Sunteți pe pagina 1din 175

Antichitatea şi Evul Mediu

http://www.profamilia.ro/istorie.asp?antev=01

Preot Ioan BOTA


Achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viaţa Creştină

Cuprins:
Importanţa Istoriei Bisericii

I. Antichitatea creştină (anii 30-800 d.Cr.)

1. Fondarea bisericii de către Isus Cristos


2. Răspândirea creştinismului în imperiul
roman (lumea greco-romană)
3. Activitatea şi primatul Sfântului Petru
4. Papii secolului I
5. Persecutarea creştinismului de către
romani. Martiri, consecinţe
6. Biruinţa Bisericii
7. Papii secolelor al II-lea şi al III-lea
8. Biserica creştină în dacia
9. Reprezentanţi de seamă ai creştinismului daco-latin
10. Duşmanii interni al Bisericii. Ereziile
11. Literatura bisericească veche
12. Ascetismul în Biserică
13. Creştinarea popoarelor europene
14. Mahomedanismul
15. Papii secolului al IV-lea
16. Papii secolului al V-lea
17. Papii secolelor al VI-lea şl al VII-lea
18. Formarea statului papal

II. Evul Mediu (800-1517)

1
19. Carol cel Mare şi restaurarea Imperiului roman de apus
20. Iconoclasmul
21. Primatul Papilor în istorie
22. Creştinismul daco-latin în sec. VII-XI
23. Schisma lui Fotie (867)
24. A doua restaurare imperială în apus
25. Schisma lui Mihail Cerularie (1054)
26. Scriitori bisericeşti
27. Biserica universală după Carol cel Mare
28. Papii şi împăraţii hohenstaufeni
29. Papii în Avignon. Schisma occidentală
30. Cruciadele şi ordinele cavalereşti
31. Ereziile medievale
32. Inchiziţia
33. Inchiziţia orientală
34. Ordinele călugăreşti cerşetoare şi influenţa lor binefăcătoare
35. Ştiinţele şi artele în Evul Mediu
36. Conducerea bisericească. Viaţa religioasă în Evul Mediu
37. Sfârşitul Evului Mediu. Renaşterea
38. Papii secolelor al VIII-lea, al IX-lea, al X-lea şi al XI-lea
39. Papii secolului al XII-lea
40. Papii secolului al XIII-lea
41. Papii secolelor al XIV-lea şi al XV-lea
42. Papii secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea

Abrevieri, prescurtări, biografie

PARTEA I
ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)
IMPORTANŢA ISTORIEI BISERICII

2
Istoria Bisericii - ca societatea tuturor creştinilor uniţi prin mărturisirea aceleaşi
credinţe: învăţătura lui Isus Cristos, respectarea Legii Sale, folosirea
Sacramentelor Sale şi supunerea păstorilor legitimi care sunt Papa şi episcopii în
comuniune cu el - are o mare importanţă în viaţa întregii omeniri şi de aceea
cunoaşterea ei este necesară sub mai multe aspecte:

a) sub aspectul adevărului istoric ne face să cunoaştem şi să înţelegem mai adânc


istoria politico-socială şi religios-culturală a popoarelor europene şi din celelalte
continente, inclusiv istoria poporului român, formarea lor şi contribuţia lor la
îmbogăţirea patrimoniului culturii şi civilizaţiei;

b) sub aspect religios cunoaştem fondarea şi evoluţia instituţiilor bisericeşti,


încreştinarea popoarelor, apariţia ereziilor şi combaterea lor, dezvoltarea şi rolul
Papalităţii în contextul istoriei universale;

c) întrucât "Historia est magister vitae" şi sfinţenia este scopul şi fundamentul


tuturor caracterelor distinctive ale Bisericii lui Cristos, găsim în sânul ei în toate
veacurile exemple de sfinţenie, bărbăţie şi curaj creştin, momente cruciale ale
istoriei omenirii, date de spiritul de jertfă al creştinilor, toate fiind modele de urmat
în acest domeniu al vieţii religioase. Sigur că şi din perioadele de decădere ale unor
părţi din masa creştinilor învăţăm să cunoaştem cauzele acestora şi să evităm, cu
orice jertfe, repetarea acestor fenomene negative.

Cunoscând istoria Bisericii, poporul lui Dumnezeu din România constată cu


sinceritate şi bucurie că de-a lungul istoriei sale legăturile doctrinare şi canonice cu
Biserica Romei i-au adus contribuţii substanţiale la progresul său general.

Se poate afirma că Istoria Bisericii este povestirea dezvoltării exterioare şi


interioare a societăţii vizibile fondată de Cristos.

Împărţirea Istoriei Bisericii

Luând în considerare evenimente importante care au contribuit efectiv la


dezvoltarea lumii sub multiple aspecte şi, îndeosebi, a vieţii creştine, Istoria
Bisericii se împarte în:

a) Evul antic (vechi) de la anul 30 până la anul 800 d. Ch., marcând începutul
predicării Evangheliei de către Isus Cristos şi fondarea Bisericii, iar anul 800, data
încoronării lui Carol cel Mare, care a fondat Imperiul Roman de Apus, devenit apoi
teutonic.

3
b) Evul Mediu de la anul 800 până la 1517 (reforma lui Luther);

c) Evul modern şi contemporan de la 1517 până astăzi.

În cadrul acestor epoci se disting alte capitole şi titluri legate de evenimente


deosebite în istoria vieţii religioase şi politice a oamenilor.

1. FONDAREA BISERICII DE CĂTRE DOMNUL IISUS CRISTOS

Iisus, fiind în Cezareea, îi întrebă pe apostoli: "Cine zic oamenii că sunt eu?"

Petru răspunse: "Tu eşti Cristos: Fiul lui Dumnezeu celui viu". Isus îi spuse:
"Fericit eşti tu, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au dezvăluit ţie aceasta,
ci Tatăl Meu cel din ceruri. Şi eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră
voi zidi Biserica Mea şi porţile Iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da ţie cheile
Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri, şi
orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri" (Matei 16, 15-19). Iar
după mărita Sa Înviere, S-a arătat de mai multe ori ucenicilor Săi cu care a trăit
împreună, îndrumându-i cum trebuie să lucreze în instituţia pe care a întemeiat-o
pentru mântuirea neamului omenesc, Biserica Sa, confirmând pe Petru şi urmaşii
lui în conducerea acestei Biserici: "Simone, fiul lui lona. Mă iubeşti tu mai mult
decât aceştia? Da, Doamne. Tu ştii că Te iubesc, i-a răspuns Petru. lsus i-a zis:
"Paşte mieluşeii mei". Şi l-a mai întrebat încă de două ori şi de fiecare dată Petru,
afirmând iubirea sa către Isus, Mântuitorul i-a spus: "Paşte oile Mele... Paşte
mieluşeii Mei", adică credincioşii care vor mărturisi credinţa lui Isus (Ioan 21, 15-
25).

Tot Sfântul Ioan Evanghelistul ne prezintă momentul în care Mântuitorul consacra


apostolii: "Şi pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în
adevăr" (Ioan, 17, 19); iar Sfinţii Evanghelişti Matei (28, 18-20) şi Marcu (6, 7-13)
ne arată trimiterea apostolilor de către Mântuitor să propovăduiască învăţătura sa
dumnezeiască tuturor neamurilor: "Şi apropiindu-se Isus le-a vorbit lor, zicând:
«Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pâmant. Drept aceea, mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată Eu, cu voi sunt în
toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin". (Matei 28, 18-20).

4
Viaţa omenească, pământească, a lui Isus Cristos a fost doar de 33 de ani, timp
în care El, în ultimii trei ani, şi-a propovăduit învăţătura Sa mântuitoare, a instruit
Biserica Sa pentru cuprinderea în ea a tuturor oamenilor, spre a-i mântui. Misiunea
Sa a fost de a scăpa omenirea de până la El şi de după El de păcatul originar al
protopărinţilor noştri Adam şi Eva şi de celelalte păcate de după botez, pe cei ce
vor mărturisi învăţătura Sa, se vor încadra ca fii ai Bisericii, ascultând de urmaşii
apostolilor şi folosindu-se de Sfintele Taine instituite de El ca izvoare ale graţiei
sfinţitoare prin care ne putem mântui.

Născut în Betleemul Iudeii din Preacurata Fecioară Maria, din seminţia lui David,
în anul 750 de la întemeierea Romei, sub împăratul Octavian Augustus, guvernator
al Iudeii fiind Irod cel Mare, după ce doi ani petrece fugar în Egipt împreună cu
Mama Sa şi tatăl protector, Sfântul Iosif, Isus Cristos îşi petrece copilăria în
Nazaretul Galileii. La 12 ani călătoreşte cu părinţii la Ierusalim, uimind învăţaţii
iudeilor cu învătătura Sa, pentru ca, la 30 de ani, să se ducă la Iordan şi să fie
botezat de către Sfântul Ioan, care-l întâmpină cu cuvintele: "Iată mielul lui
Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii", astfel exprimând misiunea lui lsus.
Sfântul Ioan îl boteza, în timp ce Spiritul Sfânt, în chip de porumbel, se arată
oamenilor. Acest botez marchează intrarea lui Isus în viaţa publică.

Retras în pustiu, în post şi rugăciune, este ispitit de diavolul. însă îi respinge


ispitele şi revine în viaţa socială a Palestinei. Alegându-şi pe cei 12 apostoli, începe
propovăduirea învăţăturii Sale.

Fondează Biserica Sa pe Petru şi, prin ultimele Sale cuvinte, le dă misiune


apostolilor: "Datu-mi-s-a Mie puterea în cer şi pe pământ... Drept aceea mergând
învăţaţi... botezaţi toate neamurile". Iar ei mergând au propovăduit pretutindeni şi
Domnul lucra şi îi întărea prin minunile care-L urmau (Marcu 16, 20). Moare -
probabil - vineri 7 aprilie, anul 33 al erei creştine.

Misiunea lui Isus o continuă Biserica Sa, la început cu 12 apostoli şi 70 de ucenici,


apoi cu alţi 500 de fraţi.

Biserica îşi începe misiunea sfântă în ziua de Rusalii, când, pogorându-se


Sfântul Spirit, li se dă apostolilor curajul predicării, darul limbilor (glosolalia -
fiecare ascultător înţelegea predicarea în limba sa). Petru ţine prima predică.

5
Aşa a luat naştere Biserica lui Isus, comunitatea creştinilor de pe pământ, care au
aceeaşi credinţă, se folosesc de aceleaşi Sfinte Taine, sunt supuşi episcopilor
legitimi şi, cu deosebire, Papei de la Roma.

Subliniem că Isus Cristos vorbeşte numai la singular de "Biserica Mea".

Sfânta Scriptură ne arată că şi ceilalţi apostoli au exercitat o autoritate necontestată


faţă de credincioşi. Din întreaga învăţătură a Mântuitorului şi Sfinţilor Apostoli
rezultă că dogmele principale ale învăţăturii creştine sunt: Întruparea, Sfânta
Treime şi Răscumpărarea. Riturile de la început le găsim a fi: botezul, punerea
mâinilor (hirotonirea), frângerea pâinii, ungerea de pe urmă s.c.l.

După Înălţarea Domnului la cer, Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli desfăşoară un


mare apostolat. La Coborârea Sfântului Spirit (Cincizecimea, Rusaliile), Sfântul
Petru predică şi converteşte şi botează cam 3000 de oameni, întemeind comunităţi
creştine în Ierusalim, Iudeea, Samaria şi Galileia.

Încă din primele zile ale propovăduirii învăţăturii lui Cristos cel înviat, evreii au
trecut la persecutarea creş-tinilor: apostolii sunt anche-taţi de Sinedriu, Sfântul
Ştefan este martirizat, iar Sfântul Iacob cel Mare, ucis în anul 42 d. Cr.

2. RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN IMPERIUL ROMAN (LUMEA


GRECO-ROMANĂ)

Creştinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul Roman. Încă pe timpul


împăratului Nero (54-68), ne spune istoricul Tacitus, a fost o "uriaşă mulţime" care
a suferit pentru credinţa creştină. La începutul secolului al ll-lea (112), Plinius cel
Tânăr scrie împăratului Traian (98-117) că mulţimea creştinilor a cuprins "oraşele
şi satele, câmpiile". La începutul secolului al Ill-lea se aflau nenumărate biserici
creştine înfloritoare în toate provinciile imperiului.

Convertirea Neamurilor (popoarelor păgâne din Imperiul Roman) este opera


Apostolilor, însă din lipsă de documente nu este uşor a determina partea care
revine fiecăruia. Sfântul Petru, căpetenia Colegiului Apostolilor, încă în ziua
Rusaliilor înfiinţează prima comunitate creştină în Ierusalim, după răspândirea

6
Apostolilor în urma uciderii Sfântului diacon Ştefan. El mai rămâne puţin timp în
Ierusalim, de unde trece în Samaria şi-şi pune mâinile peste noii convertiţi,
vizitează creştinii din Iudeea, Galilea, Samaria, botează pe centurionul roman
Corneliu şi apoi pleacă în Antiochia, unde era deja o comunitate creştină fondată
de Barnaba, însoţitorul Sfântului apostol Paul, formată din păgâni şi evrei, ce-şi
luară numele de "creştin" spre a se deosebi de ceilalţi locuitori. De aici plecă la
Roma, unde ajunse între anii 41 şi 44 sub împăratul Claudiu, şi rămâne aici în
mijlocul comunităţii creştine închegată din convertiţii romani din prima predicare a
Sfântului Petru din ziua Rusaliilor în Ierusalim, din soldaţii "Cohortei italica
civium romanorum voluntariorum" rezidentă în Cezarea Palestinei, din care făcea
parte şi sutaşul Corneliu botezat de Sfântul Petru, reîntorşi la Roma. Sfântul Petru
activă în comunitatea creştină din Roma până în anul 51, când un edict imperial
expulză evreii din Roma, creştinii fiind consideraţi o sectă mozaică. Comunitatea
creştină din Roma primi în rândurile ei o persoană ilustră, Pomponia Gracecina,
căreia Sfântul Pavel îi trimise în anul 58 "Epistola către Romani". În anul 63
Sfântul Petru reveni la Roma propovăduind Evanghelia comunităţii formată dintr-o
mare mulţime de creştini, afirmă Tacit în anul 64. Atât Sfântul Petru cât şi Sfântul
Pavel muriră ca martiri în Roma în timpul incendierii oraşului de către împăratul
Nero, în anul 67, primul răstignit pe cruce cu capul în jos, la cererea sa, al doilea
tăindu-i-se capul pe via Ostia, privilegiat la această pedeapsă ca cetăţean roman.

Un rol important în răspândirea creştinismului l-a jucat Sfântul Apostol Pavel


care, din prigonitor al creştinilor, în drum de la Ierusalim spre Damasc, unde
mergea să-i persecute pe creştinii de acolo, se converteşte şi se botează. Era elevul
învăţatului Gamaliel, preşedintele Sine-driului. După încreştinare, trei ani îi petrece
în Arabia, în post, rugăciune şi studiu. Revine la Ierusalim, unde se întâlneşte cu
Petru şi devine "vas ales" al neamurilor. Face trei călătorii apostolice între anii 45-
60 şi prevede aceste comunităţi cu preoţi şi episcopi. Prima călătorie o face însoţit
de Barnaba şi Ioan Marcu (anii 44-49). Vizitează Ciprul, Pergea în Pamfilia,
Antiochia Pisidei, Iconium, adică partea meridională a Asiei Mici cunoscută atunci
sub numele de Galatia romană. Revine şi participă la Ierusalim, la Conciliul
apostolic din anul 51, în care, împreună cu Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli, susţine
că cei convertiţi dintre păgâni nu trebuie să ţină ritualurile iudaice, îndeosebi
circumciziunea, pentru a se boteza şi a deveni creştini. A doua călătorie o săvârşi
în anii 51-55 plecând din Antiochia, cu Barnaba, de care se despărţi, căci acesta

7
plecă în Cipru unde muri martirizat; îşi luă însoţitor pe Silas cu care vizită
comunităţile înfiinţate în prima călătorie, luându-şi apoi ca însoţitor şi pe Timotei
din Lystra, apoi trecu prin Iconium, în Antiochia Pisidei, Frigia, Galaţia, Misia şi
ajunse la Troia unde i se asocie Luca, viitorul evanghelist. Încurajat de o viziune,
trecu în Europa la Macedonia şi Filipi, apoi la Tesalonic şi Bereea în care fondă
comunităţi creştine, lăsând în ele pe însoţitorii săi, şi plecă singur la Atena plină de
filosofi, păgânism, imoralitate şi le predică acestora, mai întâi în Agora (piaţa
publică), apoi invitat în Areopag (locul unde judecau magistraţii), propovădui
Evanghelia cu "Dumnezeul Creatorul cerului şi pământului, cu Isus
Răscumpărătorul lumii şi Judecătorul la a doua venire a întregii omeniri".
Ascultătorii considerară doctrina învierii absurdă, îl ironizară şi îl părăsiră,
rămânându-i ataşaţi doar Dionisie Areopagitul, o femeie Damaris şi încă câţiva
(Fapte, XVII, 22). De aici trecu în Corint unde rezidă un an şi jumătate, locuind la
evreii Aquila şi Priscila sosiţi din Roma, lăsând apoi o comunitate creştină
înfloritoare, pentru a reveni în Asia Mică la Efes şi de aici iar la Ierusalim. Deci
întreaga Asie Mică, o parte din Europa (Macedonia şi Grecia) fură evanghelizate în
călătoria a doua. În a treia călătorie, anii 55-58, însoţit de Timotei şi Tit, păgâni
încreştinaţi, plecă din Antiochia la Efes doi ani, unde lăsă o comunitate creştină
înfloritoare, condusă mai târziu de Sfântul Ioan Evanghelistul. Din Efes trecu în
Macedonia, Grecia, Corint trei luni, se reîntoarce la Ierusalim la Rusaliile anului
58. În anul 61 Sfântul Pavel sosi arestat pentru credinţă la Roma, păzit de un soldat
roman care-i permitea să predice Evanghelia. Fu lăsat liber şi plecă în Spania,
predicând şi acolo Evanghelia. Reîntors la Roma, fu a doua oară arestat şi
condamnat la moarte cu Sfântul Petru în anul 67 d. Cr.

Ceilalţi apostoli au participat toţi la evanghelizarea neamurilor, dar nu avem


date multe despre activitatea lor. Ştim de Sfântul Iacob cel Mare, fratele Sf. Ioan,
că a evanghelizat Iudeea şi a fost ucis cu sabia din ordinul lui Irod Agripa în anul
42. Trupul său a fost ascuns profanării şi s-ar afla acum, după o legendă spaniolă,
în biserica principală din Compostela-Spania, vestită încă din Evul Mediu pentru
pelerinajele la locul Sfântului Iacob. Sfântul Iacob cel Mic, fiul lui Cleopa şi al
Mariei, verişoara lui Isus, fusese, după plecarea Sfântului Petru, şeful bisericii din
Ierusalim! El fu apostolul ideo-creştinilor care-l supranumiră cel Drept şi aveau
pentru el o mare veneraţie. El le scrise o Epistolă, acum carte canonică în Noul
Testament, în care îi îndruma să îmbine credinţa cu faptele bune. Sfântul Ioan

8
Evanghelistul, fratele lui Iacob cel Mare, locui la început cu Sfânta Fecioară Maria
în Ierusalim, apoi trecu la Efes unde conduse biserica fondată de Sfântul Pavel şi
avu străluciţi ucenici, între care Policarp şi Papias, cei mai cunoscuţi. Despre
ceilalţi Apostoli avem date numai din tradiţiile Bisericilor: Matei a evanghelizat în
Persia, Andrei în Scythia din nordul Mării Negre şi probabil Dobrogea de azi, în
Tracia, şi a fost răstignit la Patras în Ahaia-Grecia, Sfântul Iuda Tadeul a
evanghelizat în Siria, Mesopotamia şi Persia, Sfântul Bartolomeu în Arabia
meridională, Sfântul Simon în Mesopotamia şi Idumeea, Sfântul Toma în Indiile
orientale (Kerala), Sfântul Filip în Asia de Sus şi Frigia, Sfântul Matias în
Etiopia. Subliniem că toţi Apostolii au avut moarte de martiri.

În anul 51 d. Cr. se ţinu la Ierusalim primul Conciliu Apostolic în care s-au


dezbătut unele probleme privitoare la primirea păgânilor în sânul Bisericii creştine
şi, îndeosebi, dacă trebuie, sau nu, să fie tăiaţi împrejur şi alte obiceiuri iudaice.
Prima adunare plenară a Bisericii învăţătoare, sub conducerea Sfântului Petru, a
hotărât că nu este necesară tăierea împrejur a păgânilor care se încreştinează.

În anul 62 a fost ucis Sfântul Iacob cel Mic, din porunca arhiereului Ananas II
Fiul care, după ce l-a adus în faţa Sinedriului şi l-a învinuit că a călcat Legea, l-a
silit să se urce pe aripa templului din Ierusalim ca glasul lui să-l audă tot poporul.
De acolo fu aruncat, dar nu muri, numai după ce fu lovit cu un ciomag de piuar.
Avea 96 de ani.

Structura organizatorică a Bisericii în primul veac

Sub Traian găsim comunităţi creştine înfloritoare în toate provinciile Imperiului


Roman: Asia Mică, Grecia, Italia, Africa, Galia, Hispania, Britania, Dacia Traiană,
confirmate de inscripţiile şi urmele arheologice descoperite.

Ierarhia primitivă a Bisericii a fost constituită din Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli
care, aleşi special de Mântuitorul Isus, aveau o autoritate necontestată faţă de
credincioşii simpli. Apostolii au constituit o autoritate de guvernământ formată
dintr-un consiliu al bătrânilor şi un colegiu a şapte diaconi. După răspândirea
apostolilor, unul dintre ei, "fratele Domnului, Iacob" îi va înlocui el singur, în
Ierusalim, şi va lua locul de şef al bisericii locale. La moartea lui în 64 i se va da un
succesor, rudă cu el şi cu Domnul, Simon, care va trăi aproape pană în anul 110.

9
Această ierarhie din Ierusalim ne arată aceleaşi grade care mai târziu vor ajunge la
uzul universal; ea va conduce exerciţiile pioase la care luau parte ucenicii lui Isus
împreună cu fraţii izraeliţi, în Templu şi în adunări în care se spuneau mai cu
seamă cuvântările şi viaţa Domnului. Aceste povestiri, zise de mii de ori oral,
deveniră un adevărat catehism tradiţional. Am văzut că dogmele principale erau:
Întruparea, Trinitatea şi Răscumpărarea, iar Tainele: botezul, punerea mâinilor,
frângerea pâinii.

Legăturile creştinilor cu autorităţile lumeşti erau corecte; faţă de autorităţile şi


legile ebraice sunt participanţi ai celebrării sărbătorilor naţionale şi zilelor de
odihnă, participând la cultul din templu şi sinagogă şi abţinându-se de la orice
pângărire legală. Această loialitate le atrage stima şi admiraţia poporului (Faptele
Apostolilor 5, 13).

Faţă de legile şi autorităţile imperiale romane creştinii sunt de asemenea corecţi,


plătind impozitele în folosul metropolei romane, ascultând de stăpânii lor, dacă
erau sclavi, şi nu se tem a-şi trimite procesul înaintea tribunalului Romei, când
titlul de cetăţean le dă acest drept (Fapte 22, 25, 11-12).

Funcţiunile principale ale diaconilor erau trei: slujba meselor, adică distribuirea
zilnică a alimentelor către săraci şi văduve, alimente cumpărate cu banii celor
bogati; administrarea botezului şi predicarea (Fapte 8, 3).

Ierarhia primitivă a Bisericii era a unei societăţi inegale şi ierarhice, laicii erau
subordonaţi diaconilor şi preoţilor şi toţi datorează ascultare episcopului, deci o
ierarhie, ajutată de un consiliu presbiterial. Episcopii erau instituiţi ca apostoli
peste dieceze şi parohii, iar în cazul vacanţei scaunului puteau să fie aleşi, însă
candidatul trebuia prezentat în prealabil episcopilor vecini, care-l consacrau.
Preotii erau aleşi, însă exercitau preoţia numai dacă erau hirotoniţi de episcopi şi
cu aprobarea lor. În caz de neascultare erau depuşi. La fel şi diaconii.

Sărbătorile la început erau: Paştile, Duminica, pentru comemorarea Învierii


Domnului. Miercurea şi Vinerea erau zile de pocăinţă; Păresimile precedau prin
penitenţă Paştile; Rusaliile (Cincizecimea, Coborârea Sfântului Spirit), Crăciunul
(Naşterea Domnului). Crăciunul şi Paştile erau cei doi poli ai anului liturgic.
Adventele pregătesc Crăciunul.

10
3. ACTIVITATEA ŞI PRIMATUL SFÂNTULUI PETRU

După ce fusese arestat la sărbătorile Paştilor, în anul 42, de către Agrippa în


Ierusalim, Sfântul Petru fu eliberat, contrar dorinţei evreilor, de un înger, şi plecă
să viziteze comunităţile creştine fondate în diverse locuri, între care şi cea din
Antiohia, fondată de Sfântul Pavel şi Barnaba, unde avură loc discuţii cu privire la
primirea păgânilor la creştinism fără respectarea obiceiurilor iudaice, inclusiv
circumciziunea, însă Petru, după ce vizită şi Roma în anul 42, se reîntoarce la
Ierusalim, unde la Conciliul din 51, împreună cu Iacob şi Paul, determină adunarea
să adopte hotărârea de a nu se respecta obiceiurile iudaice pentru candidaţii păgâni
la creştinism. În Antiohia li s-a dat adepţilor lui Cristos numele de: Christianoi,
Criatianus, Creştini (Faptele Apostolilor 16, 6). Sfântul Petru revine la Roma,
fondând prima Biserică creştină şi, în anul 54, din cauza unei răscoale, evreii sunt
expulzaţi din Roma, fiind silit şi Sfântul Petru să părăsească oraşul cu o parte din
ceata lui de credincioşi. Revine la Roma în anul 63. Persecutaţi de împăratul Nero,
creştinii sunt supuşi la suplicii îngrozitoare, în timpul cărora sunt martirizaţi şi
Sfântul Petru răstignit, la cerere cu capul în jos, iar Sfântul Pavel decapitat, fiind
cetăţean roman, ambii în anul 67.

Sfântul Pavel, însoţit de medicul grec Luca, predica Evanghelia în oraşele greceşti
(la Atena, propovădui Învierea), potrivit căreia păgânismul fără lege şi iudaismul
cu lege, au dat dovadă de neputinţă şi trebuie sa facă loc unei forme superioare de
religie, a lui Cristos, care înlocuieşte legea lui Izrail şi eroarea neamurilor, această
Evanghelie aducând atât mântuirea evreilor, cât şi a neamurilor, prin Biserica lui
Cristos.

Primatul Sfântului Petru faţă de ceilaiţi apostoli şi ucenici ai lui Cristos rezultă
atât din poruncile Mântuitorului, cât şi din exercitarea acestui primat de însuşi
Sfântul Petru în mod conştient.

Mântuitorul îl face cap văzut al Bisericii Sale când îi schimbă numele din Simon în
Chefa (piatra): "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea" (Matei
16, 18) şi îi dă şi puterea de a conduce turma Sa de credincioşi: "Paşte mieluşeii
Mei!" ... "Paşte oile Mele!" (Ioan 21, 15-17). Evangheliştii, ori de câte ori dau

11
lista apostolilor, totdeauna îl pun în locul întâi pe Sfântul Petru. Chiar şi când
povestesc evenimente la care au luat parte mai puţini apostoli, Petru nu lipseşte, e
cel dintâi amintit. De fiecare dată "Petru şi ceilaiţi" este amintit, deşi nu era el cel
mai bătrân, ci fratele său, Sfântul Andrei, nici cel mai iubit, ci Sfântul Ioan, dar era
amintit pentru că era desemnat Capul Bisericii lăsate de Isus. Apostolul Petru este
numit chiar în Sfânta Scriptură "căpetenia lor", primul între cei 12 apostoli, lucru
pe care îl confirmă şi Sfânta Tradiţie (1. Eusebiu Popovici, Istoria bisericească
universală şi statistică bisericească, Cartea I, ed. II, Bucureşti, 1925, pg. 17). Petru
însuşi era convins de această misiune a sa şi, de aceea, o şi exercita ca atare: După
moartea lui Iuda, alege pe Matia ca apostol în locul celui spânzurat; predică primul
Evanghelia la Coborârea Sfântului Spirit (Cincizecimea) şi instituie prima
comunitate creştină cu acest prilej. El reprezintă Biserica în faţa Sinedriului
evreiesc. Pedepseşte pe vrăjitorul Simon, pe Anania şi Safira. Prezidează în anul 51
Sinodul Apostolic din Ierusalim şi hotărăşte ca păgânii convertiţi la creştinism să
nu urmeze prescripţiile legii mozaice, inclusiv circumciziunea. Încreştinează
primul păgân, pe Corneliu, Sutaşul din Cezareea. El este primul Papă al Romei.
Împreună cu Sfântul Pavel, a fondat Biserica Romei, ne spun Sfântul Clemente şi
Sfântul Ireneu. Evanghelia predicată de Sfântul Petru la Roma a scris-o Sfântul
Marcu (2. Charles Poulet, Histoire de L'Église, tom. I, Paris, 1941, pg. 34).

4. PAPII SECOLULUI I

1. Sfântul Petru, apostolul.

2. Sfântul Linul, sclav, martir, între anii 67-79 episcop şi papă al Romei.

3. Sfântul Anaclet (Cletus), grec, martir, a pontificat 12 ani, între 79-90.

4. Sfântul Clemente I Romanul, iudeu din Grecia, i-a cunoscut personal pe Sfinţii
Petru şi Pavel; a lăsat o scrisoare despre Biserica din Roma şi cea din Corint, în
care arată ierarhia primitivă a Bisericii: episcopi, preoţi, diaconi, toţi prin şi din
instituţie divină. În ea arată şi mărturiseşte autoritatea episcopului Romei în faţa
celorlalte Biserici. În scrisoarea adresată corintenilor în anul 97, Papa Clemente
Romanul le reaminteşte că a fost hirotonit episcop de Sf. Petru, episcopul Romei,

12
căruia îi succede în scaun. Cu ocazia unei revolte fusese exilat în Chersones
(Crimeea), unde, refuzând să jertfească zeilor, a fost aruncat în mare cu o ancoră
legată de gât, din ordinul judecătorului. A pontificat între anii 90-99.

5. Sfântul Evaristus, de origine greacă, martir, după cum spune Sfântul Ireneu. A
pontificat între anii 99-107.

Despre ceilalţi apostoli ştim, după scrierile Sfinţilor Părinţi din primele patru
veacuri, că au predicat astfel:

Sfântul Andrei în Scythia, probabil şi în Dobrogea noastră; a fost răstignit în Ahaia


- Grecia, pe o cruce în forma de X (Crucea Sfântului Andrei).

Sfântul Filip a predicat Sciţilor şi în Asia, unde a şi murit.

Sfântul Bartolomeu a predicat în India şi Armenia, unde a fost jupuit de viu.

Sfântul Simon a predicat în Egipt, apoi în Persia, cu Sfântul Iuda Tadeul, care mai
predicase şi în Mesopotamia. Au fost ucişi în Persia. Sfântul Matei a predicat în
Etiopia, Sfântul Toma în Partia, Media şi Persia, Hircania şi apoi în India, unde a şi
fost ucis. Sfântul Ioan a fost aruncat într-un vas cu ulei fierbinte, la Roma, dar,
scăpând a fost exilat în insula Patmos unde a scris Apocalipsul. A murit în Efes la
vârsta de aproape 104 ani. Toţi apostolii au avut moarte de martiri.

5. PERSECUTAREA CREŞTINISMULUI DE CĂTRE ROMANI. MARTIRI,


CONSECINŢE

Răspândirea creştinismului în tot Imperiul Roman a produs îngrijorare în societatea


păgână romană, căci creştinii, în majoritate iudei, se considerau superiori
romanilor, refuzau să aducă jertfe zeilor şi împăratului. Chiar evreii au împiedicat
răspândirea religiei creştine, trimiţând din Ierusalim, atât în oraşele imperiului cât
şi la alte popoare, oameni de ai lor care să-i acuze pe creştini la autorităţile romane
că nu se supun împăratului, ci altcuiva. Persecuţiile încep sub Nero, în anul 64, şi
se sfârşesc sub Maxenţiu, în anul 313.

13
Cauzele persecuţiilor:

a. Creştinii refuzau să aducă jertfe împăratului - religia păgână fiind de stat - şi,
în anumite zile, toţi locuitorii erau obligaţi sa ia parte la cultul păgân, lucru
pe care creştinii îi refuzau, fapt pentru care erau declaraţi atei, duşmani ai
zeilor. Din aceste motive, toate nenorocirile ce veneau asupra poporului:
foamete, inundaţii, incendii, cutremure, boli etc. erau atribuite creştinilor
vinovaţi de ateism.
b. Fiind siliţi să-şi facă slujbele în ascuns şi să nu destăinuie misterele
credinţei, creştinii erau acuzaţi că sunt infanticizi - ucigaşi de copii - cărora
le beau sângele şi a căror carne, amestecată cu făină, o mănâncă. În realitate,
pentru a apăra cultul lor de profanări sacrilege şi de curiozităti indiscrete,
primii creştini obişnuiau să se ferească a vorbi de Sfânta Euharistie şi de
însuşi Cristos sub speciile pâinii şi vinului, prezent pe altar, în faţa laicilor
profani, păgâni, aceasta constituind legea secretului sau arcanum,
neimpusă oficial, dar practicată de cei botezaţi.
c. Preoţii păgâni, comercianţi de statui, amulete, idoli etc. îşi vedeau
ameninţată situaţia materială şi îi urau pe creştini.
d. Păgânii îi persecutau pe creştini şi pentru faptul că propagatorii erau evrei şi
consideraţi sectă evreiască; deci, păgânii promovau un fel de antisemitism.

Prima persecuţie s-a desfăşurat sub Nero (54-68), care dădu foc Romei, s-o
reclădească mai frumoasă sub numele de Neronia; provocând revolta poporului,
Nero puse însă vina incendierii pe creştini. Sub acuza de atentat împotriva statului
şi la viaţa împăratului, creştinii sunt declaraţi "inamicii neamului omenesc" şi ai
civilizatiei umane.

Sunt ucişi Sfinţii Petru şi Pavel, împreună cu un alt mare număr de martiri.

Sub Vespasian şi Titus (69-81) creştinii au trăit în pace.

A doua persecuţie, sub Domiţian (90-96), cauzată de ruinarea vistieriei publice,


prin cheltuielile risipitoare făcute de cei doisprezece Cezari antecesori. Pentru
remediere se institui "taxa iudaică", impozitul pentru toţi cei ce trăiau după modul
iudaic, inclusiv creştinii care se inspirau şi din Vechiul Testament. Pentru a nu fi
confundaţi cu evreii, creştinii refuzară plata taxei iudaice. Domiţian dezlănţui

14
prigoana. Aflând printr-un spion că însuşi vărul său primar, Flavius-Clemens, tată
a doi copii, pe care îl destinase la domnie, este creştin, îl execută; pe soţia acestuia,
Flavia Domiţilla, o exilă în insula Pandataria. Pe nepoata acestora, Domiţilla,
creştină, o exilă în insula Pontia. Istoricul Dio Cassius ne spune că aceste persecuţii
se făceau pentru crima ateismului, creştinii refuzând cultul zeilor imperiului. Sub
Domiţian este exilat şi Sfântul Ioan Evanghelistul, adus la Roma şi supus probei
"uleiului fierbinte", dar nu şimţi nici o durere şi fu surghiunit într-o insulă foarte
stearpă din Marea Egee, Patmos, unde "într-o zi a Domnului" (duminica) fu răpit
cu sufletul şi un glas de trâmbiţă îi porunci: "Ce vezi, scrie în carte!" Aşa a scris
Apocalipsul său, Cartea celor şapte Biserici, în care Isus cel înviat (nu cel sărac,
urmărit, răstignit ca în evanghelii) încurajează creştinii, arătându-le triumful
sfinţilor şi dispariţia imperiului păgân pe care se va ridica un Ierusalim nou şi
glorios. La moartea lui Domiţian, anul 96 d. Cr., Sfântul Ioan se reîntoarce din exil
la Efes, unde comunitatea creştină era pătrunsă de ideile filosofice păgâne ale
Alexandriei, idei care susţineau că Isus n-ar fi Dumnezeu şi una cu Cristos, fapt
pentru care scrie Epistola sa tuturor comunităţilor religioase din Asia Mică, în care
arată că Isus este Cristos şi "Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Spiritul
Sfânt, şi aceştia Una sunt" (Epistola l, 5, 7), ceea ce era o prefaţă a Evangheliei
sale. A scris apoi Evanghelia "La început era Cuvântul..." Moare în anul 104, pe
ruinele oraşului Efes - Aya Soulouk, satul Sfântului teolog. Discipolii săi i-au
urmat exemplul: Sfântul Ignaţiu, născut în Siria, episcop al Antiohiei, martir la
Roma, autor al unei epistole câtre romani, Sfântul Policarp, episcop aI Smirnei,
episcopie instituită de Sfântul Ioan, muri martir ars pe rug în 155; Papias, episcop
de Hierapolis.

Sub împăratul Nerva, la anul 96, creştinii au trăit în pace.

A treia persecuţie, sub Traian (98-117), se dezlănţui în anul 111, după cum arată
Plinius cel Tânăr, proconsulul Bithyniei, cerând împăratului reguli pentru a stabili
vinovăţia creştinilor acuzaţi. Traian îi răspunde: "Cine nu se leapădă de credinţă, să
fie chinuit şi ucis". Sub el sunt martirizaţi: Sfântul Ignaţiu al Antiohiei, ucis de lei
în Roma; Papa Clemente, exilat cu un rescript la Chersones-Crimeea, a fost aruncat
în Marea Neagră, cu o piatră legată de gât; Sfântul Simon, fiu sau nepot al lui
Cleopa şi văr al Mântuitorului, episcop al Ierusalimului, ucis la 110 ani. Denunţat
de evrei, a fost răstignit.

15
Sub împăratul Adrian, în anul 117 d. Cr., a fost o pace relativă. La fel şi sub
Antoniu, în anul 138. Adrian pedepsi evreii răsculaţi sub Bar Kochba - Pseudo
Mesia, 131-135, şi ridică templul lui Jupiter pe locul templului din Ierusalim şi alt
templu Venerei pe Golgota, precum şi o statuie a lui Jupiter pe mormântul lui Isus
Cristos.

În anul 155 d. Cr. a fost martirizat Sfântul Policarp al Smirnei.

A patra persecuţie, sub Marcus Aurelius (161-180). Considerat împărat filosof,


pe nobili îi exila, pe oamenii de rând creştini îi ucidea.

Martiri: Sfânta Felicitas, văduvă cu 7 copii; Sfântul Iustin Filosoful (+163);


Sfântul Evelpistes, sclav şi prieten al Sfântului Iustin, care a afirmat: "Prin Cristos
am primit libertatea şi deci demnitatea de om". Sfânta Cecilia, tânără romană, soţia
patricianului Valerianus, ucisă în baie, în anul 177. Acestora li se adaugă martirii
din Lyon - Galia: Sfântul Photin, episcop, Papias, preotul Zaharia şi sclava
Blandiana, precum şi Sfântul Policarp, episcopul Smirnei.

Sub Commodus, în 189 d. Cr., linişte relativă şi puţini martiri. Însăşi soţia lui,
Marcia era catehumenă.

A cincea persecuţie, sub Septimius Severus (202-211), s-a făcut sub influenţa
împărătesei Iulia Doamna, dând un decret, edict, de oprire a noilor conversiuni
foarte numeroase şi a complicilor acestor conversiuni. Vechii creştini erau toleraţi.
Martiri noi: Sfânta Perpetua, Sfântul Felicitas, Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului,
aruncaţi de vii la fiare, sfâşiaţi de leoparzi şi de urşi în amfiteatre. Unora li se tăia
capul, iar înaintea acestui act îşi dădeau sărutul păcii şi apoi îşi aplecau capul sub
sabie.

Sub Caracala (211-217) şi Eliogabalus (218-222) fusese pace şi se unificară


cultele păgâne sub cultul Soarelui.

Sub Alexandru Severus (225-235), creştinii au fost toleraţi.

Sub Maximian Tracul (235-238) persecutarea creştinilor deveni barbară; erau


persecutaţi atât creştinii, cât şi clerul, chiar şi Papa Pontiano.

16
Sub Gordianus III (238) şi sub Filip Arabul (244-249), care fusese primul
împărat creştin, domni o pace relativă, împăratul luând măsuri bune pentru ei. Soţia
sa, Severa, coresponda cu Origene.

Sub Decius (249-251) persecuţia creştinilor, favorizati de Filip Arabul, a fost


dezlănţuită a VI-a oară, căci Decius dăduse un edict ca toţi creştinii din întreg
imperiul, în aceeaşi zi să jertfească zeilor şi să mănânce din carnea jertfită, ceea ce,
de teamă, mulţi făcură (lapsii, căzuţii); după aceea îşi reveniră, dar opozanţii au
fost ucişi. Persecuţia a fost foarte sângeroasă, cu mulţi morţi, dar şi apostaţi. În
timpul lui Decius au murit ca martiri Papa Fabian, Sfânta Agata, Sfântul Saturnin
de Toulouse şi Sfântul Polyemt Armeanul. În Africa Sfântul Ciprian, episcopul
Cartaginei, fugi, fiind socotit laş, dar reveni şi scrise "De unitate Eclesiae" în care
afirma: "Nimeni nu poate sa aibă pe Dumnezeu de tată, dacă nu are Biserica de
mamă" şi arată că unitatea Bisericii are două temelii:

l) Cuvântul lui Isus către Sfântul Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica Mea", deci a fondat-o pe un singur om;

2) Darurile făcute prin Isus Cristos: Botezul, Preoţia, Sfînta Liturghie etc. care
aparţin Bisericii legitime şi nu alteia. Greşi la validitatea botezului, afirmând că
botezul eretic este invalid, ceea ce nu este adevărat, căci şi al lor este valid când se
respecta materia şi forma Bisericii cu intenţia ştergerii păcatului strămoşesc.

Sub Gallus (251-253) creştinii erau obligaţi să-i aducă jertfe lui Apollo. Acum
muri Papa Cornelius, exilat în Centum (+ 254).

Persecuţia a VII-a, sub Valerianus (257-258), dezlănţuită îndeosebi împotriva


bogăţiilor şi domeniilor bisericeşti, folosite pentru săraci şi misiuni. El cere jertfe
zeilor, dar creştinii se opun. Papa, Sfântul Ştefan şi Sfântul Ciprian al Cartaginei
sunt exilaţi. Acum devine martir Sfântul Tarcisius, care, din catacombe, ducea
Sfânta Euharistie la o casă creştină. Este surprins, refuză să dea câinilor Sfânta
Taină a Dumnezeiescului său Stăpân, şi a fost ucis de soldaţi în timp ce strângea
pixida sacră cu Isus Euharisticul la pieptul lui. Fiul lui Valerianus, Galilenus (258-
269), dădu un edict de toleranţă şi restitui Bisericii totul. Aurelianus, încă fu
tolerant. Martiri: Papa Ştefan, Papa Sixt-II, diaconul Laurenţiu ş.a. Făcut prizonier
la perşi, Valerian muri ca sclav.

17
Persecuţia a VIII-a, sub Diocleţian (284-305), care ordonă demolarea bisericilor,
arderea cărţilor sfinte, destituirea creştinilor din funcţiile publice. Cei de jos erau
transformaţi în sclavi, iar clerul era obligat să sacrifice zeilor, inclusiv toţi creştinii.
Refuzul se pedepsea cu moartea. Execuţiile se făceau în masă, ne spune istoricul
Eusebiu.

Persecuţia a IX-a, sub Galerius, generalul lui Diocleţian, păgân crud şi


răzbunător. El obţinu edicte aspre împotriva tuturor creştinilor pentru a-i ucide.
Sub Papa Marcellinus (296-304) fură arse aproape complet arhivele Sfântului
Scaun de către aceşti persecutori cruzi. Atins de o boală îngrozitoare, jumătate
mâncat de viermi, Galerius dădu edictul de la Sardica prin care acorda indulgenţă
creştinilor să se roage şi pentru sănătatea lui.

Persecuţia a X-a, sub Maximianus Daia, în Orient (312), a fost vicleană şi


perfidă, prin calomnii şi depoziţii oficiale false împotriva creştinilor în baza aşa-
ziselor Acta Pilati, parodii pline de ocară împotriva Evangheliei, alcătuite cu câţiva
ani înainte şi răspândite de dascălii şi elevii lor pe sate. Dintre martirii acestor
persecuţii amintim: Sfântul Laurenţiu, ars pe rug; Sfântul Sebastian din garda lui
Diocleţian, tras în ţeapă, lovit în cap; Sfânta Agnes, fecioară, care refuză să fie
amanta fiului prefectului Romei; Sfântul Dumitru "izvorâtorul de mir", nobil,
ofiţer, proconsul al Ahaei, ucis cu lancea în Tesalonic la 309; Sfântul Gheorghe,
din familie bogată, ucis sub Diocleţian în Capadochia, împreună cu alţi creştini
camarazi, în 303 la Diospolis - Palestina; Sfinţii Cosma şi Damian, doi fraţi doctori
în Cilicia, practicau medicina fără plată; Afra din Augsburg; Anastasia, virgină din
Roma; Eufimia, virgină din Calcedon, în Bitinia; Ianuariu, episcop în Benebent -
Italia; Ireneu, episcopul din Sirmiu (Mitroviţa); Quirinus, episcop din Sisset -
Croaţia; Victorin, episcop din Petau - Siria; Florian, centurion din Lorc - Austria;
Mauriciu, tribun militar din Apames - Siria, "Legiunea tebană" din Agaunum;
Moritz din Elveţia; Marcelin, episcopul Romei; Sfântul Sava Gotul, mort în anul
372, sub Athanaric, înecat în apa Buzăului. În Apus domnea ca Cezar Constantin
Clorus (Galia, Spania) şi se purta blând cu creştinii. El muri în anul 306 şi îi urmă
fiul său, Constantin cel Mare, care se purtă şi el blând cu creştinii. În 312
Constantin cel Mare şi cumnatul său Liciniu ajunseră preponderenţi peste
"Augusti" din Apus şi în anul 313 i-au şi înlăturat. În anul 312 ei au dat un Edict de
Toleranţă pentru creştini, pe care l-au transformat în 313 în Edictul de libertate al

18
cultului creştin din Milan, ce intră în vigoare şi în Răsărit după moartea lui
Maximiam şi biruinţa lui Liciniu asupra acestuia devenind suveran în Răsărit. Însă
în anul 316 Liciniu veni în conflict cu cumnatul său Constantin cel Mare, fiindcă
trecu la politica persecutării creştinilor, până în anul 323, când Constantin cel Mare
l-a învins şi l-a detronat.

Rezultatele acestor mari persecuţii asupra creştinilor au favorizat creşterea treptată


a numărului creştinilor şi răspândirea lor în tot imperiul roman.

Biserica din catacombe activa în reţele de galerii subterane în care erau


îngropate cadavrele creştinilor, de obicei săpate nişe în pereţii laterali ai galeriei, în
care erau introduse trupurile creştinilor morţi, apoi închise cu o placă de marmoră
inscripţionată cu numele mortului. Acestea datează din primul secol creştin şi
aparţineau familiilor creştine bogate: Pomponii, Cecilii, Domitilii, dar acceptau şi
îngroparea săracilor creştini. Din secolul III înmulţindu-se numărul creştinilor,
luară fiinţă cimitirele subterane ale comunităţilor creştine administrate direct de
biserică, ca cel al Sf. Calist, diacon în Roma, în care fură îngropaţi şi papii, fiind
îngropaţi în ele toţi creştinii sclavi sau liberi, unul lângă altul, ca şi fraţi. Din loc în
loc erau săpate mici camere care (Cubicula) erau adevărate biserici, în care se
făceau Sfintele slujbe, Sf. Euharistie şi cultul morţilor, al martirilor, deasupra
cărora apărură, după pacea constantiniană, biserici, iar Papa Damasus (366-384)
depistă mormintele martirilor din catacombe, le însemnă cu inscripţii pe plăci de
marmoră, astfel atestându-se credinţa antică în Isus Cristos, Sfânta Treime,
comuniunea sfinţilor, adevărate documente cu valoare dogmatică şi istorică.

Din secolul V catacombele încetară să mai fie cimitire şi deveniră altare sfinte cu
pelerinaje periodice în ele. Unele catacombe aveau galerii de cinci etaje,
comunicând între ele prin scări de la 5-25 m adâncime. Începând cu secolul VIII,
sub ameninţarea Sarasinilor, papii dispuseră transferarea relicvelor martirilor în
principalele biserici ale oraşelor. Din 1578 le-a studiat Antoniu Bosio în "Roma
sotteranea", iar apoi J.B. Rossi le-a arătat centrele principale: via Ostia, cimitirul
Domitialia, al lui Calist cu papii sec. III şi Sf. Cecilia, Sebastian, al Priscilei pe
calea Salaria Nova.

Rezultatul persecuţiilor fu uriaş şi de valoare apologetică incontestabilă, căci


numărul mare de martiri ai credinţei întreţinu spiritul de generozitate şi sacrificiu.
19
"Martiri" în greacă înseamnă "martor", adică contemporan Mântuitorului şi
Apostolilor, ucenici direcţi ai Apostolilor, cum au fost Sf. Ignaţiu, Sf. Policarp, Sf.
Ireneu ş.a. al căror eroism suprauman presupune asistenţa divină şi devine un
postulat moral. "Sângele martirilor sămânţa creştinilor". Aşa s-a extins creştinismul
atunci. În Italia, episcopul Romei, Papa Corneliu, în sec. III, convoacă un conciliu
format din 60 de episcopi. În Galia, la Lyon, în Narbonnia, Marsilia, Aquintia,
Belgia erau episcopate creştine, în Spania sudică alte centre creştine. Africa
nordică cu cele trei regiuni proconsulare Tunisia, Numidia, Algeria; Marocul cu
centrul la Catargina, coordonând 70 de episcopi. Asia Mică, convertită de Sf. Pavel
avea centre în Bitinia, Frigia, cu centrul Capadocia, provincia Siria cu Antiohia alt
centru creştin, doar Fenicia şi Palestina, cu excepţia Cesareei, erau încă puţin aduse
la creştinism. În Egipt, din sec. II, Alexandria devine scaunul unei şcoli teologice,
persecuţiile făcând aici multe victime. În acest timp, din 250 d.Cr., apare
monahismul în Tebaida, iar spre anul 300, Sf. Petru, în Alexandria, consacră 55 de
episcopi pentru Egiptul de Jos.

Persecutaţi de romani, evreii s-au răsculat sub împăratul Vespasian, în anul 69, şi
apoi, învinşi de fiul său Titus, în anul 70, se refugiară după zidurile Ierusalimului.
Dar, ostaşii romani iau cetatea cu asalt şi o dărâmă, la fel şi Templul, încât evreii
sunt măcelăriţi, iar cei făcuţi prizonieri fură duşi în captivitate. Se răsculară din nou
în 114 sub Traian şi în 113 sub Aurelian, conduşi de pseudo-Mesia "Barkochbach"
(fiul Stelei), dar sunt ucişi; împăratul Aurelian zidi în 135 cetatea păgână "Aelia
Capitolina" pe ruinele Ierusalimului, interzicând sub pedeapsa cu moartea să intre
iudeii întrânsa. Mulţi dintre iudei se refugiară în imperiul roman şi, îndeosebi, în
Alexandria Egiptului, asimilându-se în limbă şi cu cultură cu locuitorii greci, au
ajuns chiar şi în Roma, aduşi de Pompei în 63 d. Cr., formând colonii şi luându-şi
numele de "cei din Diaspora" (cei împrăştiaţi), consideraţi de evreii rămaşi în
Palestina trădători. În Alexandria aveau un templu din anul 152 a. Cr., la
Leontopole, ca filială a Templului din Ierusalim, şi încă din sec. III a. Cr. traduseră
Sfânta Scriptură pentru ei în limba greacă, numită această traducere alexandrină a
celor şaptezeci de învăţaţi - "Septuaginta". Pe timpul lui Isus, iudeii profesau un
monoteism curat: Un Dumnezeu nevăzut şi Sfânt, iar celelalte popoare panteismul
politeist. Încă înainte de a se răspândi din Ierusalim după persecuţia lui Irod
Agripa, în anul 42, Apostolii au stabilit un scurt simbol rezumat al învăţării lor,
după care să cunoască pe adevăraţii discipoli ai lui Isus Cristos, cunoscut în Apus

20
"Simbolul Apostolic", răspândit pretutindenea pe timpul lui Rufin, din 12 articole:
Dumnezeu în Treime, Tată Fiul şi Spiritul Sfânt, întruparea Fiului lui Dumnezeu,
moartea, învierea, înălţarea la cer, a doua venire, Judecata din urmă, Credinţa în
Biserică, în iertarea păcatelor şi învierea morţilor (3. E. Popovici, op. cit. p. 174).
În Etiopia doi tineri din Tyrul Feniciei, Frumenţius şi Edisus, supravieţuitori ai
unui masacru făcut asupra unui echipaj de cercetare din care ei făceau parte,
masacru săvârşit de indigenii din Somalia, fură făcuţi prizonieri, dar prin şiretenie
scăpară şi ajunseră la curtea regelui din Antiopia cu capitala la Axoum, unde
câştigară încrederea regelui numindu-l pe primul secretar şi pe cel de al doilea
paharnic. Credibilitatea lor crescu şi după moartea regelui, Regina le încredinţă
instrucţia şi educaţia copiilor ei. Ei profitară şi răspândiră religia creştină. Tânărul
rege crescut de rege Ern le permise să se reîntoarcă în ţara lor. Frumenţius merse
şi-l puse la curent cu situaţia creştinismului în Abisinia pe episcopul Alexandriei la
care Sfântul Atanasie, episcop, consacră un episcop în 328 şi-l trimise în regatul
Axoum, reuşind să-l convertească la creştinism pe rege şi curtea lui. Abia în sec. V
d.Cr. poporul etiopian fu încreştinat aproape în masă, în spiritul credinţei catolice
niceene. Întrucât episcopii Alexandriei Egiptului se făcură monofiziţi, şi Biserica
Etiopiei dependentă canonic de ei deveni în sec. V monofizită, căci un număr de
monahi din Siria monofiziţi, refugiaţi aici, îi duseră în erezie, susţinuţi şi de
împărăteasa Teodora, monofizită, în sec. VI. (4. Jean Danielou şi Hervu Marrou,
Nouvelle Histoire de l'Eglise sur la direction de L.J. Rogier, R. Aubert, M.D.
Knowells, Tome I, Paris, 1963, p. 327)

Creştinismul se răspândi din sec. III d. Cr. peste frontierele Imperiului Roman, la
Goţii cantonaţi între Nistru şi Chersoneea Taurică (Crimeea), a căror regi gravară
crucea pe monedele lor din sec. III. Din Cesareea Capadochiei Grigore
Iluminătorul, convertit la creştinism, se reîntoarse în patria sa, Armenia, în anul
261 d. Cr. Reuşeşte să-l convingă pe regele său, Tiridate II, să se boteze creştin, iar
din interes naţional, toată Armenia Mare părăseşte cultele armeniene supuse
Persiei, duşmanul lor ereditar, instalându-se un episcop şef Catolicos ce menţine
unitatea religioasă a regatului. În Asia Mică, prin caravanele din Antiochia,
creştinismul pătrunse în micul regat al lui Oshroene, pe ţărmul stâng al Eufratului,
unde se converti tot poporul, Edesa devenind un focar de evanghelizare. De aici
creştinismul trecu în Imperiul Persiei cu episcopi şi reşedinţă în Seleucia, ce duseră
creştinismul până în Insula Socotora, Ceylon, pe coasta Malabar şi apoi traversând

21
Tartaria ajunseră până în inima Chinei (5. Dom Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise,
Tome I, Paris, 1926, pg.133).

6. BIRUINŢA BISERICII

Cu toate aceste mari persecuţii, Biserica, prin jertfele martirilor şi suferinţele celor
rămaşi în viaţă, curaţi cu inima, triumfă prin împăratul Constantin cel Mare, fiul lui
Clorus al Galiei. După ce a fost proclamat ca împărat în Galia, Constantin cel
Mare, crescut de mama sa, Sfânta Elena, în spirit creştin, el însuşi convingându-se
de demnitatea, curajul şi nevinovăţia creştinilor martirizaţi, rugat de creştinii din
Roma şi din întreaga Italie, s-a rugat lui Dumnezeu să-i stea în ajutor şi, în 312, a
plecat cu oastea împotriva rivalului său la tronul imperial, Maxenţiu (acesta îi mai
persecuta pe creştinii din împărăţia sa). Cum mergea în fruntea oastei sale prin
Galia, deodată văzu pe cer o cruce strălucind, având pe ea inscripţia: "In hoc signo
vinces" (Prin acest semn vei învinge). În noaptea următoare văzu pe Isus arătându-i
semnul crucii şi poruncindu-i să o pună pe steagurile sale, ceea ce şi făcu, punând
semnul crucii pe steagurile şi scuturile tuturor soldaţilor săi. Continuându-şi
drumul, ajunse, cu o repeziciune la care Maxenţiu nu se aştepta, la poalele Alpilor,
pe care i-a trecut, înaintând vijelios spre Roma. Aproape de Roma, pe Pons
Milvius (Podul Vulturului), s-a dat bătălia crâncenă. Constantin era mereu în
fruntea oştenilor săi însufleţindu-i. Maxenţiu voia să se retragă. Învălmăşeala era
mare. A fost distrus podul de peste râu. O bună parte din armată, în frunte cu
Maxenţiu, îşi află sfârşitul în valurile apei Tibru, în 28 octombrie 312. În ziua
următoare, Constantin intra victorios în Roma. Era victoria unui împărat convertit
creştin, entuziasmat de apariţia crucii cu acel semn pe cer: în acest semn vei
învinge. Era minunea datorită convertirii lui entuziaste la creştinism, concretizată
în biruinţa asupra lui Maxenţiu. Ridică un Arc de triumf cu cruce în vârf. Împreună
cu Licinius, cumnatul său, dă în 313 Edictul de toleranţă de la Milano prin care:
se retrocedează lucrurile confiscate creştinilor, se admite libera manifestare publică
a creştinismului, Biserica este considerată instituţie oficială, independentă de
imperiu, cu dreptul de a moşteni averi. Duminica este zi de sărbătoare, iar târgurile
şi activitatea sunt oprite. Creştinii pot ocupa posturi publice. Legile creştine devin
legi de stat. Se opreşte uciderea prin răstignire. Reşedinţa imperiului se mută la
Bizanţ în anul 328. Împăratul convoacă Sinodul I ecumenic de la Niceea, la 325,

22
împotriva lui Arie. "Sanguis martiriorum, semen cristianorum" (Sângele martirilor,
sămânţa creştinilor) îşi aducea roadele. A ucis pe fiul său Crispus invinuit pe
nedrept de conspiraţie, şi-a înecat în baie a doua soţie Fausta, s-a botezat cu puţin
timp înaintea morţii, după unii istorici de către episcopul semiarian Eusebiu de
Nicomedia, iar după alţii mai sigur, de Papa Silvestru al Romei, păstrând titlul de
"Pontifix Maximus" toată viaţa, căci era înconjurat de o nobilime şi un patriciat
roman în majoritate păgân şi numai aşa putea supraveghea orice acţiune păgână
împotriva creştinismului, în care vedea şi un factor al menţinerii unităţii imperiului,
grav ameninţat de cultele păgâne străine adoptate de mulţi romani şi de "barbarii"
ce înconjurau ameninţător Imperiul.

Lipsurile lui Constantin cel Mare sunt însă multe. N-a aplicat în viaţa sa personală
preceptele creştine; a fost tiran cu ai săi; Sfânta Elena, mama sa, a fost modestă,
ajutătoare a săracilor, evlavioasă şi l-a influenţat pe fiul ei, Constantin, în bine. La
86 de ani face pelerinaj de la Roma la Ierusalim, află pe Golgota Crucea lui Isus
prin săpături şi zideşte Biserica Sfântului Mormânt, iar la Roma, Biserica Sfântul
Petru. E cu adevărat o sfântă. Sfânta Elena, ajutată de Sf. episcop Macarie al
Ierusalimului, descoperă în anul 337 adevărata cruce a Mântuitorului, graţie
vindecării unei doamne grav bolnave prin atingere cu Crucea lui Isus, în prima
duminică a lunii pline a lui martie ...

7. PAPII SECOLELOR AL II-LEA ŞI AL III-LEA

6. Sfântul Alexandru, a pontificat între anii 107-116.


7. Sfântul Sixtus I. La finele domniei lui Traian şi în timpul împăratului
Adrian. A condus Biserica între anii 116-125.
8. Sfântul Telesforus, grec, martir (125-136). A introdus serviciul divin în
noaptea de Crăciun şi în timpul Păresimilor.
9. Sfântul Higinus, grec, filosof (136-140). A murit martir. Sfântul Ireneu
spune că ar fi murit înfruntând erezia gnostică.
10.Sfântul Pius I (140-154) din Aquilea, frate cu Hermas, autorul "Păstorului";
combate gnosticismul.
11.Sfântul Anicet (154-166); sub pontificatul său trăiesc mari personalităţi
creştine: Hegisius, Sfântul Iustin filosoful, Sfântul Policarp.

23
12.Sfântul Soterius (166-174) a ajutat mult cetatea greacă a Corintului, aflată în
grava criză morală.
13.Sfântul Eleuterius (174-189) a luptat împotriva montaniştilor. E îngropat în
Roma.
14.Sfântul Victor I (189-198) este primul Papă african, organizator bun, voind
să uniformizeze practicile variate ale Bisericii. Impune sărbătorirea Paştilor
în prima duminică a jumătăţii lui martie. E primul Papă bine ascultat de
puterea civilă, de împărăteasa Giulia.
15.Sfântul Zefirin (198-217) era roman. E autorul cimitirului pe Via Appia. Pe
timpul lui a murit Sfântul Tarcisius, purtând Sfânta Euharistie la cei închişi.
16. Sfântul Calixt (217-222) era roman. El a terminat cimitirul pe Via Appia,
care se va numi apoi "Catacombele Sfântului Calixt". A luptat împotriva lui
Hipolit, primul antipapă, mai târziu acesta ajungând însă un Sfânt.
17.Sfântul Urban I (222-230) era roman. Se cunosc puţine despre el.
18.Sfântul Pontianus (230-235) luptă împotriva antipapei, Sfântul Hipolit; au
fost deportaţi amândoi în Sardinia şi au suferit martiriul.
19.Sfântul Anterius (235-236) era grec şi muri martir. În 1854 i s-a descoperit
mormântul în Catacombele "Sfântului Calixt".
20.Sfântul Fabian (236-250) suferi martiriul în persecuţia lui Decius. Fu primul
papă care institui prima organizaţie religioasă-administrativă.
21.Sfântul Corneliu (251-253) luptă împotriva preotului Novatianus; muri în
exil la Centum-Cellae (Civitavecchia) şi e adus şi înmormântat în
"Catacombele Sfântului Calixt".
22.Sfântul Lucius (253-254) era roman şi muri martir în exil şi este
înmormântat tot în "Catacombele Sfântului Calixt".
23.Sfântul Ştefan (254-257) era roman şi a trebuit să înfrunte controversa
împotriva Bisericii Africane în problema "lapsilor", împotriva rigiditătii
Sfântului Ciprian. El a rezolvat şi problema Botezului, admiţând valid
Botezul ereticilor şi interzicând repetarea lui. Din aceste motive, Biserica
Africană era să facă schisma, dar moartea Papei a evitat-o.
24.Sfântul Sixtus II (257-258) era grec. A refăcut unitatea cu Biserica Africană.
25.Sfântul Dionisiu (260-268) a trăit timpuri liniştite sub domnia lui Calienus.
Şi Sfântul Sixtus II şi Sfântul Dionisie sunt înmormântaţi în catacombele
Sfântului Calist.

24
26.Sfântul Feliciu (269-274) este primul papă care a aprobat săvârşirea Sfintei
Liturghii pe mormintele martirilor.
27.Sfântul Eutichianus (275-283); nu se ştie nimic despre el.
28.Sfântul Caius (283-296), de origine dalmaţian, îngropat în "Catacombele
Sfântului Calixt" unde s-a găsit epigrafia sa.
29.Sfântul Marcellinus (296-304) a fost acuzat de cedare sub persecuţia lui
Maximian. A fost reabilitat de un conciliu (neuniversal) şi a murit martir în
25 decembrie 304; această zi nu era încă sărbătoarea Naşterii Mântuitorului,
ci sărbătoare păgână şi ziua propusă pentru sărbătorirea memoriei martirilor.

8. BISERICA CREŞTINĂ ÎN DACIA

În baza izvoarelor istorice şi arheologice, învăţaţii au stabilit adevărul că poporul


român s-a născut şi s-a format ca popor creştin de factură daco-romană în Dacia
Traiană şi Scythia Minor (Dobrogea).

"Acest creştinism, chiar când se întâmpla să fie episcopul grec sau crescut greceşte,
e latin cum cere şi cum ştie poporul care l-a creat şi-l vrea" (6. N. Iorga, Istoria
Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936, p. 89). "Noi suntem români fiindcă suntem
creştini, şi creştini fiindcă suntem români", căci romanizarea şi creştinarea sunt
două procese paralele în formarea poporului român. Majoritatea istoricilor afirmă
că Sf. Andrei şi Sf. Filip, Apostolii Mântuitorului, au predicat în Scythia Minor
(Dobrogea) şi ca atare poporul român are un creştinism apostolic de o vârstă cu cel
predicat de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în Roma (anii 44-67 d. Cr.). Sunt şi
istorici care stabilesc predicarea Sfântului Apostol Andrei în Scythia din nordul
Mării Negre (azi Crimeea) şi în partea nordică a Asiei Mici (7. Eusebiu Popovici,
Istoria bisericească universală şi statistică bisericească, Bucureşti, 1925, Cartea I-
a, Ed. a II-a pg. 174). Întrucât în anul 168 a. Cr. Tracia deveni provincie romană cu
vorbitori de limbă getică, latină şi greacă, cuprinzând şi Dacia Pontică (Dobrogea),
Sf. Andrei foarte probabil că a predicat şi în Dobrogea noastră, problemă amplu
dezbătută şi, în mare măsură, convingător susţinută şi de majoritatea participanţilor
la lucrările colocviul al IV-lea de arheologie şi istorie antică, axat pe tema:
"Începuturile creştinismului pe teritoriul României", desfăşurat la Cluj-Napoca în
16-17 noiembrie 2001. Îndeosebi domnul prof. universitar dr. Emilian Popescu a
adus argumente puternice acestei teme. Aceeaşi convingere o are şi domnul Mihail

25
Diaconescu în lucrarea sa (8. M. Diaconescu, Istoria literaturii dacoromane,
Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 21.)

Există însă un număr considerabil de mărturii ale unor istorici antici care afirmă şi
confirmă atât predicarea Sfântului Apostol Andrei în Scythia, cât şi că strămoşii
noştri daci şi sciţi (besi şi geţi) au primit creştinismul încă în a doua jumătate a
veacului I d. Cr. Astfel:

Hipolit Romanul (175-250), mort în timpul persecuţiilor împăratului Decius,


scriitor african fecund, a scris: "Andrei a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi
tracilor. El a fost răstignit în Patras din Ahaia (fiind legat în picioare de un măslin)
şi este înmormântat acolo" (9. Patrologia greaca, ed. J. Migne, vol. X, col. 951,
Paris, 1857 din lucrarea V. Iliescu, V.C. Popescu, Gh. Ştefan, Izvoare privind
istoria României, Bucureşti, 1964, p. 712.)

Tertulian (n. Cartagena 160 d. Cr.) avocat, încreştinat, preot spre sfârşitul vieţii,
eretic devenit montanist, este primul scriitor latin creştin. Ne dă informaţii despre
daci şi sciţi, la care s-a răspândit creştinismul, în lucrarea "Contra Iudeos" (Contra
iudeilor) cap. 7 (P-1 II col. 611): "Căci în cine au crezut toate neamurile, decât în
Cristos care a venit? Parţii, mezii, neamurile Galiei, britanii, sarmaţii, dacii,
germanii, sciţii... În toate aceste locuri stăpâneşte numele lui Cristos care a
venit...".

Origene (n. Alexandria Egiptului 185 d. Cr., moare în Tyr la 225), în cartea a II-a,
"Comentarii la Geneză", spune: "Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului
nostru s-au răspândit în toată lumea, Toma, după cum spune tradiţia, a primit (prin
tragere la sorţi), Parţia, iar Andrei, Scythia" (Dobrogea de azi şi sudul Basarabiei,
după mulţi istorici, inclusiv J. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces
danubiennes de L'Empire romain, Paris, 1918, p. 29). Aceste date sunt confirmate
şi de Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes, vol I, Bucureşti 1964, p.
640, 712, 717.

Eusebiu din Cezareea (260-340), episcop în Cezareea Palestinei, a luptat pentru


unitatea Bisericii şi n-a aprobat condamnarea lui Arie, aici fiind în gravă greşeală,
căci orice erezie strică unitatea Bisericii. Cronica lui a fost tradusă din greacă în
latină de Sfântul Ieronim, sub titlul "Istoria bisericească", scrisă în 325, în care

26
scrie: "Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în
toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorţi, cum spune tradiţia, Parţia, iar lui Andrei
Scythia". Sigur că Sfântul Andrei n-a predicat Evanghelia în dizidenţă cu Sfântul
Petru, ci în unitate doctrinară şi canonică. Cele trei secole de persecuţii asupra
creştinismului a împiedicat mult răspândirea lui în Dacia. (10. Haralambie
Mihăiescu ş.c., Izvoare privind istoria românilor, II, Bucureşti, 1979, p. 15).

Aurelius Augustinus (354-430), în "De civitate Dei", XVIII, 52, scrie: "Numai
dacă nu ar trebui socotită prigoana (aceea) când regele goţilor chiar în Goţia pe
creştini (350 d. Cr.) cu o cruzime uimitoare i-a prigonit, deşi acolo nu erau decât
catolici (recunoşteau doctrina oficială a Bisericii, nu erau arieni), dintre care mulţi
au fost încoronaţi ca martiri, ştiri auzite de la un frate care a trăit acestea acolo"
(11. Ibidem, p. 215).

Totuşi, este sigur că, odată cu cucerirea Daciei de către Traian, printre coloniştii
romani, aduşi aici "ex toto orbe Romano" (din toate părţile Imperiului Roman),
mulţi au fost creştini şi astfel ei au fost primii misionari populari ai Bisericii
creştine în Dacia. Unirea primelor comunităţi creştine în Dacia s-a făcut treptat,
prin intermediul acestor colonişti romani creştini, în perioada Daciei provinciale
(106-271 d. Cr.), în forma şi în limba latină. De altfel, de la începutul secolului al
III-lea, latina a devenit limba Bisericii din întregul Imperiu Roman, înlocuind
greaca de până atunci, îndeosebi în provinciile orientale. Aşa se explică faptul
că vocabularul fundamental creştin al poporului român este latin: christianus -
creştin; Dominus Deus - Dumnezeu; crux, crucis - cruce; baptizare - a se boteza;
angelus - înger; rogatione - rugăciune; caseum ligare - câşlegi; lex, legis - lege;
presbyter - preot; paganus - păgân; privilegium - priveghi; pecatus - păcat; basilica
- biserică; sanctus - sfânt; Pasqua - Paşte; Rosallia- Rusalii; Floralia - Florii etc.

Limba latină vorbită în Dacia era "limba francă", adică limba latină comună, limba
administraţiei şi a armatei, conform celor peste 3.000 de inscripţii găsite pe
teritoriul Daciei, datând din secolul III şi până în secolul al XIII-lea. Ca atare,
creştinismul s-a propagat în Dacia şi în provinciile dunărene în formă latină,
nu în greacă, ceea ce a înlesnit legăturile cu restul domeniului de limbă latină, ca
limbă oficială până în veacul al VII-lea (12. Haralambie Mihăescu, Limba latină în
provinciile dunărene ale Imperiului roman, Bucureşti 1960, p. 278). Este greu de

27
spus când se sfârşeşte latina şi când încep limbile romanice, dar anul 600, pentru
toate provinciile romanice, pare a fi sfârşitul latinei şi începutul limbilor romane,
inclusiv româna.

O contribuţie însemnată în propagarea creştinismului în Dacia în perioada


postaureliană, a avut-o episcopul Ulfila şi ucenicii săi (13. V. Pârvan, Contribuţii
epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 68), care a
păstorit şapte ani în nordul Dunării, predicând până la anul 355 în limba gotică,
latină şi greacă populaţiei romanice băştinaşe şi goţilor încreştinaţi, pentru care a
tradus Biblia şi a inventat alfabetul gotic, punând bazele primelor monumente ale
limbii germane scrise.

Silit să se refugieze sub împăratul Constanţiu (arian), Ulfila, episcop al vizigoţilor


(baltici) presaţi de ostrogoţii de stepă sub Hermanaric, trece în sudul Dunării până
la Constantinopol, unde şi moare în anul 383, ca arian moderat. Despre el vorbeşte
fostul său ucenic, Auxenţiu din Durostor, ajuns episcop: "Şi era Ulfila un episcop
cu viaţă şi o vorbă foarte aleasă, drept şi credincios lui Cristos, dascăl întru
sfinţenie şi propovăduitor al adevărului... Săvârşind acestea şi altele asemenea şi
strălucind cu glorie timp de 40 de ani în episcopat, propovăduind prin harul
apostolic, fără întrerupere în limba greacă, latină şi gotică, în una singură biserică a
lui Cristos. Era episcopul goţilor încreştinaţi în Dacia (14. Auxenţiu din Durostor,
ajuns episcop în 380, ucenicul lui Ulfila ni-l prezintă astfel în Scrisoare despre
credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila, în Izvoare privind istoria României, vol. II,
Bucureşti, 1979, p. 112). Sigur că episcopul Ulfila a predicat în latină băştinaşilor
dacoromani, iar traducerea Bibliei a făcut-o după un exemplar latin, fiindcă în cea
gotică găsim un număr considerabil de cuvinte latine germanizate şi exprimări într-
o topică latină.

Despre o generalizare a creştinismului în Dacia în secolul al IV-lea, ne vorbeşte


Sfântul Vasile cel Mare (329-379), născut în Cezareea Capadochiei, unde a şi ajuns
arhiepiscop, coleg de studii în Constantinopol cu împăratul Iulian Apostatul şi
Sfântul Grigore de Nazians. În scrisoarea CLV către Soranus, comandantul militar
al Scythiei Minor (Dobrogea), pe care-l lăuda că apără pe creştini şi-l roagă să-i
trimită moaştele martirilor, Sfântul Vasile ne dă preţioase date privitoare la viaţa
creştină în Dacia Traiană. Guvernatorul Iunius Soranus îi trimite moaştele

28
Sfântului Sava Gotul, înecat în apa Buzăului, sub persecuţia regelui got Athanaric,
în 372. Moaştele au fost strămutate în Tomis (Constanţa de azi) şi, de aici,
transportate în anul 373-374 în Capadochia, însoţite de "Scrisoarea Bisericii din
Goţia către Biserica din Capadochia" şi epistola personală a Sfântului Episcop al
Tomisului, la care Sfântul Vasile le răspunde prin două scrisori, confirmând
primirea moaştelor (15. Nestor Vornicescu, Primele scrisori patristice în literatura
noastră, secolele IV-XIV, Craiova, 1984, p. 40).

Tot Sfântul Vasile cel Mare, în scrisoarea CLXIV către Ascholios, Episcopul de
Tesalonic (devenit sub Papa Damasus vicar apostolic al Romei), îi arată că a primit
scrisori din mijlocul barbarilor de peste Istru (Dunăre), care dovedesc străşnicia în
credinţă a strămoşilor noştri daco-romani (16. Fontes Historiae Daco-Romanae,
Vol. Il, Bucureşti, 1970, p. 89).

Iezuitul Bollandus, în "Acta Sanctorum", Anterpiae, 1643, VII, Kal. Aprilis, ne


prezintă numele şi, rezumativ, viaţa celor 69 de mucenici şi mucenice înscrişi în
Sinaxarele romane, şi încă 38 ale căror nume îl omite, la care adăuga şi patru sfinţi
ai Bisericii universale, recunoscuţi în tratatele de Patrologie, care au trăit în
Dobrogea, majoritatea având nume latine ori latinizate, morţi înainte de Edictul din
Milano, din 313, ceea ce arată un creştinism înfloritor în această parte a României
în antichitatea creştină.

Primul episcop al Tomisului, Evanghelicus, martirizat sub Diocleţian, a fost urmat


de Philus sau Titus, sub Licinius, şi apoi de Sfântul Bretanion (Vetranio,
Veteranus), care a strălucit prin credinţă, înfruntându-l pe împăratul Valens, arian,
şi refuzând să servească cu preoţii acestuia, părăsind Biserica cu poporul. A fost
iertat, fiindcă episcopii erau atunci nu numai conducători religioşi, ci şi
organizatori populari, paznici ai cetăţilor şi ţinuturilor învecinate în mijlocul cărora
păstoreau.

Sfântul Augustin, în opera sa "De civitate Dei", ne vorbeşte despre prigonirea


(354-430) crudă a creştinilor din Dacia, care erau catolici, recunoscând doctrina
oficială a Bisericii. Prigonitorul acestor creştini daco-romani era regele Athanaric
gotul.

29
Inscripţiile greceşti şi latine descoperite în Dacia şi datând din secolele III-XIII d.
Cr. (17. Emilian Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele III-XIII
descoperite în România, Bucureşti, 1976) atestă încreştinarea daco-romanilor şi,
prin ei, a popoarelor barbare păgâne sosite aici, asimilându-le în masa daco-
romană: goţi, huni, avari şi, îndeosebi, slavi din secolul al VII-lea încoace. Gema
de la Turda (Potaissa) descoperită în 1930 (azi dispărută), cu "Bunul Păstor"
datând din secolul al IV-lea, adusă de un ostaş din Orient, este cea mai veche, ca
document arheologic creştin răspândit deja în secolul al Ill-lea (18. E. Popescu, op.
cit., p. 391). Altarul funerar din Cluj-Napoca, datând din secolul al IV-lea
(descoperit în 1927), al păgânilor încreştinaţi Claudius Valentinus, de 20 de ani, şi
Valeria Valentina, mama sa, care i-a pus epitaful: "Sit Tibi Terra Levis" ("Să-ţi fie
ţărâna uşoară") e o altă mărturie a generalizării creştinismului în Dacia, de
timpuriu. Fibula transformată în inel, din secolul al IV-lea, de la Micia (Veţel-
Hunedoara), cu inscripţia: "Quartine, vivas!" (Să trăieşti, Quartine!) a fost purtată
de un creştin daco-roman. Donariul de la Biertan, judeţul Sibiu, din secolul al IV-
lea, are inscripţia: "Ego Zenovius votum posul" (Eu, Zenobie am împlinit juruinţa),
cu monogramul lui Isus Cristos în limba latină, cu o biserică locală şi patru
necropole de factură romană, sunt mărturii ale prezenţei neîntrerupte aici a unei
comunităţi creştine care vorbea latineşte. La Bratei, judeţul Sibiu, s-au descoperit
morminte din secolele IV-VII şi IV-VI-VIII d.Cr., cruci de bronz, care atestă
continuitatea populaţiei romane în Transilvania şi creştinismul ei daco-latin (19. E
Popescu, op. cit., p. 388 şi D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României,
Bucureşti, 1970, p. 101).

Existenţa unor biserici pe teritoriul Daciei Traiane, ca bazilica din aşezarea geto-
dacă Sucidava (azi Celei, judeţul Olt, lângă Corabia), fost important centru militar
roman-bizantin, pe malul stâng al Dunării, sub Constantin cel Mare, este altă
dovadă. Reconstruindu-se în anul 328 podul de piatră de peste Dunăre, confirmă de
asemenea continuitatea vieţii creştine daco-latine în nordul Dunării până în veacul
al VI-lea şi mai târziu, de când datează şi această bazilică. De aici, unde s-a
descoperit şi o fântână secretă, ducea un drum spre Romula (azi Dobrosloveni,
judeţul Olt) cu numele dac Malva (sub Adrian, 117-138), ce fusese capitala Daciei
Malvensis. S-au descoperit în această bazilică romană şase morminte şi vasul -
amforă pentru ulei - al preotului Luchonocos, fiul lui Lykatios, cel mai vechi preot
atestat ce a slujit în nordul Dunării, după Sansala gotul în secolul al IV-lea,

30
subaltern al lui Ulfilas. Sucidava a fost sub jurisdicţia canonică a Primei Justiniana
(535-602). În anul 602, fiind atacată de slavi, cetatea a fost evacuată, apoi slavii şi
avarii au incendiat bazilica (20. D. Tudor, Prima bazilică descoperită în Dacia
Traiană, Iaşi, 1948, p. 24 şi D. Tudor, Sucidava, Craiova, 1974).

Într-o inscripţie datând din secolul al VI-lea, descoperită la Axiopolis (azi Hinog,
lângă Cernavodă-Constanţa), este amintit "Heraclide citeţ al Sfintei Biserici
catolice", deci slujitor al unei biserici din mitropolia Tomisului, catolic şi nu eretic
(21. Ion Barnea, Creştinismul în Scythia Minor după inscripţii, în Studii teologice
nr. 1-2, Bucureşti, 1954, p. 65).

Sub Diocleţian creştinismul era deja puternic răspândit, având martiri (Chiril,
Chindeas şi Tasius pomeniţi şi în Martyrologium Hieronyamus). Sub Licinius era
deja episcopat la Tomis şi Durostorum, iar din secolul al VI-lea şi la Callatis
(Mangalia), a căror operă misionară se extindea şi în Muntenia şi în Moldova.

Despre existenţa unor călugări şi mănăstiri în "Goţia" (Dacia nord-dunăreană) ştim


de la Sfântul Epifaniu (310-403), episcopul Salaminei, în opera sa "Împotriva celor
optzeci de erezii" (374 d. Cr.), în care vorbeşte şi de erezia ariană a Audienilor,
fondată de Audianus, cu călugări şi mănăstiri şi reguli ascetice aspre, instruind pe
goţi în credinţă (22. Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970, p.
174). Audius n-a primit data Paştilor fixată de Sinodul ecumenic din Niceea, (325),
fiind exilat trăind apoi şi în "Goţia", Dacia noastră, încreştinând pe mulţi goţi şi
băştinaşi. După moartea lui, deşi unii episcopi i-au îmbrăţişat schisma, partizanii
lui au fost alungaţi de goţii păgâni, duşmanii romanilor şi ai împăraţilor creştini.
"Şi cu toate că se părea c-au fost alungaţi de acolo (din Dacia) toţi creştinii, au
rămas totuşi unii oameni credincioşi. Căci nu poate seca izvorul credinţei", scria
Sfântul Epifaniu.

În materialele arheologice paleocreştine descoperite pe teritoriul României


(Daciei), s-au aflat obiecte cu semne simbolice creştine - semnul peştelui "Ihtys -
Isus Cristos" I(sus), X(ristos), Th(eon) y(os) s(oter) - Isus Cristos Fiul lui
Dumnezeu, "Marele Peşte", semnul Bunul Păstor (Turda, Orlea - Dolj), precum şi
cu semnul crucii, ori alte amulete gnostice, care ne arată prezenţa, coexistenţa
creştinilor şi gnosticilor în aceleaşi comunităţi creştine latine: Romula (Reşca),
Porolissum (Moigrad), Ulpia Traiană (Sarmisegetuza), Micia (Veţel), Biertan,
31
Bratei (jud. Sibiu) etc. (23. N. Gudea, Signum crucis şi Pisciculi Dei sumus, în
"Viaţa creştină" nr. 6, 7, Cluj-Napoca, 1990).

Numărul mare de obiecte paleocreştine aflate pe teritoriul României confirmă


prezenţa şi generalizarea timpurie a acestuia la noi. La Bratei un inel cu cruce, la
Gornea opaiţ cu cruce, la Mintiul Gherlei cataramă cu cruce, la Apulum baptisteriu
şi balistică, la Cenad baptisteriu, la Porolissum lăcaşuri de cult, toate obiecte şi
lăcaşuri care au servit la oficierea cultului religios, aduse din Asia Mică sau din
Roma (24. Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din Istoria creştinismului la români.
Mărturii arheologice, Oradea, 1988, p. 18-112). Descoperirea unor basilici creştine
în 1947, de către Constantin Potolescu la Drobeta - Turnu Severin, Tibiscum,
transformarea unor temple păgâne în biserici creştine, mai ales sub împăratul
Teodosie (379-395), nu s-a putut comunica la Academia Română, fiind interzise
astfel de expuneri sub Nicolae Ceauşescu. Un adevărat repertoriu de obiecte
paleocreştine a publicat în 1958 arheologul Mircea Rusu şi, ceva mai târziu, Prof.
Dr. M. Bărbulescu şi conf. Dr. Radu Ardevan de la Muzeul Transilvaniei din Cluj-
Napoca. În cadrul colocviului IV de arheologie şi istorie antică, desfăşurat la Cluj-
Napoca în 16-17 noiembrie 2001, participanţii specialişti de înalt prestigiu, au
prezentat un număr considerabil de obiecte şi dovezi despre caracterele latino-
dacice ale creştinismului antic pe teritoriul României. Contribuţii importante în
cunoaşterea paleocreştinismului daco-roman şi-a adus în lucrările sale prof. univ.
Dumitru Protase de la Universitatea "Babeş Bolyai" din Cluj-Napoca.

9. REPREZENTANŢI DE SEAMĂ AI CREŞTINISMULUI DACO-LATIN

Este bine să subliniem că, până la năvala slavilor, în anul 602, creştinismul daco-
latin, ca de altfel şi poporul român care l-a avut, era întins pe ambele maluri ale
Dunării, atât în nordul ei (Dacia Traiană), cât şi în sudul ei (Dacia Aureliană-
Moesia). În sudul Dunării, populaţia romanică a fost formată din bessii băştinaşi
(ramură a tracilor, fraţi cu dacii) şi romani, iar în nordul Dunării din daci şi romani.
O mare parte din populaţia romanică din sudul Dunării provenea din daco-romanii
(armata, funcţionarii, negustorii, unii meşteşugari) retraşi din Dacia Traiană în anul
271 sub împăratul Aurelian. Învăţatul slavist Jirecek a stabilit o linie pornind de
la Adriatica, trecând pe la Sardica (Sofia de azi) şi ajungând pe ţărmul Mării

32
Negre la sud de Varna, care constituia graniţa dintre teritoriile în care, la
sudul ei, se vorbea limba greacă, iar la nord limba latină. Românii de pe
ambele maluri ale Dunării vorbeau latina vulgară, populară, respectiv limba
română, protoromână, din veacul al VII-lea încoace.

Din sânul strămoşilor noştri daco-romani a ieşit un număr de oameni învăţaţi care
au îmbogăţit, prin operele lor şi prin pilda vieţii lor creştine, patrimoniul spiritual şi
cultural al Bisericii universale.

Sfânta împărăteasă Elena şi fiul ei împăratul Constantin cel Mare, din


căsătoria ei cu Constantius I Clorus, dac romanizat, ajuns în anul 293 ca Caesar,
sunt originari din Naissus (Nice), Dacia Mediteraneea, strămoşi ai românilor.
Clorus divorţase de Sfânta Elena şi se recăsători cu Teodora, fiica împăratului
Maximian care i-a adus 6 copii. Constantin a crescut cu mama sa şi ajungând în
anul 306 Caesar s-a purtat blând cu creştinii deşi era încă păgân. Convertirea lui la
creştinism a fost în ajunul bătăliei cu "Augustul" Amaxenţiu în 28 octombrie 312,
la Podul Milvius, purtând crucea pe steagul oştirii sale - labarum - pe care a văzut-
o pe cer cu textul "In hoc signo vinces". Biruinţa lui a fost o minune. Împreună cu
cumnatul său Licinius au dat Edictul de la Milano, în 313, prin care au acordat
libertate generală creştinismului, deschizând astfel o epocă nouă în istoria omenirii:
a libertăţii culturii şi civilizaţiei creştine la cerinţele demnităţii umane. Pentru
consolidarea vieţii creştine a subvenţionat slujitorii altarelor creştine, i-a protejat
contra păgânilor, a restituit bunurile confiscate de împăraţii anteriori, a abolit legile
terorizante pentru creştini: răstignirea, zdrobirea picioarelor, tăierea mâinilor,
scoaterea ochilor, mutilarea, stigmatizarea etc. A generalizat Duminica, sărbătoare
săptămânală creştină obligatorie. A legiferat adstrictio glaebe obligativitatea
colonilor de a rămâne pe locurile lor sub grave pedepse pentru ei şi pentru cine i-ar
primi, asigurând astfel stabilitatea demografică a imperiului.

Primul lui sfetnic a fost Sfânta Flavia Iulia Helena, mama sa. Pentru populaţia
daco-romană, împăratul Constantin cel Mare s-a preocupat în mod deosebit de
reconstrucţia cetăţilor: Tomis, Histria, Dinogeţia (Garvăn-Tulcea), Ulmentum,
Dierna, Drobeta, Sucidava (Corabia-Olt). A construit un pod peste Dunăre în 328,
a restaurat drumul imperial pe Olt până la Sarmisegetusa, a stăpânit toată zona
Câmpiei muntene până la Carpaţi apărându-o cu un val de pământ defensiv de la

33
Drobeta până la Pietroasele-Buzău, contribuind la romanizarea autohtonilor geto-
daci şi la consolidarea creştinismului între Carpaţi, Tisa, Nistru, Marea Neagră.

Sf. Elena a descoperit crucea Mântuitorului la Ierusalim, în 328, şi a construit


Biserica Sf. Mormânt în Ierusalim şi a Sf. Petru la Roma. Împăratul Constantin cel
Mare a rezidit cetatea Tropaeum Traiani, în 316, care va deveni episcopie daco-
romană cu patru bazilici creştine şi o a cincea în cimitir, refăcute în sec. V-VI.

Cu ajutorul lui direct, material, administrativ şi politic, s-a ţinut Conciliul I


Ecumenic de la Niceea, în 325, cu participarea a 318 părinţi-episcopi care au
condamnat arianismul, au restabilit folosirea Simbolului Credinţei prin episcopul
Osius de Cordova şi preoţii Vitus şi Vincenţiu, reprezentanţi ai Papei Sf. Silvestru,
împreună cu Sf. Atanasie, contribuind astfel la formarea profilului spiritual a
Europei şi a întregii creştinătăţi.

În anul 330 inaugurează noua capitală Constantinopol, zidită pe o veche colonie


grecească "Bizanţium", devenită "Noua Romă", centru împărătesc creştin şi, prin
sprijinul împăraţilor, patriarhat cu al doilea scaun după Roma papală, şi mai târziu
capitala unei religii de stat.

Episcopul Bretanion al Tomisului, atestat în 369, este apărătorul ortodoxiei


catolice împotriva arienilor, înfruntându-l pe însuşi împăratul Valens, arian, venit
în Scythia Minor să impună erezia. Sfântul Bretanion (Vetranio) a refuzat să
servească împreună cu arienii şi a părăsit biserica însoţit de popor. Împăratul l-a
iertat, căci era paznic al graniţelor imperiului împotriva "barbarilor" năvălitori.
Este autorul "Actului Martiric al Sf. Sava de la Buzău".

Sfântul Teotim Filosoful (392-403), episcopul Tomisului, erudit filosof şi teolog,


binefăcător al populaţiei şi poporului credincios, misionar între hunii care
ocupaseră temporar Dobrogea, şi-a înscris numele în istoria culturii religioase. El i-
a convertit la creştinism pe mulţi dintre ei şi de aceea l-au numit "Deus
Romanorum". A luat parte la Conciliul din Constantinopol, la anul 400, când
Sfântul Epifaniu, episcopul din Salamina Ciprului, a propus să se osândească
memoria lui Origene şi toate scrierile lui să se nimicească. Sfântul Teotim şi
Sfântul Ioan Gură de Aur s-au împotrivit, cerând ca memoria omului să fie lăsată
în pace, iar scrierile numai cele rele să se nimicească (25. N. Vornicescu, op. cit.,

34
p. 47). Despre activitatea lui misionară se spunea: "Hunii învaţă Psaltirea, iar
frigurile Sciţiei se încălzesc de căldura credinţei", scria Sf. Ieronim în "De viris
illustribus" despre "Theotimus Scytae Tomorum Episcopus" (26. M. Diaconescu,
op. cit. p. 69).

Înaintaşul Sf. Theotim a fost episcopul Gherontius (sau Terentius) al Tomisului,


care a participat la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol, din mai-iulie
381, convocat de împăratul Teodosie I cel Mare, în care a fost condamnat definitiv
arianismul, macedonianismul (pneumatomahii ce negau dumnezeirea Spiritului
Sfânt) şi Părinţii sinodali, între care Sf. Grigore de Nazians, Sf. Vasile cel Mare,
Sf. Grigore Nisenul, Sf. Ciril din Ierusalim, Amfilohie din Econium ş.a. au
completat Simbolul credinţei cu încă 5 articole, mărturisind dumnezeirea Sf. Spirit,
comuniunea Sfinţilor, Judecata din Urmă, învierea morţilor.

Sfântul Ioan Cassian (360-465), născut în Casimcea-Casienii Dobrogei (jud.


Constanţa), a strălucit prin viaţa lui sfântă. Călugărindu-se tânăr, intră într-o
mănăstire din Bethleem, de aici trecu în Egipt, în 398 îl găsim în Constantinopol ca
învăţăcel al Sfântului Ioan Gură de Aur, care-l hirotoni diacon în 405. După
exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur (Crisostomul), pleacă la Roma, ducând
rugămintea clerului şi a poporului din Constantinopol papei Inocenţiu I, de a-l ajuta
pe Sfântul Ioan, exilat a doua oară. Aflând de moartea Sfântului Ioan Crisostomul,
ceru papei să-l hirotonească preot, ceea ce se şi înfăptui şi apoi plecă în Marsilia
(Franţa), unde înfiinţă două mănăstiri, numite ale Sfântului Victor: una pentru
bărbaţi şi una pentru femei. Aceste două mănăstiri, împreună cu ale Sfântului
Onorat din insulele Lerine, sunt primele mănăstiri din Galia veche. Sfântul Ioan
Casianul-Scitul este fondatorul monahismului în Franţa şi autorul multor scrieri,
între care: "De institutis cenobiorum et de octo principale vitiorum remediis" -
"Despre institutele cenobitice şi despre remediile celor opt păcate principale",
folosită mai târziu de Sf. Benedict de Nursia ca izvor în "Regula", pentru
monahismul occidental (480-547). Altă operă este "Conlationes" - "Colecţia de
sentinţe şi citate din Sfinţii Părinţi", în 24 de cărţi. La cererea Papei Leon cel Mare,
prietenul său mai scrise: "De incarnatione Domini. Contra Nestorium", în 430,
cunoscută mult în Occident.

35
La Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes, din 431, participă şi episcopul Timotei
al Tomisului. Cei 153 episcopi condamnă erezia lui Nestorie şi semnează cele 12
anatematisme ale Sfântului Ciril patriarhul Alexandriei, prin care patriarhul
constantinopolitan eretic Nestorie este scos din scaun.

Urmaşul său, Ioan de Tomis (446-449), episcop, a participat la un sinod local în


449 la Constantinopol, unde s-a manifestat ca adversar neînduplecat al
nestorianismului şi monofizismului eutichian. Era un vestit teolog şi a tradus din
greacă în latină scriitori bisericeşti ca Teodor Mopsuestenul, Teodoret de Cyr (392-
458), păstorind sub arhiepiscopul Flavian al Constantinopolului şi împăratul
Theodosie al II-lea.

Episcopul Alexandru al Tomisului a participat în anul 449 la sinodul local de la


Constantinopol, convocat de împăratul Theodosius al II-lea pentru a-l sprijini pe
ereticul monofizit Eutichie, însă părinţii sinodali au nesocotit voinţa împăratului,
fiind împotriva ereticului. Al şaptelea semnatar al deciziilor luate atunci a fost
"Alexander reverindissimus Episcopus Tomitanorum civitatis provinciae
Scythiae", reprezentând aşadar Dobrogea. Nu a luat parte la "Sinodul tâlhăresc de
la Efes, 449" şi nici la al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451, unde a
fost condamnat monofizismul şi prin "Epistola dogmatica ad Flavianum" a Papei
Leon cel Mare ce-l considera pe Eutichie ca "eretic periculos", dar a semnat
deciziile acestui sinod, venind la Constantinopol în 452, după retragerea hunilor
invadatori în ţinuturile Dunării de Jos (27. M. Diaconescu, op. cit. p. 109).

Dionisie cel Mic (Exiguus, Smeritul - 470-545), născut, botezat şi crescut în


Scythia Minor, ajunge monah în Orient, de aici trece la Constantinopol şi, fiind
cerut de Papa Gelasiu în anul 496, ca bun cunoscător al limbilor greacă şi latină,
soseşte la Roma şi se aşează în mănăstirea "Sfânta Anastasia", devenind abatele
acestei mănăstiri. Prieten cu Casiodorus, prim-ministrul regelui Teodoric, acesta ne
dă preţioase date despre viaţa şi opera lui Dionisie cel Smerit, numindu-l "scit de
naţiune, dar roman de inimă". A trăit la Roma sub 10 papi, de la Anastasie II până
la Vigilius şi a murit probabil la Vivarium, între anii 540-545. Opera lui e vastă.
Un număr de traduceri patristice în limba latină pentru folosul unor confraţi, altele
privind păreri şi date personale: Despre sărbătoarea Paştilor; Prefeţe la traducerile
făcute, cu informaţii biografice; Antologie de texte patristice pentru călugării din

36
Scythia Minor, traducere din limba greacă în limba latină, unde ne arată: călugării
sciţi vorbeau şi foloseau latina. Apoi a mai scris: Scrisoarea sinodală din anul 430
a Sfântului Ciril al Alexandriei trimisă patriarhului Nestorie al Constantinopolului
pentru îndreptare; Tomosul către Armeni al patriarhului Proclu, în care călugării
sciţi şi-au însuşit: "Unul din Treime a suferit pentru noi cu trupul", împotriva lui
Nestorie. Dionisie Exiguul a întreţinut strânse relaţii cu călugării "sciţi": Ahile,
Ioan-Maxenţiu, Leontie, Mauriciu etc., cu alţi orientali şi occidentali. A alcătuit
florilegiul "Exempla Sanctorum Patrum" - o sută de pasaje patristice - soluţii
împotriva ereticilor şi bazele filosofiei creştine. Scrieri de drept canonic le-a tradus
în limba latină, în două ediţii. Canoanele Sinoadelor Ecumenice (de la Niceea,
Constantinopol, Efes şi Calcedon), ale unor sinoade locale şi a editat Decretele
pontificale. El este autorul unor lucrări de cronologie creştină în care, refuzând să
socotească ciclul pascal, cum făceau alţi Sfinţi Părinţi, de la unii împăraţi romani,
îndeosebi de la Diocleţian, persecutorul creştinilor, a socotit anii de la Naşterea
Mântuitorului, punând bazele calculului erei creştine - a calendarului creştin,
valabil astăzi pentru întreaga planetă. La noi acest calendar a fost pus în
practică în Molitvelnicul slavon de la Târgovişte în anul "de la zidirea lumii"
7053, iar de la Naşterea lui Isus Cristos 1545 (28. N. Vornicescu, op. cit., p. 73).
Ca atare, Dionisie cel Smerit este părintele erei creştine. A manifestat o mare
solidaritate etnică, religioasă şi politică cu daco-romanii din Dacia Pontică,
oglindită şi în "Epistolele către Succesus", în prefaţa cărora adaugă o dedicaţie:
"Fraţilor preaiubiţi Ioan (Maxenţiu) şi Leontius (Byzantinus)", afirmând că "Ei au
ţinut totdeauna cu tărie dogmele ortodoxiei catolice, integritatea credinţei şi au
apărat tăria Bisericii Catolice împotriva furiei nestoriene" (29. M. Diaconescu, op.
cit., p. 131)

Prima opoziţie contra Conciliului IV Calcedon din 451 a fost făcută de patriarhul
Ierusalimului, Teodor, de cel al Alexandriei, Timotei, şi de cel al Antiohiei, Petru,
care erau monofiziţi şi pe care patriarhul Acaciu al Constantinopolului vroia să-i
aducă la catolicism, propunându-i împăratului Zenon formula: "Henoticon" în
care admitea autoritatea Conciliilor de la Niceea şi Efes, dar considera Conciliul
Calcedon ca neavenit şi omitea expresia "în două naturi", concesie monofiziţilor.
Dar ortodocşii catolici duseră ştirea la Roma şi Papa Felix III excomunică pe
Acaciu şi Petre Monce (patriarhul Alexandriei), obligându-l pe împăratul Zenon să

37
retracteze "Henoticon"-ul. Atunci apăru schisma acaciană, care dură 34 de ani
(484-518) şi care favoriza monofizismul în Siria şi Egipt.

Între anii 491-518 a domnit împăratul romano-bizantin Anastasius I, când


episcopia Tomisului a fost ridicată la rangul de mitropolie, centrul al unei intense
activităţi spirituale şi culturale pentru cele 14 episcopii sufragane existente deja în
Scytia Minor. Conform unei liste a patriarhiei Constantinopolului acestea erau
supuse jurisdicţiei mitropoliei Tomisului: Axiopolis (azi Hinog - Constanţa),
Capidava (Topalu), Carsium (Hârşova), Callatis (Mangalia), Constantiana
(Jurilopca - Tulcea), Histria (pe malul lacului Sinoe), Tropaeum Traiani
(Adamclisi), Troesmis (Igliţa - Tulcea), Zaldapa (vest de Mangalia), Noviodunum
(Isaccea - Tulcea), Aegyssus (Tulcea), Salsovia (Mahmudia - Tulcea),
Dionysopolis (Balcic), Halaxaris (Dunavăţul de Jos - Tulcea), toate având un rol
covârşitor în menţinerea romanităţii şi a ortodoxiei credinţei catolice din ţinuturile
dintre Dunăre şi Mare. Realizările importante economice, administrative şi militare
ale lui Anastasius I au fost umbrite grav şi tulburate de protecţia acordată
monofizismului, el însuşi practicându-l. Împotriva acestei erezii s-au luptat
"Monahii sciţi" din Tomis şi Guvernatorul militar al Dobrogei

VITALIANUS născut în familia comandantului militar (Comes foederatorum) al


unităţilor militare formate din barbarii admişi în imperiu, Patriciolus, get
romanizat, în localitatea Zaldapa, lângă Mangalia, crescut în creştinism, înrudit cu
călugărul scit Ioan Maxenţiu, devenit apărător al ortodoxiei catolice împotriva
măsurilor luate de împăratul Anastasiu I. Acest împărat a exilat pe patriarhul
Macedoniu al Constantinopolului, pe Flavianus al Antiohiei şi pe alţi episcopi
participanţi şi adepţi ai ortodoxiei catolice, apărători ai hotărârilor Sinodului IV
Calcedon din anul 451. În documentele sinodale se exprimă doctrina catolică
referitoare la Isus Cristos, în care există o singură persoană înzestrată cu două
naturi: divină şi umană. Întrucât împăratul Anastasius I şi patriarhul pus de el,
Acaciu, erau monofiziţi taciţi, s-au produs mari tulburări în provincia Scytia Minor
unde s-au răzvrătit călugării sciţi şi o parte din popor, susţinuţi de guvernatorul
militar Vitalianus, devotat ortodoxiei catolice. Pentru a restabili pacea, împăratul i-
a scris papei Hormisdas: "Scrisoare adresată de împăratul Anastasius
Preasfinţitului şi religiosului Arhiepiscop şi Patriarh Hormisdas (514-523), care
după felul cum i-a învăţat Mântuitorul pe Apostoli prin divinele cuvinte şi mai ales

38
pe Petru pe care a întemeiat tăria Bisericii sale..., invităm pe Sfinţia Voastră
Apostolică să fie arbitru în tulburările ce s-au pornit în Scythia". Îi propune ţinerea
unui sinod pentru aplanarea certurilor pornite de "călugării sciţi" ce-l acuză pe
episcopul lor, Paternus al Tomisului, că nu ţine cu ei şi nu le admite: Unul din
Treime a fost crucificat (30. Vladimir Ionescu, Virgil Popescu, Haralambie
Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Izvoare privind istoria României, Bucureşti, 1974,
vol. II, p. 323). Arhiepiscopul Paternus era diofizit, dar nu aproba formula: "Unus
de Trinitate carne passus est" (Unul din Treime a suferit cu trupul), deşi era
conformă ortodoxiei catolice din Calcedon, însă nu era cunoscută de participanţii
conciliari acolo şi ar fi produs tulburări în biserică. Totuşi, Papa Hormisdas a
acceptat convocarea sinodului propus de împăratul Anastasius şi aşteptat de
Vitalianus şi monahii sciţi. Însă prin viclenie, împăratul l-a sfătuit pe Papa să nu
participe şi astfel partida catolică între cei 200 de sinodali întruniţi la Heracleea a
fost învinsă de monofiziţi. Aceasta ce a adus la răscoala unei armate condusă de
Vitalianus, care în două atacuri a învins armata imperială, dar la rugămintea
împăratului nu a cucerit Constantinopolul ci şi-a aşezat trupele lui la Sostene
(localitate de la Marea Marmara). A acceptat o pace condiţionată cu împăratul,
care s-a obligat să readucă în scaunele episcopale pe toţi ierarhii diofiziţi exilaţi,
ceea ce a şi jurat. Vitalianus şi-a retras oştirea, dar împăratul şi-a călcat jurământul
şi o mare armată imperială comandată de strategul Marinus înfrânge oştirea lui
Vitalianus, care se retrage în munţii şi pădurile din sudul Dunării. Între timp,
Anastasie I este înlăturat printr-o lovitură militară, iar tronul este ocupat de soldatul
Iustin. Poporul, profitând de urcarea lui pe tron, îşi manifestă simpatia pentru
ortodoxia catolică strigându-i în faţă noului împărat, în 5 iulie 518, sărbătoarea
Părinţilor de la Calcedon: "Trimite-ţi scrisorile sinodale la Roma, introduceţi cele
patru concilii în dyptic, pe Leon episcopul Romei în dyptic". Iustin acceptă căci era
mare catolic, iar Papa Hormisdas pentru a lichida schisma lui Acaciu, trimise la
Bizanţ legaţi purtători ai profesiunii de credinţă în primatul şi infailibilitatea
papală: "Noi vrem să urmăm în toate, declară mărturisirea de credinţă, comuniunea
cu Scaunul Apostolic în care rezidă întreaga şi adevărata tărie a credinţei creştine,
în care religia este păstrată întotdeauna nepătată". Acest formular al Papei
Hormisdas a fost semnat de întregul episcopat oriental. Regele ostrogot Teodoric
chemă la Ravena pe Papa Ioan I (523-526) şi-l trimise la Bizanţ, sub pedeapsa cu
moartea, să-i ceară împăratului să-şi retragă legislaţia antiariană. La Bizanţ, Papa
este primit cu onoare şi Iustin se reîncoronă încă o dată, acordându-i Papei
39
veşminte imperiale. La reîntoarcere, Teodoric, furios, aruncă pe papa în închisoare
unde muri maltratat, iar senatorul Boetius şi părintele lui Symachus, acuzaţi de
trădare ca şi catolici, după o lungă captivitate în care îşi scrise opera "De
consolare", sunt executaţi. Teodoric muri ucis în 526, iar ceva mai târziu, împăratul
Iustinian, prin generalul Belizarius, distruse regatul ostrogot, ocupând Roma -
"izvorul preoţiei" (31. Dom Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise, Tome I, Paris, 1941, p.
270). Împăratul Iustinius (517-527) îl contactează şi-l invită pe Vitalianus la curtea
imperială, el fiind un fidel al ortodoxiei catolice calcedioniene, unde îl face
"Magister militium praesentalis" şi consul, însă invidia şi intrigile lui Iustinianus,
nepotul de soră al lui Iustin, au pregătit uciderea lui Vitalianus, a notarului său
Paulus, împreună cu consilierul său Celerinus, în anul 520, pentru ca în aprilie 527,
rănit grav în lupte, să moară şi împăratul Iustin, fiind imediat proclamat împărat
nepotul său coregent Iustinian. Revolta daco-romanilor din 513-518 sub Vitalianus
a dus la consolidarea unităţii bisericii şi la afirmarea primatului papal în lupta cu
ereziile. În anul 520, împăratul Iustin şi Patriarhul Constantinopolului raseră de pe
dyptic patriarhii eretici: Acaciu, Zenon şi Anastasios, fiind recunoscute numai
hotărârile Sinodului IV Calcedon din 451 şi Scrisorile dogmatice ale Papei Leon
cel Mare. Între "călugării sciţi" daco-romani s-au impus prin lucrări şi acţiuni Ioan
Maxenţiu, cu "Adversus Hormisdas epistulum" XXVIII, 520, în care îşi exprima
dezamăgirea că Papa nu admitea formula lor antimonofizită: "Unul din Treime
întrupat a fost răstignit" şi Leontius Byzantinus prin scrierile sale teologico-
dogmatice: "Trei cărţi contra nestorienilor şi eutichienilor", "Combaterea
argumentelor aduse de Sever" şi "30 de capitole contra lui Sever", utilizate ulterior
de mulţi autori matematicieni, geografi, biologi, istorici, atât pentru conţinutul lor,
cât şi pentru forma scolastică în care au fost scrise.

Atestarea documentară a arhiepiscopului şi mitropolitului Paternus al


Tomisului, în anul 519, ce semna cu ocazia alegerii noului patriarh Epifanie la
Constantinopol în documentele oficiale "Paternus, misericordia Dei, Episcopus
provinciae Scytae Metropolitanus", confirmă existenţa celor 14 episcopii daco-
romane între Dunăre şi Mare, atestate în Notitia Episcopatum (sec. VI) şi în
scrierea Synekdemos (Ghid de călătorie) a lui Herocles, din prima jumătate a
secolului al VI-lea.

40
Sub domnia lui Iustinian I (527-561), Imperiul Roman-Bizantin a ajuns la
culmea puterii şi gloriei, având cea mai mare întindere teritorială în Europa, Africa,
Orientul Mijlociu. Pe teritoriul României cuprindea Dobrogea întreagă, întinse
regiuni la nord de Dunăre în Oltenia, Banat, Muntenia, sudul Moldovei, pentru
apărarea cărora a reconstruit numeroase cetăţi păzite de trupe armate. Istoricul
Procopius de Cezareea (500-565 d. Cr.), în opera sa "De edificiis", aminteşte:
Literrata Lederata în Banat, Recidiva, Zernes - probabil Dierna la confluenţa
Cernei cu Dunărea -, Drobeta, Sucidava - Celei, Turris, Daphne. Ele sunt amintite
şi în Novela XI din 14 aprilie 535 ca subordonate canonic arhiepiscopiei
Iustiniana Prima, înfiinţată de Iustinian în satul său natal Tauresium (aproape de
Naisus din Dacia Mediteraneea), fiindcă "statul nostru s-a mărit, aşa că amândouă
ţărmurile Dunării sunt populate acum cu cetăţi de ale noastre şi atât la
Viminacium, cât şi Recidiva, Litterata şi Arcidava (Vărădia), care se găsesc azi
dincolo de Dunăre, au fost supuse din nou stăpânirii noastre" (32. M. Diaconescu,
op. cit., p. 139). În 535 este atestat primul arhiepiscop al Iustinianei Prima,
Catellianus, urmat de Benenatus (544-553), participant la Conciliul al V-lea
Ecumenic din Constantinopol (mai-iunie 553) împotriva "Celor trei Capitole"
fiind papă Vigilius (540-555) care le-a condamnat în decretul "Judicatum", fără a
pune în discuţie autoritatea infailibilă a Conciliului de la Calcedon, dar la protestul
Episcopatului din Occident şi nordul Africii, el interzise expres prin "Constitutum"
condamnarea "Celor trei Capitole". Sub presiunea împăratului, acceptă deciziile
Conciliului V Ecumenic şi reîntorcându-se în Italia, moare pe drum, lăsându-i
urmaşului său Pelagiu (555-560) sarcina de a accepta şi Occidentul condamnarea
"Celor trei Capitole", fapt ce provocă schisma Bisericilor din Toscana, Liguria şi
Istria, care abia după un secol au refăcut unitatea cu Biserica Romei. "Cele trei
Capitole" cuprindeau scrierile lui Teodor Mopsuestenul, Teodoret de Cyr şi Ibas,
episcopul Edesei, nestorieni care au fost condamnaţi la Efes, însă Iustinian voia să
readucă monofiziţii în Biserică, condamnând din nou doctrina lor.

Arhiepiscopul şi mitropolitul Valentinian de Tomis, în anul 549 îi scrie Papei


Vigilius referitor la disputele teologice asupra "Celor trei Capitole". Papa îi
răspunde în anul 550 prin Epistola "Vigilii Papae ad Valentinianum Episcopus
Tomitatum", precizând că păstrează cu sfinţenie învăţătura Sinoadelor Ecumenice
Niceea, Constantinopol, Efes şi Calcedon, sfătuindu-l să nu se lase amăgit de
ereticii Rusticus şi Sebastian, care prin înfăţişare catolică vor să-l aibă adeptul

41
ereziilor, căci nici el nu a acceptat, prin "Judicatum" impus de Iustinian, nimic din
condamnarea învăţăturii celor patru sinoade ecumenice (33. Izvoare privind istoria
României, I, Bucureşti, 1964, p. 401).

Episcopul Laurenţiu de Novae (în dreapta Dunării, la nord de Nicopole) a


păstorit şi peste Dacia, făcând catehizare printre geţi, între anii 401-417. Pe când
era la Sirmium a primit o scrisoare a Papei Inocenţiu în legătură cu ideile eretice
ale episcopului Fotin. Acest episcop, Laurenţiu, este autorul a două lucrări: "De
Paenitentia" (Despre pocăinţă) şi "De Elemosyna" (Despre milostenie), omilii
rostite în catehizarea strămoşilor noştri. În prima vorbea despre cele două vremi: de
la Adam la Cristos, în care s-a iertat păcatul strămoşesc, în cea de a doua, de la
Cristos la sfârşitul lumii, în care ni se iartă păcatele prin spovedanie, în particular.
Milostenia este rădăcina tuturor bunurilor: ea aduce curăţirea de păcate, iertare,
linişte.

Sfântul Nicetas al Remesianei (340-424), născut în Dacia, activează în


Remesiana (azi Palanka, aproape de Niş - ex-Iugoslavia), dar şi-a desfăşurat
activitatea sa catehetică, misionară şi teologică, atât în spaţiul daco-roman din
sudul Dunării, cât şi în nordul Dunării - după mărturiile episcopului Paulin de
Nola, prietenul său, care, în poemele XVII, spune că Sfântul Nicetas a făcut
misiune intensă la popoarele din jurul Dunării: "Pe tine părinte te numeşte toată
regiunea Nordului/ La cuvântu-ţi cald, scitul se îmblânzeşte şi amândoi dacii.../
Unu-arând pământul în sarică/ Mânându-şi din urmă pe al Dunării ţărm/ Turmele
bogate" (34. N. Vornicescu, op. cit., p. 83). Deci a predicat sigur nu numai în Dacia
Ripensis şi Dacia Mediterranea, ci şi în Dacia Traiană. "Sciţii" sunt hunii, goţii,
netrecuţi la 401 în masă în Sudul Dunării, când Sfântul Paulin de Nola a scris
poemele.

Sfântul Nicetas al Remesianei a scris Catehismul "Libelli instructionis"


(Cărticele de învăţături), prin care pregătea catehumenii - candidaţii la botez -,
păstrat până azi aproape în întregime. În cartea a V-a a Catehismului explică
Simbolul credinţei, după Simbolul credinţei apostolice, folosit şi azi în studiul
teologic al Bisericii Ortodoxe Române.

De Vigiliis Servorum Dei (Despre privegherea servilor lui Dumnezeu) sunt


rugăciuni de noapte în mănăstiri şi o omilie.
42
De Psalmodie Bono (Despre foloasele cântării de Psalmi), toţi credincioşii să-i
cânte cu evlavie.

De Diversis Appellationibus (Despre diversele denumiri) este o predică cu


diversele denumiri ale lui Isus.

Te Deum laudamus (Pe Tine Te lăudăm, Dumnezeule). Imnul este o relicvă de


limbă latină, care a răsunat mai întâi pe pământul Daciei, în proza ritmică, cântat
de catolici şi luterani şi astăzi. S-a cântat şi la noi şi s-a tradus în slavonă în secolul
al XVII-lea, şi în româneşte de mitropolitul Dosoftei în 1683. În secolul al XIX-lea
l-a tradus în româneşte Macarie protopsalticul.

Dăm un fragment din imnul Te Deum laudamus:

Prin acest imn vocaţia de imnograf a Sf. Niceta a fost întregită cu calitatea de
muzicolog (35. M. Diaconescu, op. cit., p. 644). Se foloseşte în ocazii solemne:
sărbători naţionale, deschiderea anului şcolar, atât de catolici, cât şi de luterani
(Herr Gott, Dich lober wir). Că a predicat în Dacia Traiană ne-o indică şi itinerariul
său: Nola - Remesiana.

El a stabilit ritul daco-latin pe scheletul apostolic: citirea Sfintei Scripturi,


Sacrificiul, Cuminecarea, peste care a supus elemente locale. Deci ritul său n-a
fost nici grec-bizantin, nici roman-latin, ci un rit propriu diecezei Ilyricului, al
Daciilor (36. Al. Tăutu, Omagiu: Opere, vol. I Istorie, Roma, ianuarie-martie,
1975, p. 125), după cum erau atunci riturile: latin-galican, latin-ambrozian, latin-
mozarab (spaniol). În ritul Sfântului Nicetas se găsesc elemente comune cu
Liturghia orientală: diaconul recita ecteniile ca la orientali, îi face atenţi pe
credincioşi la Sfânta Liturghie, se cântă: "Unul sfânt, Unul Domn Isus Cristos,
întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin", iar în Credeu, are adaus articolul
"Sanctam Ecclesiam Catholicam" şi Comuniunea Sfinţilor. Deci Sfântul Nicetas n-
a fost episcop de rit grec cu limba latină, dar ştia şi greceşte.

În primele trei veacuri s-a făcut Sfânta Liturghie în limba greacă în Roma, Lyon,
Milano, Aquilea, Noric, Spania, Panonia etc. şi abia în a doua jumătate a secolului
al III-lea apare curentul latinist venit din provinciile latinizate ale Africii de Nord
cu scriitorii Lactanţiu, Tertulian, Ciprian, care reintroduc şi generalizează cultura şi

43
limba latină la Roma şi în restul Imperiului occidental, inclusiv Daciile şi Carpaţii.
Strămoşilor noştri li s-a predicat în latineşte, dovadă limba noastră. Sfântul Nicetas
a predicat şi bessilor, fraţi de limbă şi cultură cu dacii nordici, locuitori în Bulgaria
de azi, fiind la baza formării românilor, vlahilor din Balcani. În urma migrării
popoarelor barbare, bessii s-au împrăştiat în Asia Mică, Palestina unde au avut
mănăstiri în limba lor proprie, cu serviciile divine până la Ofertoriu în limba bessă.
În anul 529, Sfântul Teodosiu Chinoviarhul înfiinţă o mănăstire lângă Ierusalim,
în care slujba se făcea în trei limbi: greacă, bessă şi armeană. Ritul Sfântului
Nicetas a fost părăsit cel târziu în secolul IX-X sub presiunea apostolilor
slavilor Metodiu şi urmaşii, reveniţi în Bulgaria sub Boris (852-888), când noi
depindeam de Ohrida, aceştia introducând la noi ritul bizantino-slav. Să nu-l
confundăm pe Sfântul Nicetas cu Sfântul Nichita Gotul, din Sinaxarele bizantine,
sărbătorit la 15 septembrie. Vasile Pârvan a studiat şi scris temeinic despre Sfântul
Nicetas de Remesiana, dovedind că este Apostolul Românilor.

Pentru a uşura conducerea Bisericii, Papa Sfântul Damassus (366-384) a numit pe


Ascolius, episcop de Tesalonic, vicar al său peste Illyricum, cu puteri de a rezolva
problemele ce s-ar ivi între credincioşii din părţile răsăritene ale Imperiului.
Urmaşii săi, papii Siricius (384-398), Anastasie (399-406) şi Inocenţiu I (406-417)
au avut vicarii lor apostolici de Tesalonic; la fel papii Bonifaciu (418-422), papa
Celestin (422-432), Sixtus II (432-440), Leon cel Mare (440-460) care poruncesc
vicarului apostolic al Tesalonicului să hirotonească mitropoliţii din Illyricum, să
convoace sinoade pentru a împăca neînţelegerile dintre episcopi.

Faptul că Papii conduceau bisericile din Illyricum prin vicarii apostolici ai


Tesalonicului, iar Biserica din Dacia Traiană depindea de cea din Illyricum, este
cert că Biserica strămoşilor noştri din Dacia Traiană era catolică romană (37. N.
Lupu, Religia strămoşilor, Blaj, 1935, p. 76).

Între anii 565-578 domneşte împăratul Iustin al II-lea, nepot de soră al lui
Iustinian I, pe timpul căruia apar avarii care atacă Dunărea scitică (lângă Scythia-
Dobrogea), dar sunt înfrânţi temporar, pentru ca sub împăratul Tiberiu II (576-582)
să atace din nou sate din Dacia Pontică (Histria, Dinogeţia) etc. şi să cucerească
oraşul Sirmium din Panonia Inferior, reşedinţa unei episcopii dacoromane. Acesta
devine reşedinţa kaganului Baian, de unde avarii vor invada şi prăda Imperiului

44
Romano-Bizantin provinciile sud dunărene, prefăcând în ruine episcopia
dacoromană de la Tropaeum Traiani în 587, când sub generalul Comentiolus în
retragere spre Tracia, un soldat rosti în limba părintească: "Torna, Torna, fratre!",
cea mai veche atestare a limbii române.

În 591 este atestat în scaun arhiepiscopul Ioan I al Iustinianei Prima, în


corespondenţă cu Sf. Grigore I cel Mare, Papa Romei (590-604) şi Mitropolitul
Felix, în 594, din Sardica (Sofia), căruia îi scrie Papa Grigore cel Mare să
recunoască drepturile arhiepiscopului Iustinianei Prima din regiunea dacoromană a
Dardaniei. Între 594-602 e atestat în scaunul Iustinianei Prima Arhiepiscopul Ioan
al II-lea, protejatul Papei Grigore cel Mare. În faţa invadatorilor avari în
Dobrogea, în 599-600, credincioşii refugiaţi din Durostorum la Ancona, oraş - port
în nordul Italiei, pe ţărmul Adriaticii, transportară cu aprobarea ultimului episcop
al Durostorului, Dulcissimus, moaştele Sf. martir Dasius ucis în noiembrie 320 la
Axiopolis, păstrate acolo şi azi într-un sarcofag de piatră.

În anul 602 la Securisca, pe malul drept al Dunării, o armată romano-bizantină era


pregătită să treacă Dunărea contra triburilor migratoare slave staţionate în sudul
Olteniei şi Munteniei, însă comandantul Petrus, fratele împăratului Mauricius,
refuzând să-i lase pe soldaţi acasă pe timpul iernii, aceştia se revoltă ridicându-l pe
scut pe centurionul Focas, traco-get romanizat şi-l proclamă împărat, iar Petrus se
refugiază la Constantinopol urmărit de răsculaţi, unde se declanşează o mare
revoltă. Frontul militar al Dunării de Jos ajunse dezorganizat, episcopiile
dacoromane dezorganizate, iar migratorii slavi pătrund masiv la sud de Dunăre cu
consecinţe excepţionale pentru romanitatea de la Dunărea de Jos. Unitatea
teritorială şi etnografică dacoromană este ruptă, imperiul intră într-o perioadă de
anarhie, în care cei cinci fii ai împăratului Mauricius sunt ucişi (Theodosius,
Tiberius, Petrus, Iustinus şi Iustinianus, apoi e ucis şi împăratul Mauricius
împreună cu fratele său Petrus), numeroşi generali, demnitari, curteni, între care
Comentiolus şi împărăteasa văduvă Constantina. Focas pierde în războaiele cu
Imperiul Persan importante teritorii în Asia Mică. În octombrie 610, Focas este
detronat de Heraclius exahrul Cartaginei, apoi ucis, şi astfel Imperiul Romano-
Bizantin încetează, fiind înlocuit cu Imperiul Medieval Grec condus de
Heraclius (610-641 d. Cr.), fondatorul primei dinastii bizantine. Tot acum ia sfârşit
strălucita epocă a literaturii dacoromane, creaţie a strămoşilor noştri aflaţi sub

45
oblăduirea canonică a Bisericii Romei, care i-a sprijinit şi îndrumat în activitatea
lor creatoare în spiritul limbii latine, şi a ritului dacolatin specific romanităţii de la
sudul şi nordul Dunării de Jos.

Cuviosul Gherman din Dobrogea a fost trecut în rândul sfinţilor prin Actul
Sinodal al Bisericii Române Ortodoxe din 20 iunie 1992. Născut către anul 368 din
părinţi străromâni, creştini de câteva generaţii, în părţile Casimcei din nordul
Dobrogei, a fost legat, din tinereţe, printr-o strânsă prietenie spirituală cu Sfântul
Ioan Cassian. Au călătorit împreună la diferite obşti monahale din Siria, Palestina,
Egipt. A fost hirotonit preot de Sfântul Ioan Gură de Aur. Mai târziu, l-a apărat pe
Sfântul Ioan Gură de Aur de persecuţia din partea stăpânirii lumeşti. Împreună cu
Sfântul Ioan Cassian, a plecat la Roma în anul 405 d. Cr., ducând cu ei o scrisoare
a clerului şi poporului dreptcredincios din Constantinopol în apărarea Sfântului
Ioan Gură de Aur.

În scrierile Sfântului Ioan Cassian găsim multe referiri la viaţa şi nevoile


prietenului său Gherman (a se observa cât de vechi este numele Gherman în
patronimia românească!), reproducând cuvinte şi sfaturi spirituale ale acestuia.
Cuviosul Gherman s-a săvârşit la Roma între anii 405-415 şi a fost trecut în
sinaxarul sfinţilor cu ziua de 29 februarie, când se face şi pomenirea Sfântului Ioan
Cassian (38. România liberă, Nr. 971, din 1993, şi Dr. Antonie Plămădeală,
Mitropolit, Sfântul Gherman din Dacia Pontică, un străromân ignorat, în
"Mitropolia Ardealului", Nr. 5, Sibiu, 1989).

10. DUŞMANII INTERNI Al BISERICII. EREZIILE

După Edictul din Milano, din 313, libertatea de gândire teologică crescând, s-a
născut răstălmăcirea doctrinei creştine şi unii episcopi, preoţi şi laici propuneau
adevărurile de credinţă altfel decât le-au predicat şi tălmăcit Isus şi apostolii. Aşa
s-au născut ereziile, învăţături greşite, condamnate de Biserică în sinoadele
ecumenice şi locale, fixând şi dogmele respective.

A. EREZIILE PRIMELOR TREI VEACURI

46
1. Primele sunt iudaizante, încercând să iudaizeze creştinismul. Nazareii retraşi
peste Iordan ţineau Legea mozaică dar nu căutau să o impună creştinilor.

Ebioniţii, săraci pioşi, respectau legea mozaică şi Evanghelia după Matei în


aramaică, dar respingeau Epistolele Sf. Pavel şi-l considerau pe Cristos fiul natural
al lui Iosif şi al Mariei, nu Dumnezeu.

Iudeo-gnosticii păstrau Legea mozaică, însă împrumutau idei străine din


gnosticismul antic şi unele idei creştine. Astfel, Cerint din Alexandria trăind în
Asia Mică susţinea dualismul: Dumnezeu este invizibil, inefabil, dar materia este
veşnică. Lumea a fost făcută de Demiurg. Un înger a dat iudeilor Legea Mozaică.
Isus a fost un om bun, natural, nu Dumnezeu întrupat. Păstrau circumciziunea,
Sabatul, ritualurile mozaice.

Eclesaismul era un amestec de iudaism, păgânism, creştinism, iar Isus e om


întrupat din Fecioara Maria. Păstrau circumciziunea, Sabatul, pe timpul lui Traian.

Iudeo-gnosticismul este expus concret în Pseudo Clementinele cu poveşti şi o


călătorie a Sfântului Petru şi a Sfântului Clemente Romanul la Roma, în urmărirea
lui Simon Magul. Acesta a fost primul eretic în Biserică (Fapte VIII, 9) ce a cerut
lui Petru şi Ioan, sosiţi în Samaria la convertirea diaconului Filip peste care şi-au
pus mâinile, să-i vândă Spiritul Sfânt pe bani, pentru care a fost mustrat de Sfântul
Petru. De aici, cei care vând cele sfinte sunt simoniaci. A avut aderenţi în Samaria,
Siria, Frigia, la Roma, crezându-se o întrupare a puterii supreme. Cel ce credea în
el se mântuia. Isus era o aparenţă supremă.

2. Aceste erezii sunt provenite din gnoza păgână şi unele idei iudaice şi creştine:
Gnosticismul: de la Gnosis = cunoaştere, ştiinţă. Gnosticii susţineau că pot ajunge
la cunoaşterea supremă a religiei şi la misterele ei dobândind astfel mântuirea.
Susţineau dualismul: Dumnezeu este binele, materia e răul. După ei, lumea nu e
creaţia lui Dumnezeu, care astfel s-ar întina, ci a unui Demiurg - Eon Inferior,
emanat de divinitate. Mântuirea constă în eliberarea de materie, reîntoarcerea
sufletului omului în pliromă prin gnoză. Trupul nu mai învie, căci ar înemna că
materia este veşnică, dar ea este rea în sine. Isus n-ar fi avut un trup real, ci unul
aparent, eteric, peste care a coborât omul Cristos, iar întruparea aparentă. Aveau
unele rituri ca şi cult, dar morala era ascetică, severă, pentru distrugerea corpului

47
care este materie. Iar pentru unii morala libertinistă cu distrugerea trupului prin
excese şi desfrâuri neruşinate. Oamenii, după ei, sunt de trei feluri: pneumaticii
sau spiritualii compuşi din spirit, suflet şi trup, mântuindu-se prin gnoză; psihicii
cărora gnoza le este închisă, bucurându-se doar de o fericire inferioară; ilicii în
care predomină trupul şi sunt osândiţi. Erau organizaţi în biserici, secte, colegii,
adunări, şcoli, formând comunităţi cu mulţi şarlatani în Siria şi Alexandria în sec.
II d. Cr. (anul 160).

Maniheismul era o formă a gnosticismului de la Maniheus, persan născut în anul


215. Este un dualism extrem cu două împărăţii: a luminii şi întunericului, în
opoziţie permanentă cu omul, cu sufletul bun al luminii. Omul se mântuie prin
învăţătura lui Cristos, dacă nu face păcate. Maniheii au imitat Biserica cu preoţi,
diaconi şi credincioşi aleşi (desăvârşiţi) şi auditori (Catecumeni).

3. Erezii în sânul Bisericii. Marcionismul îşi are originile în ideile lui Marcion din
Sinope. În anul 138 a plecat la Roma, unde a fost excomunicat, fiindcă învăţa că
între Vechiul şi Noul Testament sunt antiteze şi nu sunt opera aceluiaşi Dumnezeu:
Vechiul Testament ar fi opera lui Dumnezeu, creatorul lumii, drept, aspru şi rău;
Cel Nou opera Dumnezeului bun şi iubitor ce s-a descoperit în Isus Cristos.

Montanismul, apărut în Frigia, prin 156, a fost propagat de Montan, acesta


considerându-se paracletul (mântuitorul, organul Sfântului Spirit anunţat de Iisus
Cristos), iar revelaţia Noului Testament nu este desăvârşită, ci se desăvârşeşte prin
el ca paraclet. Tertulian l-a îmbrăţişat prin rigorism moral.

Hiliasmul (milenarismul) e credinţa că Isus Cristos va veni curând după o primă


înviere a morţilor şi va înfiinţa împărăţia de 1000 de ani, stabilind o teocraţie
pământeană. Dar Sfântul Ioan prin Isus spune: "Nici îngerii din ceruri nu ştiu
Parusia".

Alogii, în Frigia din Asia Mică, în sec. II, contestau Evanghelia Sfântului Ioan,
deoarece vorbeşte despre Logos şi Împărăţia milenară.

Antitrinitarismul sau monarhismul atacă unitatea persoanelor Sfintei Treimi,


prin sec. III. Paul de Samosata, episcopul Antiohiei (262-269), afirma că Logosul
sau Cuvântul este înţelepciunea lui Dumnezeu, iar cu Sfântul Spirit, Sfânta

48
Fecioară a născut un om asemena nouă, pe Isus Cristos, în care a locuit Logosul ca
într-un templu, însă Unul este Isus Cristos, şi altul Logosul. Deci Tatăl şi Logosul
fac o singură persoană. Acest Logos s-a manifestat prin Moise şi prin profeţi şi
îndeosebi prin Isus, fiul Fecioarei Maria. Isus nu a fost decât un om superior
inspirat prin Logos şi astfel, câte puţin, merită să fie într-un fel divinizat. Paul de
Samosata îşi sprijinea cristologia lui pe date scripturistice: "Tatăl Meu este mai
mare decât Mine." Conciliul din Asia Mică şi Siria, format din 70 de episcopi
reuniţi în Sinodul de la Antiohia, îl condamnară (anul 269), dar Arie îşi luă o parte
din doctrina sa.

Sabelius din Cirenaica, în anul 200, învăţa că Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt formează
o unitate nedistinctă, dar care iese din sine în timp pentru scopurile lumii. Tatăl,
Fiul şi Spiritul Sfânt nu sunt persoane distincte ale dumnezeirii, ci trei numiri într-o
singură ipostază, trei moduri sau trei manifestări ale dumnezeirii, deci modalism.
Sinodul de la Niceea, din 325, a lămurit definitiv raportul între persoanele Sfintei
Treimi. Continuatorii maniheilor, montaniştilor, gnosticilor, au fost în sec. VII-IX
paulicienii, bogumilii în Bulgaria şi Iugoslavia.

B. EREZIILE TEOLOGICE PRIVITOARE LA SFÂNTA TREIME

Arianismul, propagat de preotul Arie din Alexandria Egiptului susţinea că Fiul


este creatura cea mai perfectă a Tatălui, dar nu este Dumnezeu adevărat, deşi a
participat la crearea lumii, însă numai pentru sfinţenia Sa a devenit asemenea Lui.
Răspândindu-se puternic în Orient, împăratul Constantin cel Mare convocă primul
Sinod ecumenic la Niceea, în anul 325, în cadrul căruia s-a redactat Simbolul
credinţei "Şi într-Unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut..." Era
deosebirea numai de o literă între formula ariană şi cea catolică... "omoiousios", nu
identică, asemănătoare şi "omoousios":... de o fiinţă consubstanţială cu Tatăl.
Arienii, negând dumnezeirea lui Isus, au fost condamnaţi de 318 episcopi adunaţi
la Niceea, însă fiii şi urmaşii lui Constantin cel Mare au susţinut arianismul în
veacurile IV, V, VI, inclusiv goţii. Abia după 300 de ani erezia a dispărut complet.
Numai Dumnezeu a scăpat Biserica de această gravă erezie susţinută în special de
împăraţii şi patriarhii Răsăritului.

49
Arianismul se sprijinea pe un principiu inflexibil: Dumnezeu unic, nenăscut şi
veşnic, rămâne necomunicabil cu lumea materială; altfel ar trebui să-L mărturisim
compus, divizibil, schimbător şi suma întregii materii. În afara Lui, totul este
creatură. Ca şi celelalte fiinţe, Cuvântul a fost scos din neant, creat nu în mod
necesar, ci voluntar. Astfel a devenit agent al creaţiei universale, prima creatură a
Tatălui, având existenţa înainte de timp, dar nu din veşnicie, fiindcă a fost un timp
când el nu era. Arie se sprijinea aici pe Proverbe 8, 22: "Domnul m-a făcut cea
dintâi dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor", însă aici e vorba de
înţelepciunea omenească pe care ereticul Arie o confunda cu Logosul divin. Fiul
lui Dumnezeu, fiind o simplă creatură, este cu totul străin şi deosebit de fiinţa
Tatălui şi nu poate fi numit "de o fiinţă cu Tatăl" - omoousios to Patri.

Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creaţiunea lumii, fiindcă
Dumnezeu cel Preaînalt nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei
fiinţe intermediare. Aceasta este o idee gnostică şi eretică, după care materia este
rea în sine, iar Dumnezeul Suprem nu se poate atinge direct de materie, căci s-ar
întina de aceasta.

La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui, graţie căreia a


devenit Fiu adoptiv al Tatălui, câştigându-şi astfel o divinitate împrumutată din
divinitatea Tatălui, dar substanţa Tatălui faţă de a Fiului se deosebeşte atât de mult,
cum se deosebeşte infinitul de finit.

În acest fel, arianismul suprima misterul Sfintei Treimi, reducând religia la un cult
al Dumnezeului Creator, creştinismul fiind golit de conţinutul său divin şi înlocuit
cu un deism raţionalist, filosofic. Această erezie ruina orice divinitate a Fiului şi a
Spiritului Sfânt, reducându-i la rolul unor creaturi excepţionale. În germene,
arianismul cuprindea aproape toate ereziile ce i-au urmat: macedonianismul,
nestorianismul, monofizismul, sectele de atunci şi până astăzi.

Împotriva lui Arie şi a adepţilor lui: Eusebiu din Nicomedia (+ 340) şi Maris de
Calcedon, Leonte al Antiohiei şi alţii ce tulburau pacea Bisericii şi a Imperiului,
împăratul Constantin cel Mare, devenind singurul stăpân al Imperiului prin
învingerea lui Liciniu în 323, a convocat Sinodul I ecumenic la Niceea (reşedinţa
imperială se afla aproape, la Nicomedia, în Bithynia) acordând celor 318 Părinţi
episcopi, participanţi, privilegiul evectio, adică folosirea poştei imperiale şi
50
întreţinerea lor pe timpul duratei Conciliului, privilegii păstrate de împăraţii care
au convocat sinoadele următoare.

În cadrul acestui conciliu, prezidat de Osius, episcopul Cordobei (Spania) şi


delegaţii Papei Silvestru al Romei (314-335), preoţii Vitus şi Vincenţiu din Roma,
Sfântul diacon Atanasie, episcopul Alexandriei Egiptului şi mulţi alţii, printre care
Eustaţiu din Antiohia, Sfântul Nicolae, episcop de Mira Liciei, Sfântul Spiridon,
episcopul Trimitundei (Creta), Leontin din Cezareea, Cecilian de Cartagina, un
episcop "scit" ş. a. au demonstrat cu texte din Sfânta Scriptură că Isus Cristos este
şi Dumnezeu şi om adevărat, fiind "de o fiinţă cu Tatăl" - consubstantialis Patri -
omoousios to Patri -, împotriva rătăcirilor lui Arie cuprinse şi în lucrarea lui,
Thalia (carte de cântece eretice pentru popor) şi semi-arienilor lui Eusebiu de
Nicomedia, ce susţineau formula omioousios - asemănător după fiinţă cu Tatăl.

La sfârşitul dezbaterilor, Părinţii conciliari au formulat învăţătura acestui Sinod,


redactând Simbolul credinţei în 7 articole, iar al 8-lea începând cu mărturisirea
"Credem şi întru Spiritul Sfânt".

Arie (+336) şi adepţii lui, refuzând semnarea formulei omoousios -


consubstantialis - de o fiinţă cu Tatăl, au fost excomunicaţi şi, din porunca
Împăratului, exilaţi în Illyric (foarte probabil Singidunum - Belgrad).

Acest Sinod ecumenic din Niceea a stabilit şi data Paştilor în prima Duminică după
luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară, dacă nu coincide cu Paştele
iudeilor; a condamnat erezia antitrinitară a lui Paul de Samosata; a alcătuit 20 de
canoane, stabilind şi confirmând drepturile mitropoliţilor din Roma, Alexandria şi
Antiohia, ridicându-l pe episcopul Ierusalimului la rangul de mitropolit; au apărat,
prin episcopul Pafnutie al Tebaidei-Egiptului, sfinţenia căsătoriei preoţilor, o
singură dată, şi sfinţenia vieţii preoţilor hirotoniţi celibatari.

Urmaşii împăratului Constantin cel Mare (+337), Constant în Apus şi Constanţiu în


Răsărit, fiii săi, primul niceean catolic, celălalt semiarian cu Eusebiu de Nicomedia
pe care l-a instalat episcop la Constantinopol. Biserica era deja împărţită. Pentru a
o reuni, Constant a hotărât ţinerea unui sinod la Sardica (Sofia), în anul 343, iar
Constanţiu, aflat în război cu perşii, a consimţit. S-au adunat ambele tabere, dar
semiarienii orientali cer pentru desfăşurarea sinodului două condiţii: condamnarea

51
Sfântului Atanasie, deja episcop din 337, şi o nouă formulare a Simbolului
Credinţei. Întrucât cei 341 de episcopi catolici se opun, eusebienii pleacă la
Filippopolis, în Tracia, sub protecţia lui Constanţiu, unde îşi menţin condamnarea
Sfântului Atanasie şi a arianismului. Părinţii sinodali sosesc la Sardica din Roma,
Spania, Galia, Moesia, Daciile, Tracia, Dardania, Epir (39. H. Mihăescu, op. cit., p.
36) restabilesc pe Sfântul Atanasie şi alţi episcopi depuşi de semiarieni în scaunele
lor, confirmă decretele de la Niceea şi excomunică pe episcopii părţii opuse. Tot
atunci a fost redactat şi aprobat decretul Sardica sub preşedinţia Papei Iuliu,
reprezentat de Sfântul episcop Osius al Cordobei, preoţii Archidamus, Philoxen şi
diaconul Leon (ajuns papă), prin care, "după obiceiul imemorial, episcopul poate fi
judecat numai de un conciliu provincial şi dacă nu e satisfăcut de sentinţa adusă,
coprovincialii sunt obligaţi să-i scrie Papei de la Roma, care poate aprecia dacă se
poate revizui procesul şi sentinţa sa rămâne irevocabilă". Deci Conciliul de la
Sardica menţine principiul apelului ultim la Papa Romei, pe care Papa Iuliu l-a
afirmat viguros. (40. Etienne Chastel, Histoire de christiannisme, Tome II, Paris,
1889, p. 499).

Macedonismul nega dumnezeirea Sfântului Spirit - erezie susţinută de către


patriarhul Macedoniu al Constantinopolului - după greşeala lui Arie pentru
persoana Fiului. L-a condamnat Sinodul al II-lea ecumenic, ţinut la Constantinopol
în 381, convocat de împăratul Teodosie, unde s-a redactat formula:"Şi întru
Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă făcător, care de la Tatăl purcede...". Conciliul II
Ecumenic din Constantinopol (381) a luat şi decizii canonice puţin fericite, între
care Canonul III, ce stipula că Episcopul "Noii Rome" (Constantinopol) trebuie să
aibă aceleaşi prerogative ca Papa de la Roma, fiind al doilea în scaun după Papa,
rezidând în reşedinţa imperială, după ei titlu pur politic, eludând anticreştineşte că
în Roma a activat şi a murit martir Sfântul Petru, deci că Roma este un scaun
apostolic de origine divină. Cu timpul, Bizanţul a centralizat toate problemele
orientale sub înalta direcţie a împăratului şi a "Sinodului permanent" prezidat de
Patriarh, bizantinismul fiind ridicat la rangul de tribunal religios al Orientului,
punând Patriarhul la nivelul Papei şi împăratul deasupra tuturor, ceea ce papii n-au
aprobat niciodată. Odată cu moartea împăratului Valens (378), arianismul nu mai
are protejat oficial. La Conciliul II Ecumenic din 381, de la Constantinopol, a
participat şi prezidat prima parte Sfântul Grigore de Nazians. Încă înaintea
acestui conciliu el a fost chemat de împăratul Teodosie la Constantinopol, unde

52
arianismul avea mare putere, şi într-o încăpere umilă numită "Anastasis" (învierea),
rosti celebrele sale predici teologice despre Sfânta Treime. După moartea
patriarhului Meletie, el a fost numit patriarh şi a condus prima parte a Sinodului II
Ecumenic (Constantinopol, 381), dar ofensat de episcopii orientali că asculta de
Papa de la Roma, Sfântul Grigore demisionă, părăsi imediat sinodul, retrăgându-se
la moşia sa. Când episcopii orientali îi reproşară că Isus s-a născut în Orient şi că ei
trebuie să aibă cuvântul şi în problemele sinodale, iar nu Apusul, Sfântul Grigore
le-a răspuns: "Dar tot în Orient a fost răstignit Isus Cristos". După acest conciliu,
împăratul Orientului, Teodosie, a interzis treptat şi a cerut să fie părăsit
păgânismul (392), distrugând templele păgâne, dar era tolerant cu persoanele
păgâne aflate în dregătoriile imperiului. În 390 împăratul Teodosie a fost pedepsit
de Sfântul Ambrozie fiindcă a ordonat să fie ucişi 7000 de oameni răzvrătiţi. L-a
oprit să intre în templu şi i-a spus: "Tu l-ai imitat pe David în crimă, imită-l şi în
pocăinţă". El a consimţit şi a primit pocăinţa publică îngenunchind în faţa bisericii
şi trei luni de zile n-a îndrăznit să intre în biserica din Milano.

Pelagianismul este o erezie antropologică referitoare la soarta omului şi a fost


susţinută de călugărul Pelagius din Irlanda, care susţinea că păcatul strămoşesc a
stricat numai lui Adam, n-a trecut asupra omenirii întregi. De aceea, botezul şi
Sfânta Treime nu sunt necesare, chiar şi patimile, moartea şi harul lui Isus n-ar fi
necesare, căci omul se poate mântui prin propriile sale puteri. Nu-i nevoie de graţia
sfinţitoare. Exemplul lui Isus e doar o pildă bună. L-au combătut Sfântul Augustin
şi Sfântul Ieronim şi l-a condamnat Papa Inocenţiu I, dând ocazie Sfântului
Augustin să rostească: "Roma locuta, causa finita!", ceea ce arată că Sfântul
Augustin credea în infailibilitatea papei. L-au condamnat şi alte sinoade particulare
şi Sinodul ecumenic din Efes, în anul 431 d. Cr.

Predestinaţianismul - opus pelagianismului - susţinea că omul nu e liber şi ca


atare mântuirea lui nu atârnă de faptele lui, ci de cum a fost predestinat din
veşnicie de Dumnezeu: la osândă, ori la mântuire. Luther şi Calvin au preluat
această teză falsă şi au dezvoltat-o greşit în lucrările lor.

Nestorianismul. Patriarhul Nestor al Constantinopolului, împotriva învăţăturii


Bisericii conform căreia Cristos este om adevărat şi Dumnezeu adevărat în aceeaşi
persoană, a doua divină, învăţa că în Isus sunt nu numai două naturi deosebite, ci şi

53
două persoane deosebite (dumnezeiască şi omenească) şi între ele e numai o
legătură morală, de prietenie, nu una substanţială, sau ipostatică. În acest caz,
Sfânta Fecioara Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu, ci numai mama persoanei
omeneşti. Sinodul ecumenic din Efes, anul 431, l-a condamnat pe Nestor, definind
dogma: în Isus Cristos, a doua persoană dumnezeiască, sunt două naturi - divină şi
umană -, în consecinţă, Sfânta Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, nu
numai mama persoanei omeneşti, cum greşit învăţa Nestor. Poporul care aştepta
afară hotărârea Sinodului, aflând-o, l-a aclamat, îndeosebi, pe Sfântul Chiril,
patriarhul Alexandriei, care l-a combătut magistral pe Nestor. Inscripţiile
descoperite în Dacia, datând din secolul al V-lea, consemnează dogma crezută de
strămoşii noştri: "Sfânta Fecioară Maria - Născătoare de Dumnezeu", cum credeau
şi înainte de acest Sinod efesian.

Monofizismul a fost formulat şi propagat de călugărul egumen Eutichie din


Constantinopol, care susţinea că în Isus ar fi numai o singură natură (nu numai o
singură persoană), cea dumnezeiască, aceea care a absorbit pe cea omenească,
precum un picur de apă în mare. A fost combătut de Sinodul IV ecumenic din
Calcedon, anul 451, când s-a acceptat ca patriarhul Constantinopolului să fie
recunoscut al doilea în scaun după Papa Romei. Adepţii lui Nestor trăiesc şi azi
puţini în India şi China, iar monofiziţii sunt şi azi în Asia Mică şi Egipt.
Monofizismul a fost condamnat de 600 de episcopi şi de Papa Leon cel Mare în
epistola adresată episcopului catolic Flavian, care, apărând dreapta credinţă, a fost
ucis. Ajunsă în faţa Sinodului IV ecumenic, scrisoarea Papei Leon cel Mare, după
ce a fost citită, a fost aclamată de întregul Sinod, preşedintele afirmând: "Petru a
vorbit prin Leon". Aşa s-a recunoscut şi infailibilitatea papei, crezută încă din
primele secole creştine. Şi azi această epistolă este regulă de credinţă. Sinodul IV
Ecumenic din Calcedon s-a desfăşurat în 15 sesiuni în luna octombrie 451, în
timpul domniei împăratului Marcian şi împărătesei Pulcheria, sub conducerea
solilor Papei Leon cel Mare şi cu participarea a 600 de episcopi. Aceştia au
condamnat, iscălit şi depus pe mitropolitul Dioscor al Alexandriei, nestorian,
datorită căruia a fost maltratat şi ucis arhiepiscopul Flavian al Constantinopolului
în "Sinodul tâlhăresc de la Efes din 449". S-a aprobat "Epistola Ad Flavianum"
a Papei Leon, în care e condamnat nestorianismul, oprită a se citi în "Sinodul
tâlhăresc de la Efes" de către Dioscor. S-a reconfirmat ţinerea strictă a doctrinei
catolice adoptată în sinoadele de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431)

54
şi anatematismele Sfântului Ciril Alexandrinul, s-a adoptat condamnarea
monofizismului lui Eutichie în sesiunea a VI-a din 25 octombrie 451, în prezenţa
împăratului Marcian, când episcopii sinodali au strigat: "Aceasta este credinţa
noastră, a tuturor, toţi slobod am iscălit, toţi suntem catolici" (41. Samuil
Micu, Istoria bisericească, îngrijită de arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea
Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1993, p. 151). În sesiunea a XV-a, de încheiere, s-au
elaborat 30 de canoane. În al 28-lea se cerea ca, potrivit hotărârii celor 150
episcopi prezenţi în 381 la Sinodul din Constantinopol, să i se acorde şi
patriarhului Constantinopolului aceleaşi prerogative bisericeşti ca
patriarhului Romei Vechi, cu dreptul de a hirotoni pe mitropoliţii din
Eparhiile Pontului, Traciei şi Asiei, iar aceştia, la rândul lor, pe episcopii
sufragani, canon pe care l-au aprobat toţi părinţii afară de solii papei care au grăit
împotrivă. "Acesta a fost săborul de la Halchidon a toată lumea, la care au fost 600
de părinţi" (42. S Micu, op. cit., p. 152). Abia în Sinodul XII Ecumenic Latran
(1215) cei 404 episcopi participanţi au aprobat canonul 28 de la Conciliul
Ecumenic Calcedon (451). Din acest canon este limpede că credincioşii daco-
romani din nordul Dunării nu erau cuprinşi sub jurisdicţia Patriarhiei
Constantinopolului, ce avea sub jurisdicţia ei eparhiile Pontului, Traciei şi Asiei,
care aparţineau de Prefectura Orientului. Sub Diocleţian (284-305) Imperiul
Roman a fost împărţit în patru prefecturi, subîmpărţite în 13 dieceze şi acestea în
116 provincii. Patriarhul Constantinopolului avea în subordine şase provincii:
Europa, Rhodope, Tracia, Haeminont, Moesia Secunda, Scythia (Dobrogea).
Dieceza Daciei împreună cu Dieceza Macedoniei făceau parte din Prefectura
Iliricului. Dieceza Daciei cuprindea şase provincii: Dacia Mediteraneea, Dacia
Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Praevalitana şi o parte din Macedonia Salutaris.
Dieceza Traciei se întindea în sudul Dunării până la Filipi şi la Sardica, la nord
până la Dunăre (de la Rusciuc pănă la gurile Dunării) şi la răsărit se mărginea de
Marea Neagră şi Marea Egee, deci cu excepţia Dobrogei, teritoriul românesc fiind
subordonat vicariatului de la Tesalonic, apoi din 525, Iustinianei Prima, iar după
Leon Isaurul (726), din nou vicariatului Tesalonic, supus succesiv papei. Acestuia
i-a urmat Ohrida, ocupată în sec. XIV de turci, care au supus-o patriarhului
Constantinopolului. Însă în anul 1054 Leon, arhiepiscopul Ohridei, se uni cu
Mihail Celularie şi făcu Marea Schismă. (43. Dr. Vasile Lucaciu, Revista catolică
şi Biserica Ortodoxă Română, în "Revista catolică", anul IV, Baia Mare, 1890, p.
385). Deşi monofizismul a fost condamnat la Calcedon (451), totuşi el se menţinu
55
clandestin prin împărăteasa Teodora, soţia lui Iustinian, care era monofizită, în
timp ce soţul ei era catolic calcedonian. Voind să împace monofizismul cu
catolicismul şi să readucă în sânul Bisericii Catolice pe monofiziţi, Iustinian
convocă cel de-al V-lea Conciliu Ecumenic în anul 553 la Constantinopol, cu
participarea a 150 de episcopi. Îl aduse şi pe Papa Vigilius de la Roma, ca să
condamne "Cele trei Capitole", cu erezia nestoriană, făcând unele concesii
monofiziţilor. Dar Papa, sub presiune, a condamnat în decretul său "Iudicatum"
"Cele trei Capitole", fără să amintească măcar autoritatea infailibilă a Conciliului
din Calcedon, pe care împărăteasa nu-l accepta. Episcopii apuseni şi cei africani au
protestat şi l-au ameninţat pe Papa, care a redactat şi proclamat un act,
"Constitutum", prin care interzicea expres condamnarea "Celor trei Capitole".
Episcopii latini prezenţi la sinod s-au opus, motiv pentru care au fost trimişi în exil,
unii murind ca martiri. Văzând aceste jertfe şi pentru a evita altele, la cererea şi
impunerea împăratului Iustinian, Papa Vigilius a aprobat Conciliul V ca fiind
ecumenic şi a plecat supărat la Roma; ajuns pe teritoriul Italiei moare, urmând ca
Papa Pelagiu (555-560), urmaşul său, să determine Occidentul să condamne şi el
"Cele trei Capitole". Episcopii din Toscana, Liguria şi Istria fac schismă şi abia
după 100 de ani se reîntorc în sânul Bisericii. Totuşi, au rămas monofiziţi o parte
din copţii din Egipt, catolicii melchiţi şi călugărul monofizit Iacob Baradai, care
a restabilit Patriarhatul monofizit al Antiohiei, cu sprijinul Teodorei, şi a lăsat
Biserica iacobită, astăzi în mare parte revenită la catolicism. Trebuie să subliniem
faptul că împăratul Iustinian s-a considerat conducătorul suprem al Bisericii,
considerându-l pe Papa primul său agent religios, dator să execute toate dispoziţiile
sale. Se considera Sumus Pontifex, căruia trebuie să i se supună toate scaunele
episcopale, inclusiv cel papal, deşi papii nu i s-au supus. Când în anul 536 a fost
adus silit la Constantinopol, Papa Agapet I i-a spus împăratului: "Am venit la
Constantinopol crezând că îl voi găsi pe Constantin, dar iată în faţa mea
Diocleţian." Iustinian a murit în 565 când noi pericole ameninţau Biserica: migraţia
popoarelor germanice, lombarzii în Italia, monotelismul patriarhului eretic Sergiu
al Constantinopolului (610-658).

Monotelismul a fost formulat şi predicat de Sergiu, patriarhul


Constantinopolului, care voia ca împreună cu împăratul Heraclius să refacă
unitatea credinţei, însă în mod greşit, susţinând că în Isus Cristos sunt două naturi,
dar numai o singură voinţă, ca să fie pe placul monofiziţilor. Dar a fost condamnat

56
de Papa Ioan al IV-lea şi de Sinodul de la Latran, anul 649, şi apoi de Sinodul
ecumenic din Constantinopol, în anul 680, stabilindu-se că în Isus Cristos sunt
două naturi cu două voinţe: divină şi umană. Conciliul VI Ecumenic, ţinut la
Constantinopol, la 680-681, desfăşurat cu participarea a 125 de episcopi sub
preşedinţia legaţilor Papei Agaton (678-681), cărora papa le trimise "Epistula
dogmatica", subliniază că în Isus sunt două voinţe: divină şi cea umană
subordonată divinei, fără împărţire, fără schimbare, fără confuzie, perfect unite în
persoana Fiului. Sunt afurisiţi Teodor de Faran, Sergius, Paul, Phyrrus şi Petru de
Constantinopol ca eretici monoteliţi, iar Papa Honorius (625-638) nu ca eretic, ci
ca paznic necredincios al învăţăturii ortodoxe catolice - deci nu era în joc
infailibilitatea papală. Din cauza apărării ortodoxiei catolice contra
monotelismului, Papa Martin I (649-655), fiindcă a condamnat erezia în
Conciliul Latran, este răpit de trimişii împăratului Constant II, dus la
Constantinopol, expus insultelor şi batjocurilor populare, iar apoi este exilat în
Hersones, în 16 septembrie 655. Sfântul Maxim Mărturisitorul, prietenul Papei
Martin I, este adus în faţa împăratului căruia îi reproşă că "definirea
adevărurilor de credinţă revine preoţilor nu împăratului", fapt pentru care i se tăie
limba şi mâna dreaptă lui şi discipolilor săi, murind surghiuniţi la poalele
Caucazului. Acest Conciliu VI Ecumenic (680-681) a fost convocat de Constantin
III Pogonat, împăratul, şi prezidat de legaţii Papei Agaton, desfăşurându-se între 6
noiembrie 680 - 16 septembrie 681, cu prezenţa a 125 de episcopi, care au
condamnat monotelismul. Pentru a completa cu canoane disciplinare conciliile V şi
VI ecumenice, Împăratul Iustin al II-lea convocă în 692 Conciliul quinisexte (al
V-lea - VI-lea), în sala bisericii imperiale cu cupolă - trullus - de unde numele
"Conciliul Trulan", în care este respins celibatul preoţesc, ajunul de sâmbăta din
Post, se reînnoieşte canonul 28 din Sinodul Ecumenic Calcedon prin care Scaunul
episcopal Constantinopol primeşte egalitate cu cel al Romei, dar Papa Sergius
(687-701) refuză să le aprobe. Rivalitatea surdă între Biserica greacă şi Biserica
romană creştea pregătind schisma. Din câte vedem, rezultă că majoritatea
ereziilor au apărut în Răsărit şi numai intervenţia Papilor, ca şi conducători
supremi, a salvat dreapta credinţă (ortodoxia, din grec. orthos = drept şi doxa =
opinie). Aceasta au recunoscut-o şi Sfinţii Părinţi ai sinoadelor, regii, împăraţii,
istoricii cinstiţi ai Răsăritului. Altfel, ortodoxia ar fi devenit erezia ereziilor, scrie
bizantinologul Nicolae Şerban - Tanaşoca într-un studiu al său (44. N. S. Tanaşoca,
Cât de bizantină este civilizaţia românească, în "Luceafărul", Almanah estival '87,
57
Bucureşti).

11. LITERATURA BISERICEASCĂ VECHE SFINŢII PĂRINŢI

Cei doisprezece Apostoli au fost constituiţi de Isus şi ca depozitari ai învăţăturii


Sale; ei au avut misiunea să predice Evanghelia la toată lumea şi Sfântul Spirit să-i
asiste pentru a-şi reaminti toate învăţămintele lui Isus. Învăţătura lor a fost vie.
Deci, mai întâi nu a fost Cartea, Scriptura, ci învăţătura Apostolilor. Dar
împrejurările în care au predicat, le-au arătat că este necesar să consemneze în scris
esenţialul mesajului lui Cristos. Diversele cărţi ale Noului Testament s-au născut
în Biserică şi pentru Biserică. Urmaşii Apostolilor, moştenitori ai funcţiunilor lor,
asistaţi şi ei de Sfântul Spirit până la sfârşitul veacurilor, vor fi şi sunt singurii
interpreţi fideli autentici de-a lungul veacurilor. Primele Cărţi Sfinte ale Noului
Testament au fost scrise ocazional; unele, ca scrisori ale Sfântului Pavel, s-au
pierdut şi ne-au rămas cele azi cunoscute, deşi el vorbeşte şi de unele dispărute.
Toate ne dau date preţioase despre caracterul autorului lor, starea comunităţilor
creştine fondate, probleme de teologie clarificate. Cele patru Evanghelii
recunoscute canonic din veacul II d. Cr. se prezintă în condiţii critice superioare
oricăror scrieri din antichitatea profană. Astfel, primul fragment al manuscrisului
Evangheliei Sfântului Ioan (pe 52 file de papirus) datează de la începutul secolului
al II-lea; Evanghelia Sfântului Matei este citată de Sfântul Ignaţiu de Antiohia în
anul 110. Datele admise pentru a fi redactate sunt: pentru Marcu aproape de anul
70 d. Cr.; deceniile 70-80, Matei şi Luca; în jurul anului 100 pentru Evanghelia
Sfântului Ioan. Luca este şi autorul Faptelor Apostolilor, în dezvoltarea Bisericii
după Rusalii încoace. La finele veacului I creştinismul se afla deci în posesia
întregului patrimoniu scripturistic din care se va inspira în viitor. În afara celor
patru Evanghelii avem deja: Faptele Apostolilor (1), Epistolele Sfântului Petru (2),
ale Sfântului Pavel (14), ale Sfântului Ioan (3), a Sfântului Iacob (1), a Sfântului
Iuda (1) şi Apocalipsul Sfântului Ioan Evanghelistul. Evanghelia lui Matei a fost
scrisă în limba aramaică, vorbită de Isus, toate celelalte în limba greacă. Pe lângă
tezaurul doctrinar, Biserica, la finele veacului I, avea o ierarhie puternic organizată
şi recunoştea primatul Bisericii Romei, după cum se vede şi din scrisoarea
episcopului Clement al Romei adresată în anul 96 creştinilor din Corint, divizaţi
într-un conflict intern.

58
După cărţile Sfintei Scripturi, o mare valoare au scrierile Sfinţilor Părinţi
apostolici, pentru vechimea şi autoritatea autorilor care au fost ucenicii
Apostolilor, contemporani cu ei şi având o viaţă sfântă. Aşa sunt cărţile:
"Didache" sau învăţătura Sfinţilor Apostoli, primul catehism scris la finele
veacului I. Scrisoarea lui Clemente, Papa Romei, către Corinteni. Cele şapte
epistole ale Sfântului Ignaţiu de Antiochia, mort în persecuţie sub Traian,
referitoare la ierarhia bisericeacă. "Păstorul" de Hermas, prin frumoasele pilde,
îndeamnă la pocăinţă. Epistola lui Pseudo-Barnaba. Scrisoarea Sfântului
Policarp din Smirna (69-155 d. Cr.) către Filipeni. Papias din Hierapolis a
Sfântului Ireneu (+202 în Lyon), ucenicul Sfântului Policarp, a scris împotriva
gnosticilor. Mişcătoare sunt cele 41 de imnuri "Odele lui Salomon", psalmi iudeo-
creştini care preamăreau pe Cristos-Lumina. Ataşamentul creştinilor pentru
Dumnezeu făcut om se manifesta în povestiri din veacurile II-VI, alcătuind o
adevărată literatură apocrifă răsunătoare, descriind episoade necunoscute din viaţa
Mântuitorului şi Apostolilor, ca: Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Iacob, Actele
lui Petru, Andrei, Pavel, Apocalipsul lui Ioan Botezătorul, al lui Bartolomeu, al
Fecioarei, Scrisoarea lui Isus către regele Edessei, Epistola Apostolilor ş.a., toate
doar cu valoare informativă nesigură. Cea mai veche listă a cărţilor canonice ale
Noului Testament a fost stabilită la Roma spre anul 200 d.Cr.

Sfinţii Părinţi scriitori bisericeşti se împart în Sfinţi Părinţi şi Teologi. Sfinţii


Părinţi sunt mai vechi, învăţaţi şi sfinţi, trăind în secolele I-VII. Teologii trăiesc din
secolul al VIII-lea încoace.

Părinţii apostolici au trăit direct cu Apostolii, ori contemporani cu ei, cunoscând


direct primele izvoare ale credinţei şi vieţii creştine. Ca şi Sfinţii Apostoli, ei scriau
mai ales epistole în limba greacă. Aşa am pomenit pe Papa Clemente Romanul,
"Didache", Scrisorile Sfântului Ignaţiu al Antiohiei. Din una trimisă la Roma
cităm: "Cereţi pentru mine tăria pentru ca nu numai să mă fi numit creştin, ci să fiu
găsit aşa, când voi dispărea din această lume. Ceea ce se vede e vremelnic; ceea ce
nu se vede e veşnic. Eu sunt grâul lui Dumnezeu. E nevoie să fiu măcinat de dinţii
fiarelor, pentru ca să fiu găsit bun de pâine lui Cristos." El trimite această epistola
"Bisericii Romei, care prezidează caritatea, Bisericii iubite şi luminate", ceea ce
este o recunoaştere a primatului Romei, căci în celelalte scrisori nu se exprimă
altor biserici aşa.

59
Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, discipolul Sfântului Ioan Evanghelistul,
martirizat în 155, căruia judecătorul roman Statius Quadratus, cerându-i să-l insulte
pe Cristos, Sfântul Policarp i-a răspuns: "Sunt 86 de ani de când îl slujesc şi El nu
mi-a făcut niciodată vreun rău. Cum aş putea să insult pe Mântuitorul meu şi
Regele meu?" I se pregăti un rug. Policarp fu legat de stâlp în picioare şi cu
mâinile la spate (45. Alexandru Ciple, Rezumat al Istoriei Bisericii, traducere după
F. Mourret şi J. Carreyre, Gherla, 1928, p. 56). El îşi ridică ochii la cer şi zise:
"Stăpâne, mulţumită şi slavă îţi aduc ţie pentru toate binefacerile pe care le-am
primit de la Tine prin preotul veşnic Isus Cristos, Fiul Tău preaiubit, prin care Tu
împreună cu El şi cu Spiritul Sfânt să fii preamărit, acum şi în veacurile viitoare.
Amin." Călăii dădură foc rugului şi, minune: flacăra se întinse ca o boltă deasupra
capului martirului, ca pânza unei corabii umflate de vânt. Un călău înaintă şi izbi
sfântul cu o lovitură de cuţit. Cadavrul fu ars.

Apologeţii. Sfântul Iustin Martirul era grec din Palestina. Căutând adevărul în
şcolile filosofice, un bătrân pustnic întâlnit îl puse să reflecteze asupra profeţiilor
Legii Vechi, deschizându-i poarta pentru Legea Nouă. Sub haina de filosof
propovădui cuvântul lui Dumnezeu. El a întemeiat şcoala creştină din Roma, unde
a şi fost decapitat. A scris: Apologia, în care apără creştinismul atacat de împăraţi
şi elini (150 d.Cr.) şi Dialogul cu evreul Trifon. După el, creştinismul este
adevărata religie, fiindcă este religia universală şi absolută. El ne-a dat mărturie
despre Sfânta Euharistie în antichitatea păgână, oferindu-ne şi desfăşurarea Sfintei
Liturghii: Ofertoriu, Consacrarea, Cuminecarea.

Tertulian, născut la anul 160 d. Cr. în Cartagena, a primit o educaţie îngrijită,


studiind limba greacă şi dreptul, devenind avocat; încreştinându-se în 197 şi
hirotonindu-se preot, a desfăşurat o bogată activitate împotriva duşmanilor
Bisericii, ca polemist, având ca principale lucrări: "Apologeticum" şi "De
Praescriptionibus haereticonum". În Apologetica face şi greşeli, că ar crede
adevărurile revelate, chiar de ar fi şi absurde, dar în încheierea lucrării are un
superb elogiu adus martirilor: "Tribunalele voastre, zice el, adresându-se
magistraţilor romani, sunt câmpurile de bătaie unde noi luptăm pentru adevăr.
Uneori moartea urmează. Aceasta este Victoria noastră, după noi. Haideţi deci,
vrednici magistraţi, jertfiţi pe creştini; poporul va fi recunoscător pentru aceasta.
Chinuiţi, torturaţi, sfărâmaţi; nedreptatea voastră va dovedi inocenţa noastră.

60
Aceasta, pentru că Dumnezeu vă lasă să faceţi. Când mâna voastră ne seceră, noi
ne înmulţim; sângele creştin este sămânţa." În tratatul "Prescripţiuni" se opune
ereticilor din toate vremurile, dovedindu-le că Isus şi-a încredinţat învăţătura sa
apostolilor Săi şi aceştia au transmis-o Bisericilor pe care le-au fondat, deci
Tradiţia este modul instituit de Cristos în propagarea doctrinei Sale, iar Biserica -
instituţia -, organul autentic al acestei tradiţii, atâta timp cât se leagă de apostoli
printr-un lanţ neîntrerupt. Ca atare, interpretarea personală, în afara Bisericii, nu
este admisă.

Regretabil e că spre 206-208 Tertulian a aderat la montanism, erezie care la


început, prin Marcion în Roma (144 d. Cr.), respinse întreg Vechiul Testament, iar
din cel Nou reţinu numai Evanghelia Sfântului Luca şi câteva din Epistolele
Sfântului Pavel (către Romani şi Galateni), făcând o nouă Biserica eretică, iar din
anul 170 se propagă prin preotul Montan de Cibele (Frigia, Asia Mică), ce se
considera Mângâietorul, încarnarea Sfântului Spirit, promis de Isus la Cina cea de
taină. Acest preot propaga pocăinţa, adepţii lui considerându-se "iluminaţi" prin
ajun şi castitate absolută, expunându-se bucuroşi martiriului; de aceea ei se
numeau pneumatici (spirituali), în opoziţie cu creştinii comuni, pe care-i numeau
psihici. Răspândită repede şi puternic în Asia Mică, nordul Africii şi la Roma, a
fost condamnată în multe sinoade, dar a persistat în diverse forme până în secolul
al VIII-lea. Tertulian a fost condamnat şi el de Biserică pentru această erezie
numită montanism.

Sfântul Ireneu (130-202) născut în Smirna, ales în anul 177 episcop, succesor al
Sfântului Fotin, episcopul Lyonului, martirizat. A scris "Contra haeraeses",
îndeosebi împotriva gnosticilor, dând ca regulă de credinţă: adevărul religios se
găseşte în tradiţia Bisericii; autenticitatea credinţei actuale este dovedită prin faptul
că, cei ce o propovăduiesc astăzi au primit-o de la Apostoli; infailibilitatea ei
absolută este garantată prin asistenţa Sfântului Spirit. Prin această lucrare este
considerat unul din părinţii teologiei catolice. E martirizat în 202 sub Septimius
Severus.

Alţi apologeţi: Minutius Felix cu apologia sa "Octavius"; Sfântul Ciprian;


Lactantius; Origene, mândria şcolii din Alexandria, care prin operele sale a
îmbogăţit teologia creştină atât în metodele studierii Sfintei Scripturi şi comentării

61
textului sacru, cât şi prin teza că numai Biserica poate interpreta Sfânta Scriptură în
sensul autentic, predicat de Cristos şi Sfinţii Apostoli. A trăit între anii 185-255,
fiind grav torturat în timpul persecuţiei lui Decius, dar supravieţui, mai trăind încă
trei ani şi asociindu-se episcopilor Cornelius, Ciprianus, Dionysius la ajutorarea
creştinilor torturaţi. A murit în oraşul Tyr, unde este îngropat.

A. SFINŢII PĂRINŢI DIN RĂSĂRIT

Sfântul Atanasie (295-373) a ajuns patriarh al Alexandriei, în locul Sfântului


Alexandru, înaintaşul , protectorul şi tovarăşul său de luptă împotriva arianismului.
Tinereţele şi le-a petrecut în pustietatea Tebei sub conducerea Sfântului Antonie
cel Mare, a cărui viaţă a descris-o. Persecutat de arieni şi împăratul Constanţius, a
fost silit să se refugieze la Roma sub protecţia Papei, prilej cu care a făcut
cunoscută în Apus viaţa Sfântului Pahomie şi a altor călugări, astfel şi Apusenii
prinzând gustul să trăiască şi să întemeieze ordine monahale. A fost luptătorul cel
mai dârz şi înţelept - o viaţă întreagă a luptat împotriva ereziei lui Arie şi a
adepţilor acestuia, printre care şi episcopul Eusebiu de Nicomedia. Împreună cu
episcopul Hosius, reprezentantul Papei Silvestru, bătrân şi bolnav, absent la
Conciliul din Niceea (325), Sfântul Atanasiu a alcătuit Simbolul Credinţei,
aprobat aproape în unanimitate de cei 318 episcopi, sub preşedinţia de onoare a
împăratului Constantin cel Mare şi a delegaţilor papali: episcopul Hosius (Osie) şi
preoţii Vitus şi Vicentius. Tot acest conciliu adoptă hotărârea ca sărbătoarea
Paştilor să se prăznuiască în întreaga Biserică în Duminica ce va urma după luna
plină de după echinocţiul de primăvară. Primind botezul din mâinile Papei
Silvestru după unii, după alţii de la episcopul semi-arian Eusebiu de Nicomedia,
Constantin cel Mare muri în anul 337, urmându-i în scaun fiii lui, Constantin cel
Tânăr şi fratele său, Constanţius. Într-o luptă, Constantin Tânărul muri şi
Constanţius rămase singur împărat peste Roma şi Constantinopol. Sub el s-a ţinut
în 343 Conciliul de la Sardica (Sofia de azi) cu 170 de episcopi orientali şi
occidentali, care au hotărât că orice episcop depus de către coprovincialii lui are
dreptul să apeleze la Papa Romei, singurul în drept să se pronunţe definitiv; deci se
recunoştea dreptul de supremaţie canonic al Bisericii Romei. Acest sinod a apărat

62
doctrina Conciliului I de la Niceea (325) şi pe Sfântul Atanasie, pe Papa Iuliu al
Romei (337-352) şi pe episcopul Osius de Cordova, adversarii arianismului.

Murind împăratul Constanţius, semi-arian, îi urmă în 361 vărul său

IULIAN APOSTATUL care, deşi crescut creştin, dar şi în şcoli filosofice păgâne,
în Atena, considera creştinismul ca o sectă filosofică şi îşi propuse reînfiinţarea
vechiului cult păgân pe ruinele catolicismului şi arianismului. Metodele folosite au
fost viclene şi dure: acordarea de funcţii înalte celor ce apostatau de la creştinism;
excluderea din funcţiile civile şi militare a celor declaraţi creştini; introducerea în
şcoli a cultului zeilor păgâni şi al împăratului; demiterea profesorilor creştini,
mergând până la martirizarea lor; încercarea de a reconstitui Templul dărâmat din
Ierusalim, pentru a contrazice profeţia Mântuitorului că nu va rămâne piatră pe
piatră. Dar încercarea a eşuat, căci s-au produs dese cutremure şi au ieşit de pe
lângă temelii globuri de flăcări care au împiedicat pe constructori să-şi continue
lucrările începute. Într-o luptă împotriva perşilor este rănit în ficat de o săgeată,
pătrunsă prin coaste. În timp ce şi-a scos-o plină de sângele ce curgea şuvoi, strigă:
"Galileene (Isuse), tu ai învins!", apoi muri.

Sfântul Atanasie a fost silit de cinci ori să-şi părăsească postul de episcop-
patriarh, plecând în exil la Roma, ori în deşerturile Egiptului, trăind cu pustnicii
viaţa lor mizeră şi aspră, dar apărând credinţa catolică. Spre sfârşitul vieţii a văzut
decăderea arianismului. A murit în patul său, la 2 mai 373, în Alexandria.

Sfântul Vasile cel Mare (329-379) s-a născut în Capadochia (Cezareea) din
familie nobilă creştină. A făcut studii în Cezareea, Constantinopol şi Atena, având
colegi pe Sfântul Grigore din Nazianz şi pe viitorul împărat Iulian Apostatul. La 26
de ani deveni avocat şi şeful unei şcoli de retorică în Cezareea, dar la sfatul surorii
sale, Macrina, îmbrăţişă idealul vieţii călugăreşti, plecând în călătorie prin Egipt,
Mesopotamia, Siria şi studiind la faţa locului viaţa călugărilor şi anahoreţilor.
Petrecând viaţa de ascet la porţile Neocezareei, se uni în sihăstria sa cu creştinii din
împrejurimi, dornici de a împărtăşi viaţa lui călugărească. Revine în 363 pentru a
apăra Biserica de erezia lui Eunomius ce afirma că acel cuvânt "nenăscut", folosit
de eretic, nu însemna însăşi substanţa lui Dumnezeu. Împreună cu Sfântul Grigore
de Nazianz, compun "Regulile scrise şi canoanele vieţii monahale", temelia vieţii
monastice orientale, folosite mai întâi pentru călugării stabiliţi în pustiul Iris, nu
63
departe de Neocezareea Pontului. După Vasile, idealul vieţii călugăreşti nu se
găseşte nici în acele nemărginite colonii de călugări, pe care le vizitase în Egiptul
superior, nici în colibele izolate ale anahoreţilor, pe care le întâlnise în pustiu. În
primele era prea multă mişcare şi zgomot, în celelalte nu se putea practica mila şi
smerenia. De aceea, cei dornici de perfecţiune, trebuiau să se adune într-o
mănăstire de mărime mijiocie, unde egumenul să poată lua legătură cu fiecare
frate. Fiecare îşi va alege un meşteşug, dar din acele care nu tulbură liniştea vieţii
călugăreşti. Rugăciunea, ascultarea, sărăcia de bunăvoie, castitatea sunt virtuţi
călugăreşti. După participarea la discuţiile dogmatice din Constantinopol, în 360,
episcopul Eusebiu îl înduplecă să se preoţească, devenindu-i ajutor şi, la moartea
acestuia, în 370, Vasile deveni episcop al Cezareei, mitropolit al Capadochiei şi
exarh al Pontului. A fost cumpătat, modest şi un binefăcător al tuturora. Când
prefectul arian l-a ameninţat cu confiscarea averii şi cu moartea, Sfântul Vasile i-a
răspuns prefectului Modestus: "Cine n-are nimic, nu i se poate lua nimic. Exil eu
nu cunosc, fiindcă pe pământul cel întins al lui Dumnezeu pretutindeni sunt acasă.
De chinuit nu mă puteţi chinui, fiindcă n-am trup." (Era numai piele şi os de
straşnica viaţă înfrânată ce o ducea). Prefectul a răspuns: "Încă n-a vorbit nimeni
cu mine cu atâta curaj!" Ne-a lăsat şi Sfânta Liturghie, a sa, care se celebrează şi
azi în Bisericile Orientale la anumite sărbători. A murit în anul 379. Îndată după
moarte a fost cinstit ca unul din "marii dascăli ai lumii", fiind unul din teologii
Sfintei Treimi. Era un om energic, spirit practic, "a fost un roman printre greci",
adversar al arianismului. (46. Dom Charles Poulet, op. cit., p. 171). A corespondat
cu Iunius Soranus, guvernatorul Dobrogei, constatând cu mare bucurie că în nordul
Dunării (ţara noastră) creştinismul are o mare răspândire şi o puternică trăire
spirituală.

Sfântul Grigore din Nazianz (328-389), numit şi "cuvântătorul de Dumnezeu"


sau "Teologul", născut în Azianz, lângă Nazianz în Capadochia, era fiul
episcopului Grigore şi al Nonnei, care îl oferiseră lui Dumnezeu, deşi era unicul lor
copil. A studiat la Constantinopol, Cezareea şi, împreună cu Sfântul Vasile, prieten
nedespărţit, la Atena. A compus cu Sfântul Vasile "Regulile călugăreşti".
Simţindu-se slăbit, tatăl său l-a sfătuit să se hirotonească şi, fiind bine pregătit
teologic, a fost ales episcop de Sasima. După puţin timp renunţă şi plecă la
Constantinopol, unde luptă împotriva arianilor, pe care îi învinge. A fost apoi
numit şi înscăunat de împăratul Theodosie I, Arhiepiscop la Constantinopol. A fost

64
unul dintre membrii marcanţi ai Sinodului ecumenic de la Constantinopol din 381,
unde l-a combătut strălucit pe Macedoniu şi aderenţii lui. A renunţat la scaunul
arhiepiscopal prin faptul că unii episcopi orientali erau împotriva supuşeniei
depline faţă de scaunul Romei, retrăgându-se la moşia sa din Nazianz, murind în
389. A scris frumos despre Sfânta Treime, fiind totodată şi un bun poet.

Sfântul Ioan Gură de Aur (Crisostomul), născut probabil în 344 în Antiohia, fiul
lui Secundus, mort tânăr, şi al Anthusei, care, deşi văduvă la 20 de ani, nu se
recăsătoreşte şi se va dedica educaţiei fiului ei. El învăţă mai întâi la filosoful
Andraghatius, apoi la retorul Libanius, care a dorit mult să-l lase pe el conducător
al şcolii sale. În 369 se botează. Practică puţin avocatura, ceea ce nu se potrivea cu
firea lui. De aceea se retrage în pustietatea Antiohiei, unde stă 6 ani. Îmbolnăvin-
du-se, a plecat şi de aici. În acest timp, a studiat izvoarele credinţei şi îndeosebi,
Sfânta Scriptură. A fost hirotonit preot şi astfel poporul a cunoscut talentul său
oratoric. A fost foarte iubit de credincioşii săi. În anul 397 împăratul Arcadie îl
chemă la scaunul arhiepiscopal din Constantinopol, unde a avut de suferit din
cauza sincerităţii şi curajului său, condamnându-i pe vicioşi şi linguşitori în
predicile sale. Aceştia au uneltit împotrivă-i şi, în august 403, au ţinut un sinod "la
Stejar" în care-l caterisesc şi-l trimit în exil. Tuturor le-a răspuns: "Nu mă tem de
nimic, fără numai de păcat". Auzind acestea, poporul se revoltă. Împăratul este
nevoit să revoce hotărârea de a-l exila. Împăcarea nu e de lungă durată. În anul 404
este din nou izgonit din scaun şi în locul lui sunt aduşi patriarhii Ersacius şi
Atticus. Papa Inocenţiu I îi ia apărarea, dar în zadar. A fost exilat în Cucusus
(Armenia Mică). Când a plecat în exil, el i-a mângâiat pe credincioşi: "De ce să mă
tem de moarte? Viaţa mea e Cristos şi moartea mi-e dobânda. De exil? Gol am
venit în lume şi tot aşa trebuie să plec din ea! Şi dacă Cristos e cu mine, de cine să
mă tem?" Bazat pe filosofia creştină, el afirma că: "Numai acela este nefericit, cine
vrea să fie". A murit în drumul spre exil, în Comana (Pontus), la 14 septembrie
407, rostind cuvintele: "Glorie lui Dumnezeu pentru toate. Amin". A fost un mare
orator, adesea vorbind şi câte două ore neîntrerupt, ascultat de mii de oameni, între
care erau şi evrei, şi păgâni. A comentat Sfânta Scriptură magistral, iar despre
Sfânta Euharistie a scris pagini strălucite, fiind numit "doctor eucharisticus",
precum şi "patronul ceresc al oratorilor sacri". Corpul său a fost adus şi
înmormântat în Constantinopol, iar mai târziu a fost adus la Roma, în biserica
Sfântul Petru (47. Andrei Plăian, Istoria Bisericii, Blaj, 1943, p. 38). A scris:

65
Despre feciorie (omilii), Explicarea Sfîntei Scripturi, Despre Preoţie şi Sfânta
Liturghie ce-i poartă numele.

B. SFINŢII PĂRINŢI DIN APUS

Sfântul Ambrozie s-a născut în anul 340 la Treve, în Galia (azi Germania), fiul
prefectului roman de acolo. A studiat dreptul şi literatura, alegându-şi o carieră
administrativă. A ajuns guvernatorul Liguriei, cu sediul la Milano. În această
calitate a asistat la o alegere de episcop în Mediolanum (azi Milano). Erau două
partide care se certau: catolicii şi arianii. Deodată, în mijlocul mulţimii
înfierbântate, se iveşte un copil nevinovat, care aclama pe "Ambroziu episcop!" Şi
după el începu să-l aclame tot poporul, uitând cearta care-i dezbinase mai înainte în
două tabere vrăjmaşe. Cu mare greutate a renunţat la funcţia de guvernator,
primind-o pe cea de episcop. Şi fiindcă era numai catehumen, s-a botezat, preoţit şi
apoi a fost hirotonit episcop. A renunţat la bunurile lumii acesteia, vânzându-şi
bunurile şi făcând "elemosina". Ca episcop s-a distins prin înţelepciune, oratorie,
prudenţă şi curaj eroic. A combătut arianismul, care era destul de răspândit în
Italia. Când arienii voiră să răpească o biserică din Milano, el se rugă acolo zi şi
noapte cu credincioşii şi astfel ereticii nu au putut intra în ea. De asemenea, când
împăratul Theodosiu I ucise în Thessalonic 7000 de oameni nevinovaţi, el are
curajul la Paşti să-l întâmpine în uşa bisericii şi să nu-l lase să intre până nu se va
căi. Astfel şi-a recunoscut vina şi s-a pocăit. "Cu hlamida împărătească a căzut la
pământ şi, în faţa întregii mulţimi creştine, şi-a plâns păcatele; nu s-a ruşinat să se
pocăiască înaintea tuturora", scrie Sfântul Ambroziu (48. Ioan Georgescu, Istoria
Bisericii creştine universale, Ed. III, Blaj, 1931, p. 25). A murit în 397. A scris
multe lucrări, între care: asupra Virginităţii, asupra Credinţei, Despre Credinţă,
Paradisul, Cain şi Abel, Arca lui Noe, Spiritul Sfânt etc. A scris şi o Liturghie.

Sfântul Ieronim (Hieronimus), născut prin 340 în Stridion (Dalmaţia), a studiat la


Roma ştiinţele profane şi a făcut multe călătorii de studii, mai ales în Răsărit.
Câtva timp a fost secretarul Papei Damasus (366-382), de la care a obţinut
aprobarea combaterii sectelor sensualiste ce răspândeau în Roma spiritul păgân
(Hevidius nega fecioria perpetuă a Preacuratei, călugărul vagabond Iovinian
tăgăduia orice merit al abstinenţei şi vieţii monastice, egala glorie a tuturor sfinţilor
etc). A redactat o versiune autentică a Bibliei, în locul vechii Italica, schimonosită

66
de eretici, pentru care ulterior a primit aprobarea. Fiind cel mai învăţat Sfânt
Părinte, cunoscând bine limbile latină, elină, ebraică şi caldaică, a tradus Sfânta
Scriptură, după textul original, denumită versiunea Vulgata, care va fi recunoscută
de sinodul de la Trento (1545-1563) drept singura traducere autentică a Bibliei.
Retrăgându-se în Alexandria, de aici trecu în Egipt şi apoi se stabili într-o peşteră
din apropierea Bethleemului, unde trăi 34 de ani, murind în 420 lângă peştera unde
s-a născut Cristos.

Sfântul Augustin (354-430) s-a născut în Tagasta (Numedia), din tată păgân
(Patricius) şi mamă creştină, Monica. A învăţat la Madaura şi Cartagena, unde, din
cauza corupţiei moravurilor şi slăbiciunii sale, a început să ducă o viaţă
destrăbălată. Mama sa îl plânge mereu şi se roagă zi şi noapte pentru întoarcerea
lui. A cercetat adunările maniheiste ale căror învăţături îi plăceau. Ajunse apoi
profesor de retorică la Roma şi Milano, cursurile lui fiind ascultate cu sete nu
numai de studenţi, ci şi de public, câştigându-şi un mare renume. Ascultând
predicile Sfântului Ambroziu la Milano, începu să se convingă de superioritatea
doctrinei catolice, deşi morala acesteia i se părea prea severă.

Într-o zi, stând şi meditând în grădină, auzi un glas care îi spuse tainic: "Tolle,
legge! = Ia şi citeşte!". Deschizând întâmplător Sfânta Scriptură la Romani 13, 13-
14 citi: "Nu în ospeţe, în beţii, nici în desfrânări şi fapte de ruşine, ci vă îmbrăcaţi
întru Domnul nostru Isus Cristos, şi purtarea de grijă a trupului să nu o faceţi spre
pofte". Păreau scrise numai pentru el. Mai mult n-a putut citi. A meditat profund şi
a izbucnit în plâns. S-a întors definitiv. A dovedit cu pilda vieţii adevărul
cuvintelor lui: "Neliniştită este inima noastră, Doamne, până când nu se va odihni
în Tine". S-a botezat prin episcopul Ambroziu (387), şi-a vândut averea ce-o avea,
dând-o săracilor şi, împreună cu câţiva prieteni, s-a retras la Tagasta, înfiinţând un
ordin călugăresc în care se practica mortificarea şi studiul. A ajuns să fie cunoscut
prin activitatea sa. A fost în Hiponia, trimis de episcopul Valerie, care-l hirotoni
preot. După moartea lui Valerie ajunge episcop în Hiponia, distingându-se printr-o
înţeleaptă muncă pastorală, prezidând mai multe sinoade împotriva pelagienilor
(aceştia negau transmiterea păcatului strămoşesc asupra urmaşilor lui Adam şi ai
Evei, inutilitatea botezului şi a graţiei sfinţitoare). Practicarea botezului la copiii
mici, atunci, era un argument al Tradiţiei. Ca "doctor gratiae" a demonstrat că,
după cum în ordinea firească, ajutorul divin acoperă şi pătrunde pe om în acţiunea,

67
viaţa şi fiinţa sa, tot aşa în ordinea supranaturală, harul acoperă şi pătrunde întreaga
sa activitate de mântuire; graţia e necesară spre a crede, a practica binele, a
persevera în bine; ea este chiar la originea faptelor noastre supranaturale, fiind şi
încoronarea lor din urmă. Cu toate acestea, voinţa omului este liberă, nu este
anihilată, omul putând alege din iubire pentru Dumnezeu, iubire manifestată prin
graţie. A scris foarte multe lucrări teologice. În "De civitate Dei'' combate
afirmaţiile potrivit cărora cultul păgân s-a desfiinţat datorită dispariţiei imperiului,
descriind apoi împărăţia lumească - trecătoare - şi cea cerească - veşnică. În
"Confesiuni" ne arată rătăcirile lui şi convertirea la Dumnezeu. Moare în 430, cu
ocazia intrării vandalilor în oraşul de reşedinţă.

Sfântul Leon cel Mare (Leo Magnus 440-461, Papă al Romei) a rămas însemnat
pentru curajul cu care a luptat şi înfruntat pe ereticii monofiziţi în sinodul
ecumenic de la Calcedon (451) şi pentru succesul său politic, oprind pe regele
Attila al hunilor şi silindu-l să se retragă din faţa Romei; mai târziu, pe Geiserich,
regele vandalilor, care a invadat Roma, îl va convinge să cruţe viaţa oamenilor, să
nu nimicească Roma şi, odată cu ea, civilizaţia omenirii. S-a opus şi lui Theodosie
II care părtinea pe Eutichie. A scris o scrisoare dogmatică despre o singură
persoană şi două naturi în Isus Cristos, dogmă de credinţă.

Sfântul Grigore cel Mare (Gregorius Magnus) a fost Papă al Romei, cunoscut
pentru zelul său de a începe convertirea la creştinism a noilor popoare barbare.
Civilizaţia popoarelor europene îi datorează recunoştinţă. A adunat cântările
bisericeşti, punându-le pe note, constituind cântul "Gregorian", în uz şi astăzi în
Biserica Apuseană. E autorul renumitei "Regule pastorale". Blând, modest şi
statornic, a murit în anul 604. Este ultimul Sfânt Părinte în Apus.

12. ASCETISMUL ÎN BISERICĂ

Creştinii din primele veacuri trăiau o viaţă virtuoasă, o credinţă vie, punând în
practică credinţa lor, fiind blânzi, evlavioşi, cu dragoste unul faţă de celălalt,
întrecându-se în a face binele şi ferindu-se să facă răul. Mulţi creştini deprindeau în
mare măsură virtuţile creştine: fecioria, postul, rugăciunile, iar bunurile lumeşti le
considerau numai mijloace de trai. Aceşti creştini, atâta vreme cât trăiau în
societate cu oamenii, se numeau asceţi, fiind stimaţi, iar în biserică, locul lor era
68
îndată după cler. Prin aceste virtuţi practicate, ei atrăgeau admiraţia păgânilor,
încât Sfântul Ignaţiu spunea că au transformat societatea păgână într-o comunitate
a dragostei. Creştinismul, nu numai că a creat aşezăminte de binefacere (spitale,
aşezăminte pentru bătrâni, văduve, copii părăsiţi), ci, înainte de toate, a descoperit
virtuţi necunoscute lumii antice. Astfel de virtuţi: resemnarea în faţa loviturilor
sorţii, în timp ce mulţi păgâni, plictisiţi, sătui de viaţă ("taedium vitae"), se
sinucideau. Creştinii considerau viaţa ca o datorie, iar sinuciderea ca o laşitate
(apostazia - cel mai mare păcat). Păgânii nu cunoşteau virtuţile creştine în sens
nou. De exemplu, umilinţa pentru ei era provenienţa dintr-o familie săracă, umilă,
şi nu virtutea împotriva trufiei. Sclavul şi femeia nu erau persoane după dreptul
roman, de aceea stăpânul dispunea de ei după bunul plac; la fel de copii. Dar
creştinismul a eliberat femeia de două ori: o dată de sub jugul păcatului, a doua
oară de sub jugul bărbatului. Cultul Sfintei Fecioare Maria a contribuit mult la
dezrobirea femeii. Lupta pentru desfiinţarea sclaviei, dusă de Biserică, a fost grea,
căci societatea antică se baza pe sclavie. Sute de mii şi milioane de oameni
munceau ca sclavi pentru câteva zeci de mii de oameni liberi. Peste 400 de sinoade
ale Bisericii au luat hotărâri condamnând sclavia, dar rezultatele au fost parţiale. Se
foloseau feţele bisericeşti de evenimente familiale (nuntă, botez, înmormântare
etc.) pentru a ruga - de la caz la caz - pe stăpânii de sclavi să acorde libertate
supuşilor lor. Aşa a eliberat Hermes 1250 de sclavi, iar Chromotius 1400 de sclavi.

Împotriva acestei vieţi decadente, asceţii au luptat cu pilda vieţii lor. Mulţi dintre
asceţi îşi vindeau bunurile şi bogăţiile, preţul lor dându-l săracilor, iar ei luau calea
pustiului şi trăiau singuratici în sărăcie şi curăţie sfântă, mortificându-se şi ducând
lipsuri, suferind asprimea anotimpurilor. Aşa a luat naştere monahismul.

Monahismul în Răsărit s-a născut mai ales pe timpul persecuţiei lui Decius, când
mulţi creştini s-au refugiat în pustiul Thebei Egiptului, ducând o viaţă de post,
rugăciune şi lucrări sfinte. Aceştia sunt pustnicii sau anahoreţii. Unul dintre
aceştia, Sfântul Paul de Theba Egiptului, întâlnindu-se cu alt pustnic, Sfântul
Antonie, l-a întrebat dacă oamenii zidesc şi acum case trainice ca şi cum n-ar muri
niciodată. Sfântul Antonie, din familie bogată, şi-a vândut toată averea, a dat-o
săracilor şi, retrăgându-se în pustie, a mâncat numai pâine şi a băut apă. Sfântul
Atanasie din Alexandria ne-a descris viaţa Sfântului Antonie, fiindu-i învăţăcel.
Deşi erau mulţi, asceţii trăiau singuratici.

69
Sfântul Pahomie este fondatorul şi organizatorul vieţii monahale (cenobite). Din
părinţi păgâni, s-a convertit, botezat şi, retrăgându-se în pustiu, a trăit câtva timp
singuratic, apoi s-a dus în Tabienna Nilului, unde a întemeiat cea dintâi
mănăstire, la anul 320 d. Cr. Învăţăceii lui erau obligaţi să trăiască în comun, să
urmeze aceleaşi reguli şi să asculte de un şef comun. Aceste principii au stat la
baza regulilor monahale de mai târziu. Fiecare călugăr îşi avea chilia sa, iar în
comun aveau biserica, sufrageria, bucătăria şi infirmeria. Se aflau în acel timp
câteva mănăstiri în pustiu supuse toate unui conducător numit "abba" (în limba
siriacă = părinte) şi fiecare mănăstire avea un stareţ (superior). Viaţa în mănăstire
era foarte aspră, programul ei fiind alcătuit din rugăciuni de mai multe ori pe zi,
chiar şi la 12 noaptea, din munca manuală (împletituri de coşuri, rogojini ş.a.) şi
cea din agricultură, renunţări şi meditaţii. Ascultarea, sărăcia, curăţia, sunt voturile
monahale. Cu toată asprimea vieţii şi severitatea regimului, numărul cenobiţilor
Sfântului Pahomie s-a înmulţit, încât la moartea sa erau între 3000 şi 7000 cenobiţi,
iar în prima jumătate a veacului al V-lea erau peste 50.000.

În Palestina încă erau călugări în sistem de colonii (lavre) de asceţi, care trăiau
singuratici, fiind însă supuşi unui şef comun, care îi aduna spre a face împreună
anumite exerciţii de pietate. Aceasta este puntea de tranziţie între singuratici şi
cenobiţi. O astfel de mănăstire a condus Sfântul Ieronim timp de 30 de ani în
Bethleem.

Din Egipt, monahismul a trecut în Asia Mică, unde l-a organizat Sfântul Vasile cel
Mare, care n-a găsit ca idealul vieţii călugăreşti să fie în acele nemărginite colonii
de călugări din Egiptul Superior, nici în colibele izolate ale anahoreţilor, pe care le
întâlnim în pustii, căci în primele era prea multă mişcare şi zgomot, iar în celelalte
nu se practica mila şi smerenia. De aceea, el cerea mănăstire comună mijlocie,
condusă de un călugăr egumen, care să fie în legătură neîntreruptă cu fiecare frate,
aceştia alegându-şi un meşteşug, din acelea care nu tulbură liniştea vieţii
mănăstireşti, lucrul manual fiind întrerupt de rugăciuni, atâtea câte vor ajunge să
nu cauzeze pierderea spiritului interior al călugărilor. Silenţiumul nu va fi impus
într-un mod absolut, dar nu se va grăi fără trebuinţă; se vor gândi înainte de a
începe vorba şi îşi vor stăpâni până şi modulaţia vocii, care nu va fi nici prea
înceată, nici prea ascuţită. Îmbrăţişând viaţa călugărească, nu se vor lepăda de
lucrurile lor, dar de acum încolo le vor socoti închinate lui Dumnezeu şi nu le vor

70
întrebuinţa decât în fapte bune, îndeplinite prin mâinile proprii sau prin mandatari
aleşi cu grijă. Sunt reguli conforme cu firea şi puterile omului, mai blânde, cu
dragoste pentru frate, care-l duc spre Dumnezeu. De aceea a crescut repede
numărul mănăstirilor baziliene.

Monahismul în Apus a venit din Răsărit, graţie Sfântului Atanasie din Alexandria,
care, exilat a doua oară, merge la Roma, însoţit de călugări egipteni. Sfântul
Ambrozie şi Sfântul Ieronim îmbrăţişează monahismul în Apus. Şi aici erau asceţi
singuratici, chiar în clasele de sus. Cea dintâi mănăstire a fost înfîinţată de Sfântul
Martin (360) în Liguge, lângă Poitiers, alţii la Marmontier, iar nobilul roman
Honoratus a fondat pe malurile Provensei, în insula Lerins, o mănăstire care
deveni o renumită şcoală de teologie şi filosofie creştină. Curând, Sfântul Ioan
Cassianu înfiinţa în 415 mănăstirea "Sfântul Victor" la Marsilia. Între 419-439,
în două lucrări ale sale, "De institutis cenobiorum et de octo principale vitiorum
remediis" şi "Conlationes", în 24 de cărţi, a expus regulile disciplinei exterioare şi
interioare a mănăstirilor şi vieţii călugărilor, după exemplele văzute în călătoriile
sale. Prin aceasta a devenit "Legislator al vieţii monastice". Ca atare, aceste
mănăstiri se conduceau nu după reguli proprii, ci după regulile mănăstirilor din
Răsărit. Sfântul Augustin a introdus monahismul în Africa, înfiinţând o mănăstire
la Hipponia, pe care a condus-o el însuşi. Devenind episcop, el i-a adunat pe toţi
preoţii şi diaconii cetăţii la curtea sa, trăind o viaţă comună monastică. După el s-a
dezvoltat într-un mod încurajator şi monahismul în Africa. Părintele
monahismului în Apus este însă Sfântul Benedict. Născut din părinţi nobili, a
studiat la Roma, unde se îngrozi de stricăciunea moravurilor de acolo şi se retrase
într-o peşteră (lângă Subiaco). Aici stătu trei ani. Venind şi alţi călugări lângă el,
Sfântul Benedict întemeiază 12 mănăstiri. Cea mai însemnată a fost cea fondată în
519 la Monte Cassino (lângă Napoli), care este şi astăzi mama mănăstirilor
benedictine. Aici a întocmit regulile vieţii monahale, care treptat au fost adoptate
în tot Apusul, fiind în uz aproape singurele până în secolul al XIII-lea. La baza lor,
Sfântul Benedict a pus regulile Sfântului Pahomie şi ale Sfântului Vasile cel Mare,
adaptându-le împrejurărilor vieţii apusene. Şeful mănăstirii este abatele, ales de
întreaga comunitate. El îşi alege ajutor pe prior sau prepozit. În conducere este
ajutat de decani, care conduc viaţa sufletească a câte zece călugări. La baza vieţii
monastice este fecioria, sărăcia şi ascultarea. Călugărul este obligat să stea în
aceeaşi mănăstire. Cei mai mulţi dintre călugări sunt fraţi. Primirea în ordin este

71
foarte strictă. Candidatul este supus mai multor probe, încercări de a se constata
seriozitatea şi sinceritatea lui. Deviza lor este "Ora et labora = Roagă-te şi
munceşte!". În reguli sunt stabilite amănunţit toate datoriile lor, rugăciunile,
timpul, lectura, lucrul manual. Masa este mai bogată decât a călugărilor din
Răsărit, atât cantitativ cât şi calitativ, mai ales pentru bolnavi şi cei ce lucrează
greu. Sfântul Benedict a murit în anul 543. Sora sa, Scholastica, a înfiinţat un
ordin călugăresc pentru femei, după regulile benedictinilor. Ordinul benedictinilor
a câştigat o mare importanţă prin intrarea în mănăstire a lui Casiodorus, fost
ministru al regelui Teodoric cel Mare, şi a altor intelectuali de seamă. Aceştia au
transformat mănăstirea benedictină Vivarium din Scylacium (Brutium, Italia de
Sud) într-un lăcaş de arte şi ştiinţe, salvând o mulţime de comori culturale ale
antichităţii prin osârdia vrednicilor ei călugări. Scriitorul protestant Grigorovius
scria: "Benedict n-a lăsat pe călugării săi să piardă timpul în meditaţii sterile, ci
trebuiau să muncească atât cu mâna cât şi cu capul, şi benedictinii au ajuns meşteri
ai ţărilor apusene: în agricultură, lucru de mână şi ştiinţe". Importanţa ordinului
benedictin se vede şi din rapida lui răspândire. A ajuns şi în Anglia. Din el au ieşit:
40 de papi, 200 de cardinali, 5000 de sfinţi şi 20.000 de scriitori şi oameni învăţaţi.
Importanţa ordinelor călugăreşti în viaţa Bisericii şi a naţiunilor este inestimabilă:
culturală, morală, ştiinţifică, literară, artistică, multe descoperiri datorându-li-se lor
(Mendel - ereditatea; Kepler, Copernic - astronomi; Dante - scriitor ş.a.) La noi,
cele ortodoxe în Bucovina, Moldova, Muntenia, cele unite la Blaj, Bixad, Nicula,
Moisei, Strâmbu etc., au fost focare de cultură.

13. CREŞTINAREA POPOARELOR EUROPENE

Una dintre cele mai importante opere ale Bisericii Evului Mediu a fost şi
încreştinarea popoarelor barbare, adică cele ce nu aparţineau Imperiului Roman.

Graţie naufragierii a doi fenicieni creştini pe coasta Eritreii, aceştia devin


preceptorii regelui Ezana. Evanghelia pătrunde astfel în Abisinia, iar în anul
350, patriarhul Alexandriei Egiptului a numit primul episcop abisinian. Întâiul
episcop al Alexandriei a fost Sfântul Marcu, discipolul Sfântului Petru, de aceea
Alexandria asculta respectuos de Roma. Numai episcopul Teofil (+412) l-a acuzat
pe nedrept pe Sfântul Ioan Crisostomul că i-ar susţine pe origenişti. Sfântul Ciril

72
condamnă primul pe Nestorie la Conciliul ecumenic din Efes (431), proclamând pe
Sfânta Maria "Theotokos" (Mama lui Dumnezeu).

În veacul al V-lea, creştinismul se răspândi în tot Apusul. Încă în veacul al III-lea,


Tertulian vorbea că regiunile Marii Britanii "inaccesibile romanilor, au fost
accesibile lui Cristos", Evanghelia Sa pătrunzând mai întâi în Scoţia. La începutul
veacului al V-lea se converti Irlanda, Papa Celestin trimiţând în anul 431 primul
episcop, Palladius, urmat de Patricius (Patrick), mort în 461, când Irlanda era
deja acoperită de biserici, mănăstiri şi de un cler numeros. În veacul al Vl-lea,
Irlanda va fi o adevărată insulă a sfinţilor, deşi o parte din popor a rămas încă
păgân, grupat în clanuri, aducând cult elementelor naturii şi făcând sacrificii
umane. Sfântul Patrick converti pe rege şi pe şefii clanurilor, învingând influenţa
magilor profeţi, druizii, şi organizând Biserica în mod specific, particular.
Principalele centre ale vieţii sociale erau mănăstirile, unii din abaţi fiind episcopi
(episcopat claustral), căci ţara era lipsită de cetăţi, era un mediu pastoral şi rural.
Mănăstirile celte aveau şcoli în care credincioşii erau iniţiaţi în cunoaşterea Sfintei
Scripturi; în plus, cultura latină era dezvoltată prin gramatică şi retorică, geometrie
şi matematică, cultivate de călugări. Celţii şi-au adus astfel contribuţia la păstrarea
şi transmiterea culturii latine şi a celei orientale creştine, folosită până la invazia
musulmanilor.

Apusul invadat de popoare barbare. Gallia a cunoscut încă din veacul al III-lea
invazia Alemanilor, deşi împăraţii s-au înţeles să rămână în Romania, la nordul
frontierelor Imperiului, ceea ce nu s-a respectat. Aşezarea Hunilor în primii ani ai
veacului al V-lea în nordul Panoniei (Ungaria de azi), străpungerea Galliei de
Suevi şi Vandali în 406, înainte de a trece în Spania, pătrunderea Goţilor cu
Alaric în Italia, căderea Romei în 410, au fost preludiul căderii Imperiului roman
de Apus. În anul 413, Vizigoţii s-au aşezat în Narbonia ca "federali", dar nu şi-au
respectat obligaţiile şi s-au extins asupra Aquitaniei, pe urmă de la Loire până la
Gibraltar. În 436, patricianul Aetius instala Burgunzii în Savoia, însă aceştia,
profitând de slăbirea Imperiului, deveniră stăpâni peste toate cetăţile dintre Vosgi
şi Provence. Bretonii Marii Britanii, asaltaţi de Saxoni la Est şi de piraţii veniţi din
Irlanda la Vest, se aşezară în Armorica. În Africa de Nord, după ce au traversat
întreaga Spanie, Vandalii au cucerit întreaga provincie romană, aşezându-şi
capitala în Hipponia, în ceasul în care Sfântul Augustin îşi dădea ultima suflare

73
(430). Africa devine un regat barbar până peste un veac, când trupele bizantine ale
lui Iustinian (533) o eliberează. Vandalii deveniră arieni şi, prin regele Hunneric
(+495), au persecutat violent pe catolici, iar Thrasamund - urmaşul său - exilă 120
de episcopi africani, adversari ai pelagianismului, în Sardinia. Hunii, învinşi în
Gallia de coaliţia legiunilor romane (generalul Aetius, la Câmpiile Catalaunice,
în anul 451), coboară în Italia, ajungând sub zidurile Romei, în care nu intră
datorită rugăciunii Sfântului Părinte Leon cel Mare (452), apoi se reîntorc în
Panonia. Amintim că hunii intenţionau să atace Parisul, însă Sfânta Genoveva s-a
rugat lui Dumnezeu să apere oraşul, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar, peste trei ani (în
455), Papa Leon este martorul intrării în Roma a lui Geiserich cu vandalii săi. L-a
rugat să cruţe viaţa locuitorilor şi monumentele, ceea ce hanul a acceptat. În sfârşit,
în anul 476, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus,
este detronat de Odoacru, regele goţilor Heruli, care devine stăpânul întregii Italii
ca rege. Dependenţa de Imperiul bizantin este numai nominală. Contra
invadatorilor, singură Biserica se ridică şi apără locuitorii şi oraşele, putera
imperială neexistând decât cu numele.

Biserica avu faţă de aceşti barbari, majoritatea de viţă germanică, mulţi dintre ei
creştini arieni, nu catolici, o atitudine binevoitoare, de a-i readuce la credinţa
ortodoxă, romană. Am văzut că goţii, cu episcopul lor Ulfila, au câştigat prin el
traducerea Bibliei în gotică, scrierea gotică şi chiar Liturghia de rit bizantin tradusă
în gotică (49. Dom Guy-Marie Oury, Histoire de l'Eglise, Solesmes, 1978, p. 87).
Deşi aceşti germanici arieni se opuneau conştient romanilor catolici, treptat a
pătruns câte puţin mentalitatea creştină, respectul pentru sărmani, pentru învinşi!
Faţă de invadatori, episcopii catolici erau şefii naturali ai credincioşilor lor,
"paznicii cetăţii". Nici barbarii nu erau toţi cruzi, îndeosebi Goţii, ale căror legi şi
atitudini erau mult mai blânde decât ale magistraţilor imperiali, ceea ce făcea
populaţia băştinaşă romană să-şi dorească stăpânirea lor, în loc de a romanilor. La
fel erau Burgunzii, care se convertiră la catolicism. În Italia goţii respectau
catolicismul. Numai în Africa creştinii, socotiţi opozanţii statului, erau crunt
persecutaţi de vandali, căci se opuneau să jure credintă regelui vandal (484), fiind
declaraţi criminali de lez-majestate şi exilaţi cu miile în Sahara şi Corsica.

Căsătoria lui Clovis cu Clotilda, prinţesă burgundă catolică, şi botezarea fiului


lor catolic, în 497, îl determină să se boteze catolic, împreună cu 3000 de luptători

74
contra Alemanilor, ceea ce duse la încreştinarea tuturor Francilor în 507, până
atunci păgâni, alungând pe Vizigoţi dincolo de Pirinei. Astfel, Francia deveni
"Fiica mai bătrână a Bisericii", printre regatele barbare din Romania. În Spania,
Suevii trec la catolicism, dar Vizigoţii, prin regele lor Leovigild, mai rămân arieni
puţin timp. În Italia, Ostrogoţii sunt bătuţi de generalul bizantin Narses (552), iar
Lombarzii veniţi în Italia în 468, având capitala la Pavia, se încreştinează treptat
catolici.

Dacă Sfântul Patrick (372-466) a definitivat încreştinarea Irlandei, Sfântul


Colomban înfiinţă în Scoţia mănăstirea celebră Iona (563), centrul creştinismului
de aici. Cei din centrul şi sudul Angliei au îmbrăţişat creştinismul în primele trei
veacuri, dar Bretonii abia în cursul invaziei barbare şi în retragerea lor în Gallia.
Anglo-saxonii, care au luat locul Bretonilor, au fondat şapte state. Convertirea lor
se datorează Sfântului Papa Grigore cel Mare, care le-a trimis pe Sfântul
Augustin, benedictin (540-604), ce fondă biserica de Canterburry (azi primaţia
Angliei) şi contribui la înflorirea statului britanic. Din mijlocul anglo-saxonilor
încreştinaţi s-a ridicat savantul creştin, venerabilul Beda (+730). Evanghelizarea
Angliei s-a terminat în veacul al VII-lea, graţie celţilor şi latinilor din Roma,
conduşi în ultimele acţiuni de evanghelizare de Sfântul Wilifrid (634-709).

Călugărul anglo-saxon Willibrord, însoţit de alţii, trecu în Germania, unde


converti mulţi frizoni, înfiinţând un scaun episcopal la Utrecht, pus sub jurisdicţia
Romei (739). Ucenicul lui Willibrord, călugărul Winfrid - cu numele latinizat de
Papa Grigore cel Mare în Bonifaciu - timp de 30 de ani lucrează misionar în
Hessa, Turingia şi Bavaria, el însuşi sosit din Anglia, însoţit de alţi călugări, aflat
în corespondenţă continuă cu Papa şi de trei ori în vizită la Roma, fondând centrul
apostolatului său în mănăstirea Fulda (Germania). El organiză Biserica
Germaniei prin unirea câtorva episcopate, însă muri ucis de păgâni în Frizia (Ţările
de Jos) la 5 iunie 754. După el, în 777, Carol cel Mare organiză episcopate şi abaţii
noi. Deşi germanii păgâni au mai opus rezistenţă încreştinării, fiindcă îi urau pe
romani şi aveau concepţia cultului pentru bărbăţie şi curaj, iar răzbunarea ca o
datorie - considerând, astfel, că apostolii care au suferit şi iertat ca şi Cristos au fost
laşi, lăsând pe Mântuitorul în mâinile fariseilor şi cărturarilor poporului - , totuşi, şi
saxonii cei mai refractari s-au încreştinat prin Sfântul Liadurin şi Sfântul Sturm,
discipoli imediaţi ai Sfântului Bonifaciu. Carol cel Mare definitivă, prin forţă,

75
încreştinarea saxonilor (782). Cucerirea Saxoniei deschise drumul spre nord pentru
încreştinarea danezilor prin Sfântul Ansgar (826), de unde trecu în Suedia şi
stabili ca episcop pe Gauzbert; răzvrătirile anticreştine sunt potolite, iar în 948 se
înfiinţează episcopiile Scleswig, Ripen şi Aarhus, protejate de prinţii scandinavi
din secolul al X-lea.

Aşa a pătruns creştinismul în Danemarca şi Suedia, prin Sfântul Ansgar (+864)


şi Sfântul Canut (+1035). În Norvegia şi Islanda prin regele Hatlen, în secolul al
X-lea. În timp ce Ierusalimul, leagănul creştinismului, căzu sub musulmani,
Occidentul şi Nordul Europei deveni în întregime creştin catolic, datorită
episcopilor, călugărilor şi preoţilor săi, răspândiţi în parohii rurale în cele mai
multe ţări, păstrând astfel patrimoniul civilizaţiei creştine şi al culturii antice.
Bizanţul a rămas capitala intelectuală a lumii creştine, iar Roma - capitala ei
spirituală -, însă Basileul (împăratul bizantin) nu era decât regele ţărilor balcanice,
sudului Italiei şi Asiei Mici. Prin politica lor iconoclastă, împăraţii bizantini au
constrâns Papii să se îndrepte spre regii franci, care, după Victoria de la Poitiers
(732) asupra musulmanilor, apărură cei mai siguri garanţi ai ordinei creştine.

Popoarele slave s-au încreştinat, o parte, în ritul latin: croaţii (680) sub principele
Porga; slovenii în secolul al IX-lea prin Keitmar; sârbii sub împăratul Heraclius
(640-644), dar în 827, scuturând jugul bizantin, se lepădară de creştinism, spre a-l
primi din nou în 868 sub împăratul Vasile Macedoneanul.

Boemii s-au încreştinat prin Sfinţii Ciril şi Metodie şi prin Sfântul Adalbert,
episcop de Praga (997). Cehii şi slovacii au fost încreştinaţi tot prin sfinţii greci
Ciril şi Metodie (+868, respectiv +885), care le-au introdus Liturghia în limba
vetero-slavă, tradusă din greacă şi latină, şi alfabetul slavon. De la ei, creştinismul
a trecut la poloni, pe timpul regelui Mecislav, dar mai ales prin Boleslav (secolul al
X-lea) în forma romană şi, mai sigur, sub regele Cazimir (1040-1058), având ca
apostol pe Sfântul Adalbert, venit din Boemia. Cultul Sfintei Fecioare era foarte
dezvoltat la ei. Opoziţia slavilor din Boemia faţă de episcopii misionari germani a
fost înfrântă prin sosirea Sfinţilor Ciril şi Metodie, ceruţi de principele Rotislav,
care le-au predicat şi le-au făcut slujbe în limba slavonă, aprobată de Papa Adrian
II în vizita lor la Roma din anul 868, când au depus cărţile slave pe altarul Sfintei
Maria Majore şi au făcut să se celebreze liturghia în limba slavonă în câteva

76
bazilici romane. Sf. Metodiu a fost consacrat episcop al Panoniei şi legat al
Sfântului Scaun pe lângă naţiunile slave. El restabili în profitul său vechea dieceză
de Sirmium, ce îngloba cele două Panonii, Moesia Superioară şi o parte din Dacia
Superioară. Sfântul Ciril muri la Roma, în februarie 869, iar Metodie, reîntors, găsi
Moravia ocupată de germani, ducele Rotislav fiind predat de nepotul său,
Sviatopulk, lui Ludovic Germanicul. În 870, episcopii de Salzburg, Pasau şi
Frensing ţinură un conciliu bavarez în faţa căruia aduc pe Sfântul Metodie şi-l
ameninţă 2 ani aspru. Papa Ioan al VIII-lea, în 872, îi obţine libertatea, permiţându-
i să predice în limba slavă, dar Liturghia în latină, la ordinul Ducelui Sviatopulk. În
880, Sfântul Metodiu pleacă la Roma, unde Papa îi permite liturghia în limba
slavă, dar citirea Evangheliei să o facă şi în limba latină. Papa Ioan al VIII-lea
blamă pe Ducele german Wiching, în martie 881, pentru interzicerea slavei.
Sfântul Metodiu traduce o mare parte din Biblie în slavă, murind în 885. Urmaşul
său, Gorast, pârât de Wiching, sosit la Roma, către Papa Ştefan al V-lea, obţinu
prin "communitorium" în 885 să fie abolită liturghia în limba slavonă, iar discipolii
Sfântului Metodie alungaţi în Bulgaria, unde Ţarul Boris - apoi şi principele
Vladimir de Kiev - introduse slavona în Biserică, Roma pierzând în folosul
Bizanţului popoarele slave. Încă în 957, ţarina Olga a Kievului veni la
Constantinopol şi îmbrăţişă creştinismul, iar în 988, marele prinţ al Kievului,
Vladimir, se boteză la Cherson (Crimeea); în 989 se căsători cu o prinţesă
bizantină, impunând la Kiev creştinismul poporului rus; astfel pătrunse în Rusia
civilizaţia bizantină, iar Iaroslav (1015-1054) făcu din Kiev un centru cultural
puternic.

Bulgarii s-au încreştinat prin Boris, în 869 d. Cr., mulţi cu forţa. Ruşii, sârbii şi
bulgarii au ajuns de timpuriu sub jurisdicţia canonică a patriarhului
Constantinopolului, iar restul slavilor sub cea a Papei de la Roma.

Ungurii se încreştinează datorită principesei Şarolta, catolică, soţia ducelui Geza,


care a fost botezat împreună cu 5000 de luptători de către Sfântul Adalbert, episcop
de Praga (Sfântul Gerard=Szent Gelert). Creştinismul catolic se consolidează sub
fiul său, Sfântul Ştefan (969-1038), care fondă multe biserici şi mănăstiri.

14. MAHOMEDANISMUL

77
În timp ce Biserica a convertit şi civilizat popoarele barbare devenite creştine,
apăru islamismul, învăţătura religioasă contrară iubirii şi iertării creştine, care se
răspândi repede în Răsărit, datorită adepţilor ei fanatici, convinşi de necesitatea
războiului sfânt împotriva creştinilor. Din Asia trecu în Africa şi de acolo ameninţă
toată Europa. Numai datorită învingerii musulmanilor de către franci la Poitiers, în
732, a fost salvată Biserica şi civilizaţia Apuseană. Autorul acestei religii este
Mahomed, născut la Mecca, spre anul 571, care în urma unei viziuni avută la 40
de ani se retrage pe un munte în apropierea oraşului, pentru a se ruga; apoi se
lansează într-o mare misiune de predicare (între anii 610-632), convertind arabii
politeişti la credinţa lui Avraam. Căsătorit cu văduva unui bogat negustor, Kadija,
plecă în multe călătorii şi intră în relaţii cu creştini şi evrei; din discuţiile cu
aceştia, fondă noua religie: islamul. O dată pe an, fiecare arab venea obligatoriu la
Mecca, unde îşi aveau sanctuarul (KAABA), în care erau 300 de idoli şi un izvor,
despre care preoţii lor ziceau că e acela pe care îngerul Gavril l-ar fi arătat Agarei,
când Ismail leşinase de sete, şi o piatră albă, ce s-a înnegrit de sărutările
credincioşilor păcătoşi. Originar din tribul Koreisiţilor, după tată arab, după mamă
evreu, Mahomed deveni monoteist. "Nu este dumnezeire afară de Allah
(Dumnezeu), şi Mahomed e profetul lui", spunea el. Având acea viziune la 40 de
ani, în care arhanghelul Gavril i-ar fi dat misiunea de a predica, Mahomed trecu la
predicarea noii lui religii, însă nu toţi arabii se convertiră, cei din tribul Koreisiţilor
i-au cerut semne şi minuni ca dovezi ale misiunii lui sfinte, divine, dar el n-a putut
să facă nimic. De accea a fost silit să fugă dinaintea lor de la Mecca la Medina. De
la această fugă - "hegira" - întâmplată în anul 622, socoteau mahomedanii timpul,
calendarul. (În Turcia, gaziul Kemal Atatürk a introdus abia în 1920 calendarul
gregorian). Cât a stat în Medina, Mahomed a predicat şi aţâţat poporul împotriva
necredincioşilor. Cu putere armată, cuceri în 630 Mecca şi întreaga Arabie. După
doi ani, religia lui a fost strânsă în "Coran" (Cartea). Moare în 632 la Medina,
învăţătura lui fiind impusă tuturor arabilor, realizându-se astfel unitatea arabă
naţională. Noua religie poartă numele de islam şi înseamnă supunere lui Allah şi
speranţa păcii în paradis. Islam = "să te laşi în voia lui Dumnezeu". Credincioşii se
numesc "musulmani" (moslimi). În cele 114 capitole ale Coranului, considerat
copia unică a textului cules de ucenicii lui Mahomed, la doi ani de la moartea lui,
se cuprind învăţăturile descoperite lui de către arhanghelul Gavril. Este o carte
religioasă, în felul Legii evreieşti, conţinând normele vieţii sociale islamice.
Coranul este completat prin hadith, tradiţie, culegerea tuturor faptelor şi
78
gesturilor Profetului şi deciziile practice luate de Mahomed. Învăţătura nu are
nimic original, ci este luată după legea mozaică şi legea creştină, un monoteism
rigid din care este respins fundamentul creştinismului: învăţătura Întrupării,
Răscumpărarea şi Sfânta Treime. Coranul prescrie rugăciunea care precede
purificarea rituală, pomana (mila) legală (contribuţie după intenţia săracilor,
răscumpărarea sclavilor, războiul sfânt şi pelerinii), ajunul timp de o lună a
Ramadan-ului şi pelerinajul la Mecca, obligatoriu pentru fiecare musulman, o dată
în viaţă putându-se efectua şi prin înlocuitor. Atitudinea comunităţii musulmane
(oumma) faţă de celelalte religii este simplă: păgânii au de ales între convertirea la
Islam sau moarte. În ceea ce priveşte evreii şi creştinii, ei beneficiază de un statut
de privilegiaţi, condiţii uneori precare care se pot schimba în caz extrem în
servitute. În orice timp ispita de a-şi lepăda credinţa pentru a îmbrătişa Islamul va
fi mare, şi lepădarea este fără întoarcere, căci apostazia se pedepseşte cu moartea.
Protejatul nu posedă decât bucuria posedării bunurilor pe care le-a avut înainte,
restul vor fi ale comunităţii musulmane. Protejatul (creştin sau evreu) e obligat la
plata unui impozit funciar, tribut, fără dreptul de a purta arme, de a călări şi
obligaţia de a considera orice musulman superiorul său. Cine se pune în afara legii
- a lupta cu musulmanii, a se căsători cu o musulmană, a comite o faptă cu ea, ori
încearcă să abată un musulman de la religia lui (orice prozelitism este interzis) -
este pedepsit exemplar.

Mahomed a predicat şi lansat fatalismul, "kismet" - predestinaţia la rai ori iad, fără
a putea face noi ceva în faţa lui Allah. Raiul (fericirea vieţii viitoare) este înfăţişat
material cu munţi de pilaf şi râuri de lapte şi miere. Teologii musulmani de mai
târziu au introdus şi vederea beatifică a lui Allah pentru cei ce ajung în rai. Morala
musulmană prescrie spălări dese, de cinci ori pe zi, post şi rugăciune, opreşte
băutura vinului, dar permite poligamia. Fiecare credincios "moslim" poate avea
patru femei. Mahomed a avut nouă legitime şi multe concubine sclave. Kaliful
(urmaşul profetului) poate avea cât de multe. Femeia este cu totul aservită
bărbatului. Ca să mergi în rai trebuie să te rogi de cinci ori pe zi, să posteşti şi să
mergi o dată la Kaaba, în Mecca, centrul sfânt al tuturor musulmanilor. Prescrie şi
recomandă "războiul sfânt" (djihad), promiţând fericirea paradisului, care constă
în desfătări senzuale, celor ce mor pentru credinţă. Mahomedanismul admite
sclavajul şi răzbunările. Allah este Părinte, unicul Dumnezeu. Morala musulmană
are cinci stâlpi: credinţa, rugăciunea, milostenia, ajunul şi pelerinajul. Doctrina

79
esenţială a islamului e cuprinsă în Chahdda sau Credeul musulman: "Nu este alt
Dumnezeu decât Allah şi Mahomed, profetul său." Allah a trimis premergători
tereştri: Adam, Noe, Abraham , Moise, Isus şi, în sfârşit, Mahomed - "sigiliul
profeţilor" - ajutat de arhanghelul Gabriel, ce se opune lui Ivvis, diavolul alungat
din Paradis. Ajunul se întinde o lună, Ramadan, când de la răsăritul până la apusul
soarelui este interzis: a bea, a mânca, relaţii conjugale, a fuma, dar noaptea totul e
permis. Pelerinajul la Mecca se poate face prin înlocuitor.

Moartea lui Mahomed, în 632, îl împiedică să cucerească lumea, dar urmaşii lui,
"kalifii", au declanşat războiul sfânt. Venerând pe Allah şi pe singurul lui profet -
Mahomed -, musulmanii îl cred suit la cer pe calul lui Allah, condus de Sfântul
Arhanghel Gavril, care ar fi voit să-i arate Profetului piatra sa din Templul din
Ierusalim, denumită azi Moscheea lui Omar. Credincioşii Islamului s-au divizat
azi între ei, în circa 83 de secte, socotindu-l toţi pe Mahomed mijlocitor între
Dumnezeu şi om.

Răspândirea mahomedanismului prin "războiul sfânt" a fost rapidă, căci urmaşul


Profetului, Abour-Bakr (632-634), a lansat armatele Islamului în cucerirea
Levantului, patru armate fiind împărţite în direcţiile Mesopotamiei şi Siriei, a
Iordaniei şi Palestinei. Damascul cade în 635, Antiochia în 638, Ierusalimul în 637.
Numai soldaţii bizantini opuseră rezistenţă, căci populaţia, sătulă de ocupaţia
elenistă şi ortodoxă, împotriva curentelor sectante şi naţionaliste, primi învingătorii
în cântece şi bătai de tobe. După cucerirea grosului centrului creştinătăţii îi veni
rândul Egiptului, al cărui guvernator bizantin capitulă în aprilie 641, după şase luni
de asediu. Musulmanii deveniră stăpânii Alexandriei, al doilea centru al Orientului
creştin, cu peste 600.000 de suflete, distrugând vestita bibliotecă şi transformând
din 705 d.Cr. Egiptul în ţară arabă, ucigând în masă pe creştinii copţi, care i-au
primit ca eliberatori de sub bizantini. Pătrunderea în Mesopotamia şi Persia
permise transferul capitalei califilor de la Damasc la Bagdad (762). Armenia
rezistă, recâştigându-şi independenţa sub dinastia Bagratizilor. Georgia a fost
ocupată de musulmani, cu capitala Tiflis, dar locuitorii se opuseră islamizării şi, în
secolele VIII şi IX, au dat mulţi martiri. Asia Mică rămase provizoriu sub
bizantini, după eşecul arabilor în faţa capitalei, în 717. Ocupaţia musulmană
favoriza Bisericile în revolta lor împotriva credinţei ortodoxe: melkiţii, rău văzuţi,
pierduseră teren. Având nevoie de funcţionari, arabii lăsară pe cei imperiali în

80
posturile lor, însă treptat arabizarea făcu progrese, asimilând vechea cultură
greacă. Folosirea limbii greceşti în actele publice a fost suprimată în 707 de Waled
I, iar vechile limbi vorbite de popor (caldeeana, siriaca, iraniana) se mai menţin,
pierzând însă mult teren, până la dispariţia lor completă, rămânând doar ca limbi
liturgice, araba fiind instrument de asimilare. Cuceriră apoi Africa de Nord,
creştină romană, şi impuseră islamul cu forţa, rămânând doar cinci episcopate în
jurul Cartaginei, pe care au distrus-o din temelii, restul episcopilor refugiindu-se în
insulele Mediteranei ca "episcopi in partibus infidelium!" Ocupate din 636,
Locurile Sfinte nu aveau de suferit dominaţia arabilor, fiind considerate sfinte
monumentele şi locurile de pelerinaj, iar califul Harun - al Rashid trimise
împăratului Carol cel Mare cheile Sfântului Mormânt. În secolul al X-lea, sub
dinastia Fatimiţilor, situaţia se schimbă prin apariţia noilor stăpâni, turcii
seldgiukizi conduşi de teogrul bei Alep Arslan (1065-1072) şi de Malek-Sal (1072-
1092). Stăpâni peste Bagdad din 1055, aceştia fac mari şi dese incursiuni în Asia
Mică, cucerind partea răsăriteană prin trădarea armenilor monofiziţi, duşmani
neîmpăcaţi ai grecilor; îşi aşezară capitala la Ierusalim, începând să persecute pe
creştinii pelerini. Cuceriră apoi Armenia bizantină, ştergând Capadochia - în care
Imperiul Bizantin avea un număr mare de ostaşi şi de generali de cea mai bună
pregătire - şi făcând Sultanatul Roum, cu capitala la Iconium.

Traversând Maghreb-ul, puhoiul Islamului, comandat de generalul arab Tarik (de


aici Djebel Tarik = Gibraltar), ajunse la Gibraltar, trecu în Spania stăpânită de
regatul Vizigot creştin, cu 77 episcopate, îl cuceri treptat şi ajunse la Pirinei,
reuşind chiar să cucerească părţi din sudul Franţei, dar Victoria lui Carol Martel la
Poitiers (732) salvă Europa creştină de la un dezastru. Biserica spaniolă a fost
plasată multe secole sub tutela musulmană şi mulţi tineri spanioli îmbrăţişară
islamismul prin cultura arabă înfloritoare. Aşezarea arabilor la sudul şi estul ţărilor
creştine opri orice progres al credinţei în aceste două direcţii, iar ameninţarea
militară a Islamului asupra Europei creştine fu abia la finele veacului al XVII-lea
înlăturată, după alungarea turcilor din Europa. Din 1073, turcii selgiucizi,
succesorii lui Seldgiuk (1030), veniţi în serviciul califatului de Bagdad, tocmai din
Asia centrală, au luat de la arabi religia musulmană, fondând Imperiul Otoman,
care a urmărit cucerirea Europei creştine, până la 1683, când au fost învinşi
definitiv la Viena.

81
Înflorirea matematicii, geometriei, medicinei şi agriculturii prin arabi a fost
evidentă, iar solidaritatea creştină în faţa ameninţării islamice de multe ori
exemplară.

15. PAPII SECOLULUI AL IV-LEA

30.Sfântul Marcelius I (307-308) a trăit într-o epocă de mari persecuţii. A fost


sever cu cei căzuţi (lapsi) în idolatrie.
31.Sfântul Eusebiu (308) era grec, victimă a dezordinilor provocate de "lapsi",
care-l deportară în Sicilia, unde muri.
32.Sfântul Miltiade (311-314) ocupă scaunul după trei ani de vacanţă papală,
fiind african de origine, predominat de puterea împăratului Constantin cel
Mare. În Conciliul Lateran decide că dintre cei doi episcopi ai Cartaginei,
Cecilian este cel legitim, nu Donatus. Sub el se dădu Edictul de la Milano
din 313, încetând persecutarea creştinilor.
33.Sfântul Silvestru I (314-335) a fost o figură secundară, sub protectoratul lui
Constantin cel Mare, deşi lui i se atribuie convertirea acestui împărat, după o
legendă din secolul al V-lea.
34.Sfântul Marcu (18 ianuarie - 7 octombrie 336): sub pontificatul lui scurt se
promulgă calendarul sărbătorilor religioase, catalogul tuturor papilor şi un
elencul (indice) al principalilor martiri. El consacră pe episcopul Ostiei,
preot roman, ca şi papă, el fiind captiv.
35.Sfântul Iuliu I (337-352) luptă împotriva arienilor şi Eusebienilor. În
Conciliul din Sardica (343) condamnă episcopii dizidenţi.
36.Sfântul Liberius (352-366) era roman. Îl apără pe Sfântul Atanasie de arieni,
fapt pentru care este arestat de împăratul Constanţiu şi exilat în Tracia. În
locul lui este ales papa Felice. Întors la Roma, din ordinul împăratului, este
silit să guverneze Biserica "in solidum" cu Felice, dar poporul îl alungă pe
Felice, în ura lui împotriva împăratului.

bis. Sfântul Felice II a fost ales în 365, după ce papa Liberius a fost deportat
de împăratul Constanţiu în Tracia.

82
37.Sfântul Damassus (366-384) era spaniol, luptă împotriva împărţirii
poporului, care alese pe un oarecare Ursinus. Colaboră cu Sfântul Ambroziu
pentru eliminarea arianismului. Zidi biserica Sfântul Laurenţiu, numită "a lui
Damassus". Se preocupă de aflarea mormintelor martirilor. El fondă
Vicariatul apostolic al Tesalonicului, de care atârnau strămoşii noştri din
Dacia Traiană.

bis. Sfântul Ursinus (366-367), ales de o minoritate de popor şi cler, ca opus


Papei Damassus. Urmară dezordini şi a fost exilat în Colonia.

38.Sfântul Siricius (384-399) întări supremaţia în tot Occidentul şi conduse


Iliria (o regiune a Greciei) sub jurisdicţia Sfântului Scaun, cu episcopul
oriental al Tesalonicului ca vicar apostolic al Papei. Se amestecă în luptele
dintre împăraţii Maximus şi Iovinianus, favorizându-l pe primul şi
opunându-se secundului.

16. PAPII SECOLULUI AL V-LEA

39.Sfântul Anastasiu (399-402) luptă împotriva Maniheilor şi condamnă


operele lui Origene. E îngropat în cimitirul Pontiano.
40.Sfântul Inocenţiu I (402-417), născut în Albano, despre el Sfântul Augustin
spunea: "Roma locuta, causa finita". Sub el a fost Roma prima dată jefuită.
De la el a rămas faimoasa declaraţie: "Când este în discuţie credinţa, eu cred
că toţi episcopii noştri fraţi şi colegi trebuie să se adreseze lui Petru".
41.Sfântul Zosimus (417-418): ştim puţin din pontificatul lui.
42.Sfântul Bonifacius I (418-422): ştim că a fost conturbat în activitatea sa de
antipapa Eulaliu în 418.
43.Sfântul Celestin I (422-432) a fost om de mare energie şi largă liberalitate; a
continuat reconstrucţia Romei distrusă de Alaric. Numele său este legat de
marea sa operă, "Decretele", care în secolele următoare deveniră "Codice la
dreptul canonic". A fost mare prieten cu Sfântul Augustin. Sub el s-a
celebrat Conciliul ecumenic din Efes. La un an de la acel conciliu a murit,
fiind îngropat în cimitirul Sfânta Priscilla, în care este săpat în perete un
episod din Conciliul de la Efes (431). Această capelă a fost distrusă în 817.

83
Osemintele Sfântului Celestin fuseseră duse în bazilica Sfânta Prasedia, iar o
parte în catedrala din Mantova.
44.Sfântul Sixtus III (432-440), preot roman, un timp pare să fi favorizat erezia
lui Pelagius, dar apoi o combătu. Reconstrui biserica Sfânta Maria
Maggiore, fostă odinioară "liberiana", şi construi biserica Sfântul Laurenţiu
cel Mare.
45.Sfântul Leon cel Mare (440-461) e primul papă cu numele "cel mare", care
semnifică măreţia sa. El reuşi să-l oprească pe Attila - "biciul lui Dumnezeu"
- să prade Roma. Era versat în retorică, teologie, ştiinţe, şi ne-a lăsat 96 de
predici şi 173 de epistole, care sunt cele mai celebre din timpul său.
46.Sfântul Ilarie (461-468), născut la Cagliari, preot roman, a combătut erezia
lui Nestorie şi apoi a lui Eutichie. Convocă un conciliu la Roma în care se
stabili că nu sunt valide hirotonirile preoţilor bigami, ale celor recăsătoriţi,
văduvi, analfabeţi şi persoane mutilate, handicapate. Era mare pasionat al
cititului şi scrisului, fiind proclamat patronul bibliotecarilor.
47.Sfântul Simplicius (468-483) a zidit bisericile Sfântul Ştefan Rotondo şi
Sfânta Bibiana. A continuat la rândul său "opera fundationis" a Liturghiei,
iniţiată de Papa Leon cel Mare, şi a stabilit regula, mai precis, normele
ceremoniale ale cultului.
48.Sfântul Feliciu II (483-492), numit şi Felicius III, opus pontificelui Liberiu
din 365. Ştim puţin din pontificatul său, cu unele date confuze.
49.Sfântul Gelasie (492-496), african, luptător dârz împotriva ereticilor. I se
atribuie un "Sacramentarium" denumit "Gelasianul", cu caracter liturgic.
Singur a scris "Liber apologeticus" împotriva senatorului Andromacus, care
voise să readucă sărbătorile carnavalurilor "Lupoaicii". O epistolă a sa către
împăratul Anastasiu afirma clar primatul Romei. A fost un prevăzător
administrator al orezăriilor, al listelor chiriilor (arenzi) şi patrimoniilor,
averilor pontificale. E îngropat în basilica Sfântul Petru.
50.Sfântul Anastasiu II (496-498) încercă împăcarea împăratului Anastasie I,
care favoriza monofizismul. Era conciliant cu ereticii, dar nu cedând
adevărul divin.
51.Papa Simacus (498-514), ales de clerul ostil împăratului din Constantinopol.
Teodoric, regele Ostrogoţilor, a fost favoritul lui, fapt pentru care a fost
acuzat pe nedrept de imoralitate privată, încât a trebuit să se dezvinovăţească
într-un proces. După patru ani de dezordini, în care clerul urma pe un
84
oarecare Laurenţiu, apăru pericolul unei schisme, care dispăru odată cu
moartea Papei. Simacus e primul Papă nedeclarat Sfânt.

17. PAPII SECOLELOR AL VI-LEA Şl AL VII-LEA

52.Sfântul Hormisdas (514-523), înainte de a primi diaconatul, fusese căsătorit


şi avea un fiu (se presupune că pe Silveriu, care devine papă în 536). Se
ocupă cu succes de împăcarea cu Constantinopolul şi combate cu tărie
ereticii.
53.Sfântul Ioan I (523-526), constrâns de Teodoric pleacă la Constantinopol
pentru a obţine de la împărat revocarea edictului împotriva arianilor apăraţi
de acesta. E primul papă care vizită Constantinopolul. La reîntoarcerea în
Italia, la Ravenna, reşedinţa lui Teodoric, este arestat şi închis, murind prin
înfometare şi tortură.
54.Sfântul Felicius IV (526-530) a fost ales prin voia explicită a lui Teodoric,
având norocul de a se bucura şi de favorul poporului roman, care acceptă
impunerea lui Teodoric. Se ocupă paşnic de restabilirea păcii cu Ostrogoţii.
55.Bonifaciu II (530-532). Papa Felicius IV, temându-se de amestecul
împăratului, înainte de moarte îşi desemnă succesor pe prietenul său,
Bonifaciu, dar poporul roman îl voi pe un oarecare Dioscuros. Problema se
rezolvă prin moartea naturală a pretendentului Dioscuros şi astfel Bonifaciu
îşi exercită pontificatul, în ultimii doi ani făcând numai bine.
56.Sfântul Ioan II (533-535) se numea Mercurius când era păgân, dar pentru a
nu avea un papă cu numele unei divinităţi păgâne, se luă obiceiul de a
schimba numele papei nou ales. Aşa îşi schimbă numele în Ioan, după care
toţi papii ulteriori îşi schimbau numele în momentul alegerii lor. Sub el
dispăru Senatul Roman. Trebui să lupte împotriva călugărilor "Acemiţi" (ce
însemna: aceia ce nu dorm niciodată), fiindcă aceştia erau eretici, împotriva
învăţăturii Sfintei Treimi.
57.Sfântul Agapet I (535-536), din cauza spânzurării reginei Amalasunta, soţia
lui Teodoric, trebui să potolească ruptura apărută între Constantinopol şi
Ravenna. Astfel, plecă la Constantinopol, dar muri acolo pe neaşteptate.
Rămăşitele lui pământeşti au fost aduse cu veneraţie la Roma.

85
58.Sfântul Silveriu (536-537). În aceşti ani Roma era ocupată de Goţi.
Împăratul voia să se facă stăpân pe toată Italia şi "să salveze" pe papa.
Trimise pe comandantul său, Belisariu, care cuceri Roma şi acuză pe Papa
de trădare şi îl exilă. Silveriu muri, înfometat, în exil la Palamaria.
59.Vigilius (540-555). Alegerea sa a fost impusă de Teodora, împărăteasa
Orientului, soţia lui Iustinian, care voia să dea importanţă şi să impună
monofizismul. Vigilius, odată ales Papă, nu mai ascultă de Teodora şi
condamnă monofizismul. Soldaţii împăratului îl constrânseră pe Vigilius să
vină la Constantinopol, obligându-l să întrerupă Missa. Ajungând în faţa
împăratului zise: "Puteţi încerca să mă arestaţi, dar nu puteţi să-l faceţi
prizonier pe apostolul Petru". Izolat şi terorizat, Vigilius cedă după zece ani,
întorcându-se la Roma, dar, în timpul călătoriei, ajuns la Siracuza, moare pe
drum.
60.Sfântul Pelagius I (555-561) se preocupă de restabilirea păcii între Orient şi
Occident. Acuzat de erezie, se apără cu curaj şi tărie.
61.Sfântul Ioan III (561-574) dădu un mare impuls vieţii mănăstirilor, după
noua regulă a Sfântului Benedict. Restaură de asemenea catacombele.
62.Sfântul Benedict I (574-579) domni într-o perioadă marcată de invazia
Longobarzilor şi de o mare foamete.
63.Sfântul Pelagius II (579-590) era got de origine, dar născut la Roma şi fusese
călugăr benedictin. Luptă împotriva Longobarzilor, chemând în ajutor prima
dată pe cei din Constantinopol, apoi pe Franci. Muri de ciumă.
64.Sfântul Grigore cel Mare (590-604). Călugăr şi fondator de mănăstiri; om de
mare caritate, se opune ferm lui Agilulfo care, în fruntea Longobarzilor, a
vrut să distrugă Roma. Converti pe Teodolinda, soţia lui Agilulfo, care şi-a
botezat fiul: Adaloaldo. Botezul a fost însoţit de schimburi de daruri, între
care "Coroana de fier" a regilor Italiei. A fost primul Papă care se iscălea
"sluga slugilor lui Dumnezeu" şi iniţiatorul cântecului liturgic care apoi se
numi "gregorian". De la el ne-au rămas diverse opere literare, după care a
bine-meritat să se numească "cel Mare".
65.Sabinianus (604-606). Despre el ştim că avea o metodă pastorală opusă
papei care l-a precedat. Urât de toţi, despre el se povestesc curioase legende.
66.Bonifacius III (în 607). Pontificatul lui dura 8 luni şi 22 de zile, în care a fost
păstrătorul dreptăţii, pacienţei, binefacerilor, elocvent şi evlavios, după cum
scrie în epitaful său.
86
67.Bonifacius IV (608-615) era călugăr benedictin. Sub pontificatul său au fost
ani teribili de ciumă. Oricum, trebuie pomenit că, de acord cu împăratul
Foca, transformă Panteonul roman în templu creştin dedicat Sfintei Fecioare
Maria Regină şi tuturor Sfinţilor Martiri. Consacrarea avu loc la 1 noiembrie
609. Din acest eveniment se născu sărbătoarea tuturor Sfinţilor, fixată la 1
noiembrie în fiecare an.
68.Sfântul Adeodat I (615-618) era poreclit "Deus dedit" - "Dumnezeu a dat".
S-a înţeles cu Longobarzii şi a îmbunătăţit relaţiile cu Bizantinii. În timpul
său, Cosroe, regele perşilor, a cucerit Ierusalimul şi a transportat rămăşiţele
Sfintei Cruci, în anul 629. De la el ne-a rămas cel mai vechi sigiliu papal.
69.Bonifacius V (619-625). Sub el apăru islamul, duşmanul distrugător al
creştinismului.
70.Onoriu I (625-638) combătu energic monotelismul, pentru care a fost acuzat
de erezie. Va fi reabilitat de Papa Ioan IV în anul 640. Făcu multe opere de
construcţie şi împodobiri de biserici.
71.Severinus, în 640. Ales după doi ani de vacanţă pontificală, pontificatul său
dură două luni şi patru zile.
72.Sfântul Ioan IV (640-642) se preocupă de evanghelizarea slavilor, este
autorul unei apologii (operă de apărare) despre papa Onoriu I, care-i servi la
reabilitarea predecesorului său acuzat de erezie.
73.Teodor I (642-649) combătu energic monotelismul.
74.Sfântul Martin I (649-655) a fost mare adversar al monotelismului, sfidând
ura împăratului, condamnat pentru erezie monotelită. Împăratul trimise un
călău plătit cu însărcinarea să-l ucidă pe papă în timpul Liturghiei. Este
arestat, dus la Constantinopol şi muri exilat în Crimeea.
75.Sfântul Eugeniu I (654-657) luptă împotriva ereziei şi împotriva împăratului,
care nu se vindecase de ea.
76.Sfântul Vitalianus (657-672) s-a împăcat cu împăratul Constant II, care veni
la Roma, primit cu triumf. Ca Papă, autoriză folosirea orgăi în celebrarea
serviciilor divine.
77.Adeodat II (672-676). Sub pontificatul lui, Roma a fost jefuită de împăratul
Constant II. Ce triumf! Tezaurele Bisericii romane au fost transportate de
împărat, dar au fost oprite în Sicilia din cauza morţii împăratului. Aceste
imense tezaure au fost apoi răpite de arabii din Alexandria Egiptului, când
aceştia au ocupat Sicilia.
87
78.Donos I (676-678), numit "di Domino", împăcă schisma cu Ravenna, care
pretindea că ar fi "superioară" Romei.
79.Sfântul Agaton (678-681). Când a fost ales papă avea 100 de ani.
Pontificatul său dură trei ani, şase luni şi 4 zile. Se ştie că a fost un
taumaturg şi s-a făcut iubit de toţi.
80.Sfântul Leon II (682-683) a fost înzestrat cu multă elocinţă; pontificatul său
dură 10 luni şi 17 zile.
81.Benedict II (684-685) era un papă generos şi conciliant. Se ştiu puţine despre
el.
82.Sfântul Ioan V (685-686). Cu el a început seria unor papi de origine
orientală. Se ştiu puţine despre viaţa lui.
83.Conon (686-687). Clerul roman voise pe un oarecare Petru; armata voia pe
un oarecare Teodor; renunţară însă în favoarea lui Conon. De asemenea, şi
poporul, ca al treilea votant, îl acceptă pe Conon, care pontifică însă numai
11 luni.
84. Sfântul Sergiu I (687-701) a fost ales ca un compromis între Teodor şi un
oarecare Pascal, care era pe jumătate cuceritorul Romei, stăpânul ei.
Acestuia i s-a opus împăratul Iustinian II, care l-a adus prizonier la
Constantinopol. Poporul însă se răzvrăti, iar împăratul rămase înşelat. Acest
papă restaură multe biserici şi făcu câteva îmbunătăţiri în ogorul liturgic (50.
Giuseppe Giani, Storia delia Chiesa, Milano, 1979, p. 100-105).

18. FORMAREA STATULUI PAPAL

Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa Italia,


Galia, Spania, Britania, Germania şi cele două provincii ale Ilyricului, Occidental
şi Oriental, formate din Macedonia, Creta, Tesalia, cele două Epiruri, cele două
Dardanii şi Prevalitana. În 417, Papa Zosim învesti un mitropolit de Arles, cu
puteri peste tot episcopatul din Galia, iar el era mitropolit special al Italiei.

Episcopii bizantini se opuseră Papei în Ilyricum, provincii care până în 379


aparţinuse Imperiului de Apus, când Graţian le donă colegului său Teodosie. De
atunci, Constantinopolul dorea să-şi întindă stăpânirea sa acolo, însă pentru a-şi
salva drepturile, Papalitatea institui în 380 un "Vicariat Apostolic" la Tesalonic.
88
Totuşi, împăratul Teodosie al II-lea ataşă în 421 Ilyricul Oriental la "Noua Romă",
dar graţie protestelor energice ale Papei Bonifaciu I, această hotărâre a fost
revocată. Însă, Ilyricul rămâne mărul discordiei între Roma şi Bizanţ, până în 732,
când Leon Isaurul se răzbună pentru condamnarea iconoclasmului, scoţând
definitiv aceste regiuni de sub jurisdicţia Sfântului Scaun.

Cât timp capitala Imperiului sub Constantin cel Mare era în Roma, Papii erau
puterea a doua, dar mutarea reşedinţei imperiale la Bizanţ a schimbat situaţia. Papii
au devenit mai liberi în a-şi exercita puterea lor spirituală, iar Roma Cezarilor,
devenită Roma Papilor, augmentează atât puterea lor morală, cât şi autoritatea lor
politică, devenind şi conducători politici.

În primul rând, Papii au luptat împotriva puterii politice care proteja sărbătorile
păgâne (senatul roman) cu imoralităţile (Papa Gelasiu), refuzând amestecul puterii
politice în problemele bisericeşti şi afirmând supremaţia spiritului asupra
problemelor temporale ale acestei lumi. Au luptat împotriva ereticilor sprijiniţi de
împăraţi.

Autoritatea Papilor a crescut şi în lupta împotriva barbarilor. Vizigoţii lui Alaric


pătrunseră în Roma la 24 august 410, iar creştinii scăpară refugiaţi în biserici, deşi
oraşul fusese incendiat. Retraşi în Spania, vizigoţii au fondat Regatul Vizigot, cu
capitala la Tolosa.

Hunii conduşi de Attila sunt opriţi în 451 d. Cr. să intre în Roma de către Papa
Leon cel Mare, care, cu crucea în mână, ieşi înaintea lui Attila oferindu-i daruri;
acesta se retrage, în timp ce un mare număr de locuitori, refugiindu-se în lagună,
întemeiază Veneţia.

Vandalii, sub regele lor Genseric, asediară Roma în anul 455; împăratul se refugie,
însă Papa Leon cel Mare încercă salvarea: regele Genserich acceptă cruţarea vieţii
locuitorilor, dar Roma este incendiată.

Herulii, cu regele lor Odoacru, ucid pe ultimul împărat roman, Romulus


Augustulus, în 476, cucerind Roma.

89
Ostrogoţii, sub regele Teodoric, fondează regatul cu capitala la Ravenna,
cuprinzând Italia, Sicilia, Dalmaţia, Panonia, Proventa.

Toate aceste evenimente au crescut prestigiul Papilor, cărora mulţi credincioşi din
Italia, Sicilia, Corsica, Africa, Gallia şi Ilyricum le-au donat moşii, încât au ajuns
cei mai mari proprietari ai Italiei. Aceste averi - proprietăţi - s-au numit cu timpul
"moştenirea lui Sfântul Petru" (patrimonium S. Petri). Rămânând scaunul papal
acelaşi, în timp ce stăpânitorii politici s-au schimbat (Odoacru, Teodoric, Alboin
etc.), Papii exercitau şi o oarecare putere politică în Roma şi împrejurimi (Ducatus
Romanus), apoi şi în alte părţi ale Italiei, populaţia fiindu-le recunoscătoare că i-a
scăpat de barbari, foame, inundaţii, ciumă etc.

În secolul al VIII-lea, când în Răsărit a izbucnit lupta împotriva icoanelor, Papii au


intervenit împotriva edictelor împărăteşti. Exarhul din Ravenna a pornit împotriva
Romei, în numele împăratului bizantin, dar a trebuit să se retragă, deoarece poporul
era pentru Papa, considerându-l duce al Romei. În anul 752, regele lombard,
Astolf, voi să cucerească Roma. Papa Ştefan II ceru ajutor împăratului Constantin
Copronimul. Acesta nu răspunse. Papa se adresă atunci lui Pipin cel Scurt, regele
Francilor, care trecu Alpii de două ori (754-756) şi îl asedie pe regele lombard la
Piave, silindu-l să restituie pământul cucerit, exarhatele Ravenna şi Pentapolis, pe
care le donă Papei, ordonând să se depună cheile celorlalte cetăţi şi actul de donaţie
pe mormântul Sfântului Petru. Prin aceasta, Papa devine Suveran al acestor
provincii, luând fiinţă Statul Papal (şi de drept, căci de fapt existase mai înainte).
Această situaţie nu era pe placul împăraţilor Constantinopolului; invidioşi, le ceru
să le predea Imperiului de Răsărit. Dar, regele Pipin cel Scurt le răspunse că
Francii au trecut Alpii de două ori pentru Sfântul Petru şi pentru păcatele lor, nu
pentru Imperiul de Răsărit. Răpite aceste posesiuni în anul 774 de către lombarzi,
Carol cel Mare le recâştigă şi le donă din nou Papei, mărind astfel Statul
Papal. De data aceasta, Statul Papal a fost recunoscut oficial. Din acest
moment, Papalitatea - din bizantină - devine occidentală. Constantin Copronimul a
retras Papei controlul direct asupra Bisericilor din Dalmaţia şi Balcani. În schimbul
consacrării lui Pipin, Papa constituie o regalitate de drept divin, care domina
Franţa, Germania, Italia. Basileul pierde, în profitul Francilor, suveranitatea asupra
Romei şi asupra exarhatului Ravenna. Dintr-un simplu domeniu la origine,
patrimoniul Sfântului Petru se transformă într-o instituţie politică a cărei

90
suveranitate este garantată de Papa. Regii franci trec la o profundă romanizare a
instituţiilor bisericeşti din regat, încă din 754, când, printr-un decret, Pipin
înlocuieşte cântecul galican cu cel roman, vechea liturghie galicană cu cea romană.

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)
19. CAROL CEL MARE ŞI RESTAURAREA IMPERIULUI ROMAN DE
APUS

Fiul şi urmaşul lui Pipin cel Scurt, Carol cel Mare (768-814), domină epoca sa prin
puterea geniului său militar, războinic, diplomat şi organizator, opera sa putând fi
comparată cu cea mai reuşită operă istorică. Distruse statul lombard, lărgi
dominaţia francă cucerind ţara saxonilor, întemeie mărcile Navarra şi Goţia
(Catalonia) în faţa musulmanilor din Spania, înnoi relaţiile cu califul Bagdadului şi
creă, la răsăritul imperiului său, un lanţ de popoare tributare: Avarii, Slavii,
Scandinavii. Visa să realizeze renaşterea Imperiului roman de Apus (distrus în
476), iar Papa Leon III, în seara Crăciunului din anul 800, îl încoronă împărat la
Roma. Dar, noul imperiu, "Sfântul Imperiu Roman", nu era identic cu cel vechi,
căci nu mai avea doi împăraţi, ci numai unul. Carol cel Mare nu mai aparţinea
Basileului bizantin, care, după doisprezece ani de negocieri, îl recunoscu ca
împărat; nu avea structura internă a vechiului imperiu, ci statul acesta se baza pe
jurământul de fidelitate care stabilea o legătură directă între monarh şi supus.
"Fidelii" împăratului trebuiau să facă serviciul militar, să dea impozite şi să asculte
toate chemările în interesul public. Imperiul nu are alţi soldaţi decât proprietarii de
pământ, laici sau clerici, obligaţi la mobilizare de oameni după întinderea şi
valoarea averilor funciare deţinute. Toţi supuşii Imperiului sunt creştini, căci Carol
cel Mare impune botezul cu convingere ori, la nevoie, cu forţa, populaţiilor
cucerite. Imperiul Francilor este deci creştin, pentru a realiza cu episcopii şi preoţii
Cetatea cerească. Hotărârile sinoadelor le ridică la rangul de legi pentru întreaga

91
împărăţie. Pe preoţi îi scuteşte de sarcini publice, însă le dă prerogativa de
judecători.

Arhiereii fac parte dintre sfetnicii ţării, iar bisericile şi mănăstirile sunt înzestrate
cu moşii. Sub el, Sfântul Chrodegang, episcopul de Metz, introduce instituţia
canonicatelor. Împăratul, la sfatul învăţatului călugăr Alcuin, înfiinţă şcoli pe lângă
catedrale şi mănăstiri pentru formarea clerului, prevăzând instrucţiunea elementară
a credincioşilor, iar călugărilor impunându-le de observat "Regulile Sfântului
Benedict". Reîncepu cucerirea şi botezarea în masă a Saxonilor învinşi; cei
refractari erau sortiţi morţii. Clerul era obligat să cunoască cititul, cântul, calculul
şi latina, după iniţiativa lui Chrodegang de Metz. Clerul oraşelor era grupat în
capitluri şi era obligat să servească Liturghia în comun, cântând-o, învăţând,
muncind şi predicând împreună. În această epocă se fixă clar cântecul gregorian,
după cele mai vechi tradiţii. Începe predicarea în limba poporului, cu articolele
Credeului, vieţile sfinţilor, spovedania individuală obligatorie la sărbătorile
mari. A fost protectorul creştinilor de sub stăpânirea musulmanilor, protector al
Locurilor Sfinte din Orient, în înţelegere cu Califul Bagdadului, primind simbolic
în dar cheile Sfântului Mormânt, ale Altarului, Grădinii Ghetsimani de pe Muntele
Măslinilor, ale Oraşului Sfânt. El zidi aici mănăstiri latine: una pe Muntele
Măslinilor, alta lângă Sfântul Mormânt. Arabii erau ţinuţi în frâu. Moare în 814.

După moartea lui, Imperiul se împarte între fiii săi intriganţi, împărţire definitivată
prin Tratatul de la VERDUN (843) prin care: Carol Pleşuvul devine rege al
Franciei; Lothar are asigurată Italia; Ludovic II, rege al Germaniei, pretindea şi
stăpânirea Italiei, pentru care în 844 trecu în Italia, ocupând Roma. Papa Sergiu II,
pentru a evita războiul, îl primi cu triumf. Părea totul adus la calm, dar în 895
regele Arnolf al Germaniei reveni şi cuceri Roma. Cu această dată se iniţie
"Secolul de fier" al Bisericii, Roma şi Papalitatea fiind dominate de împăraţii
Germaniei, care decideau alegerea şi investirea episcopilor. Aşa se născu "lupta
pentru investitură": pe de o parte, Papa voia singur să decidă cine poate fi
investit episcop, pe de alta, împăratul, amestecându-se inadmisibil în problemele
Bisericii, pretindea investirea din partea lui a episcopilor.

Începutul şi biruinţa în această luptă o făcu Papa Grigore al VII-lea, la 1077.

92
20. ICONOCLASMUL

Din ordinul califului Yazid II (720-724), guvernator al Egiptului, s-a început


distrugerea icoanelor din biserici, ceea ce provocă indignarea populaţiei. În acelaşi
timp, se declanşă şi în Imperiul Bizantin lupta iconoclastă, inspirată de mediile
pătate de maniheism (Paulicienii). Cele două evenimente sunt în relaţie; Coranul
interzice icoanele şi condamnă venerarea lor, conformându-se prin aceasta
obiceiului evreiesc; monofiziţii se opuneau reprezentării lui Cristos în umanitatea
sa; adversarii icoanelor se aflau în clasele cultivate bizantine, pe când în sânul
populaţiei de rând icoanele constituiau obiectul pietăţii populare. Cum Biserica
Orientală a fost aproape totdeauna monofizită, în mentalitatea clerului şi nobilimii
nu se putea reprezenta natura divină printr-o imagine materială. În plus, erau
exagerări în adorarea unor icoane considerate făcătoare de minuni, dar se
subestima aportul icoanelor în propagarea şi menţinerea credinţei, ele fiind
considerate ca picturi încă în era paleocreştină. Deci, pe atunci, iconografia şi
spiritualitatea creştină se dezvoltau în paralel, exercitând una asupra celeilalte o
înrâurire fructuoasă. "Ceea ce scrierea exprimă cititorului, pictura oferă
analfabetului - scria Sfântul Grigore cel Mare. Ignoranţii văd ce trebuie să urmeze,
cei ce nu ştiu citi scrierile pot citi pictura". Însă, în veacul VI, în afara icoanei
propriu-zise, apărură legende cu icoane "nefăcute de mână omenească"
(acheropoete), pe care credincioşii voiau să le aibă ca o prezenţă a celui pe care-l
reprezentau, mai ales în Orient şi în Italia bizantină. Aceasta ducea la idolatrie, mai
ales că acei credincioşi le spălau, ungeau, aureolau, ca miraculoase. De aici, după
exemplul Islamului, porneşte lupta împotriva icoanelor, împotriva iconodulilor,
purtată de iconoclaşti. Leon III Isaurul, împăratul Bizanţului, fost simplu soldat
sirian, printr-un edict din 726 cere distrugerea icoanelor şi a statuilor, socotite
idolatrie. Ordonând distrugerea icoanei miraculoase aflată deasupra porţii de
bronz a palatului imperial, se produse o încăierare în care ofiţerul de pază a fost
ucis. Scene asemănătoare se întâmplară şi în alte oraşe. Împăratul porunci
distrugerea tuturor icoanelor din biserici şi mănăstiri. Patriarhul German (715-
729) protestă, dar a fost depus şi înlocuit cu Anastase. La Roma, Papa Grigore II
(715-731) şi Grigore III (731-734), sirian, interveniră: "Tu vezi că dogmele
Bisericii nu sunt problemele tale", îi scrise Grigore III. "Acestea sunt ale
episcopilor. Ei nu se pot amesteca în afacerile civile. Împăratul nu trebuie să se
amestece în problemele bisericeşti". Basileul este excomunicat în 732. Roma

93
devine centrul luptei antiiconoclaste şi antibizantine. Ca represalii, împăratul
răpeşte patriarhatului Romei diecezele Italiei meridionale, Dalmaţia şi Balcanii,
pentru a le trece sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolului; confiscă averile
patrimoniale ale Bisericii Romei în Italia bizantină şi Sicilia. Papa se vede obligat
să ceară ajutor în Occident şi de aceea se adresează lui Carol Martel al Franciei
(715-741). În Siria, Sfântul Ioan Damaschinul apără sfintele icoane împotriva
sarazinilor (675-749) şi iconoclaştilor bizantini, scriind trei apologii ce sunt
meditaţii filosofice, teologice şi spirituale asupra icoanelor şi cultului lor. Leon III
Isaurul are însă meritul de a fi bătut puternic arabii ce asediaseră Constantinopolul
(717-718), salvând civilizaţia şi cultura creştină.

Lupta împotriva icoanelor continuă mai aprig sub Constantin V Copronimul (fiul
lui Leon Isaurul) care, sub teroare, adună un sinod la Constantinopol, în 754, cu
338 episcopi iconoclaşti, ce hotărăsc ştergerea cultului icoanelor, alegând ca
patriarh la Constantinopol un iconoclast. Călugării şi preoţii iconoduli sunt
maltrataţi, li se tăiau mâinile, li se scoteau ochii, episcopii fiind siliţi să adere la
iconoclasm.

Sub împărăteasa Irina, situaţia s-a schimbat. La observaţiile patriarhilor Paul şi


Tarasiu de a readuce pacea în Biserică şi de a relua legăturile cu Roma, s-a
convocat Sinodul ecumenic al VII-lea la Niceea, în 787, sub preşedinţia
delegaţilor Papei Adrian I şi a patriarhului Tarasie. Acest sinod ecumenic
afuriseşte soborul iconoclast din 754 (de la Hiera) şi pe patriarhii iconoclaşti,
restabilind cultul icoanelor. Pentru a domni singură, împărăteasa Irina îl alungă
pe fiul ei şi-i scoase ochii. Domni până în 802, când este detronată de generalul
logofăt Niceforas, un mare iconoclast.

Sub împăratul Leon V Armeanul, din dinastia frigiană (802-867), se redeschide


lupta împotriva icoanelor, iar patriarhul Nichefor, care nu recunoaşte acte
sinodale fără aprobarea Papei, este silit să abdice (815) şi este înlocuit cu mireanul
incult Theodat I. Acesta ţine un sinod în care anulează hotărârile Sinodului
ecumenic din 787; trece la persecutarea episcopilor care nu se supun; pe egumenul
Teodor Studitul al mănăstirii Stoudion şi pe călugării lui, ce se opun
iconoclaştilor îi torturează, îi alungă, îi exilează. În 820, după 27 de ani de
persecuţie, Leon V Armeanul este asasinat, luându-i locul Mihail II, iconoclast

94
moderat. L-a urmat Teofil I (829-842), mare iconoclast, care muri cu remuşcări
pentru crimele făcute împotriva iconodulilor. Îi urmă fiul său, Mihail III (842-
867), care împreună cu mama sa Teodora, convocă Sinodul din 11 martie 842,
sub preşedinţia patriarhului Metodie, iconodul. În ceremonia solemnă din
Sfânta Sofia, se proclamă cultul icoanelor şi Duminica Ortodoxiei, recunoscută
de Papa Romei Grigore IV (827-844) şi de toţi patriarhii Orientului, înaintea
Schismei lui Fotie din 867. Era deci nu o "ortodoxie" schismatică, ci catolică.

21. PRIMATUL PAPILOR ÎN ISTORIE

Autoritatea supremă a Bisericii, instituită de Isus Cristos, este Colegiul Episcopal


în frunte cu Pontificele Roman. Episcopii sunt urmaşii apostolilor iar Sfântul
Părinte Papa, urmaşul Sfântului Petru. Papa păstrează sarcina pe care Isus Cristos a
dat-o în mod particular şi unic Sfântului Petru, primul dintre apostoli, când i-a
spus: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului
nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe
pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi
în ceruri" (Mt. 16, 18). Înainte de înălţarea Sa la cer, de trei ori i-a spus lui Petru:
"Paşte oile mele! Paşte mieluşeii Mei!" (Io. 21, 15). Una din poruncile date lui
Petru şi ucenicilor Săi înainte de înălţarea Sa a fost şi aceasta: "Mergând învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Spirit. Şi învăţaţi-le să păzească ce v-am poruncit vouă. Şi iată Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Amin". (Mt. 28,19-20). Aşadar
Mântuitorul a promis asistenţa Sa lui Petru şi urmaşilor lui, precum şi tuturor celor
ce vor predica Evanghelia Sa în Biserica zidită pe Petru şi urmaşii lui. Ca atare,
papa posedă în Biserică puterea episcopală ordinară, supremă, plenară, imediată şi
universală, pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber. Această putere
plenară şi supremă, Papa o obţine prin acceptarea alegerii făcute legitim, ea având
caracter episcopal. Dacă cel ales Papă nu este episcop, imediat este consacrat
episcop. De aceea Papa deprinde puterea sacerdotală supremă, plenară,
ordinară, legată organic de demnitatea sa episcopală; supremă - adică deasupra ei
nu există nici o altă putere în lume şi, ca atare, dispune de imunitate personală;
infailibilă în probleme de doctrină şi morală când se pronunţă "ex-catedra",
acţionând cu Colegiul Episcopilor ca magistru suprem al întregii Biserici; este de

95
ordin divin (Lc.22, 31-32) şi este putere imediată, necondiţionată de timp, loc,
persoană şi universală peste toate bisericile din lume. Pentru a-şi putea păstra intact
acest caracter suprem al puterii sale, Pontificelui Roman îi este conferită şi puterea
temporară asupra unui anumit teritoriu (Vatican), astfel încât să nu depindă de nici
o putere politică străină. Ca atare, împotriva unei sentinţe sau decret papal nu
există recurs. Infailibilitatea papei este concret arătată în cuvintele Mântuitorului
când a spus: "Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Eu
însă m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Tu, dar, când vei fi revenit,
întăreşte pe fraţii tăi" (Lc. XX,31-32). Acest drept de conducători ai Bisericii lui
Cristos l-au exercitat conştient toţi Papii, începând cu Sfântul Petru şi urmaşii săi,
Papii de la Roma, succesori legitimi în conducerea Bisericii. În acelaşi timp, nici
conducătorilor diferitelor Biserici din diverse părţi ale lumii de atunci nu le-a trecut
prin minte să se creadă şi să se erijeze ei înşişi şefi ai acestor comunităţi creştine, ci
numai în dependenţă de urmaşii Sfântului Petru, episcopii Romei. Bisericile
întemeiate de Sfântul Pavel - Tesalonic, Atena, Corint etc. - puteau pe drept cuvânt
să-l revendice fondator pe Sfântul Pavel, dar acesta în ochii celorlalte Biserici
creştine nu constituia decât un titlu particular, în timp ce Biserica Romei, încă de la
sfârşitul veacului I, ocupa o situaţie unică, centrul unităţii catolice, iar Papa, şeful
întregii Biserici. În această privinţă sunt un mare număr de mărturii, fapte,
evenimente care demonstrează tuturor celor de bună credinţă că Papa Romei a fost
recunoscut unicul conducător legitim al tuturor episcopilor din lume, al Bisericii
întregi. De altfel, nici un Papă, urmaş în scaunul Sfântului Petru, nu şi-a luat
numele papal de Petru, desigur, din consideraţie pentru Capul văzut al Bisericii,
instituit de Isus Cristos. Primatul papal este un primat de jurisdicţie şi nu de
onoare, un drept de-a conduce - în fruntea tuturor episcopilor din lume - întreaga
Biserică spre înfăptuirea Împărăţiei lui Cristos pe pământ. Începând cu Sfântul
Petru, toţi urmaşii lui, Episcopii Romei, şi-au exercitat acest drept. Avem multe
mărturii, din care vom cita câteva.

Sfântul Ignaţiu al Antiochiei, pe la anul 110, într-o scrisoare adresată


credincioşilor din Roma, se exprima astfel: "Marei Biserici care a obţinut mila din
mărinimia Tatălui ceresc şi a lui Isus Cristos, Fiul Său unic, Bisericii iubite şi
iluminată din voinţa celui care a voit toate lucrurile care există, după dragostea lui
Isus Cristos Dumnezeul nostru, cea care este în locul ţării Romanilor, demnă de
Dumnezeu, demnă de respectare, demnă de felicitare, demnă de laude, demnă de

96
succese, demnă de puritate şi Preşedinta Carităţii, Bisericii care posedă legea lui
Cristos şi numele Tatălui..." (51. Dom-Gury Marie Oury, op. cit., p. 35).

Sfântul Ireneu (130-202), episcopul Lyonului, în cartea sa "Contra haereses", în


care combate gnosticii, afirmă că toate Bisericile trebuie să fie de o părere cu
Biserica romană, pentru covârşitoarea ei întâietate şi pentru că ea a păstrat
totdeauna tradiţia apostolică.

Tertulian (160-215) apelează la papa Calixt scriind: "Pontificele suprem, care este
episcopul episcopilor".

Sfântul Ciprian se izbi de împotrivirea Papei Ştefan, în anul 256, când afirmă că
botezul administrat în afara bisericii de un eretic, nu este valid, ceea ce Papa
condamnă, afirmând validitatea acestui botez. În lucrarea sa "De unitate
Ecclesiae", din 251, Sfântul Ciprian scria: "Dacă Biserica este tulburată de
schisme, aceasta e din cauză că se uită că este de constituţie divină; Biserica este
fondată pe Petru şi după cum Petru este unul, aşa şi Biserica în mod necesar este
una. Petru a primit primul sarcina pastorală pe care cei Doisprezece au primit-o pe
urmă; pentru această raţiune, Roma exprimă, manifestă şi concretizează unitatea;
corpul episcopal este unul şi indivizibil". Tot Sfântul Ciprian numeşte Biserica
Romană, "rădăcina şi mama Bisericii Catolice" (Epistola 48, n. 3).

Faptele istorice ne arată neîndoielnic că episcopul Romei a avut primat de


jurisdicţie, pe care l-a exercitat în diferite ocazii şi i-a fost recunoscut ca atare.
Astfel, Sfântul Clemente Romanul a trimis în anul 96 o delegaţie la Corint, să
împăciuiască Biserica de acolo, deşi Sfântul Ioan Evanghelistul era încă în viaţă la
Efes, cu mult mai aproape de Corint. El a pretins ascultare pentru tot ceea ce va
spune Dumnezeu printr-însul, declarând că neascultarea de el e păcat.

Papa Victor I (189-199), un african energic, a înţeles să uzeze de autoritatea sa


pentru a unifica practica Bisericilor în sărbătorirea Paştilor. În secolul al II-lea nu
era încă un acord între Biserici asupra datei sărbătoririi Paştilor. În Asia Mică se
făcea în ziua morţii lui Isus, 14 Nisan a calendarului evreiesc, indiferent în ce zi a
săptămânii cădea aceasta; în celelalte Biserici, Paştile se sărbătoreau în duminica
ce urma după 14 Nisan. Cu ocazia vizitei Sfântului Policarp, episcopul Smirnei la
Roma, în 155, se evocă această divergenţă, însă Papa Anicet nu voi s-o modifice.

97
Urmaşul său, Papa Victor, din contră, invită episcopii diferitelor regiuni să
examineze problema în concilii regionale, adună răspunsurile, iar în faţa refuzului
Bisericilor din Asia de a se conforma datinei generale (romane), se declară gata să
le şteargă din comuniunea Bisericii dacă mai celebrează Paştile în 14 Nisan şi nu în
prima duminică după această zi. Ameninţă cu blestem şi excomunicare pe cei ce nu
se vor supune. Interveni Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului, şi calmă lucrurile, dar
atitudinea Papei Victor dovedeşte autoritatea Bisericii romane în materie de
disciplină şi locul ei ca fiind centru al comuniunii universale.

Papa Calixtus I (217-222) publică un decret definitiv pentru dezlegarea diferitelor


păcate.

"Libellaticii" Basilides şi Martialis, caterisiţi de episcopii Hispaniei, apelează la


Papa Ştefan (254-257) ca să-i reaşeze în scaune. Papa, nefiind corect informat, le-a
dat dreptul, dar Sfântul Ciprian, scriind despre acest fapt, nu tăgăduieşte dreptul
Papei de a decide, însă înfierează faptul că, în lipsă de informaţie suficientă, ia
hotărâre nejustă. De asemenea, a cerut să fie reaşezat în scaun episcopul Privatus,
cel caterisit de colegii săi africani. Episcopul Alexandriei, Dionysios, învinuit de
erezie din partea colegilor săi, se justifică înaintea Papei cu acelaşi nume.

Papa Pius I condamnă pe gnosticii Valentin şi Marcion (anul 150). Înşişi ereticii,
care apelează la autoritatea Papei ori de câte ori sunt osândiţi, străduindu-se să-l
câştige de partea lor, ştiind că cine are de partea sa Roma, are lumea întreagă, sunt
o dovadă a primatului papal. "Roma locuta, causa finita" - era convingerea tuturor
creştinilor catolici din toate veacurile.

La Papii de la Roma au apelat, cerându-le sprijinul, toţi apărătorii ortodoxiei


catolice. Aşa a făcut şi Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei, luptător neînfricat
pentru apărarea dreptei credinţe împotriva arienilor. Papa Iulius I (337-352) a fost
apărătorul neclintit al Sfântului Atanasie şi al credinţei de la Niceea, împotriva
arienilor şi semiarienilor lui Eusebiu din Nicomedia.

Conciliul de la Sardica - Sofia de azi (343), convocat de Papa Iuliu I şi împăratul


Constantius, cu participarea a o sută şaptezeci de episcopi orientali şi occidentali,
hotărî reabilitarea Sfântului Atanasie şi a prietenului său, Marcel de Ancyra,
arhiepiscop catolic, acuzaţi de erezie de partida semiarienilor lui Eusebius, partidă

98
ce părăsi sinodul. Acelaşi sinod hotărî că orice episcop depus de către
coprovincialii săi va avea totdeauna dreptul să facă apel la pontiful roman, singurul
în drept de a se pronunţa în mod definitiv. În felul acesta, adunarea de la Sardica
a fixat în chip definitiv supremaţia de jurisdicţie a Bisericii din Roma asupra
tuturor Bisericilor. Gruparea eusebianilor, retrăgându-se de la Sardica şi
întrunindu-se într-un conciliu la Filippopol (azi Plovdiv), oraş în Tracia, nu
recunoscu hotărârile aduse de majoritatea episcopilor ortodocşi catolici la Sardica,
ci în enciclica lor au pronunţat anatema împotriva tuturor acelora care ar apela la
Papa Romei; în acest fel, ei au reuşit ca episcopii africani să nu primească multă
vreme canoanele conciliului de la Sardica, iar apoi să se formeze o partidă în
Răsărit, opusă Romei, ceea ce va duce în final la Schisma din 1054. Menţionăm
însă că teologii ortodocşi recunosc pe Sfântul Atanasie - ca şi catolicii - ortodox-
catolic şi, implicit, hotărârile conciliului de la Sardica. De altfel, Sfântul Ioan
Crisostomul a apelat la autoritatea Papei Inocenţiu I, care i-a luat apărarea şi a
condamnat hotărârile "sinodului de la Stejar", prin care Teofil al Alexandriei şi
împărăteasa Eudoxia l-au depus şi l-au exilat (407). Şi Sfântul Augustin a apelat,
de asemenea, la autoritatea Papilor.

În lupta împotriva doctrinei eretice a lui Eutichie, condamnată de patriarhul


Constantinopolului, Flavian, într-un sinod din 448, Papa Leon cel Mare l-a sprijinit
pe patriarh prin scrisoarea dogmatică "Tomos către Flavian", în care definea
Unitatea Persoanei şi dualitatea naturilor în Cristos, îndepărtând astfel erezia lui
Eutichie şi pe cea a lui Nestorius. Convocat într-un conciliu la Efes în 449,
patriarhul Flavian s-a prezentat însoţit de diaconul Hilarie, delegatul Papei Leon,
însă împăratul dădu preşedinţia adunării lui Dioscurus, patriahul Alexandriei,
monofizit; cu sprijinul împăratului şi al episcopilor eretici, în faţa protestelor
delegatului papal Hilarie şi ale patriarhului ortodox-catolic Flavian împotriva
ereticilor, plus poporul năvălind în biserică, Dioscurus ceru o trupă de soldaţi care
a început să lovească în partizanii credinţei adevărate. Hilarie a reuşit în toiul
vânzolelii să fugă, dar patriarhul Flavian, lovit în faţă de Dioscurus, trântit de un
oarecare Barsuma, călcat şi lovit apoi de alţii, muri după trei zile. Papa Leon a
numit acest conciliu "latrocinium ephesinum (tâlhăria de la Efes) şi, într-un
conciliu din Roma (29 sept. 449), l-a condamnat. Ca urmare, cu sprijinul celor doi
împăraţi, Valentinian III şi Teodosie II, a fost convocat Conciliul IV Ecumenic de
la Calcedon, din anul 451, condus de delegaţii Papei, unde a fost condamnată

99
erezia nestoriană şi monofizită, adoptându-se epistola Papei Leon cel Mare,
"Tomos către Flavian", ca document dogmatic, cu strigătele unanime "Petru a grăit
prin Leon!" În acest sinod, se acceptă ca patriarhul Constantinopolului să fie
recunoscut ca al doilea în scaun după Papa Romei şi supus canonic Papei. De
asemenea, Papa Leon, pentru a nu se mai repeta momente periculoase în unitatea
Bisericii, stabili la Constantinopol un însărcinat permanent pe lângă împărat, ceea
ce a fost la originea apocrisiarilor sau legaţilor papali, nunţiaturile apostolice de
astăzi.

Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa Italia,


Galia, Spania, Britania, Germania şi cele două provincii ale Ilyricului - Occidental
şi Oriental - formate din Macedonia, Creta, Tesalia, cele două Epiruri, cele două
Dardanii şi Predalitania. Nu existau în Occident scaunele ambiţioase ale
Alexandriei şi Bizanţului. În 417, Papa Zosim investi un mitropolit de Arles cu
puteri peste tot episcopatul din Galia, iar el era mitropolit special al Italiei.
Episcopii bizantini se opuseră Papei în Ilyricum, provincii care până în 379
aparţinuseră Imperiului de Apus, când Graţian le donă colegului său Teodosie. De
atunci, Constantinopolul dorea să-şi întindă stăpânirea sa spirituală acolo, însă
pentru a-şi salva drepturile, papalitatea institui în 380 un "Vicariat apostolic la
Tesalonic". Totuşi, împăratul Teodosie II ataşă în 421 Ilyricul Oriental la "Noua
Romă", dar graţie protestelor energice ale Papei Bonifaciu I, această hotărâre a fost
revocată.

Ilyricul însă a rămas mărul discordiei dintre Roma şi Bizanţ până în anul 732, când
Leon Isaurul se răzbună pentru condamnarea de către Papă a iconoclasmului,
scoţând definitiv aceste regiuni de sub jurisdicţia Sfântului Scaun.

De reţinut este faptul că cele şapte Concilii Ecumenice - Niceea (325),


Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol II (553),
Constantinopol-Trulan (681), Niceea II (787) - au fost prezidate de Papa sau de
legaţii săi, recunoscând explicit primatul papal. Toate aceste şapte Concilii s-au
ţinut în Orient, unde au apărut şi ereziile. Prin Papa Silvestru I (314-335) e
confirmat Conciliul I Ecumenic (325); urmaşul său, Papa Iuliu I, prezidează prin
legaţii lui Conciliul de la Sardica, unde se declară expres că Roma este scaunul lui
Petru, căreia toţi episcopii îi datorează ascultare. Papa Liberiu (325-366) refuză să-

100
l condamne pe Sfântul Atanasie, motiv pentru care împăratul semiarian Constanţiu
îl trimite în exil în Tracia. Papa Damasus (366-384) confirmă primatul papal:
Sfânta Biserică romană este înălţată deasupra tuturor celorlalte nu numai de
constituţiile sinodale, ci prin cuvântul Mântuitorului Isus adresat lui Petru: "Tu eşti
Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea" (Mt. 16). Celelalte patriarhate
orientale îşi au originea prin legăturile lor cu Petru: Alexandria, în numele lui
Petru, prin ucenicul său Marcu, iar Antiohia e scaun apostolic fiind onorată cu
şederea Sfântului Petru înainte de a ajunge la Roma. Tot Papa Damasus confirmă
canonul Sfintei Scripturi, stabilit în conciliul din Hipona (383).

22. CREŞTINISMUL DACO-LATIN ÎN SEC. VII-XI

Retragerea legiunilor romane, a funcţionarilor şi a unor meşteşugari în sudul


Dunării în anul 271 de către împăratul Aurelian, n-a întrerupt legăturile dintre
populaţia daco-romană de la nordul şi sudul Dunării. Circulaţia negustorilor cu
mărfuri, a unor meşteşugari şi - sigur - a unor clerici misionari latini a continuat,
după cum ne arată tezaurele monetare descoperite în nordul Dunării, cetăţile
reconstruite pe malul stâng al Dunării de Constantin cel Mare, mai târziu de
Iustinian, precum şi multe cimitire cu osemintele locuitorilor înmormântaţi după
ritualurile daco-romane. Arheologul Mircea Rusu din Cluj a descoperit şi
inventariat 137 de obiecte paleocreştine pe teritoriul României, datând din
veacurile III-VII d. Cr., ceea ce arată că la finele acestui veac, creştinismul era deja
generalizat la noi şi în multe localităţi rămaseră comunităţi creştine (52. Dr. Mihai
Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Istoria României, Bucureşti, 1998, p. 104). Acest creştinism, născut în Imperiul
Roman, a devenit element de identitate etnică, de afirmare a apartenenţei la
spiritualitatea latină, aşa cum este exprimat la români prin terminologia
fundamentală creştină latină, precum şi prin fondul principal lexical românesc latin
60% şi cu circulaţie de 83%; el este referitor şi la agricultură, ceea ce spune că
strămoşii noştri au fost un popor sedentar al acestui pământ.

Pe de altă parte constatăm că populaţia daco-romană, după anihilarea puterii


hunilor şi plecarea neamurilor germanice din spaţiul carpatic-danubian, cunoaşte o
relativă perioadă de linişte, datorită căreia îşi reia activitatea economică şi

101
organizarea social-politică şi culturală. Este creată o nouă cultură unitară,
cunoscută sub numele Ipoteşti-Cândeşti (Muntenia cu corespondentele ei,
Moldova la Costişa - Botoşana, Cireşani, Ipoteşti - Cândeşti, Transilvania la Bratei,
Sântana de Mureş), concretizată în obiecte de fier, podoabe vestimentare, ceramică
cu elemente şi rădăcini dacice şi romanice (53. Dan G. Teodor, Civilizaţia
romanică la est de Carpaţi în sec. V-VII d.Cr., Bucureşti, 1984). Slavii sosiţi la noi
în grupuri, iar în sec. VII masiv, aduc cu ei o cultură inferioară celei daco-romane
de tip Ipoteşti-Cândeşti şi, fiind o pătură subţire, se romanizează. În sec. VI s-a
desăvârşit simbioza daco-romană, proces esenţial în formarea poporului român. În
acest fel, populaţia daco-romană devine poporul român şi latina populară limbă
română, îmbogăţind peisajul etnic şi lingvistic al Europei (54. Ştefan Pascu, La
genese des peuples romans, l'origine et le developpement historique du peuple
roumain, Bucarest, 1980, p. 20). Asimilarea slavilor în sec. VII-VIII îmbogăţeşte
fondul cultural şi etnic al poporului român şi dă naştere în sec. VIII-IX unei
civilizaţii unitare, cea veche românească, descoperită în aşezări şi necropole:
Dridu - Ialomiţa, Bucov - Izvoru (Muntenia), Obârşia (Oltenia), Alba Iulia,
confirmând continuitatea noastră neîntreruptă aici. Este o civilizaţie şi o cultură
unitară proprie, caracterizată prin elemente dacice şi romane, continuând-o în
forme noi pe cea Ipoteşti - Cândeşti, strâns înrudită cu celelalte grupe de civilizaţie
romanică ale Europei. Populaţia trăia în sate şi cătune aglomerate pe văi, în bordeie
sau case joase, folosind râşniţa romană, cleştele, olăria, podoabele; acum apar şi
unele oraşe: Păcuiul lui Soare, Insula Banului (jud. Prahova), Moldoveneşti (jud.
Cluj), în care s-au găsit oseminte înhumate cu crucea la gât, la fel şi în Basarabi
(Dobrogea). Este cultura Dridu, ca o perioadă prestatală, în care populaţia
românească trăia în mici organizaţii politice - "Romaniile populare" -, aşezate pe
văile apelor; erau conduse de judeci (juzi) şi existau pe întreg pământul Daciei
vechi, cunoscute sub numele de "ţări", deşi teritoriul Daciei a purtat pe rând
numele popoarelor migratoare care l-au stăpânit vremelnic: "Goţia", "Cumania"
etc. (55. Şt Pascu, op. cit., p. 24). În cimitirul nr. 2 Bratei există 210 morminte de
incineraţie în groapă sau în urnă (vas) şi 34 morminte de înhumaţie. Pe fundul
urnei se află crucea creştină ca o dovadă că cei aşezaţi aici erau creştini daco-
romani (56. Eugenia Zaharia, Populaţia românească din Transilvania din sec. VII-
VIII., Cimitirul nr. 2 Bratei, Bucureşti, 1977)

102
Ştim că între anii 726-842 s-a desfăşurat în Imperiul Bizantin, cu câteva
întreruperi, lupta contra icoanelor. Împăraţii bizantini, cu câteva excepţii, au silit
patriarhii Constantinopolului, precum şi pe episcopii şi preoţii subordonaţi lor, să
lupte contra cinstirii icoanelor. Numai călugării şi câţiva patriarhi s-au opus cu
îndârjire iconoclaştilor, fiind sprijiniţi de papii de la Roma. Împărăteasa Irina,
iconodulă, propuse Papei Adrian I convocarea unui sinod ecumenic care să
respingă hotărârile sinodului iconoclast de la Hiera (752) şi să restabilească cultul
icoanelor. Papa aprobă şi îşi trimise doi legaţi reprezentanţi în Conciliul general
de la Niceea (787), desfăşurat sub conducerea Patriarhului Tarasie şi sub
supravegherea împărătesei Irina. Sinodul respinse greşelile doctrinare de la Hiera,
definind corect cultul icoanelor: o adoraţie de onoare şi nu de latrie, care o
datorăm numai lui Dumnezeu, impunându-se astfel ortodoxia credinţei catolice. La
Sinodul ecumenic al VII-lea de la Niceea, 787, au participat reprezentanţii Papei
Adrian I - Petru, arhipăstorul Bisericii din Roma, Petru, ieromonahul şi
arhimandritul Bisericii Sfântul Sava din Roma -, reprezentanţii patriarhilor din
Alexandria şi Antiochia, precum şi 300 de episcopi; aceştia au mărturisit credinţa
în cinstirea icoanelor şi au sărutat cu toţii icoana lui Isus, mărturisind cultul
icoanelor şi revenirea lor în Biserica catolicească. În sesiunea ultimă, din 23
octombrie 787, mutată şi ţinută la Constantinopol, cu participarea împăratului
Constantin şi a împărătesei Irina, s-a citit "Aşezământul săborului", pe care l-au
iscălit ambii suverani, delegaţii Papei în limba latină, iar ceilalţi episcopi alături de
Patriarhul Tarasie în limba greacă; apoi, patriarhul a scris Papei: "toate câte s-au
făcut şi solii cu scrisori iscălite despre cele ce s-au făcut în Săbor s-au întors la
Roma" (57. S. Micu, op. cit., p. 243-252). Dar, după moartea Irinei, reîncepu
iconoclasmul şi abia sub împărăteasa Teodora şi patriarhul Metodie, în 842, se
ţine Sinodul de la Constantinopol, care confirmă decretele Conciliului VII
Ecumenic din Niceea (787), prin care se reluă cinstirea icoanelor şi se institui
Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, aprobată şi de Papa Grigore IV
(827-844).

Până la schisma lui Fotie (867), patriarhii Constantinopolului erau în unitate şi


ascultare canonică cu Roma. Astfel, cunoaştem lista episcopatelor din sec. IX, din
timpul patriarhului Nichifor (806-815).

103
A. Lista 8: arhiepiscopii autocefale: Episcopia Moesiei, la Odesus sau Varna;
Eparhia Sciţiei, la Tomis.

B. Lista 5: recapitularea Preasfintelor Patriarhii, a delimitărilor teritoriale şi


enumerarea Scaunelor Apostolice: "primul scaun al celui dintâi dintre Apostoli,
Petru, al păstorului din Roma cea veche..." (58. Fontes Historiae daco-romanae,
vol. II, Bucureşti, 1975, p. 639)

Pe acest fundal de civilizaţie şi cultură protoromână sosesc bulgarii de pe Volga, în


anul 679, şi sub Asparuh întemeiază primul ţarat, în 681, cu capitala la Pliska.
Ajunşi în sudul Dunării, au găsit slavii neorganizaţi; s-au aliat cu ei şi i-au
organizat, luându-şi numele de bulgari, luptându-se apoi cu bizantinii sub
Asparuh, Trevel (701-718), Omurtag, Crum (802-807); ultimul a fost victorios
în luptele cu bizantinii, ajungând la porţile Constantinopolului şi cucerind Sardica
şi o parte din Ungaria. I-a urmat Boris (852-883) sau Bogoris, care se încreştinează
în 864 şi datorită creştinismului, elementul slav se împământeni şi absorbi
elementele uraliene protejate un timp şi de bizantini. La început bulgarii s-au
încreştinat sub supuşenia canonică a Romei catolice, cerând Papei să le dea un
arhiepiscop autocefal în persoana lui Formosus (ajuns apoi papă), dar Papa refuză;
atunci, se întoarseră spre Bizanţ, de unde primiră atât arhiepiscop, cât şi 10
episcopi sfinţiţi acolo. Lui Boris i-a urmat Ţarul Simion (893-927), care mări
teritoriul Bulgariei până la Ibar, Sava, o parte a Valahiei şi o parte a Ungariei,
stabilindu-şi capitala la Preslav (azi în ruine).

Creştinismul contribui la omogenizarea bulgarilor cu slavii, contopindu-se şi


formând poporul bulgar. Simion luptă cu bizantinii care îl atacară, chemând pe
maghiarii de peste Nistru; după aceea chemă contra maghiarilor pe pecenegi, în
anul 892, care distrug aşezarea maghiarilor, apoi Simion atacă direct bizantinii şi îi
invinse primind tribut de la ei. Se luptă 25 de ani cu ungurii stabiliţi în Panonia,
însă muri în anul 927 într-o luptă cu bizantinii. Sub urmaşul său, fiul Petru, ţaratul
decăzu, rupându-se în două: Ţaratul Oriental sub Şişman şi cel Occidental sub
Samuil (59. George Bousquet, Histoire du peuple bulgare des origines jusqu'a nos
jours, Paris, 1909). Întrucât bulgarii s-au încreştinat sub Boris în 864, când li s-a
introdus ritul bizantino-slav şi limba vetero-slavă, împreună cu alfabetul cirilic,
prin ucenicii Sfântului Ciril şi Sfântului Metodie, este clar că de la sosirea lor în

104
Balcani au trecut două veacuri până când s-au contopit şi slavizat; apoi, abia în 864
s-au încreştinat, iar acest fapt ne arată că până şi-au format organizarea
bisericească şi ritualul bizantin în limba vetero-slavă a mai durat cel puţin un secol;
numai după aceea au putut, stăpânind o parte din teritoriile Munteniei şi Olteniei
de azi, să influenţeze şi Biserica românilor din nordul Dunării, care, până la
venirea şi încreştinarea lor, îşi trimiteau tinerii candidaţi la preoţie în episcopiile
latine de pe ţărmul drept al Dunării, de unde, după o perioadă de cel puţin 40 de
zile, se reîntorceau pregătiţi şi hirotoniţi preoţi. Dar să îl lăsăm pe istoricul Ştefan
Meteş să ne spună mai concret acest proces de slavonizare a Bisericii daco-latine
sub influenţa bulgarilor încreştinaţi: "În Biserica românească supusă patriarhului
Romei a domnit, până către sfârşitul veacului XI, limba latină. Preoţii noştri din
acea vreme îndepărtată se sfinţeau de preoţii latini din dreapta Dunării. Aceasta era
o tradiţie de mai multe veacuri. Când bulgarii ajung stăpâni în sudul Dunării şi
introduc ritul slavon în Biserică, înfiinţând în veacul al IX-lea două scaune
episcopale slave, la Silistra şi Vidin, străbunii noştri, urmând vechea tradiţie, se
duceau la numitele episcopii slave pentru sfinţirea de preoţi, antimise..., deşi nu se
mai puteau ruga în limba latină, care era şi a Bisericii româneşti de atunci. Şi
fiindcă episcopii slavi nu ştiau latineşte, au introdus practica obligatorie ca preoţii
noştri să înveţe rugăciunile şi slujbele necesare creştineşti în limba slavă. Deci, din
sec. X intră limba slavonă în Biserica română, mai ales după ce mulţi clerici
bulgari fug, după 1018, în nordul Dunării, spre a nu fi ucişi de împăratul bizantin
Vasile II Bulgaroctonul... Ei au introdus formele organizării slavone în Biserica
românilor" (60. Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase din Ardeal şi
Ungaria, vol. I, Arad, 1918, p. 17-26).

Românii din nordul Ardealului îşi trimiteau preoţii la sfinţire la episcopia Ortodoxă
a Haliciului (înfiinţată prin anii 1141-1152), căci Principatul Haliciului, până în
1387, depindea de Ungaria.

Ucenicii Sfântului Metodie s-au întors în Bulgaria. Aici au găsit pe ţarul Boris
(851-881) şi poporul bulgar încreştinat încă din 864, rupt de Roma şi adus sub
jurisdicţia patriarhului Constantinopolului, Sfântul Ignaţie, şi a împăratului Vasile I
Macedoneanul. Dintre ucenicii Sfântului Metodie sosiţi din Panonia, alungaţi de
germani şi de maghiari, Gorazd, Naum, Anghelarie, Mozopon şi îndeosebi
Climent activează la consolidarea şi cuprinderea tuturor regiunilor ţaratului bulgar

105
la creştinismul de limbă slavă şi ritul bizantin. Este necesar să reţinem că Papa Ioan
al VIII-lea, într-o scrisoare adresată în 880 principelui Sviatopulk al Panoniei, îl
roagă să săvârşească toate slujbele în limba slavonă, dar citirea Sfintei Evanghelii
să se facă şi în limba latină pentru acei credincioşi care nu înţeleg limba slavonă.
Ştim însă că aceia erau daco-romanii organizaţi sub conducerea acelor "judices"
(juzii), cum i-au găsit şi maghiarii la sosirea lor, în 896. De altfel, în lucrarea "Vita
S. Methodi" (Viaţa Sfântului Metodiu), din secolul al IX-lea, găsim termenul de
"vlah", "valahus", pe care slavii bulgari şi sârbii l-au dat românilor, vecinii lor,
cunoscându-i ca o populaţie romanică, iar mai târziu au folosit acest nume şi
ungurii. Sub ţarul Simeon (892-927), Climent deveni primul episcop slav al
Bulgariei, iar cultura bulgară, după model şi izvor bizantin, trăi epoca sa de aur.
Acelaşi ţar, în sinodul din 927, hotărî o straşnică reorganizare a Bisericii bulgare,
cu aplicarea limbii slavone (vetero slavă) în Biserică (61. Al. Tăutu, Uniri cu
Roma în cursul istoriei româneşti, Roma, 1969, p. II). Cum o parte a teritoriilor
româneşti din nordul Dunării se aflau, cel puţin nominal, sub dominaţia politică a
bulgarilor, românii băştinaşi au fost înglobaţi sub jurisdicţia slavonă bulgărească
(62. A. Oţetea, Istoria poporului român, Bucureşti, 1970, p. 110). Sub ţarul Petru
(927-998), ruptura cu Roma era definitivă, acesta mutând capitala şi reşedinţa
mitropolitană la Ohrida, în urma cuceririi părţii răsăritene de către bizantini. În
anul 1018, împăratul Vasile II Bulgaroctonul cuceri şi Bulgaria apuseană,
desfiinţând primul ţarat bulgar (681-1018) şi înfiinţând provincia imperială
"Paristrion", condusă de generalii bizantini, căreia îi erau supuse efectiv şi
teritoriile Daciei Traiane din nordul Dunării. În acest fel, imperiul bizantin şi-a
mutat frontiera nordică pe Dunăre şi a rămas acolo 166 de ani, până la răscoala
Asăneştilor, care au fondat cel de-al doilea ţarat româno-bulgar (1185-1237-
1385). Primul arhiepiscop al Ohridei obţinu de la împăratul Vasile II
Bulgaroctonul dreptul de primat peste toţi episcopii fostei Bulgarii şi peste
valahii din toată Bulgaria, restabilindu-se în acest fel vechea Prima
Justiniana, acum autocefală faţă de Constantinopol. Urmaşul mitropolitului
David a fost Ioan, urmat de Leon, grec, din 1025, care introduse limba greacă în
cult, ce rămase şi în secolele următoare. Acest mitropolit Leon, în 1054 atacă în
enciclicele sale Roma, se rupse definitiv de ea şi se alipi canonic patriarhiei
Constantinopolului. Urmaşul său, Teofilact, "curăţi Valahia de eresuri" - adică
scoase limba latină din Sfânta Liturghie şi din celelalte servicii divine şi o înlocui

106
cu cea veteroslavă (63. Ion Nistor, Legăturile cu Ohrida şi exarhatul plaiurilor, în
"Analele Academiei Române", Tom. XXVI, Mem. ist., Seria III, Bucureşti, 1944).

Întrucât bulgarii încreştinaţi în ritul bizantin-slav au stăpânit nominal şi teritorii din


nordul Dunării şi au permis pregătirea şi hirotonirea tinerilor români sosiţi la
episcopiile din sudul Dunării, foste până la ei latine, dar acum slavone, s-a introdus
în Biserica românească treptat ritualul şi limba slavonă, împreună cu alfabetul
cirilic. În urma cuceririi primului ţarat bulgar de împăratul bizantin Vasile II
Bulgaroctonul, s-au refugiat un mare număr de clerici bulgari care au consolidat
folosirea limbii slavone în Biserica românească şi, de asemenea, ruperea
acestei Biserici, până atunci daco-latine, de Biserica strămoşească a Romei,
subordonând-o ierarhiei ortodoxe schismatice. Aşa s-au introdus temeinic
termenii bisericeşti: rai, iad, utrenie, vecernie, Duh, slavă, blagoslovenie, vlădică,
cazanie, ceaslov, molitvenic, mitră, odăjdii, prapori, prestol, strană, troiţă,
duhovnic, mucenic, mirean, stareţ, a izbăvi, a milui, a spovedi, a sărbători,
sărbătorile vechi: Blagoveştenie (Bunavestire), Probojenie (Schimbarea la Faţă),
Vovidanie (Intrarea în Biserică) etc. Prin slavă am primit şi unele cuvinte greceşti:
chivot, potir, icoană, idol, liturghie, har, chilie, schit, mănăstire, diacon, episcop,
călugăr, sihastru. De reţinut: toată terminologia slavonă se referă la
organizarea bisericească şi la cult, pe când terminologia latină se referă la
noţiunile fundamentale ale credinţei şi ale cultului.

În timpul supremaţiei bizantine, adică în intervalul 1018-1186, în Peninsula


Balcanică a existat un episcopat al românilor supus Bisericii autocefale a
Ohridei, despre care vorbesc două cataloage ce ni se păstrează, cu reşedinţa
foarte probabilă la Brăniceni (Branicevo) - sudul Dunării - dar cu autoritate
bisericească şi asupra românilor din nordul Dunării, căci pentru români era
constituit şi după numele acestui popor: "Episcopi ton Valahon" (episcopia
Valahilor). Astfel, în secolul al XI-lea este amintit "Ioan, preotul preasfintei
Episcopii a Valahilor", sub jurisdicţia Ohridei, căci era preot român în Bulgaria
de atunci (64. Aurelian Sacerdoţeanu, Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în
secolele IX-XIII, în "Studii teologice", an XX, seria II, nr. 3-4, Bucureşti, 1968, p.
242). Aici veneau să se hirotonească preoţii români din nordul Dunării după
încreştinarea bulgarilor în ritul bizantin cu limba slavonă, şi aşa ne-au impus şi
nouă acest rit şi ortodoxia separată de Biserica Romei (65. Nicolae Dobrescu,

107
Fragmente privitoare la Istoria Bisericii Române, Budapesta, 1905, p. 7; N. Iorga,
Istoria Bisericii Române, Vălenii de Munte, vol. I, 1908, p. 6).

Urmările pentru viaţa religioasă şi cultura românească în urma introducerii limbii


slavone, a ritualului bizantin-slav şi a scrierii cu alfabet cirilic, în separaţie
canonică de Biserica Catolică a Romei, ni le spune marele om de ştiinţă Sextil
Puşcariu. Să-l cităm: "Înainte ca neamul românesc să poată deveni un popor,
vecinii noştri slavi au ajuns la organizaţii puternice de stat şi la o înflorire culturală
atât de remarcabilă, încât ne-au silit să ne dezvoltăm în umbra lor, au dat direcţia
pentru veacuri întregi nu numai vieţii noastre de stat, ci mai ales dezvoltării noastre
culturale... Legaţi de Orient cu cătuşe puternice, întreaga noastră epocă veche a
literaturii noastre se caracterizează prin influenţa aceasta orientală, a cărei
trăsătură principală era dependenţa manifestărilor culturale de Biserică, în special
de ortodoxism. Peste veacuri, corifeii Şcolii Ardelene au reînnodat firul cu cultura
apuseană de care depindeam în mod firesc. Petru Maior, Gheorghe Şincai şi
Samuil Micu Klein, împreună cu tovarăşii lor, au săvârşit minunea resurecţiunii
poporului român şi au imprimat direcţia în care avea să se dezvolte spiritul public
în tot cursul veacurilor viitoare... Oricât de exagerată a fost direcţia aceasta
"latinistă", faptul în sine că prin ea a luat fiinţă sentimentul nostru naţional şi
naţionalizarea tuturor aspiraţiilor, a culturii şi literaturii noastre, dovedeşte că prin
intermediul ei s-a atins o coardă existentă şi cea mai puternică a sufletului nostru,
firea noastră romanică. Tot ce e romanic în sângele nostru, tot ce ne leagă de fraţii
noştri din vestul Europei fusese înăbuşit în noi în curs de veacuri, legăturile care
ne-au fost fireşti fuseseră tăiate şi capetele lor înnodate cu Orientul străin nouă prin
sânge şi aspiraţiuni (p. 2). Într-o vreme când orice mişcare culturală se reflecta prin
Biserică, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav în urmări
pentru dezvoltarea noastră culturală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi cu
cultura Orientului formând un zid despărţitor faţă de catolicismul vecinilor din vest
şi nord, care ne-ar fi putut transmite cultura europeană" (66. Sextil Puşcariu,
Istoria literaturii române. Epoca veche, vol. I, Sibiu, 1921, p. 1, 2, 13).

23. SCHISMA LUI FOTIE (867)

108
Schisma sau dezbinarea Bisericii Răsăritene de cea Apuseană a fost pregătită cu
mult înainte, de numeroşi eretici şi împăraţi certaţi cu Biserica; a fost declanşată în
secolui al IX-lea de Fotie, pentru ca să se încheie la 1054 cu patriarhul Mihail
Kerularie.

Cauzele acestei dezbinări au fost:

a) Deosebirea de rasă, antipatia între greci şi latini, primii socotindu-se superiori


celorlalţi în cultură.

b) Amestecul continuu al împăraţilor bizantini în problemele Bisericii,


considerându-se superiori episcopilor şi patriarhilor şi având pretenţia să decidă ei
în problemele de credinţă şi canoane, dar întâlnind mereu rezistenţa Papilor.

c) Formarea Statului Papal prin desprinderea de la Imperiul Bizantin a anumitor


teritorii pentru a apăra creştinii de invazii.

d) Ambiţia patriarhilor Constantinopolului de a fi egali episcopilor Romei, ca


rezidenţi în capitala Imperiului - Roma Nouă, Constantinopolul, Bizanţul. La finele
veacului VII, Ioan IV se declara "patriarh ecumenic" universal, fără să ţină seama
de protestele Romei.

Autorii Schismei au fost patriarhii Photius (Fotie) şi Mihail Kerularie (Făclierul).

Schisma lui Fotie a apărut imediat după înfrângerea iconoclasmului, din cauză că
patriarhul Ignaţie, antiiconoclast, fiu de împărat, călugăr, numit patriarh în 847 ca
succesor al lui Metodiu, depuse pe Grigore Asbestas, arhiepiscopul Siracuzei,
care urmărea să uzurpe cu partizanii lui scaunul patriarhal. În 853, la cererea lui
Ignaţie de a fi confirmat patriarh şi din cauza depunerii lui Grigores Asbestas,
Papa Leon IV a propus o discuţie între ambele partide pentru a se putea decide.
Ignatie, neprimind confirmarea depunerii, o ceru noului Papă, Benedict III,
urmaşul lui Leon IV, dar primi în 858 acelaşi răspuns, pe care-l refuză. În 23
noiembrie 858, din ordinul guvernului, Ignatie este ridicat din scaunul
patriarhal şi exilat în insula Terebinthului din Arhipelagul Principilor. Această
măsură nu avu nimic în comun cu afacerea Grigore Asbestas; motivul era că, la
sărbătoarea Bobotezei din 857, patriarhul Ignatie refuză să-l cuminece pe

109
unchiul împăratului adolescent Mihail III, regentul Bardas (fratele mamei
împărătesei Teodora), fiindcă trăia în nelegiuire publică împreună cu nora sa. Acest
împărat, necopt şi cu purtări scandaloase, protejat de unchiul său Bardas, voia să
închidă în mănăstire pe împărăteasa Teodora şi pe o fiică a acesteia, Tecla, lucru la
care se opuse patriarhul Ignatie. Din ordinul lui Bardas, patriarhul Ignatie este
exilat, iar în locul său este adus laicul neofit Photius Protasecretis, om învăţat,
autorul lucrării Myriobiblion (Biblioteca) - o culegere de studii şi eseuri de
gramatică, logică, dialectică, exegeză, filosofie, teologie (extrase din 280 de opere
citite). Prin mâinile lui Grigore Asbestas, acest neofit Photius a fost consacrat,
de la treapta ipodiaconatului până la patriarh, în 7 zile. Ignatie, împreună cu
Metrofan, episcopul Smirnei, şi Stylen al Neocezareei, proclamară nulitatea
investirii lui Fotie, fapt ce agravă exilul lui Ignatie, mutat acum în insulele
Mytilene şi depus de un Conciliu ţinut la Catedrala "Doisprezece Sfinţi Apostoli",
în 859, iar partizanii lui maltrataţi, exilaţi şi ucişi. Fotie ceru, printr-o scrisoare,
recunoaşterea din partea "primului scaun" al Romei, scriind Papei că a fost
silit de starea sănătăţii lui Ignatie să primească patriarhatul, iar acesta ar avea
o situaţie onorabilă. Papa Nicolae I, bănuitor, trimise la Constantinopol o comisie
de anchetă compusă din doi legaţi: Rodoald, episcop da Porto, şi Zaharia, episcop
de Agnani; aceştia au transmis două scrisori din partea Papei: una lui Fotie, în care
îşi exprima regretul că nu-l poate recunoaşte imediat, fiind neofit şi canoanele nu
prevăd o astfel de acceptare, cealaltă adresată basileului Mihail III, în care arăta că
sinodul de la "Cei Doisprezece Sfinţi Apostoli", care a depus pe Ignatie fără ştirea
şi aprobarea Papei, a fost nelegitim, iar alegerea lui Fotie este necanonică. În plus,
Papa scria împăratului despre problema Bulgariei, ca domeniu de încreştinare
al Romei şi toate răpirile teritoriale necanonice făcute de iconoclastul Leon III
Isaurul, luând Romei patrimoniul Calabriei, Siciliei, Ilyricului cu Vicariatul
apostolic al Tesalonicului, - care cuprindea cele două Epiruri, Ilyricul, Macedonia,
Achaia, cele două Dacii, Moesia, Dardania şi Prevalitana. Această legaţie papală
sosită de la Roma s-a lăsat influenţată de partida lui Fotie şi a basileului, acceptând
ca în sinodul din anul 861 Ignaţie să fie degradat în şedinţă publică şi depus.
"Trăiască Papa! Trăiască Fotie! Trăiască delegaţii romani!". Cu acestea se încheie
sinodul, iar Bardas reuşi să obţină de la Ignatie o adeziune la aceste hotărâri, spre
a-şi uşura exilul. Mihail III, Fotie şi Bardas deveniră învingători, dar pentru puţin
timp. Reîntorşi la Roma, legaţii papali au fost rău primiţi de Papa şi, în sinodul
roman ţinut în 862, Papa anulă, în prezenţa a doi legaţi imperiali, procedura
110
condamnării lui Ignatie şi îl respinge pe Fotie ca "neofit", împotriva canoanelor de
a putea fi patriarh, avansat rapid în toate treptele preoţeşti şi instalat în scaunul
patriarhal care nu era vacant. Această hotărâre a făcut-o cunoscută prin trei scrisori
trimise patriarhilor Egiptului, Antiohiei şi Ierusalimului, cerându-le să-l condamne
făţiş pe Fotie şi să-l recunoască pe Ignatie ca veritabil patriarh.

În aprilie 863 s-a ţinut în Catedrala Sfântul Petru un nou conciliu roman, transferat
la Lateran, în care legatul Zaharia s-a recunoscut vinovat şi a fost depus, iar actele
lor au fost casate. Prin cinci capitole, acest conciliu roman preciza: l) Fotius, neofit,
consacrat de un episcop depus şi corupător al legaţilor romani, este despuiat de
toate gradele sacerdotale şi obligat, sub pedeapsa excomunicării, să restituie
scaunul patriarhal lui Ignatie. 2) Grigore Asbestas, consacratorul lui Fotie, este
suspendat de la ordurile sacre. 3) Toţi clericii promovaţi de Fotie sunt suspendaţi
de la ordurile sacre. 4) Ignatie este repus deplin în toate drepturile sale, depunerea
sa fiind nulă. 5) Toţi clericii pedepsiţi de Fotie se repun în drepturile lor. Reîntors
de la Metz la Roma, Rodoald îşi recunoaşte vinovăţia, este depus şi excomunicat.
Sentinţa conciliului roman din 863, prin care Fotie a fost excomunicat, a rămas
definitivă.

Paralel cu acestea, apare problema încreştinării Bulgariei şi a organizării ei


bisericeşti, la care papalitatea ţinea mult să nu se amestece bizantinii. Primele
învăţături creştine le primi ţarul Boris de la un roman, preotul Paul, care l-a
îndrumat spre Roma. Prin ambasada bulgară trimisă la Roma, în august 866, Papa
Nicolae I îi trimise, în toamna aceluiaşi an, pe doi episcopi, Formosus de Porto şi
Paul de Populonia. Aceştia au sosit la ţarul Boris cu instrucţiuni religioase, unele
mult diferite de ale bizantinilor, ceea ce l-a mirat pe ţar. Formosus şi ai săi au fost
bine primiţi, iar misionarii greci au fost alungaţi. Ţarul îl voia pe Formosus
arhiepiscop al Bulgariei, dar Papa Nicolae I nu a vrut să renunţe la regula
interzicerii transferării unui episcop dintr-un scaun în altul. Din aceste motive a
apărut disputa între Boris şi Sfântul Scaun, ceea ce va duce, peste puţin timp, la
ruptura între Roma şi Bulgaria şi, prin aceasta, la urmări imprevizibile pentru
desfăşurarea ulterioară a istoriei în Balcani şi la Dunăre (67. Fliche-Martin,
Histoire de l'Eglise, Tome 6, Bloud et Gay, 1937, p. 465; Euseviu Popovici,
Istoria Bisericească universală, I, Mănăstirea Cernica, 1926, p. 288). În 867, Fotie,
lipsit de protectorul său Bardas, ucis în 866 de Vasile, omul lui Mihail III, s-a aliat

111
cu Mihail III contra misiunii papale în Bulgaria şi, în sinodul din vara lui 867 de la
Constantinopol, acuză pe Papa de amestec în problemele Bisericii Orientale. Îl
judecă şi excomunică pe Papa, asmuţindu-l pe Ludovic II, regele Franciei, şi pe
soţia acestuia, să-l alunge din Biserica sa pe Papa Nicolae I, căci aşa va fi
recunoscut rege de către Constantinopol. Papa Nicolae I muri în noiembrie 867, iar
în noaptea de 23/24 septembrie 867, Vasile Macedoneanul ucide pe împăratul
Mihai III şi garda sa, proclamându-se împărat. L-a înlăturat pe Fotie, l-a închis
într-o mănăstire, ca omul lui Mihail III, anunţând despre aceasta pe Papa
Hadrian II. Îl readuce pe Ignatie în scaunul patriarhal, ceea ce Papa Hadrian II
acceptă, respingând conciliul fotian din 867, prin care principiul: "primul scaun nu
este judecat de nimeni", a fost încălcat de Fotie. În sinodul din 869-870, ţinut la
Constantinopol, sub conducerea delegaţilor papali, conduşi de diaconul Marin,
Fotie este afurisit, iar Ignatie recunoscut de toţi ca patriarh legitim, afirmându-
se în faţa delegaţilor Papei: "Petru a vorbit prin gura lui Agathon!". Este al VIII-
lea Conciliu Ecumenic recunoscut de Biserica Romană (869).

Deoarece Papa a refuzat să-l confirme pe Formosus arhiepiscop al Bulgariei


(ce greşeală!), Boris s-a reîntors spre Bizanţ. Ignatie a consacrat pentru Bulgaria
un arhiepiscop şi zece episcopi, ceea ce Hadrian II a considerat o uzurpare a
autorităţii papale, lucru ce-l supără; acesta murind (noiembrie 872), urmaşul său
Ioan VIII a trimis în aprilie 878 o delegaţie să-l oblige - sub grave pedepse - pe
Ignatie să-şi retragă misiunea greacă din Bulgaria, cu toţi episcopii greci. Ajunsă la
Constantinopol, misiunea papală îl găsi pe Ignatie mort încă din octombrie anul
precedent. Fotie este readus în scaunul patriarhal şi apoi recunoscut de Papa
Ioan VIII, cu două condiţii: să-şi exprime în public regretele pentru faptele
anterioare şi să renunţe la orice activitate misionară în Bulgaria. Toate
acestea Fotie le-a îndeplinit în conciliul din noiembrie 879/880, Papa
trimiţându-i însemnele demnităţii patriarhale (paliul, toiagul etc.). În
desfăşurarea acestui sinod s-a ridicat şi problema adăugării lui "Filioque" la
Simbolul credinţei. Sinodalii, inclusiv delegaţii papali, au votat împotriva
completării cu "şi de la Fiul", lucru ce-l aprobă ulterior şi Papa Ioan al VIII-lea. În
Bulgaria, însă, ţarul Boris nu mai accepta misiuni papale, latine. Urmaşii lui
Ioan al VIII-lea, papii Marin (869-870), Adrian III şi Ştefan V, nu aveau încredere
în Fotie. Basil I Macedoneanul a murit în 28 august 886, iar Fotie a fost depus de
pe tronul patriarhal într-o chilie de la mănăstirea Armeniacă, unde, în restul vieţii,

112
a scris "Mystagogia Spiritului Sfânt" cu purcederea "de la Tatăl prin Fiul". Fotie a
murit, neglijat de toţi, la 6 februarie 897, devenind portdrapelul Bisericii
Bizantine refractare faţă de jurisdicţia Romei; deşi muri împăcat cu Scaunul
papal, el a fost considerat promotorul ruperii definitive din 1054. De altfel,
papalitatea îi cunoştea prea bine pe bizantini ca să nu accepte dominaţia lor
spirituală asupra noilor popoare care se încreştinau. Iată cum exprima Papa Ioan al
VIII-lea (872-882) punctul de vedere papal asupra grecilor în scrisoarea sa adresată
bulgarilor: "Dacă veţi urma pe greci, a căror obişnuinţă este de a cădea în schismă
şi erezie, vă expuneţi a vă rostogoli cu ei în prăpastia greşelii (ereziei). Ei au un
gust înnăscut pentru sofistică şi sunt maeştri neîntrecuţi în viclenie şi şiretlicuri".
(68. Dom Guy-Marie Oury, op. cit., p. 114). Profeţia Papei Ioan VIII s-a împlinit
curând, căci apariţia bogomilismului în Bulgaria a dus la distrugerea primului
ţarat bulgar, iar mai târziu, odată cu prăbuşirea imperiului bizantin sub turci, şi al
doilea ţarat bulgar, slăbit de intrigi, s-a prăbuşit sub acelaşi jug otoman. Schisma
religioasă cu Roma a fost fatală şi pentru bulgari şi, din nefericire, şi pentru noi,
românii.

24. A DOUA RESTAURARE IMPERIALĂ ÎN APUS TREUGA DEI

Protejată şi apărată de împărat, papalitatea s-a bucurat de o relativă independenţă şi


şi-a putut exercita autoritatea spirituală. Declinul suveranilor franci, urmaşii lui
Carol cel Mare, a lăsat-o la discreţia nobilimii romane care, acum ca şi altădată, a
trecut la controlarea episcopatului Romei şi la punerea acestuia în serviciul
intereselor sale politice. Papalitatea a căzut, la finele veacului al IX-lea şi în veacul
al X-lea, sub tirania familiilor locale, mai întâi a prinţilor de Spoleto, apoi, din 896
până în 955, a familiei Teofilact (un senator şi fiicele Teodorei Teofilact, Marus-
Maria şi Teodora cea Tânără II), care a ridicat pe scaunul papalităţii pe favoriţii şi
nepoţii lor. De aceea, secolul al X-lea în istoria Bisericii se numeşte "secolul
orb".

După dominarea familiei nobile Spoleto, cea a familiei Teofilact a cerut mai mult
de la Biserică şi a redus papalitatea la o eră de servitudine şi adesea de depravare.
Seniorii rivali, ducii de Spoleto, seniorii de Toscana, familiile Crescenti îşi
disputau statutul Bisericii ca pe o pradă. Timp de peste o jumătate de secol ei au
113
dominat-o, numind papii, depunându-i şi chiar suprimându-i în unele ocazii. În
această dezordine, trei femei au jucat un rol odios: Teodora, soţia lui Teofilact,
marchizul de Toscana, şi cele două fiice ale sale, Marusia şi Teodora cea Tânără,
intrigante, dorind să instaleze pe scaunul pontifical pe favoriţii lor sau membrii
familiilor lor. Trei papi, cu numele de Ioan, au discreditat papalitatea şi au dat
naştere, fără îndoială, la legenda papesei Ioana. Aceştia sunt: Ioan X (914-928),
protejat de Teodora, Ioan XI (931-936), fiul Maroţiei; Ioan XII (955-963), fiul mai
mic al Maroţiei şi primul papă care şi-a schimbat numele la alegerea sa. Despre
falsitatea legendei papesei Ioana vom vorbi mai multe la capitolul "Papii secolului
al X-lea".

În 962, Otto cel Mare (936-973), profitând de cererea Papei Ioan XII, a venit la
Roma să o protejeze împotriva lui Beranger, regele Italiei, care ameninţa statele
Bisericii şi, cu acest prilej, solicită coroana imperială cu toate drepturile ei aferente.
Papa Ioan XII i-a dat salvatorului său Otto I cel Mare ungerea imperială, în 2
februarie 962, data la care luă fiinţă "Sfântul Imperiu Roman de naţiune
germană", ce va proteja Biserica şi Italia, dar adesea o va şi persecuta,
considerând Papalitatea ca o episcopie a Germaniei (69. Dom Ch. Poulet, Histoire
de l'Eglise, Tom I, Paris, 1941, pg. 408). Otto cel Mare a cerut Papei un jurământ
de fidelitate. Sfântul Imperiu romano-german s-a născut, dar nu era identic celui
carolingian, deşi idealul era acelaşi. Ca teritoriu, Imperiul nu cuprindea decât
Germania şi ţările anexate, astfel că Italia de Nord, Franţa, Spania creştină, Anglia
îi lipseau. Peste tot, împăratul nu avea puterea decât atâta cât feudalii voiau să i-o
recunoască. El nu era un suveran necontestat cum fusese Carol cel Mare. De aici
apare grija noului împărat de a se sprijini pe episcopii pe care îi numi el şi care nu
erau succesori ereditari. Sub noua direcţie a monarhilor germani, severă şi atentă,
papalitatea a regăsit un oarecare nivel al demnităţii. Ea este eliberată pentru un
timp de tirania fracţiunilor locale şi readusă la misiunea ei universală.

Noua dinastie saxonă şi-a lărgit orizontul politic: Otto I s-a căsătorit cu Adelaida,
prinţesă italiană şi burgundă; Otto II a cerut mâna Teofanei, principesă bizantină;
Otto III visează restaurarea Romei pentru ca să facă din ea capitala unui Imperiu
universal, care să fie centrul lumii creştine. El găseşte în Gerbert de Aurillac, pe
prietenul său, învăţătorul, sprijinul şi teoreticianul aspiraţiilor sale. Dar la moartea
lui Otto III, în 1002, întunericul revine şi scaunul pontifical cade din nou la

114
discreţia intrigilor patriciatului roman. Împăratul Henric II (1002-1024) a trăit ca
un călugăr încoronat, dar el s-a ocupat puţin de problemele romane; Conrad II
(1024-1029), fondatorul dinastiei franconiene, duce o politică centrată pe apărarea
intereselor germanice şi imperiale. Colaborarea dintre stat şi Biserică sub Henric II
s-a bazat pe sprijinul călugărilor şi episcopilor.

Acolo unde absenţa puterii centrale se făcea ceva mai simţită, în provinciile sudice
ale Franţei, a luat naştere, la finele veacului al X-lea, o mişcare de pace împotriva
luptelor private dintre diferiţii seniori feudali pentru acapararea cât mai multor
teritorii, lupte ce au dus la un adevărat haos în relaţiile dintre ei şi la periclitarea
vieţii locuitorilor. Biserica n-a rămas indiferentă la aceste nenorociri şi prin toate
mijloacele s-a forţat de a lupta contra violenţei şi a războiului. În acest scop, ea a
determinat seniorimea să şi mărturisească solidaritatea cu măsurile Bisericii şi
astfel să se reducă cât mai mult războiul şi violenţele între ei. Aşa a luat fiinţă
"Pacea lui Dumnezeu", "Răgazul lui Dumnezeu" (Treuga Dei), decretată în
mai multe concilii de la sfârşitul sec. al IX-lea şi al X-lea, interzicând orice act ostil
contra oricărei persoane şi a oricăror bunuri (averi). În acest scop, lucrătorii,
instrumentele de muncă, bisericile, cimitirele au fost declarate inviolabile. "Pacea
lui Dumnezeu" a fost în curând completată prin "Răgazul lui Dumnezeu", care
respingea războiul sub pedeapsa excomunicării în anumite perioade determinate
ale anului: de miercuri seara până luni dimineaţa, toată Săptămâna Mare, toate
sărbătorile Preacuratei, Postul Crăciunului şi Postul Mare. Pentru a apăra pe cei
slabi şi a proteja libertatea şi bunurile lor, episcopii nu au încetat să pronunţe
afurisenii contra violatorilor păcii, au grupat ţăranii şi orăşenii în asociaţii
înarmate, în miliţii, cu sarcina de a face respectate deciziile Bisericii. Mai târziu, în
secolul al XII-lea, şi regalitatea va interveni. Însă, doar când Filip August, mai
întâi, şi Sfântul Ludovic promulgară "Răgazul regal de 40 de zile" s-a reuşit, alături
de Biserică, să se amelioreze atacurile violente şi războaiele particulare.

25. SCHISMA LUI MIHAIL CERULARIE (1054)

Dezbinarea definitivă între Roma şi Constantinopol a fost înfăptuită graţie unor


împrejurări noi, intervenite între cele două patriarhate. Pe la mijlocul secolului al
XI-lea, cavalerii normanzi, veniţi din Franţa, au pătruns în Italia meridională şi au

115
ocupat teritorii dependente de pontificatul Romei, de unii episcopi bizantini şi de
năvălitorii musulmani. Teritoriile bizantine sunt ameninţate de latinizare. O
polemică antilatină luă o formă agresivă. Nechita Pieptosul (Stétathos), monah
erudit din Constantinopol, a scris multe cărţi polemice împotriva latinilor.
Patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058), puţin cult, şi colegul său, Leon de
Ohrida, arhiepiscop autocefal al Bulgariei, au scris alte lucrări antilatine. Ca
urmare a unei violente scrisori a lui Leon al Ohridei, adresată în septembrie 1053
episcopului de Trani din Apulia, apoi a închiderii, din ordinul patriarhului Mihail
Cerularie, a bisericilor latine din Constantinopol sub pretextul că ar celebra Sfânta
Euharistie cu azimă, a expulzării călugărilor latini din Constantinopol şi a altor
acuze de "inovaţii" aduse latinilor, conflictul a fost declanşat. Epistola lui Leon al
Ohridei a ajuns în mâinile Papei Leon IX (1048-1054), iar acesta i-a scris o
epistolă severă patriarhului Mihail Cerularie, reproşându-i că sunt incorecţi, că dau
lecţii Papei, superiorul lor. Tot atunci, împăratul Constantin IX Monomahul al
Bizanţului (1042-1054), voind să rămână stăpân peste Italia sudică, teritoriu încă
în mâna lui, a încercat să obţină sprijinul Papei, împăcând divergenţele dintre
patriarh şi Papă. Papa Leon IX trimise la Constantinopol trei legaţi; principalul
emisar a fost cardinalul Humbert de Moyenmoutier, un teolog erudit, dar om
autoritar şi dur, care-i ura pe greci. Cu Nichita Pieptosul a dus tratative, dar Mihail
Cerularie a refuzat orice tratative, dorind numai să convoace un sinod. Humbert n-
a avut răbdare, ci a compus un libel în care el a rostit anatema asupra lui Mihail
Cerularie şi a partizanilor lui. Acest libel l-a depus cardinalul Humbert în 16 iulie
1054 pe altarul bisericii Sfânta Sofia, în prezenţa mulţimii ce asista la Sfânta
slujbă, de unde delegaţii papali au ieşit scuturându-şi pantofii de praf şi strigând
din uşă: "Dumnezeu să vadă şi să judece", apoi plecând spre Roma. În zadar a
încercat împăratul Constantin IX Monomahul să împace lucrurile. Cerularie a
convocat un Conciliu în care excomunică delegaţii papali, declarând că
excomunicarea să cadă pe capul celor ce au rostit-o. În acelaşi sinod, Cerularie
publică un decret în care aduse acuze latinilor şi ruptura a fost definitivă. Sub
urmaşii lui Constantin IX Monomahul, Cerularie fu mai obraznic, aşa că Isac I
Comnen îl scoase din scaun. A murit în exil, în 1059. Cei trei patriarhi melchiţi ai
Antiohiei, Ierusalimului şi Alexandriei au făcut cauză comună cu Bizanţul, ceea ce
a contribuit la creşterea prestigiului patriarhilor din Constantinopol în Orient.
Urmaşul lui Leon, arhiepiscopul Ohridei, Teofylact (1080-1107) a fost mai
conciliant cu latinii, dar tot schismatic, neadmiţând: primatul papal, Filioque,
116
Purgatoriul şi azima. Atât urmaşii lui Leon IX, papii Alexandru II (1061-1073) şi
Grigore VII (1073-1085), cât şi basileul Mihail VII Ducas (1071-1078) încercară
împăcărea, însă noul patriarh Ioan VII Xyphilin (1063-1075) şi clerul bizantin au
refuzat, neadmiţând primatul papal. În schimb, Biserica romană, folosind practica
antecedentă de guvernare centralizată în jurul scaunului episcopal al Romei, a
concentrat în mâinile Papei toată puterea, inclusiv dreptul de a fi ales de colegiul
cardinalilor şi nu de împăraţi sau regi (decretul Papei Nicolae II la Conciliul
Lateran, 1059). S-a inaugurat astfel "reforma gregoriană", al cărei principal autor
a devenit Papa Grigore al VII-lea. Acesta luptă hotărât împotriva simoniei
(cumpărarea pe bani a oficiilor bisericeşti: episcopat, parohie, abaţie, canonicat etc.
sau a unui sacrament: preoţia, botezul, spovedania etc.) şi împotriva
nicolaismului (căsătoria preoţilor şi diaconilor, contrară canoanelor Bisericii
latine, concubinajul clericilor şi credincioşilor). Tot Papa Grigore VII a inaugurat
lupta împotriva investiturii.

Încercări de reunire între cele două Biserici, romană şi bizantină, s-au făcut în 1274
la al doilea Sinod Ecumenic din Lyon şi la Sinodul Ecumenic de la Florenţa,
1439, unde, atât împăratul Ioan IV Paleologul, cât şi patriarhul Constantinopolului,
Iosif, împreună cu arhiepiscopul Niceei, Visarion, Izidor al Rusiei şi mitropolitul
Moldovei, Damian, au semnat decretul de unire "Să se bucure cerul". A refuzat să
semneze acest decret Marcu, arhiepiscopul Efesului, care, reîntorcându-se acasă, a
fanatizat poporul, spunând că prin unire Biserica Răsăriteană este umilită de cea
Apuseană. Un principe bizantin a declarat că mai bine vrea să vadă turbanul
turcesc deasupra Sfintei Sofia decât tiara papală. Dorinţa i s-a împlinit. După 24 de
ani, în 1453, Constantinopolul cade în mâinile turcilor şi Sfânta Sofia este
prefăcută în moschee. În 1897 patriarhul constantinopolitan, Anthimos VII,
răspunzând printr-un act sinodal Papei a redus deosebirile între cele două Biserici
la opt. Un mare pas s-a făcut spre reconcilierea celor două Biserici în 7 decembrie
1965, când Papa Paul al VI-lea şi patriarhul ecumenic Athenagoras al
Constantinopolului au ridicat anatemele reciproce îndreptate de o Biserică
împotriva celeilalte, iar în 6 ianuarie 1966 s-au îmbrăţişat în semn de împăcare pe
muntele Sinai în Palestina.

Urmările Schismei din 1054 au fost rele pentru ambele Biserici, căci sinoadele
ecumenice ulterioare erau fără întreaga Biserică; Cruciadele au eşuat; scaunele

117
patriarhale erau la discreţia turcilor: scaunul Antiohiei era redus, iar cel al
Constantinopolului se vindea pe bani daţi sultanilor. Nici o Biserică Răsăriteană nu
mai era ecumenică (excepţie Constantinopolul), ci au devenit naţionale autocefale:
1) Copţii şi Abisinii; 2) Geacaiţii şi Caldeii cu Malabaricii; 3) Armenii; 4)
Ortodocşii propriu-zişi de limbă liturgică elină, arabă, slavă, română ş. a. Au rupt
legăturile cu Fanarul, sediul patriarhului din Constantinopol mai întâi Grecia în
1850, Bulgaria în 1872 şi 1883, Muntenegrul în 1877, Serbia în 1878, România în
1885. Rusia din 1590 este patriarhat autocefal, Moscova zicându-şi "a treia Romă".
După A. Şaguna, Compendiu de Drept Canonic, p. 222 sunt canonice numai patru
patriarhate de rit oriental: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, iar
celelalte (Sofia, Belgrad, Moscova, Bucureşti) sunt necanonice, căci s-au ridicat pe
sine la acest rang, fără aprobarea unui sinod ecumenic.

26. SCRIITORI BISERICEŞTI

A. RĂSĂRITENI

Sergiu, patriarhul Constantinopolului (610-638), a compus Acatistul, imn de


mulţumire Născătoarei de Dumnezeu că a scăpat Constantinopolul de avari, dar,
fiind monotelist, nu este el considerat autorul, ci Gheorghe de Pisidia, coautor.

Maxim Mărturisitorul, în 633, fusese campionul ortodoxiei împotriva


monoteliţilor. Împăratul Constant II i-a tăiat limba şi mâna dreaptă, fiindcă a
combătut verbal şi în scris dogmatica imperială. Muri în 662, exilat în Colhida. A
trăit şi a suferit şi la Roma, alături de Papa Martin I, fiind adept al Primatului
papal.

Ion Scărarul, autorul "Scării", egumen venerabil la Sinai, muri în 649. În "Scara"
tratează 30 de exerciţii ascetice, ca trepte ale scării pe care urcă monahul până la
culmea virtuţii în Paradis.

Ioan Damaschinul, cel mai mare teolog al Răsăritului din veacul VIII, născut în
Damasc, ajuns mare demnitar al Califului din Damasc, post din care a demisionat,
retrăgându-se monah la mănăstirea Sfântul Sava, lângă Ierusalim. Moare în 749.
Opera sa: "Tratat precis despre credinţa ortodoxă" în patru cărţi, este o dogmatică

118
completă; "Apologii", trei cărţi, în favoarea cultului icoanelor, combătând pe
inconoclaşti; "Paralele sacre", florilegiu de dogmatică şi morală; el este autorul
celor opt glasuri în colecţia "Octoih". A luptat mult împotriva iconoclaştilor. Este
doctor al Bisericii şi patronul tinerimii studioase răsăritene.

Teodor Studitul, egumen al mănăstirii "Stoudion" din Constantinopol,


contemporan cu patriarhul Nichifor Mărturisitorul (806-815), ambii exilaţi şi
maltrataţi de împăratul iconoclast Leon Armeanul. Moare în 826, fiind un mare
apărător al primatului papal. În 829 muri şi Patriarhul Nichifor, adept şi el al
primatului papal. Sfântul Teodor Studitul caută sprijin la Papa Leon III (785-816),
arătând că Papa are autoritate supremă asupra clerului şi patriarhului Bizanţului,
care admitea adulterul împăratului Constantin Copronimul, fiul împărătesei Irina
(68. Maxime Relet, Histoire générale des peuples. Tome premier, Paris, 1925, p.
352).

Fotius, ajuns patriarhul Constantinopolului, a scris; "Myriobiblion" (Biblioteca), o


culegere de dări de seamă despre 279 de cărţi teologice, literare, istorice;
"Sintagma", manual în doua părţi: "Nomocanon" - cu legi şi canoane şi
"Sinagogia" - o colecţie de canoane aplicate; "Amphilohia", lucrări teologice cu
300 de răspunsuri la 300 de întrebări; alte cărţi polemice împotriva Latinilor,
precum "Mystagogia" - purcederea Sfântului Spirit prin Fiul de la Tatăl.

B. APUSENI

1. Sfântul Ieronim (342-420) a tradus Sfânta Scriptură (Vulgata) în limba latină.


A mai scris De viris illustribus - 135 capitole cu scriitori bisericeşti.

2. Sfântul Ambrosie. A scris De officiis ministrorum - învăţături pentru clerici.

3. Juveneus, poet. A scris Cântec evanghelic, compus din 330 versuri.

4. Alquin (735-804). A scris De Trinitatis: Viaţa Sfântului Waase, Sfântului


Martin, Sfântului Willibrod.

5. Paul Diaconul a scris "Historia gentes Longobardorum".

119
6. Paulin, patriarhul Aquileii - polemist împotriva adopţioniştilor.

7. Teodulf de Orleans (821), got din Italia. A scris "Gloria, laus et honor" - patru
cântece despre Isus Cristos, care se cântă la Florii.

8. Raban Maur (776-856), abate de Fulda (Germania), enciclopedist, a comentat


Sfânta Scriptură şi a scris opera "De Universo".

9. Walafrid Strabo (807-849), abate de Reichenau, instructor creştin al Germaniei


nordice. A organizat mănăstirea lui ca un centru de studii.

10. Jean Scot Erigene a scris "De la division des natures", expunere filosofică
despre Dumnezeu, lume, cu teorii cosmogonice şi teologice uneori greşite.

11. Hincmar de Reims a scris un tratat despre Predestinaţie, despre Sfânta


Euharistie, despre dreptul canonic şi a rămas de la el o mare corespondenţă
istorică.

12. Smaragde, abate de Saint-Michel, a scris o gramatică latină creştinizată,


folosind extrase din Sfinţii Părinţi.

13. Anastase Bibliotecarul a tradus în latină actele Conciliilor VII-VIII ecumenice


şi faptele martirilor. A reunit în opera sa, "Historia tripartita", operele lui Necefar
Calist, Teophan şi Syncelle.

27. BISERICA UNIVERSALĂ DUPĂ CAROL CEL MARE. LUPTELE


PENTRU INVESTITURĂ

Perioada domniei lui Carol cel Mare (799-814) a fost strălucită pentru Evul Mediu,
fiindcă în această perioadă arabii au fost dominaţi şi tinuţi în frâu; lumea
occidentală a ajuns la o oarecare stabilitate politică şi religioasă asigurată; puterea
civilă era autoritară, iar cea spirituală, a Papei, ascultată de toată lumea. Odată cu
moartea împăratului, în 814, marele "Sfânt Imperiu roman" a fost împărţit în trei
regate guvernate de cei trei fii ai săi, intriganţi, care desfăşurară lupte sângeroase
unul împotriva celuilalt pentru putere şi, în acelaşi timp, împotriva Papalităţii care
voia să-i apere şi să-i ajute. Împărţirea imperiului lui Carol cel Mare a fost stabilită

120
definitiv prin Tratatul de la Verdun din anul 843: Carol Pleşuvul a fost declarat
rege al Franţei; Lothar îşi asigura Italia, iar Ludovic II, Germania. Ludovic II era
pretendent şi asupra teritoriului Statului Papal, căci, în 844, trecu în Italia. Papa
Sergiu II, pentru a evita un război, acceptă o pace cu unele compromisuri. Părea că
totul va fi calm, dar, în 895, Arnulf al Germaniei ocupă Roma şi a iniţiat "Secolul
de fier" în istoria Bisericii (880-1050), când puterea statului şi cea a Papilor
decade.

După controversele cu Fotie şi atitudinea dârză a Papei Nicolae I faţă de împăratul


Lothar II, care, voind să-şi părăsească soţia legitimă, Teutberge, înlocuind-o cu
Walrade, este excomunicat, iar arhiepiscopii de Teutgaud şi Günther, susţinătorii
regelui, au fost depuşi, silindu-l să se împace cu ea şi impunându-i pocăinţă,
urmaşii carolingieni, prin luptele pentru putere, neglijează apărarea Bisericii. Prin
abuzuri, se amestecă la completarea scaunului papal rămas vacant, asociindu-se cu
unele familii nobile italiene, cu care aleg papi pe partizanii lor, şi astfel se întâmplă
că sunt aleşi doi sau mai mulţi papi, din care numai unul era cel adevărat, iar
ceilalţi antipapi. Adesea au ajuns să aibă cuvânt în alegerea Papilor şi unele femei:
Teodora, soţia lui Teofilact din Toscana şi fiicele sale, Marosie şi Teodora.
Recordul în alegerea papilor l-au avut partidele din Tuscia şi Spoleto. Protestanţii,
duşmanii de mai târziu ai Bisericii, au reproşat decăderea Bisericii şi datorită
acestui amestec al femeilor în afacerile superioare bisericeşti şi au inventat o
legendă despre aşa-zisa Papesă Ioana, acceptată bucuros de către duşmanii
Bisericii. Numai că aceasta este o curată născocire, fiindcă, după ei, această
femeie, Papesa Ioana, ar fi domnit pe scaunul papal imediat după Leon al IV-lea,
timp de trei ani şi jumătate, însă adevărul istoric este că, după Papa Leon IV (+27
iulie 855), a urmat în Scaunul papal Papa Benedict al III-lea, pe care îl aflăm
gravat pe o medalie cu împăratul Lothar I (+28 sept. 855).

Investitura a provenit din decăderea puterii papale; împăraţii, profitând de aceasta,


au abuzat de dreptul primit de la Biserică, drept recunoştinţă pentru înzestrarea ei
cu bunuri materiale, şi au început să înscăuneze ei pe episcopi, dându-le inelul şi
toiagul arhieresc ca semn al puterii de a conduce diecezele respective. Această
procedură - investitură - a produs adesea scandal în rândul poporului credincios,
care s-a îndoit de dreptul şi puterea Bisericii, crezând că şi puterea bisericească
derivă din cea lumească (civilă) şi că Papa nu mai are nici o putere. Abuzurile s-

121
au diversificat, unii principi vânzând scaunele episcopeşti pe bani (simonie).
Mulţi erau episcopi numai cu numele. Ba se întâmpla că era numit episcop câte un
mirean căsătorit care nici nu mergea pe la reşedinţa episcopală, pretinzând doar să i
se trimită veniturile. Exemplul rău al clerului înalt se întinsese ca o pecingine şi în
clerul de jos care era ignorant, desfrânat şi simoniac. Aceasta este "epoca de fier"
(880-1050) a Bisericii.

Din această decadenţă şi întuneric moral, Biserica a fost ridicată prin clerul
monahal care, pe lângă practicarea virtuţilor şi faptelor bune, se ocupa cu studiul şi
cu ştiinţele. Mănăstirile s-au grupat într-o confederaţie, la Cluny, în anul 910,
la care au aderat treptat 2000 de mănăstiri. Călugării aceştia cu viaţă sfântă
îndemnau credincioşii să nu se ducă la slujbele oficiate de clericii destrăbălaţi, nici
să ceară administrarea Sfintei Taine de la cei simoniaci. Superstiţiile epocii au fost
condamnate de sinoadele epocii respective. Clemente II (1046-1047), în Conciliul
din Roma, decreta: cine va primi bani pentru sfinţire de biserici, hirotoniri de
clerici, conferirea unui beneficiu sau demnităţi bisericeşti, abaţii, să fie lovit de
anatemă; Sfântul Leon IX (1048-1054), în conciliile din Roma, Mayence şi
Reims, ceru ajutorul regilor în combaterea simoniei şi concubinajului; Sfântul
Petru Damian, episcop şi cardinal, în predicile sale condamnă păcatele sociale ale
clerului, concubinajul, simonia, reuşind să fondeze la Milano Asociaţia Pataria şi
obţinând de la Arhiepiscopul Guido şi subalternii lui promisiunea de a renunţa la
simonie şi concubinaj.

Papa Grigore al VII-lea (Hildebrand - 1073-1085) a fost omul providenţial care


a desfăşurat lupta pentru purificarea moravurilor şi restaurarea vechii discipline
sănătoase în Biserica lui Cristos, ducănd-o la biruinţă. Fiu de meseriaş sărac,
Hildebrand (numele de călugăr) a crescut în spiritul mănăstirii Cluny, a fost
călugăr benedictin şi sfetnic secretar sub 5 Papi timp de 25 de ani, ajungând astfel
să cunoască temeinic afacerile bisericeşti ca nimeni altul. A fost ales papă prin
voinţa tuturor, căci erau convinşi că el este omul de care este nevoie. Şi-a
îndeplinit misiunea cu curaj şi înţelepciune, având idealul "monarchia Christi",
împărăţia lui Cristos, Biserica; acesteia să i se închine popoare şi conducători. El
susţinea superioritatea puterii preoţeşti asupra celei regale, care este numai de
origine omenească şi se exercită numai asupra lucrurilor omeneşti.

122
"Când Dumnezeu i-a dat fericitului Petru puterea de a lega şi dezlega, n-a exceptat
pe nimeni, deci nimeni nu se poate sustrage acestei puteri", scria papa episcopului
Hermann de Metz în 1081.

Lupta a început-o prin suspendarea preoţilor simoniaci şi concubinari, oprindu-i de


a mai face serviciile divine şi interzicând credincioşilor să participe la slujbele lor.

A dus apoi război împotriva învestiturii, rădăcina tuturor relelor,


excomunicând pe cei ce cumpărau cu bani oficiile bisericeşti, folosindu-se şi de
hotărârile a vreo 200 de sinoade şi de mai multe decrete papale. Dezrădăcinarea
acestui rău s-a făcut cu greu şi anevoie, căci însuşi împăratul Germaniei, Enric al
IV-lea, nu voia să renunţe la învestitură, din care avea venituri mari. Papa Grigore
al VII-lea, printr-un decret promulgat în Sinodul roman din februarie 1075, declară
exclus sub pedeapsa excomunicării din sânul Bisericii orice cleric care ar primi
episcopat sau abaţie de la orice laic, împărat, rege, marchiz, conte sau orice
persoană laică. Împăraţii şi principii au fost opriţi să numească episcopi, iar
episcopii să primească numirea lor prin investitură. Împăratul Enric IV
nerenunţând la investitură, Papa Grigore VII l-a excomunicat. Enric IV a
reacţionat, convocând un sinod al episcopilor simoniaci (numiţi de el şi
excomunicaţi de Papa), la Worms, în ianuarie 1076; din acest sinod, l-a provocat
pe Papa scriindu-i: "lui Hildebrand, nu pontificelui, ci falsului călugar, îţi zic... Eu
Enric, din mila lui Dumnezeu împărat, vorbesc către tine cu toţi episcopii mei:
coboa-ră-te, lasă scaunul uzurpat al lui Petru, altul să ocupe tronul apostolic". Când
a venit trimisul împăratului cu această scrisoare, a fost mare tulburare la Roma. A
trebuit însuşi Papa să-l ia în apărare deosebită, atât de mare era indignarea
poporului împotriva împăratului şi a delegatului său care a îndrăznit să-l numească
pe Grigore VII, în plin sinod, "lup răpitor". Fruntaşii împărăţiei germane,
nemulţumiţi de stăpânirea lui Enric IV, excomunicat, care, conform dreptului
german, îşi pierdea tronul, l-au somat să se împace cu Biserica timp de un an. De
nevoie, împăratul şi-a luat nevasta şi copilul, însoţit de câţiva oameni, a trecut iarna
Alpii, coborând în Italia. La Canossa, în 24-28 februarie 1075, unde se afla
Papa, împăratul s-a plimbat timp de trei zile între zidul al doilea şi al treilea al
cetăţii, îmbrăcat în obişnuitul veştmânt de păr al penitenţilor publici, rugând pe
Papa să-l ierte şi să-l dezlege de excomunicare. Unii istorici colorează această
scenă ca să arate tirania Papei. Adevărul este că Papa Grigore VII se afla într-o

123
situaţie neplăcută. Apelând împăratul la inima de bun creştin şi, mai ales, de preot,
acesta l-a iertat. A prevenit, însă, prin aceasta, hotărârea adunării naţionale de la
Augsburg, care avea să-şi spună şi ea cuvântul în această chestiune. Dar Enric IV a
fost nevrednic de bunătatea şi generozitatea Papei. Dezlegat de afurisenie, el
strânge armata, vine la Roma şi incendiază biserica Sfântul Petru, silind pe Papa
Grigore VII să se refugieze în castelul San Angelo, de unde îl salvează după un
asediu de şapte luni, Robert de Guiscard, regele Normanzilor, convertit de puţin
timp la creştinism; dar şi aceştia jefuiesc Cetatea Eternă. Papa se retrage la Salerno
(1083), unde, înainte de a muri (18 mai 1085), rosti: "Am iubit dreptatea şi am urât
nedreptatea, pentru aceasta mor în exil". Grigore VII a fost unul dintre marii Papi
ai Bisericii universale. Dacă există în Apus un cler necăsătorit, independent de
autorităţile civile, trăind exclusiv pentru o înaltă misiune religioasă, aceasta se
datorează, în primul rând lui. Istoricul protestant Gregorovius pune biruinţa fără
arme a călugărului Hildebrand mai presus de faptele de arme ale lui Alexandru cel
Mare, Iuliu Cesar sau Napoleon. Sfârşitul lui Enric IV a fost şi mai trist. Părăsit de
nevastă, de proprii copii şi urgisit de toţi, moare pe neaşteptate în 1106. Urmaşii lui
Grigore VII poartă însă cu vrednicie lupta împotriva învestiturii. Papa Calixt II
încheie, la 1122, Concordatul de la Worms, în baza căruia împăratul renunţă la
investirea episcopilor prin inel şi toiag arhieresc, acestea fiind insigne curat
bisericeşti şi, ca semn al puterii lumeşti, le dă numai o cârjă. Începutul l-a făcut
împăratul Henric al V-lea. Acest Concordat din 1122 a fost întărit de Sinodul
ecumenic IX din Lateran (Roma, 1123), cel dintâi sinod ecumenic ţinut în
Apus, căci, până atunci, toate sinoadele ecumenice s-au ţinut în Răsărit. Era un
semn că viaţa bisericească şi culturală, de aici înainte, se dezvolta mai mult în
Apus: "Ex Occidente lux".

28. PAPII ŞI ÎMPĂRAŢII HOHENSTAUFENI CULMEA PUTERII PAPALE

Guelfi şi Ghibelini. Câtva timp, Concordatul de la Worms a fost respectat.


Împăratul Frederic I, numit şi "Barbă Roşie" (Barbarossa 1152-1190), crescut
la curtea bizantină, cu idei cezaro-papiste, reluă lupta începută de Enric IV. El era
de părere că are dreptul să numească nu numai episcopi, ci şi Papi, că oraşele
italiene, chiar şi Statul Papal, nu sunt decât feude ale sale. Încercările lui se frâng

124
de împotrivirea papilor şi a oraşelor din Lombardia. Cu aceasta, se începe lupta
dintre Papi şi aderenţii lor (Guelfi), pe de o parte, şi împăraţii Hohenstaufeni şi
partizanii lor (Ghibelini), pe de altă parte. Această luptă ţinu aproape 100 de ani,
făcând mult rău tuturor ţărilor, mai ales Italiei. De şase ori trecu Barbă Roşie Alpii
şi încercă să cucerească Italia, dar tot de atâtea ori încercările lui sunt zădărnicite
de Papa Adrian IV mai întâi, de Papa Alexandru III mai pe urmă. Armata
împăratului, doborâtă de ciumă, este zdrobită de alianţa lombardă de la Legano
(1176), după care Papa şi Barbă Roşie se întâlnesc la Veneţia. Împăratul cade la
pământ înaintea Papei, în pragul Bisericii San Marco din acest oraş. Alexandru III,
mişcat până la lacrimi de smerenia lui Barbarossa, îl ridică de jos şi-l îmbrătişează
frăţeşte. În 1179 se ţinu la Lateran Sinodul al XI-lea ecumenic ce hotărăşte,
între altele, că papa trebuie ales cu două treimi de voturi ale cardinalilor. Tot în
acest sinod se declară Cruciada contra albigezilor. Împăratul îşi trăieşte ultimii ani
ai vieţii ca bun creştin, fiind credincios al Bisericii. În numele ei, conduce Cruciada
a III-a împotriva turcilor, dar cu acest prilej se îneacă într-un râu din Asia Mică.
Fiul şi urmaşul lui, Frederic Barbă Roşie reluă lupta pentru învestitură, încercând
să domine Papalitatea prin sudul Italiei, dar, murind la 32 de ani, proiectele lui se
prăbuşiră.

În Anglia, Henric II Plantagenetul, numindu-l pe ministrul Thomas Becket,


arhiepiscop de Canterbery, publicând apoi "Constitution de Clarendon" (1164),
prin care suprima privilegiul forului ecleziastic şi atribuia regelui alegerea
episcopilor în eparhiile vacante, întâlneşte rezistenţa Arhiepiscopului Thomas
Becket, fapt pentru care îl declară trădător. Acesta s-a refugiat în Franţa unde a fost
bine primit de regele Ludovic al VII-lea. După un an s-a reîntors în Anglia printr-o
reconciliere aparentă, dar a fost ucis în propria catedrală de cavalerii trimişi din
ordinul regelui. Mustrat de conştiinţă făcu pelerinaj la mormântului martirului, se
autoflagelează şi jură să respecte libertatea Bisericii.

INOCENŢIU AL III-LEA (1198-1216) reprezintă culmea puterii politice a


papilor. Odraslă a unei familii nobile, după studii strălucite, ajunge Papă la vârsta
de 37 de ani. Mai întâi pune ordine în Statul Papal, apoi introduce reforme în
întreaga Biserică creştină. În Roma, magistratura formată din senator şi prefect,
dependentă de imperiul roman-german, este înlocuită cu persoane care jură
supunere Papei Inocenţiu III; la fel, baronii conducători ai statelor din Patrimoniul

125
Sfântului Petru, din întreaga Italie, jurară supunere Papei, astfel întreaga peninsulă
Italică redevenind italiană şi papală. În politică, el este în tot locul apărătorul
dreptăţii şi al adevărului. În Anglia, îl sileşte pe blasfemul Ioan Fără de Ţară să
accepte Magna Charta impusă de nobilime ca bază a libertăţilor naţiunii engleze,
inclusiv a Bisericii catolice. În Germania, excomunică pe hrăpăreţul Otto de
Brunswick, luând apărarea minorului Frederic II, lăsat îngrijirii sale. Pe regii
Franţei, Austriei şi Aragonului (Spania) îi înduplecă să-şi reprimească soţiile
părăsite, respectând legea căsătoriei creştine. "Sfântul Scaun nu poate lăsa femeile
persecutate fără apărare; demnitatea regală nu o puteţi pune deasupra datorinţelor
unui creştin", scria regelui Franţei Filip-August (ianuarie 1200). În Spania,
pregăteşte marea biruinţă asupra Maurilor, la Tolosa (1212). În Ungaria îi împacă
pe fraţii certaţi pentru domnie, Emeric şi Andrei. El avea planuri mari de a
întemeia o mare alianţă creştină, care să dezrobească Răsăritul creştin de sub
otomani. Împărăţia latină din Constantinopol (1204-1261) a fost numai o verigă
din lanţul înfăptuirilor sale, năzuind să sprijine acea "monarchia Christi" pe care o
visase Grigore VII. În 1215 prezidează al XII-lea sinod ecumenic (al IV-lea de la
Lateran), cea mai măreaţă adunare a Evului Mediu. Aici s-a hotărât, între altele, ca
fiecare creştin să se cuminece, cel puţin o dată pe an, la Paşti, şi s-au adus hotărâri
privitoare la căsătoria creştină; s-a definit doctrina transsubstanţiunii şi s-a
combătut ereziile împotriva Sfintei Euharistii. Au participat 404 episcopi, între
care, pentru prima dată, şi cei din noile regiuni catolice: Boemia, Ungaria, Polonia
şi Estonia. Conciliul XII ecumenic Lateran (1215) hotărî că nici un impozit asupra
clerului nu poate fi impus fără aprobarea Papei, măsură înţeleaptă pentru a proteja
Biserica de pretenţiile exagerate ale fiscalităţii.

În fiecare sâmbătă, Papa spăla picioarele la câte 12 moşnegi. Deşi atât de puternic,
Inocenţiu III a fost de o rară modestie. Hrănea la curtea lui câte 3000 de săraci.
Primea şi stătea de vorbă cu oricine. Puterea şi bogăţia lui le socotea "ancoră sigură
celor lipsiţi de ajutor, purificatoarea puterilor pământeşti, mângâietoarea mizeriilor
urnane".

Frederic II este un alt reprezentant al cezaro-papismului. Om cu mintea ageră


şi cu însuşiri politice reale, dar lipsit de caracter, deveni admiratorul culturii arabe
şi duşmanul creştinismului. A făgăduit tutorelui său, Inocenţiu III, că nu va uni
Sicilia cu împărăţia germană şi va conduce o cruciadă, dar nu s-a ţinut de cuvânt.

126
Când bătrânul papă Grigore IX îl excomunică, el îşi bătu joc de legile Bisericii.
De nevoie plecă într-o cruciadă, dar rezultatul ei nu mulţumi pe nimeni. Ajuns în
Egipt, refuză pacea oferită de sultan, dar acesta îl asedie şi îl constrânge să se
retragă ruşinos, terminându-se lamentabil cruciada a V-a. Reîntors, ocupă Statul
papal şi împiedică ţinerea Sinodului ecumenic al XIII-lea. Cu toate acestea,
Sinodul se ţinu la Lyon, în 1245, sub conducerea Papei Inocenţiu al IV-lea, care
arătă că Biserica sângerează, ca şi trupul lui Cristos, de următoarele cinci răni:
Palestina ocupată de turci; Constantinopolul aproape ocupat; Ungaria pustiită de
tătari; Biserica suferă din cauza duşmanilor ei interni, mai ales de păcatele clerului;
împăratul Frederic II persecută, deopotrivă, pe Papa şi creştinismul. Sinodul îl
excomunică pe împăratul Frederic II, vinovat de sperjur, tulburător al păcii şi
suspect de erezie. Acesta se răzbună cumplit. Ucide pe episcopi, prinde şi arde pe
rug pe călugări, preface bisericile în geamii, prigoneşte straşnic pe toţi catolicii.
Însă după cinci ani (1250), moare părăsit şi uitat de toţi, însoţit la mormânt doar de
câţiva prieteni mahomedani. Dante Alighieri, marele poet creştin al Renaşterii, îl
aşează în opera sa "Divina Comedie" în Infern, pentru păcatele lui grele.

Prăbuşirea cezaro-papismului. Papa dăruieşte Sicilia ca feudă lui Carol de


Anjou, care, în 1268, cu tot protestul Papei, decapitează pe Conradino, fratele
Sfântului Ludovic, ultimul Hohenstaufen, în piaţa din Napoli. Aşa se încheie lupta
dintre Papi şi Hohenstaufeni. Cu aceşti împăraţi, se prăbuşeşte ideea împărăţiei
creştine. Deşi reprezentanţii acestei împărăţii erau uneori buni creştini, totuşi
mentalitatea ei nu se încreştinase, ci a degenerat în cezaro-papism, care, fatal, i-a
adus moartea.

29. PAPII ÎN AVIGNON. SCHISMA OCCIDENTALĂ

Idealul monarhiei creştine al lui Grigore al VII-lea şi Inocenţiu al III-lea şi al IV-


lea l-a nutrit şi Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), om învăţat, energic, dar lipsit de
tactul şi înţelepciunea marilor lui înaintaşi. De aceea, şi-a făcut mulţi duşmani,
printre care şi puternica familie de Colonna, partizana Casei de Aragon în Sicilia,
ordinul călugăresc al Sfântului Francisc de Assisi, poetul Dante Alighieri,
Giacoponeda Todi, franciscan spiritual, adversar al reunirii cu fraţii conventuali,
cum le cerea papa, autorul imnului "Stabat Mater dolorosa" şi alţii. Cel mai

127
puternic duşman al său a fost însă Filip al IV-lea cel Frumos (1258-1314), regele
Franţei, care întrebuinţa veniturile bisericeşti în scopuri personale şi care a purtat
războiul sângeros de 100 de ani împotriva englezilor, dar refuză să plece într-o
cruciadă împotriva turcilor. Turcii ocupaseră ultimul bastion al creştinilor, cetatea
Acco. Papa îl chemă pe rege în faţa sinodului, dar el refuză să se prezinte,
interzicând şi episcopilor francezi să se ducă. Papa încercă să-l convingă că este un
supus al Bisericii. Prin trei bule false ("Deum time") el îndârzeşte pe francezi
împotriva Papei. În bulla sa "Unam sanctam" (1302), papa Bonifaciu VIII spune că
cele două săbii, ale puterii spirituale şi ale puterii politice, trebuie întrebuinţate în
folosul şi nu spre stricăciunea Bisericii, fiindcă dacă greşeşte ("ratione peccati"), şi
regele stă sub controlul Bisericii. Când era să-l excomunice, nişte năimiţi ai regelui
atacă pe Papa în cetatea Agnani (1303), dar Papa scăpă, însă, din cauza emoţiilor
avute, muri. La alegerea noului papă, Filip IV ştie să anuleze toate hotărârile
anterioare potrivnice lui şi să fie ales un papă francez, Clemente al V-lea, care, tot
la dorinţa lui, şi-a mutat reşedinţa la Avignon. Acesta este exilul papilor la
Avignon, cunoscut sub numele de robia babilonică a Papilor, de aproape 70 de
ani (1309-1377), timp ruşinos şi cu grave urmări pentru Biserică. De acum, papii
de la Avignon trăiesc sub influenţa regilor Franţei (absolutismul regal), fapt ce
determină unele popoare să privească cu neîncredere deciziile papale, ca fiind
părtinitoare. În Statul Papal izbucneşte anarhia şi se fac abuzuri chiar în Curia
Papală. Papii, fiind oaspeţi, trebuie să le tolereze. Exemplul Papilor de a petrece în
afara teritoriului reşedinţei lor îl urmează mulţi episcopi şi clerici. Astfel,
problemele vitale ale Bisericii stagnează. Aflat sub totală dependenţă de regele
Filip IV, Papa Clemente V convoacă un Conciliu la Vienne (sudul Franţei), în
octombrie 1311, în care, după unele refuzuri, cedează şi, la stăruinţa lui Filip IV,
desfiinţează ordinul cavalerilor Templieri, care, mai înainte, îl apărau pe Papa
împotriva regelui. Aşa, Filip IV pune mâna pe averile acestui ordin. Ucide apoi 54
de cavaleri şi, pe urmă, încă 25, iar pe marele maestru, Jacques de Molai, îl arde
de viu pe o insulă a Senei. După 14 ani de la aceste fapte grave, crime, printr-un
blestem dumnezeiesc, nimic nu se alege din familia lui Filip IV. Urmaşii lui
Clemente V, influenţaţi de regii Franţei, s-au certat cu pretendenţii la tronul
Germaniei. Ca urmare, adunarea naţională a acestei ţări, în 1338, declara că
împăratul, odată ales, e împărat prin însuşi votul alegerii, fără încoronarea Papei.
Scriitori ca franciscanul Guilelm de Occam, atacă nu numai pe Papi, ci însăşi
instituţia papalităţii. Sufletele cele mai alese ale timpului încearcă să îndrepte
128
această situaţie nenorocită. Ceea ce nu pot marele scriitor Petrarca şi împăratul
Carol IV, reuşeşte călugăriţa dominicană Sfânta Ecaterina de Siena, care, datorită
diplomaţiei sale, îl determină pe Papa Grigore al XI-lea să părăsească
Avignonul şi să se reîntoarcă la Roma, fiind primit triumfal de populaţia
entuziasmată, în 17 ianuarie 1377.

SCHISMA APUSEANĂ. Abia sosit la Roma, Grigore XI moare, iar cardinalii


francezi vor să aleagă un papă francez, ca să se reîntoarcă la Avignon, dar cei
italieni, sprijiniţi de popor, vor un papă de naţionalitatea lor, pe italianul Urban al
VI-lea, episcop de Bari. Francezii vor un antipapă la Avignon, pe francezul
Clemente VII. Aşa se ajunge la doi papi, unul la Roma, altul la Avignon,
situaţie care dură 39 de ani, cunoscută sub numele de Schisma occidentală
(1378-1417), creştinătatea fiind adânc dezbinată şi tulburată. De Papa de la Roma
ascultau toate ţările, cu excepţia Franţei, Portugaliei, Spaniei şi Scoţiei, care
ascultau de antipapa de la Avignon. Unii bisericani, voind sistarea schismei, au
convocat Sinodul de la Pisa, care a caterisit atât pe Papa de la Roma, cât şi pe cel
de la Avignon, alegând un al treilea Papă, pe Alexandru V (1409), urmat de Ioan
XXIII, având reşedinţa la Pisa. Aceşti trei papi (Biserica tricefală), nu numai că se
afurisesc unul pe altul, dar produc mari tulburări între creştini. În locurile vacante
de episcopi erau numiţi câte trei candidaţi, de fiecare papă câte unul, căci fiecare se
considera papă adevărat. Ca să pună capăt acestei stări anarhice, la stăruinţa
împăratului, Sigismund al IV-lea de Luxemburg al Germaniei, a fost convocat
Sinodul al XIV-lea ecumenic la Constanţa (Konstanz - 1414-1418), în care a
fost osândit ereticul ceh Jan Hus, adeptul ereticului John Wycliff, profesor la
Oxford (1328-1384). Acesta afirma că omenirea este împărţită în două grupe:
prima a predestinaţilor, care sigur se vor mântui, şi a doua a osândiţilor, care sigur
vor fi condamnaţi la Infern. Ereticul John Wycliff, în opera sa "De ecclesia"
(1378), învăţa despre existenţa unei Biserici militante invizibile, formată din
oamenii predestinaţi la mântuire, opusă celei vizibile şi ierarhic condusă de papa,
prelaţi, preoţi şi călugări, care nu se ştie dacă se va mântui sigur şi, ca atare, însuşi
papa nu e conducător universal, ci cade sub verdictul tuturor. Neagă valabilitatea
indulgenţelor, a minunilor, a sfinţilor, a moaştelor, necesitatea pelerinajelor, tot ce
venera Evul Mediu. Afirmă supremaţia regalităţii de origine divină asupra Bisericii
de Stat. Căsătorindu-se Richard II, regele Angliei, cu prinţesa Ana, fiica regelui
Boemiei, au sosit mulţi studenţi de la Oxford la universitatea din Praga, aducând

129
erezia lui Wycliff, pe care şi-o însuşi Jan Hus. Aceste erezii au pregătit
luteranismul. Au fost osândite de acest sinod. Prin înţelepciunea împăratului
Sigismund, Papa legitim al Romei, Grigore XII (1406-1417), şi antipapii Benedict
XIII de la Avignon şi Ioan XXIII de la Pisa au renunţat la papalitate, învoindu-se
cu toţii la alegerea lui Odon Colonna de Martin V (1417-1431), care prezida
sinodul. Noul papă refuză recunoaşterea teoriei conciliare după care papa ar
trebui să asculte de conciliu, făcând din Biserică un fel de democraţie, şi demonstră
că decretul conciliar este o teză relativă, un act de excepţie impus de împrejurări
pentru a termina schisma, proclamând apoi că papa este deasupra conciliilor,
iar Biserica este o monarhie în care Suveranul Pontif deţine jurisdicţia supremă.
Condamnând simonia, cumul de beneficii bisericeşti, papa Martin decretă
închiderea Conciliului XIV ecumenic de la Constanţa. Schisma încetă. Conciliul de
la Konstanz a fost strălucit, căci, în cei patru ani ai sinodului, s-au perindat 18.000
de clerici şi delegaţi străini şi peste 100.000 de mireni. Însuşi împăratul a citit
Evanghelia, îmbrăcat în odăjdii de diacon, la Liturghia oficiată de Ioan XXIII. La
acest sinod au participat şi delegaţiile de români, 30 de moldoveni trimişi de
Alexandru cel Bun (1400-1432), în frunte cu Grigore Ţamblac, şi cea trimisă
de Mircea cel Bătrân (1386-1418), cu boierul muntean Dragomir, însoţit de o
solie. Din Ardeal a participat voievodul Ştibor. Astfel dispar antipapii şi chiar
dacă în conciliul din Basel (1431-1439) s-a încercat să se aleagă un antipapă, abia
dacă l-au recunoscut câţiva. La dorinţa Răsăritenilor, conciliul de la Basel s-a
mutat în 1439 la Florenţa, prin decretul papei Eugeniu IV.

30. CRUCIADELE Şl ORDINELE CAVALEREŞTI

Urmând pilda Sfintei Elena, mama lui Constantin cel Mare, mulţi creştini plecau,
în fiecare an, să vadă locurile sfinte unde a trăit şi a pătimit Mântuitorul şi să se
închine acolo, cu toată evlavia. Dar musulmanii, voind să facă din Ierusalim
centrul credinţei lor, şi cum Templul lui Solomon distrus de romani era locul
"sacrificiului lui Avram", considerat de musulmanii arabi strămoşul lor, au ocupat
pe neaşteptate Ierusalimul în 691 şi au construit pe "Stânca Templului" o
Moschee, zisă a lui Omar, numele califului constructor. După o legendă
musulmană, Mahomed ar şi fost înălţat la cer de pe acea stâncă, unde Allah va veni
să judece pe credincioşi. De aceea, Ierusalimul a devenit obiectul de ceartă între
creştini şi musulmani, motivul războaielor religioase dintre aceştia, numite

130
Cruciade. Când, în anul 1009, turcii selgiucizi, fanatici, distruseră Biserica de pe
Sfântul Mormânt al lui Isus, toată lumea creştină se sensibiliză, iar Papa Sergiu IV
voi imediata reconstrucţie a basilicii, ceea ce musulmanii acceptară, dar cu condiţia
să-şi construiască şi ei o moschee în Constantinopol. Pelerinajele la Ierusalim
continuară, atât din partea creştinilor, cât şi din partea turcilor musulmani, dar
aceştia, geloşi pe creştini că deţin hegemonia, trecură la asasinate. În anul 1064,
peste 7000 de germani pelerini la Ierusalim sunt prinşi, mulţi ucişi, încât abia 2000
se reîntorc. Cei întorşi acasă, în frunte cu Petru de Amiens, dezvăluie cruzimea
turcilor. Papa Urban II, conducând Conciliul de la Piacenza şi Clermont-Ferand,
însufleţi pe creştini pentru o expediţie cruciadă (1095), iar poporul, mai ales
francezii, izbucnesc în strigăte cu cuvintele: "Dumnezeu vrea să recucerim
Mormântul Sfânt". Petre Eremitul de Amiens predica, sub ascultarea Papei,
îndemnul la cruciadă, şi chiar plecă în fruntea unui mare grup de entuziaşti, dar,
prost pregătiţi şi dezorganizaţi, expediţia sfârşi lamentabil.

În 15 august 1096, Prima Cruciadă era pregătită şi formată din 600.000 de soldaţi
şi 100.000 de cavaleri, condusă de Gottfried de Bouillon şi de fratele său
Baldovin, de Robert Normandul, fiul regelui Angliei şi alţii. Republica Pisa le
dădu 120 de nave şi Genova alte 30. Prima etapă a marşului cruciaţilor fu
Constantinopolul, unde aceştia fură bine primiţi de împăratul Alexe Comnenul.
Continuând marşul, cruciaţii reuşiseră mereu să învingă pe turci, asediindu-i în
Antiohia, dar apărură ciuma, foametea, setea, care făcură multe victime. După
aspre bătălii, cruciaţii îi învinseră în sfârşit pe turcii din Ierusalimul asediat şi
drumul fu deschis, cetatea cucerită, iar deasupra moscheii lui Omar pusă Crucea. O
armată de 200.000 mahomedani încercă recucerirea Ierusalimului, dar fu respinsă
de cruciaţi. Gottfried de Bouillon, duce de Lotharingia, fondă REGATUL
LATIN al Ierusalimului, dar muri subit după un an, la 1100. Sosiră noi întăriri din
Europa, cca. 500.000 de oameni. Aceştia căzură toţi, masacraţi, încă înainte de a
ajunge în Ierusalim, în prăpastiile muntoase ale Turciei. Şi astfel, turcii obţin o
mare victorie în 1144: cetatea Edessa, stâncă puternic întărită a creştinilor, căzu
în mâna lor. Ierusalimul era grav ameninţat. Gottfried de Bouillon nu acceptă, în
1097, să fie rege şi se intitula, modest, "apărător al Sfântului Mormânt", căci Isus
acolo purtă cununa de spini, nu coroana de aur cu diamante.

131
Cruciada a II-a a fost predicată de Papa Eugeniu III şi de către predicatorul
Sfântul Bernard de Chiaravale, reuşind să recruteze 350.000 de soldaţi şi
150.000 de cavaleri, fiind condusă de Conrad III, regele Germaniei şi Ludovic
VII, regele Franţei (1147-1149). De data aceasta, împăratul Manuil Comnenul
le-a refuzat ajutorul şi le-a dat călăuze trădătoare, iar fără aprovizionare, trupele
germane fură masacrate lăngă Dorileo. Ludovic VII, ajuns la Ierusalim, cu mare
parte din armată distrusă în Anatolia, nu reuşi să menţină mult cucerirea
Ierusalimului. În 1187, sultanul SALADIN îşi propune distrugerea Regatului Latin
al Ierusalimului şi, în 3 octombrie 1187, cetatea Ierusalimului cade în mâinile
lui.

Cruciada a III-a (1189-1192) a fost predicată de Papa Grigore VIII; primul


plecă Frederic Barbarossa al Germaniei şi a fost primit bine de bizantini, dar, la
traversarea unui râu, Cydnus, în Asia Mică, se înecă. Richard Inimă de Leu,
regele Angliei, învinse mahomedanii la Emaus (lângă Ierusalim), dar trebui să se
întoarcă în ţară, căci fratele lui voia să-i ocupe tronul. Filip August al Franţei
învinse pe turci la Sfântul Ioan de Acra, dar probleme politice îl reîntoarseră în
patrie. Sfântul Mormânt rămase în mâinile lui Saladin, creştinii obţinând doar
dreptul să poată intra pelerini în Sfânta cetate, fiind recunoscuţi stăpâni pe vechea
Fenicie şi principatul Antiohiei. La reîntoarcere, Richard cuceri Ciprul,
fondând aici regatul latin prosper.

Cruciada a IV-a (1202-1204), predicată de papa Inocenţiu III, susţinută de


Veneţia cu flota, avu intenţia de a cuceri Orientul pentru comerţul ei. Ajunşi la
Constantinopol, cruciaţii ocupară tronul împăratului bizantin şi fondară
IMPERIUL LATIN DE RĂSĂRIT (1204-1261) sub Baudouin de Flandra,
împărat, şi veneţianul Tomas Morosino, patriarh latin, ceea ce făcu să crească
duşmănia dintre greci şi italieni, încât bizantinii erau mai bucuroşi sub stăpânire
turcească decât latină.

Cruciada copiilor, considerată ca o ispăşire pentru ticăloşiile unor cruciaţi, plecă


din Marsilia, în 1212, cu toată împotrivirea Papei şi a episcopilor. Stăpânii vaselor
îi făcură pe copii să creadă că-i vor duce în Ţara Sfânta, dar mulţi muriră de
mizerie pe mare, iar mulţi fură vânduţi în Egipt ca sclavi. Câţiva ani mai târziu,

132
Papa Grigore IX cinsti memoria lor, la Saedegna, zidind Biserica "Noilor
Nevinovaţi".

Cruciada împotriva Albigenzilor. Erau eretici ai predicatorului Simon de


Montfort (Franţa), care susţineau că tot ceea ce are legătură cu materia e spurcat:
căsătoria, consumul de carne, proprietatea privată; duşmani ai Sfintei Euharistii,
refuzau jurământul şi serviciul militar; duşmani ai statului şi nobilimii. Se numeau
şi bogomili în Bulgaria, publicani în Anglia. Socoteau Biserica în slujba Satanei.
Împotriva lor se desfăşură o adevărată luptă continuă, cu biruinţă în 1229, dar nu a
fost deplină.

Cruciada a V-a (1217-1221), predicată de Inocenţiu III şi realizată sub urmaşul


său Honoriu III, condusă de Andrei II, regele Ungariei, şi Jean de Brienne,
regele Ierusalimului, a cucerit o parte a Egiptului până la Cairo, dar musulmanii
au distrus ecluzele şi digurile de pe Nil şi cruciaţii au fost siliţi să părăsească
Damieta cucerită, reîntorcându-se acasă învinşi.

Cruciada a VI-a (1228-1229) a fost promisă şi condusă de împăratul Frederic II


Germanul, însoţit de Sfântul Francisc de Assisi. Ajunşi în Egipt, sultanul le oferi
pace, obţinând cedarea Locurilor Sfinte pe timp de zece ani, reconstituind vechiul
regat al Ierusalimului fără vărsare de sânge. După zece ani scurşi, în 1239
Ierusalimul recăzu sub puterea musulmanilor.

Cruciada a VII-a (1248-1254) a fost condusă de Ludovic al IX-lea cel Sfânt,


regele Franţei care, reluând planul cruciadei a V-a, recuceri Damieta la gurile
Nilului (1249), dar, când voi să înainteze spre Cairo, a fost oprit la fortăreaţa
Mansourah şi obligat să se retragă, fiind făcut prizonier şi eliberat cu preţul unei
mari răscumpărări. Se reîntoarse în Franţa în 1254.

Cruciada a VIII-a (1270) a fost întreprinsă de acelaşi rege francez, Ludovic al


IX-lea cel Sfânt. Sfătuit de fratele său, Carol de Anjou, regele Neapolului, se
îndreptă spre Tunis spre a converti pe sultan şi a-l atrage în alianţă, dar muri de
ciumă în 25 august 1270.

În 1291 căzu sub musulmani cetatea Sfântul Ioan de Acra şi, pe rând, toate
cuceririle realizate în curs de două secole, rămânând în mâinile creştinilor doar

133
insula Cipru. Cruciadele întreprinse de Frederic II şi Andrei II au fost mai mult
farse.

Urmările Cruciadelor şi falimentul lor. Cauzele falimentului lor: a) Dezacordul


continuu şi lupta interminabilă între regii diferitelor state ale Europei. b)
Necolaborarea împăraţilor bizantini şi sabotarea unor acţiuni ale cruciaţilor. c)
Ferocitatea musulmanilor şi indiscutabila lor superioritate militară. d) Mijloacele
de comunicaţie anevoioase, cruciaţii înfrânţi de oboseală, foame, sete şi boli, pe
când turcii fiind acolo, pot apăra cuceririle lor şi pot uşor înlocui pe cei căzuţi.

Urmările pozitive ale Cruciadelor: a) Ele au deschis o lume necunoscută până


atunci: Răsăritul. Fără ele nu ne putem închipui călătoriile pentru descoperirea
Indiilor şi Americii. b) Unele oraşe se îmbogăţesc prin transportarea cruciaţilor
(Veneţia, Genova; Firenze etc.) şi se fac legături mai dese între ele şi Răsărit. c) Au
împiedicat pentru multă vreme înaintarea musulmanilor în Europa. d) Au trezit
dorul descoperirilor şi au dezvoltat artele, ştiinţele şi industria. e) Au sărăcit mulţi
feudali, îmbogăţindu-se burgurile (oraşele) şi, astfel, a apărut pătura comercianţilor
şi meşteşugarilor. f) Au trezit solidaritatea creştină şi au ridicat prestigiul papilor
(Eminescu: "Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, fulgerele adunat-au
contra Fulgerului care...) g) Au promovat cultul sfinţilor şi dragostea pentru
locurile sfinte, supranaturala virtute: pocăinţa prin pelerinaj.

ORDINELE CAVALEREŞTI sunt un fel de congregaţii, societăţi religioase şi


militare, născute din nevoia de a lupta pentru dezrobirea locurilor sfinte. În vederea
atingerii acestui scop, cavalerii dădeau atenţie deosebită educaţiei fizice, care, în
educaţia clericală, era neglijată. Învăţământul cavalerilor se face mai mult în limba
naţională, nu în latină. Ei trebuiau să ştie crea versuri. Promovarea cavalerilor se
făcea cu mare solemnitate la Sfânta Liturghie, cu spovedanie şi împărtăşanie.
Idealurile lor erau: l. apărarea credinţei faţă de oricine, mai ales faţă de
necredincioşi; 2. fidelitate faţă de stăpân; 3. ocrotirea celor slabi şi neputincioşi
(bătrâni, femei, copii); aveau şi cultul femeii; 4. sfinţenia cuvântului, mai ales a
jurământului dat; 5. cinstea, această chintesenţă a virtuţilor omeneşti, trebuiau s-o
păstreze curată ca şi cristalul şi tare ca şi granitul. Aşa avea să fie armata lui
Cristos (militia Christi). Membrii acestor ordine duceau, în acelaşi timp, viaţă de
călugări şi de militari. Cavalerul nu putea alege decât între moarte sau biruinţă.

134
Laşii erau înlăturaţi din ordin. Cavalerii au mari merite, nu numai pentru apărarea
locurilor sfinte şi a pelerinilor, ci şi pentru îngrijirea bolnavilor. Ţineau mult la
onoare şi eroism. Ordine cavalereşti importante au fost: l. Ordinul cavalerilor
Sfântului Ioan sau al Ospitalierilor (1048). Datoria lor era găzduirea şi îngrijirea
pelerinilor şi bolnavilor. După cucerirea Ierusalimului, ajutau şi îngrijeau bolnavii
militari.

După pierderea pământului sfânt s-au stabilit în Cipru şi apoi în Malta. 2. Ordinul
Templierilor (1118) francezi, numiţi după templul lui Solomon, locul unde s-au
aşezat mai întâi. A fost întemeiat de francezi şi a adus mari servicii creştinătăţii,
care l-a recompensat dându-i mari moşii, de care a fost deposedat de Filip IV cel
Frumos.

3. Ordinul Teutonilor (1190), fondat de germani într-un spital militar, şi-a început
activitatea sub Salza Hermann, prin convertirea prusienilor la catolicism. Acest
ordin a luptat împotriva Cumanilor pe pământul românesc, fiind chemaţi în 1211
de Andrei II, regele Ungariei, care i-a aşezat în jurul Braşovului. Au fost alungaţi
de acelaşi rege, când au vrut să-şi întemeieze un adevărat stat teuton. De la ei ne-au
rămas cetăţile Bran şi Neamţului. Trecând maestrul lor, Albrecht de
Brandenburg, la Reformă, în 1525, provincia lor bisericească devine laică. Tot de
la ei ne-a rămas "cloasterul" de la Câmpulung-Muscel, prima clădire de piatră
acolo.

Călugării erau soldaţi ce purtau un costum special. Dedesubtul armurii de cavaler,


ospitalierii purtau roba călugărească cu o cruce albă, templierii roba albă cu o
cruce roşie, iar teutonii robă albă cu o cruce neagră. Fiecare ordin avea drept
conducător un mare maestru. Posedau în Europa mari proprietăţi donate de
credincioşi. Aceste bunuri le întrebuinţau pentru atingerea scopului lor. Bunurile
erau administrate de comandori. Instrucţia şi educaţia se făcea în limba naţională.

31. EREZIILE MEDIEVALE

Ereziile medievale au, cele mai multe, un caracter social: se ridică săracii
împotriva bogaţilor, între care se numărau şi clericii, care nu duceau o viaţă
cucernică. Din această pricină se ivesc unii, ca Arnold de Brescia, care spun că

135
averile nu sunt bune, ele fiind spre stricăciunea Bisericii şi nimeni dintre cei bogaţi
nu se poate mântui.

Valdenzii, numiţi după negustorul Petru de Vaux (Waldes) din Lyon, citeau Sfânta
Scriptură şi se credeau că au chemare să vestească cuvântul Domnului. Doi câte
doi cutreierau ţara, osândind Biserica şi Sfintele Taine, slujbele, preoţii etc. Nu
voiau să ştie nici de serviciul militar activ. Ei spuneau că Sfintele Taine primite de
la preoţii păcătoşi nu au nici o valoare. Sinodul III ecumenic din Lateran (1179)
îi osândi şi curând dispar.

Albigenzii şi bogomilii; primii se numesc după oraşul Albi din Franţa de Sud. Ei
reînvie erezia lui Manes, maniheismul, socotindu-se "curaţi", iar Biserica în slujba
Satanei. Tot în slujba Satanei era socotit şi Statul. În Franţa se mai numesc şi
bulgari (bougres), în Anglia publicani şi populitani, în Italia patarini şi pauliciani,
iar în Peninsula Balcanică bogomili sau temători de Dumnezeu. S-au răspândit şi
printre români; dovadă stau o mulţime de legende despre zidirea lumii, Sfântul
Sisoe, Avestita, aripa Satanei, apocalipsul Sfântul Pavel ş.a., pe care le-a copiat, la
începutul secolului al XVII-lea, popa Grigore din Măhaciu, judeţul Turda (azi
Cluj). În Franţa s-au extins având oraşele şi cetăţile lor şi sute de castele! Papa
Inocenţiu III se plângea că Manes are mai mulţi închinători decât Isus. În Bulgaria
s-au răspândit puternic şi au dus la pieirea primului ţarat bulgar. După încercarea
neizbutită a Sfântului Dominic de a-i converti, Simion de Monfort începe un
război lung de 20 ani (1209-1229), împotriva lor, primul război religios. Conciliul
din Tolouse 1229 condamnă dogmatic această erezie.

Ioan Wiclef (1324-1384), profesor la Universitatea Oxford (Anglia), vrând să


câştige favoarea regelui său, căci de 33 de ani nu plătise darea bisericească regelui
Eduard III, susţinu că Papa şi clerul n-au dreptul de proprietate. De asemenea,
afirma că Biserica e nevăzută, aparţinând acesteia numai cei predestinaţi, iar Sfânta
Scriptură este singurul izvor de credinţă şi o poate interpreta fiecare cum vrea. Se
pot elimina părţi din Sfânta Scriptură. Spovedania şi împărtăşania sunt lucruri de
prisos. Nu pot deţine putere bisericească sau civilă numai cei sfinţi. Nu se admite
cultul sfinţilor etc. E precursorul lui Luther.

Ioan Hus adoptase erezia lui Wiclef, adusă la Universitatea din Praga - unde era
profesor - de studenţii şi profesorii englezi. Şi el învaţă predestinaţia, dându-i o
136
formă anarhică, afirmând că, prin păcat, slujbaşii bisericeşti şi civili îşi pierd
slujba, ceea ce duce la anarhie. Prietenul lui Hus, Ieronim de Praga, procedează
ca atare: pe unii călugări îi întemniţează, pe alţii îi îneacă în Vâltava (Moldva).
Supuşii pot ei înşişi să-i înlăture pe superiorii păcătoşi. În Boemia s-a şi aplicat
această măsură anarhică. Pe Wiclef l-a condamnat un sinod din Londra, iar la
Sinodul de la Konstantz (1414) a fost condamnat Ioan Hus, sosit cu "salvus
conductus"; s-a dat autorităţilor ordin să nu-i facă nimic, dacă renunţă la ideile
eretice. Sinodul îl osândeşte pe Ioan Hus şi îl dă pe mâna autorităţilor civile, care îl
ard pe rug, în 1415. În faţa morţii, el dovedeşte o bărbăţie vrednică de o cauză mai
bună. Cu moartea lui nu încetează tulburările, căci husiţii, sub conducerea lui
Zizka, poartă multe războaie sângeroase (1420-1434), nu numai în Boemia, ci şi în
provinciile vecine: Silezia, Moravia, Slovacia. Trec şi în Transilvania şi Moldova,
unde fac propagandă religioasă printre romano-catolici, dar cu slabe rezultate, deşi
Alexandru cel Bun i-a protejat.

32. INCHIZIŢIA

Inchiziţia, ca instituţie bisericească, se găseşte în Apus, mai întâi organizată în


sinodul din Toulouse (1229), la sfârşitul războiului împotriva albigenzilor. În
conformitate cu hotărârile acestui sinod, episcopul însărcinează în fiecare parohie
pe un preot şi 2-3 mireni să-i caute pe eretici, cu scopul de a-i readuce în sânul
Bisericii. Dacă aceştia nu vor, sunt daţi pe mâna autorităţilor civile, care îi
condamna la moarte. Papa, de asemenea, organizează un fel de inchiziţie,
încredinţând cu executarea ei pe călugării dominicani, oameni foarte învăţaţi.
Provincialul acestor călugări este, de obicei, inchizitor general. Aceasta-i inchiziţia
papală. Pentru vremurile de atunci, ea a fost necesară pentru a scăpa statul şi
Biserica de ereticii anarhici periculoşi, unii vinovaţi de crimă şi trădare. Învăţătura
"catharilor" (cei perfecţi), albigenzii, susţinea, de exemplu, că lumea este un teatru
al luptei dintre două principii: Binele şi Răul. Răul este determinat în aşa fel încât
responsabilitatea omului nu este angajată; este rău tot ceea ce este material sau se
referă la materie. Cei care ascultă perfect de bine doctrina eretică, perfecţii, trebuie
să practice o viaţă extrem de severă, refuzând, pe cât posibil, contactul cu materia.
Cei simpli credincioşi se bucură de o totală libertate de moravuri; pentru ei este

137
suficient ca în ceasul morţii să primească sacramentul "consolamentum"
(mângâierii) ca să-i cureţe integral; libertatea sexuală este preferabilă căsătoriei,
care asigură continuitatea speciei în materie şi prelungeşte astfel domnia răului.
Catharismul este deci o erezie antisocială care tinde la ruinarea familiei şi a
moralităţii publice. Ea a fost adusă de nobilimea apuseană aflată în Cruciade, la
reîntoarcerea prin Balcanii infectaţi de bogomilismul bulgar şi s-a răspăndit repede
în Franţa (Languedoc), Flandra, Germania, Spania, Italia, Anglia, sub formă de
biserici secrete, cu adunări prin poduri, case etc. Întrucât era o ofensă adusă lui
Dumnezeu, o pedeapsă care atrage blestemul asupra societăţii, ereticii fiind
asimilaţi otrăvitorilor publici, antisociali, inchiziţia a fost cerută şi de laici ca
necesară.

INCHIZIŢIA ca instituţie politică a fost întrebuinţată de capetele încoronate şi


pentru distrugerea duşmanilor lor. Astfel de inchizitori politici sunt: împăratul
Frederic II, Ferdinand Catolicul, regele Spaniei, Pombal, ministrul Portugaliei. În
Spania, ea se explică prin împrejurările sociale deosebite de atunci. Unindu-se
regatul Castiliei cu al Aragoniei, Spania devine mare putere. Ferdinand Catolicul
(sec. XII) consideră ca proprie datorie să convertească la catolicism pe toţi maurii
(arabii) şi evreii. De frică, mulţi se botează. De fapt, sunt tot mahomedani. Aceştia
se numesc "moriscos". Tot aşa fac şi unii evrei, creştinaţi numai în aparenţă. Ei se
numesc "maranos". Pentru cercetarea şi pedepsirea lor, regele numeşte inchizitor
suprem pe călugărul dominican Toma Torquemada (1481-1494). Papa
protestează de mai multe ori împotriva neomeniei inchizitorilor (într-o vreme
inchizitorii vor să pedepsească pe însuşi mitropolitul primat al Spaniei, aşa că, a
fost nevoie de intervenţia Sfântului Scaun). Din nefericire, inchizitorii se
considerau funcţionari de stat şi ascultau mai mult de rege decât de Papa. În ceea
ce priveşte persecuţia evreilor din acest timp, să nu se uite că ea s-a datorat, mai cu
seamă, cauzelor economice. Harnici şi deştepţi cum sunt, ei acaparează viaţa
economică a statelor. De aceea, Cruciadele încep de obicei cu pogromuri împotriva
evreilor. A fost nevoie de legi speciale pentru înfrânarea lor. În Franţa, de pildă
evreii nu aveau voie să ia dobândă mai mare de 300 %, iar în Bohemia de 170 %.
Împotriva lor şi a ereticilor albigenzi şi valdenzi, s-a impus Inchiziţia, căci, atacând
Biserica şi Statul, biruinţa lor ar fi însemnat reîntoarcerea la barbarie, sălbăticia
păgână. Credinţa trebuie impusă cu frumosul, spunea Sfântul Bernard, dar încă ea
nu pătrunse curată în toate inimile creştinilor. Arderile pe rug, sfâşierile de vii etc.,

138
pedepse aplicate de inchizitori sunt condamnabile, dar le-au practicat şi
reformatorii religioşi Luther, Calvin, care s-au ridicat împotriva "obscurantismului
medieval", ca apărători ai libertăţii. Luther îndemna nobilimea să-i ucidă pe ţăranii
răzvrătiţi, iar Calvin cerea ca ereticii lui să fie pedepsiţi prin sabie.

33. INCHIZIŢIA ORIENTALĂ

Originile Inchiziţiei, ca instituţie bisericească juridică şi canonică, sunt în Orient,


unde au fost şi cele mai mari şi mai multe erezii. În urma condamnării lui Arie, de
către Conciliul I ecumenic din Niceea (Asia Mică), anul 325 , acesta este exilat de
către împăratul Constantin cel Mare (306-337) în Teona de Marmarica, Secondus
de Ptolemaida în Iliric, iar Eusebiu de Nicomedia şi Teognis de Niceea în
Gallia. Împăratul Constantin dădu o constituţie împotriva ereticilor: novatieni,
valentinieni, marcioniii, paulieni şi catafrigieni, îndemnându-i să se lase de erezie.
Cărţile să le fie arse şi cei arestaţi să fie cercetaţi cu grijă.

În 381, împăratul Teodosie I (379-395) a oprit adunările ereticilor, iar în 382 a


condamnat la moarte pe encratiţi, sacefori şi aquari. În 389 acelaşi Teodosie I a
făcut o lege ca arienii să nu mai aibă drept de moştenire. În 395, împăratul
Arcadie (395-408) a întărit legile făcute de Teodosie împotriva ereticilor.

În 416, Teodosie II (408-450) a făcut o lege ca toţi ereticii să nu mai aibă drept de
moştenire. În 431, aplicând sentinţa Conciliului ecumenic III din Efes, exilează pe
Nestorie în Thasus. În 451, Conciliul IV ecumenic de la Calcedon a depus pe
ereticul Dioscor, episcopul Alexandriei, şi l-a exilat la Gangres, unde a şi murit în
454. În 518, împăratul Iustin l-a exilat pe episcopul monofizit Filoxen de
Mabbough, care a murit în exil, în 523.

În 521, episcopii Isaia din Rhodos şi Alexandru din Diospoli au fost omorâţi
pentru păcate împotriva naturii. În 534, împăratul Iustin a condamnat la moarte pe
manihei şi pe ademenitorii la erezie. Tot cu moartea au fost pedepsiţi pentru
sudalmă (70. cf. Procopiu de Cezareea, Historia arcana, ed. Bonn, 1838, p. 73) toţi
cei vinovaţi.

139
Împăratul Iustinian, în 690, a poruncit să fie arşi pe rug paulicienii, între care şi
şeful lor Simeon (71. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Române şi universale,
Bucureşti, 1926, p. 340).

Patriarhul Constantinopolului Nicefor (806-815) a condamnat la moarte, în 812,


pe paulicieni şi antigani, sentinţă care a executat-o împăratul Mihail I (72.
Cronica lui Teofan (+817), ed. Bonn, 1939, p. 771).

În timpul împăratului Leon V Armeanul (813-820), inchizitori împotriva


paulicienilor au fost episcopul Toma de Neocesareea şi monahul Paracondace.

Sub împărăteasa Teodora (842-856), peste 100.000 de paulicieni au fost


decapitaţi, răstigniţi, înecaţi sau omorâţi prin alte suferinţe.

Patriarhul Mihail Cerularie, în 1043, i-a ars amândoi ochii eunucului Ioan de la
curtea împăratului, care l-a denunţat împăratului Mihail IV pentru conspiraţie.
Sinodul din Constantinopol, sub patriarhul Nicolae II (1084-1111), între anii
1100-1111 a afurisit cu întreg clerul pe bogomili; a fost prins şi condamnat la
moarte şeful lor Basiliu, iar împăratul Alexe I Comnenul (1081-1118) a executat
sentinţa sinodală. L-a ars pe rug pe hipodrom, iar pe 12 aderenţi ai acestuia i-a
închis pe viaţă.

Sub patriarhul Ioan XIV Calecas (1334-1347), în două sinoade din 1342, ţinute la
Constantinopol, au fost condamnate scrierile ereticului Grigore Palamas, care au
fost arse, iar el închis. În 1344, acelaşi patriarh l-a excomunicat pe Grigore
Palamas. Palamismul (isihasmul) este o concepţie teologică ortodoxă privind
mântuirea sufletului prin contemplaţie aproape exclusivă. În 1351, Sinodul
palamitic din 27 mai - 9 iunie, sub patriarhul palamitic Calist (1349-1354), a
aprobat şi impus palamismul şi celorlalţi patriarhi orientali, iar antipalamiţii au
fost condamnaţi şi depuşi, aruncaţi în închisori şi lipsiţi de înmormântare
bisericească. De aici se vede lipsa infailibililăţii conciliilor ortodoxe.

În 1487, arhiepiscopul de Novgorod, Ghenadiu, l-a rugat pe ţarul Ivan III (1462-
1505) să aplice pedeapsa focului sau spânzurătorii faţă de iudaizanţi (sabatişti,
sâmbătari), ceea ce a făcut şi împăratul.

140
În 1574 a fost ars de viu, pentru mare păcat (sodomia), episcopul Gheorghe al
Romanului, sub Ioan Vodă cel Cumplit (73. Gr. Ureche, Letopiseţul ţării
Moldovei, Craiova, 1934, p. 154; N. Iorga, Istoria Bisericii Române, Vălenii de
Munte, 1908, p. 154). În 1714, călugăriţa Olimpiada, de la mănăstirea olteană
"Dintr-un lemn", a fost zidită de vie într-o chilie, pentru farmece, unde a murit, iar
două femei au fost spânzurate (74. Cronica Ţării Româneşti de Radu Popescu, în
"Magazin istoric pentru Dacia". Tom. V. Bucureşti. 1847, p. 183).

În secolul al XIX-lea, în Armenia paulicienii au fost excomunicaţi de patriarh şi


ucişi cu fier şi foc (75. H. Marmier, Du Danube au Caucase, Paris, 1854, p. 325).

Gheorghe Lazăr, ajuns întemeietorul Academiei de la Sfântul Sava, Bucureşti,


prima şcoală superioară în limba română, din 1818, în discursurile sale, îndeosebi
cel rostit în faţa mitropolitului Dionisie Lupu, arăta originea romană a poporului
român, amintea de Romulus, Aurelian, Traian. Pentru boierimea grecizată şi clerul
ortodox acestea erau erezii aduse de peste munţi. Pentru ca să nu bage "neghina de
eretici în şcoală", mitropolitul numi un epistat (director supraveghetor, asemenea
iezuiţilor aflaţi pe lângă episcopul Blajului) ca să-l controleze pe Gheorghe Lazăr
până şi la măsurătorile geometrice ce le făcea. Primul epistat fu arhimandritul
Grigore, mai târziu episcop de Argeş, care îl controla pe Lazăr la măsurătorile
geometrice cu un şiret alb. Când ieşea Lazăr din clasă şi mergea în camera lui cu
câte un elev, ofta şi zicea: "Săracele ştiinţe! Iată epistaţii şi directorii lor!" (76.
Binele public, nr. 138/1880).

Când, în 1883, a luat fiinţă o şcoală română pe lângă patriarhie, frecventată de 4


fete şi 10 băieţi macedo-români, patriarhul Constantinopolului a ordonat anchetă şi
a luat "cuvenitele măsuri, înainte de a se înrădăcina răul" (77. Binele public, nr. 97
din 1883). Acelaşi patriarh al Constantinopolului a reprimat orice mişcare
naţională a românilor din Epir, Thessalia, Macedonia, socotind-o periculoasă
Înaltei Porţi şi Bisericii, şi s-a grăbit să desfiinţeze schitul Prodrom din Athos cu
călugării români Nifon, Nectarie şi Damian, fiindcă se rugau pentru regele Carol I
şi regina Elisabeta. Clerul grec a trecut la grecizarea celor l.200.000 de români
macedoneni existenţi în secolul al XIX-lea, arzându-le cărţile şi interzicându-le
bisericile şi şcolile în limba română. Inchiziţie în toată legea! (78. Binele public, nr.

141
16 din 1880 şi 28/1881).

34. ORDINELE CĂLUGĂREŞTI CERŞETOARE ŞI INFLUENŢA LOR


BINEFĂCĂTOARE

Ordinele călugăreşti cerşetoare (medicantes) deschid o epocă nouă în istoria


monahismului. Caracteristica lor este pauperitatea deplină. Nu numai singuraticii
membrii, personal, ci şi ordinul, ca atare, nu are voie să adune averi. Membrii
trăiau din munca lor şi din mila credincioşilor, pe care o cerşesc. De aceea se
cheamă cerşetori. Ei se străduiesc să răsplătească binefacerile credincioşilor prin
predici şi pastoraţie. E nevoie deci, ca majoritatea membrilor să fie preoţi.
Apostolia aceasta şi contactul cu poporul reclama mai multă libertate. De aceea, pe
când vechii Benedictini erau legaţi de o casă, călugării aceştia noi umblau din
casă în casă. Nu sunt însă vagabonzi, ci foarte disciplinaţi. Au organizaţie
monahică. În fruntea ordinului stă generalul (minister generalis) cu sediul la Roma.
Ordinul se împarte în provincii, după ţări şi popoare, având în frunte câte un
provincial (minister provincialis).

Din timp în timp, singuraticele provincii ţin adunări comune pentru uniformizarea
disciplinei şi procedurilor. Ordinele acestea au secţii şi pentru femei, precum şi o a
treia secţie (terţiarii) pentru fraţii şi surorile care vreau să se pocăiască, trăind în
lume (fratres et sorores de poenitentia).

FRANCISCANII îl au ca părinte pe Sfântul Francisc de Assisi. S-a născut în


1182, la Assisi, din părinţi negustori foarte bogaţi. Numele său adevărat a fost
Ioan. Fiindcă vorbea frumos frantuzeşte, tatăl său l-a numit "Francisco" (micul
francez). Era foarte vioi şi îi plăceau serbările. Prietenii săi l-au numit, din aceasta
pricină, "regele serbărilor". Iubea cu ardoare poezia trubadurilor şi ar fi dorit să
devină cavaler. Ajungând prizonier, cu ocazia unor lupte, a început să cugete mai
serios. Nu ţinea deloc la banii pe care cu dărnicie îi împărţea săracilor. Îngrijea cu
dragoste şi devotament pe bolnavi. De dragul săracilor a fost în stare să dăruiască
şi postavurile din prăvălia tatălui său. Pentru aceasta tatăl său l-a dezmoştenit. El
însă nu s-a descurajat, ci şi-a văzut mai departe de treburi. Rugându-se odată într-o
biserică, a auzit un glas dumnezeiesc, care-i spunea: "Francisco, du-te şi mai
repară-mi casa care, vezi, stă să cadă!". Luând la început în sens literal aceste
142
cuvinte, Francisc repară mai multe biserici ruinate din Assisi. Auzind apoi,
altădată, citindu-se cuvintele Evangheliei: "Să nu aveţi aur şi nici argint, nici bani
la braţele voastre, nici traistă în cale, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag,
căci vrednic este lucrătorul de hrană sa" (Matei, X, 8-10), el şi-a recunoscut
adevărata chemare. Au început să practice cuvintele Evangheliei atât el, cât şi
prietenii săi. Desculţi şi cu capul gol, îmbrăcaţi numai cu un vestmânt gros de sac
şi încinşi cu funie la mijloc, "sărăcuţii lui Isus" (poverelli di Cristo), cum se
numeau noii călugări franciscani, au început să vestească lumii, cufundate în
păcate, Evanghelia mântuirii şi a pocăinţei. Sfântul Francisc numea sărăcia,
mireasa sa. Idealul de perfecţiune umană îl vedea în suportarea cât mai umilită a
necazurilor şi suferinţelor vieţii. Îl iubea pe Dumnezeu cu frenezie, de asemenea şi
făpturile Lui. Nu numai oamenii, fără deosebire de rasă şi de clasă, ci şi fiinţele
necuvântătoare erau toate fraţii şi surorile lui: florile, păsările şi chiar peştii şi
sălbăticiunile codrului. El are o dragoste mistică pentru întreaga natură. A şi scris
unul dintre cele mai frumoase imnuri ale literaturii universale, "Imn Soarelui".
Înfăţişarea lui era una din cele mai plăcute şi cuceritoare. În curând a câştigat mulţi
discipoli. Cu învoirea Papei Inocenţiu III, a înfiinţat noul ordin, botezat de el, al
fraţilor mai mici (fratres minores). După exemplul lui, discipola sa, Clara de
Assisi, a întemeiat ordinul clarisselor, care trăiesc după regulile Sfântului Francisc.
El a dorit să moară ca un martir. De aceea s-a dus în cruciade, în Egipt şi în
Palestina, însă nu i-a fost dată această moarte. Din dragoste mare faţă de Domnul
Isus Cristos, cu care voia să fie asemenea în suferinţe, puţin înainte de moarte i s-
au ivit cinci stigmate pe corp, în locurile celor cinci răni avute pe cruce de
Mântuitorul. Când i s-a apropiat ceasul din urmă, n-a voit să moară în pat, ci,
fiindcă Răscumpărătorul a murit pe cruce, el a dorit să moară pe pământ. Aşa a şi
murit, în biserica numită Portincula, în 1226. La doi ani după moarte a fost
canonizat între sfinţi. Se numeşte "Seraficul". El este una dintre figurile cele mai
măreţe ale Bisericii universale. Ordinul a cucerit repede lumea. La zece ani de la
întemeiere număra 5.000 de membri, iar în 1300 avea peste 200.000 de membri. S-
a realizat ceea ce Papa Inocenţiu III visase odată, că biserica din Lateran stă să se
surpe, dar Sfântul Francisc a sprijinit-o şi n-a lăsat-o să cadă. Ivindu-se mai târziu
discuţii între călugării franciscani cu privire la regula Sfântului Francisc, cu
învoirea Papei Leon X s-au împărţit în două direcţii: observanţii (observantes)
sau riguroşii, şi conventualii (conventuales) mai blânzi, îngăduitori. Ordinul

143
terţiarilor franciscani e format din familii laice care rămân în societate, dar trăiesc
după regulile franciscanilor.

Pe pământul românesc, franciscanii s-au aşezat la Târgovişte, Câmpulung-Muscel,


Râmnicu-Vâlcea şi mulţi în Moldova, unde au întemeiat o provincie deosebită,
având seminar şi tipografie la Hălăuceşti şi contribuind la românizarea unor
catolici sosiţi acolo din altă parte. Franciscan a fost şi Ioan Capistrano, ajutorul lui
Ioan Corvinul. Franciscani uniţi au fost la Oradea şi Drăgeşti-Bihor, Bucureşti şi
Bilbor-Mureş. Azi îşi recâştigă casele.

Ordinul dominicanilor sau Fraţii predicatori s-a născut din nevoia de a combate
erezia catharilor (albigenzi) printr-o predicare într-o intenţiune apostolică, pe care
Dominic de Cuzman a reunit-o în regulele practicate de discipolii lui. S-a născut
în Castilia, a devenit canonic de Osma, convingându-se de urgenţa convertirii
păgânilor. După o misiune temporară în Scandinavia, însoţind pe episcopul său,
Diego Acebes, se reîntoarce la Roma, obţinând de la Papa Inocenţiu III aprobarea
de a evangheliza, în 1203, pe Cumanii din nordul Mării Negre. Papa îi trimite însă
în Languedoc (Franţa), unde erezia catharilor era puternică. Dominic se aşeză în
centrul ei, la Prouille şi apoi la Fanjeaux, obţinând rezultate apreciabile. Între
1215-1217, Dominic maturizează şi precizează proiectul său de a trece în întreaga
creştinătate şi, obţinând aprobarea papală, îşi trimite discipolii să deschidă
mănăstiri la Paris, Bologna, oraşe universitare, în timp ce el se fixează la Roma.
Moare în 1228, când Ordinul număra 500 de fraţi. În 1228 ei erau prezenţi în Ţara
Sfântă, Grecia, Scan-dinavia, Polonia. Erau toţi "cerşetori" învăţaţi.

Importanţa istorică a acestor ordine călugăreşti a fost mare: 1. Au dovedit


ereticilor anarhişti că şi în Biserică se poate practica idealul de sărăcie evanghelică,
sfaturile evanghelice, în felul acesta oprind răspândirea ereziilor şi readucându-i la
credinţă pe mulţi rătăciţi. 2. Îngrijindu-se de cei săraci şi suferinzi (leproşi, ciumaţi
etc.), au pus capăt anarhiei din Biserică şi Stat. Trăind în sărăcie şi simplitate
creştină, au dat straşnic avertisment bogaţilor pentru ca să-şi folosească averile
creştineşte, iar săracii să-şi poarte cu răbdare necazurile şi suferinţele. 3. Aceşti
călugări au introdus un spirit nou în Europa prin predicile şi viaţa lor, acestea
devenind baza cultivării ştiinţelor şi artelor. Au dat mari sfinţi şi oameni de cultură:
Sfântul Anton de Padova, predicator popular, Sfântul Bonaventura, mare

144
teolog, autorul cărţii "Itinerarul sufletului la Dumnezeu", ce prezintă etapele vieţii
în unire cu Dumnezeu, meditaţiile lui, apoi Dante etc.

35. ŞTIINŢELE ŞI ARTELE ÎN EVUL MEDIU

Biserica are meritul de a fi înfiinţat mijloacele de dezvoltare ale spiritului omenesc,


şcolile de toate gradele, încă de pe timpul lui Carol cel Mare. Cele inferioare au
luat fiinţă încă la începutul Evului Mediu, iar cele superioare în secolul al Xl-lea.
Şcolile episcopale apărute în centrele orăşeneşti, puţine fiind, n-au putut face faţă
cerinţelor dezvoltării sociale; de aceea, au apărut încă la începutul secolului al XII-
lea, la Paris trei şcoli renumite: una pe lângă catedrala Notre-Dame, alta pe
muntele Sfintei Genoveva şi a treia lăngă mănăstirea Sfântul Victor. Papa
Alexandru III, prin decretul său din 20 octombrie 1170 ("Pro scholis regendis"), dă
mari privilegii şcolilor din Paris: libertate deplină şi gratuitate în învăţământ.
Astfel, în 1180 şi 1210 se constituie ca o breaslă acea "universitate de magiştri şi
şcolari", o corporaţie de profesori şi studenţi pentru apărarea drepturilor şi
intereselor comune împotriva poliţiei regale, burgheziei şi episcopului. În 1200,
Filip August a acordat "charta profesorilor şi şcolilor din Paris", dar, în urma
greutăţilor prelungite întâmpinate din partea episcopului şi cancelarului
(reprezentantul Bisericii pe lângă Universitate), această universitate s-a plasat sub
protecţia Papei. Prin organizarea ei, Universitatea din Paris (din 1170) este cea
mai veche din lume, modelul celor ce-i vor urma, având chiar de la început patru
facultăţi: teologia, dreptul, medicina şi cursul secundar. Rectorul este
conducătorul universităţii, iar reprezentantul Bisericii este cancelarul. Se puteau
obţine titluri de bacalaureat, licenţă şi doctorat. Pentru ca studenţii să fie feriţi de
influenţe rele, erau adăpostiţi în colegii, pe naţiuni: picardă, franceză, normandă şi
engleză (între aceste naţuni încăpeau însă şi elevi de alte neamuri decât cele
indicate prin numele lor). În fruntea facultăţii era decanul. Fiecare grup naţional
avea un procurator, iar rectorul conducea întreaga universitate. Universitatea îşi
avea judecătorii ei. Lecţiile erau ordinare şi extraordinare. Pe cele dintâi le ţineau
magiştrii sau doctorii, pe celelalte bacalaureaţii. Elevii nu aveau bănci, stăteau pe
jos, pe duşumea. Profesorul dicta încet, ca ei să poată lua notiţe. Se preda multă
filosofie şi teologie. Pentru ca să obţii doctoratul în Teologie se cereau 16 ani de
studiu. Facultatea de teologie din Paris era cea mai vestită şi importantă. Papii îi

145
acordă, cu timpul, dreptul la cenzură, adică dreptul de a osândi şi opri din circulaţie
cărţile rele. Regii Franţei încă sprijină această facultate şi întreaga Universitate
pariziană. Regele Carol V o numeşte chiar "fiica noastră preaiubită". În mediul
universitar sunt redescoperite operele complete ale lui Platon şi Aristotel, luăndu-
se în considerare şi în studiu şi comentatorii lor arabi. Augustinianismul, care a
domnit necontestat până în epoca Părinţilor, purta ideile platoniciene.

De la Albert cel Mare şi Sfântul Toma de Aquino platonicienii sunt mai puţin
studiaţi, căci aceştia demonstrează că o sănătoasă filosofie creştină trebuie să
reevalueze gândirea lui Aristotel, din care până la ei se folosea doar Logica.
Sfântul Toma comentează majoritatea cărţilor de filosofie şi le corectează,
dezbrăcându-le de raţionamentul lor excesiv şi impregnându-le cu spiritul creştin.
Apoi, el se serveşte de acestea la elaborarea propriei sale doctrine. O parte
însemnată a învăţăturii din acest timp o formează discuţia (disputatio). E noua
metodă ştiintifică, "scholastica".

A doua Universitate recunoscută de Papa e cea de la Bologna (începutul


secolulul al XIII-lea), unde se studia dreptul. Îi urmează cea de la Oxford
(1208/9), de la Montpellier (1220) şi cea de la Toulouse, specializată în medicină
(1229) ş.a.

Protecţia Sfântul Scaun şi autonomia faţă de puterile bisericeşti locale lasă acestor
focare de viaţă intelectuală o mare libertate de discuţie, de care unele spirite se
alarmează. Dar discuţiile se sprijină pe date: Sfânta Scriptură, Părinţii Bisericii,
marii dascăli ca Petre Lombardul pentru Teologie, Graţian pentru Drept, Aristotel
şi Platon pentru Filosofie, Hipocrate şi Galion pentru Medicină. Perspectivele
istorice lipsesc, în general, cercetătorilor şi li se oferă o încredere deplină în
raţionamentul deductiv şi în logică la elaborarea concluziilor. În multe universităţi,
Sfântul Scaun rezervă cadrelor ordinelor religioase, toate catedrele de Teologie,
exemplu la Toulouse dominicanilor. Patru din marii doctori ai secolului sunt
călugări cerşetori: Alexandru de Hale (+1245), Bonaventura (1217-1274), Albert
cel Mare (1200-1280), Toma de Aquino (1226-1274), călugări dominicani.

Alte universităţi din acest timp sunt: Cambridge (Anglia), Praga, Viena, Roma,
Pisa, Salerno, Napoli, Firenze ş. a. Sfântul Toma de Aquino (+1274) este cel mai
de seamă scholastic. De tânăr a intrat în Ordinul Dominicanilor sau Predicatorilor.
146
Părinţii voiau să-l scoată de la călugărie, dar nu au reuşit. Ca tânăr de 25 de ani, el
îşi câştigă mari merite prin tălmăcirea teologilor şi filosofilor. Are cele mai bune
traduceri din scrierile lui Aristotel. Cu ajutorul acestora el răspunde, în "Summa
contra gentiles", atacurilor aduse creştinismului de filosofii arabi. Explicarea
textelor şi "problemele disputate" i-au părut lui Toma de Aquino ca insuficiente
metode în învăţământul universitar, ceea ce l-a făcut să se înalţe la o "sinteză a
ştiinţei", concretizată în "Summa Theologica", lucrare monumentală, ştiinţifică, a
Evului Mediu. În aceasta a folosit scrierile a 46 de filosofi, oratori şi poeţi din
Antichitate, a 41 de papi, 20 de concilii şi sinoade, şi 50 de părinţi şi scriitori
bisericeşti. Gânditor de o profunzime şi siguranţă rar întâlnite în istoria omenirii,
cu o memorie fenomenală, graţie căreia dispunea de o mulţime de date câştigate
anterior, a fost capabil de a compune mintal mari tratate. "Contra impugnantes Dei
cultum et religionem", de 120 de pagini, tipărită azi, a fost compusă într-o noapte,
simultan dictată la 4-5 călugări, cu abrevierile ortografice necesare. Sufletul său
profetic vede rătăcirile viitorului. El ridică obiecţii la care nu s-a gândit nimeni pe
timpul său, dar care aveau să se ivească mai târziu, pe timpul Reformei şi în zilele
noastre. Sfântul Toma n-a constituit un sistem închis, exclusiv, definitiv, incapabil
de a integra progresele viitoare, el a oferit gânditorilor un model, el a lăsat loc în
sinteza sa unei dezvoltări organice. Acesta-i motivul pentru care Biserica Catolică
îl considera tipul de gânditor creştin şi nu încetează de a-l recomanda ca metodă
teologilor care sunt impuşi de către Revelaţie spiritului uman. Cartea lui, "Summa
Theologica", a fost alături de Sfânta Scriptură pe masa Sinodului Tridentin ca
normă de credinţă, iar Papa Leon XIII l-a numit pe Sfântul Toma "patronul ceresc
al teologiei şi filosofiei creştine". Pentru viaţa sa curată şi ştiinţa sa superioară este
numit şi "doctor îngeresc", fiind canonizat sfânt în 1323.

Alţi scolastici distinşi sunt: Sfântul Bonaventura, Rogerius, călugări franciscani.


Ştiinţa de bază era teologia, apoi ştiinţele naturale, chimia etc.

Misticii îşi înălţau sufletele la Dumnezeu mai mult cu ajutorul inimii şi al


simţămintelor decât cu mintea şi adâncirea adevărurilor. Între aceştia amintim:
Sfântul Bernard, Hugo de Sancto Victore, Sfântul Francisc de Assisi, Thomas de
Kempis, autorul cărţii "Despre urmarea lui Cristos", care, după Biblie, are cele mai
multe ediţii; Sfânta Ecaterina de Siena, Eckhardt, Ioannes Tauler ş. a.

147
Cel mai mare mistic şi poet medieval este Dante Alighieri (1265-1321). Lucrarea
lui de căpetenie, "Divina Commedia", arată, sub forma unei călătorii, cele trei
împărăţii de dincolo de moarte (Infernul, Purgatoriul, Paradisul), unde, după
credinţa creştină catolică, se găsesc sufletele trecute din lumea aceasta. Opera e
construită cu o arhitectură desăvârşită. Are în total 100 de cânturi (33 Iadul, 33
Purgatoriul, 33 Paradisul şi cântul prim e Introducerea); 100 este pătratul lui 10,
care e considerat cifra perfectă, cuprinzând în sine toate cifrele de bază. A tradus-o
în româneşte George Coşbuc, Eta Boeriu ş.a.

Artele au luat mare avânt în Evul Mediu. Arhitectura, pe lângă vechiul stil
roman, cu ferestre ovale, luminoase, dă naştere stilului gotic, caracteristic
perioadei, coloanele înalte, ferestrele lungi, înguste, fiind terminate cu arcuri
ascuţite ce ne duc cu gândul spre înălţimi. Exemple: catedrala din Reims, Notre
Dame Paris, abaţia din Westminster (Londra), domul din Koln, Strasbourg etc. În
timpul Renaşterii, acest stil pierde din gravitate, devenind mai vesel şi senin. După
gustul acestei epoci, în stilul greco-roman dezvoltat, se construieşte cea mai mare
biserică din lume: Sfântul Petru din Roma.

Sculptura nu s-a dezvoltat multă vreme din cauza înţelegerii greşite a poruncii
dumnezeieşti: "Să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui", însă cei doi Pisano
(Nicola şi Giovanni) rup cu tradiţia bizantină şi însufleţesc piatra. Pe urmele lor
vine Michelangelo Buonarotti, deopotrivă însemnat ca sculptor (statuia lui Moise),
ca arhitect (cupola bisericii Sfântul Petru din Roma), pictor (Capela Sixtină) şi
poet.

Pictura, încremenită în stilul bizantin, prinde mişcare şi viaţă nouă prin silinţele
lui Giotto (1337). El şi urmaşii lui se preocupă nu numai de portretistica sacră, ci şi
de cea profană: anumite peisaje, perspective ş.a. Dominicanul Fra Angelico da
Fiesole (1445) este autorul neîntrecutelor picturi murale din biserica San Marco din
Veneţia. Amintim apoi pe celebrii maeştri ai şcolii din Florenţa: Leonardo da Vinci
crează "Cina cea de Taină"; Michelangelo pictează Capela Sixtină ("Judecata din
urmă", "Zidirea lumii" etc.); Rafaelo Santi ("Madonna de la Sedia", "Madonna
Sixtina"), dominicanul Fra Bartolomeo ş.a. Dintre pictorii veneţieni îi amintim pe:
Tiziano şi Corregio, străluciţi fiind pentru coloratura lor bogată. Pentru Ţările de
Jos dăm ca exemplu pe Rubens şi Van Eyck, iar în Germania pe Albrecht Dürer.

148
Muzica se dezvoltă de la orga introdusă pe timpul Carolingienilor; călugărul
Huckbald din Ţările de Jos, pe la 900, inventează cântul polifon, iar cu două secole
mai târziu, Guido d'Arezzo inventează notele muzicale şi portativul. Din muzica
bisericească romană se dezvoltă opera şi drama modernă.

36. CONDUCEREA BISERICEASCĂ. VIAŢA RELIGIOASĂ ÎN EVUL


MEDIU

Conducerea bisericească. De la Grigore al VII-lea (1073-1085) şi mai ales, de


la Concordatul de la Worms (1122), papii îşi rezervă tot mai mult dreptul de a
conduce Biserica. Astfel, ei au dreptul de a înscăuna arhiepiscopi şi mitropoliţi,
care trebuie să depună jurământ de fidelitate. În cele judiciare au posibilitatea de a
judeca în ultima instanţă. La ei, ca fiind forul suprem, se apelează de la forurile
inferioare (episcopale, mitropolitane şi sinodale). Papii îşi rezervă dreptul de a
convoca sinoadele ecumenice. Capitlurile dobândesc şi ele dreptul de a-şi alege
conducătorii lor spirituali. Aceste drepturi papale crează o procedură unitară în
întreaga Biserica Apuseană, unitate înlesnită prin culegerea de legi bisericeşti
făcută de călugărul din Bologna, Gratianus, numită "Decretul lui Gratianus".

Alegerea papilor se face după dispoziţiile papei Nicolae II (1059), pe cât se poate
din clerul roman. Alegerea o vor face cardinalii. Împăratul şi poporul iau numai
cunoştintă de alegerea făcută de cardinali. Astfel, aceştia, la început clerici la
curtea papei (diaconi, presbiteri, episcopi), ajung oameni cu mare influenţă.
Sinodul al III-lea ecumenic din Lyon (1279) prescrie că alegerea trebuie făcută
cu două treimi din numărul total al cardinalilor. Sinodul al II-lea ecumenic din
Lyon (1274) cerea ca, la zece zile după moartea Papei, cardinalii să se adune în
oraşul unde a murit, într-un local închis (conclav), de unde nu au voie să iasă până
nu fac alegerea. Împăraţii, şi după aceste restricţii, încearcă să influenţeze alegerile
papale. Împăratul Carol al V-lea, printr-un veto, opreşte pe unul din cardinalii
săi să ocupe scaunul papal. Acest "veto" l-au moştenit urmaşii săi germani,
spanioli şi austrieci. Ultimul suveran care a exercitat acest drept a fost împăratul -
rege austro-ungar Franz Iosef I, care a înlăturat de la candidatură pe vrednicul
Rappolla. Noul Papă, Pius al X-lea (Giuseppe Sarto), desfiinţează acest drept al
împăratului jignitor pentru Biserica.

149
În ceea ce priveşte alegerea Papei, în ultimul timp s-au făcut unele modificări. Papa
Pius al XII-lea a prevăzut ca papa să fie ales cu două treimi din voturi, din numărul
cardinalilor care intră în conclav. Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a cerut ca acei
cardinali care au împlinit vârsta de 80 de ani să nu mai aibă dreptul de a intra în
conclav pentru a alege noul papă. Alegerea Papei este arătată mulţimii, care
aşteaptă în Piaţa Sfântul Petru, prin fumul alb care iese pe un coş vizibil în piaţă.

Viaţa religioasă se vede din:

Cultul euharistic foarte răspândit în Evul Mediu. Ereziile acestui timp ajută şi ele
la dezvoltarea lui. Berenger din Tours tăgăduia prezenţa reală a lui Isus în Sfânta
Euharistie. În opoziţie cu această învăţătură greşită, se proclamă dogma schimbării
substanţei pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos.

Împărtăşania nu era prea deasă în Evul Mediu. Sinodul ecumenic al IV-lea din
Lateran (1215) porunceşte, sub pedeapsa excomunicării, ca fiecare creştin să se
spovedească şi să se împărtăşească cel puţin o dată pe an, la Paşti. În Apus se
introduce o schimbare practică în felul de primire a Sfintei Împărtăşanii. Din
secolul al XII-lea nu se mai administrează sub ambele specii euharistice (pâine şi
vin), ci numai sub una, ostia. Spiritul de pocăinţă este încă o dovadă grăitoare a
religiozităţii. În locul pocăinţei publice se introduc indulgenţele.

Şi în Biserica veche se întâmpla ca păcătoşii să fie iertaţi înainte de termenul


împlinirii canonului sau a pedepsei ce au primit-o. Ei erau graţiaţi, fie pentru marea
lor râvnă, fie pentru că a mijlocit pentru ei vreun martir sau mare binefăcător al
Bisericii. Asemenea iertări de pedepse sunt şi indulgenţele. Pentru a le obţine se
cere, pe lângă starea harului sfinţitor, primirea Sfintei Împărtăşanii şi fapte bune:
contribuţii băneşti pentru clădirea de biserici, mănăstiri, tipărirea de cărţi,
participarea la cruciade etc. Papa Bonifaciu al VIII-lea (1303) introduce
indulgenţele jubiliare, la fiecare sfert de veac, pentru cei care, fiind spovediţi şi
împărtăşiţi, vizitează mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Cultul sfinţilor şi al moaştelor se dezvoltă şi ei în acest timp. În cinstea Maicii


Domnului se introduc noi sărbători. Tot din acest timp datează şi rugăciunea
Născătoare de Dumnezeu ("Bucură-Te, Marie"), apoi "Angelus" (secolul al XVII-
lea), de asemenea şi rugăciunea Rozariului. Înmulţindu-se numărul sfinţilor, Carol

150
cel Mare stabileşte că numai episcopii pot declara cine poate fi cinstit ca sfânt. Din
secolul al XII-lea Sfântul Scaun îşi rezervă acest drept, introducând cu acest prilej
procesele de canonizare.

Existau şi superstiţii - ca ordaliile şi credinţa în strigoi. Numele de ordalii vine de


la germanicul "Urteil" = judecată. Era o veche superstiţie a germanilor păgâni, că
Dumnezeu nu poate lăsa pe cel nevinovat să piară nici în foc, nici în apă fierbinte,
nici în duel. Mintea sănătoasă şi descoperirea dumnezeiască arată contrariul.
Sfântul Pavel spune: "Pe care-l iubeşte, Domnul îl ceartă" (Evr. XII, 6). Tot o astfel
de superstiţie e şi credinţa despre strigoi, pe care zadarnic au combătut-o papii şi
sinoadele.

37. SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU. RENAŞTEREA

Ruina vechii societăţi se resimte în răstimpul de la moartea Papei Bonifaciu VIII


(1303) până la căderea Constantinopolului (1453), când începe a se destrăma, pe
ruinele ei, apărând noua societate. Papii nu mai au influenţă în societate, împăraţii
trăiesc în umbră, monahismul nu mai satisface cerinţele trupului. Clerul inferior
este ignorant şi sărac. Clerul înalt, în mare parte, este laicizat şi fără zel. Teologia
şi ştiinţele, atât de înfloritoare odinioară, tânjesc. Poporul de rând este părăsit,
cufundat în formalism şi superstiţii.

Factorii noii societăţi sunt diferiţi: sosirea din Orientul ocupat de turci după
căderea Constantinopolului (1453) a unui mare număr de refugiaţi, care aduc cu ei
bibliotecile lor cu operele anticilor. Regii, ca simbol suprem al popoarelor, se silesc
a concentra în mâinile lor toată puterea politică. Oamenii încep să-şi afirme, tot
mai mult, drepturile lor faţă de Stat şi Biserică. Ştiinţele iau o direcţie nouă, se
dezvoltă cele naturale şi sociale, mai puţin teologice şi filosofice. În literatură şi
artă se întronează cultul antichităţii păgâne, eline şi romane (Umanismul şi
Renaşterea). De mare însemnătate sunt şi noile invenţii: praful de puşcă şi tiparul,
care vor schimba faţa societăţii bazată pe feudalism şi vor răspândi prin tipărituri
comorile ştiinţei şi literaturii în cercuri tot mai largi. Aceşti factori noi, în sine, nu
au nimic antibisericesc, ba mai mult, la început, chiar au stat în slujba Bisericii.
Dar cu timpul, din prieteni devin duşmani. Aşa, de exemplu, primii umanişti ai
Renaşterii sunt buni creştini şi oameni cu frica lui Dumnezeu. Curând însă, aveau
151
să apară artişti care preţuiesc la antici numai forma; astfel, ei încep să se
înstrăineze de Biserică, ba chiar s-o duşmănească, fiindcă le propunea un ideal mai
profund de viaţă. Pe marii teologi scolastici nu-i mai citesc, pentru forma lor
schematică şi sobră. O propoziţie elegantă, construită în stilul oratoric al lui Cicero,
era mai preţuită decât toată înţelepciunea dumnezeiască a Evangheliei. Odată cu
mentalitatea aceasta păgână se ivesc şi moravuri urâte, păgâne. Scriitorii, deşi se
fălesc mult cu independenţa şi cu cinstea lor, se lasă cumpăraţi cu bani de aceia
care plăteau mai mult. Aşa ajung să laude azi, iar mâine să hulească ceea ce au
lăudat ieri, după interesul material. Minciunile şi calomniile sunt la modă.
Episcopii îşi părăseau scaunele şi se complăceau să stea la curţile regale, ca şi
consilieri politici ai regelui. Clerul devine imoral şi superstiţios.

Papii Renaşterii au fost şi ei influenţaţi de aceste curente. În loc să se fi ocupat


de reforma moravurilor şi viaţa creştină, ei au sprijinit mai mult ştiinţele noi şi
artele, decât intensificarea şi purificarca vieţii creştine, sfinţenia credinţei. Sunt
Papii Renaşterii. Oameni foarte talentaţii, ei au organizat Statul Papal şi au sprijinit
din toate puterile ştiinţele şi artele, câştigându-şi merite nepieritoare în această
privinţă. Astfel, Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) a întemeiat Biblioteca
Vaticanului, cu scopul de a face din Roma centrul ştiinţei. În 1452 l-a sfinţit şi
încoronat pe Frederic III, ultimul împărat încoronat la Roma. Este primul papă al
Renaşterii. Sixtus al IV-lea (1471-1484) a construit celebra Capelă, numită
Sixtină, împodobită cu frescele lui Michelangelo, Rafael Santi ş. a. De asemenea,
Iuliu al II-lea şi Leon al X-lea şi-au eternizat numele prin neîntrecutele opere ce
fac din Roma metropola incomparabilă a artelor (Bazilica Sfântul Petru, etc.).

Alt merit al acestor papi este că şi-au dat seama întotdeauna de însemnătatea
pericolului turcesc. De aceea, nu numai că avertizau pe creştini asupra acestui
pericol, ci sprijineau cu bani ţările ameninţate mai mult de cotropirea turcească
(Ungaria, Polonia, Ţările Române).

Absorbiţi de aceste preocupări, nu-i mirare că papii acestei perioade n-au realizat
cu succes ceea ce trebuiau să facă: reforma moravurilor. De multe ori, ei înşişi
lăsau mult de dorit în această privinţă.

Alexandru al Vl-lea (1492-1503), cu viaţa lui, a stricat foarte mult Bisericii, deşi
trebuie să i se recunoască marile calităţi politice. Astfel, a împăcat ţările învrăjbite,
152
gata să se ia la luptă; a trimis misionari creştini în America de curând descoperită;
a condus bine Statul Papal etc., dar a făcut şi mari greşeli şi a avut slăbiciuni grave.
Ca prinţ lumesc şi persoană umană a avut o reputaţie proastă, printr-o viaţă
scandaloasă şi crime, sub influenţa fiului său Cezar şi a fiicei sale Lucreţia. A
purtat războaie pentru unificarea Italiei sub sceptrul papal. Ca şef al Bisericii, însă,
a apărat şi păstrat fidel credinţa, reprimând prin decrete ereziile epocii. La sfârşitul
secolului al XV-lea era nevoie de o reformă morală tot atât de energică şi radicală
ca şi cea a lui Grigore al VII-lea. Au încercat-o unele sinoade (Constanţa, Basel,
Florenţa) şi persoane particulare, dar fără rezultat. Astfel, călugărul dominican
Girolamo Savonarola, om cu viaţă sfântă, a încercat să reformeze nu numai
oraşul Florenţa, unde a introdus un regim mai democratic, ci şi Italia întreagă, şi,
mai ales, Roma. Cuvântările lui entuziaste aveau mare ecou. Doamnele îşi adunau
cerceii şi brăţările şi le topeau în foc. Atacând în cuvântările sale pe Papa
Alexandru II, acesta l-a oprit să vorbească. El n-a ascultat. Papa l-a excomunicat.
El însuşi a apelat la sinod. Duşmanii săi, nobilii de Medici, prinzându-l, l-au
spânzurat, apoi l-au ars pe rug (1408). Deşi în suflet era catolic, Savonarola
sprijinea tendinţele anticatolice. Multe suflete s-au înstrăinat în acest timp de
Biserică. Amintim pe Boccacio care, cu poveştile lui imorale, a contribuit mult la
destrăbălarea oamenilor, deşi mai pe urmă s-a pocăit. Nu s-au pocăit, ci au profesat
până la sfârşit idei greşite, umaniştii Erasmus de Rotterdam şi Ulrich Hutten
care a părăsit mănăstirea Fulda şi a dus o viaţă imorală. Suprema imoralitate o
reprezintă însă Nicolo Macchiavelli care, în cartea sa "Il Principe" (Domnitorul),
susţine că în viaţa politică nu trebuie respectată nici o morală, nici un angajament,
deoarece interesul este totul. De aici denumirea de "machiavelism" pentru politica
lipsită de orice scrupul. Acestea erau împrejurările nenorocite de la sfârşitul Evului
Mediu şi începutul Evului Nou, încât trebuiau numai câteva scântei ca să se
aprindă un incendiu social de proporţii, menit să cuprindă ţări întregi, pentru a le
rupe apoi de centrul unităţii creştine. A venit Reforma!

38. PAPII SECOLELOR AL VIII-LEA, AL IX-LEA, AL X-LEA ŞI AL XI-


LEA

Papii din aceste patru secole sunt în număr de 73, despre care vom spune numai
esenţialul.

153
85.Sfântul Ioan al Vl-lea (701-705) intervine în problemele politice ale Angliei,
susţinând pe Wilifried, episcop de York.
86.Ioan VII (705-707), însemnat pentru restaurarea multor biserici din Roma.
87.Sisinus (708), trecut repede, ca un "meteorit", cu numai 20 de zile de
pontificat; totuşi, a iniţiat construirea cuptoarelor de cărămidă destinată
zidurilor ce apărau Roma.
88.Constantin (708-715) a fost constrâns să meargă la Constantinopol pentru a
potoli ura împăratului.
89.Grigore II (715-731). Sub el s-a făcut convertirea Germaniei. Cu el s-a iniţiat
lupta împotriva iconoclasmului.
90.Grigore III (731-741). Este ultimul Papă care obţine confirmarea împăratului
din Orient (Constantinopol). Luptă împotriva iconoclasmului.
91.Sfântul Zaharia (741-752) favoriză sfârşitul Morovingienilor şi ascensiunea
Carolingienilor; datorită lui a fost depus Frederic, zis "Idiotul", în favoarea
lui Pipin cel Scurt.
92.Sfântul Ştefan II (752-757) se duce în Francia să-l încoroneze pe Pipin şi, la
cererea acestuia, îl ajută împotriva Longobarzilor. Este amintit fiindcă este
primul care a construit primele turle (clopotniţe) ale Bazilicii Sfântul Petru
din Vatican.
93.Sfântul Paul I (757-767) era fratele papei precedent. Cu el se naşte Statul
Papal.
94.Ştefan III (768-772). După Sfântul Paul I a urmat antipapa Constantin II,
urmat fiind de un alt antipapă, Filip, fapt ce l-a determinat pe Ştefan III să ia
hotărârea ca poporul să nu mai poată participa la alegerea Papei, ci să aibă
doar dreptul să-l aclame pe noul Papă ales de episcopi.
95. Adrian I (772-795) a fost organizatorul Statului Papal. Avu bune raporturi
cu Carol cel Mare. Aprobă Conciliul II de la Niceea împotriva iconoclaştilor.
96. Sfântul Leon III (795-816) a fost maltratat şi aruncat în închisoare de
nevrednicii părinţi ai Papei precedent. Fugi în Francia şi, protejat de Carol
cel Mare, se reîntoarse la Roma, unde îl încoronă pe Carol cel Mare ca
împărat al Sfântului Imperiu Roman, în noaptea Crăciunului 799. Întregul
său pontificat este legat de opera lui Carol cel Mare, graţie căruia a
supravieţuit încă doi ani.
97.Sfântul Ştefan IV (816-817). Pontificatul său a durat 7 luni. Se duse în
Francia pentru a împăca certurile dintre fiii lui Carol cel Mare, mort de 2 ani.
154
98. Sfântul Pascal I (817-824) a fost acuzat de abuz de putere împotriva
inamicilor săi. Se zice că a dispărut pe când se afla în rugăciune, în timpul
unui incendiu ce-a distrus toată Roma. Este sigur că el a descoperit moaştele
Sfintei Cecilia, patroana muzicii.
99.Sfântul Eugeniu II (824-827) a luptat cu îndârjire împotriva iconoclaştilor şi
împotriva unui oarecare Claudiu, episcop de Torino, care obişnuia să spună:
"Dacă venerăm crucea, atunci trebuie să cinstim şi staulul, şi boul, şi asinul
din Bethleem".
100. Valentin (827) muri după o lună şi zece zile. În timpul său arabii
ocupară Sicilia.
101. Grigore IV (827-844) construi o cetate în locul Ostiei, pe care o
denumi "Gregorianopolis". Pentru apărarea Romei, încercă inutil să împace
pe fiii lui Ludovic Piosul, feciorul lui Carol cel Mare. Împăratul a fost
constrâns să-şi renege proprii fii.
102. Sergiu II (844-847) ajunse în luptă cu antipapa Ioan şi împăratul
Ludovic. În august 845 trebui să ţină piept arabilor care pătrunseră în Roma,
traversând Tibrul. Restaură biserici grav profanate de arabi.
103. Leon IV (847-855). Cutremurele de pământ, incendiile şi invaziile
arabilor în Roma au fost preocupările lui cele mai mari. Iniţiază construirea
noului zid împrejurul Romei numit "Citta Leonina" - oraşul lui Leon.
Construi, de asemenea, Leopolis, o altă cetate pentru apărarea Romei.
104. Benedict III (855-858). După Leon IV a apărut legenda ridicolă a
"papesei Ioana". Dar istoria ne spune că Benedict III a trebuit să-l combată
pe antipapa Anastasiu, în perioada în care ar fi trăit "papesa Ioana".
105. Sfântul Nicolae I cel Mare (858-867) luptă energic împotriva
pretenţiilor Ravennei şi Constantinopolului, care voiau să micşoreze
autoritatea Romei. El îl excomunică pe Fotie, iniţiatorul Schismei Orientale.
A fost unul dintre cei mai mari papi ai istoriei medievale căci a ştiut să apere
drepturile primatului papal pe toate terenurile: contra lui Fotie, contra
arhiepiscopului Hincmar de Reims, obligându-l pe acesta să respecte
drepturile episcopilor la instanţa supremă a papei când sunt nedreptăţiţi,
contra arhiepiscopului Ioan de Ravenna care puse impozite exorbitante pe
credincioşii săi. A purtat un duel teribil contra lui Lothar II, regele Lorenei,
care şi-a alungat soţia legitimă, Teutberge, cerând divorţul Bisericii pentru a
se căsători cu altă femeie, Waldrade, dar Papa a refuzat, cu toată intervenţia
155
împăratului Ludovic II care a asediat Vaticanul. Nicolae I a apărat până la
moarte indisolubilitatea căsătoriei. Curând după gloriosul pontificat al lui
Nicolae I începe trista epocă "Secolul de fier", în plină feudalitate (867-972,
1050), în care papalitatea ajunge la bunul plac al familiilor puternice italiene,
în particular casele de Spoleto şi Teofilact. Incapabili de a scutura acest jug,
papii acelor vremuri, ca Ioan VIII (872-882), au fost asediaţi în Roma de
unde s-au refugiat în Franţa, iar alţii, ca Papa Formoso (891-896), au cerut
ajutorul regelui Arnulf de Carintia al Germaniei, contra Spoletanilor.
Aceştia, pentru a se răzbuna, vor cere sub pontificatul lui Ştefan VI (896-
897) ca Papa Formoso să fie dezgropat, să se declare actele sacre nule şi să
fie aruncat în Tibru. Pe Papa Ştefan, Casa Spoleto l-a închis într-o mănăstire
unde l-a asasinat.
106. Adrian II (867-872) a fost primul ajuns la preoţie căsătorit, dar s-a
despărţit de soţia sa, Ştefania, făcând votul castităţii. În timpul său s-a
celebrat Conciliul IV din Constantinopol.
107. Ioan VIII (872-882) a trebuit să intre în lupta pretendenţilor la tron.
Favorizându-l pe Carol Pleşuvul în locul lui Ludovic Germanicul, îşi atrase
ura ultimului. Roma se afla într-o situaţie haotică din cauza intrigilor
imperiale şi incursiunilor rapide ale saracenilor. A fost otrăvit şi ucis cu
lovituri de ciocan.
108. Martin I (882-884), primul papă ales, fost episcop. A fost dus la
Constantinopol în problema schismei lui Fotie şi arestat o lună. Sub el,
saracenii au ocupat şi devastat Monte Cassino, ucigându-l în timpul Sfintei
Liturghii pe abatele Bertario.
109. Adrian III (884-885). Sub el a existat o perioadă de dezordini,
aversiuni şi lupte. Muri în timp ce se ducea în Franţa ca să împace certurile
între succesorii lui Carol cel Mare.
110. Sfântul Ştefan V (885-891) a fost constrâns să accepte alegerea sa ca
papă. Roma era chinuită de secetă şi de invazia lăcustelor. În timpul
pontificatului său, Sfântul Imperiu Roman se împarte, iar, în Răsărit, fratele
de 16 ani al împăratului pretinde să schimbe pe patriarhul
Constantinopolului.
111. Formoso (891-896). Cu el începu "perioada de fier" a Bisericii, căci
au fost vremi de lupte, neînţelegeri şi războaie civile. Această perioada
nefastă va dura circa 150 de ani. Este o minune că papalitatea a supravieţuit!
156
Acest papă a pontificat în cea mai întunecată epocă din toate socolele istoriei
Bisericii. Şi să ne gândim că numele lui înseamnă "Frumosul". În timpul său,
bulgarii s-au rupt de jurisdicţia Romei, fiindcă nu le-a acordat un patriarh,
cum cerea ţarul lor, şi s-au supus jurisdicţiei Constantinopolului, ducându-ne
şi pe noi, românii, ceva mai târziu, sub aceeaşi oblăduire bisericească
nefericită.
112. Bonifaciu VI (896). Pontificatul său dură numai 15 zile.
113. Ştefan VI (896-897) avu îndrăzneala să-i facă proces defunctului papă
Formoso, acuzat de a fi susţinut pe germanofili. A fost la rândul său ucis de
inamicii săi.
114. Roman (897). Scurtul său pontificat dură 3 luni şi 21 zile. Se zice că
ar fi redevenit călugăr.
115. Teodor II (în 898) a pontificat 20 de zile, suficiente să-l reabiliteze pe
Papa Formoso. El depuse solemn osemintele Papei Formoso în Bazilica
Vaticanului şi proclamă valide toate consacrările lui.
116. Ioan IX (898-900) este al şaptelea papă în ultimii zece ani ai secolului
al IX-lea. S-a ocupat de reabilitarea papei Formoso. Încearcă să restabilească
ordinea şi siguranţa publică, fiindcă era într-adevăr o perioadă de haos
maxim.
117. Benedict IV (900-903). Italia era prădată de normanzi la sud, de
unguri la nord; se pare că a căzut victimă dezordinilor.
118. Leon V (903) n-a făcut nirnic, căci pontificatul său a durat 2 luni şi a
fost ucis.
119. Cristofor (903-904). Pontificatul său a fost contestat de două familii
rivale: aceea a Tusculanilor şi cea a Croscenzilor. Din această cauză au fost
lupte şi certuri.
120. Sergiu III (904-911) avu îndrăzneala să refacă procesul Papei
Formoso. Pontificatul său constitui o încurcătură de acţiuni răzvrătitoare.
121. Anastasie III (911-913) avu, în fine, un pontificat pacific. Avu totuşi
divergenţe cu împăratul Constantinopolului, din cauza celor patru căsătorii
oprite ca fiind nelegitime.
122. Landon (913-914). A trăit într-o lume de variate fracţiuni şi a încercat
să pună pace în luptele interne din Roma, dar a murit misterios, în 914.
123. Ioan X (914-928) demonstră energie, tact şi prudenţă. Îşi propuse să
elibereze Italia de saraceni, călăuzind şi conducând personal soldaţii la
157
asaltul cetăţilor saracene. Avu la sfârşit un triumf la Roma, dar sub
impresiile războiului victorios, este făcut prizonier de către saraceni şi ucis.
124. Leon VI (928-929) se preocupă de pacea între romanii care în luptau
pentru puterea papală. Pontifică numai 8 luni.
125. Ştefan VII (929-931). Sunt anii când nobila doamnă Marozia domina
Roma. Aceasta îşi impusese voinţa şi sub Leon VI şi sub Ştefan VII. Trebuie
să arătăm că acest papă era dotat cu capacitate de guvernare. Pontificatul
său, din păcate, dură numai 2 ani, o lună şi 15 zile.
126. Ioan XI (931-936) era fiul nobilei doamne Marozia. A fost ales la
numai 25 de ani. Ura poporului contra Maroziei se revărsă asupra acestui fiu
al ei. Puterea trecu asupra fratelui Alberico şi aşa, cei doi fraţi, conduşi de
marna lor, guvernară Roma cinci ani; au făcut-o cu succes, având în vedere
situaţia din acele vremuri tulburi.
127. Leon VII (936-939). Despre el ştim puţin. În timpul pontificatului său
căştigă în importanţă abaţia de la Cluny (în Franţa), care avea sub
dependenţa ei 300 de mănăstiri. Se preocupă în primul rând de reforma
monastică.
128. Ştefan VIII (939-942). Avem puţine date şi despre el. Se pare că a
căzut victimă unei răscoale populare.
129. Martin II (942-946), zis şi Martino, a fost supus unor fraude de
Alberico ce domina Italia. Cu toate acestea, continuă reforma mănăstirilor şi
a clerului.
130. Agapet II (946-955), cu prudenţă şi fermitate, consolidează prestigiul
papalităţii. Alberico, ajuns pe patul de moarte, pretindea ca fiul său,
Octavian, să fie ales papă după moartea lui Agapet. A luptat împotriva
fenomenului "călugărilor rătăcitori".
131. Ioan XII (955-964). După moartea lui Agapet, romanii aleseră pe
Octavian, fiul lui Alberico, care încă nu avea 20 de ani şi îşi schimbă numele
în Ioan. De la el se fixă definitiv regula de schimbare a numelui papei ales.
Se voia a se face din el un principe acoperit de putere papală. Se vârî în
aventuri periculoase, iar viaţa sa mondenă fu scandaloasă. Încoronă ca
împărat pe Otto, în 962, şi, de asemenea, restaură Imperiul German, care
căzu abia în timpul lui Napoleon în 1806. La sfârşit regretă că l-a încoronat
de împărat pe Otto, iar acesta, la rândul său, se răzbună; papa trebui să fugă
din Roma. În locul său fu numit un laic. Acesta îşi luă numele de Leon VIII.
158
Dar Ioan se întoarse la Roma, făcându-l pe antipapă să fugă. Când Otto voi
să reocupe Roma, Ioan muri de un atac de inimă.
132. Benedict V (964-965). Otto voi să impună pe Leon VIII, dar romanii
aleseră de papă pe acest Benedict, om pios şi expert în gramatică, numindu-l
"gramaticul". Împăratul asedie Roma. Pentru a îndupleca ura împăratului,
romanii considerară pe Benedict ca şi prizonier. Otto îl repropuse pe Leon
VIII, iar Benedict, umilit şi degradat, este trimis în exil la Hamburg. Leon
muri curând, pe neaşteptate, dar şi Benedict moare la Hamburg în 999 (dată
nesigură), osemintele lui fiind aduse la Roma.
133. Ioan XIII (965-972) pontifică într-o perioadă de lupte între familiile
romane care urmăreau puterea politică; fiind închis, cu ajutorul neaşteptat al
lui Otto, este reabilitat.
134. Benedict VI (972-974). Italia era atunci dominată de împăraţii
germani. Este închis, iar postul său ocupat de antipapa Bonifaciu VII. Acesta
este silit să se refugieze în Orient. Totuşi, Benedict n-a fost pus în libertate,
dimpotrivă, este strangulat de familia Crescenzi.
135. Benedict VII (974-983). În sfârşit, calmul se reîntoarse în Roma.
Despre acest papă ştim puţine. S-a aliat cu Otto II şi i-a combătut puternic pe
saraceni.
136. Ioan XIV (983-984) ales şi impus de Otto II, dar acesta, murind pe
neaşteptate, romanii împresurară şi îl închiseră pe papă în castelul Sfântul
Angelo şi-l uciseră, otrăvindu-l. Rămase stăpân pe situaţie antipapa
Bonifaciu VII, dar şi el este închis şi apoi ucis.
137. Ioan XV (985-996) a fost mare expert în arte militare, literat şi autor
de cărţi. Puterea politică era în mâinile familiei Crescenzilor, care profită de
faptul că împăratul Otto III avea numai 5 ani. Zece ani mai târziu, în 995,
papa se reîntoarse la Roma, împreună cu împăratul care avea doar 15 ani,
dar, după puţin timp, papa muri. De pe vremea lui se vorbeşte de prima
canonizare oficială, când a fost declarat "sfânt" Ulrich, episcop de Augusta
(azi Augsburg), Germania.
138. Grigore V (996-999) a fost impus de Otto. Este primul papă german.
Avea numai 24 de ani. Se învoi cu împăratul să renoveze imperiul şi
papalitatea, dar plecând împăratul din Roma, papa este închis şi apoi otrăvit.
139. Silvestru II (999-1003) era un mare erudit, studiind astronomia în
Spania, pe lângă arabi, fapt pentru care mulţimile îl credeau în legătură cu
159
diavolul. Voia ca Otto III să reclădească "noul Constantinopol", dar acesta
muri în 1002 şi apoi, după el, muri şi papa.
140. Ioan XVII (1003) a fost antipapă în timpul lui Ioan XV. Acest papă
este însemnat, căci cu el a început refacerea papalităţii şi a Italiei. Din
păcate, adevăratul său pontificat a durat doar 6 luni.
141. Ioan XVIII (1003-1009) desfăşură o activitate exclusiv religioasă; îl
trimise în Rusia pe Sfântul Brunone să încreştineze această ţară.
142. Sergiu IV (1009-1012). Sub el, Roma a fost bântuită de o mare
foamete, papa acordând tuturor ajutorul său, lăsând în urma lui un bun nume.
143. Benedict VIII (1012-1024) l-a uns ca împărat pe Henric II al
Germaniei. Tot el l-a instalat ca guvernator pe Romano, fratele Papei,
conducând Roma împreună. Combătu pe saracenii sosiţi pentru ultima oară
în Roma. Bizantinii ameninţau ocuparea Italiei meridionale, şi atunci Papa
plecă în Germania şi îl chemă pe împărat în ajutorul Romei şi Italiei.
Proiectă un conciliu pentru reformarea clerului, dar muri subit fără ca acesta
să aibă loc.
144. Ioan XIX (1024-1033). Cu el reîncepu perioada decadenţei papalităţii.
Acesta era fratele papei precedent. În acest timp moare Enric II, pe care-l
declară Sfânt, iar văduva acestuia, regina Cunegonda, devine Sfântă.
Pontificatul său a fost diminuat destul de mult. Singurul său merit e acela de
a fi protejat şi susţinut pe Guido d'Arezzo, călugărul inventator al notelor şi
portativelor muzicale.
145. Benedict IX (1033-1045) era nepotul celor doi papi precedenţi şi încă
n-avea 20 de ani. Voia la guvernarea Romei pe fratele său Grigore. Era o
perioadă de mari tâlhării şi imoralitate. Intervenţia împăratului Conrad cel
Sărac lăsă Roma într-un asemenea haos, încât poporul răsculat îl alungă pe
papă. Sosi antipapa Silvestru III, dar Benedict se reîntoarse la Roma după 4
luni de exil şi-l excomunică pe antipapă. Totuşi, obosit şi neîncrezător,
renunţă la scaunul papal în favoarea lui Ioan Gratiano, care-şi luă numele de
Grigore VI. Pare că a murit la 9 ani după renunţarea la papalitate.
146. Grigore VI (1045-1046) oferi bani nedemnului Benedict IX,
predecesorul său, fiindcă renunţase. Hotărât să reîntroneze ordinea şi
disciplina, îl încoronă pe Enric III ca rege al Italiei. Totuşi, fiind contestată
alegerea lui ca papă, renunţă la papalitate, iar după un an muri.

160
147. Clemente II (1046-1047) este impus de Enric III, zis "Barbă neagră".
Voi reforma clerului, dar muri - posibil otrăvit - de susţinătorii lui Benedict
IX. Este îngropat în Germania.
148. Damasus II (1048) a fost impus de Enric III, dar, sub pontificatul său
nefericit, norocul îi fu de scurtă durată.
149. Sfântul Leon IX (1048-1054) a fost cerut tot de împăratul Enric III,
dar ceru să fie confirmat de poporul roman. Intră în Roma desculţ şi voi să
repete alegerea sa. Dorea de îndată reforma clerului. Luptă cu energie
împotriva normanzilor care-l împresurară. Aceştia, impresionaţi de marea sa
umilinţă, cad în cele din urmă la picioarele lui şi îi cer iertare. Încheiată
pacea cu normanzii, se preocupă intens de schisma Bisericii din
Constantinopol, ruptă de cea a Romei. Din nefericire, sub pontificatul
acestui papă, adevărat "Sfânt", se consumă schisma cu Răsăritul, pregătită de
atâtea secole de împăraţii bizantini.
150. Victor II (1054-1057) convalidă schisma cu Orientul. Sub pontificatul
său muri Enric III şi deveni împărat Enric IV; din cauza acestuia va suferi
Biserica şi papalitatea.
151. Ştefan IX (1057-1058) continuă reforma clerului şi combătu noua
erezie a "patarinilor".
152. Benedict X (1058-1060). Alegerea sa a fost rezultatul luptei dintre
familiile romane. A fost alungat din Lateran (reşedinţa papală) şi în locul său
este adus Nicolae II.
153. Nicolae II (1059-1061). Depunând pe Benedict X în conciliul de la
Sutri, Nicolae II vine la Roma de la Siena, unde fusese ales. Este însemnat
pentru că a publicat "Statutul de alegere al Papei". Din acel moment, în
virtutea acestui statut, alegerea Papei aparţine numai Cardinalilor.
154. Alexandru II (1061-1073). A fost ales după regulile noi ale statutului
lui Nicolae II, dar n-a fost acceptat. Pornind împotriva reformei lui Nicolae
II, este ales Onoriu, dar acesta este declarat antipapă. Alexandru II a fost
considerat papă legitim.
155. Grigore VII (Sfântul Hildebrand - 1073-1085) este unul dintre cei
mai mari papi din istorie. El a fost acela care zdrobi autoritatea imperială şi
laică în problema dreptului investiturii bisericeşti. Angajat într-o luptă cruntă
împotriva lui Henric IV, a fost închis, apoi eliberat de popor. Îl excomunică
de două ori pe Henric IV; acesta ocupă Roma, impunând ca antipapă pe
161
Clemente III. Normanzii eliberară Roma, iar Grigore VII trebui să plece în
exil. El moare la Salerno. Lupta împotriva amestecului imperial a fost
victorioasă datorită acestui extraordinar papă.
156. Victor III (1086-1087) luptă împotriva antipapei Clemente III. Este
însemnat pentru că a fost abate la Monte-Cassino.
157. Urban II (1088-1099) voi să-l imite pe marele Grigore VII şi pregăti
"Cruciada săracilor", care sfârşi învinsă.

Intrăm într-un nou secol.

39. PAPII SECOLULUI AL XII-LEA

158. Pascual II (1099-1118) se resemnă să accepte numirea de papă, ştiind


bine că nu va fi acceptat de Enric IV, care-l contrapunea pe antipapa
Clemente III. Dar Enric IV muri împăcat cu Biserica. Fiul lui, Enric V, îl
închise pe papă, reuşind să-i smulgă încoronarea imperială. La moartea
contesei Matilda a Canossei, papa, rămas fără apărare, fugi la Albano, se
reîntoarse apoi la Roma, murind subit. Nici o piatră nu marchează
mormântul acestui papă nefericit.
159. Gelasiu II (1118-1119) era din familia Crescenzi, călugăr la Monte
Cassino. Ales, este dus la Roma călare pe un catâr. Dar Cencio Frangipani,
împuternicitul împăratului, îl prinse de gât, îl aruncă la pământ şi-l călcă în
picioare. Fu eliberat din această strâmtoare de popor. La sosirea împăratului
Enric V, papa nu rămase, ci fugi la Gaeta. Sosit, împăratul alese un antipapă,
iar pe Gelasiu îl excomunică, apoi împăratul se reîntoarse în Germania. Papa
se reîntoarse la Roma. Peste o lună Frangipani îl făcu a doua oară pe Papă să
fugă în Franţa, trecând prin Pisa, unde consacră noul Dom. Muri la Cluny,
după ce aprobă Ordinul Templierilor şi Ierusalimitenilor.
160. Calixt II (1119-1124) era episcopul Vienei. Refăcu pacea între regele
Angliei şi Franţei. Când sosi la Roma îl salvă de furia poporului pe antipapă,
iar în 1122, prin Concordatul de la Worms, refăcu pacea cu Enric V. În
timpul lui se celebra Conciliul I de la Lateran.
161. Onoriu II (1124-1130). Pontificatul său a fost liniştit, dar sfârşitul său
dădu prilej de convulsii între două noi partide, guelfii şi ghibelinii.
162
162. Inocenţiu II (1130-1143) a fost ales împreună cu Anaclet şi schisma
dură 8 ani. Inocenţiu II fugi în Franţa, fiind apărat de regele Ludovic VI.
Reîncepe lupta între imperiu şi papalitate, iar împăratul Lothar devine de-a
dreptul vasalul papei. Murind antipapa Anaclet II, este ales un alt antipapă,
Victor V, care totuşi renunţă. Se celebra Conciliul II Lateran, dar izbucnind
dezordini în Roma, papa muri de supărare.
163. Celestin II (1143-1144) a trebuit să lupte împotriva lui Arnold de
Brescia şi împotriva lui Abelard, mare maestru universal, dar întru-câtva
eretic. E amintit prin obiceiul de a adopta un "motto" care să exprime
programul pontificatului său, acceptat şi de papii succesori. Muri numai
după 5 luni.
164. Lucius II (1144-1145). Cu el se iniţiază seria papilor amintiţi de
Sfântul Malachia, episcop de Armagh, Irlanda. De-a lungul timpului a
străbătut o profeţie despre un "Petru Romanus" şi despre sfârşitul lumii,
când Roma va fi distrusă şi înspăimântătorul Judecător va judeca poporul
său. Această profeţie a fost publicată în 1595 (după 450 de ani), dar istoricii
nu o crezură. Pontificatul său dură 11 luni şi 15 zile.
165. Eugeniu III (1145-1153), abia ales, se vede silit să fugă, căci poporul
nu-l dorea. Era discipolul Sfântului Bernard. Reîntors la Roma, este silit să
fugă din nou. Sfântul Bernard intervine cu o scrisoare înfocată, spunând:
"Roma fără Papă este ca şi corpul fără cap, capul fără ochi, ochiul fără
lumină." Papa, sub influenţa Sfântul Bernard, hotărî Cruciada a II-a.
Reîntors la Roma, muri subit. Pius al XI-lea l-a declarat "fericit".
166. Anastasiu IV (1153-1154) a scris un tratat despre Sfânta Treime. Cu
el, guelfii au ajuns susţinătorii papalităţii, iar ghibelinii, susţinătorii
împăratului.
167. Adrian IV (1154-1159) este unicul papă englez. Clarifică relaţiile
între papalitate şi Comuna Roma. Trebui să lanseze interdicţia împotriva
Romei. Poporul roman, pocăit, alungă pe Arnold de Brescia şi papa putu să
se reîntoarcă la Roma. Dădu Irlanda ca feudă regelui Angliei în schimbul
unui ajutor anual pentru papă. Muri recomandându-şi mama sărmană
milosteniei poporului.
168. Alexandru III (1159-1181) - un om dotat şi cu mari virtuţi. Este
ales papă împotriva antipapei Victor IV, voit de Barbarossa. Călători în
Italia şi Franţa, unde puse prima piatra la zidirea catedralei Notre
163
Dame din Paris. După antipapa Victor IV apărură alţi antipapi: Pascal III şi
Calist II. Sub pontificatul său trebui să lupte cu Barbarossa şi Comuna
Romei. El celebră al III-lea Conciliu Lateran şi i-a beatificat pe Thomas
Becket, ca martir, şi pe Sfântul Bernard.
169. Lucius III (1181-1185) era bătrân şi nu voia să accepte numirea. Apoi
este constrâns, sub presiunea împăratului, să fugă la Verona. Luptă
împotriva ereticilor catari şi patarini. Consacră catedrala din Bologna. Muri
la Verona, unde este şi îngropat.
170. Urban III (1185-1187) era milanez. Luptă împotriva lui Barbarossa şi
împotriva Comunei din Roma. Fiul lui Barbarossa veni să se încoroneze la
Milano, împotriva voinţei papei. Căzând Ierusalimul în mâinile lui Saladin,
papa muri de supărare.
171. Grigore VIII (1187) lansă Cruciada a III-a şi proclamă "Treuga
Dei", cu oprirea luptelor, de sâmbătă până luni seara. Muri la Pisa, după
2 luni.
172. Clemente III (1187-1191). De 40 de ani papii nu mai rezidau în Roma,
fiindcă Republica Romană nu le permitea. Acest papă se putu reîntoarce la
Roma, fiindcă era roman. Se dedică Cruciadei a III-a, împotriva lui Saladin.
Victoria creştină se obţinu cu grele pierderi.
173. Celestin III (1191-1098) avea 85 de ani când a fost ales papă.
Încoronă pe Henric VI, fiul lui Barbarossa. Henric VI a fost faimos prin
ferocitatea sa. Din fericire, muri la 32 de ani. Acest papă luptă pentru
împăcarea principilor europeni care se băteau între ei, o mare piedică în
succesul cruciadelor.

40. PAPII SECOLULUI AL XIII-LEA

174. Inocenţiu III (1198-1216). Prin el autoritatea politică a papalităţii a


atins maxima ei splendoare, fiind considerat "vicarul lui Cristos şi capul
conducător al naţiunilor". A scris multe opere literare, a construit spitalul
Sfântul Spirit din Roma şi a distribuit zilnic 8.000 de porţii de hrană pentru
săraci. Împotriva ereticilor albigenzi a înfiinţat Inchiziţia episcopală şi a
aprobat ordinele călugăreşti înfiinţate de Sfântul Dominic şi Sfântul Francisc
de Assisi.

164
175. Onoriu III (1216-1227) a fost înşelat de împăratul Frederic II, fostul
său discipol, care a promis că va face o cruciadă, însă nu şi-a respectat
cuvântul. A aprobat, în 1223, regulile Sfântului Francisc.
176. Grigore IX (1227-1241), ales papă la 80 de ani, a fost atras în luptă
împotriva împăraţilor Germaniei. Făcând presiuni asupra lui Frederic II
pentru a porni în Cruciadă, acesta ocupă Roma drept răzbunare, iar papa a
fost silit să fugă, nu înainte de a-l excomunica pe rege. Până la urmă,
Frederic II plecă în Cruciadă, însă nu s-au dat lupte, împăratul obţinând de la
Sultan Ierusalimul şi încoronarea sa ca rege al Regatului latin al
Ierusalimului. Grigore IX a fondat Sacra Rotta pentru invalidare, în a III-a
instanţă, a căsătoriilor nelegitime. A murit de durere când Frederic s-a aliat
turcilor.
177. Celestin IV (1241) a pontificat numai 17 zile, după care a murit,
lăsând timp de 2 ani vacant scaunul papal.
178. Inocenţiu IV (1243-1254) a luptat împotriva lui Frederic II, care îi
promisese ascultare, însă, fiindcă a refuzat eliberarea episcopilor închişi şi a
ocupat pământul papal, îl determină pe papă să plece la Genova pentru 2
luni, iar de acolo la Lyon. Papa s-a reîntors la Roma după 6 ani, după
moartea lui Frederic II. Aici ţinu al XIII-lea Conciliu Ecumenic, în 1245, în
care excomunică pe Frederic II şi îl depuse.
179. Alexandru IV (1254-1261). În timpul său s-au dat lupte pentru
succesiunea lui Frederic II între guelfi şi ghibellini. El condamnă
"Evanghelia Eternă" a fratelui Giovanni, succesorul lui Francisc de Assisi,
pe urmaşii fratelui Ioachim ce predicau "Eră nouă a Sfântului Spirit" şi pe
"Flagelanti" pentru excesivele lor reguli riguroase.
180. Urban IV (1261-1264) nu a făcut parte din Colegiul cardinalilor şi a
fost ales papă după un conclav ce a durat 3 luni. Îl excomunică pe Manfred
al Germaniei şi îl chemă în Italia pe Carol de Anjou, fratele regelui Franţei,
Ludovic al IX-lea. Manfred ocupă teritoriul papal, iar papa se retrase la
Orviet. A fost în relaţii teologice cu Sfântul Toma de Aquino. În timpul
pontificatului său a avut loc minunea de la Bolsena, care stă la baza
sărbătorii liturgice Corpus Domini.
181. Clemente IV (1265-1268) a fost silit să părăsească Roma ocupată de
Conradino, rivalul lui Manfred, refugiindu-se la Viterbo. Tezaurul Sfântul
Petru, confiscat de Conradino, a fost recuperat de Carol de Anjou, care-l
165
învinse pe acesta, îl făcu prizonier şi, cu toată opoziţia papei, îi tăie capul. A
murit la Viterbo, nereuşind să se întoarcă la Roma, deşi Conradino
dispăruse. Astfel, se termină în favoarea Papei lupta între Hohenstaufen şi
papalitate.
182. Grigore X (1272-1276) a fost ales papă, după aproape 4 ani de
vacanţă a scaunului papal. A celebrat al II-lea Conciliu de la Lyon, dar când
să se întoarcă la Roma muri pe stradă, la Arezzo, unde a şi fost înmormântat.
Este cinstit ca "fericit". Sub Papa Grigore X se ţinu Conciliul XIV
ecumenic la Lyon (1274), în care se recunoscu primatul papal,
menţinerea papei în diptic, raliindu-se unirii cu Roma un mare număr
de episcopi, preoţi, fostul patriarh Gherman III şi faimosul teolog Ioan
Veccos din Constantinopol. Unirea dură doar până în 1282.
183. Inocenţiu V (1276) a pontificat doar 5 luni, dar este un "fericit" al
Bisericii.
184. Adrian V (1276), fiind bătrân şi nesuportând căldurile din Roma, s-a
retras la Viterbo, unde a murit doar după o lună de pontificat.
185. Ioan XXI (1276-1277) era medic, iar poporul îl credea vrăjitor. A
scris un tratat de medicină - "Cartea săracilor". A murit după 8 luni şi 5 zile
de pontificat, la Viterbo.
186. Nicolae III (1277-1280). Pentru pacificarea Italiei a dat rudeniilor
însărcinări de a conduce diferite provincii, fapt pentru care a fost acuzat de
nepotism şi avariţie.
187. Martin IV (1281-1285) l-a susţinut pe Carol de Anjou.
188. Onoriu IV (1285-1287) a reuşit să guverneze Roma în pace. A
recunoscut Ordinul Carmelitanilor.
189. Nicolae IV (1288-1292). În timpul conclavului, au murit de pestă
(ciumă) 6 cardinali din cei 12, ceilaiţi fugind din Roma. Reîntorşi după un
an, îl aleseră pe Nicolae IV, primul frate franciscan ce a devenit papă.
Are merite în restaurarea bisericilor, impulsionarea studiilor şi iniţierea
construcţiei Domului din Orviet.
190. Celestin V (1294) a fost ales papă după 27 săptămâni de discuţii şi
amânări, ca favorit al lui Carol II de Anjou. Renunţă la scaunul papal,
murind în anul următor, la 80 de ani, fiind declarat "Sfânt".
191. Bonifaciu VIII (1294-1303), ales la două zile după renunţarea lui
Celestin V, intră cu un cortegiu impozant în Roma, venind de la Napoli.
166
Apoi a extirpat imediat, cu o mână energică, multe abuzuri, ceea ce a
suscitat opoziţii. Excomunică doi cardinali şi intră în grave conflicte cu
regele Franţei, care voia să impună impozite pe veniturile Bisericii. A fost
asediat la Angnani, iar Dante (teribilul său adversar) spune că a fost pălmuit.
Dante l-a batjocorit în "Divina Commedia", învinovăţindu-l de exilul său.
De la Bonifaciu VIII se aminteşte instituirea Anului Sfânt, celebrat prima
oară în anul 1300. Prin bula "Unam Sanctam", Papa Bonifaciu VIII
subordonează puterea temporală (a regelui) puterii spirituale, dar Filip cel
Frumos nu se supuse, protestă, papa excomunicându-l. Regele îşi trimise
legiştii săi care se uniră cu familia Colonna, duşmanul personal al Papei,
acesta fiind maltrat la Agnani. Eliberat de popor reveni la Roma, şi, unde de
dureri şi supărare muri în 1309, iertându-i pe toţi.

41. PAPII SECOLELOR AL XIV-LEA ŞI AL XV-LEA

192. Benedict XI (1303-1304), om virtuos, echilibrat, având programul:


Justiţie şi Pace, încearcă împăcarea partidei Bianchi şi Neri din Florenţa.
193. Clemente V (1305-1315). Cu el începu "captivitatea de la
Avignon". La 200 de ani de la moartea lui, calviniştii i-au distrus
monumentul funerar.
194. Ioan XXII (1316-1334) a fost ales după 2 ani de conclav, om de
ştiinţă, sfinţenie, stabilit la Avignon, bun organizator. Luptă împotriva lui
Ludovic de Bavaria şi trebui să sufere pentru urmaşii Sfântului Francisc,
scizionaţi în conventuali "spirituali" şi "moderaţi". Monumentul lui funerar
fu distrus în timpul Revoluţiei franceze.
195. Benedict XII (1334-1342) încercă să se transfere la Bologna, dar
cardinalii îl împiedicară. Iniţie atunci construcţia palatului papal de la
Avignon, unde este îngropat. A fost un energic reformator în unele probleme
organizatorice.
196. Clemente VI (1342-1352) cumpără cetatea Avignon de la Filip VI
şi distribui imense averi săracilor. Hughenoţii i-au profanat mormântul.
197. Inocenţiu VI (1352-1362) încercă să se reîntoarcă la Roma, dar fiind
ameninţat de bandiţii Ruttari, se reîntoarse la Avignon.
198. Urban V (1362-1370), om foarte cult, a reformat clerul şi Curia
papală. Părăsi Avignonul şi se întoarse la Roma, restaurând bisericile şi viaţa

167
religioasă. Speriat de bandiţii Romei, se reîntoarse la Avignon unde muri,
după cum profeţise Sfânta Brigita.
199. Grigore XI (1370-1378). În momentul alegerii sale erau numai 3
cardinali italieni, unul englez, iar restul francezi. Primul lui act a fost
excomunicarea tuturor florentinilor şi dispune interdicţia împotriva
Florenţei. Intervine Sfânta Caterina de Siena, care în 20 de scrisori l-a invitat
să se reîntoarcă la Roma, dar fiind terorizat de plebe a trebuit să se salveze.
Papa muri de supărare la numai 47 de ani, zicând: "înalţă, Doamne, viţa",
înţelegând prin viţa de vie, Roma.
200. Urban VI (1378-1389) a fost ales într-un climat furtunos, într-un
moment în care poporul pretindea un papă "roman", alungându-i pe
cardinali. Urban a fost ales, însă, în acelaşi timp, francezii au ales un alt
papă, pe Robert, cunoscut sub numele Clemente VII. Se ajunse la lupta
armată între cei doi papi, Urban învingându-l pe Clemente la Colli Albani.
Cardinalii au uneltit pentru uciderea papei, care se văzu silit să fugă,
refugiindu-se la Nocera, unde Carol II îl ajunse şi îl asedie. Au intervenit
genovezii pentru "salvarea papei", însă, în realitate, ei îl prinseră pentru a-l
preda antipapei de la Avignon. Pentru a se salva, Urban a plătit genovezilor
o mare sumă de bani. Pentru a mulţumi Domnului că a scăpat de pericol,
preconiză un An Sfânt Extraordinar, anticipat anului 1390, dar nu apucă să-l
celebreze deoarece muri.
201. Bonifaciu IX (1389-1404) a rămas vestit pentru marea sa bunătate. În
timpul pontificatului său se celebrară doi Ani Sfinţi: în 1390, preconizat de
predecesorul său, şi în 1400, cerut de legile canonice.
202. Inocenţiu VII (1404-1406) se luptă cu antipapa Benedict XIII, fiind
considerat primul "Papă umanist", protector al artelor.
203. Grigore XII (1406-1417), slab, numai piele şi os, din cauza posturilor,
a avut de luptat cu doi antipapi, Benedict XIII de la Avignon şi Alexandru
V, mort la Bologna, lăsând urmaş pe Ioan XXIII. Conciliul de la Constanţa îi
depuse pe toţi trei, iar Grigore XII muri retras la Recanati, după ce renunţă la
scaunul papal.
204. Martin V (1417-1431) a fost confirmat de Conciliul din Constanţa,
care-i spuse: "Stăpâne, mergi în pace la Roma". În drum, se opri la
Milano pentru a sfinţi Domul, apoi, ajuns la Roma, reconstrui palate şi case,
institui "inspectorii de străzi" pentru a urmări hoţii şi răufăcătorii. Muri de
168
atac de inimă. Sub pontificatul său îşi desfăşură Sfânta Ioana d'Arc
vitejia sa extraordinară.
205. Eugeniu IV (1431-1447) s-a luptat cu familia predecesorului său. Din
cauza antipapei Amadeu din Savoia, care-şi luă numele de Feliciu V, a
trebuit să fugă din Roma, mutând Conciliul la Ferrara, unde încercă
unirea Orientalilor cu Biserica Romană, fără rezultate temeinice. Muri
după puţin timp, când pericolul musulman se ivi la Constantinopol.
206. Nicolae V (1447-1455), ales la 49 de ani, beneficie de instalarea unei
păci generale. Pe timpul lui căzu Constantinopolul sub stăpânirea turcilor.
Trebui să înfrunte complotul Porcarilor, care încercaseră să reconstituie
Republica Romană. El a fondat Biblioteca Vaticană, ce poseda atunci
5000 de codice. Încurajă pe artiştii Leon Battista Alberti, Fericitul Angelico
şi Andrea de Astagno. A fost considerat protectorul "umanismului".
207. Calixt III (1455-1458) este primul papă din familia Borgia. Organiză
o Cruciadă pentru eliberarea Constantinopolului de sub turci, însă a fost
trădat de Alfonso V, regele Neapolului, care îndreptă flota nu în directia
Constantinopolului, ci a Genovei, pentru a-i cuceri pe genovezi. Calixt voi
atunci să construiască o altă flotă, la Tevere. De aceea îşi vându totul,
inclusiv argintăria, numai să salveze credinţa şi Biserica. Muri fericit că a
fost eliberat Belgradul de sub turci, în ziua Schimbării la faţă. Fu acuzat
de nepotism.
208. Pius II (1458-1464) a fost ales cu scopul salvării civilizaţiei
creştine a Europei şi eliminarea dominaţiei musulmane. De o inteligenţă
rară şi o cultură vastă, orator neîntrecut, scriitor elevat, a scris volume de
istorie contemporană şi cosmografie. Obişnuia să zică: "Sforţează-te, Enea
(numele lui de dinainte de a fi papă), şi adună Pius II!". Fondă o
universitate şi protejă literaţii de toate naţiunile. Organiză o Cruciadă şi
se aşeză personal în fruntea ei, aducând moaştele Sfântului Andrei
apostolul, le aşeză sub altarul Sfântului Petru în Vatican şi făgădui în
genunchi recucerirea Pământului Sfânt. Plecă de la Ancona pentru
începerea Cruciadei, dar când sosiră navele veneţiene papa era deja mort.
209. Paul II (1464-1471) a fost ales papă la 48 de ani, fiind foarte generos,
având o farmacie proprie din care dădea gratuit medicamente, şi fiind foarte
sensibil la executarea capitală a delicvenţilor. Nu acorda audienţe, dintr-o

169
timiditate excesivă, decât 15-20 de zile pe an. Muri de durere când turcii au
scufundat flota veneţiană pregătită de predecesorul său.
210. Sixtus IV (1471-1484) avu de înfruntat luptele fratricide dintre
familiile Lorenzo de Medici şi Pazzi. În acel timp, Mahomed II cuceri
Otranto, ucigând 12.000 de cetăţeni ai acestui oraş. Papa refăcu flota şi
recuceri Otranto, oprind invazia turcească în Italia.
211. Inocenţiu VIII (1484-1492) încercă împăcarea între familia Colonna şi
cea a Ordinilor. Pericolul turcesc deveni foarte grav. În acel timp, maurii
au fost alungaţi definitiv din Spania şi regele primi titlul de "Catolic".
Protejă mulţi artişti. În epitaful său serie "descoperirea Americii", papa
murind în 25 iulie al anului în care Cristofor Columb pleca în celebra sa
expediţie (în 3 august, pentru a ajunge în 12 octombrie 1492).
212. Alexandru VI (1492-1503) e al doilea papă din familia Borgia. Se
dori un principe abil şi nu un preot foarte onest, de aici viaţa lui dezordonată
şi desfrânată. Ajuns papă, puse ordine în Roma şi în finanţele ei. Avu patru
copii din căsătoria încheiată înainte de a ajunge papă: Cezar, Ioan, Jofre şi
Lucreţia, lăsându-se dominat de ei. Se ciocni cu Carol VIII, regele Franţei,
care vru să-şi schimbe viaţa. În acel timp, la Florenţa, un "frate apocaliptic"
se pronunţă împotriva desfrâului său (era Girolamo Savonarola), însă sfârşi
spânzurat şi ars pe rug. Acest papă este una din figurile cele mai întunecate
din întreaga istorie a papalităţii, ale cărui greşeli sunt de multe ori exagerate.
Dumnezeu are totdeauna dreptul la ultima şi unica judecată a fiecărei
persoane.

42. PAPII SECOLELOR AL XVI-LEA ŞI AL XVII-LEA

Până la Conciliul de la Trento

213. Pius III (1503), un adevărat om pios, a pontificat doar 25 de zile.


214. Iuliu II (1503-1513) s-a dorit un papă războinic, având prima
preocupare recucerirea teritoriilor pierdute: Bologna, Veneţia şi Parma,
lansând, pentru prima dată, ideea unificării Italiei într-un singur stat,
anticipând, cu 300 de ani, "risorgimonto italiano" din secolul al XIX-lea.
Sub el s-a iniţiat măreaţa operă a reconstruirii Bazilicii Sfântul Petru din
170
Vatican. A fost un mare mecenat al artiştilor, îndeosebi al lui Michelangelo
şi Rafael.
215. Leon X (1513-1521), spirit blând, împăciuitor, i-a iertat pe cardinalii
adversari, chiar şi pe Machiavelli, marele său adversar direct. Pe Francise I,
regele Franţei, îl opri, cu prietenie, să cucerească Roma. Pe Luther îl crezu
un frate beţiv şi-l duru faptul că a trebuit să-l excomunice ca eretic. A fost un
sprijinitor al artiştilor şi continuator al zidirii Bazilicii Sfântul Petru.
216. Adrian VI (1522-1523) a fost pedagog al împăratului Carol V. Primi
alegerea de papă numai ca să nu ofenseze pe Dumnezeu, căci nu se dorea
pontif, de aceea nu primi onoruri. Reformă Curia Romană, excluzând din ea
paraziţii, curtezanii, poetii închipuiţi şi bufonii.
217. Sfântul Clemente VII (1523-1534) a fost de partea regelui Franţei, în
lupta dintre Franţa şi Spania; poporul roman ajunse să strige: "Trăiască
regele Franţei, împăratul întregii lumi!". Căzând prizonier Francise I, se
constitui Liga Sfântă pentru eliberarea Italiei de sub dominaţia germano-
spaniolă. Carol V făcu să intervină Georg Frundsberg cu 13.000 de luterani
fanatici; care înfăptuiră "masacrul Romei", 6 zile de măceluri oribile. Carol
fiind iertat se pocăi, dar apăru problema lui Henric VIII al Angliei, care
pretinse divorţ pentru a se căsători cu Ana Boleyn. Papa muri de atac de
inimă provocat de Schisma Anglicană.
218. Paul al III-lea (1534-1549) îşi dedică viaţa "Reformei Catolice" care
începu prin Conciliul de la Trento, inaugurat în 13 decembrie 1545.

După Conciliul de la Trento (1545-1563)

219. Iuliu III (1550-1555), ales după 3 luni de conclav, prin compromis,
deveni susţinătorul reformei Curiei Romane acoperită de trei păcate:
avariţia, nedreptatea şi luxul. Renunţă la redobândirea cetăţii Parma, pentru a
nu provoca război. Se preocupă mult de reîntoarcerea Angliei la catolicism
şi de continuarea Conciliului Tridentin, murind din cauza unei cure dietetice
greşită.
220. Marcel II (1555) fu imortalizat prin frumoasa "Missă" pe care marele
muzician Pier Luigi da Palestrina i-a dedicat-o, deşi la început se opuse
oricărei celebrări liturgice cu orice gen de muzică, pentru a curma abuzurile
ruşinoase. Dar, dedicându-i-se Missa de către Palestrina, abandonă

171
propunerea de suprimare a muzicii polifonice. Nu accepta aniversări în
onoarea lui, nici nepotisme, gândindu-se chiar la desfiinţarea Gărzii
elveţiene. Toţi cei ce doreau timpuri noi, nădăjduiau în el, dar el muri numai
după 20 de zile de pontificat.
221. Paul IV (1555-1559) avea deja 79 de ani când a fost ales papă prin
compromis. Adevărat literat, caracter îndrăzneţ şi vioi, s-a ocupat energic de
reforma Bisericii.
222. Pius IV (1559-1565), după 4 luni de conclav, este ales şi aclamat. A
fost protector al nepotului său Carol Borromeo, "mâna dreaptă" a papei,
prin al cărui merit reîncepu şi se încheie Conciliul de la Trento. Complotul
împotriva sa din cauza reformelor îl supărară grav şi muri în braţele
Sfântului Carol Borromeo şi Sfântului Filip Neri.
223. Sfântul Pius V (1565-1572) duse o viaţă de extremă penitenţă. Luptă
pentru aplicarea Reformei bisericeşti, alungând majoritatea prostituatelor din
Roma, care se numărau cu miile. Dădu impuls Inchiziţiei şi voi să aplice
Conciliul prin 102 bule, în numai 5 ani. Sub pontificatul său a avut loc
marea victorie navală repurtată împotriva turcilor la Lepanto, în 1571.
224. Grigore XIII (1572-1585). În aplicarea canoanelor Conciliului, se
produse dezorganizare. El are merite în fondarea Universităţii Teologice
din Roma, azi Universitatea Gregoriană. Tot el introduce calendarul
gregorian. În timpul său are loc crunta "Noapte a Sfântului
Bartolomeu", în Franţa. Unica lui consolare a fost succesul misiunilor în
China şi Japonia.
225. Sixtus V (1585-1590). Cu mâna de fier, a restaurat ordinea în Roma,
apoi se dedică operei edilitare a Cetăţii, ridicând Obeliscul în Piaţa Sfântul
Petru, Cupola Sfântului Petru, Universitatea din Roma şi Biblioteca
Vaticană. Este îngropat în bazilica Sfânta Maria Maggiore, într-un mormânt
de el pregătit.
226. Urban VII (1590) i-a ajutat mult pe săraci. A murit de malarie după
numai 13 zile de pontificat.
227. Grigore XIV (1590-1591). După "profeţia Sfântului Malachia", care
circula în popor, trebuia ales cardinalul Simoncelli, dar conclavul îl alese pe
milanezul Niceolo Sfrodato, numit apoi papă Grigore XIV. Mare ascet,
blând, simplu, naiv şi fără autoritate, a fost înconjurat de persoane obtuze şi

172
incompetente. În timpul său muri de ciumă, în Roma, Sfântul Aloisiu
Gonzaga.
228. Inocenţiu IX (1591), erudit, generos, foarte slab din cauza pocăinţei
foarte aspre, a făcut multe reforme bune, dar a murit la numai două luni după
numire, poporul socotindu-l un sfânt.
229. Clemente VIII (1592-1605), bun politician, supuse pe Henric IV al
Franţei, iertă pe Filip II şi aşteptă diplomatic moartea acestuia, pentru a-l
domina pe Filip III, succesorul. Condamnă familia Cenci (mama, fiica şi
fiul) fiindcă şi-au ucis tatăl. Condamnă pe Giordano Bruno, dominican,
păgân şi panteist, care justifica prostituţia şi admitea poligamia, ca şi
violenţa. După 6 ani de proces, Giordano Bruno este ars pe rug, în 17
februarie 1600. A purtat corespondenţă cu Mihai Viteazul, domnitorul
român, pe care-l protejă împotriva duşmanilor săi maghiari şi austrieci.
Muri de apoplexie după 13 ani de pontificat.
230. Leon XI (1605), ales la 1 aprilie, întronat în 10 aprilie, luă în stăpânire
reşedinţa pontificală Sfântul Ioan din Lateran dar, în aceeaşi zi, muri.
231. Paul V (1605-1621), simplu, pios, sever, favoriză pe nepotul său
Scipione Borghese, care construi faimoasa vilă Borghese, numită "delicia
Romei". Luptă împotriva Veneţiei dominată de ex-teologul Paul Sarpi; lansă
excomunicarea împotriva Dogelui şi interdicţia împotriva Veneţiei.
232. Grigore XV (1621-1623) a fost un eminent jurist, mecena al artiştilor,
autor al constituţiei "Aeterni Patris Filius" ce introduce o severă ordine în
secretul conclavului. Fondă, în 1622, Congregaţia "De Propaganda
Fide", ministerul pentru misiuni.
233. Urban VIII (1623-1644) a fost un om cu largi vederi, generos, însă
favoriză nepotismul. Cumpără Castelul Gandolfo şi regulariză disciplina
pentru declararea sfinţilor, aflată în vigoare şi azi. Sub el este condamnat
Galileo Galilei, care muri în 1642, cu binecuvântarea Papei. Acesta, de
fapt, a fost străin de condamnarea lui Galileo, condamnare făcută de un
tribunal bisericesc ce urma ideile "ştiinţifice" ale timpului.
234. Inocenţiu X (1644-1655), ales după două luni de conclav, a trebuit să
lupte imediat împotriva a trei cardinali din familia Barberini (nepoţii
precursorului său), acuzaţi că s-au îmbogăţit din averile Bisericii. În timpul
pontificatului său, în viaţa curţii Vaticanului s-au amestecat soţia şi nora
fratelui său, Pamfiliu Pamphili, fapt ce a umbrit pe nedrept şi viaţa papei,
173
atrăgând multe calomnii la adresa lui. Sub pontificatul său s-a încheiat
Pacea de la Westfalia, potrivit căreia orice religie e validă şi fiecare
cetăţean poate considera bună acea credinţă care este a suveranului său.
Condamnă Jansenismul, în 31 mai 1651. Când muri, corpul său fu expus trei
zile în catedrala Sfântul Petru şi nu avu nici măcar omagiul părinţilor săi.
235. Alexandru VII (1655-1667) excela prin bunătate, cultură şi
înţelepciune. Ţinea totdeauna în mână un crucifix pentru cinstirea lui
Cristos. În timpul pontificatului său este convertită la catolicism regina
Cristina a Suediei, renunţând la coroana regală.
236. Clemente IX (1667-1669) era autor de piese de teatru, care serviră la
ridicarea moralităţii teatrului roman. Fu iubit pentru marea sa bunătate,
având ca motto: "Clemente cu alţii, dar nu cu sine". Se spune că deveni
proverbial cuvântul său: "Aprobăm". Îşi dedica zilnic ore pentru mărturisirea
poporului, în Bazilica Sfântul Petru. În fiecare zi prânzea cu câte 13 săraci
şi-i servea el însuşi; vizita des bolnavii. Muri de inimă, după o viaţă de
sfânt.
237. Clemente X (1670-1676), ales după 4 luni de conclav împotriva
dorinţei lui, având deja 80 de ani, fu adus pentru instalare în Capela Sixtină.
Avea temperament de înger, dar nu ştia să guverneze, încredinţând practic
conducerea Bisericii ajutorului său, cardinalul Paluzzi.
238. Inocenţiu XI (1676-1689) se rugă în genunchi să nu fie ales papă.
Hotărî suprimarea festivităţilor încoronării pentru a da banii săracilor.
Dezrădăcină orice nepotism. În timpul său turcii asediară Viena (1683),
iar meritul înfrângerii turcilor a fost atribuit protecţiei Sfintei Fecioare.
Hotărî construirea unei biserici dedicată victoriei Sfintei Maria . Trebui să
lupte împotriva lui Ludovic XIV al Franţei pentru "cele patru articole
galicane". Muri împăcat cu regele francez.
239. Alexandru VIII (1689-1691) avea 79 de ani, dar era încă destul de
lucid. A fost nepotist, dar este ultimul papă defăimat pentru obiceiul
favorizării rudeniilor. Pentru această slăbiciune a fost răsplătit cu o mare
nerecunoştinţă.
240. Inocenţiu XII (1691-1700) avea 76 de ani, dar era încă sănătos şi
viguros, iubit de toţi. Stârpi definitiv plaga nepotismului, interzicând
orice serviciu rudeniilor papei. Avu o mare dragoste pentru săraci, pe
care-i numea "nepoţii mei". Dădu palatul din Laterano, sediul papei,
174
săracilor. Trăia cu două lire pe zi, restul dându-i săracilor. Populaţia îl purta
în triumf, deshămând caii de la căruţa papală şi purtându-l pe umeri. Avu
curajul să-l îmblânzească şi să-l supună pe Ludovic al XIV-lea şi nu ezită să
rupă relaţiile cu Viena din cauza obrăzniciei ambasadorului vienez. Luptă
împotriva quietismului, supunându-l pe Fénelon. Este pomenit pentru că a
construit palatul Montecitorio, care deveni reşedinta Papei.

175