mult de jumătate din membrii întreprinderii familiale au decedat;
- mai mult de jumătate din membrii întreprinderii individuale convin asupra încetării
activităţii;
- mai mult de jumătate din membrii întreprinderii familiale se retrag din întreprindere;
- sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
Cererea de radiere din registrul comerţului poate fi formulată de orice persoană
interesată.
 Capitolul II. Profesioniştii-comercianţi persoane juridice

2.1. Aspecte generale

Ca şi în cazul persoanelor fizice, pentru persoanele juridice pe care legiuitorul le

consideră comercianţi, se adoptă un criteriu formal, înmatricularea sau înregistrarea în
registrul comerţului.
Activitatea pe care o desfăşoară persoanele juridice, activitate care a constituit o lungă
perioadă de timp criteriu pentru definirea comerciantului persoană juridică , în prezent,
potrivit dispoziţiilor din Noul Cod civil, orice persoană care exploatează o întreprindere
(profesionistul) este îndrituită să realizeze activităţile prevăzute de lege.
Dintre toate categoriile de comercianţi persoane juridice, o atenţie deosebită vom
acorda societăţilor comerciale care, în principal, sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr.
31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Există două tipuri de societăţi comerciale, respectiv societăţile cu capital de stat,
societăţi -au înfiinţat prin transformarea fostelor unităţi economice de stat în societăţi
comerciale, în baza Legii nr. 15/19901, şi societăţi constituite potrivit Legii nr. 31/1990.
Deosebirea fundamentală între cele două categorii de societăţi comerciale constă în în forma
de proprietate a bunurilor pe care le au în patrimoniu şi pe care le-au adus asociaţii.
Societăţile înfiinţate potrivit Legii nr. 31/1990 se bazează pe proprietatea privată asupra
bunurilor, în timp ce societăţile cu capital de stat au în patrimoniu bunuri proprietate de stat.
Capitalul social este deţinut de către stat. Prin privatizarea acestor societăţi unele au devenit
societăţi cu caracter mixt — de stat şi privat.
Societăţile cu capital de stat a căror activitate este considerată de interes public
naţional sunt denumite „societăţi naţionale" sau „companii naţionale” 10 care au obligaţia
înmatriculării lor în registrul comerţului.

2.2. Grupurile de interes economic

Grupul de interes economic este reglementat prin Legea nr. 161/200311, care în art. 118
alin. (1) defineşte grupul de interes economic (GIE) ca fiind o asociere între două sau mai
multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii
sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii economice.
Din definiţia formulată de legiuitor rezultă că grupul de interes economic este
persoană juridică cu scop patrimonial (în condiţiile Codului civil, scopul este lucrativ). Grupul
de interes economic poate avea calitatea de profesionist şi, deci, de comerciant dacă
exploatează o întreprindere în sensul art. 3 NCC.
În privinţa naturii juridice a grupului de interes economic, astfel cum rezultă din art.
118 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, grupul de interes economic poate să aibă natură civilă
sau comercială (economică).

2.3. Societăţile europene

În conformitate cu art. 270 LSC, se pot constitui societăţi comerciale europene care îşi
stabilesc sediul pe teritoriul României, societăţi cărora le sunt aplicabile prevederile
Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul

10
se vedea O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome (M.Of. nr. 125 iunie l997)
11
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003).
societăţii europene, cele din lege, precum şi cele privitoare la societăţile pe acţiuni, în măsura
compatibilităţii lor cu dispoziţiile regulamentului comunitar.
Potrivit legii, societăţile europene cu sediul social în România au personalitate juridică
de la data înmatriculării în registrul comerţului.
O societate europeană nu poate fi înmatriculată în registrul comerţului decât după
încheierea unui acord privind implicarea angajaţilor în activitatea societăţii, în condiţiile
prevăzute de H.G. nr. 187/20073 privind procedurile de informare, consultare şi alte modalităţi
de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii europene.
Din punct de vedere procedural, în termen de 30 de zile de la înregistrare, Oficiul
Naţional al Registrului Comerţului va comunica Jurnalului Oficial al Uniunii Europene un
anunţ privind înmatricularea societăţii.
Societatea europeană înmatriculată în România îşi poate transfera sediul social într-un
alt stat membru al Uniunii Europene.
Procedura privind modul de efectuare a transferului este prevăzută în art. 2702c) LSC.
Este important de menţionat, dreptul creditorilor societăţilor europene ale căror creanţe
sunt anterioare datei publicării proiectului de transfer şi care nu sunt scadente la data
publicării de a face opoziţie în condiţiile art. 62 LSC.
Totodată, există posibilitatea de a se retrage din societate pentru acţionarii care au
votat împotriva hotărârii adunării generale privind transferul sediului într-un alt stat membru
al UE. Acest drept poate fi exercitat în conformitate cu dispoziţ Legea nr. 31/1990, privind
retragerea din societate a acţionarilor din societă acţiuni şi, în completare, dispoziţiile
prevăzute în art. 270 LSC.
În cazul în care o societate europeană şi-a transferat sediul într-un membru al UE,
aceasta va fi radiată din registrul comerţului, iar Oficiul registrului comerţului va comunica
Jurnalului Uniunii Europene, pe cheltuiala societăţii anunţul privind radierea societăţii din
registrul comerţului din România.

2.4. Statutul juridic al profesionistului-comerciant

Profesionistul-comerciant beneficiază de anumite drepturi şi are obligaţii împreună,
formează conţinutul statutului juridic al acestuia. Cele mai importante obligaţii ale
profesionistului-comerciant sunt:
- înregistrarea în Rgistrul Comerţului;
- întocmirea registrelor comerciale;
- îndeplinirea obligaţiilor fiscale;

2.4.1. Înregistrarea în registrul comerţului

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/199012, comercianţii au obligaţia ca, înainte de
începerea activităţii, să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării
şi la încetarea comerţului sau, după caz, a activităţii respective, să ceară îscrierea în acelaşi
registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 1 alin. (21) din Legea nr. 26/1990, termenul
„înregistrare" se referă, pe de o parte, la înmatricularea comerciantului, la înscrierea de
menţiuni, iar, pe de altă parte, la orice alte operaţiuni care, potrivit legii, se menţionează în
registrul comerţului13 .

12
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. A se
vedea şi O.U.G. nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul
comerţului (M.Of. nr. 926 din 30 decembrie 2009).
13
Totodată, se înregistrează în registrul comerţului radierea înmatriculărilor şi a menţiunilor efectuate, precum şi
alte acte şi fapte care nu presupun modificarea actului constitutiv al persoanei şi nici a înregistrărilor anterioare.
 Registrul comerţului este un document public care asigură opozabilitatea faţă de
terţe persoane a actelor şi a operaţiunilor înregistrate.
Înmatriculările şi menţiunile în registrul comerţului sunt opozabile terţilor de la data
efectuării lor în registrul comerţului sau de la data publicării în Monitorul Oficial dacă legea
prevede astfel. .
De la această regulă a opozabilităţii faţă de terţi a înregistrărilor efectuate există o
excepţie prevăzută de art. 5 alin. (2). Astfel, „Persoana care are obligaţia de a cere o
înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care
face dovada că ele erau cunoscute de aceştia".
Aşadar, funcţia principală a registrului comerţului este aceea de publicitate şi,
evident, de opozabilitate faţă de terţi a tuturor înregistrărilor efectuate în cadrul acestuia.
Prin efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului se asigură opozabilitatea actelor
înregistrate faţă de terţi, cu excepţia cazului în care legea prevede condiţia cumulativă a
publicării lor în Monitorul Oficial, pe website-ul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului
sau în altă publicaţie. Persoana care are obligaţia de a solicita Oficiului registrului comerţului
efectuarea unei înregistrări nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, cu excepţia
cazului când dovedeşte că erau cunoscute de terţi14. De regulă, înregistrările în registrul
comerţului se efectuează pe baza unei încheieri a judecătorului-delegat sau, după caz, a unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile, executorii şi împotriva căreia se poate exercita calea de atac
a recursului15. Din perspectiva Noului Cod de procedură civilă, hotărârile judecate sunt
definitive, iar calea de atac este apelul.
În cazul persoanelor fizice autorizate, a întreprinderii individuale sau a întreprinderii
familiale înmatricularea în registrul comerţului se face pe baza rezoluţiei motivate a
directorului Oficiului registrului comerţului, dacă persoana în cauză îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art. 8 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată.
Totodată, persoanele fizice în cauză trebuie să dea o declaraţie pe pr răspundere că
îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specială (în domeniul veterinar,
sanitar, protecţia mediului, protecţia muncă etc). Împotriva rezoluţiei directorului Oficiului
registrului comerţului se poate face plânge judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul
profesional al comerciantului.
Din punct de vedere practic, pentru persoana fizică autorizată, întreprinderea
individuală; întreprinderea familială, art. 7 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, prevede
obligaţia acestora de a solicita înmatricularea în registrul comerţului şi obţinerea autorizaţiilor
prevăzute de lege.
Registrul comerţului este un document public, asigurând publicitatea activităţii
comercianţilor, cu scopul protejării intereselor lor, dar, mai cu seamă, ale terţelor persoane.
Modificările care apar în cadrul operaţiunilor realizate de comercianţi cu privire la fondul de
comerţ, în totalitate ori a elementelor componente, opozabile terţelor persoane numai de la
data înscrierii lor în registrul comerţului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată cu
modificările şi completările ulterioare, registrul comerţului se ţine de către Oficiul registrului
comerţului, organizat în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. La nivel central, există
registrul central al comerţului, care se ţine de către Oficiul Naţioi Registrului Comerţului,
instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii, organizată în
subordinea Ministerului Justiţiei [art. 2 alin. (1 Legea nr. 26/1990]16.
14
O. Crâznic, Societăţii comerciale (coordonator ştiinţific S. Angheni), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 411
15
Pentru detalii privind registrul comerţului, a se vedea T. Prescure, Registrul comerţului. Comentarii şi
explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; St.D. Cărpenaru, Tratat... op.cit. 66 şi urm.
16
Decizia Curţii Constituţionale. nr. 1636 din 10 decembrie 2009 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate
a Legii pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ dinRomânia nr. 335/2007 şi a Legii nr.
26/1990 privind registrul comerţului (M.Of. nr. 45/20 ianuarie 2010).
 Oficiile registrului comerţului se organizează în subordinea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului şi funcţionează pe lângă fiecare tribunal.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului este condus de un director general numit de
ministrul Justiţiei, legea dispunând că în funcţia de director general pot fi numiţi şi magistraţi
delegaţi. Totodată, oficiile registrului comerţului de pe tribunale sunt conduse de directori
numiţi de ministrul Justiţiei, în condiţiile legi
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului are calitate procesuală activă şi poate fi
intervenient în orice proces privind înregistrări în registrul comerţului, neavând obligaţia
dovedirii interesului.
Modul de ţinere şi completare a registrului comerţului şi a cartotecii se stabileşte unitar
pentru toate oficiile registrului comerţului.
Înregistrarea comerciantului persoană fizică în registrul comerţului se face pe baza
unei cereri de înregistrare, care trebuie să cuprindă date referitoare la:
- identificarea comerciantului prin nume, prenume, domiciliu, cetăţenie, data şi locul
naşterii, starea civilă şi activitatea comercială anterioară;
- firma comercială, sediul acesteia, al sucursalelor sau filialelor; activitatea de comerţ,
cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
numărul, data şi organul emitent al autorizaţiei pentru exercitarea comerţului.
Cererea de înmatriculare va fi semnată de comerciant sau de o persoană împuternicită
prin procură specială, procură care trebuie întocmită în formă autentică. În mod obligatoriu,
cererea de înmatriculare va fi însoţită de acte doveditoare ale datelor care le cuprinde.
Persoană fizica, reprezentantul întreprinderii individuale şi reprezentantul
întreprinderii familiale vor semna în registrul comerţului, în prezenţa judecătorului sau al
directorului Oficiului registrului comerţului, pentru a se dovedi specimenul de semnătură.
Specimenul de semnătură poate fi legalizat şi de notarul public.
Pe parcursul exercitării activităţii, potrivit art. 21 din Legea nr. 26/1990, comerciantul
-este obligat să evidenţieze în registrul comerţului toate modificările referitoare la::
- donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului
de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în comerţului sau
care face să înceteze firma ori fondul de comerţ;
- date privind identificarea împuternicitului (reprezentantului). Dacă dreptul de
reprezentare este limitat la o anumită sucursală ori filială, menţiunea se va face numai în
registrul unde este înscrisă sucursala ori filiala;
- brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de
indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra cărora
comerciantul persoană fizică are un drept;
- convenţia matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei, inclusiv
modificarea acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului
matrimonial, acţiunea sau hotărârea în constatarea ori declararea nulităţii căsătoriei, acţiunea
sau hotărârea de constatare ori declarare a nulităţii convenţiei matrimoniale, precum şi
acţiunea sau hotărârea de divorţ pronunţate în cursul exercitării activităţii economice;
- hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a
curatelei acestuia sau cele prin care se ridică aceste măsuri;
- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz, precum şi
înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
- hotărârea judecătorească de condamnare a administratorului sau cenzorului pentru
fapte penale care-1 fac nedemn sau incompatibil de a mai exercita comerţul;
- orice modificare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate1.
 În cazul în care comerciantul are sucursale şi/sau filiale este obligat să ceară
înmatricularea acestora la Oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale sau
filiale, arătându-se şi Oficiul registrului comerţului unde a fost înregistrat sediul principal.
Cererea de înmatriculare a sucursalelor şi/sau a filialelor va fi însoţită de copii certificate de
Oficiul sediului principal, copii referitoare la toate actele pe baza cărora a fost înregistrată
„societatea-mamă".
Potrivit art. 24 din Legea nr. 26/1990, în situaţia în care comerciantul are sediul
principal în străinătate şi înfiinţează în România sucursale şi/sau filiale, este obligat să
respecte dispoziţiile legale referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi
faptelor cerute pentru comercianţii din ţară.

2.4.2. Răspunderea comerciantului pentru nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în

Legea privind registrul comerţului

Nerespectarea dispoziţiilor privind înmatricularea şi înscrierea de menţiuni în registrul

comerţului are ca efect aplicarea sancţiunilor prevăzute de Legea nr. 26/1990 care sunt
sancţiuni civile, sancţiuni contravenţionale şi sancţiuni penale.
Sancţiunile civile constau în plata de amenzi civile aplicate de instanţa judecătorească
în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta de neîndeplinire a obligaţiei referitoare la
înmatricularea sau înregistrarea unei menţiuni. Amenzile se pot aplica şi societăţilor
comerciale.
Sancţiunile contravenţionale, respectiv amenzile contravenţionale se aplică
comercianţilor care nu respectă obligaţia de a menţiona pe facturi, oferte, comenzi, tarife şi
orice alte documente folosite în activitate a elementelor prevăzute de art. 29 şi 45 din Legea
nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Sancţiunea se aplică de
Ministerul Finanţelor Publice.
Sancţiunile penale se aplică în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 48 din
Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

2.4.3. Radierea înregistrărilor

Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990, „orice persoană fizică sau juridică prejudiciată
ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară
radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia,
în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate, în tot sau în parte,
sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea,
dacă prin hotărârea judecătorească pusă menţionarea în registrul comerţului".
Cererea de radiere este admisibilă numai dacă persoana fizică sau juridică face
dovada existenţei anterioare a hotărârii judecătoreşti care se invocă. Este important de
subliniat că petentul trebuie să facă dovada existenţei unui prejudiciu ca efect al
înmatriculării ori a menţiunii în registru, dacă actele care au stat la baza înmatriculării ori
înregistrării au fost anulate. Prejudiciul trebuie să se produs până la data depunerii cererii de
radiere. Nu se pot admite prejudicii nesigure.
Hotărârea judecătorească de soluţionare a cererii poate fi atacată numai cu recurs, iar
termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru părţile prezente, şi de la comunicare, pentru
părţile lipsă [art. 25 alin. (4) din Legea nr. 26/1990]. Această dispoziţie trebuie modificată şi
adoptată Noului Cod de procedură civilă care prevede calea de atac a apelului [art. 60 alin. (1)
NCPC].
Oficiul registrului comerţului va efectua radierea şi va publica hotărârea
judecătorească definitivă în Monitorul Oficial.
 2.4.4. Întocmirea registrelor comerciale

O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în registrele contabile a

activităţii pe care o desfăşoară.
Spre deosebire de registrul comerţului, care este un document public, orice persoană
având acces la informaţiile înscrise în cuprinsul lui, registrele profesioniştilor-comercianţi
sunt registre private în care sunt menţionate toate operaţiile privitoare la patrimoniul
acestuia.
Prin abrogarea Codului comercial, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil,
reglementări legale privind registrele profesioniştilor-comercianţi se regăsesc în art. 20-26 din
Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată 1, iar pentru societăţile comerciale şi în Legea nr.
31/1990.
Astfel, Legea nr. 82/1991 (art. 20) stabileşte, în mod implicit, obligaţia comercianţilor
de a ţine: registrul-jurnal; registrul-inventar; registrul-Cartea mare.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 82/1991, registrele de contabilitate, actele şi documentele
care au stat la baza înregistrărilor se păstrează timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii
exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia statelor de salarii care se
păstrează timp de 50 de ani.

2.4.5. Alte obligaţii ale comercianţilor

O altă obligaţie a comerciantului este îndeplinirea la timp a obligaţiilor fiscale,

respectiv:
-plata impozitului pe profit; plata impozitului pe venituri; plata TVA, potrivit Legii nr.
571/20032 (Codul fiscal);
-alte taxe şi impozite datorate statului.
În cazul în care un comerciant nu-şi îndeplineşte obligaţiile fiscale, va răspunde penal,
potrivit Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
În sfârşit, una dintre obligaţiile importante ale comerciantului este aceea de a exercita
comerţul „cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite" (art. 1 din Legea nr. 11/1991) şi să
nu facă concurenţă neloială celorlalţi comercianţi.

2.4.6. Răspunderea penală a profesionistului-comerciant persoană juridică

Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice

care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru
infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală
[art. 191 alin. (1) C.pen.].
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a participat la săvârşirea faptei.
Sancţiunile aplicate comercianţilor sunt:
- Dizolvarea poate fi pronunţată atunci când persoana juridică a fost constituită în
scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul
săvârşirii de infracţiuni. Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de
lichidare, potrivit legii;
Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile comerciantului. Suspendarea
activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice constă în interzicerea pentru o
durată de la un an la 3 ani a activităţii sau a aceleia dintre activităţile persoanei juridice în
exercitarea căreia a fost săvârşită infracţiunea;
Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de
a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii
publice, prevăzute de lege, pe o durată de la un an la 5 ani;
Interzicerea accesului la unele resurse financiare constă în interzicerea de a obţine
fonduri prin plasamente de titluri de valoare sau de a obţine fonduri de la instituţiile de credit
ori instituţiile financiare, pe o durată de la un an la 5 ani.
Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea acesteia în Monitorul Oficial al
României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală se realizează pe cheltuiala
persoanei juridice condamnate. Cheltuielile de afişare sau difuzare nu pot depăşi cuantumul
pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice. Instanţa poate dispune afişarea sau difuzarea
integrală sau în extras a hotărârii de condamnare. Difuzarea hotărârii de condamnare se face
prin publicarea în Monitorul Oficial al niei, Partea a IV-a, în unul sau mai multe ziare sau prin
unul sau mai multe medii de comunicaţii audiovizuale, stabilite de instanţă.
 Capitolul III Societăţile comerciale

3.1. Terminologie

Noul Cod civil (NCC) adoptat prin Legea nr. 287/2009, republicată 17, şi, mai ales,
Noul Cod de procedură civilă (NCPC) adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările
intervenite prin Legea nr. 76/201218, au adus schimbări substanţiale şi în privinţa
terminologiei folosite de legiuitor în Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale.
Astfel, prin unificarea dreptului privat şi prin „dispariţia" dreptului comercial ca
ramură de drept privat, legiuitorul a considerat că societăţile care se constituie şi acţionează pe
baza Legii nr. 31/1990 ar trebui să nu mai poarte denumirea de societăţii comerciale", aşa
încât, prin renunţarea la cuvântul „comercial", titlul Legii 31/1990 se modifică, denumindu-se
„Legea societăţilor" (art. 18 din Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 34/2010
privind Codul de procedură civilă).
Dispoziţia din Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă privind
renunţarea la termenul „comercial" se corelează cu dispoziţia cuprinsă în 1888 NCC în care
legiuitorul prevede formele societare, dispunând că acestea fi: societăţi simple; societăţi în
participaţiune; societăţi în nume colectiv; societăţi comandită simplă; societăţi cu răspundere
limitată; societăţi pe acţiuni; societăţi în comandită pe acţiuni; societăţi cooperative şi orice alt
tip de societate reglementat de lege. Aşadar, societăţile comerciale reglementate prin Legea
nr. 31/1990, respectiv societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea
pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată sunt
denumite în noile Coduri (acte normative) „societăţi".
În acest cadru legislativ este important de menţionat faptul că, deşi Noul Cod de
procedură civilă şi Legea de punere în aplicare a acestuia au intrat în vigoare, totuşi, se
foloseşte în continuare termenul de „societăţi comerciale". Denumirea „societăţi" sau cea de
„societăţi comerciale" nu afectează conţinutul acestei instituţiei juridice, având în vedere că,
oricum, acestea nu mai realizează „fapte de comerţ", „acte de comerţ", aşa cum erau definite
de Codul comercial.
Deşi activităţile desfăşurate de societăţile comerciale nu mai pot calificate drept",
„acte" de comerţ în sensul tradiţional, în accepţiunea dată de fostul Cod comercial, totuşi, nu
trebuie să ignorăm faptul că cea mai substanţială activitate pe care o desfăşoară acestea este
de „comerţ", chiar numai în sensul economic al termenului.

3.2. Cadrul conceptual, cadrul legal şi definiţia societăţilor comerciale

3.2.1. Conceptul de „societate comercială"

Conceptul „societate comercială" poate fi tratat (analizat) din două puncte de

vedere: contractual şi instituţional - ca persoană juridică.
Din punct de vedere contractual, societatea comercială reprezintă acordul de voinţă
dintre două sau mai multe persoane, numite asociaţi sau fondatori ori acţionari, care se înţeleg
să se asocieze, să contribuie la formarea capitalului social în scopul desfăşurării unei activităţi
economice pentru împărţirea beneficiilor (profitului) şi, evident, suportând şi pierderile. în
accepţiunea sa de contract, societatea comercială trebuie să îndeplinească condiţiile de
validitate comune tuturor contractelor, dar şi condiţiile speciale prevăzute, în principal, în
Legea nr. 31/1990 a societăţilor.

17
M.Of. nr. 505 din 15 iulie 2011
18
M.Of. nr. 365 din 30 mai 2012
 Din punct de vedere instituţional, societatea comercială este persoană juridică urmând
să îndeplinească condiţiile generale (prevăzute de Codul civil) pentru orice persoană juridică
şi condiţii speciale, prevăzute în Legea nr. 31/1990.

3.1.2. Cadrul legal al societăţilor comerciale

Legea generală aplicabilă societăţilor comerciale este Legea nr. 31/1990, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare19, modificările substanţiale intervenind în timp, prin
O.U.G. nr. 32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale20, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei21, Legea nr. 441/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului, republicată22, O.U.G. nr. 82/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
31/1990.

3.1.3. Definiţia societăţilor comerciale

Legea societăţilor comerciale23 nu conţine o definiţie a societăţilor comerciale. Cu

acestea, doctrina de specialitate a „conturat" o definiţie a societăţilor comerciale în cadrul
legal anterior adoptării Noului Cod civil, reglementări care se bazau, în principal, pe natura
activităţii - realizarea de „fapte", „acte" de comerţ -, cât şi în prezent, după modificarea Legii
nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, modificare intervenită
prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil (Legea nr. 71/2011) care a înlocuit
expresiile „fapte", „acte" de comerţ, cu „activităţi de producţie, comerţ sau prestare de
servicii"24.
Atât în cadrul Codului civil anterior (Codul civil din 1864), cât şi în contextul Noului
Cod civil (NCC), societatea comercială a fost definită pe baza dispoziţiei din Codul civil care
defineşte contractul de societate.
Văzând dispoziţiile din Legea nr. 31/1990, inclusiv modificările intervenite prin Legea
nr. 76/2012, Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, precum şi
dispoziţia generală din Noul Cod civil (art. 1881), societatea comercială poate fi definită ca
fiind acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane prin care convin să contribuie cu
aporturi băneşti, alte bunuri şi cunoştinţe specifice sau prestaţii pentru a desfăşura unele
activităţi cu scop lucrativ (producţie, comerţ sau prestare de servicii) în vederea obţinerii
unui profit pe care să-l împartă.
Societatea comercială are în toate cazurile personalitate juridică.
Aşadar, definiţia societăţilor comerciale se bazează pe natura juridică
contractualistă a acestora, fără a se omite şi natura instituţională (organizare de sine
stătătoare, patrimoniu propriu şi scop determinat conform legii).

19
M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004
20
M.Of. nr. 133 din 27 iunie 1997.
21
M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003
22
M.Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2006.
23
Pentru detalii privind legea societăţilor comerciale, a se vedea St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh.
Piperea, Legea societăţii comerciale. Comentariu pe articole, ed. a 4-a, H. Beck, Bucureşti, 2009; M. Şcheaua,
Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, comentată şi adnotată, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000; I Shiau, T.
Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, Analize şi comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007; C.Cucu, M.V. Gavris, C.G. Bădoiu, C. Haraga, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Practică
Judiciară. Decizii ale Curţii Constituţionale. Adnotări, Ed. Hamangiu, Bucureşti, I. Adam, C.N. Savu, Legea
societăţilor comerciale. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. îucureşti, 2010.
24
Ase vedea Sf.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit, p. 121; Tr Nemeş, op. cit, p. 83 şi urm.
 În privinţa scopului pentru care se constituie o societate comercială, deşi Codul civil,
Codul de procedură civilă şi Legea societăţilor modificată conform codurilor, prevăd că
scopul este lucrativ, astfel, scopul pentru care se asociază persoanele fizice şi/sau juridice
este scopul obţinerii unui profit pe care să-l împartă. Exprimarea legiuitorului „scop
lucrativ" are în vedere, mai degrabă, natura activităţii - activitate lucrativă - care este opusul
activităţii care există nonlucrativ în cazul altor forme de asocieri (de exemplu, asociaţiile
constituite potrivit O.U.G. nr. 26/2000, modificată).

3.2. Societatea comercială şi societatea simplă

Noul Cod civil a stabilit în art. 188825 formele societare şi prevede, ca primă formă,
societatea simplă [lit. a)], potrivit Codului civil anterior, societate civilă (Codul civil din
1864).
Totodată, trebuie să interpretăm dispoziţia cuprinsă în art. 1888 NCC în corelaţie cu
cele existente, în art. 1887 NCC în care legiuitorul prevede: „Prezentul capitol constituie
dreptul comun în materia societăţilor" [alin. (1)] ca în alin. (2) al aceluiaşi articol să dispună
că „Legea poate reglementa diferite tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau
obiectului de activitate".
Dintre toate formele de societăţi identificate de legiuitor în art. 1888 NCC, deosebiri
care pot fi evidenţiate există între societatea simplă şi societatea comercială, reprezentată
prin cele cinci forme (societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea
cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni).
Societatea simplă, reglementată de art. 1890-1948 NCC, reprezintă dreptul comun şi
pentru societăţile comerciale, aşa încât, în măsura în care Legea nr. 31/1990 nu conţine
dispoziţii care să reglementeze anumite aspecte privind constituirea, organizarea, funcţionarea
şi dizolvarea societăţii, aceasta se va completa cu dispoziţiile Codului civil privitoare la
societatea simplă.
Există câteva deosebiri esenţiale între societatea simplă (fosta societate civilă) şi
societatea comercială.
Societatea simplă nu are personalitate juridică (art. 1892 NCC), în timp ce
societatea comercială, indiferent de formă, are personalitate juridică [art. 1 alin. (2) LSC].
Cu toate acestea, dacă asociaţii doresc dobândirea personalităţii juridice, prin act de
modificare a contractului de societate, vor menţiona în mod expres forma juridică şi,
evident, adaptarea clauzelor contractului dispoziţiilor legale aplicabile societăţii nou-
înfiinţate.
În cazul în care asociaţii hotărăsc ca societatea să dobândească personalitate juridică,
transformarea societăţii simple într-una din formele prevăzute la art. 1888 MCC se va face
fără ca prin dobândirea personalităţii juridice să se dispună dizolvarea societăţii simple. în
aceste împrejurări, asociaţii şi societatea nou-înfiinţată ăspund solidar şi indivizibil pentru
toate datoriile societăţii născute înainte de dobândirea personalităţii juridice.
O dispoziţie importantă prevăzută în art. 1893 NCC se referă la societăţile de fapt.
Astfel, „societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase neînmatriculate,
precum şi societăţile de fapt sunt asimilate societăţilor simple", deci a societăţilor fără
personalitate juridică.
Aşadar, societăţile simple neavând personalitate juridică, este evident că se constituie
numai pe baza contractului de societate prevăzut de Codul civil, contract care trebuie să
conţină toate menţiunile (clauzele) generale, comune tuturor contractelor, dar şi clauze

25
După forma lor, societăţile pot fi: a) simple; b) în participaţie; c) în nume colectiv; d) în comandită simplă; e)
cu răspundere limitată; f) pe acţiuni; g) în comandită pe acţiuni; h) cooperative; i) alt tip de societate anume
reglementat de lege.
specifice, respectiv: aporturile asociaţilor, formarea capitalului social, transmiterea părţilor de
interes, participarea la profit şi pierderi, obligaţia de neconcurenţă, folosirea bunurilor sociale,
adoptarea hotărârilor, administrarea societăţii, pierderea calităţii de asociat, încetarea
contractului de societate şi dizolvarea societăţii, precum şi lichidarea acesteia.

3.3 Clasificarea societăţilor comerciale

În funcţie de dispoziţiile legale aplicabile, de regimul juridic reglementat de acestea,
doctrina de specialitate a clasificat societăţile comerciale în funcţie de mai multe criterii26.
Astfel, o primă clasificare s-a făcut pe baza Legii nr. 15/1990 privind transformarea
fostelor unităţi socialiste de stat în regii autonome şi societăţi comerciale. Faţă de conţinutul
acestui act normativ, criteriul de clasificare a societăţilor comerciale este în funcţie de
titularul capitalului social.
Astfel, din acest punct de vedere, societăţile pot fi: societate cu capital integral de
stat; societate cu capital mixt (de stat şi privat) şi societăţi cu capital integral privat. în cazul
societăţilor cu capital integral de stat, singurul proprietar al capitalului social şi unicul
proprietar este statul, dar forma de proprietate este proprietatea privată a statului şi,
nicidecum, proprietatea publică.
Odată cu adoptarea Legii nr. 31/1991, societăţile s-au constituit numai cu capital privat
între particulari (persoane fizice sau/şi persoane juridice). în funcţie de formele de societăţi
comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990, doctrina de specialitate a stabilit şi alte
criterii, respectiv:
-în funcţie de natura lor, societăţile sunt societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri;
-în funcţie de răspunderea asociaţilor, societăţi în care asociaţii răspund solidar şi nelimitat
(de exemplu, societatea în nume colectiv) şi societăţi în care asociaţii răspund limitat, în
funcţie de aportul lor la capitalul social, aport exprimat sub forma unei cifre sau a unui
procent.
Un alt criteriu de clasificare a societăţilor este în funcţie de structura capitalului ,
criteriu potrivit căruia societăţile au capitalul social împărţit în acţiuni (cazul societăţii pe
acţiuni) sau divizat în părţi sociale (societăţi cu răspundere limitată), sau părţi de interes
(societatea în nume colectiv, în comandită simplă),
În funcţie de caracterele acţiunilor sau ale părţilor sociale ori ale părţilorde interes,
societăţile comerciale sunt de două feluri: societăţi care emit titluri de valoare (societăţile
pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni) şi societăţi care nu pot emite titluri de
valoare (societatea cu răspundere limitată, societatea în colectiv şi societatea în comandită
simplă).
Un alt criteriu de clasificare a societăţilor comerciale tratat în doctrina de specialitate
este criteriul izvorului general sau special de reglementare a acestora27. Astfel pot exista
societăţi reglementate de legea generală a societăţilor comerciale ( nr. 31/1990) şi societăţi
reglementate prin legi speciale, cum ar fi: Legea 32/2000 privind activitatea de asigurare şi
supravegherea asigurărilor, modificată, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului şi glementează societăţile bancare (ca instituţii de credit), aprobată şi
modificată egea nr. 227/200728; Legea nr. 1/200529 privind organizarea şi
funcţionareacooperaţiei; Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital 30; O.G. nr. 51/1997

26
Pentru detalii privind clasificarea societăţilor comerciale, a se vedea St.D. Cărpenaru, Drept comercial român,
op. cit., p. 170-173; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 70-76
27
Pentru detalii privind clasificarea societăţilor comerciale în funcţie de izvorul de reglementare, a se vedea S.
Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 71-76.
28
M.Of. nr. 480 din 18 iulie 2007.
29
M.Of. nr. 172 din 28 februarie 2005
30
M.Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare
privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing 31, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.

3.4. Formele societăţilor comerciale

Potrivit conţinutului dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi

stările ulterioare, rezultă că principala diviziune dintre societăţi este în societăţi persoane şi
societăţi de capital.

3.4.1. Societăţile de persoane

Consideraţii generale
În societatea de persoane, ceea ce interesează este calitatea asociaţilor şi nu capitalul
aportat de aceştia în societate. La baza înfiinţării unei societăţi de persoane stă încrederea între
asociaţi, fapt ce face ca relaţia care determină constituirea unei societăţi de persoane să fie
intuitu personae.
Sunt societăţi de persoane:
- societăţile în nume colectiv;
- societăţile în comandită simplă.
Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin
contract de societate [art. 5 alin. (1) LSC], deci trebuie să aibă minim doi asociaţi, iar în cazul
societăţii în comandită simplă minim un asociat comanditar şi un asociat comanditat.

3.4.2. Trăsăturile societăţilor în nume colectiv

A. Asociaţii
Societăţile de persoane sunt, în general, societăţi cu număr mic de asociaţi (minimum
2 asociaţi) şi sunt considerate în doctrină „societăţi închise".
Au caracter închis datorită relaţiei intuitu personae, constituindu-se, de regulă, în
familie sau între persoane ale căror relaţii se bazează pe încredere. în acelaşi timp, caracterul
„închis" al societăţilor este demonstrat şi prin faptul că un asociat nu poate fi înlocuit cu o altă
persoană prin cesionarea tuturor „părţilor de interes" sau a „părţilor sociale" de care dispune,
decât dacă toţi ceilalţi asociaţi sunt de acord sau dacă în actul constitutiv s-a prevăzut altfel.
B. Capitalul social
În societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de capital social, dar acesta,
firesc, trebuie să existe chiar din momentul constituirii societăţii, pentru că altfel nu ar putea
dobândi personalitate juridică. Orice persoană juridică trebuie să aibă un patrimoniu.
C. Aporturile la capitalul social
În societăţile de persoane se admite a se aporta orice fel de bunuri: numerar, în natură
(bunuri corporale sau incorporale) şi creanţe. Cu privire la aportul în muncă sau în industrie,
deşi este admis în societăţile de persoane, acesta nu reprezintă un aport la capitalul social.
D. Părţile sociale
Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină „părţi de interes", de
valoare egală, care nu sunt reprezentate prin titluri negociabile şi, în principiu, sunt
netransmisibile. Transmiterea părţilor sociale în caz de deces al unui asociat operează numai
dacă în actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut în mod expres continuarea activităţii cu
moştenitorii celui decedat, altfel, moştenitorii sunt îndreptăţiţi să pretindă de la societate
partea din patrimqniu ce li se cuvine, după ultimul bilanţ contabil aprobat, în termen de 3 luni
de la notificarea decesului asociatului [art. 230 alin. (1) LSC].
31
M.Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
 E. Răspunderea asociaţilor
În conformitate cu dispoziţiile cuprinde în art. 3 alin. (1) LSC, este solidară şi
nelimitată32.
Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social nu este suficient pentru
plata datoriilor societăţii, creditorii pot urmări pe oricare dintre asociaţi pentru acoperirea
creanţelor. Asociatul care a plătit va avea acţiune în regres împotriva celorllţi coasociaţi
debitori, fiecare urmând să răspundă în funcţie de modul cum au venit să participe la beneficii
şi pierderi. În lipsa unei asemenea prevederi contractuale, asociaţii vor răspunde proporţional
cu cota de participare la capitalul social.
Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu creditorii societăţii. În
schimb, între asociaţi, obligaţiile sunt divizibile, în funcţie de modul de participare la
beneficii şi pierderi ale fiecărui asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde pentru datoriile
societăţii, inclusiv cu bunurile proprii, aşa încât, în momentul constituirii societăţii, asociaţii
trebuie să declare „averea proprie", deci bunurile mobile şi imobile pe care le deţin în
patrimoniul propriu.
Deşi asociaţii răspund nelimitat, totuşi aceştia pot invoca un beneficiu de discuţiune.
Potrivit acestui drept, asociaţii acţionaţi de către creditori pot solicita acestora să urmărească,
în primul rând, societatea pentru acoperirea creanţelor şi, numai dacă aceasta nu plăteşte, să
fie urmărite bunurile fiecărui asociat [art. 3 (2) LSC].
Firma (denumirea) unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv" scrisă în intregime (art.
32 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare).

Conducerea, administrarea şi controlul

Conducerea societăţilor de persoane revine adunării generale a asociaţilor. Hotărârile
în adunările generale se adoptă, de regulă, cu unanimitate de voturi.
Administrarea şi reprezentarea societăţilor în relaţiile cu terţii se face de către unul
sau doi administratori care, de regulă, sunt asociaţi, dar pot fi şi terţe jane.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează, de regulă, de către asociaţi,
aceştia având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.

Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze generale, comune or
formelor de societăţi comerciale, dar şi pentru unele cauze specifice,. respectiv: moartea,
incapacitatea, falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat, în condiţiile prevăzute de art.
229 LSC.
Cu privire la cauzele specifice de dizolvare se impune o precizare legată de falimentul
unui asociat. Datorită existenţei acestei cauze s-a pus problema dacă în societăţile de persoane
asociaţii dobândesc calitatea de comerciant, în prezent, calitatea de profesionist-comerciant.

3.4.3. Trăsăturile societăţilor în comandită simplă

În general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se regăsesc şi în
cazul societăţilor în comandită simplă. Cu toate acestea, există unele diferenţieri datorită
particularităţilor societăţii în comandită simplă.
Societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:
32
R.P. Vonica, op. cit., p. 56; O. Căpăţînă, Societăţile comerciale ... op. cit, p. 77
- asociaţii comanditari;
- asociaţii comanditaţi.
Asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a societăţii, care finanţează
societatea, fără a participa în mod direct la coordonarea şi administrarea patrimoniului
acesteia.
Asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind aceia care
administrează efectiv societatea.
Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social, pe câtă
vreme asociaţii comanditaţi răspund în mod solidar şi nelimitat, ca şi asociaţii în societatea în
nume colectiv.
În cazul acestei societăţi, situaţia asociaţilor comanditaţi e asemănătoare cu aceea a
asociaţilor a societăţilor în nume colectiv. Societatea este legal constituită dacă în denumirea
sa există numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în
comandită" scrisă în întregime (art. 33 din Legea nr. 26/1990, cu modificările şi completările
ulterioare).
Societatea în comandită simplă îşi încetează existenţa în cazul decesului, dispariţiei,
punerii sub interdicţie a unui asociat, dacă în contract nu există o clauză de continuare a
societăţii cu moştenitorii. La fel ca şi în cazul societăţilor în nume colectiv, excluderea sau
retragerea asociaţilor comanditaţi este cauză de dizolvare a societăţii.
În ambele cazuri nu se admite societatea de tip unipersonal. O societate în nume
colectiv este valabil constituită dacă are cel puţin doi asociaţi, în timp ce o societate în
comandită simplă e valabil constituită dacă are cel puţin un asociat comanditar şi un asociat
comanditat.

3.4.4. Avantajele şi dezavantajele societăţilor de persoane33

Societăţile de persoane prezintă următoarele avantaje:

- asociaţii pot aporta la capitalul social bani, bunuri şi creanţe;
- pentru constituirea societăţii legea nu prevede un minim de capital social;
- controlul activităţii societăţii se face de asociaţi, nefiind nevoie de cenzori
- răspunnderea asociaţilor este solidară şi nelimitată;
- părţile sociale nu pot fi negociate;
- în principiu, părţile sociale nu se pot transmite nici măcar moştenitorilor, cu excepţia cazului
când s-a prevăzut în actul constitutiv acest lucru;
- sunt societăţi închise, terţele persoane neavând posibilitatea de a dobândi calitatea de
asociaţi, decât în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
- asociaţii pot fi excluşi din societate, în condiţiile prevăzute de lege (art. 222 LSC)

3.5. Societăţile de capital

Societăţile de capital presupun ca element esenţial capitalul aportat de către asociaţii-

acţionari, capitalul având mai multă relevanţă decât calităţile asociaţilor.
Sunt societăţi de capital
- societăţile pe acţiuni;
- societăţile în comandită pe acţiuni.

33
A se vedea S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 81.
3.5.1. Constituire societăţilor pe acţiuni
Societăţile pe acţiuni se constituie în baza unui act constitutiv, ce trebuie să cuprindă
obligatoriu atât elementele specifice contractului de societate, cât şi cele ale statului de
funcţionare.
Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie
instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital
sumele de bani şi, eventual, alte bunuri la care s-au obligat, cât şi prin subscriscripţie publică
în baza unui prospect de emisiune.

Acţionarii

Societăţile pe acţiuni sunt societăţi mari, ce presupun un număr mare de acţionari. Cu

toate acestea, în prezent, legea prevede posibilitatea constituirii unei societăţi pe acţiuni şi
numai cu doi acţionari.

3.5.2. Capitalul social

Capitalul social obligatoriu la constituire, stabilit prin lege, este minim 90.000 lei.
Capitalul social se poate constitui numai în numerar sau numerar şi natură. Printr-o
interpretare per a contrario a dispoziţiei cuprinse în art. 16 alin. (3) LSC, în cazul societăţii pe
acţiuni care se constituie prin subscripţie instantanee (dintr-o dată) simultană, pot fi aportate şi
creanţe.
În cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie simultană, legea
prevede ca la constituire să fie vărsat minim 30% din capitalul subscris dacă aportul constă în
numerar, diferenţa urmând să fie achitată în termen de 12 luni de la data înmatriculării
societăţii. În schimb, dacă există şi aporturi în natură, diferenţa se varsă în termen de 2 ani de
la data înmatriculării societăţii.
Potrivit art. 10 alin. (1) LSC, Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani,
valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest
cuantum să reprezinte echivalentul în lei a sumei de 25.000 euro.

Acţiunile
Capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri negociabile şi
transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum sunt bursele de valori), cât şi pe pieţe
neorganizate, mai cu seamă când acţiunile nu sunt cotate la bursă. Acţiunile sunt transmisibile
atât prin acte juridice inter vivos (vânzare, donaţie), cât şi prin acte juridice mortis causa
(testament).
Acţiunile sunt nominative (atunci când, în conţinutul lor, este înscris titularul
dreptului) sau la purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de proprietate).
O societate de capital poate emite, ca titluri de valoare, atât acţiuni, cât şi obligaţiuni.

Răspunderea acţionarilor
Principala obligaţie a acţionarilor se referă la plata acţiunilor subscrise.
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la valoarea acţiunilor
pe care le deţine fiecare. Fundamentul legal este art. 3 alin. (3) LSC, în care se prevede că
„Acţionarii, asociaţii comanditari, precum şi asociaţii în societatea cu răspundere limitată
răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris".

3.5.3. Conducerea, administrarea şi controlul

 Conducerea societăţii se face pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor şi nu al
unanimităţii. Organul de conducere este adunarea generală a acţionarilor, care poate fi
ordinară sau extraordinară.
Administrarea societăţii se poate face fie potrivit sistemului unitar de către consiliul de
administraţie şi directori, fie potrivit sistemului dualist de către consiliul de supraveghere şi
directorat.
Potrivit art. 137 alin. (1) LSC, administrarea societăţii poate fi realizată şi numai de un
administrator, cu excepţiile prevăzute de lege.
Controlul activităţii societăţii se realizează, în mod obligatoriu, de o comisie de
cenzori formată din minimum 3 cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede un număr mai mare. În toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să fie impar
(conform art. 159 LSC).
Societăţile comerciale care sunt supuse obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de
către auditori financiari.
De asemenea, societăţile care sunt administrate potrivit sistemului dualist în mod
obligatoriu vor fi auditate.

Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune turor
societăţilor comerciale, dar şi pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege la constituire, respectiv:
- dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege, cu excepţia cazului
când s-a realizat completarea lui în termen de 9 luni;
- dacă limita minimă a capitalului social s-a redus sub minimul legal şi nu s-a dispus
completarea lui în termenul prevăzut de lege.

3.6. Societăţile în comandită pe acţiuni

Societăţile în comandită pe acţiuni presupun împărţirea acţionarilor în două categorii:

comanditaţi şi comanditari.
Comanditată au răspundere solidară şi nelimitată pentru debitele societăţii, în timp ce
comanditarii au o răspundere limitată doar la aportul lor la capitalul social. In rest, toate
celelalte trăsături specifice societăţilor pe acţiuni se regăsesc şi în cazul societăţilor în
comandită pe acţiuni.

3.7. Avantajele şi dezavantajele societăţilor de capital

Societăţile de capital prezintă următoarele avantaje principale:
- răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea capitalului social subscris;
- acţiunile sunt reprezentate prin titluri negociabile şi transmisibile.

Societăţile de capital prezintă următoarele dezavantaje principale:

- existenţa un număr minim de acţionari, respectiv doi;
- existenţa unui capital social minim prevăzut de lege, 90.000 lei.

3.8. Societatea cu răspundere limitată

 3.8.1. Particularităţi

Societatea cu răspundere limitată este o formă intermediară de societate comercială

între societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri. Este formă intermediară deoarece, în
unele privinţe, se aseamănă cu societăţile de persoane, iar sub alte aspecte cu cele de
capitaluri, prezentând însă şi particularităţi proprii care îi justifică autonomia.
Societatea cu răspundere limitată este o formă de societate comercială apărută mai
târziu în activitatea comercială. Prima oară a fost reglementată în anul 1892 în Germania,
fiind preluată în 1925 în Franţa, iar în România şi-a găsit consacrarea abia prin Legea nr.
31/1990.
Această formă de societate a fost iniţiată din nevoia de a satisface anumite cerinţe ale
activităţii comerciale. Într-adevăr, societăţile de persoane (în special societatea în nume
colectiv) asigurau condiţiile pentru folosirea capitalurilor mici, iar societăţile de capitaluri
(mai ales societatea pe acţiuni) erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor
afaceri de mare anvergură. Era nevoie de o formă de societate are să fie adaptată exigenţelor
fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s- realizat prin introducerea societăţii cu
răspundere limitată, ca formă mixtă, care împrumuta anumite caractere atât de la societăţile de
persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri.

3.8.2. Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată

A. Constituire
Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza unui act constitutiv care
cuprinde elementele specifice contractului de societate, dar şi cele specifice statutului de
funcţionare. în cazul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va presupune, evident,
numai statutul de funcţionare.
B. Asociaţi
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor, ca şi în cazul
societăţii în nume colectiv. Datorită acestui fapt numărul asociaţilor este limitat, iar părţile
sociale nu sunt liber cesibile.
Societatea cu răspundere limitată este o structură juridică destinată unui număr mic de
asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi să nu fie mai mare de 50.
C. Capitalul social
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea stabileşte un capital minim pentru
constituire, respectiv 200 lei, şi trebuie vărsat integral în momentul constituirii (art. 91 LSC).
Capitalul social se constituie din aporturile asociaţilor la constituire, aporturi care pot
consta în numerar sau numerar şi natură, legea neadmiţând în cazul societăţilor cu răspundere
limitată şi aport în creanţe, conform art. 16 alin. (3) LSC. În cazul societăţii cu răspundere
limitată cu unic asociat, aportul în natură trebuie să fie evaluat pe baza unei expertize de
specialitate.
D. Părţile sociale
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, capitalul social este împărţit în părţi
sociale, titluri de valoare care nu sunt negociabile şi care nu sunt liber transmisibile, operând,
în cazul cesiunii acestora, regulile specifice stabilite de art. 202 LSC.
Valoarea nominală minimă a unei părţi sociale este stabilită de lege la 10 lei, părţile
sociale în care este împărţit capitalul social fiind întotdeauna de valoare egală.
E. Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată de adunarea generală a
asociaţilor, aceasta având atribuţii esenţiale cu privire la funcţionarea societăţii, în adunarea
generală hotărârile se adoptă, de regulă, cu majoritate absolută de voturi, în afara cazurilor
expres prevăzute de lege când se cere o majoritate calificată.

Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multor

administratori, numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de adunarea generală din rândul sau din
afara societăţii.
Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor [numirea acestora fiind
obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15, conform in. (3) LSC],
fie direct de către asociaţii care nu au şi calitatea de administrator.

Răspundere
După cum rezultă şi din denumire, în societatea cu răspundere limitată răspunderea
asociaţilor este limitată. La fel ca şi în cazul societăţii pe acţiuni, aceştia răspund pentru
obligaţiile sociale numai în limita aporturilor la capitalul social.

Dizolvare
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă atât pentru cauze generale, comune
tuturor societăţilor comerciale, cât şi pentru cauze specifice, multe dintre acestea regăsindu-se
însă şi în cazul societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia, excluderea unui
asociat, dacă în actul constitutiv nu există clauză de continuare a activităţii cu moştenitorii
celui decedat sau dacă, rămânând un singur nu i se hotărăşte transformarea societăţii în
societate cu răspundere limitată cu unic asociat.

3.9. Societatea cu răspundere limitată cu unic asociat

Legea recunoaşte şi societăţile unipersonale, sub forma societăţilor cu răspundere

limitată cu un singur asociat, situaţie care poate fi calificată ca o ficţiune juridică recunoscută
şi răspândită în practica societăţilor comerciale.
Asociatul unic poate să fie atât persoană fizică, cât şi persoană juridică. O fizică sau
juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată (art. 14
LSC)34.
Din punct de vedere practic, se procedează la întocmirea unei declaraţii, de regulă în
formă autentică prin care asociatul unic arată că nu mai există o altă societate cu răspundere
limitată în care să fie asociat unic.
Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale existente în cazul
socieăţilor cu mai mulţi asociaţi.
Asociatul unic poate fi administratorul societăţii. Potrivit art. 196 LSC, dispoziţiile
privitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni nu sunt aplicabile societăţilor cu răspundere
limitată, ceea ce înseamnă că administratorii pot fi salariaţii societăţii35.
În situaţia în care se încheie un contract între societatea cu răspundere limitată cu
unicul său asociat, contractul trebuie să încheie forma scrisă ad validitatem, sancţiunea
nerespectării acestei forme fiind nulitatea absolută a contractului.

3.10. Avantajele şi dezavantajele societăţilor cu răspundere limitată

34
C.L Popescu, Situaţii execepţionale de societăţi comerciale cu asociat unic, ir. 10/1997, p. 119; C.L. Popescu,
Posibilitatea de multiplicare în fapt a numărului i cu răspundere limitată constituite de o singură persoană, în
R.D.C. nr. 11/1997
35
I.T.Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, ed. a 11-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul
Juridic, 2012, p. 469-470. Autorul opinează că, de regulă, administratorii/directorii societăţilor comerciale nu pot
fi salariaţi, cu excepţia asociatului unic în calitate de administrator al societăţii sale (cu răspundere limitată)".
 Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele avantaje principale:
- asociaţii răspund numai în limita aportului la capitalul social al societăţii;
- controlul activităţii poate fi realizat chiar de către asociaţi, cu excepţia cazului când trebuie
desemnat cel puţin un cenzor (dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15);
- asociatul se poate retrage din societate în condiţiile prevăzute în actul constitutiv şi în Legea
societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
- pentru finanţarea şi dezvoltarea societăţii, societatea comercială cu răspundere limitată poate
apela la noi aporturi de capital de la o persoană din afara societăţii, care este interesată ca
astfel să se asocieze. în consecinţă, capitalul social al societăţii se va majora, iar terţa persoană
va dobândi calitatea de asociat
Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele dezavantaje:
- cesiunea părţilor sociale se face numai în concordanţă cu dispoziţiile legale şi potrivit
dispoziţiilor statutare sau ale actului constitutiv unic. Faţă de alte persoane, cesiunea părţilor
sociale se face numai dacă există consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 3/4 din
capitalul social, în actul constitutiv fiind posibil de stipulat chiar clauze mai drastice pentru
cesiune (de exemplu, aprobarea acesteia cu unanimitate de voturi);
- aportul la capitalul social poate să constea fie numai în numerar, fie în natură şi numerar. în
societăţile cu răspundere limitată aportul în creanţe sau în industrie (în muncă) este interzis.
Potrivit art. 16 LSC, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărui tip de
societate;
- capitalul social trebuie să fie vărsat integral în momentul constituirii societăţii (art. 9 LSC);
- asociaţii pot fi excluşi din societate, în condiţiile prevăzute de lege (art. 222 LSC).
3.12. Aportul la capitalul social - condiţie de fond specială a contractului de
societate comercială
3.12.1. Definiţie şi importanţă

Aşa cum rezultă din conţinutul art. 1881 NCC, aportul constă în aducerea în comun a
unui bun pentru desfăşurarea unei activităţi în scopul de a împărţi beneficiile ce ar rezulta din
aceasta. Se poate aporta fie dreptul de proprietate asupra bunului, fie numai folosinţa asupra
acestuia36.
Termenul „aport" are un dublu sens:
- aport, în sens de obligaţie de aportare;
- aport, în sens de bunuri care formează obiectul raportului obligaţional de aportare.
Aporturile nu sunt proprii numai contractului de societate. Există aporturi şi în cazul
unor structuri economice, lipsite de personalitate juridică, cum ar fi asociaţiunea în
participaţiune (art. 1949-1954 NCC).
Cu toate acestea, aporturile au cel mai important rol în cazul societăţilor comerciale,
întrucât, din momentul reunirii lor, aporturile formează patrimoniul iniţial al societăţii
(capitalul social).
Operaţiunea juridică de aportare se prezintă sub forma unui contract cu titlu oneros şi
translativ de drepturi.
Dacă aportul constă în transmiterea dreptului de proprietate, aportatorul are aceleaşi
obligaţii ca vânzătorul, inclusiv obligaţia de garanţie pentru vicii şi pentru evicţiune.
Societatea comercială este, la rândul ei, obligată să atribuie asociatului părţi sociale
sau acţiuni care conferă titularului drepturi patrimoniale de creanţă cu privire la dividende,
precum şi drepturi nepatrimoniale (respectiv, dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de
conducere ale societăţii).
36
A se vedea 5. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 88; C. Stoica, S. Cristea, Drept societar, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2008, p. 103 şi urm
 Diferenţa între „vânzare" şi „aportare" constă în faptul că, în cazul vânzării, părţile
contractante cunosc existenţa şi întinderea prestaţiilor, în timp ce în cazul aportării asociatul
cunoaşte numai valoarea bunurilor pe care le aportează, primind în contraprestaţie părţi
sociale sau acţiuni, dar nu cunoaşte cu certitudine dacă va încasa beneficii. Obţinerea de
beneficii depinde de activitatea societăţii, care este influenţată de aşa numitele „riscuri în
afaceri".
Dacă obligaţia de aportare se referă la transmiterea dreptului de folosit asociatul are
aceleaşi obligaţii ca şi locatorul din contractul de locaţiune.
Aporturile care formează patrimoniul iniţial al societăţii pot fi inegale şi de natură
diferită. În toate cazurile aporturile trebuie să fie efective. Absenţa aporturilor sau fictivitatea
unui aport poate să antreneze nulitatea absolută a contractului de societate.
De exemplu, este fictiv aportul unui bun fără valoare sau nu se admite aportul unui
bun grevat de sarcini (ipotecă im mobiliară, gaj) a căror valoare este cu mult mai superioară
valorii bunului aportat.

3.12.2. Obiectul obligaţiei de aportare

A. Aportul în numerar

Aportul în numerar este aportul în bani (lichidităţi) şi este cel mai utilizat.
Potrivit art. 16 alin. (1) LSC, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea
oricărei forme de societate.
Aportul în numerar nu trebuie confundat cu finanţarea societăţii, prin efectuarea unor
depuneri de bani de către asociaţi. Asociaţii pot să avanseze diferite sume de bani societăţii,
pe baza unui contract de împrumut, sume de bani care se înregistrază în contul curent al
societăţii. Spre deosebire de aceste împrumuturi (finanţări) le pot face asociaţii, aportul în
numerar este înregistrat în situaţia financiară în contul „capital".
Conform art. 68 LSC, aportul la capitalul social nu este purtător de dobănzi.

B. Aportul în natură
Aportul în natură poate să constea în: bunuri imobile, mobile, fond de brevete de
invenţie, în general orice bunuri care sunt în circuitul civil şi transmise în patrimoniul unei
societăţi comerciale.
Aportul în natură este posibil la orice formă de societate comercială şi trebuie să fie
evaluat din punct de vedere economic [art. 16 alin. (2) LSC].
Norma juridică imperativă instituită în art. 16 alin. (2) din lege privind evaluarea din
punct de vedere economic a aporturilor în natură ridică problema posibilităţii sau nu a
evaluării convenţionale, evaluare care se putea face anterior modificai nr. 31/1990 prin Legea
nr. 441/2006.
Evaluarea trebuie făcută de unul sau mai mulţi experţi de specialitate, nicidecum
convenţional (de către asociaţi), pe baza actelor de dobândire a bunurilor respective.
Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit o asemenea măsură este de a-i proteja pe
creditorii societăţii în cazul unei supraevaluări a aporturilor în natură, care ar putea fi
realizată de asociaţi, mai cu seamă că, este ştiut, capitalul social reprezintă gajul general al
creditorilor societăţii.
Experţii desemnaţi de judecătorul delegat la Oficiul registrului comerţului sunt
necesari în cazurile când textele de lege impun efectuarea unei expertize de specialitate,.
Aporturile în natură sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin
predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.
 C. Aportul în creanţe

Aportul în creanţe este posibil în cazul societăţilor de persoane şi printr-o interpretare

per a contrario şi în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie simultană.
În legislaţia română, legiuitorul, ocrotind-o pe cesionară (respectiv societatea
comercială), a dispus prin art. 84 alin. (1) LSC ca cedentul (asociatul) să răspundă în mod
solidar cu debitorul cedat pentru efectuarea plăţii creanţelor cedate. Cedentul dispune însă de
acel beneficiu de discuţiune, în sensul că poate să pretindă societăţii cesionare să-1
urmărească pe debitorul cedat şi numai dacă acesta este insolvabil cedentul să fie obligat la
plată.
Astfel, potrivit art. 84 alin. (2) LSC, va răspunde de suma datorată dacă nu s-a obţinut
plata de la debitorul cedat, plus dobânda calculată din ziua scadenţei creanţelor aportate.
Potrivit art. 16 alin. (3) LSC, aporturile în creanţe au acelaşi regim juridic ca şi
aporturile în natură, deci trebuie să fie evaluate din punct de vedere economic.

D. Aportul în muncă (industrie)

Aportul în muncă constă în angajamentul pe care şi-1 asumă asociatul de a desfăşura o

activitate în societate punând la dispoziţia acesteia cunoştinţe, tehnici profesionale, deci de a
efectua o muncă în contul societăţii sau de a presta un serviciu, inclusiv diligentele sau
demersurile făcute de fondatori în timpul constituirii societăţii. 37
Aportul în muncă (industrie) are următoarele trăsături:
- reprezintă o prestaţie cu caracter succesiv şi pentru viitor;
Potrivit art. 16 alin. (4) LSC, prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la marea sau
majorarea capitalului social.
Aporturile în muncă nu fac parte din capitalul social, pentru că ele nu pot drept
garanţie (gaj) pentru creditori, dar sunt socotite aporturi în societate, în patrimoniul social.
- aportul în muncă nu conferă asociatului dreptul la părţi sociale, ci doar dreptul
de a participa la beneficii şi la împărţirea activului social, rămânând obligat să participe la
pierderi; conform art. 1902 alin. (2) NCC, „...Partea la profituri şi pierderi a asociatului al
cărui aport constă în prestaţii sau cunoştinţe specifice este egală cu cea a asociatului care a
contribuit cu aportul cel mai mic, dacă nu s-a convenit altfel”.
Aportul în muncă este exclus în cazul societăţilor cu răspundere limita admisibil doar
la societăţile de persoane.

3.13. Capitalul social

Suma aporturilor asociaţilor, mai puţin aportul în muncă, formează capitalul social.
Bunurile care compun capitalul social au un regim juridic diferit de cel aplicabil celorlalte
bunuri care se află în patrimoniul societăţii.
Capitalul social prezintă un dublu interes: juridic şi contabil. Din punct de vedere
juridic, capitalul social reprezintă gajul creditorilor sociali.
Capitalul social reprezentând suma aporturilor asociaţilor, poartă denumirea şi de
capital nominal.
Capitalul social nominal este de două feluri: capital social subscris şi capital social
vărsat. Legea nr. 31/1990 prevede în art. 2201 şi noţiunea de „capital autorizat".

37
.D. Cărpenaru, Drept comercial român, op. cit., p. 162-163; St.D. Carpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh.
Piperea, Legea societăţilor comerciale, comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 97;
O. Căpăţînâ, Societăţile comerciale, op.cit 194; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 91.
 Capital social subscris este reprezentat de valoarea totală a aporturilor asociaţilor şi
este, de fapt, capitalul social.
Capital social vărsat reprezintă valoarea totală a aporturilor efectuate de asociat: la
momentul constituirii societăţii sau, ulterior, la majorarea capitalului social. Potrivit art. 7 şi 8
LSC, în actul constitutiv trebuie să se prevadă capitalul socia subscris şi cel vărsat. În funcţie
de forma de societate, legea stabileşte condiţiile termenele în care se va vărsa diferenţa de
capital subscris. .
Capitalul social autorizat este valoarea cu care poate fi majorat capitalul social prin
emitere de noi acţiuni în schimbul aporturilor, majorare pe care o poate decide consiliul de
administraţie, respectiv directoratul dacă s-a prevăzut această posibilitate în actul constitutiv
al societăţii. Autorizarea poate dată şi ulterior, de către adunarea generală a acţionarilor.
Perioada pentru care se dă autorizarea de majorare a capitalului social este de 5 ani de la data
înmatriculării societăţii sau de la data modificării actului constitutiv conform hotărârii
adunării generale a acţionarilor.
Capitalul social este fix şi real pe toată durata de existenţă a societăţii. în cazul
reducerii acestuia, asociaţii sunt obligaţi să-1 reîntregească, altfel, în cazurile în care legea
prevede un minim de capital social, reducerea acestuia sub limita minimă este cauză de
dizolvare a societăţii.
Capitalul social este intangibil, în sensul că nu poate fi folosit pentru plata
dividendelor sau cu o altă destinaţie. Cu toate acestea, bunurile în natură aduse la capitalul
social pot fi înstrăinate, dar operează o modificare a structurii, a compoziţiei acestuia.
Capitalul social se configurează sub forma unei cifre a unei valori, dar este ştiut că aporturile
asociaţilor pot să constea fie în numerar, fie în natură şi, în unele chiar în creanţe. Orice
modificare a structurii capitalului social trebuie înregistrate în registrul comerţului pentru
publicitate şi opozabilitate faţă de terţi.
Dacă s-a aportat un bun imobil şi acesta se vinde, practic structura capitalului social va
avea lichidităţi (numerar).
Capitalul social poate fi majorat din noi aporturi, fie din dividende sau din rezervele
societăţii. Capitalul social prezintă interes şi pentru asociaţi, deoarece dreptul la dividende şi
la conducerea societăţii (adoptarea deciziilor) depinde, în principiu, de procentul pe care îl
deţine fiecare asociat din capitalul social.
Din punct de vedere contabil, capitalul se distinge de activul patrimonial. în momentul
constituirii societăţii, activul patrimonial se identifică cu capitalul social. Disocierea între
capital şi patrimoniu apare imediat după înregistrarea în contabilitate a primelor datorii ale
societăţii, respectiv cele care izvorăsc din cheltuielile ocazionate cu înfiinţarea societăţii.
Ulterior, în măsura în care societatea obţine beneficii (profit), activul patrimonial creşte,
depăşind capitalul social.
În plan contabil, în bilanţ, capitalul social este înregistrat la pasivul patrimonial, căci
societatea are obligaţia restituirii aporturilor către asociaţi, de regulă, sub forma unei sume de
bani, în momentul dizolvării şi lichidării societăţii. Cu toate acestea, din punct de vedere
juridic, bunurile aportate figurează la activul patrimonial şi numai din punct de vedere valoric
apar la pasivul patrimoniului (ca datorii ale societăţii faţă de asociaţi).
Capitalul social nominal se delimitează de fondurile proprii ale societăţii. Fondurile
proprii cuprind capitalul şi rezervele. Acestea sunt sunţele investite de asociaţi, spre deosebire
de sursele exterioare de finanţare (împrumuturile).
Dincolo de orice discuţii şi diferenţiere între sensul juridic şi cel economic al
capitalului social , există câteva certitudini:
- capitalul social este o componentă a patrimoniului societăţii;
- capitalul social este exprimat sub forma unei cifre a unei valori, dar valoarea este
determinată de valoarea fiecărui bun aportat;
- capitalul social reprezintă gajul creditorilor sociali;
- între capitalul social şi patrimoniul societăţii există şi unele deosebiri, în primul rând din
punct de vedere conceptual, noţional. Capitalul social este expresia valorică a aporturilor
asociaţilor, în timp ce patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu valoare economică, precum şi bunurile care aparţin societăţii. în cazul în care
un acţionar vinde acţiunile, vânzătorul transmite cumpărătorului dreptul asupra acestora şi
nicidecum asupra patrimoniului societăţii;
- capitalul social este divizat în acţiuni, părţi sociale sau „părţi de interes", atribuite asociaţilor
în schimbul aportului fiecăruia la capital.

3.14. Participarea la profit şi pierderi

3.14.1. Noţiunea de profit

Scopul constituirii unei societăţi comerciale este, în principal, obţinerea de profit care
urmează să fie împărţit între asociaţi. Obţinerea de profit şi partajarea lui înti asociaţi este un
scop comun tuturor formelor de asociere, chiar dacă este o societa simplă sau o asociaţiune în
participaţiune. Ceea ce particularizează societatea comercială este faptul că, pe lângă
obţinerea de profit şi împărţirea lui, societatea urmăreşte şi obţinerea unei economii.
Singurele structuri instituţionale de drept privat care nu urmăresc împărţin profitului şi
nici a economiilor sunt asociaţiile cu scop nelucrativ, căci cele cu scop lucrativ pot obţine
rezultate financiare care să servească dezvoltării lor.
Profitul poate fi definit ca un câştig pecuniar sau un câştig material care ajută formarea
averii asociaţilor . Această definiţie nu este în toate cazurile valabilă, că beneficiile pot consta
nu numai în sume de bani, ci şi în alte bunuri materiale. Există societăţi care împart
asociaţilor, cu titlu de beneficii, bunurile pe care le-au produs (de exemplu, societăţile
constituite în agricultură).

3.14.2. Raportul dintre profit şi dividende

Profitul nu se confundă cu dividendele. Potrivit art. 67 LSC, dividendul este cota-

parte din profit ce se va plăti fiecărui asociat. Aşadar, dividendul este o parte din profit şi,
deci, nu se poate confunda cu acesta.
Criteriile de împărţire (distribuire) a dividendelor. Asociaţii, de comun acord, pot
stabili criteriile de distribuire a dividendelor. În lipsa unei stipulaţiuni exprese dividendele se
vor plăti în proporţie cu cota de participare la capitalul social vărsat. Dividendele se pot
distribui numai dacă există profituri determinate potrivit legii. [art. 67 alin. (3) LSC].
Profiturile sunt fictive în cazul când, la încheierea exerciţiului financiar societăţii, nu
există profit de distribuit. Dacă se distribuie profituri fictive operaţiunea este ilicită şi are
drept consecinţă răspunderea chiar penală a administratorilor, dacă fapta întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de înşelăciui sau a altei fapte prevăzute de legile penale sau cele
extrapenale.
Din punct de vedere civil, asociaţii care au încasat dividende contrar dispoziţiile legale
vor fi obligaţi la restituirea lor către societate, dacă societatea dovedeşte că asociaţii au
cunoscut neregularitatea distribuirii sau trebuiau să o cunoască [art. 67 alin. (4) LSC].
Dividendele se plătesc în termenul stabilit de către adunarea generală a asociaţii sau
după cel stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei
financiare anuale aferentă exerciţiului financiar încheiat. în caz contrar, societatea comercială
va plăti daune-interese aferente perioadei de întârzieri la nivelul dobânzii legale, dacă prin
actul constitutiv sau prin hotărârea adunai generale a acţionarilor nu s-a prevăzut o dobândă
mai mare.
 3.14.3. Împărţirea profitului şi suportarea pierderilor
Măsura diviziunii este determinată de valoarea aporturilor sociale, dacă nu se convine
altfel, legea interzicând ca un asociat să perceapă totalitatea câştigurilor realizate şi să fie
scutit de participarea la pierderi (clauză leonină). O asemenea clauză va fi nulă.

Affectio societatis
Intenţia de a se asocia reprezintă voinţa părţilor de a aduce şi exploata ceva în comun,
împărţind foloasele şi riscurile (pierderile ce ar rezulta)38.
Voinţa de a se asocia şi de a coopera în activitatea societăţii este diferită în funcţie de
forma de societate. Astfel, în cazul societăţilor de persoane, factorul psihologic -affectio
societatis — este mult mai puternic decât în cazul societăţilor de capital unde voinţa
asociaţilor de a participa la activitatea societăţii se concretizează în participarea la adoptarea
hotărârilor şi la controlul activităţii39.
Totodată, este important de precizat faptul că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au
ajuns la concluzia că elementul subiectiv — affectio societatis — trebuie să existe nu numai la
constituirea societăţii, ci pe toată durata de existenţă a acestuia. în cazul în care dispare
încrederea, voinţa de a colabora cu ceilalţi asociaţi la „viaţa societăţii" acesta poate fi un
motiv de dizolvare a societăţii, conform art. 227 alin. (1) lit. e) LSC, care prevede
„neînţelegeri" dintre asociaţi.

38
I. Bălan, Noţiunea de „affectio societatis" şi aplicaţiile sale în materie comercială, în Dreptul nr. 9/1999, p. 51
şi urm
39
A se vedea Gh. Piperea, Societăţi comerciale, piaţa de capital, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 88-89.
 NOŢIUNI GENERALE PRIVIND
CONTRACTELE COMERCIALE

Născut din nevoile schimbului de activităţi şi, în primul rând, ale schimbului de
mărfuri, contractul îşi afirmă prezenţa în societate nu numai în domeniul circulaţiei, dar şi în
cel al producţiei, el fiind instrumentul juridic prin care se înfăptuiesc aceste două importante
componente ale activităţii economice40.

Evoluţia societăţii a generat diversificarea raporturilor juridice în general şi a celor de

drept comercial în special, astfel s-a impus necesitatea apariţiei unor reglementări inovatoare
care să corespundă celor mai moderne tendinţe apărute pe piaţa comercială. Ca o consecinţă
sfera sintagmei de contract comercial s-a lărgit incluzând şi contracte mai noi (contractul de
leasing, contractul de know-how, contractul de bursă etc).

Condiţiile de existenţă juridică ale contractelor comerciale sunt cele prevăzute de

Codul Civil, care este izvor de drept subsidiar pentru ramura dreptului comercial, constituind
dreptul comun acolo unde legea comercială nu dispune.

Încheierea contractelor
Contractul, ca principal izvor al obligaţiilor, ia naştere prin acordul de voinţă al
părţilor asupra clauzelor contractuale. Acest acord se realizează prin prezentarea ofertei şi
acceptarea acesteia41. Voinţa părţilor constituie fundamentul forţei obligatorii a contractului,
statul mărginindu-se doar la a garanta executarea contractului, sancţionând neexecutarea sa.

Pentru naşterea unui contract sunt necesare două manifestări de voinţă:

- oferta care emană de la persoana care iniţiază contractul ce urmează a fi încheiat şi poate fi
făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit, în principiu, pentru valabilitatea ofertei nu se
cere nici o condiţie specială de formă şi
- acceptarea care aparţine destinatarului ofertei şi care va determina încheierea contractului
prin exprimarea acordului său.

Toate contractele comerciale sunt supuse condiţiilor de validitate cerute de Codul

Civil: consimţământul valabil al părţii care se obligă, capacitatea de a contracta, obiectul şi
cauza – toate aceste cerinţe sunt esenţiale pentru validitatea convenţiilor, indiferent că acestea
sunt civile sau comerciale.

Capacitatea de a încheia contracte reprezintă facultatea acestora de a încheia

contracte prin emiterea unui consimţământ valabil ori a unui consimţământ exprimat în
virtutea unei depline capacităţi de exerciţiu, aceasta presupune, în primul rând, ca deţinătorii
ei să dispună de prerogativa de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile prin acte
juridice încheiate personal şi singur42. Capacitatea de a încheia contracte are valoarea unei
reguli, în timp ce incapacitatea de a consimţi contracte este restrânsă la limitele unei excepţii.
Regulile noastre de drept comun cunosc şi câteva incapacităţi speciale, şi anume situaţia
minorului care nu a împlinit 14 ani, a interzisului judecătoresc şi legal şi nu în ultimul rând
situaţia minorului între 14-18 ani care are capacitate de exerciţiu restrânsă.

40
Moise Bojincă – Drept civil român – Contracte speciale, Ed. Xant, Bucureşti, 2002, pag. 7
41
Motică, I. Radu, Bercea Lucian - Drept comercial român şi drept bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti -
2001, pag. 269
42
Moise Bojincă – Drept civil român – Contracte speciale, Ed. Xant, Bucureşti, 2002, pag. 7
 Consimţământul reprezintă hotărârea de a încheia contracte exprimată în exterior.
Pentru a fi valabil exprimat consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să existe,
- să fie exprimat de o persoană cu discernământ,
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice,
- să fie exteriorizat,
- să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune).

Eroarea constă într-o falsă reprezentare a realităţii, ea viciază consimţământul şi lipseşte

de efecte contractul comercial atunci când se referă la calităţile substanţiale ale obiectului
contractului (de exemplu o parte crede că a cumpărat casa proprietarului dintr-o anumită
stradă, iar de fapt proprietarul a înţeles că este vorba de casa lui din altă stradă). Eroarea
asupra persoanei poate vicia consimţământul numai dacă acel contract s-a încheiat în
considerarea persoanei asupra căreia s-a produs eroarea.

Dolul, constând în manopere înşelătoare, menite să inducă în eroare o persoană pentru a

o determina să contracteze, viciază consimţământul şi poate duce la anularea contractului.
Atunci când unul dintre contractanţi păstrează tăcerea voită asupra unei date sau informaţii şi
se dovedeşte că s-a urmărit înşelarea celuilalt contractant reticenţa respectivă este considerată
dol; pe lângă anularea contractului şi restabilirea situaţiei anterioare, reticenţa poate antrena şi
obligarea la despăgubiri.
În practica noastră judecătorească a devenit constantă soluţia, potrivit căreia, în anumite
cazuri şi dolul provocat de un terţ este socotit viciu de consimţământ. În situaţia însă în care
se recurge la simpla exagerare cu scop de publicitate a calităţii mărfii oferită spre vânzare,
aceasta nu constituie dol ci o practică îngăduită în activitatea de contractare (întrucât dolul
datorat unei credulităţi excesive sau a lipsirii elementare de informare nu produc efecte
juridice).

Violenţa este viciul de consimţământ conform căreia manifestarea de voinţă este alterată
prin intermediul unei constrângeri fizice sau morale. Obiectul ameninţării poate să fie de
natură patrimonială sau poate să vizeze integritatea fizică ori morală a unei persoane 43 (de
exemplu o persoană este ameninţată cu bătaia pentru a încheia un contract, sau mâna unei
persoane este forţată, la propriu, în vederea semnării unui contract).

Leziunea reprezintă prejudiciul încercat de o parte datorită disproporţiei vădite dintre

prestaţia efectuată de ea şi îndatorirea corelativă a celeilalte părţi.

Obiectul contractul trebuie să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau
determinabil, să fie posibil şi să fie licit şi moral.

Cauza reprezintă motivaţia care a stat la baza încheierii contractului şi ea trebuie să fie
legitimă, reală, licită şi morală.
În privinţa formei contractelor principiile aplicabile în dreptul civil sunt deopotrivă
valabile în materie comercială, regula fiind libertatea de formă.
Părţile contractante au dreptul de a încheia orice contract, cu clauzele convenite ca
urmare a negocierii părţilor. În ceea ce priveşte încheierea contractelor – părţile îşi manifestă
liber voinţa de a da naştere, de a modifica, de a transmite şi de a stinge drepturi şi obligaţii,

43
Ovidiu Ungureanu – Drept civil. Introducere, Ed. a VI-a, Ed. Rosetti, 2002, pag. 134
astfel că libertatea manifestării voinţei părţilor contractante poate fi definită ca o libertate
contractuală, constituindu-se într-o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului44.
Cu toate acestea trebuie subliniat că există unele limitări ale acestui principiu impuse
de ordinea publică45, bunele moravuri sau de diverse acte normative.
Aşadar prin proclamarea autonomiei de voinţă, dreptul civil recunoaşte, libertatea
contractuală, în schimb în sfera dreptului comercial situaţia este puţin diferită 46. Profesorul
Vasile Pătulea este de părere că “în prezent postulatele liberalismului contractual, rezultat al
acordurilor liber consimţite între oameni, sunt puse sub semnul îndoielii şi chiar se afirmă
decesul liberalismului contractual; elementele bunei credinţe care joacă un rol atât de mare în
asumarea obligaţiilor civile, în dreptul comercial se estompează – legea comercială făcând
referire la buna-credinţă numai pentru a sancţiona concurenţa neloială.„

Contractul de vânzare-cumpărare comercială

Sub aspectul structurii sale vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare celei

civile. Deosebirile între cele două contracte sunt date de funcţia economică a contractului, în
sensul că, în cazul vânzării-cumpărării comerciale se realizează interpunerea în schimb a
bunurilor. Cu alte cuvinte, în dreptul comercial cumpărarea se realizează în scop de
revânzare şi a obţinerii de profit, după cum vânzarea are acelaşi scop. Vânzarea-
cumpărarea civilă urmăreşte de obicei satisfacerea necesităţilor individuale ale persoanei
fizice, respectiv consumul sau folosirea în interes propriu a diferitelor bunuri aflate în
circuitul civil, fără a se avea în vedere obţinerea de profit din vânzări-cumpărări repetate.

În concepţia codului comercial vânzarea-cumpărarea comercială nu poate avea

ca obiect bunuri imobile, deoarece respectivele acte sunt considerate ca având o natură
juridică civilă şi nu comercială. Acelaşi caracter civil îl au şi actele de închiriere ale
bunurilor imobile ca de altfel şi concesiunea lor.

Din dispoziţiile codului comercial rezultă că principala trăsătură a vânzării-

cumpărării comerciale este intenţia de revânzare. În aceste condiţii, cumpărarea este făcută
în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop
de revânzare.

Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiţii:

- să existe la data cumpărării;
- să fie exprimată de cumpărător, respectiv cunoscută de vânzător;
- să privească bunul cumpărat.

Având în vedere cele de mai sus, contractul de vânzare-cumpărare a fost definit ca

fiind acel act juridic prin care una din părţi – vânzătorul se obligă faţă de cealaltă parte –
cumpărătorul, să transmită proprietatea unui bun în schimbul primirii unei sume de bani cu
titlu de preţ.

Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare comercială

Contractul de vânzare-cumpărare are următoarele caractere juridice:

44
I. Albu – Libertatea contractuală, Revista Dreptul, nr. 3/1993, pagina 29,
45
Stanciu Cărpenaru - Drept comercial român, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pagina 349 -351,
46
Vasile Pătulea, Corneliu Turianu – Curs de drept comercial român, Ediţia aII-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2000, pagina 74,
 - este un contract bilateral. El dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi;
- este un contract cu titlu oneros. Astfel, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul
urmăresc obţinerea de avantaje patrimoniale;
- este un contract comutativ. Acest caracter relevă că părţile cunosc chiar din
momentul încheierii contractului existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le incumbă;
- este un contract consensual deoarece pentru încheierea sa este suficient acordul
de voinţă al părţilor;
- este un contract translativ de proprietate. El strămută dreptul de proprietate
asupra obiectului vânzării de la vânzător la cumpărător.

Ca orice contract şi contractul de vânzare-cumpărare trebuie să îndeplinească

cerinţele de valabilitate prevăzute pentru convenţii de articolul 948 Cod civil, respectiv
condiţiile referitoare la consimţământ, capacitate, obiectul şi cauza.

Efectele contractului
Obligaţiile vânzătorului sunt cele prevăzute de Codul civil şi se referă la
următoarele:
- predarea lucrului vândut. „Predarea este strămutată bunului vândut în puterea şi
posesiunea cumpărătorului”47, înţelegându-se prin aceasta punerea lucrului vândut la
dispoziţia cumpărătorului;
- garantarea pentru evicţiune48. Vânzătorul este de drept obligat – conform art. 1336
din Codul civil – după natura contractului de vânzare-cumpărare, a răspunde către
cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar
pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi fost declarate la facerea contractului;
- garanţia pentru viciile ascunse. Vânzătorul este obligat să asigure cumpărătorului
calitatea lucrului vândut şi să răspundă faţă de acesta în cazul în care lucrul s-ar dovedi
necorespunzător destinaţiei sale economice ori şi-ar pierde valoarea de întrebuinţare, ca
urmare a unor vicii (defecţiuni) ascunse, a căror cunoaştere l-ar fi făcut pe cumpărător să nu
încheie contractul sau să nu accepte preţul ce i-a fost cerut49.
Doctrina şi jurisprudenţa din ţările cu economie de piaţă dezvoltată au subliniat că
trebuie pus accentul şi pe obligaţia vânzătorului profesionist de a-l informa pe cumpărător
asupra tuturor condiţiilor de contractare şi a modului de folosire a bunului; de regulă,
informarea cumpărătorului se realizează prin etichetarea şi marcarea produsului şi prin
prospect şi instrucţiunile de folosire. Vânzătorul mai are obligaţia de securitate în sensul că
răspunde pentru decesul sau leziunile corporale cauzate de mărfurile vândute de el.

Obligaţiile cumpărătorului sunt următoarele:

- de a plăti preţul în ziua şi la locul determinat prin contract;
- de a lua în primire lucrul cumpărat50.
- la acestea se mai adaugă şi obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării, deoarece
conform art. 1305 din Codul civil cheltuielile vânzării sunt, în lipsa stipulaţiei contrare, în
sarcina cumpărătorului.
47
Art. 1314 Cod civil.
48
„Prin evicţiune trebuie să înţelegem pierderea de către cumpărător a posesiunii sau a dreptului de proprietate
supra lucrului (în tot sau în parte) prin înlăturarea (împiedicarea) lui de la exercitarea atributelor acestui drept,
rezultând din valorificarea de către un terţ a unui drept (asupra lucrului), care ar exclude în – total sau parţial –
dreptul cumpărătorului” – Matei B. Cantacuzino citat de M. Mureşan în Contractele civile, vol. I Contractul de
vânzare-cumpărare ,Editura „Cordial-Lex”, Cluj- Napoca, 1996, pag. 78.
49
M. Mureşan, op. cit. pag. 90.
50
Pentru detalii a se vedea D. Chirică – Drept civil. Contracte speciale. Universitatea de vest „Vasile Goldiş”
Arad, Editura ”Cordial-Lex”, Cluj-Napoca, 1994, pag. 7 – 120.
 Principalul efect al contractului este acela de a transmite proprietatea asupra
lucrului vândut de la vânzător la cumpărător.

În afară de regulile generale privind efectele contractului prevăzute de Codul civil,

Codul comercial înserează o serie de elemente derogatorii privind:

- transmiterea proprietăţii şi a riscului în cazul bunurilor determinate generic

care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului. Având în vedere că, în
general, în cazul bunurilor determinate generic proprietatea şi riscurile se transmit din
momentul individualizării lor, problema care se pune este aceea de a şti, în ce condiţii se face
individualizarea în cazul bunurilor care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul
cărăuşului. În temeiul Regulamentului de Transport C.F.R. individualizarea mărfurilor se
face la predarea lor pentru transport, de către vânzătorul – expeditor şi constituie o condiţie
de valabilitate a contractului de transport. Dar această individualizare produce efecte şi în
raporturile dintre vânzător şi cumpărător, în baza contractului de vânzare-cumpărare operând
transferul dreptului de proprietate şi a riscurilor;

- transmiterea proprietăţii şi a riscului în cazul bunurilor determinate generic

aparţinând vânzătorului şi procurate de acesta.
În cauză se face aplicaţiunea art. 62 Cod comercial: „Când mărfurile vândute sunt
arătate prin contract numai prin câtime, fel şi calitate, fără nici o indicaţiune de natură a
desemna un corp cert şi determinat, vânzătorul este obligat a preda, la locul şi la timpul
stipulat, câtimea, felul şi cantitatea cuvenită, chiar dacă mărfurile care au fost la
dispoziţiunea sa în momentul formării contractului, sau de care el şi le-ar fi procurat în
urmă în executarea lui, ar fi pierit sau dacă expedierea sau sosirea acestor mărfuri ar fi fost
împiedicate de vreo cauză oarecare.”

- rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

În dreptul comercial rezoluţiunea contractului se produce de drept când o parte oferă
executarea, iar cealaltă nu îşi execută obligaţia sa. Din conţinutul art. 67 Cod comercial
rezultă că, pentru a opera de drept rezoluţiunea, trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii: -
una din părţi să facă oferta de executare a obligaţiei proprii – predarea lucrului sau achitarea
preţului; oferta de executare să fie făcută înainte de împlinirea termenului convenit pentru
executarea contractului; cele două obligaţii – de predare a lucrului şi de plată a preţului – să
aibă acelaşi termen de executare. Conform legii partea aflată în culpă pentru rezoluţiunea
contractului poate fi obligată la despăgubiri faţă de partea prejudiciată;

- executarea contractului prin metoda coactivă. Art. 68 Cod comercial are în

vedere situaţia neexecutării de către vânzător a obligaţiei de predare a lucrului şi
neexecutarea de către cumpărător a obligaţiei de a lua în primire lucrul vândut. Dacă
vânzătorul nu-şi execută obligaţia de predare a lucrului cumpărătorul are dreptul „de a face
să se cumpere lucrul de către un ofiţer public însărcinat cu asemenea acte”. O atare
executare este posibilă numai în cazul în care obiect al vânzării sunt bunurile generice. Când
cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de luare în primire a lucrului, vânzătorul are dreptul să-l
depună la o casă acreditată de comerţ, pe socoteala şi cheltuiala cumpărătorului, fie să vândă
bunul.

Contractul de gaj comercial

 Gajul se prezintă ca fiind o garanţie reală51 prin care se asigură executarea
obligaţiilor civile sau comerciale. Garanţia se instituie prin intermediul contractului de gaj
care dobândeşte un caracter comercial când obligaţia pe care o garantează derivă dintr-un
act juridic ce face parte din categoria faptelor de comerţ. Astfel, comercialitatea gajului
este dată de natura obligaţiei garantate, iar nu de obiectul său. Spre exemplu, contractul de
gaj prin care se garantează realizarea unei obligaţii civile nu are caracter comercial, chiar
dacă bunurile care fac obiectul garanţiei sunt afectate comerţului (cambiile). O a doua
condiţie pentru ca gajul să aibă o natură comercială este aceea ca el să fie constituit de un
comerciant.

Reglementarea gajului este făcută prin intermediul Codului comercial, art. 478 –
483 şi Cod civil, art. 1685 – 1686.

Contractul de gaj este convenţia prin care debitorul remite creditorului său un
bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei, cu posibilitatea pentru creditor ca la
scadenţă, în caz de nerespectare a obligaţiei, să fie satisfăcut cu preferinţă din valoarea
bunului respectiv (art. 1685 – 1686 Cod civil).

Ca orice contract şi contractul de gaj comercial trebuie să îndeplinească cerinţele

de valabilitate prevăzute pentru convenţii de articolul 948 Cod civil, respectiv condiţiile
referitoare la consimţământ, capacitate, obiectul şi cauza contractului.

Caractere juridice ale contractului de gaj comercial

Contractul de gaj are următoarele caractere juridice:
- este un contract unilateral, în sensul că el dă naştere la obligaţii numai în sarcina
creditorului, respectiv de a păstra bunul şi de a-l restitui debitorului după împlinirea
obligaţiei garantate;
- este un contract accesoriu, deoarece urmăreşte să garanteze executarea obligaţiei
principale asumate de debitor. Bunăoară, dacă un comerciant încheie un contract de
împrumut şi garantează restituirea sumei de bani prin intermediul gajului, contractul
principal (şi obligaţia principală asumată) este cel de împrumut;
- este un contract real, deoarece pentru încheierea sa este necesară remiterea
materială a obiectului gajului.

Forma şi publicitatea gajului

Potrivit Codului civil contractul de gaj trebuie constatat printru-un înscris, care să
arate suma datorată, felul şi natura lucrurilor gajate sau descrierea calităţii şi măsurii lor.
Gajul comercial se poate proba între părţi cu orice mijloc de probă, faţă de terţi însă el nu
poate fi probat decât printr-un înscris, dacă suma datorată depăşeşte 250 lei.

51
Prin garanţie în sens larg, se înţeleg „toate modalităţile aflate la îndemâna oricărui creditor de a-şi vedea
satisfăcută creanţa, inclusiv posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a statului pentru realizarea executării
silite, posibilitatea care caracterizează, de altfel, orice normă juridică” – C. Stătescu, C. Bîrsan – Tratat de drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1993, pag. 398. Garanţiile pot fi reale, atunci
când ele constau din afectarea unui bun pentru garantarea obligaţiei şi constituirea unui drept real accesoriu
asupra bunului respectiv: gaj, ipotecă, drept de retenţie, sau personale, constând din angajamentul pe care o altă
persoană decât debitorul principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia, în cazul în care debitorul nu
o face: fidejusiunea sau cauţiunea.
 Obiectul gajului
Gajul poate avea ca obiect orice bun corporal sau necorporal52. Astfel, obiect al
gajului pot fi acţiunile sau creanţele, titlurile de credit la ordin, brevetele de invenţii şi mărci.

Efectele contractului de gaj comercial

Contractul de gaj generează drepturi şi obligaţii numai în favoarea creditorului
gajist, având în vedere caracterul unilateral al acestui tip de contract. Drepturile şi
obligaţiile creditorului există între intervalul cuprins între momentul încheierii contractului şi
scadenţa obligaţiei garantate.

Drepturile creditorului conferite prin contract sunt:

- dreptul de a reţine bunul ce face obiect al gajului până la executarea de către
debitor a obligaţiei garantate. Acest drept mai poartă denumirea şi de drept de retenţie şi
există numai în cazul gajului cu deposedare;
- dreptul de a revendica bunul ce constituie obiect al gajului de la orice persoană
care îl deţine fără consimţământul său.

Obligaţiile creditorului ce decurg din contractul de gaj sunt următoarele:

- de a conserva bunul, având în acest scop chiar cheltuieli, ce vor fi însă suportate
de debitor;
- de a nu folosi bunul primit în gaj;
- de a restitui bunul primit în gaj în momentul executării de către debitor a
obligaţiei asumate.

Realizarea gajului
În cazul în care nu a executat la scadenţă obligaţia garantată prin gaj, creditorul este
în drept să procedeze la realizarea gajului. Această procedură constă în cererea făcută
instanţei judecătoreşti de către creditorul gajist prin care acesta solicită aprobarea reţinerii
bunului în contul creanţei sau vânzarea la licitaţie publică a bunului.

52
După criteriul corporalităţii, lucrurile se împart în: „corporale” care fiind materializate pot fi sesizate prin
simţuri şi „necorporale” care având numai o consistenţă ideală, nu reprezintă pentru senzorialitatea noastră un
stimul extern, material şi concret. În această privinţă, o casă, o floare, un pian, un fruct sau o catifea sunt bunuri
corporale, în timp ce drepturile nematerializându-se în forme concret senzoriale sunt bunuri incorporale /
necorporale – titluri de valoare, titluri de creanţă.
 Contractul de mandat comercial

Contractul de mandat comercial are ca obiect – conform art. 374 Cod comercial –
„tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandantului” cu precizarea că
mandatarul desfăşoară o activitate retribuită.

În activitatea comercială mandatul53 este frecvent utilizat întrucât diversificarea

activităţii comerciantului şi desfăşurarea ei concomitent în mai multe locuri, face necesară
reprezentarea intereselor mandantului prin intermediul mandatarului său. În mod concret, nu
este necesară participarea efectivă a conducerii agentului economic în momentul încheierii şi
semnării unui contract comercial, deoarece ea poate fi reprezentată de o altă persoană care
semnează contractul în numele şi pe seama acesteia. Această operaţiune este posibilă în
temeiul unui contract de mandat, prin intermediul căruia se stabilesc întinderea obligaţiilor de
reprezentare ale mandatarului.
Contractul de mandat comercial privit prin perspectiva deosebirii lui faţă de mandatul
civil, poate fi definit ca fiind acel contract în temeiul căruia, o persoană – mandatarul – se
obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea –
mandantul – anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ.
Înscrisul constatator al contractului de mandat poartă denumirea de procură şi cuprinde
precizarea puterilor conferite mandatarului54.

Cerinţe de valabilitate
Contractul de mandat este valabil încheiat dacă sunt respectate dispoziţiile art. 948
Cod civil cu privire la convenţii.

Caracteristicile mandatului comercial în raport cu cel civil

Contractul de mandat comercial, în raport cu cel civil, are următoarele caractere
juridice:
 obiectul mandatului comercial îl constituie încheierea actelor juridice care, în
conformitate cu Codul comercial sunt fapte de comerţ pentru mandant. Cu alte
cuvinte, împuternicirea dată mandatarului de a reprezenta interesele mandantului
trebuie să vizeze fapte de comerţ şi nu alte acte juridice, cum sunt cele civile, spre
exemplu ca în cazul mandatului civil;
 mandatul comercial este un contract cu titlu oneros. Rezultă că activitatea
mandatarului este retribuită, în sensul că pentru îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din
contractul de mandat, mandatarul primeşte o retribuţie. În schimb, contractul de
mandat civil, este unul cu titlu gratuit deoarece mandatarul nu primeşte retribuţie
pentru activitatea desfăşurată;
 întinderea puterilor mandatarului decurgând din contractul de mandat comercial
este mai extinsă decât în cazul celui civil. Astfel, chiar şi când suntem în prezenţa unui
mandat special55, în sensul că este dat pentru o singură afacere, el cuprinde şi
53
O formă a mandatului comercial este contractul de agent, care se încheie între reprezentat şi reprezentant
(agent) şi prin care agentul se obligă ca în schimbul unei remuneraţii să trateze afaceri comerciale pentru un
comerciant (reprezentat). Agentul se poate obliga să încheie acte juridice în numele şi pe seama reprezentatului
sau numai să procure oferte pe care reprezentatul să le finalizeze conform intereselor sale. De regulă,
remuneraţia agentului se stabileşte în funcţie de cifra de afaceri realizată în contul reprezentatului.
54
Mircea M. Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Editura „ Lumina Lex” Bucureşti,
1996, pag. 88.
55
Din punctul de vedere al întinderii puterilor mandatarului, mandatul poate fi special atunci când este dat numai
pentru îndeplinirea unui anumit act juridic, caz în care procura cuprinde enumerarea limitativă a puterilor
 împuternicirea pentru toate actele necesare executării ei, chiar dacă nu ar fi precizate
în mod expres. De asemenea, atunci când reglementează mandatul tacit al prepusului,
art. 395 Cod comercial prevede că „faţă de cel de-al treilea mandat tacit al prepusului
se socoteşte general şi cuprinde toate actele necesare exerciţiului comerţului pentru
care este dat.”

Obligaţiile părţilor în contractul de mandat comercial

Obligaţiile privesc, pe de o parte, raporturile dintre mandant şi mandatar, iar pe de altă
parte, raporturile dintre mandant şi terţ.

A. Obligaţiile mandatarului
Acţionând în numele şi pe seama mandantului, mandatarului îi revin următoarele
obligaţii:
 de a executa mandatul prin încheierea actelor juridice pentru care a fost împuternicit
şi în limitele acestei împuterniciri;
 îndeplinirea mandatului cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun gospodar. Cu alte
cuvinte, mandatarul trebuie să ia măsurile pe care un bun gospodar le-ar lua pentru
reuşita acţiunilor sale, respectiv pentru executarea mandatului. Când nu se
conformează instrucţiunilor mandantului, mandatarul răspunde pentru toate pagubele
pricinuite. În acest caz, răspunderea este angajată în abstract, indiferent de formele pe
care le îmbracă culpa;
 să aducă la cunoştinţa terţilor cu care contractează împuternicirea în temeiul căreia
acţionează;
 de a înştiinţa pe mandant de executarea mandatului;
 de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului atunci când banii nu au
fost remişi sau consemnaţi.

B. Obligaţiile mandantului
Obligaţiile mandantului ce decurg din contractul de mandat comercial sunt
următoarele:
 să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului
(art. 385 Cod comercial). Mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului toate
informaţiile necesare şi documentaţiile deţinute de el şi care ar putea fi utile în
exercitarea împuternicirii date;
 să plătească mandatarului remuneraţia cuvenită pentru executarea mandatului (art.
385 Cod comercial). Este vorba de remuneraţia stabilită prin contract sau în absenţa ei,
de cea stabilită de instanţa de judecată;
 să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea contractului. În
categoria cheltuielilor sunt incluse atât sumele de bani avansate de mandatar în
momentul îndeplinirii mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite mandatarului.

Privilegiul mandatarului
Prin privilegiu terminologia juridică desemnează un drept recunoscut în favoarea
creditorului în temeiul căruia i se garantează satisfacerea cu prioritate a creanţei sale în raport
cu creanţele altor creditori ai aceluiaşi debitor. Privilegiul apare şi ca o garanţie a creditorului
că îşi va executa creanţa, ea decurgând din calitatea creanţei pe care o are în raport cu
debitorul.
acordate mandatarului, sau general – ori de câte ori mandatarul este împuternicit cu depline puteri să
îndeplinească orice acte folositoare intereselor mandantului. A se vedea Dicţionar de drept civil, op. cit., pag.
132 – 133.
 Privilegiul mandatarului decurge din conţinutul art. 378 Cod comercial: „pentru tot
ceea ce i se datorează în executarea mandatului sau şi chiar şi pentru retribuţia sa” acesta
are dreptul de a se dezdăuna, înaintea altor creditori, din bunurile mandantului pe care le
deţine sau din preţul de vânzare a acestor bunuri, în cazul când au fost vândute.

Efectele executării mandatului

Prin executarea mandatului se încheie acte juridice între mandatar şi terţ, respectiv se
creează raporturi juridice directe între mandant şi terţ. Numai actele juridice încheiate în
limitele împuternicirii date îl obligă pe mandant.

Încetarea contractului de mandat comercial

Încetarea contractului de mandat comercial are loc în condiţiile art. 1552 Cod civil, în
următoarele situaţii:
 prin revocarea mandatarului de către mandant;
 prin renunţarea mandatarului la mandat;
 prin moarte, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau mandatarului

Contractul de comision

Contractul de comision este definit de art. 405 Cod comercial ca fiind acel contract
ce are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala
comitentului.
Cu alte cuvinte, contractul de comision este convenţia intervenită între comitent şi
comisionar în temeiul căreia, acesta din urmă se obligă să încheie acte de comerţ în nume
propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei sume de bani denumită comision.

Contractul de comision este o specie a mandatului care prezintă unele avantaje în

raport cu acesta, în sensul că el este un mandat fără reprezentare sau cu reprezentare
indirectă.
Fiind o specie a mandatului, contractul de comision se aseamănă şi se deosebeşte de
cel de mandat. Astfel, ambele contracte au ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe
seama altei persoane. Deosebirea dintre cele două contracte constă în forma de reprezentare,
dacă în cazul mandatului, mandatarul îl reprezintă pe mandant încheind acte juridice
comerciale în numele şi pe seama lui, în cazul contractului de comision, comisionarul
încheie astfel de acte în nume propriu dar pe seama comitentului. Acesta este motivul pentru
care în literatura de specialitate comisionul este definit ca fiind un contract cu reprezentare
indirectă. Mandatul, presupune de asemenea, cunoaşterea de către terţi a persoanei
mandantului, a limitelor împuternicirii mandatarului, deci o anumită rigoare şi formalism
care, uneori poate îngreuna rapiditatea derulării relaţiilor comerciale.
Necesitatea utilizării unui astfel ce contract apare atunci când un anumit comerciant
doreşte să opereze şi pe alte pieţe şi în acest sens împuterniceşte comisionarul să încheie acte
de vânzare-cumpărare pe seama sa dar în nume propriu, respectiv în numele comisionarului.

Caractere juridice
Contractul de comision are următoarele caractere juridice:
- este un contract bilateral (sinalagmatic), el naşte drepturi şi obligaţii în sarcina
ambilor co-contractanţi – comisionarului şi comitentului;
 - este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc obţinerea de
avantaje patrimoniale;
- este un contract consensual. El ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor.

Cerinţe de valabilitate
Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt respectate dispoziţiile art. 948
Cod civil cu privire la convenţii.

Obiectul contractului
Obiectul contractului de comision este determinat aşa după cum am văzut de art.
405 Cod comercial el constând din tratarea de afaceri comerciale. Obligaţia pe care şi-o
asumă comisionarul este una de „a face” iar nu una de „a da”. Actele juridice încheiate de
comisionar vizează acte şi fapte de comerţ, în practică comisionarul fiind de obicei o
societate comercială.

Efectele contractului de comision56

Contractul de comision produce efecte specifice în raport cu cel de mandat datorită
naturii juridice a reprezentării. Bunăoară, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu
cu un terţ, el obligându-se valabil în raport cu acesta. Distingem astfel două tipuri de
raporturi juridice născute din contractul de comision:
- raporturile juridice născute între comitent şi comisionar;
- raporturile juridice născute între comisionar şi terţ.
Trebuie să remarcăm că între comitent şi terţ nu există raporturi juridice deoarece
comisionarul a contractat în nume propriu.

A. Raporturile juridice născute între comitent şi comisionar

Între comitent şi comisionar există aceleaşi raporturi juridice care există între
mandatar şi mandant. În acest sens, art. 405 alin. 2 din Cod comercial dispune că: „Între
comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu
deosebirile stabilite prin articolele următoare.”

Obligaţiile comisionarului sunt următoarele:

- să execute mandatul încredinţat de comitent. Este vorba nu numai de încheierea
de acte juridice, ci de realizarea tuturor operaţiunilor comerciale pe care le presupune
realizarea mandatului;
- să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit.
Comisionarul este ţinut să-l informeze pe comitent asupra mersului operaţiunilor şi asupra
eventualelor modificări ale împuternicirii primite;

56
Prin decizia nr. 368 din 30 mai 1995 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială a stabilit într-un caz de
speţă, care sunt efectele executării faţă de terţi a contractului de comision şi prin ce se deosebeşte acesta de
mandat, în sensul că „În baza împuternicirii primite de la comitent, comisionarul „Tehnoforest” – S.A. a încheiat
contractul cu partenerul extern, în nume propriu; deci comisionarul este parte contractantă şi, în consecinţă, are
calitatea de debitor faţă de partenerul extern. În acest sens, art. 406 din Codul comercial prevede: „Comisionarul
este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie „Rezultă că, prin
încheierea contractului între comisionar şi terţ, nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice între comitent şi
terţ; de aceea art. 402 din Cod comercial dispune că acesta (comitentul) nu are acţiune împotriva persoanelor cu
care a contractat comisionarul şi nici acestea din urmă nu au acţiune contra comitentului. Pentru nerespectarea
obligaţiilor încheiate între comisionar şi terţ răspunderea aparţine părţii contractante în culpă. Dimpotrivă, prin
executarea mandatului, adică prin încheierea unui act juridic între mandatar şi terţ, se creează raporturi juridice
între mandant şi terţ, iar nu între mandatar şi terţ. Rezultă că, prin efectele pe care le produce, contractul de
comision este diferenţiat de contractul de mandat” – publicată în Revista „Dreptul” nr. 3/1996, pag. 93.
 - să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă 57 şi cu diligenţa unui profesionist.
Se solicită o diligenţă sporită în realizarea împuternicirii primite, deoarece comisionarul
răspunde chiar şi pentru forme uşoare ale culpei.

Obligaţiile comitentului au în vedere următoarele aspecte:

- să plătească remuneraţia cuvenită comisionarului, cunoscută sub denumirea de
comision;
- să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru îndeplinirea sarcinilor
primite.

B. Efectele contractului faţă de terţi

Comisionarul este parte în contractul încheiat cu terţul, în sensul că el are calitatea
de titular al drepturilor şi obligaţiile rezultate din actul juridic pe care l-a încheiat. Aceasta
este consecinţa faptului că, comisionarul participă în nume propriu în cadrul acestor raporturi
juridice, chiar dacă între el şi comitent există un alt contract. În temeiul poziţiei sale de parte
contractantă, comisionarul poate deveni, după caz, creditor sau debitor. Acest raport juridic
faţă de – terţ- este reglementat de dispoziţiile art. 406 Cod comercial în felul următor:
„Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat ca şi cum afacerea
ar fi fost a sa proprie”. Cu alte cuvinte, încheierea de acte juridice de către comisionar –
chiar în temeiul contractului de comision – nu dă naştere la raporturi juridice între persoana
cu care comisionarul a contractat şi comitent. Această realitate este exprimată prin calitate de
terţ a comitentului faţă de raportul juridic pe care l-a încheiat comisionarul 58. Pe cale de
consecinţă, neîndeplinirea de către comisionar a obligaţiilor asumate faţă de terţ, atrage
răspunderea exclusivă a acestuia ca parte contractantă aflată în culpă.
Atunci când terţul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate el este răspunzător faţă de
comisionar, care apare ca titular al acţiunii în justiţie prin care poate cere executarea
contractului.
Astfel, în caz de neexecutare a contractului comisionarul nu este răspunzător în
raport cu comitentul ci terţul contractant îşi angajează răspunderea faţă de comisionar 59,
deoarece comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu
terţul, nu şi pentru executarea lor.
În cazul nerespectării obligaţiei de către terţ, comisionarul este într-adevăr obligat,
în temeiul contractului de comision, să îl acţioneze pe terţ în instanţă, în caz contrar pentru
prejudiciul suferit de comitent, în această situaţie, când nu l-a acţionat în instanţă pe terţ,
urmând ca comisionarul să datoreze despăgubiri.
Singura situaţie, când în mod excepţional, comisionarul răspunde pentru
nerespectarea obligaţiilor de către terţi, este cazul în care în contractul de comision s-a
stipulat o obligaţie de garanţie a executării din partea comisionarului60.

57
Buna credinţă nu are o definiţie particulară în dreptul comercial. Totuşi, căutând accepţiuni sintetice doctrina
civilistă o defineşte fie ca „stare psihologică a unui subiect de drept considerat individual, stare care implică o
anumită activitate a individului sau o atitudine pur intelectuală de ignorare sau eroare care poate fi apreciată şi
pe baza căreia, plecând de la o normă de drept, să se poată declanşa efecte juridice”. (C. Oprişan – S.C.J. nr.
1/1970 pag. 50), fie într-o abordare funcţională, se subliniază cele două funcţii ale conceptului: „onestitatea în
acte juridice, în general, şi în convenţii, în special şi eroarea scuzabilă” – D. Gherasim – Buna credinţă în
raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 38
58
În acest sens, art. 406 alin. 2 Cod comercial arată că: „Comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care
a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune contra comitentului”.
59
Art. 412 Cod comercial: „Comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de către
persoanele cu care a contractat, afară de convenţie contrară”.
60
Este vorba despre clauza „star del credere” sau „ducroire” – garanţia solvabilităţii
 Încetarea contractului
Cazurile de încetare ale contractului de comision sunt aceleaşi arătate în cazul
contractului de mandat.
Contractul de consignaţie

Contractul de consignaţie este frecvent utilizat în activitatea comercială şi reprezintă

o specie a comisionului. El este reglementat de Legea nr. 178/1934, cu privire la contractul de
consignaţie.
Conform art. 1 din actul normativ precitat „Contractul de consignaţie este convenţia
prin care una din părţi numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită
consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului”.
După cum se poate observa, ca şi în cazul contractului de comision, este vorba de
împuternicirea unei persoane pentru a încheia anumite acte juridice pe seama altuia.
Bunăoară, consignantul împuterniceşte consignatarul să încheie acte juridice pe seama sa. Pe
de altă parte, contractul de consignaţie are ca obiect „tratarea de afaceri” pe seama
consignantului, caracter ce decurge din faptul că el este o specie a mandatului.
Cu toate acestea, contractul de consignaţie se deosebeşte de cel de comision prin
aceea că: împuternicirea dată de consignant consignatarului se referă întotdeauna la vânzarea
de bunuri mobile aparţinând primului; vânzarea bunurilor transmise în consignaţie se face la
un preţ determinat cu anticipaţie de consignant; consignatarul are obligaţia să remită
consignantului suma de bani obţinută cu titlu de preţ a bunurilor vândute, iar în cazul în care
bunurile nu ar fi putut fi vândute să le restituie în natură.
Având în vedere caracterele de mai sus, contractul de consignaţie a fost definit în
doctrină ca fiind „acel contract prin care o parte, numită consignant, încredinţează
celeilalte părţi numită consignatar, anumite bunuri mobile spre a fi vândute, în nume
propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat cu obligaţia
consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul
nevândut”61.

Caracterele juridice
Definiţia de mai sus pune în evidenţă caracterele juridice ale contractului de
consignaţie:
- este un contract bilateral deoarece naşte obligaţii în sarcina cocontractanţilor – a
consignantului şi a consignatarului;
- este un contract cu titlu oneros;
- este un contract consensual. Pentru încheierea lui valabilă este suficient acordul
părţilor. Cu toate acestea, contractul trebuie încheiat în formă scrisă ca o condiţie ad
probationem şi nu ca condiţie a valabilităţii sale. Cu alte cuvinte, raportul juridic nu poate
fi probat decât cu înscrisul constatator al convenţiei părţilor.

Condiţii de valabilitate
Condiţiile de valabilitate ale contractului de consignaţie sunt cele generale
prevăzute pentru convenţii de art. 948 Cod civil.

Efectele contractului
Contractul de consignaţie produce efecte juridice, pe de o parte, între consignant
şi consignatar, iar pe de altă parte, între consignatar şi terţ.
61
Stanciu D. Carpenaru.
 Între părţile contractului se nasc raporturi juridice asemănătoare celor care
izvorăsc în contractul de mandat, la care se adaugă o serie de particularităţi ce decurg din
dispoziţiile speciale ale Legii nr. 178/1934.

Obligaţiile consignantului
Din contractul de consignaţie izvorăsc următoarele obligaţii în sarcina
consignantului:
- să predea consignatarului bunurile mobile care urmează a fi vândute.
Consignantul rămâne proprietarul bunurilor transmise consignatarului, acesta din urmă
deţinându-le cu titlu de detentor temporar. De aici decurg o serie de consecinţe juridice
care au în vedere posibilitatea proprietarului de a dispune de bunul său, de a schimba
condiţiile de vânzare, sau de a se adresa justiţiei pentru a cere obligarea consignatarului la
restituirea bunurilor încredinţate în cazul în care acesta refuză restituirea benevolă;
- să plătească remuneraţia cuvenită consignatarului. De obicei suma ce i se
cuvine consignatarului si determină forfetar – ca sumă fixă – sau procentual, în raport cu
preţul de vânzare al bunului predat în consignaţie. Consignatarul nu se bucură de dreptul
de retenţie asupra bunurilor încredinţate sau a echivalentului lor bănesc pentru obţinerea
remuneraţiei sale, deoarece această interdicţie este prevăzută expres de Legea nr.
178/1934;
- să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii
contractului de consignaţie. Este vorba de cheltuielile ocazionate de conservarea şi
vânzarea bunurilor predate în consignaţie şi eventualele pagube suferite cu ocazia
executării contractului.

Obligaţiile consignatarului
Consignatarul are următoarele obligaţii:
- să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite în
consignaţie;
- să execute mandatul dat de consignant. Astfel, vânzarea sau înstrăinarea
bunurilor încredinţate consignatarului nu se poate face decât în condiţiile stipulate de
contract;
- să dea socoteală consignantului cu privire la modul de îndeplinire a
mandatului său.

Efectele executării contractului

Suntem în prezenţa a două acte juridice: a unui contract de consignaţie şi a unui
contract de vânzare – cumpărare. Părţile celor două contracte sunt diferite, contractul de
consignaţie se încheie între consignant şi consignatar, iar cel de vânzare – cumpărare între
consignatar şi terţ. Deoarece consignatarul nu este proprietarul bunurilor vândute, ce
acţionează în nume propriu în baza unui mandat, transferul dreptului real şi al riscurilor
operează direct între consignant şi terţ.
 Consecinţele neexecutării obligaţiilor
Neexecutarea obligaţiilor ce decurg din contractul de consignaţie atrage
răspunderea părţii aflate în culpă. Această răspundere poate fi una civilă sau penală.
Regimul juridic al răspunderii civile pentru neîndeplinirea clauzelor este cel
contractual, prevăzut de lege şi pentru contractul de mandat.
Încălcarea unor obligaţii ce decurg din contract şi lege sunt sancţionate penal.
Este vorba de următoarele fapte:
- însuşirea bunurilor încredinţate în consignaţie precum şi înstrăinarea lor în alt
mod sau în alte condiţii decât cele prevăzute de contract precum şi nerestituirea bunurilor
la cererea consignantului;
- neremiterea de către consignatar a sumelor de bani, a cambiilor sau valorilor
încasate sau primite ca preţ al bunurilor vândute;
- neefectuarea notificărilor cerute de lege;
- înlăturarea, distrugerea sau deteriorarea ambalajelor, etichetelor, mărcilor sau a
oricăror semne exterioare aplicate de consignant asupra bunurilor încredinţate în
consignaţie;
- nepunerea la dispoziţia consignantului, la cererea acestuia, a registrelor speciale
de consignaţie cu încălcarea prevederilor contractului sau a dispoziţiilor legii etc

Încetarea contractului
Contractul de consignaţie încetează în aceleaşi condiţii prevăzute pentru mandat.

Contractul de franciză

Franciza62 reprezintă un sistem de comercializare bazat pe reţele de exploatare 63 a

unei creaţii intelectuale sau industriale, ori presupune producerea şi comercializarea unui
produs, serviciu sau tehnologii sub o firmă de prestigiu. Ea implică o colaborare continuă
între francizor şi beneficiari, pe principiul omogenităţii activităţilor şi principiilor de
organizare ale afacerii, în condiţiile stipulate în contractul de franciză64.

Legislaţia în vigoare defineşte franciza ca fiind un sistem de comercializare bazat pe

o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere
financiar, prin care o persoană, denumită, francizor, acordă unei alte persoane, denumită
beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un
serviciu.

Prin contractul de franciză se desemnează acea convenţie, prin care o persoană,

denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata
62
Legea nr. 79 din 9 aprilie 1998, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/ 1997, privind regimul juridic
al francizei, publicată în M. O. Partea I, nr. 147 din 13 aprilie 1998.
63
Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor şi mai mulţi beneficiari,
în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi dezvoltarea unui produs sau serviciu
(art. 1 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 79/1998).
64
„Concret, francizare înseamnă a concesiona un pachet de norme şi o anumită conduită de succes de către
compania mamă, ceea ce nu se confundă cu operaţiunea juridică de cumpărare a unei afaceri” – Mircea N.
Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Editura „Lumina Lex”, 1996, pag. 121.
sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie, un serviciu în schimbul unei sume de
bani cu titlu de redevenţă65.

Francizorul este acel comerciant care deţine drepturile asupra unei mărci
înregistrate şi le exercită pe toată durata contractului de franciză. El conferă beneficiarului
dreptul de a exploata sau dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu,
asigurându-i acestuia în acelaşi timp o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii
înregistrate (a personalului) şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale.
Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau juridică, independent din punct
de vedere financiar şi determinată prin selecţie de către francizor, care aderă la principiul
omogenităţii reţelei de franciză şi participă la valorificarea mărcii înregistrate prin resurse
financiare proprii. El trebuie să dezvolte reţeaua de franciză, să-i menţină identitatea, precum
şi reputaţia, să-i furnizeze francizorului informaţii reale privitoare la gestiunea francizei şi să
nu divulge terţilor kow-how-ul obţinut.
Beneficiarul este cel care exploatează know-how-ul pus la dispoziţie de către
francizor întregii reţele de franciză, care constă din ansamblul formulelor, definiţiilor,
desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi altor elemente analoage care servesc la
fabricarea şi comercializarea unui produs.

Conţinutul contractului
Prin intermediul Legii nr. 79/1998, privind regimul juridic al francizei, s-au instituit o
serie de clauze obligatorii pe care să le cuprindă contractul de franciză. Ele se referă la:
- obiectul contractului;
- drepturile şi obligaţiile părţilor;
- condiţiile financiare;
- durata contractului şi
- condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere.
Contractul de franciză are la bază sa o serie de principii care îl diferenţiază de
celelalte contracte şi prin a căror reglementare legiuitorul a urmărit protejarea intereselor
părţilor şi a consumatorilor. Principiile respective au în vedere următoarele:
- termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investiţiilor
specifice francizei;
- francizorul va înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei
de a nu mai reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract;
- în cadrul clauzelor de reziliere, se vor stabili în mod clar circumstanţele care pot să
determine o reziliere fără preaviz;
- condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract
vor fi cu claritate precizate, în special condiţiile de desemnare a unui succesor;
- dreptul de preemţiune va fi prevăzut, dacă interesul menţinerii sau dezvoltării
reţelei de franciză necesită recunoaşterea acestui drept;
- clauzele de neconcurenţă vor fi cuprinse în contract, pentru protejarea know-how-
ului;
- obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi cu claritate precizate şi vor fi
determinate astfel încât să favorizeze atingerea obiectivelor comune;

65
Redevenţa este definită de codul fiscal ca reprezentând platile de orice fel primite pentru folosirea sau
concesionarea oricarui drept de autor asupra unei opere literare, artistice sau stiintifice, inclusiv asupra filmelor
de cinematograf si software, orice patent, marca de comert, desen ori model, plan, formula secreta sau procedeu
de fabricatie, ori pentru informatii referitoare la experienta in domeniul industrial, comercial ori stiintific; platile
pentru folosirea sau dreptul de folosire a echipamentului industrial, comercial ori stiintific vor fi considerate
redevente, art. 124, indice 19 din Codul fiscal
 - la încetarea relaţiilor contractuale, relaţiile postcontractuale se vor baza pe regulile
unei concurenţe loiale. Francizorul poate să impună obligaţii ferme fostului beneficiar,
asigurând astfel protejarea caracterului confidenţial al afacerii şi, în special, neutilizarea
know-how de către o reţea concurentă.

Marca furnizorului, simbol al identităţii reţelei de franciză constituie garanţia

calităţii produsului/serviciului/ tehnologiei furnizate consumatorului. Această garanţie este
asigurată prin transmiterea şi prin controlul respectării know- how-ului, furnizarea unei game
omogene de produse şi/sau servicii şi/sau tehnologii;
Dreptul care se transferă obligă beneficiarul la plata unei redevenţe ce îl autorizează
să utilizeze marca produselor şi/sau serviciilor, şi/sau tehnologiilor, know-how-ului ori o altă
experienţă deosebită de franciză, precum şi orice drepturi de proprietate intelectuală sau
industrială, după caz, susţinut permanent de asistenţa comercială şi/sau tehnică a furnizorului,
pe toată durata de valabilitate a contractului de franciză.

Publicitatea pentru selecţionarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi

să nu conţină informaţii eronate. Francizorul selecţionează beneficiarul care face dovada
competenţelor solicitate, respectiv: calităţi manageriale şi capacitate financiară pentru
exploatarea afacerii.

Obligaţiile părţilor în contractul de franciză

A. Obligaţiile francizorului
Francizorul este obligat în esenţă la următoarele:
- menţinerea omogenităţii, reputaţiei şi identităţii reţelei de franciză;
- participarea cu capital la dezvoltarea francizei;
- instruirea personalului beneficiarului;
- transmiterea tuturor informaţiilor privind know-how-ul care să permită o corectă
gestionare a francizei.

B. Obligaţiile beneficiarului
Într-un contract de franciză beneficiarului îi revin următoarele obligaţii:
- să-şi declare cu bună – credinţă situaţia financiară înainte de începerea francizei;
- să contribuie cu sumele de bani convenite la dezvoltarea reţelei de franciză;
- să plătească redevenţa convenită ca urmare a exploatării francizei;
- să asigure confidenţialitatea afacerii, respectiv know-how-ul furnizat de francizor;
- să desfăşoare a concurenţă loială încetării sau rezilierii contractului
Contractul de leasing

Contractul de leasing este o construcţie juridică adaptată la exigenţele comerţului

modern, combinând în conţinutul său elemente ale contractelor de vânzare – cumpărare,
locaţiune, mandat, promisiune de vânzare. El a fost reglementat prin intermediul Ordonanţei
Guvernului nr. 51/199766, care la rândul ei a fost aprobată, modificată şi completată prin

66
Republicată în Monitorul Oficial al României nr. 9/12.01.2000(cuprinzând modificările aduse prin legea
90/1998 şi legea 99/1999)
Legile nr. 90/199867, 533/200468, 287/200669 şi 93/200970 privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing.

În literatura juridică leasingul este definit71 ca „fiind operaţia triunghiulară legată

de utilizator, finanţator (întreprindere de leasing) şi vânzătorul producător, operaţie prin
care creditorul finanţator, după ce a cumpărat un bun de la vânzătorul producător, îl
închiriază unei întreprinderi utilizatoare, care la sfârşitul locaţiunii, poate dobândi
proprietatea bunului în schimbul plăţii ratelor de leasing şi a valorii reziduale”.

Se subliniază că, în comerţul internaţional, tehnica leasingului presupune

încorporarea elementelor mai multor tipuri de contracte care există şi în forme autonome.
Sunt prezente astfel în conţinutul contractului de leasing elementele următoarelor acte
juridice:
- contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între producătorul vânzător şi
finanţatorul cumpărător, iar obiectul său este reprezentat de bunul ales de utilizator, acesta din
urmă tratând cu cumpărătorul toate elementele vânzării;
- contractul de mandat, intervenit între finanţator ca mandant şi utilizator ca
mandatar, cel de-al doilea negociind în această calitate clauzele cumpărării;
- contractul de locaţiune, încheiat între creditorul locator şi utilizatorul locatar.
Locaţia reprezintă elementul central al leasingului;
- contractul de promisiune unilaterală de vânzare, prin intermediul căruia
întreprinderea de leasing se obligă ca, în momentul încetării contractului de leasing să vândă
bunul la cererea utilizatorului72.

Prin contractul de leasing înţelegem acea convenţie în care o parte, denumită

locator, se obligă ca, la solicitarea celeilalte părţi, denumită utilizator, să cumpere sau să
preia de la un terţ, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil şi să transmită utilizatorului
posesia sau folosinţa acesteia, contra unei plăţi unei plăţi periodice numită rată de leasing,
cu posibilitatea pentru utilizator ca la sfârşitul perioadei de leasing să poată opta pentru
cumpărarea bunului prin plata valorii reziduale, prelungirea contractului de leasing sau
încetarea raporturilor contractuale.
Operaţiunile de leasing au ca obiect bunuri imobile prin natura lor sau care devin
imobile prin destinaţie, precum şi bunuri mobile, aflate în circuitul civil, cu excepţia
înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru, a manuscriselor, a brevetelor, a
drepturilor de autor şi a bunurilor necorporale.

Contractul de leasing presupune participarea a trei părţi73:

67
Legea nr.90 din 28 aprilie 1998 - pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.51/1997 privind operaţiunile de
leasing şi societăţile de leasing, publicată în Monitorul Oficial. Partea I, nr. 170/30.04.1998.
68
Publicată în Monitorul Oficial. Partea I, nr. 1135/01.12.2004.
69
Publicată în Monitorul Oficial. Partea I, nr. 606/13.06.2006.
70
Legea nr.93 din 8 aprilie 2009 - privind instituţiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial. Partea
I, nr. 259/21.04.2009.
71
Brânduşa Ştefănescu, Ion Răducanu – Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, pag. 223 – 224.
72
Idem, pag. 224 – 227.
 - locatarul sau beneficiarul sau utilizatorul, respectiv partea care solicită
locatorului achiziţionarea unui bun de la o terţă persoană şi transmiterea în favoarea sa a
posesiei şi folosinţei bunului respectiv;

- locatorul sau finanţatorul, societatea comercială specializată în operaţiuni de

leasing, care se obligă faţă de beneficiar să procure bunul solicitat şi să-i transmită în favoarea
acestuia posesia şi folosinţa. În cele mai multe cazuri, locatorul devine proprietarul bunului, el
menţinând asupra sa dispoziţia juridică şi înstrăinând beneficiarului doar posesia şi folosinţa.
Sunt însă cazuri când locatorul are şi calitatea de furnizor, respectiv este unitatea producătoare
a bunurilor ce fac obiectul leasingului;

- furnizorul, în calitate de societate comercială producătoare a bunului obiect al

leasingului sau de titular al dreptului de proprietate. Furnizorul vinde bunul locatorului, iar
acesta din urmă transmite beneficiarului posesia şi folosinţa.

Contractul de leasing trebuie să cuprindă conform prevederilor legale, pe lângă

părţile contractante, cel puţin următoarele elemente:
a) clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operaţional;
b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de
identificare a acestuia;
c) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;
d) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
e) clauza privind obligaţia asigurării bunului;
f) valoarea totală a contractului de leasing.

Contractul de leasing presupune o serie de particularităţi care îl disting atât în raport

cu locaţiunea cât şi în raport cu vânzarea-cumpărarea. Aceste particularităţi constau în
clauzele pe care le conţine referitoare la natura juridică a ratelor de leasing, la dreptul de
opţiune al beneficiarului, indicarea furnizorului şi negocierea directă între acesta şi beneficiar.
Astfel, beneficiarul are dreptul să negocieze direct cu furnizorul condiţiile
contractului de vânzare-cumpărare ale bunurilor şi să opteze, în momentul expirării
contractului, cu privire la achiziţionarea bunului, restituirea lui sau prelungirea contractului.
Părţilor le revin obligaţii şi în ceea ce priveşte publicitatea operaţiunilor de leasing,
atunci când ele au ca obiect bunuri imobile, asigurarea bunurilor respective şi plata primelor
de asigurare, exerciţiul drepturilor reale.
Locatorul este o persoană juridică – societatea comercială – specializată în asemenea
operaţiuni, având operaţiunile de leasing în obiectul său de activitate determinat conform
Legii nr. 31/1990, fie ca obiect exclusiv, fie alături de alte activităţi. De subliniat că
operaţiunile de leasing se realizează de comercianţi, locatorul urmărind prin plata valorii
reziduale şi a ratelor de leasing nu numai recuperarea preţului bunului cumpărat dar şi
obţinerea unui profit. De asemenea şi beneficiarul poate să aibă calitatea de comerciant, după
cum poate fi o persoană fizică sau juridică care utilizează bunul cu scop de locuinţă sau sediu
al persoanei juridice.

73
„Formele de practicare a leasingului sunt multiple. Ele se diferenţiază unele de altele în funcţie de mai multe
criterii, între care subiecţii de drept ce participă la realizarea operaţiunii; sfera şi conţinutul ratei de plată durata
închirierii; specificul tehnicii de realizare. Principalele forme de leasing sunt: direct, indirect, financiar şi
funcţional, brut şi net, pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung, lease-back, time sharing, master –
leasing şi experimental” – Mircea N. Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Editura
„Lumina Lex” 1996, pag. 204.
 Obligaţiile societăţii de leasing
Obligaţiile locatorului sunt determinate în mod principial de actele normative
precitate, şi ele constau în următoarele:

a) să respecte dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit

intereselor sale;
b) să contracteze bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, în condiţiile expres
formulate de către acesta sau, după caz, să dobândească dreptul definitiv de utilizare
asupra programului pentru calculator;
c) să încheie contract de leasing cu locatarul/utilizatorul şi să transmită acestuia, în
temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului de
dispoziţie, iar în cazul programelor pentru calculator, să transmită dreptul de utilizare
asupra programelor pentru calculator către locatar/utilizator, fără a-şi mai putea exercita
acest drept pe perioada derulării contractului de leasing;
d) să respecte dreptul de opţiune a locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului, ori de a înceta
raporturile contractuale;
e) să îi garanteze locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care
acesta a respectat toate clauzele contractuale;
f) să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing, dacă prin
contractul de leasing părţile nu au convenit altfel
Societatea de leasing are o serie de obligaţii care nu se constituie numai în raport cu
beneficiarul sau furnizorul cum sunt obligaţia de publicitate a operaţiunilor de leasing, atunci
când ele au ca obiect, bunuri imobile, ţinerea evidenţei contabile separată a operaţiunilor de
leasing, plata taxelor vamale etc.

Obligaţiile beneficiarului
Locatarul /utilizatorul/beneficiarul are următoarele obligaţii:

a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul şi în condiţiile de livrare agreate

cu furnizorul;
b) să exploateze bunul conform instrucţiunilor;
c) să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing, decât cu
acordul finanţatorului;
d) să achite toate sumele datorate conform contractului de leasing - rate de leasing,
asigurări, impozite, taxe - în cuantumul şi la termenele menţionate în contract;
e) să suporte cheltuielile de întreţinere precum şi orice alte cheltuieli aferente bunului sau
din contractul de leasing;
f) să îşi asume toate obligaţiile care decurg din folosirea bunului;
g) să permită locatorului/finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de
exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing;
h) să îl informeze pe locator/finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de
proprietate, venită din partea unui terţ;
i) să nu aducă modificări bunului şi să nu schimbe locul declarat în contract, fără acordul
locatorului/finanţatorului;
j) să restituie bunul conform contractului de leasing.

Aceste clauze contractuale au o natură legală, ceea ce nu însemnă că părţile, de comun

acord nu pot stipula şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din contractul de leasing.
 Răspunderea părţilor în contractul de leasing

Culpa părţilor în executarea contractului (ne referim în special la locator şi

beneficiar) este sancţionată cu rezilierea contractului şi plata de daune-interese. Astfel, dacă
beneficiarul refuză să primească bunul la termenul stipulat în contract sau dacă el se află în
lichidare judiciară ori nu a plătit rata de leasing timp de două luni consecutive 74, societatea de
leasing are dreptul de a rezilia unilateral contractul cu daune-interese.
Nerespectarea dreptului de opţiune al utilizatorului obligă societatea de leasing la
plata de daune, care vor fi egale cu totalul prejudiciului produs, iar instanţa judecătorească
învestită cu stabilirea daunelor-interese va putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de
vânzare-cumpărare.
Transmiterea bunului, obiect al contractului de leasing, în posesia beneficiarului
exonerează locatorul de orice răspundere faţă de terţi, până în momentul încetării contractului
sau restituirii bunului.

74
Cu privire la această situaţie a neplăţii ratei de leasing timp de două luni consecutive – părţile pot negocia şi
altfel în contractul de leasing