Sunteți pe pagina 1din 23

1.

Generalități privind rețelele electrice de distribuție urbană:

Rețelele electrice reprezintă ansamblul format din linii electrice aeriene și


subterane, precum si transformatoarele aferente din stațiile de transformare si
posturile de transformare. Arhitectura unei rețele electrice reprezintă modul de
dispunere a echipamentelor componente precum și legăturile dintre acestea.
Alegerea arhitecturii unei rețele electrice se face în urma unei analize
multicriteriale de tip tehnico-economic. Arhitectura rețelelor electrice influențează
puternic economicitatea și siguranța în funcționare a sistemului electroenergetic. În
alegerea arhitecturii rețelelor electrice se ține seama de mai multe condiții:
 funcționale: continuitatea în alimentarea consumatorilor, pierderile de
putere și energie, investițiile, daune de nealimentare;
 auxiliare: simplitate, elasticitate, automatizare, dotare cu personal;
 speciale: poluarea mediului, estetică, perturbații electromagnetice produse
în vecinătate, condiții climatice.
Clasificarea rețelelor electrice după nivelul de tensiune:
Tensiunea nominală este o mărime de referință folosită pentru identificarea și
raportarea anumitor caracteristici tehnice și de funcționare. Tensiunea nominală
este de valoarea cantitativă atribuită de către constructorul de echipamente pentru
anumite condiții de funcționare ale acestora.
Din punct de al nivelului de tensiune, rețelele electrice pot fi:
 rețele electrice de joasă tensiune (JT): au tensiunea nominală U n <1 kV și
sunt folosite pentru alimentarea consumatorilor casnici, publici, iluminat
public sau a receptoarelor de puteri mici. În România, valorile
standardizate sunt 400/230 V, în trecut s-au folosit valorile 380/220 V. Se
preconizează ca, în viitor, prin creșterea consumului de energie electrică,
să devină avantajoasă utilizarea sistemului 690/400 V:
 rețele electrice de medie tensiune (MT), au U n =( 1÷ 35 ) kV și sunt utilizate
pentru alimentarea rețelelor electrice de JT prin intermediul posturilor
electrice de transformare (PT) MT/JT sau a unor receptoare cum ar
motoarele electrice de putere mare. Se folosesc pentru: distribuție urbană
(6 kV, 10 kV și 20 kV), distribuție rurală (10 kV și 20 kV) și distribuție
industrială (6 kV, 10 kV și 20 kV);
 rețele electrice de înaltă tensiune (IT), au U n =( 35÷ 150 ) kV și îndeplinesc
rolul de repartiție zonală sau de distribuție urbană (în marile orașe);
 rețele electrice de foarte înaltă tensiune (FIT), au U n >150 kV și au rolul
de rețele electrice de transport, realizând legătura dintre nodurile
importante ale SEE sau interconexiunea SEE
Tendințe privind nivelul de tensiune:
1) Utilizarea unui nivel de tensiune cât mai ridicat pentru reducerea pierderilor
de putere și energie (pierderile sunt invers proporționale cu nivelul de
tensiune), precum și pentru creșterea capacității de transport;
2) Reducerea numărului de trepte de tensiune (din motive de normalizare a
producției de serie a echipamentelor și pentru reducerea pierderilor prin
transferuri succesive) și trecerea unor rețele electrice de distribuție la
tensiunea superioară.

Clasificarea rețelelor electrice după destinația și extinderea geografică:


Clasificarea rețelelor electrice după destinație este strâns legată de clasificarea
după nivelul de tensiune.
Din punctul de vedere al destinației rețelele electrice pot fi:
 rețelele electrice de interconexiune;
 rețelele electrice de transport;
 rețelele electrice de repartiție;
 rețelele electrice de distribuție.
Din punctul de vedere al extinderii rețelele electrice pot fi:
 la nivel internațional;
 la nivel național;
 la nivel zonal (regional);
 la nivel urban;
 la nivel rural;
 la nivel industrial.

Rețelele electrice de interconexiune, funcționează în general la FIT (în România


la 750 kV, 400 kV, 220 kV) și realizează interconexiunea sistemelor
electroenergetice vecine. Extinderea lor este la nivel internațional.
Rețelele electrice de transport, funcționează în România la 400 kV, 220 kV
(uneori la 110 kV) și au rolul de a transporta puteri de ordinul sutelor sau miilor de
MW la distanțe de ordinul sutelor de km., făcând legătura între nodurile importante
ale sistemului electroenergetic. Extinderea lor este la nivel național.
Rețelele electrice de repartiție, funcționează la IT (în România la 110 kV) și
îndeplinesc un dublu rol, pe de-o parte constituie o rezervă pentru rețelele electrice
de transport, iar pe de altă parte au rol de distribuție pentru platformele industriale
sau marile aglomerații urbane. Răspândirea lor este la nivel zonal (regional).
Rețelele electrice de distribuție, sunt constituite, în general, din două niveluri de
tensiune (MT 20kV, 10 kV și 6 kV) și (JT 0,4 kV). Asigură distribuția unor
cantități relativ reduse de energie electrică pe distanțe scurte și la un ansamblu
limitat de consumatori amplasați pe teritoriul orașelor (distribuție urbană), satelor
(distribuție rurală), sau întreprinderilor (distribuție industrială). Extinderea lor este
la nivel urban, rural sau industrial.
Structurile și caracteristicile rețelelor de distribuție a energiei electrice:
Structura unei rețele electrice de distribuție trebuie să îndeplinească următoarele
cerințe:
 Siguranța în funcționare a schemelor rețelelor electrice trebuie să răspundă
cerințelor corespunzătoare categoriilor receptoarelor alimentate și să asigure
continuitatea în alimentare conform condițiilor contractuale stabilite între
furnizor și consumator.
 Elasticitatea (autostructurarea) schemelor electrice este acea proprietate de
a se adapta diverselor regimuri de funcționare și stări ale sistemului
electroenergetic, comodității efectuării întreținerii profilactice și reparațiilor
în urma avariilor.
 Economicitatea care să conducă la o configurație optimă de rețea, funcție de
condițiile specifice impuse de natura fiecărui consumator, optimizare având
ca funcție obiectiv economicitatea în alimentare (investiții și pierderi minime
de putere si energie electrică).
 Calitatea energiei electrice furnizate, astfel ca o rețea să asigure nivelul de
tensiune la consumatori, în limitele impuse prin legislația în vigoare; să
elimine, până la anumite limite admisibile, factorii perturbatori cum ar fi
regimurile nesimetrice și deformante (armonice) care pot apare datorită
receptoarelor unor consumatori și care pot deranja funcționarea rețelelor
electrice în ansamblu.
Alegerea schemelor și a parametrilor rețelor electrice de distribuție trebuie să
se facă pe o perioadă de 20-30 ani (considerată ca durată optimă de viață a
acestora).
a) Criterii de alegere a structurii rețelelor electrice de distribuție:
Alegerea tensiunii nominale. În rețelele electrice de distribuție, tenisunile de
alimentare a consumatorilor depind de o serie de factori tehnici și economici și
anume:
 mărimea puterii active solicitate de un consumator sau de un grup de
consumatori, la un moment dat;
 amplasamentul consumatorilor față de rețelele electrice existente;
 tipul receptoarelor de energie electrică instalate la consumatori.
Comisia Electrotehnică Internațională în publicația sa nr.38-1983, recomandă
pentru rețelele electrice de distribuție publică următoarele niveluri de tensiuni:
 joasă tensiune: 400/230 V;
 medie tensiune: trei familii de niveluri de tensiuni și anume:
 10 la 13 kV;
 20 la 25 kV;
 33 la 35 kV;
Tensiunea de la 6 kV la 10 kV se utilizează, în special, pentru alimentarea
motoarelor electrice, respectiv în rețelele industriale;
 înaltă tensiune: 110 kV.
În țara noastră s-au adoptat următoarele tensiuni nominale pentru rețelele de
distribuție:
 0.4/0.23 kV pentru JT;
 20 kV (în unele cazuri 10 kV care ulterior va trece la 20 kV), pentru MT;
 110 kV pentru ÎT;
Puterile care pot transporta la dierite niveluri de tensiune în rețelele de
distribuție sunt, în general, urmatoarele:
 joasă tensiune: sub 50 kW - pentru alimentarea consumatorilor casnici si
terțiari;
 medie tensiune: până la 2000 kW – pentru alimentarea consumatorilor din
sectorul terțiar si a celor comerciali cu puteri maxime simultan absorbite;
 înaltă tensiune: consumatori cu puteri maxim simultan absorbite care
depășesc 5000 kW (în general, mici consumatori industriali).
Având în vedere necesitatea economisirii energiei electrice, se impune
scurtarea lungimii rețelelor electrice, în special, a celor de joasă și medie tensiune
prin aducerea tensiunilor înalte cât mai aproape de consumator (racorduri adânci).
Indiferent dacă este vorba de rețele electrice noi, pentru alimentarea unor
consumatori, sau de restructurarea celor existente, criteriile care stau la bază sunt
unice și trebuie să urmărească:
 un nivel de fiabilitate ridicat, atât pentru ansamblul de rețele luat în
considerare cât și pentru fiecare element de rețea în parte;
 reducerea la maximum posibil a punctelor slabe care pot genera întreruperi
în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor prin simplificarea
schemelor primare si secundare a instalațiilor;
 adoptarea de soluții de rețele electrice elastice (autostructurante), în special
la MT, prin posibiltatea adăugării, la o rețea existentă, de noi linii și
conectarea de noi puncte de injecție justificate de creșterea sarcinii,
menținându-se structura, caracterul inițial si unitatea rețelei. O astfel de
soluție este puțin costisitoare, toate modificările neconstituind decât o
dezvoltare de configurație și nu o remaniere sau o adaptare, mai mult sau
mai puțin laborioasă, la noile condiții de funcționare;
 introducerea automatizărilor pentru reducerea la minimum a timpului de
inactivitate datorită avariilor unor porțiuni de rețea;
 utilizarea unor tipodimensiuni (proiecte tip, elemente tipizate) de lungă
viabilitate;
 urmărirea economiei de energie prin adoptarea de configurații
corespunzătoare de rețele precum si printr-o dimensionare optimă
economică a elementelor acestora;
 încadrarea în normele de protecție a mediului înconjurător; pentru rețelele
electrice se pune acut problema de protejare estetică a peisajului și de
eliminare a pericolelor de accidente datorate influenței curentului electric
(asupra oamenilor, animalelor și altor instalații).

b) Sisteme de distribuție de medie tensiune:

În acest domeniu este de mare importanță elegerea tensiunii optime din gama
tensiunilor medii care are domeniul destul de larg între 3 si 6 kV. Alegerea
nivelului optim de tensiune sa face pe crtierii economice care sunt determinate
de pierderile de putere și energie electrică și sunt condiționate, la rândul lor, de
o densitate de sarcină care variaza între 2 și 6 MVA/km2. Tensiunea sa optimă
pentru țara noastră a rezultat 20 kV. Ca urmare, sistemul de distribuție de medie
tensiune, aerian sau subteran se va realiza la 20 kV chiar dacă în prima etapă,
dictată de condiții de valabilitate momentană, va funcționa la alte tensiuni, de
exemplu, la 10 kV.
Din punct de vedere al modului de racordare la stațiile de alimentare de
110/20 kV, rețelele de medie tensiune pot fi clasificate în doua categorii:
 Rețele cu racordare directă;
 Rețele cu racordare indirectă, prin stații de conexiuni.

Structura rețelelor de medie tensiune:


Rețelele de racordare directă sunt acelea în care posturile de transformare
20/0,4 kV sunt racordate direct la barele de 20 kV ale stațiilor de transformare
ÎT/MT prin intermediul liniilor de medie tensiune.
Rețelele de racordare indirectă prin stații de conexiuni sunt acelea în care
posturile de transformare de 20/0.4 kV sunt racordate prin linii de 20 kV la barele
stațiilor de conexiuni de MT, care la rândul lor sunt alimentate din stații de
transformare 110/20 kV prin linii care nu alte sarcini pe ele.
Sistemul de racordare indirectă se utilizează în situații speciale, când stația de
110/20 kV este situată departe și când prin consumul zonei nu se justifică pe
moment, apariția unei noi stații de 110/20 kV. În aceasta situație, stația de
conexiuni va fi concepută, amplasată si construită în așa mod încât să formeze
corpul de conexiuni de 20kV a unei viitoare stații de 110/20 kV.
Rețelele de medie tensiune care alimentează consumatori industriali ale căror
receptoare funcționează la 6 sau la 10 kV vor avea o configurație dictată atât de
volumul consumului cât și de tensiunea secundară a stației de 10 kV/6 kV sau
110/10 kV prin puterea solicitată , ei vor fi alimentați din această stație printr-o
rețea de 6 respectiv 10 kV, separată de rețeaua de distribuție publică.
În cazul în care o stație de transformare nu se justifică, acești consumatori vor fi
alimentați din rețeaua de distribuție publică la 20 kV, transformarea 20/6 kV sau
20/10 kV făcându-se la consumator.
Rețelele de medie tensiune sunt formate din linii electrice și posturi de
transformare.
Liniile electrice de medie tensiune vor fi subterane în zonele urbane cu densitate
mare de construcții și aeriene în zonele exterioare localităților urbane, în mediul
rural si la periferia localităților urbane unde sistemul de construcții este asemănător
celui rural. Posturile de transformare vor fi amplasate în construcție zidită, în
mediul urban, aerian pe stâlpi sau la sol în mediul extraurban, iar pentru
consumatorii temporari care își vor schimba amplasamentul se vor utiliza posturi
de transformare prefabricate în cabină metalică.
Schemele rețelelor electrice de medie tensiune se vor alege în funcție de:
 natura consumatorilor ce urmează a fi alimentați (consum casnic, terțiar,
industrial sau similar) și condițiile de siguranță ale acestora;
 densitatea de sarcină teritorială;
 mediul urban sau rural unde sunt amplasați consumatorii;
 distanța între centrele de exploatare cu personal de servire și consumatori.
În sistemul de distribuție urban se va utiliza o schemă de rețea de medie tensiune
corespunzătoare densității respective de sarcină, rezultată pentru o perspectivă
medie de 10-15 ani.
În figura 1 se prezintă o schema de rețea de MT de distribuție directă prin LES
cu rezervare pe stații diferite. În regim normal de funcționare rețeaua de 20 kV va
funcționa radial, secționarea făcându-se în punctul optim al consumului propriu
tehnologic, sau în funcție de automatica de sistem. Rețeaua are posibilitatea de
separație atât la mijlocul ei cât și la capete, în funcție de necesități.

Figura 1. Schemă de distribuție directă la MT prin LES cu rezervare pe stații de transformare diferite.

Această schemă se utilizează în rețelele electrice de distribuție de MT din zonele


urbane, când există posibilitatea asigurării rezervării de pe barele de medie
tensiune din stații de transformare diferite.
Numărul de posturi de transformare înseriate pe un distribuitor depinde de
capacitatea economică de transport a semidistribuitorului de medie tensiune.
În figura 2 se prezintă o schemă de distribuție directă prin LES cu rezervare pe
aceeași stație de transformare. Rețeaua poate fi separată fie la mijloc (punctul A),
fie la capăt (punctul B). Această schemă se utilizează în rețelele de distribuție de
MT din zonele urbane când nu există posibilitatea asigurării rezervării de pe bare
de medie tensiune din altă stație de transformare.

Figura 2. Schemă de distribuție directă la MT prin LES cu rezervare pe aceeași stație de transformare.

În figura 3 se prezintă o schemă de distribuție directă tip «grilă» prin LES cu


rezervare pe aceeași stație de transformare sau pe stații diferite. Această schemă
permite o separație a rețelei la mijloc. Ea se utilizează în rețelele electrice de
distribuție de MT din zonele urbane cu densități de sarcină de peste 4-5 MVA/km2
sau pentru a reduce volumul de cabluri.
Figura 3. Schemă de distribuție tip «grilă»

În figura 4 se prezintă o schemă de distribuție directă tip «dublă derivație» prin


LES cu rezervare pe aceeași stație sau pe două stații de transformare diferite.
Această schemă se utilizează în rețelele electrice de distribuție pe MT cu densitate
de sarcină de peste 8-10 MVA/km2.

Figura 4. Schemă de distribuție «dublă derivație».


2. Dimensionarea elementelor rețelelor de distribuție:

Alegerea numărului și a puterii optime a transformatoarelor:


La determinarea numărului și a puterii optime a transformatoarelor din stațiile și
posturile de transformare, se caută obținerea parametrilor cei mai convenabili din
punct de vedere tehnic și economic. În acest scop, este necesar să se întocmeasca
un studiu bazat pe următoarele elemente:
 curba de sarcină zilnică pentru o zi de lucru și pentru o zi de repaus, în
perioadele caracteristice de consum, de vară și de iarnă;
 curba de sarcină anuală;
 curba sarcinilor anuale clasate;
 sarcina maximă totală, dedusă din curbele de mai sus, la care se adaugă
pierderile tehnologice din rețelele de joasă tensiune sau de medie tensiune
și în transformatoare.
Numărul și puterea transformatoarelor se determină în raport cu criteriile
tehnico-economice și de siguranță în alimentarea consumatorilor.
Gradul de siguranță necesar în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor
conectați la o stație sau post de transformare se obține prin crearea unei rezerve în
ceea ce privește numărul și puterea transformatoarelor instalate. În același scop se
pot prevedea linii suplimentare de legătură cu barele altor stații sau posturi de
transformare.
Rezerva în ce privește numărul de transformatoare se realizează echipându-se
stația sau postul de transformare cu cel puțin două transformatoare, care pot fi
legate la bare amândouă sau numai unul singur (celălalt constituind așa numita
rezervă rece).
Stații de transformare sau posturi cu un număr mai mare de transformatoare se
construiesc rar, și în general, nu criteriul siguranței determină o astfel de soluție.
Rezerva în ceea ce privește puterea, rezultă din condiția ca, în cazul avarierii
unui transformator, unitățile care rămân în funcțiune să poată asigura alimentarea
mai departe a consumatorilor vitali.
Dacă există numai consumatori de categoria a treia (care pot fi întrerupți un timp
determinat) sau dacă rețeaua de joasă tensiune pe care o alimentează postul de
transformare respectiv are o configurație strâns buclată, atunci postul se poate
echipa cu un singur transformator.
O problemă de care mai trebuie să se țină seama la alegerea mărimii
transformatoarelor este aceea legată de evoluția sarcinii, în acest caz, trebuie să se
studieze două tipuri de compromisuri:
 Pe plan static, mai bine zis fără a considera sarcina de deservit este în
permanentă creștere, în care caz trebuie făcut un compromis între a alege
un transformator cu mărime mai mare, care are un coste de revenire mai
mic pe kVA instalat și un număr mai mare de transformatoare care să
funcționeze în paralel, care micșorează necesitățile de rezervă, deoarece
consecințele avarierii unei unități sunt foarte reduse.
 Pe plan dinamic, mai bine zis ținând seama de creșterea sarcinii,
problema este de a ști pentru câți ani un transformator trebuie să fie
instalat. Dacă numărul de ani este redus, cheltuielile cu înlocuirea
transformatoarelor vor fi mai mari; dacă acest număr de ani este ridicat,
transformatoarele de puteri mai mare care vor trebui instalate pentru
evitarea acestor înlocuiri dese antrenează, de asemenea, cheltuieli mari.
Exista deci și in acest domeniu un compromis optim.
Intervine, bineînțeles, și problema normalizării treptelor de transformatoare căci
nu este indicat de a se utiliza un mare număr de aparate de tipuri diferite, atât în
ceea ce privește costurile de fabricație (efectul de serie) cât și acela al costurilor de
menținere în rezervă a unui anumit număr de aparate de fiecare tip.
În fine, mai trebuie menționate anumite limitări tehnice (dintre care menționăm
principalele: greutățile maxime care nu pot fi depășite din cauza mijloacelor de
transport, a puterilor de scurtcircuit maxime la nivelurile de tensiune inferioară
etc.) care pot conduce la a alege mărimi inferioare valorilor optime, rezultând
compromisurile menționate mai sus.
Se va analiza mai întâi cum poate fi pusă problema pe plan teoretic a celor două
compromisuri, statice și dinamice, după care se va examina cum rezultatele
teoretice pot fi aplicate în practică.

Determinarea numărului optim de transformatoare dintr-o stație sau port de


transformare corespunzând unui cost anual minim (problema statică)

Prima problemă care trebuie să fie rezolvată este aceea a determinării numărului
optim de transformatoare care trebuie să se instaleze într-o stație sau post de
transformare într-un an dat. Se presupune, pentru început, că puterea ce trebuie
asigurată de stația sau postul de transformare este constantă în timp (problema
statică) și că alegerea mărimii transformatoarelor este în întregime liberă, adică
neîngrădită de anumite restricții.
Determinarea numărului și a puterii optime a transformatoarelor de distribuție pe
criterii economice se referă la toate treptele de putere nominală ale unei serii de
transformatoare concepute pe baza unui sistem unitar de premise.
Pentru aceasta se va considera, conform teoriei generale a transformatoarelor, că
materialul activ dintr-o aceiași serie de transformatoare, respectiv pierderile de
mers în gol și pierderile în înfășurările transformatorului (pierderile de scurtcircuit)
se grupează, în general, în jurul unei caracteristici ce variază cu puterea aparentă
nominală a transformatorului la puterea β, fiind de forma:
Y =K∗SnTβ
, (1)
în care: Y-caracteristica la care se face referire (pierderi în gol, pierderi în
scurtcircuit etc.);
SnT -puterea aparentă nominală a transformatorului;
K-factor de proporționalitate specific fiecărei caracteristici;
Β-exponent ce poate lua valoare de 2/3 sau pentru unele serii de
transformatoare 3/4.
Se va considera, în mod similar, că și costul transformatoarelor urmează aceeași
lege de variație.
În unele cazuri se poate considera că această lege de variație este liniară, de
forma:
Y =K 0+ K 1∗SnT (2)
Pentru determinarea numărului optim de transformatoare dintr-o stație sau post
de transformare se consideră următoarele mărimi:
S-consumul maxim deservit de stația sau postul de transformare, în MW;
SnT -puterea aparentă nominală a transformatorului instalat în stația sau postul de
transformare, în MVA;
n-numărul de transformatoare instalat într-o stație sau post de transformare;
C T -costul unui transformator de putere SnT , în lei;

C ct -costul unei celule de transformator dintr-o stație de transformare, în lei;

γ j -costul anual echivalent al unui megawatt de pierderi Joule la vârf;

γ f -costul anual al unui megawatt de pierderi, constatate în tot cursul anului


(pierderile în fier în transformatoare).
 Costul transformatoarelor. S-a admis următoare lege de variație a
costului transformatorului în funcție de mărime:
SnT 23 2
C T =C T ∗
ST
0
( ) 0
3
=α t∗S nT , (3)

în care C T este costul unui transformator de putere ST .


0 0

2
Aceasta lege în SnT3 rezultă din faptul că la o inducție si densitate de curent
dată, masa unui transformator variază sensibil cu puterea 2/3 din puterea
nominală.
 Pierderile în fier. Legea care dă variația pierderilor în fier ( pf ), în funcție
de puterea transformatorului este, în primă aproximație, de aceeași formă
cu precedenta:
S nT 23 2
pf = pf ∗
0
ST ( ) 3
=α f ∗S nT
0
. (4)

 Pierderile Joule. Pentru o familie dată de transformatoare (mai bine zis


pentru transformatoare având aceleași tensiuni primare și secundare),
rezistența R variază sensibil în raport invers cu puterea nominală a
transformatorului:
R∗S nT =R 0∗ST . 0

Pierderile Joule ( p j ¿ la vârf, într-un transformator sunt date de expresia:


R 0∗ST 0
∗S 2
R∗S 2
U2
α j∗S 2 . (5)
p j= 2 2 = = 2
U ∗n n2∗SnT n ∗S nT
 Costul anual. Dacă se notează cu “a” rata de actualizare, costul global
anual al investițiilor și al pierderilor va fi:
C=n∗a ( C T +C ct ) + n∗p f∗γ f +n∗p j∗γ j
sau, în final:
2
α j∗γ j∗S 2
C=n∗a∗C ct +n ( a∗α t + α f ∗γ f )∗S + 2 3
.
nT (6)
n ∗S nT
Pentru a simplifica problema siguranței alimentării se va considera, în acest
calcul, că alimentarea consumatorilor la vârful de sarcină poate fi asigurată prin
alte mijloace, în cazul indisponibilității unui transformator.
Vom avea deci următoarea relație:
1.25∗( n−1 )∗S nT =S ,
1.25 fiind coeficientul de suprasarcină maxim admisibil pentru un transformator, în
caz de avarie.
Înlocuind pe SnT în expresia sa în funcție de S, valoarea costului anual va fi de
forma:
2

[
C=K∗ A∗n+
b∗n∗S

( n−1 )
3

2
3
+
c∗n−1
n
∗S .
]
Numărul de transformatoare care redă consumul minim, presupunând că funcția
(7)

este de formă continuă, va fi dat de relația:


2
∂C
∂n
=K A+
[
b∗S 3∗n−3
5
3 ( n−1 ) 3
n
S
+c 2 =0.
] (8)

Această relație arată ca n nu poate fi superior lui 3, coeficienții A, b, c fiind


pozitivi. De altfel, prin ipoteză, trebuie să avem n≥2.
În practică se poate verifica că valoarea costului minim este totdeauna obținută
pentru n=2.
Considerăm în definitiv funcția F(S), diferența costurilor anuale corespunzând la
n=3 și n=2.
2

[ c
F ( S ) =K∗ A−0,11∗b∗S 3 + ∗S .
6 ]
Această funcție trece printr-un minim pentru:
0,44∗b 3
S=S min = ( c )
.
Se constată că F( Smin) este totdeauna foarte apropiat de valoarea K∗A∗C , deci
obligatoriu pozitiv.
Remarcă. Trebuie menționat că s-a ajuns la acest rezultat (n=2) deoarece s-a
considerat indisponibilitatea unui singur transformator. Dacă se ține seama de
indisponibilitatea unei duble indisponibilități, se preconizează n=3.
De exemplu, în cazul stațiilor de transformare de IT/MT poate fi preferabil, în
anumite cazuri, de a se utiliza trei transformatoare, dacă consumul este ridicat și
siguranța rețelei de medie tensiune foarte redusă.
Considerații de mărimi maxime de aparataj sau de puteri de scurtcircuit pot
constitui o rațiune în plus pentru a se instala, într-o stație de transformare, mai mult
de doua transformatoare.
Reținem, în final, că numărul optim de transformatoare într-o stație sau post de
transformare este de doua sau trei (în funcție de criteriile de siguranță adoptate) și
că un număr mai mare de transformatoare nu poate rezulta decât din condiții
tehnice independente optimului economic.

Determinarea puterii optime a transformatoarelor de distribuție pe criterii


economice
Pentru determinarea puterii optime a unui transformator de distribuție, respectiv
stabilirea valorilor inițiale pentru primul an de exploatare (coeficientul de încărcare
la frontiera sa inferioară k inf ) ale încărcărilor la vârful anual de sarcină se pot
utiliza, de regulă, trei criterii de optimizare și anume:
 cheltuielile totale actualizate minime (CTA), în care se ia în considerare
atât costul transformatorului cât si cel al pierderilor de putere și de
energie. Un caz particular îl constituie minimizarea cheltuielilor anuale de
calcul în care nu se ține seama de actualizare;
 costul minim al pierderilor de putere și energie (CPW), termenul referitor
la costul transformatorului fiind considerat nul;
 pierderile minime de energie în exploatare (CW).
Criteriul cel mai general și des folosit pentru determinarea puterii optime a unui
transformator este însă criteriul cheltuielilor totale actualizate minime (CTA).
Încărcările economice ale unui transformator se vor determina luând în
considerare o creștere dinamică a vârfului anual de sarcină.
La un transformator de distribuție s-a definit o perioadă de exploatare
economică care reprezintă numărul de ani până când gradul său de încărcare
maxim se mărește de circa 1.6 ori față de valoarea inițială, considerată optimă din
punct de vedere economic, pentru primul an după instalare.
Numărul “n” de ani al unuia din aceste intervale de folosire economică a
transformatorului depinde de valoarea creșterii dinamicii vârfului anual de sarcină
în perioada respectivă și poate fi determinat cu ajutorul relației:
( 1+r )n=1,6 ,
în care r este un coeficient care in în considerare dinamica sarcinii în perioada
considerată.
a) Cheltuielile totale actualizate (CTA) determinate de procurarea, montarea
și exploatarea unui transformator, la un anumit regim de încărcare, pe o
perioadă de n ani, se pot determina cu relația:
2
Tn S
CTA n=
T 30 [ ( ) ],
∗ CT + c f ∗p f +c j∗p j∗ M 1
SnT
(9)
unde:
c f =c p +c W ∗T f∗T 30 ; (10)
c j=c p +c W ∗τ∗T 30∗mr ; (11)
în care:
CTA n sunt cheltuielile totale actualizate însumate pe o perioadă de n ani de
funcționare, în lei;
T n este mărimea actualizată a unei durate de serviciu de n ani și are expresia:
n
−m
T n= ∑ ( 1+a )
m=1

Pentru o perioadă de 30 ani, cât reprezintă durata de serviciu normată


pentru transformatoare și o rată anuală de actualizare a=8%, valoarea
T 30=11.25 ani;

C T - costul transformatorului, inclusiv manopera de montare a lui, în ulei;

c f - costul în valori actualizate al unei unități de pierderi de putere în fier pe o


durată de n ani de funcționare, în lei/kW;
pf - pierderile în fier (de mers în gol) ale transformatorului, în kW;

c j- costul în valori actualizate al unei unități de pierderi de putere în


scurtcircuit și în ipoteza unei rate “r” de creștere a vârfului anual de sarcină,
în lei/kW;
p j- pierderile la funcționarea în scurtcircuit, în kW (transformatorul
funcționând la sarcină nominală);
c p- costul specific al puterii instalate în centrale de echivalare de bază, în
valori actualizate, în lei/kW;
c W - costul specific mediu pe sistem al kilowattorei de pierderi, calculat la
nivelul postului de transformare de MT/JT sau de IT/MT, în lei/kWh;
S M 1- puterea aparentă maximă, din primul an de exploatare al
transformatorului, în kVA;
SnT - puterea nominală a transformatorului, în kVA;

m r - multiplicator de sarcină și are expresia:


n−1
1 ( 1+ r )2 m
mr = ∗∑
( 1+a )∗T n m=0 ( 1+a )m
în care “r” este rata de creștere a vârfurilor anuale în perioada respectivă, iar
“a” rata de actualizare. Pentru o rată de creștere r=0 și o durată n=30 ani,
multiplicatorul m r =1;
τ- durata de calcul a pierderilor tehnologice anuale de energie, în h/an, a
cărei valoare poate fi luată din diagrame sau calculată cu relația:
2
τ =8760∗( 0,124+ T M∗10−4 ) [h/an] ,

în care T M este durata de utilizare a sarcinii maxime anuale, în h/an și poate


fi estimată cu suficientă exactitate folosind relația:
1,03∗√ W 2P 1 +W 2Q 1
TM ≈ ,
SM 1

în care W P 1 și W Q 1 reprezintă estimările cu privire la totalul energiei active și,


respectiv, totalul energiei reactive care se așteaptă a fi tranzitate prin
transformator în primul său an de exploatare;
T f - timpul calendaristic al anului, egal cu 8760 h.

Pierderile de mers in gol ( pf ), pierderile în scurtcircuit ( p j) și costul


transformatorului (C T ) se pot înlocui, conform ipotezei prezentate, în funcție de
niște valori specifice raportate la sarcina nominală a transformatorului, la puterea
β, asfel:
C T =α t∗STβ ;

pf =α f ∗S Tβ ;

p j=α j∗S βT .

Se consideră că β are valoarea de 2/3 sau 3/4.


Înlocuind valorile din (10) si (11) în relația (9) și dacă se consideră β=2/3, se
obține:
Tn 2
c ∗α ∗S 2
CTA n=
T 30 [ 3
∗ ( α t +c f ∗α f )∗S nT + j 4j / 3 M 1 ,
SnT ] (12)

iar:
∂ ( CTA n ) 1
= ∗¿ (13)
∂ S nT 3∗S1nT/3

Coeficientul de încărcare optim (k 1inf ) la vârful anual de sarcină rezultă:


2
SM 1
k 1inf =
S nTMAX
=

∗α +c ∗α
4 t f f,
c j∗α j
(14)

Având în vedere relațiile (10) și (11) se obține în final, următoarea formulă de


calcul a încărcărilor inițiale optime la vârful anual de sarcină:
α t + α f∗( c p+ c W∗T f ∗T 30)
k 1inf =0.707∗
√ α j∗( c p +c W ∗τ∗T 30∗mr )
. (15)

Dacă se consideră că pierderile de mers în gol și în scurtcircuit cât și costul


transformatorului se grupează în jurul unei caracteristici care variază cu SnT la
puterea 3/4, în loc de 2/3 cât s-a considerat în relația (15), coeficientul dinaintea
radicalului în loc de 0,707 va căpăta valoarea de 0,775.
Pentru seria actuală de transformatoare fabricate în țară, valoarea încărcării
finale, în aprecierea căreia devine indicată înlocuirea transformatorului cu o treaptă
imediat superioară, se determină prin:
k 1 =1.6∗k ¿.
¿
1 inf
Figura 5. Încărcările economice pentru vârful anual de sarcină, în creștere cu rată r=2-10%, pentru
seria de transformatoare de distribuție, tip TTU și diferite valori ale costului kWh de pierderi.

Cu ajutorul relației (9) și a parametrilor actualei serii de transformatoare în ulei


TTU-NL pentru posturile de MT/JT, au fost calculate încărcările economice
inițiale, pentru vârfurile anuale în creștere cu o rată anuală de r =2−10 % și diferite
valori ale costului kilowattorei de pierderi c W , așa cum rezultă din figura 5.
După cum se poate vedea din diagramă, toate caracteristicile diferitelor valori
specifice ale costului kilowattorei de pierderi c W , trec printr-un același punct D, în
care derivata:
∂ k1
=0.
∂ cW

De aici se poate determina abscisa și ordonata punctului D.


Abscisa punctului D este:
α f ∗c p∗T f
τ D= . (16)
α t +α f ∗c p

Valoarea ordonatei punctului D se obține din relația (15) pentru costul specific
al pierderilor c W =0:
α t +α f ∗c p
k 1 D=0.707∗
√ α j∗c p
. (17)

Datele pentru k 1 D și τ D se obțin înlocuind parametri din relațiile respective cu


valori numerice.
Odată cu creșterea costului specific al pierderilor de energie c W , gradul optim de
încărcare la vârf scade sau crește după cum numărul anual de ore de utilizare al
sarcinii maxime (T SM ) este mai mare sau mai mic decât T max definit de relația D

următoare:
τD
T max =10 4∗
D
√ 8760
−1240. (18)

În ipoteza unui minim de cheltuieli totale actualizate domeniul teoretic de


variație a încărcării optime la vârf din figura 5 este mărginit de doua caracteristici
limită. Una dintre caracteristici corespunde costului kilowattorei de pierderi egală
cu zero (c W =0) și este reprezentată de dreapta definită de relația (17). Cea dea doua
caracteristică limită corespunde unui cost specific al pierderilor de energie care
tinde să devină infinit de mare. În această ipoteză, relația (17) devine:
α f ∗T f
k 1inf =ζ∗
√ α j∗τ∗m r
, (19)

ζ putând lua valori de 0.707 sau 0.775 în funcție de ipoteza făcută.


b) Costul minim al pierderilor de putere și de energie (CPW), care
reprezintă un alt criteriu de optimizare, se obține dacă în relația (15) se
face abstracție de costul specific de investiții în transformatoare,
obținându-se relația:
α f ∗( c p +c W ∗T f∗T 30 )
k CPW
1inf =ζ∗
√α j∗( c p + cW ∗τ∗T 30∗m r )
. (20)

c) Pierderile minime de energie în exploatare (CW) se obțin plecând de la


expresia pierderilor de energie pe durata de n ani de exploatare ai unuia
din intervalele de folosire economică a unui transformator:
2
S
[
ΔW a=n∗ p f∗T f + p j∗τ∗m ∗ M 1
S nT
'
r
( ) ], (21)

în care m'r este un multiplicator care ține seama de creșterea vârfurilor de sarcină cu
o rată anuală “r”, când nu se pune problema actualizărilor și este dat de relația:
n−1
1 2∗m
m'r = ∗∑ ( 1+r ) .
n n=0
Parcurgând etapele corespunzătoare relațiilor (12) și (13) se obține relația de
calcul a încărcării economice pentru primul an de exploatare, în ipoteza unui
minim al pierderilor de energie în exploatare:
α f ∗T f
k CW
1inf =ζ∗
√ α j∗τ∗m'r
. (22)
Relația (22) este echivalentă cu (19), cu singura deosebire că în relația (19) nu se
ține seama de problema actualizărilor.
Pentru a putea determina puterea optimă a unui transformator după metoda
cheltuielilor totale actualizate, trebuie să se stabilească mai întâi valorile
coeficientului optim de încărcare la vârf (k 1inf ), pentru primul an de exploatare.
În instrucțiunea 3.RE-Ip51/2-93 intitulată “Instrucțiuni pentru stabilirea
puterilor nominale economice pentru transformatoarele din posturi” și în
normativul PE-145, se indică aceste încercări optime pentru transformatoarele de
MT/JT.
În tabelul 1 fiecare dintre aceste domenii economice, pentru primul an de
exploatare, este definit prin coeficienții de încărcare la frontiera sa inferioara (k 1inf )
și, respectiv, la frontiera sa superioară (k 1 ¿). ¿
Coeficienții de încărcare ai transformatoarelor cu bobinaje din aluminiu de MT/JT la
sarcinile lor maxime anuale conform PE 145

Durata de Frontierele domeniilor de încărcări maxime anuale între care este


utilizare a economic să se încadreze
sarcinii
maxime anuale
Încărcarea la sarcina S M 1 din primul an Încărcările la sarcinile maxime
T M [ h/an ]
de exploatare din toți anii de exploatare

k 1inf k 1 =1.6∗k
¿
1 inf
¿ K INF K¿

2000 0,60 0,96


0,50 1,00
3000 0,55 0,88

4000 0,50 0,80 0,45 0,90

5000 0,45 0,72 0,40 0,80

6000 0,40 0,64 0,35 0,70

7000 0,35 0,56 0,30 0,60

8000 0,30 0,48 0,25 0,50

Tabelul 1.a.
Coeficienții de încărcare ai transformatoarelor de MT/JT la sarcinile lor maxime
conform 3.RE-IP 51/2-93

Durata de utilizare a Transformatoare cu bobinaje din aluminiu sau cupru


sarcinii maxime anuale
T M [ h/an ]
k inf k¿

T M < 4000 0,45 0,95


4000< T M <6000 0,40 0,90

T M >6000 0,35 0,85

Puterea nominală economică ( Snec ), conform acestei instrucțiuni se determină


folosind una din următoarele două variante de calcul care, ambele, conduc la o
aceeași treaptă de putere teoretică maximă:
S M1
Sn MAX= .
k 1inf
În continuare, din scala valorilor standardizate, se adoptă transformatorul cu
puterea nominală imediat inferioară valorii teoretice Sn MAX.
Folosind o altă cale, se determină o putere teoretică minimă:
S M1
Sn min = ,
k1 ¿
¿

și, spre deosebire de varianta de calcul precedentă, se adoptă transformatorul cu


puterea nominală imediat superioară valorii teoretice Sn min.
Sarcina maximă anuală a transformatorului ( S M ) în funcție de durata de utilizare
a sarcinii maxime anuale (T M ) se poate determina direct cu ajutorul diagramelor din
figura 6. a, b, c și d.
Figura 6. Diagrame pentru alegerea puterii nominale economice ( S M ) din cadrul seriei de
transformatoare cu puterile cuprinse între 16 kVA și 1600 kVA.
a) Domeniile de utilizare economică în posturi ale transformatoarelor de 16-160 kVA cu
bobinaje din aluminiu;
b) Domeniile de utilizare economică în posturi ale transformatoarelor de 160-1600 kVA cu
bobinaje din aluminiu;
c) Domeniile de utilizare economică în posturi ale transformatoarelor de 16-160 kVA cu
bobinaje din cupru;
d) Domeniile de utilizare economică în posturi ale transformatoarelor de 160-1600 kVA cu
bobinaje din cupru;

Înlocuirea transformatoarelor din posturile de transformare. În decursul


exploatării, un transformator poate fi menținut în același post atâta timp cât
încărcările sale maxime anuale se mențin în domeniul delimitat de coeficienții de
încărcare K INF și a sarcinii maxime anuale (T M ), care se înregistrează efectiv în
exploatarea transformatorului respectiv.
Dacă, în exploatare, încărcarea maximă anuală ajunge să coboare la valoarea
K INF, se recomandă, ca în cel mult un an, transformatorul respectiv să fie înlocuit cu
o unitate având o putere nominală mai mică. Puterea nominală a noului
transformator se alege în așa fel încât, în primul an după înlocuire, încărcarea sa
maximă anuală să se încadreze între frontierele k 1inf și k 1 ¿, indicate tot în tabelul 1.a
¿

și b.
Dacă, în exploatare, încărcarea maximă anuală crește până la valoarea K ¿, se
recomandă ca în cel mult un an, transformatorul respectiv să fie înlocuit cu o
unitate de putere mai mare. Puterea nominală a noului transformator se alege așa
fel încât, în primul an după înlocuire, încărcarea sa maximă să se încadreze între
frontierele k 1inf și k 1 ¿, indicate în tabelul 1.
¿

Remarca I. Domeniile încărcărilor maxime anuale admise pentru toți anii de


exploatare ( K INF, K ¿) sânt mai cuprinzătoare decât domeniile (k 1inf , k 1 ¿) pentru
¿

stabilirea puterilor nominale întrucât s-au luat în considerare aspectele:


 costul înlocuirilor;
 eventualitatea unor variații relativ mici și pe termen scurt ale încărcărilor
în zonele coeficienților de frontieră.
Remarca II. La diferitele serii de transformatoare uscate, costurile acestora
precum și acela al pierderilor de mers în gol, sunt mai mari, în timp ce pierderile în
înfășurările transformatorului (pierderile de scurtcircuit) sunt aproximativ egale
sau mai mici decât în cazul transformatoarelor cu ulei. Ca urmare, valorile
economice pentru încărcările anuale maxime ale transformatoarelor cu izolație
uscată sunt, de obicei, sensibil mai mari decât cele pentru transformatoarele cu
ulei.